Aurel Jivi

Istoria Bisericească Universală

Cartea a apărut cu sprijinul Consiliului Local și Primăriei
Comunei Giroc. Mulțumiri pe această cale adresăm
Domnului Dr. Iosif Toma, primarul urbei.

Editorul
 Aurel Jivi

Istoria Bisericească Universală

Ediţie îngrijită, biobibliografie şi note
de Valentin Bugariu

Editura Sitech,
Craiova, 2016
Corectura aparţine autorului.

© 2016 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reprodu-
cere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lu-
crare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o contra-
facere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justifi-
cate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2016 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this bo-
ok may be reproduced in any form or by any means, including photoco-
pying or utilised any information storage and retrieval system without writ-
ten permision from the copyright owner.

Editura SITECH face parte din lista editurilor româneşti de prestigiu, acre-
ditate de fostul CNCSIS, actual CNCS, prin CNATDCU, pentru Panelul 6,
care include domeniile: ştiinţe juridice, sociologice, politice şi administrati-
ve, ştiinţe ale comunicării, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică, şti-
inţe economice şi administrarea afacerilor, ştiinţe psihologice, ale educaţiei,
educaţie fizică şi sport.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; sitech@rdsmail.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

JIVI, AUREL
Istoria bisericească universală / Aurel Jivi. - Craiova :
Sitech, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-11-5492-0

28(091)

ISBN 978-606-11-5492-0
 Preambul

Inițiativa de a tipări cursul de Istoria Bisericească Universală

susținut de Părintele Profesor Doctor Aurel Jivi în fața studenților
teologi de la Timișoara, anii 1997-1999 s-a dorit a fi un act de co-
memorare cu prilejul împlinirii a 10 ani de la mutarea dascălului
nostru în veșnicie (2012). Cum problemele administrative și gos-
podărești la parohie nu ne-au dat răgazul necesar pentru a finaliza
acest lucru, iată că cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit să impri-
măm textul cu pricina într-un an omagial hotărât de Patriarhia Ro-
mână și închinat educației religioase a tineretului creștin ortodox.
Motivul apariției acestui Curs universitar ținut acum mai
bine de 17 ani ar putea părea astăzi ca o măsură depășită, astăzi
când literatura de specialitate este îmbogățită, astăzi când contribu-
țiile științifice au fost date tiparului sau postate pe internet. Astăzi
însă am simțit această nevoie de a imprima acest Curs din cel puțin
două motive: acela al calității științifice a scriiturii, autorul folosin-
du-se de surse bibliografice străine, a concepției de studiu deschisă
spre redarea datelor istorice care sub pana Părintelui Profesor
Aurel Jivi devin adevărate pagini de viață nu doar a trecutului, ci și
a prezentului. Al doilea motiv îl reprezintă faptul că Părintele a fost
bănățean, născut la Chișoda în apropierea Timișoarei.
Datorită acestui fapt, Părintele a rămas un apropiat al
Banatului, ca fiu duhovnicesc al Mitropoliei de la Timișoara.
Din foile îngălbenite de vreme ale unei prestigioase publicații
rurale de la Giroc aflăm că Părintele a păstrat o vreme la Sibiu
sigiliul bisericii (1866) a satului natal: ,,Neștiind că peste zeci
de ani Chișoda și Girocul vor avea o publicație locală, l-am dat

5
chișozanului Aurel Jivi, profesor la teologia ‹‹șagunaniană››
din Sibiu, iar dânsul l-a dat părintelui Băloni din Chișoda”.
Centrul Eparhial din Timișoara l-a avut colaborator la
publicațiile eparhiale dar și la întocmirea rezumatelor în limba
engleză a volumelor imprimate aici și a revistei ,,Mitropolia
Banatului”. Odată cu reactivarea Facultății de Teologie din
Timișoara, Părintele Profesor a fost cel dintâi care a răspuns la
chemarea de aici de a preda, de a-i educa pe tinerii teologii. Într-un
timp romantic al statornicirilor, fiindcă cursurile se desfășurau
acolo unde existau spații libere: într-un spațiu al Politehnicii, la
Catedrala mitropolitană, în sala festivă a Mitropoliei sau într-un
spațiu oferit de un liceu timișorean, cursurile și cu precădere
examenele Părintelui Jivi au primit găzduirea Universității în
amfiteatrul cel mare al Filologiei timișorene.
Nu avem pretenția de a fi redat tiparului întreg Cursul
Părintelui Profesor Aurel Jivi, ci doar secțiunea ce ne-a încre-
dințat-o spre pregătirea examenelor. Această parte a fost foto-
copiată, iar mai apoi a fost tehnoredactată și trimisă tiparului,
considerând prin aceasta că aducem o contribuție în Anul cinstirii
educației religioase. Viața și mai cu seamă activitatea științifică
a Părintelui Aurel Jivi este pentru noi un îndreptar de urmat.
Mulțumiri respectuoase distinsei Doamne Preotese prof.
Liliana Jivi care ne-a încredințat în scris să purcedem la această
inițiativă.
Aceleași gânduri bune soției, bibliotecar Veronica Bu-
gariu care a cules și tehnoredactat textul pentru acest volum.


Remus Jurca, ,,Sigiliul din Chişoda”, în ,,Lumina satului”, an III, nr. 1 (14),
1996, p. 3 după Valentin Bugariu, Biserică şi Presă în Banat, Editura Sitech,
Craiova, 2015, p. 165.
6
 Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi. Biobliografie (1943-2002)

Viața

În articolele comemorative ne-au atras atenția două afir-

mații care amintesc de viața și activitatea științifică a Părintelui
Profesor Aurel Jivi, personalitate marcantă a istoriei bisericești și a
dialogului ecumenic: ,,mentorul nostru”1 și ,,prelegere magistrală”2.
Cele două afirmații stau mărturie asupra misiunii Părintelui Profesor
care a rămas în conștiința studenților, masteranzilor și doctoranzilor
ca un Magistru al istoriei Bisericii.
Părintele Aurel Jivi s-a născut în 2 august 1943 în casa lui
Aurel și Alexandra Jivi din Chișoda, jud. Timiș. În anii 1958-1963 a
fost elev la Seminarul Teologic din Caransebeș apoi student teolog
la Institutul Teologic din Sibiu (1963-1967). Datorită pregătirii
deosebite în perioada anilor 1967-1970 a urmat studii doctorale la
Institutul Teologic din București la specialitatea Bizantinologie
(principal) și Istoria Bisericească Universală și Patrologie (secun-
dar). Aici i-a avut ca îndrumători pe: Prof. Dr. Alexandru Elian,
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman și Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu. A
beneficiat de o bursă de documentare în Istoria Bisericii la
,,Episcopal Theological School” din Cambridge-Massachusetts
și la ,,Mc. Cormik Theological Seminary” din Chicago, unde a
1
Constantin Itu, ,,Biserica Primară în viziunea Părintelui Profesor Dr. Aurel Jivi”,
în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi
(1943-2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 54. (Se va prescurta în continuare
,,Biserica Primară în viziunea…”).
2
Petrică Zamela, ,,Vivat memoria profesores Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi”, în vol. Ion
Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002),
Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 143.
7
obținut diploma de master cu teza: ,,Orthodox Theological
Education in America”, 1973, 60 p. (mss. dactilografiat)3.
Reîntors din America a susținut la Institutul Teologic din
București teza de doctorat în teologie cu tema: ,,Ortodoxia în
America și problemele ei” (1980, 203 p.). Această etapă a devenirii
științifice a fost consemnată de presa bisericească. Teza de doctorat
a fost prezentată în ziua de Joi, 9 septembrie 1982. Examenul a
fost susținut în fața unei comisii formată din: Pr. Prof. Dr. Dumitru
Radu, prorectorul Institutului (președinte); Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu (coordonator științific); Arhid. Prof. Dr. Constantin
Voicu, rectorul Institutului sibian; Pr. Prof. Dr. Niculae Șerbănescu
și Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu (membrii). Cu acest prilej, Pr.
Prof. Ioan Rămureanu a subliniat două caracteristici ale contribuției
doctorandului și anume: ineditul subiectului și acribia acestuia în
alcătuirea lucrării realizate în 203 p. dispuse în 13 capitole: ,,Până
în prezent nu avem o lucrare în vreo limbă de circulație internați-
onală, care să prezinte științific și unitar și, pe cât posibil, complet,
istoricul și situația actuală a Bisericilor Ortodoxe existente azi în
Statele Unite ale Americii și Canada. […] D-l Jivi are meritul
deosebit că ne prezintă, pentru prima oară într-o lucrare unitară,
istoricul și situația prezentă a tuturor Bisericilor Ortodoxe din
America, cu multiplele lor probleme. Și meritul este mai mare
pentru că lucrarea se impune printr-o cercetare temeinică, bine
documentată și adusă la zi, autorul folosind cele mai bune studii și
articole referitoare la Bisericile Ortodoxe din America, în limbile
română, engleză, franceză, germană, rusă, precum și materialul
documentar existent în arhiva Administrației Patriarhale Române
și arhiva Arhiepiscopiei Sibiului”4. Pentru aceste merite deosebite

3
Aurel Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică a
Părintelui Profesor Doctor Aurel Jivi”, în rev. ,,Revista Teologică”, XII (84), nr.
4, 2002, p. 39. (Se va prescurta în continuare ,,Activitatea publicistică, didactică-
științifică și ecumenică…”).
4
***, ,,Un nou doctor în teologie: Lector Aurel Jivi”, în rev. ,,Studii Teologice”,
1983, nr. 1-2, p. 104-106.
8
tânărul lector Aurel Jivi a fost declarat doctor în teologie, fiind
cel de-al 44 doctor al Institutului Teologic.
Începând din 1 octombrie 1973 a fost numit asistent la
secția istorică a Institutului Teologic din Sibiu, încredințat cu
suplinirea catedrei de Istoria Bisericească Universală (1981-
1983), iar din 1 oct. 1983 până la 1 nov. 2002 profesor titular5.
A contribuit din plin la ridicarea prestigiului Institutului
devenit după 1990 Facultate de Teologie. Un apropiat colabo-
rator dă mărturie în acest sens: ,,Avându-l colaborator apropiat
în acești ultimi doi ani, trebuie să mărturisesc faptul că, tot ceea
ce s-a făcut bun în facultatea noastră i se datorează în mare parte
lui. Nu și-a restrâns preocupările doar la sfera responsabilităților
ce le-a avut în calitate de șef de catedră, ci s-a implicat în egală
măsură și în problemele administrative și gospodărești, și nu
mai puțin în cele care vizează educația și formarea duhovni-
cească a studenților”6.
Un moment festiv din anul universitar îl reprezintă pentru
învățământul teologic prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi (30 ian.). Cu
acest prilej în toate școlile teologice au loc manifestări religios-
culturale compuse din participarea la Sfânta Liturghie și audierea
unei conferințe. La această dată, cronicarul știrii menționează mo-
mentele zilei. Din cadrul acesteia amintim consemnarea comunicării
făcute și a rolului ei în educarea tinerilor: ,,Sfinții Trei Ierarhi pot fi
preamăriți pentru pilduitoarea lor viață creștină, pentru temeinica
lor cugetare teologică, pentru desăvârșitele formulare liturgice creș-
tine pe care ni le-au lăsat și pentru alte calități și realizări, vorbitorul
– Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae – oprindu-se asupra unor pagini
care ilustrează umanismul creștin al acestor Sfinți Părinți”7.

5
Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Ediția a III-a revăzută și
adăugită, Editura Andreiana, Sibiu, 2014, p. 325.
6
Dumitru Abrudan, ,,In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi”, în rev.
,,Revista Teologică”, XII (84), nr. 4, 2002, p. 35.
7
Aurel Jivi, ,,Prăznuirea Sfinților Trei Ierarhi: 30 ianuarie 1980 – la Institutul teolo-
gic de grad universitar din Sibiu”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1980, nr. 3-6, p. 569.
9
 Tot o contribuție la cunoașterea Școlii Teologice de la
Sibiu a fost realizată prin portretizarea înaintașilor de la catedră.
Un izbutit medalion este închinat Părintelui Prof. Dr. Milan Șesan,
precursorul de la catedra de Istoria Bisericească Universală. Vom
reda pentru exemplificare doar concluzia ucenicului din acea vreme:
,,Funcțiile didactice le-a combinat cu o intensă și prestigioasă
activitate științifică al cărei rol îl constituie cele 275 de lucrări și
referate de specialitate istorică, teologică și ecumenistă publi-
cate în reviste sau volume românești și străine, 692 de articole
de popularizare istorice și teologice din reviste din țară și străi-
nătate, 100 de articole despre Conferința Creștină pentru Pace,
87 articole omagiale, peste 880 de recenzii și note bibliografi-
ce, 970 de conferințe, cuvântări și predici. Numărul articolelor
substanțiale publicate în reviste din străinătate este de 36”8.
După 1990 a participat la înființarea și consolidarea învă-
țământului teologic superior din Transilvania și Banat. A fost în
acest sens a fost profesor asociat la Facultățile de Teologie din Ora-
dea (1991-2002), Timișoara (1993-2002) și Caransebeș (1999-
2001). La Teologia din Oradea a contribuit la ridicarea nivelului
științific elaborând studii care au apărut în volumele editate de
Facultate: ,,Dascăli bănățeni ai Academiei Teologice din Oradea”,
în vol. Academia Teologică din Oradea, 1995, p. 43-46;
,,Sinoadele unioniste de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența
(1438-1439)”, în vol. Teologie, istorie, viață bisericească, 1998,
p. 71-80. Prezența la Oradea s-a datorat unei prietenii mai vechi
încheiate cu episcopul Ioan Mihălțan din vremea petrecută împre-
ună la Institutul din Sibiu9. Episcopul Oradiei confirmă în scris
această legătură sufletească: ,,După aceea, prin căsătoria cu

8
Aurel Jivi, ,,Părintele Profesor Dr. Milan Șesan la împlinirea vârstei de 70 de
ani”, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1980, nr. 4-6, p. 940.
9
Absolvenți ai Institutului, P. S. Ioan Mihălțan în 1951, Pr. Prof. Aurel Jivi
în 1967, o perioadă colegi în corpul profesoral (1973-1990). Cf. Mircea
Păcurariu, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu (1786-1986),
Tipografia Eparhială, Sibiu, 1986, p. 195.
10
doamna Liliana Jivi, profesoară de limba engleză, ne-am aflat mai
apropiați sufletește și datorită unei bune înțelegeri între cei doi
soți, păstrându-și un respect reciproc și dragoste creștinească”10.
La Timișoara a susținut cursuri și seminarii la disciplina
Istoria Bisericească Universală, a examinat studenții în cele două
sesiuni de examene, a îndrumat pe tinerii teologi la serviciile
liturgice, participând alături de aceștia la Sfânta Liturghie, rostind
nu de puține ori Simbolul de credință. A coordonat științific mai
multe teze de licență în teologie. A fost preocupat de formarea
și consolidarea corpului profesoral. Cu începere din 1994 a fost
membru în Comisiile de concurs pentru completarea posturilor
didactice: Pr. Lect. Eugen Jurca, Pr. Asist. Nicolae Morar (1994);
Pr. Lect. Vasile Itineanț, Conf. dr. Petru Bona (1996), iar Păr.
Nicolae Morar a fost admis lector; Pr. Lect. Viorel Dorel Cherciu
și Asist. Cornel Toma (1997)11.
În cadrul Universității ,,Eftimie Murgu” din Reșița a luat
ființă în 1998 o secție de Teologie Didactică la propunerea Înalt-
preasfințitului Laurențiu Streza, pe atunci episcopul Caransebeșului.
Părintele Prof. Aurel Jivi s-a alăturat din 1999 corpului didactic ridi-
când prin participare valoarea pedagogică a actului educativ de aici.
Ca profesor a ținut: cursuri și seminarii la nivel de licență,
master și doctorat, a participat la examenele de admitere la cele
trei cicluri de studii teologice dar și la examenele semestriale
de verificare a cunoștințelor, îndrumând studenții, masteranzii
și doctoranzii în elaborarea tezelor12. În activitatea didactică s-a
înscris și colaborarea dintre Teologia de la Sibiu cu instituții
similare din Bath și Liverpool (Anglia) dar și stadii de cerceta-
re a doctoranzilor la Oxford și Mirfield-Leeds.
10
†Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Bihorului și Sălajului, ,,Părintele Profesor
Aurel Jivi așa cum l-am cunoscut”, în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In me-
moriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 7.
11
Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Litere, Filosofie și Istorie,
Specializarea Teologie Ortodoxă, ,,Raport de evaluare academică”, în rev.
,,Altarul Banatului”, 1997, nr. 4-6, p. 169-171.
12
Aurel Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică….”, p. 46.
11
 Un beneficiar al acestor schimburi interculturale își amin-
tește de această experiență. Acest stagiu a fost realizat între Fa-
cultatea de Teologie din Sibiu, College of the Resurrection,
Mirefield și Parohia anglicană din Haydock, (un mic orășel
aflat între orașele Liverpool și Manchester), inițiat și realizat de
regretatul teolog și profesor Aurel Jivi în colaborare cu părinte-
le Paul Nener din Haydock, mi-a deschis noi orizonturi și mi-a
dat multe răspunsuri cu privire la abordarea problematicilor
Bisericii în raport cu societatea actuală, aflată într-un proces
progresiv de secularizare și desacralizare13.
A fost mereu preocupat de introducerea unor cursuri noi:
 ,,Church and Society in the First Three Centuries”, pentru
studenții de la Bath Spa Univerity College, Anglia, afiliați la
Facultatea de Teologie în cadrul schimburilor SOCRATES
(semestrul de primăvară, 1999).
 ,,Introduction to Orthodoxy”, pentru aceeași Universitate.
(semestrul de primăvară, 2000).
 ,,Biserica în lumina Actelor Martirice” – curs pentru stu-
denții de la Ciclul de Studii Aprofundate.
 ,,Introducere în Metodologia Istoriei bisericești” pentru
studenții de la Ciclul de Studii Aprofundate (1999-2000)14.
O componentă importantă a activității didactice a repre-
zentat-o participarea la congrese și simpozioane internaționale
și naționale la care a prezentat câteva referate deosebit de inte-
resante, fie că a realizat cronica unor astfel de manifestări.
Selectiv vom menționa câteva:
La Sibiu în 7 noiembrie 1979 a sosit pastorul Lukas
Visher, directorul Comisiei ,,Credință și Constituție” a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor. Înaltul oaspete a asistat pe 8 noiembrie la

13
Vasile D. Suciu, ,,Mărturisiri…”, în vol. Vasile D. Suciu (coord.), Vatră
nouă 2000-2015. Factor de cultură și spiritualitate în cadrul comunității
din Giarmata Vii, Editura Partoș, Timișoara, 2015, p. 231-232.
14
Aurel Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumeni-
că…”, p. 46.
12
Sfânta Liturghie oficiată de Înaltpreasfințitul Nicolae în Catedrala
mitropolitană. Apoi a vizitat Institutul Teologic unde a expus
conferința: ,,A mărturisi împreună credința apostolilor”15.
Miercuri, 28 noiembrie 1979 a fost organizată la Institutul
Teologic din Sibiu a 34-a Conferință teologică interconfesională
având ca temă generală: ,,Importanța și rolul Mărturisirii de
credință în teologia și viața Bisericii”. Din prezidiul Conferinței
a făcut parte și dl. Aurel Jivi, lector16.
La cea de-a 40-a Conferință, dl. Aurel Jivi a susținut refe-
ratul principal cu tema: ,,Iisus Hristos – viața lumii”. În cadrul
alocuțiunii, autorul a reușit să facă legătură între Hristos și lume
prin Euharistie: ,,Liturghia trebuie să fie continuată în viața de
fiecare zi, fără această continuare ea rămânând incompletă. Jertfa
euharistică trebuie să se extindă în sacrificiile personale pe care
le facem pentru cei aflați în nevoie. Întrucât Liturghia înseamnă
participare la eliberarea de puterile răului, continuarea Liturghiei
în viața de fiecare zi înseamnă o continuă eliberare de structurile
nedreptății și exploatării, înseamnă crearea unei comunități a
dragostei între oameni”17.
În ianuarie 1980 Dl. Lect. Aurel Jivi a participat pe parcur-
sul a două zile, 22-24 la o întâlnire regională a reprezentanților
școlilor teologice din Europa răsăriteană organizată de Programul
pentru Educație Teologică din cadrul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. Cu această ocazie a prezentat referatul intitulat:
,,Contextul românesc – Educația teologică în Biserica Ortodoxă
Română”. În cea de-a doua zi a fost dedicată lucrărilor pe secții.
La secția a III-a ,,Dimensiunile ecumenice ale educației ecumenice”,
reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române și membru al Comisiei
15
Aurel Jivi, ,,Vizita pastorului Lukas Vischer directorul Comisiei ‹‹Credință
și constituție›› a Consiliului Ecumenic al Bisericilor la Sibiu”, în rev.
,,Mitropolia Ardealului”, 1979, nr. 1-3, p. 200.
16
Aurel Jivi, ,,A 34-a Conferință teologică interconfesională, Sibiu, 28-29
nov. 1979”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1980, nr. 1-2, p. 250.
17
Aurel Jivi, ,,Iisus Hristos – viața lumii, referat principal la a 40-a Conferință
teologică interconfesională”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1983, nr. 1-2, p. 117.
13
Programului pentru Educație Teologică ,,a arătat importanța pe
care o are pentru înțelegerea ecumenică a creștinilor, educarea
tinerilor în spiritul păcii. Unele din ideile exprimate de către
reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române au fost incluse în
raportul secției a III-a”18.
În semestrul de primăvară al anului 1986 (7 martie-30
mai) a ținut la Institutul Teologic din Pittsburg, Pennsylvania
cursul ,,Creștinătatea Ortodoxă Răsăriteană” la care au participat
studenți de diferite confesiuni: prezbiterieni, anglicani, luterani
și metodiști19.
În 24-28 noiembrie 1986 în cadrul Academiei Teologice
din Sofia, C. Diac. Prof. Dr. Aurel Jivi a prezentat referatul:
,,Creștinismul pe teritoriul României până în secolul al IX-lea”.
Această comunicare s-a înscris în lucrările Simpozionului In-
ternațional de Teologie organizat de Patriarhia Bulgară și Aca-
demia Teologică20.
În cursul anului 1987 Diac. Prof. Aurel Jivi a participat
la Congresul Internațional al Facultăților de Teologie Ortodoxe,
care a avut loc la Brooklin, Massachusetts între 30 august – 4
septembrie. Aici a prezentat tema: ,,Relevanța Sinodului VII
ecumenic”21. În 9 noiembrie-4 decembrie a luat parte la pro-
gramul intitulat: ,,Rolul religiei în Statele Unite”, organizat de
Agenția Statelor Unite pentru Informații pentru creștini și mu-
sulmani din Costa Rica, Jamaica, Nigeria, România și Surinam.
Aceeași participare a avut-o Părintele Profesor Jivi și după
1990. Între 14-20 mai 1990 la consfătuirea de la Moscova cu tema:
,,Noi evoluții în Europa Centrală și Răsăriteană; impactul lor asupra

18
Aurel Jivi, ,,Întâlnire pregătitoare a Consultanței pentru educație teologică
în Europa (Berlin, 22-24 ian., 1980)”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”,
1980, nr. 1-2, p. 40.
19
A. Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică…”, p. 46.
20
Aurel Jivi, ,,Participarea unei delegații ortodoxe române la Simpozionul
Internațional de la Sofia (Bulgaria)”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”,
1987, nr. 1-2, p. 44.
21
Aurel Pavel, ,,art. cit…”, p. 47.
14
mărturiei Bisericilor”. În cadrul acesteia a fost moderatorul unei
secțiuni. Acesteia i-au urmat alte întruniri: Haslev (Danemarca, 11-
14 sept. 1990); Mühlheim (Ruhr, Germania, 19-21 oct. 1990);
Lübbecke (Germania, 3-7 feb. 1991); Mirefield, Oxford (Anglia,
16 sept. - 9 nov. 1991); Detroit (S.U.A., 6 feb. - 5 mart. 1992);
Maarat Saydnaya (Siria, 7-13 mai 1998); Harare (Zimbabwe, 13-17
dec. 1998); Geneva (Elveția, 27 aug. – 3 sept. 1999).
De la începutul dialogului dintre Biserica Ortodoxă și Alianța
mondială a Bisericilor Reformate a făcut parte din partea Bisericii
Române la toate întrunirile: Basel (1988); Minsk (1990); Limasol
(Cipru, 8-13 ian. 1994); Chambesy (Elveția, 7-8 apr. 1995);
Aberdeen (Scoția, 10-14 iunie 1996); Zakynthos (Grecia, 16-21
iun. 1998); Chambesy (12-15 feb. 1999).
În cadrul participărilor de la Mirefild și Oxford a susținut
mai multe prelegeri: ,,Importanța sinoadelor ecumenice”; ,,Relații
între ortodocși și protestanți în secolele XVI-XVII”; ,,Activitatea
religioasă și socială a Bisericii Ortodoxe Române după Revoluția
din Decembrie 1989”. În cadrul Departamentului de Studii Reli-
gioase a Universității din Leeds a vorbit despre: ,,Momente mai
semnificative ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române”.
Studenților de la Oxford le-a vorbit despre: ,,Noile probleme
care stau în fața Bisericii Ortodoxe Române în contextul
schimbărilor din România”; ,,Istoria și situația actuală a Bisericii
Ortodoxe Române și a învățământului teologic” și ,,Relațiile
Patriarhului Chiril Lucaris cu românii în contextul raporturilor
dintre ortodocși, romano-catolici și protestanți în secolul al
XVII-lea”.
În cadrul Academiei Teologice Laice din Michigan (S.U.A.,
6 feb. – 5 mart. 1992) a ținut următoarele prelegeri: ,,Biserica
Ortodoxă în epoca sinoadelor ecumenice”; ,,Relațiile dintre or-
todocși și catolici după schismă”; ,,Relațiile dintre ortodocși și
protestanți în sec. XVI-XVII”; ,,Privire generală asupra istoriei
B. O. R” și ,,Relațiile dintre ortodocși și protestanți în timpul
războiului de 30 de ani”.

15
 Între 12-18 oct. 1997 a participat la al XI-lea Congres Inter-
național ,,Tesalonicul creștin: un oraș în care Răsăritul și Apusul se
întâlnesc”. În cadrul acestuia, a prezentat comunicarea: ,,Românii
despre Sfântul Grigorie Palama și despre isihasm”. (17 p. datilo.)22.
O slujire aparte a reprezentat-o contribuția la dezvoltarea
presei bisericești locale și centrale. La Sibiu a fost redactor ad-
junct a foii șaguniene ,,Telegraful român”, iar între anii 1995-
2002 a fost redactor responsabil al ,,Revistei Teologice”, revista
teologică a Mitropoliei Ardealului. A fost colaborator apropiat al
,,Mitropoliei Ardealului” de la Sibiu, ,,Mitropoliei Banatului” și al
,,Îndrumătorului bisericesc” de la Timișoara, al ,,Mitropoliei Mol-
dovei și Sucevei” și al ,,Îndrumătorului bisericesc” de la Roman,
publicațiile Mitropoliei Moldovei. A publicat și în revistele de la
București, ,,Biserica Ortodoxă Română” și în revista Institutelor
Teologice din Patriarhia Română, ,,Studii Teologice”.
Din cuprinsul acestor publicații am observat că alături de
studiile de specialitate, Părintele Profesor a dus și o susținută muncă
de gazetar bisericesc. În sumarul publicațiilor îl întâlnim cu articole
care fac referire la cronica Institutului din Sibiu, referate ale întruni-
rilor ecumenice, editoriale. Într-un Editorial părintele autor vorbește
de teologia solidarității și slujirea creștină: ,,Teologia solidarității
Bisericii cu lumea își are temei în iubirea lui Dumnezeu față de
lume, pentru a cărei mântuire a trimis pe Fiul Său, care n-a venit în
lume «să I se slujească, ci ca să slujească El și să-și dea viața răs-
cumpărare pentru mulți» (Mt. 20, 28). Slujirea creștină nu reprezintă
o acțiune complementară față de comunitatea noastră în Hristos, ci
este o expresie indispensabilă a acelei comunități care își are izvo-
rul în viața liturgică a Bisericii. «Țelul final al slujirii creștine este
mântuirea omului. Însă sărăcia, oprimarea și lipsurile materiale
constituie adesea un obstacol care primejduiește mântuirea omu-
lui… Prin urmare, slujirea creștină cuprinde nevoia de a elibera
omenirea de tot ceea ce oprimă, înrobește și desfigurează chipul lui

22
A. Pavel, ,,Activitatea publicistică, didactică-științifică și ecumenică…”,
p. 47-48.
16
Dumnezeu și făcând aceasta deschide calea spre mântuire. În acest
sens, slujirea este eliberare spre mântuire››…”23.
O latură puțin cunoscută a Părintelui Profesor a fost cea
de predicator al Cuvântului Scripturii, fie ca laic, diacon și preot.
O astfel de contribuție o avem din paginile unei reviste. Într-o
astfel de predică tematică sunt dezvoltate cele două valori ale
Creștinătății: ,,Cruce și Înviere”. După o prezentare a semnifi-
cației crucii potrivit textului de la Matei 16, 14, Părintele Jivi
dă profunzimi nebănuite înțelesului textului biblic: ,,…Sensul
fundamental al crucii și al vieții noastre: acela de a fi un punct
de întâlnire ‹‹o întâlnire permanentă între Dumnezeu și om,
între dragostea lui Dumnezeu și noi, între noi unii cu alții.
Aceasta ar însemna să privim evenimentul crucii de dimensiu-
nea dragostei și Învierii, ar însemna să uităm că în In. 3, 16,
dragostea și Învierea sunt cele două brațe ale crucii, reprezintă
starea și aspirația oricărei vieți creștine adevărate››. Pentru a da
putere argumentației folosite se apelează la cuvintele Sfântului
Simeon Noul Teolog care atunci când vorbește de Înviere ca
experiență a bucuriei așa cum a fost ea pentru primii martori ai
Învierii lui Hristos, care au fost întâmpinați de Domnul cel În-
viat cu cuvintele «Bucurați-vă»”24.
După o activitate de 29 de ani la catedra universitară,
Părintele Aurel Jivi a plecat în lunga călătorie spre Părintele
Ceresc în 1 noiembrie 2002 la vârsta de 59 de ani în plină putere
creatoare. Întreaga sa viață închinată studiului istoriei Bisericii
a fost dăruită cu atâta generozitate tinerilor care se pregăteau
pentru cunoașterea Teologiei din țară și străinătate. Aidoma
unui Badea Cârțan a pregătit din Chișoda la Chicago pe toți cei
care au manifestat interesul de a aprofunda studiul istoriei bise-
ricești. Slujba înmormântării a avut loc luni, 4 noiembrie fiind

23
Aurel Jivi, ,,Dreptate, pace și integritate a creației, în perspectivă creștină”,
în rev. ,,Studii Teologice”, 1989, nr. 2, p. 3.
24
Aurel Jivi, ,,Cruce și Înviere”, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1977, nr. 7-
9, p. 526.
17
oficiată de un sobor de ierarhi condus de Înaltpreasfințitul Nifon
Mihăiță, Arhiepiscopul Târgoviștei, Preasfințitul Laurențiu Streza
al Caransebeșului și Preasfințitul Visarion Rășinăreanu, al Arhie-
piscopiei Sibiului, înconjurați de un sobor format in profesori de
teologie din București, Cluj-Napoca, Oradea, Arad și Timișoara.
Au fost prezenți și reprezentanți ai Facultăților de Teologie din
Baia Mare și Alba-Iulia.

Opera științifică:

Activitatea publicistică a Părintelui Profesor Dr. Aurel Jivi

este una remarcabilă. Aceasta cuprinde: volume de autor unic, cărți
îngrijite, studii și articole în revistele teologice centrale și mitropoli-
tane, în volume omagiale și comemorative, anuare universitare. La
acestea se adaugă: traduceri din limba engleză, recenzii și articole
în presa bisericească străină. O contribuție meritorie o reprezintă
traducerea în limba engleză a articolelor din publicația ,,Telegraful
român”, a întocmirii rezumatelor în limba lui Shakespeare la unele
volume editate de Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Timișoa-
rei, Episcopia Oradiei și Episcopia Aradului.
Cu excepția tezelor de masterat (1973) și doctorat (1980)
care au rămas în manuscris, Părintele Profesor a publicat două
volume de autor: Orthodox, Catholics and Protestants. Studies
in Romanian Ecclesiastical Relations, University Press, Cluj-
Napoca, 1999, 184 p. și Studii de istorie bisericească, Editura
Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2001, 205 p.. A îngrijit apoi
două volume: Teologie-Slujire-Ecumenism. Omagiu Î. P. S.
Antonie Plămădeală, Mitropolitul Transilvaniei, Crișanei, Ma-
ramureșului la împlinirea vârstei de 70 de ani, (în colab. cu Pr.
Prof. Dr. Mircea Păcurariu), Sibiu, 1996, 436 p.; Biblie și Teologie.
Prinos de cinstire Părintelui Profesor Dr. Nicolae Neaga, la împli-
nirea vârstei de 95 de ani (în colab. cu S. Moldovan), Sibiu, 1997,
171 p. La acestea se mai adaugă și două traduceri din limba en-
gleză: Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șagu-

18
na și românii din Transilvania, 1846-1873, Editura Univers En-
ciclopedic, București, 1995, 343 p. și Alexander Schmemann,
Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, Editura Institutu-
lui Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2001, 189 p., reed. Editura Basilica, București, 2012, 194 p..
În conținutul acestor lucrări se poate observa: interdis-
ciplinaritatea, adică confluența dintre istoria bisericească cu
Dogmatica și Liturgica. Apoi, dascălul sibian își însușește defi-
niția disciplinei istoriei Bisericii ca fiind: ,,știința care se ocupă
de viața oamenilor în curgerea ei prin timp”. (Ernst Breisach).
Având la bază aceste două fundamente ilustrul Profesor și-a însușit
câteva principii istoriografice:
1. Necesitatea cercetării izvoarelor,
2. Necesitatea învățării limbilor clasice,
3. Necesitatea cunoașterii limbilor moderne,
4. Necesitatea alcătuirii unor monografii istorice în
limba română,
5. Necesitatea studierii de către istorici-teologi a situa-
ției Bisericii sub comunism,
6. Teologul-istoric să se afirme în viața Bisericii25.
Istoria în fond după credința Părintelui Aurel Jivi este
,,o reflecție asupra trecutului oamenilor, fără însă a izola acest
trecut de prezent și viitor”. În prezentarea faptelor istorice se
apelează la concepția lui F. M. Powicke după care ,,Religia
Creștină este o invitație zilnică la studiul istoriei”. Faptele isto-
rice devin astfel ,,situații” ale omului în raport cu Dumnezeu și
ca atare, ele dobândesc o valoare religioasă pe care nimic înain-
te nu a fost în stare să le-o confere26.
25
Daniel Buda, ,,Aspecte din concepția Părintelui Profesor Doctor Aurel Jivi
despre istoriografia bisericească”, în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In
memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002), Editura Lumina, Oradea,
2003, p. 31; 46-47.
26
Aurel Jivi, ,,Începuturile istoriografiei bisericești universale”, în vol. Aurel
Jivi, Studii de istorie bisericească, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu,
2001, p. 7-9. (Se va prescurta în continuare Studii de istorie…).
19
 Pentru catalogarea operei istorice ne-am folosit de clasifi-
carea făcută de un discipol care a împărțit scrierile pe domenii de
cercetare: perioada primară a Bisericii; epoca sinoadelor ecumenice;
raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus; relațiile bisericești
dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Anglicană; Ortodoxia
în America și Varia27.
Studiile din prima categorie a istoriei bisericești sunt ce-
le închinate perioadei primare a Bisericii. În cuprinsul acestei
preocupări au intrat următoarele contribuții: ,,Începuturile isto-
riografiei bisericești universale”, în ,,Revista Teologică”, nr. 3/
1997; ,,Din istoria primară a Bisericii”, în vol. Credință ortodoxă
și viață creștină, Sibiu, 1992; ,,Importanța corespondenței lui
Pliniu cel Tânăr cu împăratul Traian pentru istoria bisericească
universală”, în ,,Anuarul academic”, Sibiu, 2000/ 2001; ,,Sfântul
Ioan Hrisostom – arhipăstor la Constantinopol”, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 4-6/ 1969.
În abordarea acestei probleme Părintele Profesor Aurel Jivi
în timpul cursurilor a pus accentul pe două coordonate în descoperi-
rea creștinătății. Prima ar fi structura statului roman din punct de
vedere al geografiei istorice, al administrației și politicii interne
față de numeroasele neamuri care îl alcătuiau. A doua rolul po-
pulației urbane, leagănul de naștere al Creștinismului28.
Primul studiu redactat este închinat întemeierii Bisericii
Creștine. Autorul dezvoltă și perioada persecuțiilor împotriva
credinței și a libertății religioase. În momentul de început al
Bisericii, autorul își bazează argumentația pe cartea Faptelor
Apostolilor din care și citează: F. A. 11, 26. Apariția Bisericii
pe pământ s-a datorat unui eveniment extraordinar: Pogorârea
Sfântului Duh în ziua Cincizecimii. Cu acest prilej au fost con-
vertiți la noua religie revelată 3000 de suflete, iudei și prozeliți.

27
Ion Alexandru Mizgan, ,,Preot Profesor Dr. Aurel Jivi. Scurte repere bio-
grafice”, în vol. Ion Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr.
Aurel Jivi (1943-2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 10-12.
28
Constantin Itu, ,,Biserica Primară în viziunea…”, p. 53-54.
20
Ei se vor reîntoarce la casele lor devenind la rândul lor misio-
nari care vor propovădui altora cuvântul Evangheliei. Vom
auzi mai târziu despre comunități creștine la Damasc, Roma,
Alexandria. Fără îndoială că și unii dintre cei care au fost pre-
zenți și s-au botezat în ziua Cincizecimii la Ierusalim au contri-
buit la răspândirea cuvântului Evangheliei în acele locuri29.
Prima persecuție împotriva creștinilor, în care a căzut ca
martir Sfântul Arhidiacon Ștefan a avut ca efect imediat împrăștie-
rea creștinilor din Ierusalim în alte locuri unde va fi propovăduită
noua credință: Samaria, Cezareea Palestinei, Damasc și Antiohia.
Istoricul în prezentarea datelor este dublat de un fin teolog, acolo
unde Părintele autor înfățișează date despre conducerea Bisericii,
Sinodul Apostolic, activitatea misionară a Sfântului Apostol
Pavel, cultul creștin format din frângerea pâinii (Euharistia),
Botezul și iertarea păcatelor (Mărturisirea), Hirotonia și Postul.
Dacă la început a existat o persecuție locală, în vremea
împăraților romani s-a declanșat o prigoană generală, oficială
în întreg Imperiu. Această măsură sângeroasă a fost aplicată
din pricina consolidării Bisericii. Iată mărturia Părintelui Jivi:
,,Dar toate măsurile luate împotriva creștinilor, cele mai sânge-
roase mijloace de constrângere precum și execuțiile în forme
cele mai crâncene n-au avut rezultatul dorit de persecutori.
Dimpotrivă, pe la jumătatea secolului al III-lea creștinii au de-
venit foarte numeroși și bine organizați. Creștinismul, care la
început fusese disprețuit și numit religie de sclavi, a pătruns
adânc în toate clasele sociale și a dobândit o maturitate intelec-
tuală după criteriile lumii vechi”30.
Persecuția a fost urmată de acordarea de către împărat a
libertății religioase. Actul lui Constantin cel Mare a fost unul capital
în dezvoltarea ulterioară a Bisericii. Prin actul lui Constantin,

29
Aurel Jivi, ,,Din istoria primară a Bisericii. Întemeierea Bisericii. Epoca
apostolică”, în vol. Credință ortodoxă și viață creștină, Sibiu, 1992, p. 39.
(Se va prescurta în continuare ,,Din istoria primară a Bisericii…”).
30
Aurel Jivi, ,,Din istoria primară a Bisericii…”, p. 43.
21
pentru prima dată fiecare biserică, fiecare comunitate locală a
fost recunoscută ca atare cu dreptul de a-și organiza cultul și de
a poseda în mod legal locașuri de cult și alte proprietăți. Acest
edict extindea asupra Bisericii Creștine protecția legii31. Studiul
se încheie cu istoricul și doctrina sinoadelor ecumenice prezen-
tate pe parcursul a 9 pagini. (p. 49-57).
Un document important pentru cunoașterea creștinilor
este și corespondența guvernatorului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr
cu împăratul Traian.
Originar din Novum Comum (Como de astăzi), Pliniu s-a
născut la Roma unde a devenit avocat. În vremea lui Dioclețian a
intrat în viața politică, lucru continuat în timpul lui Traian de care
l-a legat o prietenie. Din opera lui Pliniu, important pentru istoria
Bisericii sunt două Scrisori (X, 96 și 97) care atestă din înscrisul
unui păgân progresul credinței creștine. În persecutarea creștinilor,
Pliniu își întreabă prietenul cum trebuie să procedeze: ,,dacă trebuie
pedepsit numai numele de creștin, chiar dacă n-a făcut vreo crimă,
sau crimele legate de numele de creștin”. Pentru a explica această
normă juridică, autorul dă dovadă de cunoștințe temeinice de istoria
dreptului roman: ,,Această practică juridică romană își avea rădăci-
nile cu aproape un secol în urmă într-un senatus-consultum, emis în
legătură cu astrologii, și care prevedea pedepse pentru aceștia, fără
să fie nevoie ca ei să fi săvârșit acte reprobabile (professio)”32.
Răspunsul împăratului Traian îl invită pe destinatarul
epistolei la moderație. Creștinii nu trebuie căutați cu dinadinsul.
Dacă, sunt denunțați, ei trebuie să fie pedepsiți, însă doar dacă
sunt dovediți vinovați. Cel care tăgăduiește că este creștin trebuie
iertat, chiar dacă în trecut a fost bănuit de această apartenență33.
Din timpul studiilor doctorale am identificat un referat
științific susținut la Institutul Teologic din București și apoi

31
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 48-49.
32
Aurel Jivi, ,,Importanța corespondenței lui Pliniu cel Tânăr cu împăratul
Traian pentru istoria bisericească”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 52.
33
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 60.
22
publicat cu avizul coordonatorului științific în presa bisericească.
Așa ne-a rămas un medalion închinat Sfântului Ioan Gură de Aur
din vremea arhipăstoririi la Constantinopol. Înainte de Crăciunul
anului 397 a fost hirotonit arhiereu de către un sobor în frunte
cu Teofil, patriarhul Alexandriei, iar întronizarea a avut loc în
februarie 398. Noul arhiepiscop a început odată cu instalarea în
demnitatea sacerdotală o campanie împotriva vinovaților de acte
de adulter și crimă, contra ,,împărțitorilor de pradă, a paraziților
și a chefliilor”, recomandând tuturor, clerici și mireni o viață
simplă, modestă, de muncă, pilda proprie fiindu-le cel mai apropiat
dreptar, de vreme cel el însuși ,,slujea, predica, medita, catehi-
za, făcea vizite pastorale, cerceta așezămintele Bisericii, făcea
administrație, citea și scria”34.
Contribuția proprie la cunoașterea vieții și faptelor Sfântului
Ioan este una deosebită. Prin acest studiu a reușit să apropie pe
credincioși de Sfântul Ioan Hrisostom, cel care se roagă împreună
cu poporul lui Dumnezeu în fiecare Sfântă Liturghie oficiată.
Al doilea domeniu de cercetare l-a reprezentat epoca
Sinoadelor ecumenice: ,,Sinodul I Ecumenic”, în ,,Îndrumătorul
bisericesc”, Roman, 1985; ,,1600 de ani de la Sinodul II Ecumenic.
Valoarea ecumenică a Simbolului niceo-constantinopolitan”, în
,,Studii Teologice”, 1981, nr. 7-10; ,,Sinodul al VII-lea Ecumenic”
în ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, 1987, nr. 5; ,,The Relevance
of the Seventh Ecumenical Synod”, în ,,The Greek Orthodox
Theological Review”, Boston, 1993, nr. 1-4.
Epoca Sinoadelor a fost pentru opera Părintelui Profe-
sor Aurel Jivi o temă favorită. Perioada cristalizării doctrinei, a
luptei împotriva ereziilor și a mărturisirii Ortodoxiei credinței a
fost pentru scrisul istoricului sibian o cercetare fecundă și cu
rezultate excepționale.
Caracterul administrativ al convocării acestor Sinoade
ecumenice nu exclude dimensiunea religioasă. Acest aspect de

34
Aurel Jivi, ,,Sfântul Ioan Hrisostom arhipăstor la Constantinopol”, în rev.
,,Mitropolia Banatului”, 1969, nr. 4-6, p. 228.
23
natură mai degrabă administrativă al convocării sinoadelor de
către împărat nu anula caracterul lor de reuniuni extraordinare
convocate de Duhul Sfânt în momente în care viața și binele
Bisericii o cereau. Și aceasta pentru că toate Sinoadele ecume-
nice au fost convocate formal (și uneori prezidate) de către îm-
părații bizantini în schimb nu toate sinoadele convocate de că-
tre împărați au fost ecumenice și nici toate cele ce s-au autointi-
tulat ,,ecumenice”. Din punct de vedere formal ecumenicitatea
unui sinod este determinată de convocarea și aprobarea împăra-
tului. Din acest punct de vedere eclesiologic, însă ecumenicita-
tea depinde de caracterul sinodului de expresie autentică a con-
sensului episcopal și eclesial35.
O preocupare aparte a reprezentat-o deslușirea valorii
Simbolului de credință pentru creștinătatea din vremea de astăzi.
În cuprinsul studiului, autorul se oprește la trei probleme fun-
damentale: Valoarea ecumenică a Simbolului; Terminologia și
precizări dogmatice. Crezul ca expunere a credinței se folosește
de cuvintele Scripturii pentru a aduce pe creștini la credința cea
dreaptă a Mântuitorului. În continuare redăm identificarea locurilor
scripturistice ale expresiilor din simbol: ,,atotțiitorul (în întreg
Vechiul Testament, apoi în II Cor. 6, 18; Apoc, 1, 8; 4, 8; 11,
17; 15, 3; 16, 4; 19, 3; 21, 23, etc.), ,,făcătorul cerului și al pă-
mântului” (Fac. 1, 3), ,,văzutelor și nevăzutelor” (Col. 1, 16),
,,Domnul Iisus Hristos” (I Cor. 1, 3; 1, 9), ,,Fiul lui Dumnezeu”
(Lc. 1, 36; In. 1, 34), ,,unul născut” (In. 1, 14), mai nainte de
toți vecii” (implicit Evrei 1, 2; In. 17, 8 și 17, 24), ,,lumină din
lumină” (implicit în In 8, 12 și I Tim. 6, 16), ,,Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat” (In. 6, 32; I Tes. 1, 9), ,,prin care toate
s-au făcut” (In. 1, 3), ,,pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire” (I Tim. 2, 14), ,,s-a pogorât din cer” (In. 6, 58), ,,șade

35
Aurel Jivi, ,,1600 de ani de la Sinodul II Ecumenic. Valoarea ecumenică a
Simbolului de credință niceo-constantinopolitan, (Referat principal la a 37-a
Conferință teologică interconfesională)”, în rev. ,,Studii Teologice”, 1981,
nr. 7-10, p. 607.
24
de-a dreapta Tatălui” (F. A. 7, 56; Lc. 22, 69), ,,și iarăși va să vie
să judece viii și morții” (Mt. 25, 31); ,,Duhul Sfânt Domnul de
viață făcătorul” (In. 6, 63; II Cor. 3, 6), ,,care de la Tatăl purce-
de” (In. 16, 26), ,,care împreună cu Tatăl este închinat și mărit”
(Mt. 5, 26-27 și Efes. 1, 20 și 22), ,,aștept învierea morților” (I
Cor. 15, 13 și urm.), ,,și viața ce va să vie”. (Mt. 25, 34)36.
Această întrepătrundere între viața liturgică a Bisericii
și procesul formulării doctrinare, care este valabilă nu numai cu
privire la articolul despre Duhul Sfânt, ci și cu privire la întreg
conținutul simbolului, constituie ea însăși o dimensiune ecu-
menică prin excelență37.
În structura compozițională a articolului urmează o ,,inven-
tariere” a instrumentele de bază al oricărei cercetări: referințele pri-
mare privitoare la terminologia simbolului niceo-constantinopolitan
și constatarea caracterului ecumenic prin excelență al terminologiei.
Această constatare este menită să păstreze unitatea tematică, consti-
tuind contribuția principală a articolului, alături de familiarizarea cu
metodologia ecumenică a întocmirii formulării de credință în cazul
sinoadelor (așa cum se deduce ea din textul mărturisirilor)38.
Un al treilea popas în teologia Sinoadelor este acela asupra
teologiei icoanelor. Această descriere a faptelor este realizată
prin precizarea timpului istoric, a doctrinei sinoadele despre
temeiul de cinstire al sfintelor icoane: ,,Reprezentările Crucii,
ale Sfintelor Icoane, fie că sunt pictate, sculptate, sau din orice
material ar fi făcute, trebuie așezate pe vase, pe îmbrăcăminte,
pe pereți, pe case și pe drumuri.
Prin aceste icoane noi înțelegem pe acelea ale lui Iisus Hris-
tos, ale Maicii Sale Preacurate, ale sfinților îngeri. Cu atât mai mult
36
Aurel Jivi, ,,Valoarea ecumenică a Simbolului niceo-constantinopolitan”,
în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 64.
37
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 67.
38
Dana Roxana Hrib, ,,Premizele modernității în cercetare. Perspectiva Pă-
rintelui Profesor Aurel Jivi asupra ecumenicității sinodale”, în vol. Ion Ale-
xandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-2002),
Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 17-18.
25
vor fi privite aceste icoane și cu cât mai mult privitorul își va aminti
de cel reprezentat el se va strădui să-l imite, se va simți îndemnat
să-i arate respect și venerare fără a-i arăta totuși o adorare propriu-
zisă care se cuvine lui Dumnezeu. Însă va oferi icoanelor, ca semn
al venerării sale, tămâie și lumânări, așa cum se face cu Sfânta Cru-
ce, cu Sfânta Evanghelie și cu sfintele vase…”39.
O primejdie sesizată de eruditul cercetător o reprezintă ra-
portul dintre spirit și materie cu implicații serioase pentru teologia
sacramentală a Bisericii și implicit asupra învățăturii despre mân-
tuire. „Spiritualismul iconoclaștilor îi așează pe aceștia în aceeași
categorie cu maniheii și cu gnosticii. Ideile maniheice despre in-
compatibilitatea dintre lumea creată, cea materială și Dumnezeu
au fost combătute de la început de către Biserică, pentru că ele
pun în primejdie întreaga învățătură și practică a Bisericii noastre
potrivit căreia elementele materiale sunt purtătoare și transmiță-
toare de har în cadrul Sfintelor Taine”40.
Cea de-a treia ramură de interes pentru aprofundarea studi-
ului istoriei au fost raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus. În
această categorie enumerăm selectiv: ,,Traducători și traduceri
în relațiile bisericești dintre Răsărit și Apus (sec. XI-XVI)” în
,,Revista Teologică”, nr. 3/1995; ,,Sinoadele unioniste de la
Lyon (1274) și Ferrara-Florența (1438-1439). Studiu comparativ”, în
vol. Teologie, istorie, viață bisericească, Oradea, 1998); ,,Relațiile
lui Chiril Lucaris cu protestanții transilvăneni”, în ,,Revista
Teologică”, nr. 3/1992; ,,Din istoria uniatismului și a reveniri-
lor la Ortodoxie”, în ,,Revista Teologică”, nr. 3/1991.
O preocupare deosebită a avut-o în cercetarea făcută
traducătorilor și traducerilor clericilor creatori de alfabet prinși
din pricina misiunii lor într-un permanent dialog Răsărit-Apus.
Dacă pentru creștinii apuseni latina era limba de cult în Răsărit,

39
Aurel Jivi, ,,Definitivarea teologiei icoanelor și Sinodul VII ecumenic”, în
vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 80.
40
Aurel Jivi, ,,Sinodul al VII-lea Ecumenic”, în rev. ,,Mitropolia Moldovei
și Sucevei”, 1987, nr. 5, p. 110.
26
a lipsit dorința de centralizare din partea Bisericii, oamenilor
acesteia li s-a părut firesc ca în timp ce noile popoare erau aduse
în cadrul Bisericii, acestea să fie încurajate să-și întemeieze propria
lor Biserică și cultura națională pe baza limbii lor locale41.
Autorul își începe lucrarea cu primul traducător al Sfintei
Scripturi în limba conaționalilor lor, e vorba de gotul Ulfila sau
Wulfila, născut în 311 în nordul Dunării. Ajuns episcop al goților
a întemeiat o școală teologică la Nikopolis ad Istrum unde a învățat
și Auxențiu, episcopul Durostorului. Aceeași ispravă a traducerii
Bibliei a realizat-o și Mesorop (361-439), ucenic al lui Nerses cel
Mare. Acesta a urmat Școala catehetică din Antiohia unde a
fost coleg cu Teodor de Mopsuestia. Unii istorici sunt de părere
că a audiat cursurile vestitului retor Libaniu. Pentru a traduce
Sfânta Carte a creat un alfabet pentru care literatura armeană îl
consideră părintele ei. A creat și un alfabet georgian (417) cu
ajutorul căruia s-a tradus în limba gruzină Sfânta Scriptură.
Având acești precursori goți și armeni, Constantin-Chiril și
Metodiu au devenit creatorii unui nou alfabet în veacul al IX-lea.
La cererea prințului Ratislav al Moraviei, patriarhul Fotie al
Constantinopolului a trimis doi misionari pe Constantin-Chiril,
profesor la Universitatea din Constantinopol și monahul Medodiu,
monah la Mănăstirea din Olimpiul Bitiniei. Alfabetul realizat
în Moravia era adoptat slavonei, cu care Constantin-Chiril era
familiarizat de acasă, dar care era pe deplin înțeleasă și de către
locuitorii Moraviei. Cel dintâi alfabet slavon creat de către
Constantin-Chiril, a fost numit glagolitic, în timp ce alfabetul
care-i poartă numele, adică cel chirilic, a fost alcătuit mult mai
târziu, în Bulgaria. Alfabetul glagolitic – o creație originală –
este bazat pe scrisul minuscul grecesc, conținând adaptări ale
unor semne împrumutate din alfabetele semitic și coptic42.

41
Aurel Jivi, ,,Oameni ai Bisericii din Răsărit, creatori de alfabet”, în vol.
Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 116-117. (Se va prescurta în continuare
,,Oameni ai Bisericii din Răsărit…”).
42
Aurel Jivi, ,,Oameni ai Bisericii din Răsărit…”, p. 124-125.
27
 Și alți oameni ai Bisericii au creat alfabet în limbile cu-
noscute de conaționali. Astfel, Sfântul Ștefan din Perm din seco-
lul al XIV-lea a propovăduit Evanghelia și a liturghisit în limba
zirianilor, episcopul albanez Gijon Buzuku a tipărit un Liturghi-
er (Messale, 1555). În centrul ortodox de la Voskopojë (pe care
aromânii îl numeau Moscopole), un oraș cu 20.000 de locuitori,
în care majoritari fuseseră aromânii a existat o școală superioară,
bibliotecă și tipografie grecească, singura din Balcani. În secolul
al XVIII-lea la Vaskopojë au apărut două dicționare poliglot,
ambele datorate unor oameni ai Bisericii: cel dintâi, greco-
vlaho-albanez, a fost alcătuit de protopopul Theodor Kavallioti,
iar cel de al doilea l-a avut ca autor pe Magistrul Dhanil, preot și
învățător, care a adăugat la cele trei limbi și bulgara43.
Odată cu descoperirea de către ruși a Insulelor Aleutine
și Alaska s-a organizat o misiune de convertire a localnicilor la
Creștinism condusă de arhimandritul Ioasaf Bolotov și călugărul
Gherman, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă. În această misiune
de încreștinare, Biserica l-a trimis pe preotul Ivan Veniaminov în
Alaska în 1823. Ajuns aici, el a pus bazele unui alfabet. El a
ajuns să predice fără ajutorul unui traducător și apoi să folo-
sească limba aleuților în slujbe, de Paștile anului 1833. Evanghe-
lia fiind citită de către el în slavonă și de cântăreț în aleută. Veni-
aminov a mai compus manuale în limba localnicilor, atât pentru
învățământul laic desfășurat în școlile întemeiate de el, cât și
pentru educația religioasă. Cu ajutorul unui localnic numit Ivan
Pankov, el a tradus în aleută Catehismul, pe care l-a trimis epis-
copului său la Irkutsk pentru a fi aprobat și apoi tipărit în 800
de exemplare44.
În acest studiu, autorul reușește să înfăptuiască o sinteză
cu privire la apariția cărții bisericești și a destinului acesteia în
susținerea și întărirea misiunii creștine în Apus și Răsărit.
O posibilă reconciliere bisericească între Apus și Răsărit

43
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 127-128.
44
Ibid., p. 132.
28
a fost încercată cu prilejul a două sinoade unioniste de la Lyon
(1274) și Ferrara-Florența (1438-1439). Deși au mai existat și
alte prilejuri de a se întâlni creștinii din Apus și Răsărit folosesc
aceste două prilejuri în mod deosebit, Apusul își dorea impunerea
autorității bisericești în Răsărit, iar creștinătatea Răsăritului se afla
sub asediul turcilor care până la final au cucerit Constantinopolul
(1453). În cazul Lyonului nu s-au dezbătut probleme teologice
decât tangențial. Cardinalul Bonaventura a rostit o predică des-
pre unitatea Bisericii iar papa Grigore al X-lea la sărbătoarea
Sfinților Apostoli Petru și Pavel a săvârșit Sfânta Liturghie în
cadrul căreia a fost rostit Crezul în latină și greacă, cu adaosul
Filioque. O săptămână mai târziu la 6 iulie a fost citită declarația
oficială de unire și George Akropolites a rostit jurământul de
supunere față de Biserica Romei, în numele împăratului. De fapt,
el adusese mărturisirea de credință, alcătuită de papă și semnată
de către Mihail VIII. Unirea a fost proclamată solemn și la Con-
stantinopol în ziua de 6 ianuarie 1275, cei care nu o acceptau
urmând să fie excomunicați. Și au existat tot mai mulți antiunioniști.
Măsurile luate împotriva lor au fost foarte severe. Închisorile s-au
umplut cu călugări, preoți și laici, acuzați de trădare. Unii dintre
conducătorii opoziției au fost orbiți, mutilați sau exilați45.
Chiar cu aceste constrângeri unirea nu s-a realizat. O a
doua încercare este făcută la Ferrara-Florența (1438-1439). Cu
acest prilej delegația bizantină a fost condusă de împăratul Ioan
al VIII-lea Paleologul a avut în componență și pe patriarhul Iosif
al II-lea al Constantinopolului, mitropoliții Marcu Eugenicu al
Efesului, Visarion al Niceei și Isidor al Kievului. Din Moldova au
participat la lucrări mitropolitul Damian, protopopul Constantin și
logofătul Neagoe46. Au fost dezbătute cele patru puncte denumite
florentine: Purgatoriul, Filioque, Primatul papal și pâinea nedospită

45
Aurel Jivi, ,,Sinoadele unioniste de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența
(1438-1439). Studiu comparativ”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p.
88-89. (Se va prescurta în continuare ,,Sinoadele unioniste…”).
46
Aurel Jivi, ,,Sinoadele unioniste…”, p. 92.
29
(azima). Urmarea acestei uniri a fost nulă, Biserica Rusiei a considerat
aceasta ca trădare, mitropoliții Visarion și Isidor au fost numiți de
papă, cardinali, iar Isidor ca reprezentat la papei a slujit Sfânta Li-
turghie la 12 decembrie 1452 în Sfânta Sofia, în cadrul căreia a fost
proclamată unirea. Acestea au fost urmările unirii de la Ferrara-
Florența, Imperiul Bizantin a sucombat sub turci, iar latinii au păs-
trat pe mai departe visul de a subjuga religios Răsăritul.
O contribuție remarcabilă este cea a legăturilor dintre
patriarhul Chiril Lucaris (1570-1638) și protestanții transilvăneni.
Patriarhul constantinopolitan și-a depășit predecesorii lui inte-
resați să creeze legături bisericești prin gândirea lui ecumenică
de origine răsăriteană47.
Prin persoana sa se pot urmări pe de o parte viziunea orto-
doxă expusă de patriarhul Chiril în scrisoarea ,,O disertație teolo-
gică autentică” în care a expus fără rezerve teologia sacramentală
ortodoxă și forma de conducere a Bisericii Ortodoxe48. Pe de altă
parte a avut o corespondență cu pastorii protestanți R. Schiler și
G. Hering din Transilvania, prințul țării și alți pastori. Patriarhul
Chiril a fost și un apropiat al curților domnești de la Târgoviște și
Iași. Se păstrează o corespondență de la Gabriel Bethlen, prințul
calvin al Ardealului (1613-1629) prin care se cere patriarhului
acordul pentru trecerea ortodocșilor din provincie la protestan-
tism, motivul l-a reprezentat slaba pregătire a preoților ortodocși.
Argumentele de convertire a românilor sunt subliniate de Chiril
din perspectiva credinței. Credința prințului transilvănean era dife-
rită de cea cunoscută de Biserica Răsăriteană, astfel ca, deschide-
rea spre convertirea în altă religie, sau ascunderea acestui fapt este

47
Aurel Jivi, ,,Cyril Lucaris, Ties with Transylvanian Protestants”, în vol. Ioan I.
Ică jr. (coord.), Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor
Academician Dumitru Stăniloae (1903-1993), Editura și tiparul Arhiepiscopiei
Ortodoxe a Sibiului, Sibiu, 1993, p. 386. (Se va prescurta în continuare ,,Cyril
Lucaris, Ties with Transylvanian…”).
48
Aurel Jivi, ,,Cyril Lucaris, Ties with Transylvanian…”, p. 389.
30
văzută de Chiril ca fiind o părăsire a credinței, un păcat pentru
care, orice pedeapsă pământească nu ar putea aduce iertare49.
Așa cum bizantinii au încercat sub umbra unirii să obțină
sprijin militar pentru apărarea Imperiului, așa prințul Bethlen a
încercat prin îmbrățișarea protestantismului să se opună printr-o
campanie împotriva Habsburgilor. Campania a avut sorți de
izbândă în 1626. Pentru nevoile ortodocșilor în 1628-1629 pa-
triarhul Chiril l-a hirotonit pe Longhin Corenici ca mitropolit al
Ineului. În ceea ce privește îmbrățișarea protestantismului, patri-
arhul Lucaris a refuzat ideea convertirii ortodocșilor la calvinism
și această măsură este una pozitivă venită în sprijinul ortodoc-
șilor din provincie50.
Uniatismul și revenirile la Ortodoxie reprezintă un alt
studiu din această categorie a relațiilor dintre Apus și Răsărit.
Schisma bisericească dintre Răsărit și Apus a fost precedată de
o diviziune politică, manifestată mai ales prin încoronarea lui
Carol cel Mare ca împărat roman în anul 800. La aceasta s-au
adăugat apoi o serie de factori culturali și economici. Totuși
cauzele principale care au determinat ruptura bisericească a
fost de natură teologică51.
Biserica Romei și-a argumentat politica uniatistă prin
compensarea pierderii credincioșilor în favoarea Reformei.
Prin Contrareforma catolică susținută de Sinodul de la Trento
(1563) Apusul a reluat proiectele de atragere la unire a unor
ortodocși în faza actului de la Florența”52.
Primul pas a fost făcut în această direcție și a vizat pe
ortodocșii ucraineni și bieloruși care trăiau în granițele statului
polono-lituanian. În mod practic spre sfârșitul anului 1595 episco-

49
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 392.
50
Ibidem, p. 396.
51
Aurel Jivi, ,,Din istoria uniatismului și a revenirilor la Ortodoxie”, în vol.
Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 190. (Se va prescurta în continuare ,,Din
istoria uniatismului…”).
52
Aurel Jivi, ,,Din istoria uniatismului…”, p. 192-193.
31
pii Terlecki și Pociei au călătorit la Roma și au acceptat unirea
prin recunoașterea primatului papal și sărutarea pantofului papei.
Proclamarea solemnă a unirii s-a făcut în cadrul sinodului de la
Brest-Litovsk între 16-20 octombrie 1596, la care predica festivă
a fost rostită de iezuitul Petru Skarga. În ciuda opoziției ortodoxe,
unirea nu a putut fi oprită și, astfel, Biserica Ucraineană a fost
despărțită într-una ortodoxă și una unită, care s-au luptat între
ele de-a lungul secolelor, în detrimentul poporului ucrainean.
Ceea ce s-a dorit cel mai mult de către episcopii care au semnat
unirea, și anume îmbunătățirea stării Bisericii lor în cadrul sta-
tului polonez, nu s-a realizat niciodată53.
La jumătate de secol după Brest-Litovsk în Ucraina
subcarpatică s-a oficializat un alt act uniatist, cel de la Ungvar
(Ujgorod) în anul 1652. Impusă prin bătăi, întemnițări și tran-
sformări cu sila a bisericilor ortodoxe în catolice, în cele din
urmă majoritatea ortodocșilor ruteni au acceptat unirea. Prin
intermediul episcopilor uniți de la Mukačevo, care au favorizat
influența maghiară în eparhia lor, maghiarizarea rutenilor a luat
proporții îngrijorătoare încă din secolul al XVIII-lea54.
Prin aceste contribuții: implicarea oamenilor Bisericii în
apariția noilor alfabete, a traducerilor Sfintei Scripturi, a cărților
de cult în limba poporului, a încercărilor de unire și a uniatis-
mului impus, Părintele Profesor Aurel Jivi reușește prin sinteze
ale problemelor dezbătute să ofere cititorilor pagini de viață
bisericească așa cum a fost ea cu bune și rele în trecut ca pildă
de reflecție pentru hotărârile creștinilor de astăzi.
Tema ,,Ortodoxiei în America” a fost tratată în lucrările
de masterat și doctorat în teologie, dar și în studii și articole din
presa bisericească: ,,Cincizeci de ani de la întemeierea Episco-
piei Misionare Ortodoxe Române din America” în ,,Mitropolia
Ardealului”, 1979, nr. 4-6 și ,,Comunități ortodoxe române în
America”, în ,,Îndrumător bisericesc”, Timișoara, 1982.

53
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 195.
54
Ibidem, p. 196.
32
 Dacă până acum istoriografia românească îl socotea pe
George Pomuț ca primul român care a pășit în America în 1850,
cercetătorul Dvoicenko-Markov a descoperit în corespondența
lui Benjamin Franklin informații despre preotul Sămuilă Dămian,
,,originar din Transilvania… preot al Bisericii Grecești”55. Exodul
către Pământul Făgăduinței a românilor transilvăneni, bănățeni
și bucovineni s-a produs în veacul al XIX-lea. Fenomenul pro-
priu-zis al emigrării românilor în America s-a produs pe fondul
sărăciei de acasă la care se adăuga lipsa locurilor de muncă,
oprimarea politică56 și confesională.
Românii plecați din Transilvania și Banat s-au îndreptat
spre oțelăriile, minele de cărbuni și companiile de cale ferată din
statele Ohaio, Pensylvania, Illinois și Indiana, iar bucovinenii s-au
stabilit cu precădere în Canada, în așezări rurale din regiunile
Alberta, Saskatchewan, Quebec și Manitoba, îndeletnicindu-se
cu agricultura57.
Cea dintâi instituție a românilor a fost Biserica. Prima
biserică a fost ridicată în 1901 în provincia Alberta din Canada
în satul Boianul Bucovinei. Tot în acest an românii bucovineni
au ridicat un lăcaș de cult în satul Regina. Aceștia i-au cerut în
scris mitropolitului Partenie Clinceni (1902-1908) un preot.
Mitropolitul l-a trimis pentru nevoile religioase și pastorale pe
arhimandritul Evghenie Ungureanu de la Mănăstirea Neamț.
Acesta a sfințit biserica din Regina la praznicul Rusaliilor. Primul
preot român de pe pământ american a fost Gheorghe Hențea din
Sebeșel, Sibiu din inițiativă privată (1902). Arhiepiscopia Sibiului
l-a trimis în America pe preotul Zaharia Oprea din Bandul de
Câmpie (1904). În cursul anului 1904 a luat naștere prima parohie
55
Aurel Jivi, ,,Începuturile vieții bisericești la românii ortodocși din Ameri-
ca”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 157. (Se va prescurta în conti-
nuare ,,Începuturile vieții bisericești…”).
56
Aurel Jivi, ,,Comunități ortodoxe române în America”, în ,,Îndrumător
bisericesc, misionar și patriotic”, Timișoara, 1982, p. 285. (Se va prescurta
în continuare ,,Comunități ortodoxe…”).
57
Aurel Jivi, ,,Începuturile vieții bisericești…”, p. 160.
33
ortodoxă română în orașul Cleveland, unde se afla concentrată
cea mai numeroasă colonie românească din America. Pentru ro-
mânii greco-catolici, Mitropolia unită de la Blaj l-a trimis aici pe
preotul Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu. În 1905
Mitropolia de la Sibiu l-a trimis pe Moise Balea primul paroh
al ortodocșilor din Cleveland. De numele lui Moise Balea s-au
legat întemeierea altor parohii: South Sharon, Youngston, Ohaio,
Indiana Harbor (1906). Tot de numele său stă legat și apariția
Episcopiei Ortodoxe Române din America58. Prima biserică a
fost ridicată în 1907 în parohia Indiana Harbor care a fost păstori-
tă până în 1963 de Simion Mihălțan, 55 de ani în aceeași parohie.
În 1907 au apărut alte parohii în Erie, Martin's Ferry și Newark care
și-au cumpărat terenuri pentru edificarea bisericilor. După apariția
parohiilor din Statele Unite și Canada a fost înființat un Protopopiat
Ortodox condus de Ioan Podea, parohul din Cleveland. Pe lângă
biserici au funcționat și școli românești, Youngstown (1913) con-
dusă de preotul Ilie Pop și Gary, Indiana (1915). La aceste cursuri,
care erau ținute de câteva ori pe săptămână, după-masa, copiilor
emigranților români li se predau lecții de gramatică, literatură, is-
torie, geografie românească și religie59.
Între slujitorii Altarului îl amintim pe prof. dr. Lazăr Gher-
man de la Universitatea din Cernăuți. Acesta a ținut un curs de
teologie la Winnipeg pentru candidații la preoție din cadrul Biseri-
cii Ucrainene din Canada, apoi între 1922-1929 a fost paroh al
comunității românești din parohia Roebling, statul New Jersey.
Înființarea Episcopiei Ortodoxe Române din America a
fost hotărâtă în Congresul bisericesc din Detroit din 25-28 apri-
lie 1929 condus de preotul Trandafir Scorobeț, delegatul Sfân-
tului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. La acea dată se aflau
în Statele Unite ale Americii 34 de parohii ortodoxe românești
cu 34 de biserici și 14 case parohiale, iar în Canada 15 parohii.
În America de Sud au ființat două biserici: ,,Sfinții Împărați

58
Aurel Jivi, ,,art. cit…”, p. 163-165.
59
Ibidem, p. 170.
34
Constantin și Elena” din Caracas și ,,Învierea Domnului” din
Boenos Aires60.
O ultimă ramură de studiu a Părintelui Profesor Aurel Jivi
a reprezentat-o mai multe preocupări care au vizat: literatura
teologică bizantină, operele patriarhului Dositei al Ierusalimului,
Bisericile Ortodoxe din Cipru și Serbia, viața bisericească văzută
dintr-un jurnal de călătorie, relațiile Mitropoliei de Carloviț cu
Biserica Ortodoxă din Transilvania, cele ale Bisericii Ortodoxe
cu cea Anglicană și a contribuțiilor transilvane la dezvoltarea
istoriei bisericești: ,,Literatura teologică în preocupările lui Nicolae
Iorga”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1969, nr. 11-12; ,,Opere
teologice editate în Țările Române de către patriarhul Dositei al
Ierusalimului”, în ,,Studii Teologice”, 1975, nr. 3-4; ,,Biserica
Ortodoxă din Cipru și situația ei actuală”, în ,,Studii Teologice”,
1970, nr. 1-2; ,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă de la 1920 până în pre-
zent”, în ,,Studii Teologice, 1970, nr. 5-6; ,,Însemnări despre bise-
rici și mânăstiri din Țara Românească în jurnalul de călătorie a unui
preot englez la 1794”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1981, nr. 7-
8; ,,Contribuții la istoria relațiilor ecumenice româno-anglicane” în
,,Studii Teologice”, 1984, nr. 7-8 și ,,Studii și cercetări transilvăne-
ne privind Istoria Bisericească Universală”, în vol. Contribuții tran-
silvănene la teologia ortodoxă, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1988.
În opera sa, Nicolae Iorga se folosește de izvoarele lite-
raturii bizantine. Astfel personajele istorice sunt Sfinții Părinți.
Modelele clasice sunt sesizate chiar la reprezentanții de frunte
ai teologiei din secolul al IV-lea. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare
ar putea părea ,,un bun retor”, sentințele Sfântului Grigorie de
Nazianz sunt ,,de o concizie cu totul elenică”, iar Sfântul Ioan
Hrisostom ,,știa atâtea din antichitate”.
Această înrudire cu antichitatea urcă în secolele care ur-
mează și se întâlnește la Teofilact Simocatam la Sfântul Efrem
Sirul sau la Sfântul Roman Melodul. Până și în scrierile acestui ,,șef
de călugări”, Sfântul Teodor Studitul, se pot vedea ,,umbrele lui
60
Aurel Jivi, ,,Comunități ortodoxe…”, p. 287; 290.
35
Lucian pentru ironie și agresiune și ale lui Demostene pentru ritmul
frazei ample și frumoase”, parfumul antic ridicându-se și dintre pa-
ginile unor scrieri specific călugărești cum sunt Viețile de sfinți.
Fotie rămâne ,,primul mare filolog din Constantinopol”,
Mihail Choniates are o limbă ,,clară și dulce” iar în Viețile de sfinți
se poate vorbi de un ,,stil folcloric” sau de un ,,limbaj popular”61.
O atenție deosebită este dată de marele istoriograf român
Dogmaticii și Aghiografiei bizantine. Sunt amintite cu acest prilej
operele Sfântului Maxim Mărturisitorul și cea a Sfântului Ioan
Damaschinul. Omiletica este reprezentată de predicile Sfântu-
lui Ioan Gură de Aur. ,,Bucățile de frumusețe” reprezintă lirica
bizantină a cărei frunte a fost Sfântului Grigorie de Nazianz.
Alături sunt menționați și alți melozi cum au fost Sfântul Roman
Melodul și Sfântul Andrei Criteanul.
Opera patriarhului Dositei al Ierusalimului în Țările Române
a fost un alt subiect al cercetării. Țările Române l-au avut ca oaspe-
te pe patriarhul Ierusalimului care fusese: figura cea mai de seamă
între ierarhii greci care populează în această vreme Țările Române,
a fost aceea a patriarhului Dositei Notara ,,șeful necontestat al în-
tregii Ortodoxii, un fel de Petru Movilă al celei de a doua jumătăți a
veacului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea”62.
Pentru a-l face cunoscut, autorul articolului realizează un
medalion biografic al arhiereului ierusalimitean. Dar cu acest pri-
lej reușește să creioneze viața petrecută în Moldova la Mănăstirea
Cetățuia așa cum a fost revelată de cei care au amintit acest aspect
important al cercetării întreprinse de dascălul sibian63.

61
Aurel Jivi, ,,Literatura teologică bizantină în preocupările lui Nicolae Ior-
ga”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1969, nr. 11-12, p. 1249.
62
Aurel Jivi, ,,Operele teologice editate în Țările Române de către patriarhul
Dositei al Ierusalimului”, în vol. Aurel Jivi, Studii de istorie…, p. 136. (Se va
prescurta în continuare ,,Operele teologice editate în Țările Române…”).
63
Cristian Ștefan, ,,Legăturile patriarhilor Chiril Lucaris și Dositei al Ierusa-
limului cu Țările Române în viziunea istoricului Aurel Jivi”, în vol. . Ion
Alexandru Mizgan (coord.), In memoriam Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi (1943-
2002), Editura Lumina, Oradea, 2003, p. 68.
36
 Seria tipăriturilor grecești în Țările Române a fost deschisă
în 1682 cu lucrarea patriarhului Nectarie împotriva primatului papal.
A mai publicat tot cu scop apologetic alte două opere bizantine
Împotriva ereziilor a arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului.
Cea de-a doua lucrare din volum a aparținut mitropolitului Marcu
Eugenicu al Efesului. În 1694 a tipărit prima sa carte de autor,
Tomul Împăcării. Volumul se deschide cu tratatul Împotriva lati-
nilor a lui Macarie, mitropolitul Ancirei. Tot în sumarul cărții se
cuprinde și Despre cele două firi ale Domnului a Sfântului Maxim
Mărturisitorul și ultima lucrare a aparținut lui Matei Vlastares,
Sintagma alfabetică.
Cartea a fost urmată de un nou volum Tomul Dragostei
imprimat în 1698 la Iași. Cele 25 de scrieri tratează problema
primatului papal, a purcederii Duhului Sfânt, a Euharistiei și a
Botezului, 12 provin din epoca bizantină64.
Însemnările despre biserici și mănăstiri din Țara Româ-
nească au fost realizate prin intermediul jurnalului de călătorie a
preotului anglican James Dallaway care îl însoțea pe Robert
Liston, ambasadorul Marii Britanii pe lângă Poarta Otomană,
în călătoria spre Istanbul. Călătoria a durat 16 zile (24 aprilie-9
mai 1794) din care șapte zile prin Banat și Transilvania și nouă
prin Țara Românească65. Cu acest prilej au fost consemnate
date despre biserica din satul Clineni, județul Vâlcea, Sfântul
Gheorghe Nou și, catedrala patriarhală din București și mănăsti-
rea Gayeschti, identificată de autor cu Găiseni (jud. Ilfov). Ora-
șul București avea atunci 400 de mănăstiri și biserici. Ctitoria
brâncovenească de la Sfântul Gheorghe Nou a fost construită
,,în cel mai bun stil grecesc modern. Porticul este sprijinit pe
scurte coloane de spirală cu capiteluri compozite, o imitație

64
Aurel Jivi, ,,Operele teologice editate în Țările Române…”, p. 142.
65
Aurel Jivi, ,,Însemnări despre biserici și mânăstiri din Țara Românească
în jurnalul de călătorie a unui preot englez la 1794”, în rev. ,,Biserica Orto-
doxă Română”, 1981, nr. 7-8, p. 913. (Se va prescurta în continuare
,,Însemnări despre biserici și mănăstiri…”).
37
neoclasică a stilului corintian. Fațada este pictată în frescă.
Aria interioară nu este întreruptă de scaune care sunt separate și
fixate de pereții laterali. Picturi în frescă de sfinți, în special ale
Sfântului Gheorghe și Sfântului Dimitrie călare, în mărime natu-
rală, sunt răspândite pe toate părțile și nu este mică în care aces-
tea sporesc semiobscuritatea caracteristică”66.
Prezentarea Bisericilor din Cipru și Serbia reprezintă alte
două inițiative în cercetarea științifică.
Biserica din Cipru întemeiată de Sfântul Apostol Barnaba,
originar de aici a devenit pentru creștinii de aici ,,apostol și patron
al țării”67. În cadrul Sinodului al III-lea Ecumenic s-a acordat
autocefalia Bisericii Ciprului. În timpul prigoanei iconoclaste,
iconodulii și-au găsit aici refugiu. În veacul al XVII-lea avem
pentru prima dată o organizare într-o Arhiepiscopie și trei mitro-
polii la Pafos, Ktion și Kirenia. Sub stăpânirea latinilor s-a dus o
politică de latinizare, creându-se chiar eparhii apusene, iar sub
turci arhiepiscopul a devenit etnarh al națiunii cipriote. În anul
1960 când Ciprul s-a declarat republică, arhiepiscopul Makari-
os a fost ales primul președinte al statului devenit independent.
Alături de Cipru, Părintele Profesor s-a aplecat asupra
istoriei Patriarhiei Serbiei. Sumarul studiului vizează câteva etape
ale dezvoltării eclesiastice a sârbilor de la vremurile îndepărta-
te, unificarea bisericească din 1918, situația Bisericii în 1970,
Biserica Autonomă a Macedoniei, Biserica Ortodoxă din America,
Școlile și publicațiile teologice și relațiile frățești cu Biserica
Ortodoxă Română.
În anul 1879 Biserica Ortodoxă din Serbia își câștigă
autocefalia acordată de patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea.
De această măsură de independență bisericească se va bucura
alături de Arhiepiscopia Belgradului și Mitropolia Serbiei și

66
Aurel Jivi, ,,Însemnări despre biserici și mănăstiri…”, p. 914.
67
Aurel Jivi, ,,Biserica Ortodoxă din Cipru și situația ei actuală”, în rev.
,,Studii Teologice”, 1970, nr. 1-2, p. 118.
38
Arhiepiscopia Muntenegrului și Arhiepiscopia Carlovițului68.
Unificarea bisericească din 1920 a fost proclamată în catedrala
din Carloviț. În cadrul noii Patriarhii au intrat șapte teritorii bi-
sericești sârbe: Mitropolia de Carloviț cu șapte eparhii din Un-
garia, Slovenia și Croația; Mitropolia Muntenegrului; Arhie-
piscopia Belgradului; Biserica Ortodoxă din Bosnia și Herțe-
govina cu patru eparhii; Biserica Ortodoxă din Serbia Veche și
Macedonia cu șase eparhii; Biserica Ortodoxă din America la
început cu o singură eparhie69. În anul 1965 Patriarhia Sârbă a
devenit membră a Consiliului Mondial al Bisericilor.
La data întocmirii prezentului studiu, Biserica a avut
următoarea situație statistică: Fiecare eparhie este împărțită în
protopopiate, iar parohiile (în 1967 erau un număr de 2270)
sunt alcătuite din 300 până la 500 de familii.
În cuprinsul Bisericii Ortodoxe Sârbe, funcționează 143
de mănăstiri și schituri (70 de călugări și 73 de călugărițe) în
care viețuiesc 249 călugări și 700 călugărițe70.
În diaspora americană Biserica Ortodoxă din Serbia s-a
organizat într-o Episcopie dependentă de Patriarhia Sârbă. În
anul 1963 Biserica a avut 73 de comunități cu un număr de
140.000 credincioși organizate în trei eparhii: Episcopia Ame-
ricii de Răsărit și a Canadei, Episcopia Vestului Mijlociu și
Episcopia Vestului.
În Serbia au funcționat școli teologice superioare sub for-
ma unui Institut Teologic la Belgrad, patru seminarii teologice și o
școală monahală. Pentru clerici și credincioși se editează publicații
centrale: ,,Mesagerul”, organul oficial al Patriarhiei cu apariție
lunară; ,,Ortodoxia” și ,,Misionarul ortodox” La acestea se adaugă

68
Aurel Jivi, ,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă de la 1920 până în prezent”, în rev.
,,Studii Teologice”, 1970, nr. 5-6, p. 452. (Se va prescurta în continuare
,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă…”).
69
Aurel Jivi, ,,Patriarhia Ortodoxă Sârbă…”, p. 453.
70
Aurel Jivi, ,,art. cit”, p. 457.
39
alte două: ,,Vestitorul” și ,,Gândirea ortodoxă”. Eparhiile din
America tipăresc: ,,Oficial News Gazette” și ,,Church Herald”.
Un crâmpei de istorie bisericească cu privire la relațiile
Mitropoliei din Carloviț cu ortodocșii transilvăneni este realizat
într-un studiu separat. Patriarhul Arsenie Cernoievici s-a ocupat
între 1694-1695 de organizarea Bisericii Sârbe din Ungaria, Croația
și Slovenia. Cu acest prilej s-au înființat episcopiile: Timișoara-
Ienopole, Karlstadt-Zrinopol, Syegedin, Ofen-Sthlweissenburg,
Mohaci-Sighet, Vârșeț, Oradea-Erlau71.
Autorul acestui articol accentuează faptul că spre deosebire
de celelalte popoare din Imperiul Austriac ,,românii erau poporul
cu drepturi foarte puține și cu cele mai slabe speranțe de ameliora-
re”. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut un
mitropolit în persoana lui Teofil. Este menționată unirea de la Alba-
Iulia, reședința unită din Făgăraș, mișcarea lui Visarion Sarai și
șirul ierarhilor sârbi ce au păstorit pe ortodocșii ardeleni.
Relațiile ecumenice dintre ortodocșii transilvăneni și Bise-
rica Anglicană sunt realizate în persoana unui pionier al acestor
relații, preotul Trandafir Scorobeț (1883-1967). Acesta a activat
timp de 3 ani (1906-1909) în parohiile din Youngstown (Ohio)
și South Sharon (Pensylvania). În acest timp a intrat în legături
cu reprezentanții Bisericii Episcopaliene (Anglicane) de acolo.
În acest timp, escopalienii au cedat bisericile proprii din America,
în care ortodocșii și-au săvârșit serviciile religioase acolo unde
nu au existat biserici ortodoxe72.
Din 1912 Trandafir Scorobeț a devenit membru în Uni-
unea Bisericilor Anglicane și Răsăritene Ortodoxe. A reușit
prin intermediul publicației șaguniene ,,Telegraful român” de

71
Aurel Jivi, ,,Relațiile Mitropoliei de Carloviț cu Biserica Ortodoxă Ro-
mână din Transilvania în secolul al XVIII-lea”, în rev. ,,Biserica Ortodoxă
Română”, 1970, nr. 5-6, p. 587.
72
Aurel Jivi, ,,Arhiereul Trandafir Scorobeț, pionier al relațiilor ecumenice
dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Anglicană” în vol. Aurel Jivi,
Studii de istorie…, p. 175.
40
la Sibiu să facă cunoscută ortodocșilor ardeleni prin interme-
diul unor articole momente din istoria Bisericii Anglicane cum
a fost Mișcarea de la Oxford ai cărei membri ,,deteră nouă splen-
doare slujbelor bisericești, înființară societăți de cumpătare, filan-
tropice și pentru cultivarea cunoștințelor biblice prin care se
regenerară Biserica și clerul”73. În alte materiale a vorbit despre
Școala de Duminică, ca formă de învățământ catehetic.
O ultimă cercetare la care ne-am oprit în demersul nostru
de a ilustra opera Părintelui Profesor Aurel Jivi este contribuția
transilvănenilor la dezvoltarea istoriei bisericești universale74. În
sumarul cercetării autorul a împărțit cuprinsul acesteia în studii
generale începute de preotul Ștefan Ionoviciu și protopopul Radu
Tempea IV de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului,
continuate de Samuil Micu și mitropolitul Andrei Șaguna. Cel din
urmă este autorul unui tratat intitulat Istoria Bisericei Ortodoxe
Răsăritene Universale, în două volume, Sibiu, 1860, folosit ca
manual de studenții de la Institutul Teologic din Sibiu. În partea a
doua, autorul amintește de contribuțiile preoților profesori Ilarion
Felea, Nicolae Popovici, Ilie Beleuță, Dumitru Stăniloae, Ștefan
Lupșa, Romulus Cândea, Milan Șesan și Teodor Bodogae.

Concluzii:

Apreciat de profesorii săi, iubit și prețuit de studenți,

masteranzii și doctoranzii de la Sibiu și nu numai, Părintele
Profesor Dr. Aurel Jivi a rămas în amintirea tuturor printr-o
calitate unică cea de dascăl în teologie, deoarece cursurile ținute
tuturor se caracterizau prin interdisciplinaritate, subiectele istorice
erau urmate de abordări dogmatice, liturgice și pastorale. Ajuns

73
Aurel Jivi, ,,Contribuții la istoria relațiilor ecumenice româno-anglicane”,
în rev. ,,Studii Teologice”, 1984, nr. 7-8, p. 483.
74
Aurel Jivi, ,,Studii și cercetări transilvănene privind Istoria Bisericească
Universală”, în vol. Contribuții transilvănene la teologia ortodoxă, Tipo-
grafia Eparhială, Sibiu, 1988, p. 101-116.
41
profesor la Institutul Teologic din Sibiu după strălucite studii în
Statele Unite finalizate printr-o teză de doctorat la București de
pionierat în acest subiect, apreciată pentru ,,ineditul subiectului
tezei de doctorat, o cercetare temeinică, bine documentată și
adusă la zi” (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu). La Sibiu a continuat
munca antecesorului său, pe care l-a evidențiat prin articole oma-
giale și comemorative și prin propunerea cursului ,,Metodologia
istoriei bisericești” pentru studenții care au urmat ciclul de Studii
Aprofundate. Cu aceeași generozitate a pus umărul la formarea
și consolidarea facultăților de teologie din Oradea, Timișoara și
Caransebeș. Pe lângă activitățile didactice, s-a ocupat de bunul mers
al acestora, participând la concursurile pentru ocuparea catedrelor
vacante, dar și în cea de șef de catedră a Teologiei sibiene.
Opera științifică poate fi valorificată de cei interesați în
studiul istoriei bisericești. De la articolul de popularizare la
studiul temeinic închinat unui eveniment din viața Bisericii, a
unei personalități, Părintele Aurel Jivi a lăsat și sinteze fie în
volume de autor, fie în publicațiile risipite în presa bisericească
românească și de peste hotare. La toate acestea, adăugăm acti-
vitatea pe tărâm ecumenic și conducerea revistei teologice sibi-
ene, precum și colaborarea cu diverse materiale la dezvoltarea
presei teologice românești.

42
 Lecția I

Iisus Hristos – Mântuitorul lumii

Iisus Hristos, a cărui viață, activitate și învățătură o vom

prezenta pe scurt în cele ce urmează a fost o persoană istorică.
Principalele noastre izvoare pentru viața Mântuitorului
sunt Evangheliile, scrieri creștine alcătuite în veacul întâi al
erei creștine.
Dar informații despre existența istorică a lui Iisus Hristos
ne sunt oferite și de autori și surse din afara cercului creștinilor.
Astfel Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithiniei, într-o scrisoare
adresată în anul 112 împăratului Traian spune despre creștini:
„stato die camen Christo quasi Deo dicere”.
Istoricul roman Tacitus (55-120), în lucrarea sa Annales
(15, 44) scrie următoarele: „anctor nominis ejus [SCILICET
christianorum] christus Tiberio imperante per procuratorem
PONTIUM PILATUM supplicio affectus erat”.
Annales a fost scrisă la scurtă vreme după anul 100,
deci la aproximativ 70 de ani de la încheierea vieții pământești
a Mântuitorului.
Datorită acestei distanțe în timp față de cel despre care
scrie, poate fi Tacitus luat ca sursă pentru existența istorică a
Mântuitorului?
Aceasta este o practică obișnuită în istoriografie. Nimeni,
de pildă, nu pune la îndoială realitatea ca persoană istorică a lui
Burebista, (80-44 î.Hr.) viteazul rege al geto-dacilor despre ca-
re scrie Strabon în Geografia sa, operă alcătuită în jurul anului
întâi al erei creștine sau poate chiar mai târziu, deci la aceeași
distanță în timp de la moartea lui Burebista.
O altă indicație a unui istoric necreștin ne este furnizată
de către Suetonius, care în Vita duodecim Caesarum alcătuită
în 121 notează în legătură cu împăratul Claudius (41-54 d.Hr.):
„Iudaeos, impulsare cresto continue tumultantes, Roma expulsit”.
43
 Istoricul evreu Iosif Flavius scrie în Antichități iudaice
(cap. XX, 9, 1) către anul 93 despre uciderea lui Iacob: „fratele
lui Iisus care este numit Hristos”. Istoriografia din vremea noastră
recomandă prudență în legătură cu autenticitatea unui alt pasaj din
această lucrare care sună astfel: „Cam în aceeași vreme a venit
Iisus, om înțelept (dacă poate fi numit om pentru că el era) făcător
de minuni (și dascăl al oamenilor care primeau cu bucurie ade-
vărul). Și el atrăgea la el mulți evrei și mulți greci. Acesta era
Hristos. Când, denunțat fiind de cei mai dintâi oameni ai noștri,
Pilat l-a condamnat să fie răstignit, cei care l-au iubit de la în-
ceput n-au încetat să o facă. Căci el li s-a arătat înviat după Trei
zile... și grupul numit după el al creștinilor încă n-a dispărut”.
Există însă mulți autori care socotesc cel puțin o parte
din acest pasaj a fi autentică, în timp ce alți istorici socotesc
pasajul a fi o interpolare creștină ulterioară.
Ceea ce trebuie însă subliniat este faptul că vestitul isto-
ric evreu aduce o mărturie în plus despre existența istorică a lui
Iisus Hristos.
Sursele noastre principale, așa cum am spus, sunt Evanghe-
liile, scrieri alcătuite de autori creștini, unii dintre ei Apostoli
direcți ai Mântuitorului, iar alții ucenici ai Apostolilor.
Evenimentul Nașterii Mântuitorului este prezentat de către
evangheliști ca un act istoric concret, petrecut într-un timp bine
precizat și nu pierzându-se în hățișurile mitologiei. Evanghelistul
Matei precizează că el a avut loc „în zilele lui Irod regele” (cap. II,
1), iar evanghelistul Luca indică data și mai precis legând eveni-
mentul de recensământul poruncit de împăratul Octavianus Augus-
tus, în timp ce guvernator al Siriei era Quirinius (cap. II, 1 și urm.).
Calea Mântuitorului a fost pregătită de către Ioan Bote-
zătorul pe care primii creștini l-au numit Înaintemergătorul lui
Mesia. Mântuitorul însuși l-a numit pe Ioan ultimul și cel mai
mare dintre prooroci. Pentru că Ioan a fost un prooroc. El apare
în Israel într-o epocă în care se credea că Dumnezeu nu mai
grăiește acestui popor prin prooroci și că Mesia întârzie. Du-

44
când o viață ascetică, Ioan predica în regiunile Iordanului spu-
nând75: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor”. (Mt. 3,
4) și că Mesia va veni curând. Învățăturile sale le prezenta într-
o formă simplă și nelegalistă (Lc. 3, 2-14; Mt. 3, 1-12).
Propovăduirea sa a făcut o așa puternică impresie în
rândul oamenilor din toate clasele sociale încât el s-a impus cu
multă autoritate acestora și se punea întrebarea dacă nu este el
Mesia, Hristosul. La această întrebare Ioan răspundea: „Eu
unul vă botez cu apă, dar vine Cel care este mai tare decât mine
Căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintelor. El
vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”. (Lc. 3, 16).
El impresiona pe conaționali prin austeritatea sa, venea
din pustie dar nu impunea ascetismul său. Predica sa era necru-
țătoare față de păcatele conaționalilor săi, chiar pe cele ale con-
ducătorilor. Cei pe care cuvintele lui îi atingeau se botezau spre
iertarea păcatelor, în pregătire pentru împărăția lui Dumnezeu.
Au fost însă și dintre cei la care efectul cuvintelor Înainte-
mergătorului n-au fost îndemn spre pocăință. Între aceștia s-a
numărat și Irod Antipa care din mânie la auzul conținutului
propovăduirii lui Ioan și datorită succesului de care Ioan se bu-
cura în popor, de teama unei revolte a ordonat întemnițarea lui
în fortăreața Macherus din apropiere de Marea Moartă și apoi
suprimarea lui prin decapitare76.
Ioan a avut proprii săi ucenici iar unii dintre aceștia, cum au
fost Andrei și Ioan, l-au urmat pe Mântuitorul. Alții s-au menținut

75
Robert Grant (în Early Christianity and Society, London, 1978, p. 3 spune
despre cei Trei (Pliniu, Tacitus și Suetoniu): „We there see that toward the
beginning of the second century influential government officials shared
hostility toward the Christian movement”.
76
Luca vorbește despre un recensământ „În zilele acelea a ieșit poruncă de
la Cezarul August să se înscrie toată lumea”. (2, 1). Doar o înscriere, un
recensământ al întregii lumi n-a fost menționat de nicio altă sursă. În
schimb, aproape de această dată, în anul 6 (sau 7) A.D. a avut loc un recen-
sământ pentru scopuri fiscale care a cauzat proteste în Palestina și chiar o
insurecție în Galileea. (Cf. The Interpreter's Bible Dictionary).
45
independenți după moartea Botezătorului, fiind uneori numiți creș-
tinii lui Ioan. Pe unii dintre aceștia i-a întâlnit Sfântul Apostol Pavel
la Efes. Pe aceștia îi întreabă Sfântul Apostol Pavel dacă au primit
Duhul Sfânt și ei răspund că nici n-au auzit de Duhul Sfânt pentru
că ei s-au botezat cu botezul lui Ioan. (F. A. 19, 1-4).
Alături de Evanghelii, informații despre Sfântul Ioan
Botezătorul aflăm și în Antichități iudaice (18, 5) ale lui Iosif
Flaviu, care spune despre Ioan că ar fi fost cândva membru al
comunității eseniene. Acest punct de vedere este susținut și as-
tăzi de către unii cercetători apuseni (vezi, de pildă, Paul Joh-
nson, A History of Christianity, London, 1976, p. 20-21).
Există numeroase elemente esențiale în concepția și ati-
tudinea Sfântului Ioan Botezătorul care infirmă acest punct de
vedere. Botezul său era un rit care se săvârșea o dată în viață,
nu în fiecare zi; Dumnezeu intervine în viața oamenilor dar nu
cu ajutorul armatei esenienilor.
Ioan nu împărtășea exclusivismul sectei eseniene socotind
că întreg poporul lui Israel este chemat la împărăția lui Dumnezeu
pe care el o propovăduia și nu numai membrii sectei77 ca de pildă,
lipsa precizării anului și lunii în care s-a făcut primul recensământ
al lui Quirinius, guvernatorul Siriei, despre care se scrie în Luca 2,
1, cel de al doilea recensământ făcându-se în anul 759 a.u.c.
Părinții bisericești Irineu din Lugdunum (†202), Clement
Alexandrinul (†212), Tertulian (†245), Eusebiu al Cezareei (†340),

77
K. S. Latowette, A History of the Expansion of Christianity, (Se va prescurta
în continuare A History of the Expansion...), cap. I, p. 50-51: Iisus și Ioan Botezăto-
rul. Începutul activității publice a lui Iisus este legat de activitatea predicatorială
a lui Ioan. Evanghelia lui Marcu leagă începutul activității Mântuitorului de
arestarea și întemnițarea lui Ioan. Mesajele celor doi conțineau puncte comune:
amândoi predicau pocăința. Dar în multe privințe Iisus era foarte diferit de Ioan.
Iisus nu era atât de ascetic ca Ioan. Judecata pe care o predica nu avea proemi-
nența avută la Ioan. Ioan se ținea la distanță de principalele localități. Proemi-
nența minunilor în viața lui Iisus. Iisus avea cuvinte aspre pentru cei mândri,
ipocriți și fără de milă, dar arăta compasiune pentru cei aflați în nevoi. Vorbea
despre Dumnezeu nu numai ca cel care pedepsește, ci și ca părinte.
46
Epifaniu al Salaminei (†403) și Paul Orosius (†417) apreciază
în mod variat anul nașterii Domnului:
Dionisie Exiguul socotește ca anul Nașterii Domnului
anul 753 a.u.c. era creștină. Mai târziu s-a constatat că a fost
greșit calculul lui Dionisie cel Mic.
Cum a ajuns Dionisie Exiguul la această dată?
El a pornit de la textul din Lc. 3, 1 și 23 unde se afirmă:
„În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu...
(cap. 5, 1). Și Iisus însuși era ca de 30 de ani când a început (să
propovăduiască)”- cap. 5, 23.
Tiberiu i-a urmat lui Octavianus Augustus considerând
anul Nașterii ca fiind 767 a.u.c.
Anului 767/768, Dionisie i-a adăugat 15 ani și a rezultat
anul 783 (anul ieșirii la propovăduire) și apoi din 783 a scăzut
30 de ani rezultând anul 753.
Dar Sfântul Luca ne dă vârsta exactă a Mântuitorului la
ieșirea la propovăduire.
Pe de altă parte știm că Tiberiu a fost asociat la domnie
de către Octavianus cu doi ani înainte de moartea acestuia deci
în anul 765.
Mai știm că Irod cel Mare în timpul domniei căruia S-a
născut Mântuitorul, a murit în luna aprilie, anul 750. (cf. Iosif
Flavius, Antichități iudaice, cartea XVII, cap. 8).
Deci Mântuitorul S-a născut cel târziu în anul precedent 74978.
Cunoscutul astronom Kepller (†1630) a încercat și el să
lămurească această problemă luându-se după existența stelei
care i-a condus pe magi. El a descoperit în calculul astronomic
conjuncțiunea particulară a două stele care au avut loc în anul
747 a.u.c., s-a întărit în 748 și 749 și a slăbit în 750, deci Mân-
tuitorul s-a putut naște în acest interval de timp dintre 747-750.
Pentru prezentarea în ordine cronologică a vieții Mântu-
itorului, Evangheliile constituie sursa principală, deși ele nu

78
Eusebiu Popovici, Istorie Bisericească Universală, vol. I, p. 91; F. Callaeus,
Pracletiones Historial Ecclesiasticae antiquae, Romae, 1962, p. 67-68.
47
specifică nici anul Nașterii, nici cel al Patimilor și Învierii. In-
formațiile pe care le conțin ajută la stabilirea cronologiei.
Preocupări pentru stabilirea zilei și lunii nașterii Mântu-
itorului au existat la creștini încă din secolul II. Așa, de pildă,
episcopul Telesfar al Romei (126-138) sărbătoarea Nașterea
Domnului la 25 decembrie. În Răsărit acest eveniment era ser-
bat la 6 ianuarie, concomitent cu Botezul Domnului. Prăznuirea
Nașterii Domnului și în Răsărit la 25 decembrie începe la 25
decembrie 379 când Sfântul Grigorie de Nazianz l-a convins
pe episcopul Evagriu al Constantinopolului să facă acest lucru.
Dar asupra anului Nașterii Domnului nu s-au putut înțe-
lege cercetătorii, el rămânând în discuție până în zilele noastre.
Aceasta din cauza lipsei de indicații certe istorice pe această
temă, lucrarea prof. Vasile Gheorghiu (Anul și ziua morții
Domnului nostru Iisus Hristos, Cernăuți, 1925), fiind socotită
lucrarea definitivă în această problemă.
În continuare redăm cronologia vieții Mântuitorului așa cum
rezultă din lucrarea amintită (cf. studiului lui M. Șesan, Cronologia
vieții Mântuitorului, A. B., an IV, (1947), nr. 1-3, p. 14-15):
Bunavestire – 25 martie 749 a.u.c.
Porunca de recensământ – începutul lunii decembrie
749 (Lc. 2, 1-4).
Nașterea Mântuitorului la Betleem – 25 decembrie 749.
Tăierea Împrejur a opta zi a Pruncului – 1 ianuarie 750
(Lc. 2, 21).
Magii de la Răsărit conduși de stea străbat pustiul ara-
bic, poposesc la Ierusalim și au o discuție cu Irod (Mt. 2, 1 și
urm.) și se înfățișează apoi Pruncului cu daruri (Mt. 2, 9 și
urm.), la 6 ianuarie 750.
Familia Sfântă vine la Ierusalim când s-au împlinit zile-
le curăției (Lc. 2, 22) la 2 februarie 750.
Moartea lui Irod în luna martie sau începutul lunii apri-
lie 750.
Pe tron urmează fiul său Arhelau la 10 aprilie 750.

48
 Familia Sfântă se întoarce din Egipt și se așează în Na-
zaret în anul 750.
La vârsta de 12 ani, de Paști, Mântuitorul predică în
templu (Lc. 2, 46) în anul 762.
Sfântul Ioan Botezătorul își începe activitatea (Lc. 3, 1)
în anul 779.
Iisus ca de 30 de ani (Lc. 3, 23) vine la botez (Mt. 3, 13) își
începe activitatea la 6 ianuarie 780, își alege primii apostoli și să-
vârșește la Nunta din Cana Galileii prima minune. (In. 2, 1 și urm.)
De Paștile anului 781 vine la Ierusalim cu apostolii. (In. 5, 1).
În jurul Paștilor anului 782 satură mulțimile înmulțind
pâinile. (În. 6, 4).
La 6 august 782 are loc Schimbarea la Față pe Muntele
Taborului. (Mt. 17, 1).
În octombrie 782, la sărbătoarea Corturilor, Mântuitorul
vine la Ierusalim. (In. 7, 10).
În decembrie 782 merge la înnoirea templului din Ieru-
salim și la întoarcere în Betania îl învie pe Lazăr. (In. 11, 1).
Cu ocazia apropierii Paștilor anului 783 Mântuitorul vi-
ne la Ierusalim și la 9 Nissan (2 aprilie) își face Intrarea „so-
lemnă în Ierusalim”. (Lc. 22, 7; In. 12, 12).
Joi, 13 Nissan are loc Cina cea de Taină, noaptea este
prins în grădina Ghetsemani (Mt. 26, 34), apoi judecat în cursul
nopții spre 14 Nissan (7 aprilie) atât de Sinedriu, cât și de pro-
curatorul roman Ponțiu Pilat (779-789).
La orele 9 dimineața, 14 Nissan este pironit pe cruce
(Lc. 23, 44), iar la ceasul al nouălea din zi (orele 3 p.m.) își dă
duhul. (Mt. 27, 51).
Mântuitorul a murit în vârstă de 33 de ani, 3 luni și 13 zile.
În dimineața primei zile a săptămânii, la 16 Nissan (9
aprilie) Apostolii constată că Mântuitorul a înviat, așa cum pre-
zisese (Lc. 24, 1; In. 20, 1) fapt întărit de arătările către Apostoli.
Înălțarea la cer (F. A. 1, 39) are loc la 40 de zile, joi 19
mai 783.

49
 Personalitatea Mântuitorului

Încă în timpul vieții Sale pământești, Mântuitorul Iisus

Hristos a fost socotit a fi o personalitate unică. Aceasta datorită
efectului pe care L-a avut asupra celor care îl ascultau. El îi în-
văța pe oameni „ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturari-
lor” (Mc. 1, 22) adică nu citându-i pe alții. În același sens,
evanghelistul Luca (4, 32) afirmă: „Și erau uimiți de învățătura
Lui, căci cuvântul Lui era cu putere”.
Irod Antipa îl socotea a fi, fie Ilie sau Ioan Botezătorul
reîntorși pe pământ. (Mc. 6, 14-16/ Lc. 9, 7-9). Pentru galileeni
el era proorocul despre care vorbește în Deut. 18, 15 prevestit
de mai mulți prooroci. Aceasta era viziunea asupra Sa a celor
care-L ascultau sau au fost vindecați de El. (In. 9, 17). Chiar „și
vântul și marea ascultă de El” (Mc. 4, 41)79.

Învățătura Mântuitorului

În centrul învățăturii Mântuitorului a stat propovăduirea

Împărăției lui Dumnezeu, sau a Împărăției cerurilor. Aceasta
presupune recunoașterea suveranității lui Dumnezeu și a carac-
terului acestuia de părinte. În această împărăție vor intra toți cei
ce cred în Iisus Hristos, cei ce ascultă și împlinesc poruncile
Lui și se renasc „din apă și din duh”. (In. 3, 15).
Iisus Hristos vorbește cu o nemaipomenită originalitate
și putere poetică. Limba Sa este cea a psalmilor și cea a scrieri-
lor apocaliptice ale poporului iudeu.
La prima vedere s-ar părea că învățătura Mântuitorului
era adresată doar evreilor, însă o examinare mai atentă arată că
lucrurile nu stau chiar așa. Un curent de universalism străbate
chiar și întreg Vechiul Testament. În ce privește această carte
este adevărat că există anumite detalii care se găsesc și în scrieri

79
W. H. C. Freud, The Rise of Christianity, Philadephia, 1984, p. 55. (Se va
prescurta în continuare The Rise of...).
50
religioase ale altor popoare: ceea ce nu-i întunecă originalitatea.
Dintre toate doar acesta poate fi citit omului de azi pentru care
fiecare pagină a acestuia are sens și constituie un mesaj valabil
pentru întreaga umanitate. Evreii erau conștienți de această di-
mensiune a Scripturii lor: „Te voi face lumina popoarelor ca să
duci mântuirea mea până la marginile pământului”. (Isaia 49,6).
Spre deosebire de metodele rigide și scolastice ale con-
temporanilor săi, Iisus a redescoperit și continuat adevărurile cele
mai profunde ale Vechiului Testament; universalismul acestuia:
„Eu am fost trimis doar la oile cele pierdute ale casei lui Israel”.
(Mc. 15, 24). Același lucru îl poruncește și ucenicilor. (Mt. 10, 5-6).
Comparativ cu: „Ci mai întâi Evanghelia trebuie să se propovădu-
iască la toate popoarele”. (Mc. 13, 10) și (Mt. 28, 19).
Intrarea în Ierusalim pe fundalul profeției lui Zaharia 9,
9-10. (Comparativ Ps. 72).
Iisus se gândea la împărăție care să fie coextensivă cu
întreaga lume80.
În învățătura Sa, Iisus Hristos a accentuat monoteismul
și în același timp legătura Sa de Fiu al lui Dumnezeu cu Tatăl:
„Eu și Tatăl una suntem”. (In. 10, 30).
În privința atitudinii oamenilor față de Dumnezeu, El
le-a poruncit acestora să-L iubească pe Dumnezeu și în același
timp să-i iubească și pe semeni. Întrucât oamenii nu fac acest
lucru, Mântuitorul le cere să se pocăiască și să se îndrepte spre
Dumnezeu; iar Dumnezeu, dacă fac acest lucru, îi va ierta.
Standardul moral al Împărăției lui Dumnezeu este cel
mai înalt posibil: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru desă-
vârșit este”. (Mt. 5, 48).
Există două căi în viață: una largă și ușoară, alta strâmtă
și grea. Răsplata o constituie fericirea sau pieirea veșnică.
Intrarea în această Împărăție va fi prin credința în Iisus
Hristos, pentru că prin Moartea și Învierea lui Hristos vechiul Israel
a murit ca popor ales și toate neamurile au primit această calitate.
80
St. Neil, A History of Christian Missions, p. 16-20.
51
 Lecția II

Înființarea Bisericii. Activitatea Sfinților Apostoli

Un lucru care trebuie subliniat de la început este acela

că în întreaga istorie a Bisericii nu se va găsi o personalitate
comparabilă cu Iisus Hristos. Tuturor li se vor aplica de acum
înainte cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan: „El nu era lumina,
(ci a venit) ca să mărturisească despre lumină”. (In. 1, 8). Perso-
nalitatea, viața și învățătura Sa vor sta în centrul vieții Bisericii.
Tot aici trebuie subliniat faptul că dezvoltarea Bisericii a
constituit un proces lent, progresiv, fără zguduituri, fără grabă și
fără un plan preconceput al oamenilor. Apostolii nu devansează
acțiunea Duhului Sfânt, ci o așteaptă, colaborează cu ea, i se supun.
Momentul de început al istoriei Bisericii este cel al Po-
gorârii Duhului Sfânt, dar preludiul acestei istorii este Înălțarea
Domnului. Această manifestare a slavei lui Hristos va fi de
acum înainte una din principalele lumini ale credinței lor.
După Înălțare, Apostolii care era galileeni se vor stabili
la Ierusalim, departe de Galileea, de Capernaum, de tot ceea ce
constituise cadrul activității lui Iisus. Ierusalimul era locul Pă-
timirii și Învierii Mântuitorului.
Un prim fapt care este relatat de către cartea Faptele
Apostolilor că s-a petrecut chiar înainte de Pogorârea Duhului
Sfânt a fost alegerea lui Matia în locul lui Iuda, ceea ce indică
importanța care se acordă colegiului Sfinților Apostoli81.
Mântuitorul S-a născut pe la începutul domniei lui Irod,
cam prin anul 6 î.Hr.
Galileea, unde s-a stabilit familia sfântă, era un teritoriu
în esență al coloniștilor evrei. La început o minoritate, dar
acum erau majoritari neevreii care au rămas în număr mare în

81
T. Lekreton & J. Zeiller, L'Eglise primitive, vol. 1 în A. Fliche & V. Mar-
tin, Histoire d'Eglise, 1938, p. 128 și urm. (Se va prescurta în continuare T.
Lekreton & J. Zeiller, L 'Eglise...); W. H. C. Freud, The Rise of...
52
unele localități ca: Sepphoris (nemenționat în Evanghelii, deși
se afla la doar opt km.). Evreii galileeni îi disprețuiau pe cei din
Galileea pentru că erau foarte viteji.
Familia Mântuitorului se stabilise recent în Galileea; se
pare că avea proprietăți în Capernaum și în Nazaret.
Pe când era de 13-14 ani a avut loc revolta condusă de
Iuda din Gaulanitis (înăbușită cu cruzime) de care Mântuitorul
fără îndoială auzise. („Cel ce scoate sabia, de sabie va muri.”)
Simon Zelotul devine ucenic al lui Iisus. Liniștea „ani-
lor ascunși” se risipește prin anul 26 când Ioan apare ca predi-
cator (vezi relația acestuia cu Qumranul). El propovăduia în
Betabara „dincolo de Iordan”, zona în care trăise Ilie.
Ioan Botezătorul nu vorbea de semne ale unui cataclism
și nici nu îndemna la revoluție politică; el accepta ordinea poli-
tică existentă.
Deosebirile dintre cei doi:
Iisus nu se îmbrăca precum un ascet. A participat la
nunta din Cana Galileii. Stă la masă cu fariseii și cu conducăto-
rii sinagogii. În timp ce Ioan avea îmbrăcăminte din păr de că-
milă, refuza pâinea și băutura de vin, se hrănea cu lăcuste și
miere sălbatică, stătea retras în pustie.

53
 Lecția III

Organizarea Bisericii Primare

Biserica

Acest termen a fost folosit și de Mântuitorul (Mt. 16, 18).

Comunitatea creștină organizată de apostoli s-a numit Biserica lui
Dumnezeu sau Biserica lui Hristos. (F. A. 2, 47; 5, 11; 7, 38).
Înțelesul era de asociație, de frăție, de societate creștină.
Termenul desemnează atât comunitatea locală cât și to-
talitatea comunităților locale. Sfântul Ignatie al Antiohiei o
numește pentru prima dată Biserică Universală.
În înfățișarea exterioară, Biserica Creștină are asemă-
nări cu alte comunități religioase.
Așa de pildă, Biserica Primară se aseamănă în anumite
privințe cu comunitatea esenienilor.
În esența și spiritul ei, însă, Biserica este un fenomen și
un organism cu totul nou.
Potrivit protestanților Biserica ar fi fost o creație a
Apostolilor și nu a Mântuitorului care ar fi predicat doar Împă-
răția cerurilor.
Fără îndoială că Apostolii cunoșteau bine gândul Mân-
tuitorului în această privință.

Organizarea Bisericii

Cea dintâi comunitate creștină organizată de Sfinții Apostoli

a fost cea de la Ierusalim care trăia în învățătura Apostolilor, în spirit
de comuniune frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (F. A. 2, 42).
Așadar, în viața Bisericii Primare elementul sacramen-
tal a fost foarte important.
Există o paralelă strânsă între serviciile religioase iuda-
ice și cele ale primilor creștini:

54
 „Faptul că nu găsim elemente liturgice din iudaismul
contemporan în cele mai vechi anaforale creștine este o indica-
ție clară a originii apostolice, a ritului creștin, al Euharistiei”82.
Dar cine prezida aceste adunări creștine, după modelul
capului de familie la evrei sau al conducătorului fraternității?
Cina cea de Taină a fost prezidată de Mântuitorul.
În comunitatea iudeo-creștină din Ierusalim această
funcție a fost îndeplinită de Simon Petru. După plecarea lui Pe-
tru „în alt loc”, această funcție a fost preluată de Iacob. Din
acel moment Apostolii devin propovăduitori ai lui Hristos Cel
înviat. Ei devin organizatori de Biserici lăsând în seama altora
să le prezideze, să le conducă și să săvârșească activitățile sa-
cramentale: Botezul și Euharistia.
Cine erau acești alții?
Faptele Apostolilor vorbesc despre prezbiteri și despre
rolul lor însemnat în viața comunităților.

Ierarhia în epoca apostolică

Cea dintâi mențiune despre diaconi în Noul Testament

se face în Faptele Apostolilor, cap 6, vs. 1-6 unde alegerea dia-
conilor se face pentru a sluji la mese în locul Apostolilor. În
același timp Apostolii au conferit asupra lor ministeriul predi-
cării, domeniu în care se remarcă Sfântul Ștefan.
Puțin mai târziu aceeași carte pomenește în legătură cu
Biserica din Ierusalim pe prezbiteri (F. A. 11, 30) fără să se știe
de la ce dată și în ce chip au reușit să se distingă în cadrul co-
munității creștine. În capitolul al cincisprezecelea al Faptelor
Apostolilor ei sunt menționați în legătură cu toate acțiunile
Apostolilor la Sinodul Apostolic.
Toți preoții au venit la Iacob atunci când Sfântul Apos-
tol Pavel, la sfârșitul călătoriei a treia misionare, a povestit
82
John Meyendorff, The Orthodox Church, London, 1962, p. 12. (Se va
prescurta în continuare The Orthodox...).
55
despre darurile diferitelor comunități creștine pentru Biserica
din Ierusalim. (F. A. 21, 18).
Toate acestea indică rolul mare pe care preoții îl deți-
neau în comunitatea creștină de la Ierusalim, fapt confirmat și
de Sfântul Iacob în epistola sa (5, 14) când spune că de este
cineva bolnav să cheme preoții Bisericii. Acest citat ne arată că
preoții nu erau doar membrii de frunte ai comunității, ci sluji-
tori care îndeplineau o funcție liturgică83.
Pavel și Barnaba, la sfârșitul călătoriei întâi au hirotonit
preoți în fiecare biserică. (F. A. 14,23).
Din cuvântarea rostită de Sfântul Apostol Pavel la Milet (F.
A. 20, 28-31) rezultă că rolul preoților era acela de păstori și de doc-
tori (învățători). Preoții au misiunea de a perpetua opera Apostolilor.
În prima epistolă a Sfântului Apostol Petru citim lucruri
asemănătoare cu cele din cuvântarea de la Milet. (cap. V, vs. 1-5).
În epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel sunt
descrise virtuțile care se cer din partea prezbiterilor – episcopi-
lor. (I Tim. 3, 2; Tit 1, 6). Alegerea acestora se face de către
delegații Apostolului: Tit și Timotei care își pun mâinile peste
ei. Niciunde nu se vorbește de alegerea acestora de către popor.
Deci prezbiteratul n-a fost în Biserica Primară un titlu
onorific celor mai în vârstă sau pentru unele servicii. Se ajun-
gea la prezbiterat prin instituire apostolică. (F. A. 14, 23).

Episcopii

Au fost persoane asociate de către Apostoli la conduce-

rea Bisericii cum a fost cazul lui Tit și cel al lui Timotei, aceș-
tia primind puterea de a hirotoni diaconi și preoți. Prin aceștia
se realizează succesiunea apostolică, adică perpetuitatea operei
apostolice. Nu erau neapărat înaintați în vârstă: Pavel îl numeș-
te pe Timotei „fiule Timotei”.

83
T. Lekreton & J. Zeiller, L' Eglise..., vol. I, în A. Fliche, V. Martin, Histo-
ire de l'Eglise, p. 270-271.
56
 Episcopii erau prezbiterii cei mai de seamă. Uneori
Sfântul Apostol Pavel vorbește numai despre episcopi și dia-
coni, iar pe prezbiterii din Efes chemați la Milet îi numește și
episcopi; unii dintre ei vor fi fost episcopi.
În epistolele pastorale le poruncește lui Timotei și lui
Tit, în calitatea lor de episcopi să pună prezbiteri în orașe.
Așadar exista o distincție între Apostoli – mărturii itine-
rante și universale, organizatori de biserici și episcopi, funcție
administrativă și sacramentală locală. Pe de altă parte exista
distincție între episcopi și prezbiteri.
Oficiul episcopal era considerat în fiecare Biserică o
continuare a slujirii pe care Petru a îndeplinit-o la Ierusalim.
Structura ierarhică a primelor comunități creștine a fost,
așadar, determinată de natura lor sacramentală.
În Epistola către Magnezieni, Ignațiu, episcopul Antio-
hiei (†107) scrie: „Episcopul ține locul lui Dumnezeu, preoții
țin locul adunării Apostolilor, iar diaconii... au fost încredințați
servirii lui Iisus Hristos”.
Cele trei trepte ale ierarhiei sunt menționate și de
Sfântul Clement Romanul în Scrisoarea către Corinteni (anii
96-98).
Harismaticii sau pnevmaticii erau creștini înzestrați de
Dumnezeu cu diferite daruri numite harisme. Nu erau aleși de
comunitate și nici așezați prin hirotonie. Se bucurau de mare
cinste în Biserică.
Sfântul Apostol Pavel pomenește despre harisme la I
Cor. 12, 28-30. Harismele au fost daruri supranaturale făcute
Bisericii începătoare pentru creșterea și consolidarea ei.
La început conducerea Bisericii se afla în mâinile Apos-
tolilor. Dar în epoca apostolică, pe lângă aceștia mai sunt po-
meniți proorocii și învățătorii. (F. A. 13, 1; I Cor. 12, 28).
Pe de altă parte întâlnim în Biserica Primară, episcopi,
prezbiteri și diaconi și aceste slujiri conferite printr-o consacra-
re specială, prin hirotonie au subzistat în timp ce slujirile ha-
rismatice au dispărut încetul cu încetul.
57
 În Faptele Apostolilor se vorbește despre episcopi, în speci-
al, că au fost rânduiți pentru a conduce Biserica lui Dumnezeu:
„turma peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi”. (F. A. 20, 28).
Clement al Romei, ucenic al Apostolilor, a subliniat
faptul că misiunea episcopilor și a diaconilor vine de la Hristos
și de la Dumnezeu prin Apostoli.
Conducătorii bisericești apar în Sfânta Scriptură în mod
constant la plural: prezbiteri, episcopi. Ei formau un colegiu:
prezbiteratul. (vezi I Tim. 4, 14).
Această organizare a rezultat fără îndoială dintr-o imita-
re a organizării comunităților evreiești ale căror sinagogi din
diaspora se aflau sub conducerea unui consiliu de „bătrâni”.
Colegiul prezbiterilor avea fără îndoială un conducător
ale cărui puteri s-au extins tot mai mult și în cele din urmă titu-
latura de episcopi a fost dată numai acestuia84.
Preoția potrivit Noului Testament:
„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe
voi. Și aceasta zicând a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh
Sfânt; cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate”. (In. 20, 23).
F. A. 11, 30; F. A. 14, 23 - hirotonia; F. A. 15, 2; Tit 1, 5; I
Tim. 5, 17; I. Petru 5, I Iacob 5, 14.
Treapta episcopilor: F. A. 20, 28; I Petru 2, 5; Filip. 1,
1; I Tim. 3, 2; Tit. 1, 7.
Aceasta reprezintă, într-adevăr, o dezvoltare a organizării
bisericești, dar în același timp nu constituie un lucru esențial, nou,
pentru că episcopatul ca atare este fondat pe autoritatea apostolilor.
Episcopatul reprezintă continuarea slujirii apostolice. Dacă
la început ar fi existat o organizație prezbiterială strict democratică
așa cum pretind protestanții ar fi greu de înțeles cum aceasta s-a
schimbat așa de repede fără să producă crize în viața Bisericii.
Episcopi au existat în a doua jumătate a secolului I: Ti-
motei la Efes, Tit în Creta, „îngerii” celor șapte biserici din

84
C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire de l'Eglise, vol. I, p. 96-97. (Se va pre-
scurta în continuare Histoire de...).
58
Asia Mică cărora li se adresează Sfântul Ioan în Apocalipsă,
Iacob cel Tânăr „fratele Domnului” din Ierusalim.
Funcția episcopală s-a accentuat în secolul al II-lea mai
ales din necesitatea de a lupta împotriva schismelor și ereziilor.
Prezbiteratul forma consiliul episcopului. Membrii lui
erau ajutătorii episcopului în săvârșirea cultului și în propovă-
duirea cuvântului85.

85
C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire de..., p. 98-99.
59
 Lecția IV

Biserica înainte de Sfântul Apostol Pavel

Aceasta este perioada dintre momentele Răstignirii și

Învierii și cel al convertirii lui Pavel (35). În această perioadă,
ca și în celelalte două care urmează, până la sfârșitul secolului
I, comunitățile creștine nu erau separate de iudaism. Mesajul
învierii lui Hristos era propovăduit în cadrul iudaismului. Acest
lucru era îngăduit câtă vreme nu erau atacate Legea și Templul.
Sursele principale pentru această perioadă sunt: Faptele
Apostolilor 1-12, câteva fragmente din epistolele pauline și câ-
teva referiri în alte scrieri ale Noului Testament.
Ceea ce este caracteristic cărții Faptele Apostolilor sunt
diferite cuvântări și predici atribuite lui Petru, Ștefan și Pavel.
Acestea ocupă cam 25% din cuprinsul Faptelor Apostolilor.
Ele sunt exemple de felul cum apostolii se adresau evreilor și
neamurilor, în timp ce cuvântul lui Ștefan (Faptele Apostolilor,
cap. 7) este un exemplu de predică adresată creștinilor dintre
eleniști. Luca le-a dat doar haina exterioară. O comparație cu
izvoare evreiești și grecești confirmă unele date istorice: A. N.
Sherwin-White, Roman Society and Roman Law in the New
Testament, Oxford, 1963, p. 189 afirmă că orice încercare de a
respinge istoricitatea cărții Faptele Apostolilor este absurdă.
Acesta este punctul de vedere al unui specialist în istoria romană.
În ce privește limbile folosite în Palestina trebuie spus
că aceasta era, în vremea de care ne ocupăm, o regiune trilin-
gvă. În Faptele Apostolilor 6 se vorbește despre două grupuri
distincte de creștini în acea țară: „eleniști” și „evrei”86. „Eleniș-
tii” erau creștini iudei care, de obicei, vorbeau doar limba grea-
că și a căror cunoaștere a ebraicii și aramaicii era minimă. Între
eleniști unii erau evrei, iar alții erau creștini.

86
Veselin Kesich, The Church before Paul, SVTQ, 1999, 43:1, p. 3-36.
60
 Dintre Apostoli, Andrei și Filip erau nume grecești și este
foarte probabil că cei doi vorbeau limba greacă. La fel Petru, care a
propovăduit în afara Palestinei, a trebuit să știe limba respectivă
pentru a putea face acest lucru. Se presupune chiar că Mântuitorul a
vorbit grecește (Sepphoris era la doar o oră distanță de mers pe jos).

Comunitatea creștină

Faptele Apostolilor 2, 42: „Și stăruiau în învățătura Apos-

tolilor și în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciune”. Învă-
țătura Apostolilor se adresă atât celor din afară cât și celor dinăun-
trul Bisericii, comuniunea activităților publice și private ale co-
munității. „Frângerea pâinii” era începutul unei mese festive iuda-
ice, dar pentru Luca expresia desemna adunarea euharistică. Ca
rugăciune ei foloseau psalmi, cu care erau obișnuiți din copilărie,
la care adăugau rugăciuni pe care le-au învățat de la Mântuitorul.
Viața bisericească presupunea și existența botezului.
Pavel a fost botezat după arătarea Mântuitorului pe drumul
Damascului. Acest botez se făcea în numele lui Iisus Hristos
(Faptele Apostolilor 2, 38).
Creștinii dintre evrei mergeau la cultul de la templu, dar se
adunau pentru „frângerea pâinii” în case. (Faptele Apostolilor 2, 46).
Unii membrii au încălcat viața comunitară a Bisericii:
Anania și Safira.
Grija pentru săraci a fost preluată de către creștini din
tradiția iudaică. (Lev. 25, 35 și urm.).

Cei Doisprezece

Doar ca urmare a arătărilor de după Înviere, cei dois-

prezece au devenit Apostoli și au dobândit un loc special în Bi-
serica de la Ierusalim. Numărul lor n-a putut fi nici sporit și
nici scăzut. Atunci când Iacob a fost martirizat în vremea lui
Irod Agripa I, nimeni nu a fost ales în locul lui.

61
 Petru a devenit misionar prin chemarea de a deveni pescar
de oameni, anterioară chemării celorlalți Apostoli. (Lc. 5, 10).
Alături de cei doisprezece Apostoli existau la această
dată două grupuri de credincioși ai Mântuitorului: unul în Gali-
leea (alcătuit din peste 500 de oameni, Cf. I Cor., 15, 6) și altul
la Ierusalim (ca la 120 de oameni, Cf. Faptele Apostolilor 1, 15).
Numărul acestora va spori considerabil în ziua Cincizeci-
mii. În această zi s-a întemeiat Biserica în chip văzut. Iată relatarea
evenimentului potrivit cărții Faptele Apostolilor (cap. 2, vs. 1-4):
„Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți Apostolii îm-
preună la un loc. Și din cer fără de veste s-a făcut un vuiet, ca de
suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei.
Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe
fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au înce-
put să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a
grăi”. (Faptele Apostolilor 10, 46; 11, 15; I Cor. 14, 23).
Această efuziune a Duhului va constitui una din carac-
teristicile erei mesianice, un rol esențial pe care Biserica va fi
chemată să-l îndeplinească.
Pogorârea Duhului Sfânt a relevat caracterul internațio-
nal al Bisericii care poate că a părut unora la început a fi doar o
altă sectă iudaică.
În chiar ziua Rusaliilor au fost convertiți ca la 3.000 de
suflete. Cei trei mii erau și iudei și prozeliți atât din Palestina,
cât și din alte părți ale lumii.
Aceste convertiri s-au făcut în urma predicii Sfântului
Apostol Petru (Faptele Apostolilor, cap. 2, vs. 14-36) care con-
stituie cel mai vechi document de predică creștină, tipul de
predică apostolică. Sunt aici cuvinte rostite de cel care a mărtu-
risit direct Mântuitorului: ,,Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu
cel Viu”.
Tema propovăduirii o constituie Învierea lui Hristos (2,
24; 2, 39; 3, 15; 4, 10). Aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu.
Această afirmare o întemeiază Apostolii pe trei lucruri:

62
 1). propria lor mărturie: arătările lui Iisus cel înviat.
Apostol poate fi doar cel ce L-a văzut pe Hristos cel înviat.
2). faptele minunate săvârșite de Apostoli în numele lui
Iisus (2,43).
3). împlinirea profețiilor deci prezența zilelor din urmă
87
(2, 17) .
Mulți dintre cei botezați acum nu erau ierusalimiteni și
se vor întoarce la casele lor, devenind la rândul lor misionari
care vor răspândi cuvântul Evangheliei.
Vom auzi mai târziu de comunități creștine la Damasc,
la Roma, la Alexandria. Fără îndoială că și unii dintre cei care
au fost prezenți și s-au botezat în ziua Cincizecimii au contri-
buit la răspândirea cuvântului Evangheliei în aceste locuri.
În ceea ce privește comunitatea de la Ierusalim, aceasta avea
în fruntea ei pe Apostoli care erau martori ai lui Hristos și în același
timp călăuze duhovnicești pentru restul membrilor comunității.
Activitatea zilnică a Apostolilor era aceea de propovă-
duitori și de cateheți. Aceasta era limpede indicată de numărul
de cuvântări ale Sfântul Apostol Petru pe care le relatează Fap-
tele Apostolilor. Doar în capitolele II și III sunt redate trei cu-
vântări. Se găsesc apoi aici indicii despre o activitate catehetică
îndreptată către comunitatea creștină însăși.
Această nouă comunitate păstra legătura cu cultul de la
templu, dar avea și cultul ei propriu în centrul căruia se găsea
Frângerea Pâinii (Cf. Faptele Apostolilor 2, 42).
Pe membrii comunității creștine îi caracteriza o nouă
atitudine față de viață exprimată prin comunitatea bunurilor:
„iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut era una si ni-
ciunul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau
de obște”. (F. A. 4, 32).
Este adevărat că tot acum s-a înregistrat și cea dintâi umbră
prin fapta lui Anania și a Safirei. Propovăduirea noii învățături era

87
J. Danielou, H. I. Marrou, Geshichte der Kirche. (Se va prescurta în con-
tinuare Geschicte der...).
63
însoțită de fapte minunate. Curând succesul noii învățături va trezi
opoziția conducătorilor iudeilor. Propovăduirea lui Iisus Hristos ca
adevăratul Mesia a dus la atacuri din partea grupului fariseilor și în
felul acesta se înregistrează cel dintâi martiriu creștin: Sfântul Ar-
hidiacon Ștefan ucis cu pietre de mulțime. (F. A., cap. 7).
Sfântul Ștefan a fost unul din cei șapte diaconi aleși de
Apostoli și rânduiți prin punerea mâinilor pentru supravegherea
rânduielii la mesele comune ale comunității din Ierusalim. (F.
A., cap. 6, vs. 1-6).
Ștefan era ca și ceilalți șase diaconi, dintre eleniști. Se
presupune a fi fost originar din Alexandria Egiptului pentru că
în discursul său vorbește de trei ori despre înțelepciune.
Cuvântarea sa (F. A., cap. 7) constituie una din cele mai
prețioase documente ale literaturii creștine vechi dovedindu-l a
fi fost un excelent predicator. Din cuprinsul cuvântării rezultă
că grija Sfântului Ștefan nu a fost aceea de a se salva pe sine, ci
de a expune și apăra credința sa.
Această cuvântare este diferită de cea a Sfântului Petru
fapt care întărește autenticitatea ei.
Duhul Sfânt S-a servit de Sfântul Ștefan pentru a călă-
uzi Biserica Creștină spre o independență tot mai mare față de
iudaism, de ritualurile lui și de legea lui.
Martiriul Sfântului Ștefan, primul din istoria Bisericii,
este ecoul fidel al pătimirii Mântuitorului.
Cum se explică condamnarea la moarte a lui Ștefan de către
evrei când știm că ei nu au putut face același lucru cu Mântuitorul?
Se pare că ei au profitat de rechemarea lui Pilat, ceea ce
ne ajută să datăm evenimentul în anul 36.
La scena lapidării Sfântului Ștefan a asistat și un tânăr
pe numele Saul – viitorul Apostol Pavel – care acum păzea hai-
nele celor ce îl ucideau pe Ștefan.
Persecuția care a început acum va dura până la moartea
lui Agripa (44) și îi viza mai cu seamă pe creștinii dintre ele-
niști dar și pe Apostoli.

64
 Efectul imediat al persecuției l-a constituit o împrăștiere
parțială a grupului de la Ierusalim în alte regiuni unde va fi
propovăduită noua credință: Samaria, Cezareea, Damasc și An-
tiohia. La Antiohia va fi folosit pentru prima dată numele de
creștin. (F. A. 11, 26). Creștinii se numeau între ei frați, ucenici
sau sfinți, iar de către evrei erau numiți galileeni.
În timpul lui Irod Agripa I (41-44), nepotul lui Irod cel
Mare și rege vasal peste teritoriile stăpânite cândva de bunicul
său, Sfântul Apostol Petru a fost întemnițat dar a scăpat în chip
minunat și a plecat „în alt loc” (conspirativ). Tot acum Sfântul
Apostol Iacob, fratele lui Ioan a fost ucis.
Conducerea Bisericii din Ierusalim i-a revenit lui Iacob
supranumit și „fratele Domnului”. Acesta a condus Biserica din
Ierusalim până la moartea sa martirică petrecută în anul 63. El
se bucura de mare prestigiu și potrivit tradiției înregistrate de
istoricul Eusebiu al Cezareei ar fi fost episcop al Ierusalimului.
În timpul său a avut loc la Ierusalim vestita întrunire cunoscută
sub numele de Sinodul Apostolic (50).
Intensitatea propovăduirii în această vreme este ilustrată
de momente ca cel al convertirii de către diaconul Filip a dem-
nitarului Eunuc de la curtea reginei Candachia a Etiopiei care
se afla în drum spre Gaza.
Pe de altă parte, prin botezarea sutașului Corneliu la
Cezareea Palestinei de către Sf. Ap. Petru a fost câștigat princi-
piul foarte important al primirii la Creștinism a credincioșilor
altor religii direct prin botez, fără a li se cere a se supune unor
prescripții ale legii mozaice cum este circumciziunea.

Activitatea Apostolilor în lumea păgână

Deși cartea Faptelor Apostolilor nu ne dă informații

despre ceilalți Apostoli cu siguranță că aceștia toți s-au supus
poruncii Mântuitorului: „Mergând învățați toate neamurile...”
(Mt. 28, 19).

65
 Câteva știri aflăm din alte scrieri ale Noului Testament
despre Petru și Ioan: Epistola I-a a Sfântului Petru este adresată
din Babilon comunităților din Pont, Galatia, Capadocia, Asia și
Bitinia. Din conținutul epistolei rezultă că Petru va fi predicat
în aceste părți.
Pe de altă parte, din Epistola către galateni a Sfântului
Apostol Pavel aflăm că Sfântul Petru a trecut pe la Antiohia
după Sinodul de la Ierusalim.
Despre Sfântul Apostol Ioan aflăm din Apocalipsă că s-a
aflat în exil la Patmos și că s-a aflat în raporturi strânse cu Bi-
serica din Efes și cu alte șase biserici din Asia.
Datorită lipsei informațiilor despre activitatea celorlalți
Apostoli au apărut tot felul de scrieri apocrife despre aceștia
care au încercat să suplinească lipsa mai sus amintită.
Mai demne de crezare sunt informațiile înregistrate de
unii scriitori cu simț critic din secolele II-V, dar nici aceste in-
formații nu pot fi acceptate ca mărturii absolute. (E. Popovici,
Istoria Bisericească Universală, I, p. 173).
Așa Rufin din Aquilea pe la anul 400 a înregistrat tradiția
despre Simbolul Apostolic în 12 articole pe care cei 12 Apostoli
l-ar fi alcătuit înainte de a părăsi Ierusalimul și a se răspândi în
lume, pentru a propovădui Evanghelia, Simbolul fiind un scurt
rezumat al învățăturii lor: „Credo în Deum Patrem omnipotentum/
et în Iesum Christum, Filius eius unicum, Dominum nostrum/
qui natus est de Spiritu Santo et Maria Virgine/ sub Pontio Pilato
concifixus et sepultus/ tertia die resurexit a mortuis/ ascendit
în coelos/ sedet ad dexteram Pater/ iude venturus, judicari vi-
vos et mortuos/ et în Spiritum Sanctum,/ Sanctam Ecclesiam,/
reneissionem peccatorum,/ caris resurextionem”. (Cf. E. Popovici,
op. cit., vol. I, p. 174, nota 1).

66
 Lecția V

Activitatea Sfântului Apostol Pavel

Cartea Faptele Apostolilor, în pasajul în care este înfățișat
diaconul Ștefan îl pomenește pe tânărul Saul, tânărul la picioa-
rele căruia cei ce îl ucideau cu pietre și-au pus hainele. (Faptele
Apostolilor 7, 58). Câteva versete mai încolo aflăm că Saul era
de acord cu uciderea lui Ștefan. (Faptele Apostolilor 8, 1).
Acest Saul nu era altul decât cel care după minunea de pe dru-
mul Damascului va deveni Apostolul Neamurilor.
Iată o scurtă autobiografie prezentată de el în Epistola către
Filipeni, cap. 3, 5-6: „La opt zile am fost tăiat împrejur; sunt din
neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin, evreu dintre evrei, du-
pă lege fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; în ce pri-
vește dreptatea cea din Lege, fără de prihană în viețuirea mea”.
În cuvântarea pe care o ține poporului înfuriat din Ieru-
salim (cf. Faptele Apostolilor 22, 3) când voia să-l omoare cu
pietre spune că s-a născut în Tarsul Ciliciei88, iar tribunului ca-
re poruncise să-l biciuiască îi declară că este cetățean roman
din naștere. (Faptele Apostolilor 22, 27-28).
Acestea sunt datele principale pe care Apostolul însuși
ni le comunică despre sine.
Potrivit unei tradiții pe care o cunoștea Ieronim, familia
Sfântului Apostol Pavel era originară din nordul Galileii, de
lângă lacul Ghenizaret și era foarte conservatoare.

88
Tarsul așezat la picioarele Munților Taurus pe drumul care duce din Asia
Mică spre Siria. Astăzi este o așezare nesemnificativă, însă, la vremea aceea,
Tarsul era un oraș elenistic înfloritor datorită poziției sale și comerțului. Era
renumit și ca centru al educației grecești; Strabo îl compară cu Atena. Luca spu-
ne că locuia din copilărie la Ierusalim, iar Pavel nu amintește nicăieri de locul
nașterii sale. De notat că el se mândrește cu originea sa iudaică într-o epistolă
către creștini dintre neamuri. (Filipeni 3, 5). Bornkamm socotește numărul total
al evreilor la 4,5 milioane (aproximativ 7% din populația Imperiului Roman),
Gunther Bornkamm, Paulus, Stuttgart, Berlin, Koln, Mainz, 1969.
67
 Originea fariseică cobora până la străbunicii săi.
Familia s-a mutat la Tars în vremea ocupației romane,
membrii ei au devenit cetățeni romani bogați dar au rămas
stâlpi ai diasporei iudaice. Aceasta explică faptul că sora Apos-
tolului a fost căsătorită la Ierusalim, iar Pavel însuși a fost tri-
mis la școala rabinică din marele oraș al Palestinei. El vorbea
atât aramaica cât și greaca și citea deci Scripturile atât în ebrai-
că cât și în traducerea Septuagintei. Saul s-a născut în primii
ani ai erei creștine. La vremea aceea Tarsul Ciliciei era supra-
numită Atena Asiei Mici și se bucura de prestigiu în ce privește
calitatea învățământului de acolo, fiind un important centru al
învățământului stoic.
Impresia pe care păgânismul dintr-un centru ca Tarsul a
putut să o lase asupra tânărului evreu Saul, crescut în rigoarea
morală deosebită a familiei evreiești din diaspora, o putem de-
duce din tabloul sumbru pe care ni-l înfățișează în primul capi-
tol al Epistolei către Romani pe care unii cercetători îl conside-
ră a fi cel mai urât loc din Biblie, (cf. Sofron Vlad, Un păstor
model: Sf. Ap. Pavel, Timișoara, 1946, p. 14).
De fapt Tarsul cu un comerț și o viață culturală înflori-
toare se bucura de un prestigiu mai scăzut în ce privește viața
morală. Cilicia (a cărei capitală era Tarsul), împreună cu Creta
și Capadocia aveau cel mai scăzut nivel de moralitate dintre
toate provinciile Imperiului Roman89.
Tarsul era un punct de răscruce a diverse curente cultu-
rale și religioase, obișnuit cu procesiuni religioase și cu dezba-
teri furtunoase. Acest climat a contribuit și la pregătirea viito-
rului Apostol al neamurilor pentru situații dintre cele mai difi-
cile pe care le va întâlni în călătoriile sale.
Saul n-a cunoscut direct activitatea Mântuitorului. În
vremea activității publice a Mântuitorului el era probabil rabin
în orașul său natal. El apare mai întâi în Istoria Creștinismului

89
F. Callaeus, Pracletiones Historial Ecclesiasticae antiquae, Romae, 1962,
p. 100.
68
în legătură cu uciderea lui Ștefan. Dar pentru el uciderea cu
pietre de către conaționalii săi a lui Ștefan nu era de ajuns. El
cere să i se încredințează de către arhiereu și de către Sfatul
Bătrânilor misiunea de a se deplasa la Damasc și de a-i aduce
legați pe creștinii de acolo, însă această călătorie va transforma
radical viața lui Saul. Iată relatarea celor întâmplate:
„Dar pe când călătorea el și se apropia de Damasc, o
lumină din cer ca de fulger, l-a învăluit deodată.
Și căzând la pământ a auzit un glas zicându-i: Saule,
Saule, de ce Mă prigonești?
Iar el a zis: Cine ești, Doamne? Și Domnul a zis: Eu
sunt Iisus, pe care tu îl prigonești. Greu îți este să izbești cu pi-
ciorul în țepușă.
Și el tremurând și înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce
voiești să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate și ți se
va spune ce trebuie să faci”. (Faptele Apostolilor, cap. 9, vs. 3-6).
De acum înainte cuvintele „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos
trăiește în mine” (Gal. 2, 20) vor exprima viața și activitatea sa
creștină pe parcursul a treizeci de ani. Pavel va mai auzi cuvintele
Mântuitorului, va mai avea viziuni, dar niciuna nu se va compara
cu minunea de pe drumul Damascului. Pe drumul Damascului
el văzut pe Domnul, adică a devenit martor al Învierii Lui și prin
aceasta a devenit Apostol al lui Hristos. Mântuitorul însuși a
fost Cel care l-a trimis la apostolat între neamuri, ca să se în-
toarcă de la întuneric la lumină. (Faptele Apostolilor, 20, 18).
Minunea de pe drumul Damascului a fost răstălmăcită
în diferite chipuri de către istoricii raționaliști: efectul unei ob-
sesii, halucinații, boli, presiuni psihologice, insolații, efectul
oboselii drumului. Așa cum subliniază, însă un istoric din vre-
mea noastră (Paul Johnson, A History of Christianity, L, 1976,
p. 36) dacă nu acceptăm punctul de vedere al lui Pavel în legă-
tură cu felul în care el a devenit următor al lui Hristos este im-
posibil să-l înțelegem. El însuși insistă, în repetate rânduri asu-
pra faptului că schimbarea sa a fost fulgerătoare și definitivă,

69
de fapt a fost o minune. Și Sfântul Pavel a fost un om de o
onestitate exemplară ce nu poate fi pusă la îndoială.
Orbit, Pavel a fost dus la Damasc unde se vindecă și es-
te botezat de către Anania.
După primirea botezului s-a retras în Arabia pentru a se
reculege sau pentru a propovădui cum socotesc unii cercetători
care afirmă că acțiunea a fost întotdeauna principiul călăuzitor
al lui Pavel. (M. I. Lagrange, Epitre aux Galates, cap. I, 17, p.
17). De aici a plecat la Ierusalim, unde însă toți se temeau de el
până când Barnaba, creștin originar din Cipru va depune mărtu-
rie pentru el. Amenințat de evreii eleniști s-a retras la Cezareea
și apoi la Tars. De aici a fost chemat de către Barnaba pentru
misiune între neamuri. El poseda cea mai bună calificare pentru
această activitate: o temeinică pregătire teologică de rabin, ele-
nist prin cultură și cunoașterea limbii grecești; cetățean roman
cu drepturi legale pe care nu le posedau ceilalți.
În ceea ce privește convingerile sale religioase de acum el
era eliberat de vechiul legalism, de valoarea necondiționată acordată
Legii lui Moise. Pentru Pavel noua sa identitate însemna o viață no-
uă de slujire devotată a lui Hristos Cel înviat și înălțat, Cel ce locu-
iește în noi. El simțea cea mai strânsă legătură cu Hristos cel înviat.
Cea mai mare dorință a lui era să facă voia lui Hristos. El era ferm
convins că „dacă este cineva în Hristos este făptură nouă; cele vechi
au trecut, iată toate s-au făcut noi”. (II Cor. 5, 17). [W. Walker, A
Hristory of the Christian Church, New York, 1959, p. 25].
Convertirea sa a fost în oarecare sens ultima fază a unui
lung proces de căutare lăuntrică. (vezi Rom. 7, 7-20).
Poate că această călătorie a reprezentat o încercare de a-și
înăbuși îndoielile prin acțiune.
Dar orice încercare din partea cercetătorilor de a rațio-
naliza experiența lui Saul nu va putea să explice transformarea
lui Saul din persecutor în apostol dinamic al lui Hristos90. Este

90
Archibald M. Hunter, Introducing the New Testament, S. C. M. Press
LTD., 1972, p. 85. (Se va prescurta în continuare Introducing the New...).
70
interesant de notat faptul că expresia „în Hristos” apare foarte
des în scrierile pauline. (Teologul german Deissman a constatat
că apare de 164 ori. Cf. K. S. Latowette, A History of the Ex-
pansion of Christianity, vol. I, p. 76 și urm.).
Sensul expresiei este foarte diferit: el înseamnă uneori
„creștinesc”, „ca și creștin”, sau felul de vorbire, acțiune, rela-
ție corespunzătoare creștinilor. Nu rareori, prin această expresie
se arată calitatea de membru al Bisericii91.
După convertire, timpul petrecut în Arabia și în Tars până
la chemarea lui de către Barnaba a fost de aproximativ zece ani.

Prima călătorie misionară (45-48)

Faptele Apostolilor 13-14.

Ținta călătoriei a constituit-o insula Cipru de unde era

originar Barnaba. Împreună cu ei a mai călătorit și Ioan Marcu,
nepotul lui Barnaba.
La Pafos, capitala insulei ei îl convertesc pe Sergius
Paulus, guvernatorul insulei. De aici înainte Saul este numit în
Faptele Apostolilor Pavel (și el însuși se numește așa) poate în
cinstea guvernatorului, sau poate pentru că forma grecească a
numelui îl făcea mai bine primit între păgâni. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, deși începea propovăduirea sa în sinagogi, da-
torită opoziției evreilor își va îndrepta atenția spre prozeliții
dintre păgâni92.
De la Pafos au plecat pe mare la Perga în Pamfilia unde
Ioan Marcu i-a părăsit plecând spre casă, fapt care l-a supărat
pe Pavel.
Au plecat apoi în provinciile Pisidia și Licaonia (orașele
Antiohia Pisidiei, Iconia, Listra, Derbe, Attalia) și de acolo la
Antiohia Siriei.

91
Gunther Bornkamm, Paulus, 1969, p. 163.
92
A. M. Hunter, Intruducing the New..., p. 87.
71
 Pe unde au trecut au înființat biserici și au așezat în
fruntea lor preoți prin rugăciune, post și punerea mâinilor.
În Listra Pavel l-a botezat pe Timotei (pe care, pentru
că era fiul unui păgân și al unei evreice, pentru a fi mai bine
primit de evrei l-a tăiat mai întâi împrejur. Nu același lucru îl
va face mai târziu cu Tit care era fiul unor păgâni).
Tot timpul cât se afla la propovăduire Sfântul Apostol
Pavel a păstrat legătura cu biserica din Ierusalim.
Reîntorși la Antiohia Pavel și Barnaba au constatat cu
mâhnire existența unei dezbinări în sânul comunității de acolo.
Pentru rezolvarea dezbinării va avea loc ceea ce este as-
tăzi îndeobște cunoscut sub numele de Sinodul Apostolic de la
Ierusalim din anul 50.
Această întrunire a avut loc pentru că unii creștini din-
tre iudei venind la Antiohia îi învățau pe creștinii dintre nea-
muri că pentru a se mântui trebuie să se taie împrejur. În acea
vreme se observă o intensificare a naționalismului iudaic.
Ivindu-se discuții în legătură cu această problemă, Pa-
vel cu Barnaba s-au dus la Ierusalim pentru a soluționa pro-
blema prin discuții cu Apostolii și preoții de acolo.
Sinodul hotărăște să nu se pună nicio greutate în plus
celor dintre neamuri în afară de cele necesare: Să se ferească de
jertfele idolilor, de sânge, de animale sugrumate și de desfrâu.
Pentru Pavel acest moment a reprezentat punctul hotă-
râtor pentru Creștinism. Pentru el problema se punea în urmă-
torii termeni:
A întemeiat Hristos o nouă religie, pe cea adevărată, în
sfârșit?
Dacă hotărârea sinodului ar fi fost favorabilă celor care
puneau condițiile iudaizante viitorul misiunii creștine ar fi fost
pus în primejdie, pentru că Creștinismul ar fi fost privit de
mulți ca o sectă iudaică. (Cf. P. Johnson, op. cit., p. 3-5).

72
 A doua călătorie misionară (50?-52)
(51-54)
Faptele Apostolilor 5-18

În această călătorie Sfântul Apostol Pavel nu mai este

însoțit de Barnaba care pleacă spre Cipru, ci de Sila care venise
cu el din Ierusalim.
Călătoria este întreprinsă pe uscat în Siria, Cilicia, Licaonia
(unde i se alătură tânărul Timotei), Galatia, Frigia, Misia și
ajung în Troua (Troia). Din aceasta din urmă localitate îl va lua
cu sine pe doctorul Luca.
De la Troua, în urma unei viziuni trece în Europa, mai
întâi la Filipi în Macedonia, unde împreună cu Sila, Sfântul
Apostol Pavel a fost întemnițat și bătut. Văzându-i pe cei doi
eliberați în chip minunat, paznicul temniței s-a convertit.
La Filipi a fost întemeiată prima comunitate creștină din
Europa. Alte comunități creștine pe continentul nostru au mai
fost întemeiate cu acest prilej la Tesalonic și Bereia.
La Atena Sfântul Apostol Pavel a rostit vestita cuvânta-
re din Areopag unde a vorbit despre Dumnezeul necunoscut
căruia atenienii îi ridicaseră un altar.
Mai cu succes a fost activitatea de la Corint unde a lucrat cu
soții Aquila și Priscilla. Tot aici l-a convertit pe Crispus, mai marele
sinagogii, și a scris primele epistole: cele către Tesaloniceni.
De aici au plecat la Efes, Cezareea Palestinei, Ierusalim
și Antiohia.

A treia călătorie misionară (53?-58)

A vizitat comunități înființate anterior și s-a oprit la

Efes timp de doi ani și jumătate. Împotriva sa a avut loc o răz-
meriță condusă de argintarul Dimitrie.
Pleacă în Macedonia, Iliria, Corint (Epistolele către
Romani), Troia, Assus, Milet (întâlnirea cu prezbiteri din Efes),

73
Cezareea Palestinei, Ierusalim – unde aduce colecta făcută în
Grecia și Macedonia.
La Ierusalim este cunoscut de către iudei, arestat de
către romani și dus la Cezareea (58-60). Se apără în fața pro-
curatorului Festus și a regelui Irod Agripa al II-lea. Face apel
la judecata împăratului. Călătorește apoi spre Roma prin Ci-
pru și ajunge în Malta (naufragiu). Ajunge la Puteoli în anul
61. Merge pe jos până la Roma, aici stă cu arest la domiciliu
doi ani (61-63) cu libertatea de a propovădui. Faptele Aposto-
lilor se opresc aici.
După 63 a întreprins noi călătorii în Răsărit și poate în
Spania. A murit la Roma ca martir în timpul lui Nero în anul
67, după tradiția creștină în același an cu Sfântul Petru.
Pavel a făcut începutul teologiei creștine și a fost cel
mai însemnat scriitor și gânditor între apostoli.

74
 Lecția VI

Activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru

Orașele Cezareei Palestinei, Joppe, Tyr și Sidon au avut

un rol deosebit în activitatea misionară a Sfântului Petru.
Predica lui Petru este o scriere apocrifă de la începutul
secolului II în care se vorbește despre activitatea Sfântului Petru
în aceste orașe. Informația nu are valoare istorică, dar ea cel puțin
confirmă faptul că amintirea Apostolului era vie în acele părți.
Eusebiu (în H. E, III, 1) notează: „Petru se pare că a
predicat în Pont, Galatia și Bitinia, Capadocia și Asia, iudeilor
din diaspora. În cele din urmă el a venit la Roma unde a fost
răstignit cu capul în jos, la cererea sa”.
Din epistola lui Clement al Romei avem informații despre
legăturile care existau între bisericile din Roma și Corint printre care
și Apostolii Petru și Pavel erau legați93. Comunitatea de la Roma era
aparent asemănătoare cu cea de la Antiohia. Episcopul era cel dintâi
dintre prezbiteri și căpetenia diaconilor. Episcopul Clement repre-
zintă același tip de personalitate pentru Roma cum era Policarp pen-
tru Asia. Irineu scrie despre Clement că i-ar fi cunoscut pe Apostoli.
Conform tradiției înregistrate de Eusebiu de Cezareea
ceilalți Apostoli au predicat după cum urmează:
Toma în Persia și India;
Andrei în Sciția;
Bartolomeu în India și Armenia;
Matei printre iudei și apoi în Etiopia;
Filip a fost adesea confundat cu diaconul Filip. Ar fi
murit în Frigia. Două din fiicele sale au avut darul profeției.
Simon Zelotul în Persia și Babilon;
Matia în Etiopia;
Tadeu (fratele lui Iacob cel Mic) în Palestina;
Vartolomeu în Arabia și Frigia.
93
J. Danielou, H. I. Marrou, Geshichte der…
75
 Lecția VII

Răspândirea Creștinismului în secolele II-III

Persecutarea creștinilor de către autoritățile statului ro-

man sau de către comunități păgâne n-a reușit să oprească răs-
pândirea noii religii. Martiriul unor membrii ai Bisericii făcea
propagandă pentru Creștinism, dovedind superioritatea modu-
lui de viață propus de acesta.
Istoricul Eusebiu al Cezareei scrie că mulți din ucenicii
în viață își împărțeau averile la săraci și plecau ca misionari.
Între aceștia îi amintește pe Clement Romanul, Ignatie al Anti-
ohiei și Policarp al Smirnei.
Din secolul al II-lea era cunoscută instituția catehume-
natului (așa cum se deduce din Didahie) ca formă de misiune a
comunităților locale, prin care erau atrași la Creștinism și in-
struiți în noua credință cei din jurul comunităților respective.
Biserici mai bine organizate trimiteau din rândul lor
persoane cu cunoștințe biblice și teologice în alte localități pen-
tru a-i întări în credință sau pentru a-i instrui pe cei de acolo.

Mediul misiunii

Dacă la început creștinii proveneau din clasele de jos și

de mijloc, foarte curând în rândurile lor au intrat și oameni de
rang social înalt, chiar din rândurile aristocrației romane. Mai
ales dintre aceștia se vor recruta episcopi și teologi de seamă:
Iustin Martirul, Tațian, Atenagora, Ciprian etc.

Întinderea geografică

În Scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian

(anul 111) se notează că „superstiția cea mare s-a răspândit la
orașe și la sate și la țară”. Din aceeași vreme datează cele șapte

76
scrisori ale Sfântului Ignatie al Antiohiei către șase comunități
locale (Efes, Magnezia, Tralles, Roma, Filadelfia, Smirna și una
către Sfântul Policarp). La 160, Sfântul Iustin Martirul preciza că
nu există popor la care să nu fi predicat Hristos. Sfântul Averchie
mărturisește despre existența unor biserici, botezuri, a Sfintei
Euharistii de la Roma până dincolo de Eufrat. Sfântul Irineu
din Lugdunum (†202) afirma în Adversus haereses că Creștinismul
s-a răspândit și în provinciile: Iberia, Alemania, la celții din Galia și
Britania, în Egipt, Libia, Grecia, Siria, Asia Mică și în Orient. În
lista neamurilor la care a pătruns Creștinismul, pe care ne-o dă Ter-
tulian în jurul anului 200, sunt menționați și dacii și sciții. Aceștia
sunt pomeniți și de Origen între cei care au auzit Evanghelia, alături
de britani, germani, sarmați. Arnobiu de Sica (†310) spune că Creș-
tinismul s-a răspândit în Imperiul Roman și în afara lui.
Pe regiuni situația se prezenta astfel:

Palestina

La Ierusalim, încă de la Cincizecime, se aflau creștini

iudei și creștini eleniști (dintre evreii din diaspora stabiliți în
Cetatea Sfântă). Mai cu seamă spre aceștia s-a îndreptat persecuția
fariseilor, mai ales după plecarea din Palestina a lui Ponțiu Pilat
(anul 36) când autoritățile romane au acordat mai multă putere
fariseilor pentru păstrarea ordinii. Persecutarea creștinilor ele-
niști a putut fi cauzată de faptul că, aparținând culturii grecești,
aceștia nu împlineau prescripțiile legii mozaice. Persecutați, de
farisei ei s-au refugiat în Iudeea și Samaria, unde și-au înteme-
iat comunități proprii și au pus accentul pe misiune94. Comuni-
tățile de influență elenistă au putut să se dezvolte pașnic timp
de aproape cinci ani după moartea împăratului Tiberiu, când a
încetat și puterea exercitată de farisei.

94
Friedrich Heyer, Kirchenghschichite des Heiligen Landes, Stuttgart,
1984, p. 8-9, mai ales în legătură cu sinagogile eleniste. (Se va prescurta în
continuare Kirchenghschichite des...).
77
 Comunitatea creștină de la Ierusalim condusă de Apos-
toli trăia cu credința că sfârșitul lumii se leagă de convertirea
păgânilor. Ca urmare, membrii acesteia au început să prețuiască
misiunea între neamuri. Sfântul Apostol Petru s-a dus în Ioppe
(oraș cu populație majoritar iudaică dar constituție de tip gre-
cesc), apoi la Cezareea Palestinei, centrul administrației roma-
ne pentru Palestina, unde a fost convertit sutașul Corneliu, suc-
ces important al activității misionare creștine95. Aici a fost în-
temnițat Sfântul Apostol Pavel timp de doi ani și tot aici va
veni Origen care va întemeia o școală catehetică.
Totuși, Creștinismul nu s-a răspândit în Palestina foarte
mult. Mai mult succes a avut misiunea în orașele grecizate de
pe litoralul Mediteranei, cum era Cezareea, Ptolemais, Tyr, Be-
rit. După răscoala din anul 70 autoritățile romane au favorizat
elementul greco-roman din Palestina.
La Cezareea s-a ținut în anul 196 un sinod care a dezbătut
problema datei Paștilor. La acest sinod au participat, alături de
Teofil al Cezareei Palestinei și Casius de Tyr, Clarus de Ptolemais
și Narcis de Aelia Capitolina - Ierusalim. (Eusebiu, H. E. V 23-25).
Întrucât aici s-a hotărât ca Paștile să se serbeze în zi de Dumi-
nică în loc de 14 Nissan, opoziția iudeo-creștină l-a determinat
pe episcopul Narcis să se retragă o vreme în pustie96.
Alături de scaunele episcopale de pe litoralul Meditera-
nei și Ierusalim, centre episcopale au mai existat la Gaza, Emaus
și Elefteropolis.
Totuși, la începutul secolului al IV-lea, în vremea împăra-
tului Constantin cel Mare, Palestina era în mare parte necreștină.

Arabia

În această regiune Creștinismul a pătruns din Palestina,

probabil în secolul II, dacă se iau în considerare rezultatele obținute

95
Fr. Heyer, Kirchenghschichite des..., p. 9.
96
Fr. Heyer, op. cit., p. 18.
78
în secolul următor. Origen a vizitat această regiune în timpul dom-
niei lui Caracalla, chemat fiind de un legat imperial, care dorea să
se informeze despre Creștinism. Tot acum se constată existența la
Boska a unui episcop pe nume Beryllos, care a fost atras de moda-
lism. Din această pricină au avut loc discuții cu colegii săi, la care
a participat și Origen, care l-a convins să rămână ortodox.
Întruniri sinodale au avut loc în această regiune între anii
238-244, ceea ce dovedește existența unui episcopat numeros.
Creștinismul din sudul Arabiei a fost influențat de impor-
tantul centru creștin de la Alexandria Egiptului. În anul 180 potri-
vit lui Eusebiu al Cezareei, Panten s-a dus în India și a aflat acolo
pe unii care aveau o versiune ebraică a Evangheliei după Matei.
K. S. Latowette în Histoy of Expansion of Christianity,
vol. I, p. 107 crede că este vorba, mai degrabă, de sudul Arabiei.

Egipt

Originile Creștinismului în Egipt sunt legate de numele

lui Ioan Marcu. Informațiile privind Biserica Creștină de aici
sunt foarte sărace până la sfârșitul secolului al II-lea. După
această dată, știm că persecuțiile în timpul lui Septimiu Sever
(193-2011) au făcut numeroși martiri nu doar la Alexandria, ci
și la Tebaida, deci și în sudul Egiptului.
La sfârșitul secolului al III-lea, comunitățile creștine din
Egipt erau în număr de aproximativ 50, dintre care 40 erau cen-
tre episcopale. Creșterea lor a fost foarte rapidă în anii urmă-
tori, la Sinodul de la Alexandria din 320 (sau 321) participând
100 de episcopi.
Tot din părțile Egiptului s-au păstrat, din vremea persecu-
ției lui Deciu (249-251) certificate de sacrificiu pe papirus, ca cel
al lui Aurelius Diogene, din satul Insula lui Alexandru. Documente
martirologice dovedesc existența, la începutul secolului al IV-lea, a
numeroase sate creștine în Egipt. Este posibil să fi existat tradu-
ceri în dialecte coptice a unor părți ale Sfintei Scripturi.

79
 De fapt, Alexandria a devenit în secolul al III-lea, cen-
trul creștin cel mai important aproape din întreg Răsăritul. Prin
activitatea didactică a unor oameni ca Origen au fost convertiți
la Creștinism mulți gnostici și păgâni.
Spre sfârșitul secolului al III-lea se înregistrează înce-
puturile monahismului creștin în Egipt, acesta reprezentând un
important element al misiunii creștine.
Din Egipt, Creștinismul a putut pătrunde de timpuriu în
Etiopia, deși nu avem date despre existența unor comunități
creștine în acea țară decât în secolul următor, (sec. IV).

Siria

Cu marea ei metropolă Antiohia, Siria a fost un impor-

tant centru creștin încă din veacul apostolic. La sfârșitul secolu-
lui al III-lea numărul creștinilor de aici era așa de mare încât
rivalizau cu celelalte religii.
Cazul lui Pavel de Samosata, episcop al Antiohiei la
jumătatea secolului al III-lea și în același timp ministru al regi-
nei Zenobia a Palmirei, arată influența deosebită pe care o avea
episcopul Antiohiei în societate.
După semnăturile de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea
se constată existența în Siria a nu mai puțin de 22 de centre epis-
copale. Între cei 22 se aflau și doi horepiscopi ceea ce dovedește,
alături de unele mărturii epigrafice, existența unor comunități
creștine rurale. Se pare că, spre deosebire de Occident, în Răsă-
rit, în localitățile rurale a fost acceptat cu mai multă ușurință
Creștinismul. De fapt, în ceea ce privește Antiohia, la mijlocul
secolului al IV-lea, aceasta era încă un important centru de re-
zistență păgână. Retorul păgân Libaniu a activat acolo.
Antiohia a avut în acea vreme și o importantă școală ca-
tehetică și a desfășurat activitate misionară în regiuni învecina-
te, cum au fost cele din centrul Asiei Mici: Armenia, Mesopo-
tamia, Persia.

80
 Mesopotamia

Centrul cel mai important al acesteia a fost Edessa, un-

de în secolul al III-lea a funcționat o școală creștină.
Un fapt remarcabil l-a constituit convertirea la Creștinism
a regelui Abgar al II-lea (179-214), convertire care a avut o
mare influență asupra răspândirii Creștinismului în părțile Eu-
fratului, de aici ajungând și în Persia și Armenia, în aceasta din
urmă influențe creștine venind și din alte centre până când, sub
Tiridat al II-lea Creștinismul va deveni religia oficială.
Apostolul Armeniei a fost Sfântul Grigorie Luminătorul
care a întreținut legături cu Cezareea Capadociei.

Asia Mică

Asia Mică a fost regiunea Imperiului Roman în care

Creștinismul a făcut progresele cele mai mari. La sfârșitul se-
colului al II-lea s-au ținut aici, în Frigia, sinoade împotriva
montanismului. În secolul următor, Dionisie al Alexandriei de-
clară că această regiune posedă bisericile cele mai populate. De
fapt, aceasta a fost una din cele mai bogate regiuni ale Imperiu-
lui. În acest loc Sfântul Apostol Pavel a petrecut cea mai mare
parte a activității sale misionare. Nu este deci de mirare, că la
începutul secolului al II-lea Pliniu cel Tânăr ne dă imaginea
prosperă a Creștinismului despre care afirmă că a pătruns la
orașe și la sate. Un alt autor păgân, Lucian de Samosata, scriind
pe la mijlocul secolului al II-lea, îl face pe eroul său Alexandru de
Abonoticus, să descrie Pontul ca fiind plin de epicurei și de creștini.
În jurul anului 190 episcopii din Asia Mică au scris pa-
pei Victor legat de chestiunea datei Paștilor.
În Asia Mică existau comunități creștine în localități ca
Efes, Smirna, Filadelfia, Sardes, Thiatira, Pergam, Colose. În
localitatea Nicomidia, biserica creștinilor se afla în apropierea
reședinței lui Dioclețian.

81
 Comunități creștine se aflau și în provinciile Cilicia,
Pamfilia, Licaonia, Pisidia și Galatia.

În Peninsula Balcanică Evanghelia a fost propovăduită

din centrele înființate de Sfântul Apostol Pavel. Au existat în
primele secole centre creștine în Tracia, Macedonia, pe coaste-
le Greciei, în porturile Moesiei Inferior și Scitiei Minor (To-
mis, Callatis, Durostorum, Silistra etc.) și în Iliria (Dalmația).
Centrul cel mai important din Italia a fost Roma.
În anul 96 Clement episcopul Romei a scris o epistolă
adresată Corintenilor în care îi îndeamnă pe adresanți la pace.
La început membrii comunității din capitala Imperiului
erau din clasele sărace. Limba folosită de Biserica Romei era
greaca. Episcopul Victor (189-199) a fost cel dintâi episcop al
acestei cetăți care s-a exprimat în scris în limba latină.
Structura socială a Bisericii Romei s-a schimbat încă
înainte de sfârșitul secolului I când membrii ai aristocrației ro-
mane cum au fost Flavius Clemens și soția acestuia Flavia
Domitilla, au îmbrățișat Creștinismul.
Așa se face că în vremea împăratului Deciu Biserica
Creștină era așa de prosperă încât putea să întrețină un episcop,
patruzeci și șase și prezbiteri, șapte diaconi, șapte subdiaconi,
patruzeci și doi de acoluți, cincizeci și doi de exorciști, citeți și
ușieri și peste o mie cinci sute văduve și nevoiași. Potrivit isto-
ricului german von Harnack la acea dată populația creștină a
Romei număra treizeci de mii de oameni. Alte centre creștine
în Italia au existat la Mediolanum și Ravenna.

În Apus, Galia era o altă regiune cu un număr mare de

creștini, centru cel mai important fiind Lugdunumul. Irineu
(130-200), episcop al acestui oraș afirmă că se folosea nu nu-
mai limba latină, ci și cea celtică.
La fel au stat lucrurile și în Britania de unde se cunoaște
numele lui Alban martirizat în timpul persecuției lui Dioclețian.

82
La Sinodul de la Arelate (314) au fost prezenți episcopii de
York, Londra și Lincoln.
Cartagina a fost centrul creștin cel mai cunoscut din
Africa Proconsulară, care a fost cunoscută ca centrul literaturii
creștine de limbă latină ilustrată de autori vestiți ca Tertulian și
Sfântul Ciprian.
În primele trei secole Creștinismul s-a răspândit mai
mult în Orient decât în Occident, mai mult în provinciile de
coastă decât în interior, mai intens în regiunile romanizate și
elenizate și mai mult la orașe decât la sate.
În jurul anului 313 proporția creștinilor față de popula-
ția totală era între 1/10 și 1/5 deci aproximativ 3-4 milioane
(sau chiar 7-10 milioane).

83
 Lecția VIII

Cultul în epoca apostolică

La Ierusalim, creștinii mergeau la templu, plăteau chiar

taxa pentru templu, dar centrul lor liturgic nu era în templu, ci
prin case. Este vorba despre frângerea pâinii – actul central al
comunității prin care aceasta punea în evidență natura ei esenți-
ală de Împărăție a lui Hristos.
Frângerea pâinii se săvârșea de către Apostoli în aminti-
rea lui Iisus Hristos: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”.
(Lc. 22, 19). Primii creștini aveau credință deoarece prin săvâr-
șirea acestui act ei erau uniți cu Hristos. Frângerea pâinii se
numea și Cină Domnească (I Cor. 11, 20), sau Împărtășanie (I
Cor. 10, 16) și nu era o masă obișnuită.
Didahia cerea creștinilor săi să-și mărturisească păcate-
le înainte de a primi Sfânta Euharistie. (14 Rom, 1). Didahia o
numește Euharistie, cadrul liturgic al frângerii pâinii care era
alcătuit din învățătura Apostolilor și din rugăciuni. (Cf. F. A. 2,
42). Cu frângerea pâinii era unită o masă comună: agapa care
era o expresie a dragostei creștine. A fost, însă, curând separată
de aceasta, din cauza abuzurilor despre care vorbește Sfântul
Pavel. (I Cor. 11, 20 și urm.; F. A. 2, 46). Una din aceste case a
fost cea a Mariei, mama lui Ioan Marcu; la fel casa Lidiei de la
Filipi (F. A. 16, 40); casa din Troia cu trei etaje. (F. A. 20, 9).
Sfântul Pavel vorbește (I Cor. 16, 19) despre Aquila și Priscila
împreună „cu Biserica din casa lor”; „camera de sus”, care nu
era locuită, dar era locul cel mai potrivit pentru agapă.
Cultul creștin se săvârșea în fiecare zi, după modelul
serviciilor religioase de la templu: „Și în fiecare zi stăruiau
într-un cuget în templu și frângând pâinea în casă, luau împre-
ună hrana, întru bucuria și întru curăția inimii lăudând pe
Dumnezeu și având har la tot poporul”. (F. A. 2, 46-47).
84
 Adunarea avea loc seara după terminarea ocupațiilor
zilnice. La începutul secolului al II-lea (cf. Pliniu) adunarea are
loc dimineața.
În afară de Ierusalim, creștinii nu erau adunați în sina-
gogi, ci își organizau cultul lor religios separat, dar în analogie
cu cel de la sinagogă unde se citea din Vechiul Testament, din
Psalmi, se citeau rugăciuni și cântări. Adunarea era prezidată
de un Apostol sau de episcopul locului.
Faptele Apostolilor, cap. 20, vs. 7-12 descriu o astfel de
adunare a creștinilor în localitatea Troia în timpul celei de-a treia
călătorii misionare a Sfântului Apostol Pavel (anul 58), când
Sfântul Apostol Pavel a săvârșit frângerea pâinii, îl învie pe Eutih
și lungește cuvântul până la miezul nopții. Frângerea pâinii și
agapa au avut loc după terminarea cuvântării. Aici avem informa-
ția prețioasă că frângerea pâinii a avut loc în ziua întâi a săptă-
mânii. Deci în afara Ierusalimului frângerea pâinii se săvârșea
în ziua întâia a săptămânii, ziua Domnului, sau ziua domnească
cum o numește Apocalipsa (cap. 2, vs. 10) și Didahia, precum
și scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian.
În aceasta avem poate cea mai riguroasă expresie a con-
științei de sine a Bisericii Primare care făcea un început cu totul
nou și care îi trece pe creștini dincolo de cadrul religiei tradiționale.
Fiind ziua care urma ultimei zile a săptămânii „a opta zi”, ea
era o pregustare a zilei eterne a cărei zori au început odată cu
victoria vieții asupra morții97.
Ce rugăciuni rosteau primii creștini nu știm; unele erau ru-
găciuni euharistice, altele rugăciuni de cerere și de mulțumire. Ru-
găciunea comună era „Tatăl nostru” pe care Didahia cerea creștini-
lor să o rostească de trei ori pe zi. Rugăciunea dădea Bisericii carac-
ter colectiv și social. Cultul creștin era însoțit, uneori în această epo-
că, de manifestări cu caracter harismatic. Sfântul Apostol Pavel îi
avertizează pe corinteni de posibile abuzuri în această direcție.

97
Alexander Schmemann, The Historical Road of Eastern Orthodoxy, 1977,
p. 11-12. (Se va prescurta în continuare The Historical Road...).
85
 Botezul „Cel ce crede și se va boteza se va mântui” (Mc.
16, 16). În ziua Cincizecimii cei ce au crezut în propovăduirea
Sfântul Apostol Petru l-au întrebat ce trebuie să facă. Petru le-a
zis: „Pocăiți-vă și fiți botezați, fiecare dintre voi în numele Dom-
nului Iisus Hristos, pentru iertarea păcatelor și veți primi darul
Duhului Sfânt”. (F. A. 2, 38). Deci Botezul avea caracter de taină
și prin el se iertau păcatele și se comunica har dumnezeiesc.
Sfântul Apostol Pavel îl numește „baia nașterii din nou
prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 5). El era „naștere din apă
și din Duh” cerută de Mântuitorul. Simbolurile și alegoriile ce-
le mai timpurii acte creștine de pe pereții catacombelor dau
mărturie despre puterea extraordinară a regenerării pe care cei
dintâi creștini au trăit-o în apa Botezului98.
Tot Pavel vorbește despre Botez ca stabilind o nouă re-
lație cu Hristos și ca o participare în Moartea și Învierea Sa.
(Rom. 6, 43; Col. 2, 12)99.
Condițiile pentru primirea Botezului erau postul, mărtu-
risirea credinței și hotărârea de a duce o viață creștinească. Bo-
tezul se săvârșea prin cufundare în apă curgătoare sau chiar
prin turnare, (vezi Didahia). Botezul se săvârșea în numele
Sfintei Treimi potrivit poruncii Mântuitorului cuprinsă în Mt.
28, 19. Acesta era urmat de punerea mâinilor.

Botezul copiilor

Noul Testament nu oferă date directe despre acesta, în-

să indirect rezultă acest lucru. Din informațiile că au fost bote-
zate case întregi rezultă că au fost botezați și copii:
- casa Lidiei (F. A. 16, 15);
- casa temnicerului din Filipi (F. A. 16, 33);
- casa lui Ștefana (I Cor. 1-16).

98
Alexander Schmemann, The Historical Road..., p. 11.
99
Wilston Walker, A History of the Christian Church, p. 87. (Se va prescurta
în continuare A History of the Christian...).
86
 Analogia cu circumciziunea iudaică: Botezul este „tăie-
rea împrejur al lui Hristos” (Col. 2, 11-12).
Sfântul Apostol Petru spune: „Vouă și copiilor voștri
este dată făgăduința și tuturor celor de departe pe oricâți îi va
chema Domnul nostru”. (F. A. 2, 38-39). Copiii sunt chemați
spre Împărăția lui Dumnezeu (Mt. 19, 14; Lc. 18, 16).

Hirotonia

Hirotonia slujitorilor Bisericii se făcea prin rugăciuni și

prin punerea mâinilor apostolilor și apoi a episcopilor (F. A. 6,
5; 14, 23) prin ea comunicându-se har sfânt.

Postul

Ca o practică a vieții creștine se ținea din veacul I în zi-

lele de miercuri și vineri fiind atestat de Învățătura celor 12
Apostoli.

Sărbătorile

Ziua întâi a săptămânii iudaice se mai numea și ziua

domnească sau Ziua Domnului. Vor fi sărbătoriți iudeo-creștinii
și sărbătorile iudaice, mai ales Paștile și Cincizecimea cu care
coincideau Învierea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh.
Teofania sau Epifania era o sărbătoare comună în Răsă-
rit pentru Nașterea Domnului și pentru Botezul Domnului care
se serba probabil din secolul al III-lea. Prăznuirea ei a început
să fie observată și în Apus. Cele două, au început să fie prăznu-
ite separat mai întâi la Antiohia în jurul anului 377, apoi la
Constantinopol în 379, prăznuirea Nașterii Domnului la 25 de-
cembrie înlocuia sărbătoarea păgână numit Natales Soles a solsti-
țiului de iarnă care fusese combinată cu sărbătoarea zeului Soles.

87
 Lecția IX

Cultul creștin. Posturile. Agapele. Lăcașurile de cult și

Arta creștină în primele trei secole
Cultul a avut pentru creștinii primelor trei veacuri, pe
lângă rol sacramental și rol menținător al unității și solidarității
lor, de apropiere a credincioșilor laolaltă. Din acest motiv au
avut loc atacurile înverșunate ale păgânilor și persecutorilor.
Centrul cultului îl reprezenta Liturghia, care în epoca
apostolică se numea frângerea pâinii sau Cina Domnească și care
acum în epoca postapostolică se numea Euharistia – termen care a
devenit atât de răspândit încât a trecut și în traducerile latine.
În ce privește aspectele externe ale Liturghiei, ea se să-
vârșea dumineca (vezi Didahia) și probabil dimineața. (Pliniu cel
Tânăr scrie într-o zi anumită, ei aveau obiceiul să se întâlnească
înainte de lăsatul zorilor și să recite imne în chip antifonal: stato
die ante lucem carmen dicere semn invicem. Într-o singură zi și
dimineața creștinii participau la ea nemâncați).
Din unele scrieri ale Sfântului Ciprian (De Domenica
orationes) aflăm că pe la jumătatea secolului al III-lea ea se
săvârșea zilnic la Cartagina și poate și în alte părți. Pentru cu-
noașterea conținutului cultului creștin din primele trei secole nu
avem un formular liturgic al timpului, ci câteva descrieri la Ius-
tin Martirul – Apologia I, 65-67; la Tertulian în Apologeticum.
Cea mai detailată descriere o aflăm la Hipolit.
Din aceste izvoare deducem două părți principale ale
Liturghiei: didactică (lecturi biblice și omilie), informație de la
Iustin (circa 150) și sacramentală cu rugăciuni de mulțumire
(Euharistia) și invocarea Sfântului Duh. În textul păstrat la Hi-
polit se face legătura între Euharistie și Cina cea de Taină.
De la Iustin aflăm că cei prezenți se împărtășeau cu
pâinea și vinul primind Trupul și Sângele Domnului. De la el
aflăm că diaconii duceau împărtășania la cei care nu erau prezenți:

88
Didahia (14; 1) și Iustin (Dialogul cu Tryphon, 41) și numește
în mod expres Euharistia jertfă.
Rugăciunile erau în vremea lui Hipolit improvizate. La
prima parte a Liturghiei puteau să asiste și catehumenii, peni-
tenții sau chiar necreștinii100. Un expozeu al Liturghiei se face
în capitolele 65-67. Acest document cuprinde cea mai amănun-
țită descriere a Liturghiei în cele dintâi trei secole. Sfântul Ius-
tin face referire la tradiția apostolică, astfel că Apologia I este o
mărturie despre uniformitatea liturgică în veacul al II-lea. La
câțiva ani după această dată (în 155) Policarp al Smirnei a coli-
turghisit cu Anicet al Romei.
Liturghia se săvârșea într-o anumită zi: Duminica. Eu-
haristia este prezentată ca o comemorare a Patimilor (deci și a
Jertfei) dar și a Învierii. Ea era un oficiu public la care luau par-
te doar cei botezați. Oficierea ei era un atribut distinct al ierar-
hiei. În capitolul 65 ne este înfățișată o Liturghie baptismală.
Structura Liturghiei ni se dă în capitolul 67: citiri din Sfânta
Scriptură, predica sau omilia protosului, citirile din Psalmi erau
probabil psalmordante, o rugăciune generală, sărutarea frățească,
aducerea elementelor euharistice cu rugăciuni de mulțumire.
Sfântul Iustin vorbește de o rugăciune de sfințire a ele-
mentelor euharistice (66, 2 ) 101.
Elementele euharistice erau pâinea dospită (azima in-
trodusă în secolele VIII-IX în Apus) și vinul curat în care se
amesteca și apă – informație de la Iustin Martirul: „potir cu vin
amestecat cu apă”. Folosirea de către unii rigoriști doar a apei a
fost condamnată.
Cei căzuți în păcate grele primeau Sfânta Euharistie du-
pă o perioadă lungă de penitență. Împărtășania era precedată de
mărturisirea păcatelor (Didahia).

100
Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, Apologia I (150) către împărații Antoniu
și Marc Aureliu.
101
Petre Vintilescu, Încercări de istoria Liturghiei, București, 1930, p. 79 și
urm.
89
 Exista în această vreme obiceiul de a se aduce daruri la
biserică care erau apoi împărțite de către episcop. Agapa nu
mai face parte din Liturghia descrisă de Sfântul Iustin. Ea este
înlocuită cu darurile făcute celor lipsiți.
Euharistia este privită și de către Irineu (†202) în Adversus
Haereses (vol. IV, cap. 17, 5). El confirmă și existența epiclezei, a
rugăciunii de invocare: Hipolit, episcopul Romei: Tradiția apostolică.
„4 Și după ce a fost făcut episcop cu toții îi dau sărutul
păcii, salutând și văzând că el a fost făcut vrednic. Apoi diaco-
nii să aducă darurile. Și el împreună cu preoții își va pune mâna
peste daruri și va zice mulțumind: «Domnul să fie cu voi». Iar
poporul va zice «Și cu duhul tău». «Sus să aveți inimile»
«Avem către Domnul» «Să mulțumim Domnului» «Cu vredni-
cie și cu dreptate». Și apoi va continua după cum urmează:
«Îți mulțumim Doamne prin iubitul Tău Fiu Iisus Hristos
pe care ni L-ai trimis în aceste zile de pe urmă ca Mântuitor și
Răscumpărător și ca mesager al sfatului Tău: Cel ce este Cuvântul
Tău nedespărțit, prin care ai făcut toate și în care ești bineplăcut,
pe care L-ai trimis din ceruri în pântecele Fecioarei, s-a zămislit
și S-a întrupat și s-a arătat Fiul Tău, născut din Duhul Sfânt și
din Fecioara; Cel care a împlinit voia Ta și a pregătit pentru Tine
un popor sfânt, și și-a întins mâinile în suferință pentru ca să
poată slobozi de suferință pe cei care cred în Tine; Cel care
atunci când a fost vândut spre suferința Sa de bunăvoie pentru a
nimici moartea, a sfărâma iadul, a lumina pe cei drepți, a stabili
porunca Sa și a-și arăta învierea, a luat pâine și mulțumindu-ți a
zis: «Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pen-
tru voi». La fel luând paharul a zis: «Acesta este Sângele Meu
care se varsă pentru voi. Faceți aceasta întru pomenirea Mea».
Deci întru pomenirea morții și Învierii Lui îți oferim
pâinea și paharul mulțumindu-ți pentru că ne-ai găsit vrednici
să stăm înaintea Ta și să-ți slujim ca preoți ai Tăi.
Și Te rugăm să trimiți pe Duhul Tău cel Sfânt asupra daruri-
lor Sfintei Tale Biserici și dă tuturor sfinților Tăi care se împărtășesc

90
din ele ca să se unească cu Tine, să fie umpluți de Duhul Sfânt pen-
tru confirmarea credinței lor în adevăr, ca să-ți aducem mărire și
slavă, prin iubitul Tău Fiu Iisus Hristos, prin Care ai slavă și cinste
cu Duhul Sfânt în sfânta Ta Biserică, acum și pururea. Amin».

Liturghia baptismală

După aceea ei se roagă împreună cu toți credincioșii. Însă

înainte a fi făcut toate acestea ei nu trebuie să se roage împreu-
nă cu credincioșii. Și după rugăciuni ei vor da sărutul păcii.
Și apoi darurile sunt imediat aduse episcopului de către dia-
coni. Și el va rosti rugăciunea de prefacere a pâinii în Trupul lui
Hristos și a paharului cu amestec de vin în Sângele care a fost văr-
sat pentru toți cei ce cred în El. Și lapte amestecat cu miere pentru
împlinirea făgăduinței făcută strămoșilor în care a spus: «Vă voi da
vouă o țară în care curge lapte și miere ». Într-adevăr, acest lucru l-a
dat Hristos în Trupul Său cu care credincioșii sunt hrăniți ca niște
copii, îndulcind amărăciunea inimii cu dulceața cuvântului Său; și,
de asemenea, apa, ca un dar ce semnifică spălarea, pe care nu nu-
mai trupul dar și omul lăuntric, omul duhovnicesc îl poate primi. Și
episcopul va trebui să explice toate acestea primitorilor. Și când
frânge pâinea pentru a distribui fiecăruia o părticică el va zice:
«Pâinea cerească în Hristos Iisus». Iar primitorul răspunde:
«Amin». Apoi preoții (și diaconii dacă cei dintâi nu sunt în număr
suficient) țin potirul și stau alături într-un chip ordonat și cuviinci-
os: mai întâi unul cu apa, apoi cel cu laptele și în al treilea rând cel
cu vinul. Și cei care se cuminecă vor gusta din fiecare pahar de trei
ori iar cel care oferă zice: «În Dumnezeu Tatăl cel atotputernic». Și
primitorul răspunde: «Amin». «Și în Domnul Iisus Hristos, și în
Duhul Sfânt în Sfânta Biserică». Și el zice: «Amin».

Sărbătorile creștine

Duminica (dies dominica) era serbată ca zi a învierii Dom-

nului, zi de bucurie în care creștinii se rugau fără a îngenunchea și
91
fără a posti. Biserica a interzis de acum obiceiul iudeo-creștin
de a se serba și sâmbăta. Unii apologeți ca Atenagora și Tertu-
lian ne dau informația că Duminica era ținută de unii creștini ca
zi de repaus, obicei generalizat prin lege de către Constantin cel
Mare în anul 331.
Paștile era sărbătoarea creștină generală ținută cu mare
evlavie, cu post și priveghere. În legătură cu Învierea Domnului
erau serbate și Paștile Răstignirii.
Stabilirea datei Paștilor se făcea pe bază de studii astro-
nomice. Dionisie al Alexandriei, ne informează Eusebiu (Isto-
ria Bisericii, VII, 20 - Scrisori): „a compus și altele și asupra
serbării Paștelui... El probează în aceste scrisori că nu trebuie a
se celebra această sărbătoare decât după echinocțiul de primă-
vară, și face în ele un tablou pentru opt ani”; deci încearcă sta-
bilirea unui ciclu sau canon pascal. Același lucru l-a încercat
Anatolie, episcopul Laodiceei (Ibidem. VII, 32, 14-19).
Cincizecimea, corespundea cu o sărbătoare iudaică, dar
ea serba Pogorârea Sfântului Duh. Se numea Cincizecime și era
timpul de la Paști la Pogorârea Sfântului Duh.
Patruzecimea (Quadragessima) coincidea cu Înălțarea
Domnului, care era comemorată mai mult la Cincizecime.
Epifania sau Theofania se serba în Orient în amintirea
Botezului Mântuitorului, în secolul III. Clement spune că o
serbau gnosticii. Este menționată de actul martiric al episcopu-
lui Filip de Heraclea (304). În secolul al IV-lea se făcea aminti-
re în această zi de Nașterea Mântuitorului, de chemarea neamu-
rilor și nunta din Cana Galileii.
Nașterea Domnului (Natalils Domini) era sărbătorită de
creștinii din Apus la 25 decembrie pentru a înlocui sărbătoarea
veche a solstițiului de iarnă (Natalis solis). Creștinii din Răsărit
au introdus sărbătoarea Nașterii Domnului în secolul IV, cei dintâi
care au despărțit-o de Epifanie fiind Biserica din Antiohia în ju-
rul anului 377, cei din Constantinopol urmând doi ani mai târ-
ziu. În schimb, cei din Apus au introdus Epifania la 6 ianuarie.

92
 Despre sărbătorile creștinilor cea dintâi mărturie o avem
în martiriul lui Policarp (176).

Postul

Dacă evreii posteau marțea și joia (Lc. 18, 12; Mt. 9,

15: „Postesc de două ori pe săptămână”), creștinii postesc
miercurea și vinerea în amintirea vinderii și morții Mântuitoru-
lui. Păstorul lui Herma vorbește de postul de la fapte și dorințe
rele. Postul din zilele dinaintea Paștilor a devenit curând foarte
important și includea o slujbă de noapte cu lumânări pascale102.
Cu timpul postul de dinainte de Paști s-a lungit ajun-
gând la șapte zile în Răsărit și la patruzeci de zile în Apus. Pos-
tul de patruzeci de zile a fost introdus și în Răsărit de Atanasie
în 337 după exilul său în Apus. Întrucât Paștile erau asociate cu
botezul noilor membri, perioada postului era folosită ca perioa-
dă de învățare, în care episcopul îi va instrui pe catehumeni.
În unele Biserici din Apus se postea sâmbăta în aminti-
rea șederii Mântuitorului în mormânt și ca pregătire pentru îm-
părtășania de a doua zi.

Agapele

Au fost mese comune, mai cumpătate la început asocia-

te cu cultul. Ele mențineau și întăreau spiritul de comunitate în
dragoste al creștinilor.
Aceste „mese cuviincioase” cum le numea Pliniu urmau
după adunarea euharistică duminicală. Ele începeau și se ter-
minau cu rugăciuni și erau însoțite de psalmi. Aveau loc la bi-
serică sau în case particulare. Acestea stau la originea meselor
de la înmormântări, boteze sau nunți.

102
Henry Chadwick, The Early Church, p. 259. (Se va prescurta în continu-
are The Early...).
93
 Ca lăcașuri de cult au servit pentru creștini mai întâi ca-
sele particulare. În anii de pace și toleranță, când numărul a
crescut, au fost ridicate lăcașuri proprii care sunt atestate la
sfârșitul secolului al III-lea, dar mai ales după 280. Numele da-
te acestor lăcașuri au fost: casa lui Dumnezeu, casa rugăciunii,
ecclesia, basilica.
Basilica avea trei părți: atrium sau pronaos, naosul și
absida din spate unde stăteau clericii. Ea nu avea o masă fixă,
ci una mobilă. Altarul era îndreptat spre Răsărit. Bisericile
aveau și clădiri anexe: baptisteriul, locuință pentru episcop,
camere pentru păstrarea darurilor.
Cimitirele – numele creștin dat locurilor de îngropare.
Creștinii se îngropau în cimitire comune sau în catacombe, ga-
lerii săpate sub pământ. Cele mai multe se aflau la Roma. Ele
serveau și ca loc de refugiu.
În privința artei creștine, ea a început ca artă decorativă,
fiind folosită mai întâi în catacombe. Pe lângă motivele decora-
tive obișnuite, creștinii reprezentau chipuri și scene biblice sau
simbolice (mielul, peștele, porumbelul, ramura de măslin).
Sculptura a fost mai mult o artă funerară constând în
reprezentări de scene pe sarcofage.
În arhitectură, creștinii au urmat tehnica profană adap-
tând-o scopului clădirilor.

94
 Lecția X

Catehumenatul. Botezul și celelalte Taine

Catehumenatul a fost o instituție a vieții creștine din

primele trei veacuri izvorâtă din nevoia de a-i instrui pe cei ca-
re se pregăteau să devină creștini prin primirea botezului și a
fost prin urmare legat de botez.
Deși termenul de catehumen – însemnând cel care ascultă,
cel care este învățat îl găsim mai întâi întrebuințat la Tertulian,
pregătirea pentru primirea botezului a existat din epoca apostoli-
lor (veacul I) ea fiind sistematizată în veacurile următoare103.
Intrarea în starea de catehumen se făcea în urma unei
examinări făcute de episcop, fiind acceptați oameni de profesiuni
onorabile și cu viață morală. Sclavii erau primiți cu consimță-
mântul stăpânului, iar soții doar dacă trăiau împreună. Pregăti-
rea catehumenilor se făcea de către un catehet care era preot,
deși în această epocă au existat și mulți cateheți laici cum a fost
de pildă Origen. Au existat cursuri sau școli catehetice, unele
foarte vestite (Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia).
În secolele II-III au existat două categorii de catehumeni:
auditori și aleși (sau luminați). Sinodul de la Neocezareea (314-325)
pomenește trei categorii: auditori, genunchetori și luminați. Au-
ditorii nu erau admiși să participe la cult și mai cu seamă lor li
se adresa învățământul catehetic constând în explicarea doctri-
nei și moralei creștine. Genunchetorii și luminații participau la
prima parte a Liturghiei, cea numită a catehumenilor.
Durata catehumenatului putea să fie de 2-3 ani (Sinodul
din Elvira) sau mai scurtă după aprecierea episcopului. Hipolit
zice: „catechumeni per tres annos audiant verbam”; dar reco-
mandă să se ia în considerare conduita de-a lungul timpului.

103
W. Walker, A History of the Christian..., p. 85.
95
 Catehumenii se deosebeau de credincioși dar nu erau
considerați păgâni, iar aceia dintre ei care au suferit moarte
martirică erau socotiți sfinți pentru că au primit botezul sângelui.
În legătură cu catehumenatul se vorbește despre disci-
plina arcană (Mt. 7, 6) termen mai întâi folosit de teologul pro-
testant Dallaus (sec. XVII) pentru a desemna practica biseri-
cească prin care se cerea creștinilor să nu dezvăluie celor nebo-
tezați Tainele lor pentru a nu fi răstălmăcite sau profanate.
Catehumenatul a durat până în secolele V-VI și a dispă-
rut odată cu generalizarea botezului copiilor.
Cea dintâi taină care se aplica cuiva – taina prin care ci-
neva devenea membru al Bisericii era Botezul, săvârșit în pri-
mele veacuri cu precădere de către episcop, putând fi săvârșit și
de către preoți, diaconi și chiar de către laici.
Înainte de primirea Botezului persoana care dorea să de-
vină membru al Bisericii era examinată de către episcop sau preot.
Despre această examinare citim în Tradiția Apostolică a
lui Hipolit al Romei: „Când sunt aleși cei care vor primi bote-
zul se examinează viața lor. Au viețuit ei în chip cinstit atâta
timp cât au fost catehumeni? Au cinstit pe văduve? Au vizitat
pe bolnavi? Au făcut tot felul de fapte bune? Dacă cei care i-au
adus dau mărturie asupra fiecăruia să se procedeze astfel: să
asculte Evanghelia” (cap. 20).
Botezul era precedat de o perioadă de post. Botezul propriu-
zis se făcea în ape curgătoare sau stătătoare prin cufundare dar și
prin turnare (așa cum citim în Didahie). Ceremonia începea cu un
act de lepădare de diavolul și de lucrurile lui: la Hipolit citim această
formulă: „renuntio tibi satana, et omni servitio tuo et omnibus ope-
ribus tuis”. Despre această lepădare vorbește și Tertulian: Cel ce se
boteza era întrebat de trei ori despre credința sa în Tatăl, Fiul și Du-
hul Sfânt și răspundea: „cred”. După fiecare întrebare și răspuns
acesta era afundat în apă de către episcop sau preot care îi ținea mâ-
na pe cap, era apoi uns cu untdelemn sfințit. I se dădea apoi lapte și
miere ca simbol al intrării în țara făgăduinței (hrana noilor născuți).

96
 Gnosticii disprețuiau botezul cu apă și accentuau ideea
botezului Duhului.
Botezul copiilor: F. A. 16, 15: „S-a botezat ea (Lidia) și
casa ei” (Filipi); I Cor. 1, 16: „am botezat și casa lui Ștefana”.
Despre practica botezului copiilor dau mărturie scriito-
rii creștini din această epocă: Iustin Martirul, Irineu, Tertulian,
Origen, Ciprian.
La botez adulții schimbau numele vechi cu unul creștin,
iar copiilor li se dădeau nume biblice sau de martiri.
Botezul avea loc de două ori pe an la privegherea de di-
nainte de Paști și la cea dinainte de Rusalii. Noii botezați purtau
haine albe timp de o săptămână până în Duminica de după Paști
care se numea Domenica in albis sau Duminica nouă în Răsărit.
Nașii sunt menționați deja de Tertulian De baptismo, 18.
Ungerea cu untdelemn sfințit urma îndată după botez
– ceremonie foarte veche dată fiind și semnificația untdelemnu-
lui ca dar al Duhului, această Taină având înțelesul de confir-
mare a mărturisirii, de pecete a Duhului.
Tot la Hipolit avem formula folosită: „te ung cu untde-
lemn sfințit în numele lui Iisus Hristos”. („Et ascendat ex aqua
et ungat eum presbyter oleo gratiarum actiones dicens: Ungo te
oleo sancto, în nomine Iesu Christi”), Tradiția Apostolică, cap. 21.
După ungere cei botezați se îmbrăcau în veșminte albe. În
Apus obiceiul de a prezenta episcopului pe cei botezați pentru ca
prin punerea mâinilor să primească Duh Sfânt a dus la practica apli-
cării ungerii cu untdelemn mai târziu cu prilejul vizitei episcopului.
În strânsă legătură cu cele două taine amintite mai sus
era Mărturisirea păcatelor despre care vorbește și Didahia.
În primele trei secole mărturisirea păcatelor putea fi de
trei feluri:
a) secretă făcută în fața episcopului;
b) semipublică făcută în fața clerului întreg;
c). publică făcută în fața clerului și adunării credincioși-
lor, aceasta fiind uneori cerută de penitent în scop de umilință.

97
 Hirotonia – care se numea și punerea mâinilor era practica-
tă încă din epoca apostolilor, apostolii fiind cei care au rânduit și
hirotonit episcopi. Despre felul în care aceasta se practica la începu-
tul secolului III ne dă mărturie tot Hipolit în Tradiția Apostolică,
cap. 2. Despre episcopi zice: „să se hirotonească episcopi cel care a
fost ales de tot poporul, care este ireproșabil. Când se pronunță nu-
mele său și dacă va fi acceptat poporul se va aduna cu preoții și
episcopii care sunt prezenți, în zi de Duminică. Cu consimțământul
tuturor, aceștia își vor pune mâinile peste el, preoții stând în picioa-
re liniștiți (quiescens). Toți păstrează liniște rugându-se în inimile
lor pentru Pogorârea Duhului. După care unul din episcopii pre-
zenți, la cererea tuturor punându-și mâinile peste cel care este făcut
episcop se roagă zicând”. (Urmează textul rugăciunii).
La Alexandria, o vreme hirotonia episcopului era săvâr-
șită în lipsa unor episcopi de colegiul presbiterilor în număr de
12. (cunoscută ca metoda alexandrină).
Hirotonia de preot și de diacon era săvârșită de episcop
folosind aceleași formule sau unele asemănătoare.
Căsătoria
Despre practicarea căsătoriei în legătură cu Biserica avem
informații în scrisoarea Sfântului Ignațiu către Policarp în care
se spune ca soții să se unească „cu aprobarea episcopului, ca să
fie căsătoria după Domnul, iar nu după poftă”. Iar Tertulian dă
mărturie că în adevăr căsătoria creștină se încheia bisericește:
„Matrimonium quod ecclesia conciliat (ad uxarem II, 9) et con-
jugent vos în ecclesia”. (De monogamia, II).
În privința ceremoniei, știm că în veacurile primare că-
sătoria conținea împărtășirea celor doi soți.
Divorțul era admis (pe baza textelor Mt. 5, 32; 19, 9)
doar pe motiv de adulter.
Maslul
Așa cum a fost recomandat de Sfântul Iacob (5, 14) era
practicat în Biserică, Epistola I către Corinteni vorbind de „ha-
rismele vindecărilor”.

98
 În secolul III și la începutul secolului IV existau încă
exorciști al căror dar era apreciat de credincioși și de clerici. Pe
Novațian l-au vindecat exorciștii: „Pe când exorciștii aveau gri-
jă de el, căzu într-o boală foarte primejdioasă după ce i se dădu
botezul se vindecă”. (Eusebiu, H. E. VI, 43).
Se cunosc și episcopi și preoți care au avut darul vinde-
cărilor și al alungării duhurilor rele. (Eusebiu, H. E. V, 19; VII,
32, 23; VIII, 13, 4).
Cuvintele Sfântului Iacob despre Maslu nu erau scrise
pentru rugăciunile harismaticilor, ci ale preoților, deci aveau
caracter permanent.

99
 Lecția XI

Ierarhia bisericească în secolele II-III

Unele scrieri de la sfârșitul secolului I cum sunt Dida-

hia și Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement Romanul
vorbesc, în ce privește ierarhia bisericească de episcopi și dia-
coni. În Didahie alegerea lor este înfățișată în strânsă legătură
cu săvârșirea Sfintei Euharistii. Problema se pune în legătură
cu cel dintâi termen. Ce trebuie să înțelegem prin acest termen?
Este vorba aici de simpli preoți, de episcopi, sau de episcop
asistat de prezbiterii săi?
Ceva mai târziu pe la mijlocul secolului al II-lea Sfântul
Iustin Martirul în Apologia I scrie că Euharistia se săvârșea de
episcop înconjurat de clerul orașului.
Deci, Didahia și Epistola I către Corinteni a lui Clement
Romanul se referă la o astfel de situație în care preoții fiind
strâns uniți în jurul episcopului, termenul de episcopi desemna
întreg colegiul, adică pe episcop și prezbiteri la un loc.
Sfântul Ignatie al Antiohiei: „Tinerețea episcopului vos-
tru nu trebuie să vă facă să-l tratați cu prea multă familiaritate;
voi trebuie să cinstiți în el însăși puterea lui Dumnezeu Tatăl;
știu că astfel procedează sfinții voștri prezbiteri; ei nu se spriji-
nă pe tinerețea lui, ci inspirat de înțelepciunea lui Dumnezeu îi
sunt supuși, ci mai degrabă nu lui îi sunt supuși, ci Tatălui lui
Iisus Hristos”. (Epistola către Magnezieni 3,1).
„Toți trebuie să cinstească pe diaconi ca pe Iisus Hris-
tos, pe episcopi ca și chip al Tatălui, pe prezbiteri ca pe aduna-
rea lui Dumnezeu și întrunirea apostolilor. Fără aceștia nu exis-
tă Biserică”: (Epistola către Tralieni 3, 1).
„Nu faceți niciodată nimic fără episcopi în cele ce pri-
vesc Biserica. Nu socotiți validă decât Euharistia celebrată sub
președinția episcopului sau a delegatului său. Acolo unde apare
episcopul acolo este și comunitatea după cum pretutindeni unde

100
este Hristos Iisus, acolo este Biserica Universală. Nu este îngăduit
nici a boteza, nici a săvârși agapa în afara episcopului, însă tot
ceea ce el aprobă este îngăduit de Dumnezeu. Astfel, tot ceea
ce se face este sigur și valid”. (Epistola către Smirneni 8, 1-2).
Despre faptul că Clement știa că ierarhia bisericească
avea trei trepte ne dăm seama din comparația pe care el o face
cu ierarhia în trei trepte a Vechiului Testament, alcătuită din
arhiereu, preoți și leviți104.
Distincția precisă între cele trei trepte ale ierarhiei bise-
ricești este evidențiată în mod repetat, la începutul secolului al
II-lea, în epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei.
Episcopul este păzitorul doctrinei sănătoase, el este să-
vârșitorul Sfintei Liturghii în virtutea plenitudinii harului.
Episcopul reprezenta Biserica, potrivit cuvintelor Sfântului Ci-
prian care spunea „Ecclesia in episcopo” (Epistole 31, 1). A
rupe deci legătura cu episcopul însemna deci a rupe legătura cu
Biserica Universală, pentru că el era cel care păstra legătura cu
celelalte Biserici locale.
În secolele II-III, episcopul era numit supraveghetor,
inspector, întâistătător. El era conducătorul serviciului religios
cel care prezida, după modelul Mântuitorului și apoi al Sfinților
Apostoli, serviciul euharistic. El hirotonea preoți și diaconi, era
conducătorul administrației bisericești și cel care supraveghea
asupra disciplinei în Biserică.
În secolul al II-lea funcția episcopului s-a accentuat tot
mai mult datorită nevoii de a combate ereziile și schismele care
au început să apară în Biserică.
În ce privește alegerea episcopului, la început Apostolii
aveau cuvântul hotărâtor în această privință, dar ei au ținut
seama și de dorința comunității respective. Cu timpul această
alegere a căzut în sarcina comunității și a episcopilor provinciei

104
Gheorghe I. Soare, Forma de conducere în Biserica Creștină din primele
trei veacuri, București, 1938, p. 53-61 (Se va prescurta în continuare Forma
de conducere în Biserica...).
101
respective. Alegerea propriu-zisă, suffragium – cum spune
Sfântul Ciprian o făcea comunitatea; episcopii provinciei apro-
bând alegerea făcută (consensus) și hirotonind pe cel ales. Po-
trivit canonului I apostolic și canonului 30 al Sinodului de la
Arelate (314), precum și canonului 4 al Sinodului I Ecumenic
de la Niceea (325), hirotonirea episcopului o făceau alți trei
episcopi. Tot Sinodul I Ecumenic hotăra în privința confirmării
alegerii ca aceasta să fie făcută de mitropolitul provinciei.
Episcopul era ales dintre clericii comunității, mai ales dintre
prezbiteri, dar chiar și dintre diaconi, clerul inferior sau chiar laici.
Condițiile pe care candidatul trebuia să le îndeplinească
erau ca acesta să fie om de încredere, ortodox, cu calități inte-
lectuale și morale, bun chivernisitor, pentru că Biserica poseda
bunuri chiar și în epoca persecuțiilor.
Astfel în anul 251 resursele Bisericii din Roma crescu-
seră într-atât încât putea întreține pe episcop, 64 prezbiteri, 7
diaconi, 7 subdiaconi, 42 de acoluți, 52 exorciști, lectori, ușieri,
precum și 1500 de văduve și nevoiași.
Se alegeau persoane mature dar și tineri care puteau fi
și căsătoriți.
Fiecare comunitate avea mai mulți preoți care fie că-l
asistau pe episcop la săvârșirea serviciilor divine, fie că le să-
vârșeau singuri, din încredințarea episcopului în noile comuni-
tăți care se înființau și unde erau trimiși de către episcop. Con-
dițiile intrării în preoție erau în general aceleași cerute episco-
pului, doar că din secolul al IV-lea s-a stabilit ca limită de vâr-
stă 30 de ani. În lipsa episcopului sau în caz de vacanță episco-
pală colegiul prezbiterilor conducea Biserica.

Diaconii

Apar prima dată numiți la Filipeni 1, 1. Importanța membri-

lor acestei trepte a crescut în secolele II-III ei fiind ajutători ai
episcopului la cult și pe plan administrativ. Ei primeau ofrandele

102
credincioșilor, citeau din Sfânta Scriptură în cadrul serviciilor
religioase, duceau Sfânta Cuminecătură bolnavilor și celor închiși,
duceau ajutoare celor care aveau nevoie. Cazul lui Ștefan și Filip
reprezintă o dovadă de activitate misionară și pastorală desfășurată.
Diaconii se alegeau dintre tineri, diaconul episcopului sau primul
diacon bucurându-se de cinste deosebită. Ei mai erau acreditați pe
lângă preoții de parohie sau li se încredința chiar o biserică putând
săvârși acolo cultul, Botezul și predica. Sinodul de la Arelate
(314) le-a interzis diaconilor să săvârșească Sfânta Euharistie.

Clerul inferior

Aceste categorii de slujitori s-au ivit treptat și n-au făcut de

la început parte din clerul inferior. Unii dintre aceștia erau instituiți
prin rugăciuni, alții doar prin binecuvântarea (hirotesirea) episcopu-
lui. Nu toate Bisericile aveau toate categoriile de clerici inferiori.
Ipodiaconii erau ajutători ai diaconului, uneori făceau
serviciul de curieri ai episcopului.
Lectorii în secolul I erau ca și exorciștii harismatici. Ei
citeau din Sfânta Scriptură care era în păstrarea lor, iar în unele
părți se poate să fi tradus sau explicat textul.
Psalții sau cântăreții. În unele biserici se cânta antifonic.
La început toți credincioșii cântau din Vechiul Testament.
Acoluții, însoțitori ai episcopului, cei care purtau bunu-
rile la ceremoniile bisericești.
Exorciștii la început îi vindecau pe cei posedați; ei aju-
tau la serviciul botezului.
Ușierii vegheau la uși și porți pentru a nu intra necreștini.
Groparii erau cunoscuți mai ales la Roma.
Horepiscopii, episcopi de țară unii dintre ei fiind doar
cu hirotonia de preot. Erau un fel de episcopi vicari dar nu hi-
rotoneau. Cu timpul au fost înlocuiți cu preoți vizitatori (misio-
narul din zilele noastre).

103
 Femeile în serviciul Bisericii

Asistau la botezul femeilor, la împărțirea ajutoarelor

pentru femei, la vizitarea bolnavilor, la agape. Se alegeau din-
tre fecioarele vârstnice sau dintre văduvele care fuseseră căsă-
torite o singură dată.
Rolul laicilor a fost și el destul de important în viața Bi-
sericii. Origen a îndeplinit o importantă funcție învățătorească.
Familia creștină a îndeplinit un important rol misionar. La fel
membrii laici ai Bisericii care au fost luați captivi de către une-
le popoare din vecinătatea imperiului „militari din legiunile
romane au contribuit la răspândirea credinței creștine”.
Pregătirea clerului se făcea în școlile catehetice de la
Alexandria, Cezareea Palestinei, Edesa, Antiohia deși nu acesta
era scopul principal al acestor școli. De obicei viitorii clerici
erau pregătiți slujind și trăind în preajma episcopului. Viitorii
clerici treceau mai întâi prin clerul inferior. De la intrarea în
cler erau excluși cei cu anumite defecte fizice, boli psihice, bi-
gamii, ereticii, schismaticii.

Raporturile cu iudaismul

Creștinismul este o religie spirituală, liberă și universală

pregătit din Vechiul Testament, apărut în Iudeea și predicat mai
întâi iudeilor. Centrul religios era templul și erau observate
prescripțiile legii.
Sinodul Apostolic din Ierusalim (50) a apărat libertatea
Evangheliei.
Separarea Creștinismului de iudaism s-a produs după
războiul evreilor din timpul lui Nero (65-66) și după căderea
Ierusalimului.
Căderea Ierusalimului cu distrugerea templului se îm-
plinea pentru creștini o profeție. Cultul iudaic central înceta, iar
Creștinismul se separa definitiv de iudaism. Creștinii nu s-au

104
solidarizat cu evreii răzvrătiți, ci s-au retras peste Iordan for-
mând comunități la Pella și Kokhba.
O nouă răscoală în 132-135 condusă de Bar-Kokhba a
fost înfrântă și iudeii pierdeau ultimele resturi de viață politică,
păstrându-și totuși privilegiile religioase. Centru important pentru
creștini în Palestina devine Cezareea.

Ierarhia bisericească în scrierile de după Sfinții Apostoli

până la sfârșitul secolului al III-lea

1. Învățătura celor 12 Apostoli (sfârșitul secolului I) es-

te o scriere din epoca de tranziție de la timpul apostolilor la cel
imediat următor; se mai cinstesc încă harismaticii.
Apostolii de care se vorbește aici (cap XI) sunt propovă-
duitorii Evangheliei care se îndreptau mai ales spre necreștini.
Profeții vorbesc în extaz și primesc instrucțiuni prin in-
spirație de la Duhul Sfânt (cap XI).
Episcopii și diaconii (cap. XV): alegerea lor este înfățișa-
tă în strânsă legătură cu săvârșirea Sfintei Euharistii. Ce trebuie
să înțelegem prin termenul de episcop? Este vorba aici de simpli
preoți, de episcopi sau de episcop asistat de prezbiterii săi?
Ceva mai târziu, în Apologia I a Sfântului Iustin Marti-
rul aflăm că Sfânta Euharistie se săvârșea de episcop înconjurat
de clerul orașului (cap 65).
Deci, Didahia se referă la o astfel de situație. Nu e vor-
ba de o organizație nouă, căci autorul ar fi simțit nevoia să-i
recomande105.
2. Clement Romanul, Epistola I către Corinteni (92-161).
Se constată și aici lipsa de precizie în legătură cu cei doi
termeni episcop și prezbiter. În capitolul 44 apar ambii termeni.
Explicația este aceeași ca și cea privitoare la Didahie.
Prezbiterii fiind strânși uniți cu episcopul, termenul de episcop
desemna întreg colegiul, adică pe episcop și pe prezbiteri luați

105
Gheorghe I. Soare, Forma de conducere în Biserica..., p. 53-61.
105
împreună. Sfântul Clement compară ierarhia Bisericii cu ierarhia
în trei trepte a Vechiului Testament: arhierei, preoți și leviți.
3. Epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei (începutul
secolului al II-lea).
Cel dintâi lucru care se evidențiază și se repetă stăruitor
în epistolele Sfântului Ignatie este distincția precisă stabilită între
cele trei trepte ale ierarhiei bisericești; fiecare treaptă are nume-
le ei și slujba ei hotărâtă. Deasupra tuturor este episcopul, apoi
prezbiterii – care formează consiliul lui și în sfârșit diaconii.
Episcopul este păzitorul doctrinei sănătoase, el e centrul
administrației bisericești și în virtutea plenitudinii harului divin
el dispune de săvârșirea Sfintei Liturghii. A rupe legătura cu
episcopul înseamnă a rupe legătura cu Biserica Universală.
Episcopul e unul singur în Biserica locală.
Prezbiterii iau parte la săvârșirea Sfintei Liturghii ală-
turi de episcop și din acest fapt se bucură de o cinste deosebită,
de o largă cooperare cu episcopul.
Diaconii nu sunt servitori ai mâncărurilor și băuturilor,
ci ai Tainelor lui Hristos, ca slujitori sfințiți alături de episcopi
și prezbiteri.
4. Păstorul lui Herma (jumătatea secolului al II-lea).
Această scriere îi menționează pe apostoli, episcopi, învățători,
diaconi și prezbiteri fără a preciza bine atribuțiile lor. Unii văd
în învățători pe prezbiteri în funcția lor didactică.
În Păstorul lui Herma este înfățișată o situație asemănă-
toare cu cea din Didahie, adică, sunt înfățișați la un loc condu-
cătorii Bisericii106.
5. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful (mijlocul secolu-
lui al II-lea). În afară de diacon, care are sarcina de a distribui
Sfânta Împărtășanie apare și episcopul care explică citirile din
Sfânta Scriptură, rostește rugăciunile și apoi sfințește darurile.
6. Hegesip. Acesta reconstituie listele episcopale ale
fiecărui oraș mai important. El dovedește că de la Sfinții
106
Ibidem, p. 61-68.
106
Apostoli, Biserica este organizată ierarhic cu episcop, prez-
biteri și diaconi.
7. Sfântul Irineu (a doua jumătate a secolului al II-lea)
vorbește despre succesiunea neîntreruptă a episcopilor de la
apostoli ca garanție a ortodoxiei credinței.
8. Tertulian (la răscrucea secolului al II-lea cu al III-lea)
vorbește despre succesiunea apostolică.
9. Clement Alexandrinul (secolul II-III). Membrii Bise-
ricii sunt împărțiți în două categorii: clerici și laici, iar clericii
au trei trepte: episcop, prezbiteri și diaconi {Pedagogul, cap.
3,12) care sunt potrivit lui, o imitație a ierarhiei îngerești.
10. Origen în lucrarea Despre rugăciune; acesta spune
că: „una este datoria diaconului, alta este cea a prezbiterului,
dar cea mai grea este cea a episcopului”. (XXVIII, 4)107.

Întreținerea clerului

Darurile și contribuțiile credincioșilor constituiau sur-

sa principală în ceea ce privește întreținerea clerului „potrivit
principiului aplicat de Sfinții Apostoli ca slujitori ai altarului
să trăiască de la altar” (Lc. 10, 7; I Cor. 9, 13). Tertulian
(Apologeticum, 39) vorbește de contribuțiile lunare pentru
casa comunității.
La început clericii erau plătiți potrivit sistemului divi-
dendului, în fiecare lună (în timpul lui Ciprian). Abia mai târ-
ziu, după ce Biserica și-a dobândit o situație economică mai
prosperă a fost posibil în unele Biserici să se acorde indemniza-
ții fixe. Au existat situații chiar în această vreme când anumite
persoane intrau în cler pentru avantajele materiale. Lucian de
Samosata (170) scriitor satiric păgân, descrie cum un șarlatan
pe nume Peregrinus Protens a devenit creștin și a ajuns chiar
episcop pentru motive pecuniare. Unii clerici se întrețineau din
munca lor.
107
Ibid., p. 68-74
107
 Celibatul clerului
Clerul celibatar era socotit mai curat și mai vrednic pen-
tru săvârșirea Sfintei Euharistii, dar nu exista nicio hotărâre
apostolică sau bisericească în această direcție.
Abia Sinodul de la Elvira (Spania, 300) a interzis hirotonia
celor căsătoriți. Sinodul I Ecumenic nu a aprobat celibatul. Veș-
minte speciale pentru preoți se cunosc abia din veacul al IV-lea.
Sistemul mitropolitan

Cu timpul s-a observat tendința de a se reduce numărul

episcopilor și de a grupa comunitățile din jurul orașelor în legă-
tură cu episcopul orașului respectiv. Unele provincii au avut un
singur episcop: Ahaia la Corint, Asia la Efes, Italia la Roma,
Egiptul la Alexandria.
Diecezele episcopale s-au grupat pe provincii în jurul epis-
copului din capitala provinciei (metropolă) care devine mitropolit.
Sistemul mitropolitan s-a constituit până la Sinodul I
Ecumenic care l-a luat ca bază a organizației bisericești urmă-
toare. Au fost recunoscute episcopiile Romei, Alexandriei și
Antiohiei cu autoritate mitropolitană.
Sinoadele
Pentru chestiuni mai importante episcopii unei provincii
se adunau în sinod prezidat de mitropolit sau de episcopul cel
mai în vârstă. La sinod puteau să participe și preoți și diaconi
care puteau lua cuvântul, dar nu aveau drept de vot. Sinoadele
aveau conștiința că sunt inspirate de Duhul Sfânt. Sinoadele
erau mijloace de afirmare a unității Bisericii, de apărare a cre-
dinței și de impunere a disciplinei.
Primele sinoade cum sunt cele de la Palermo, Frigia și
Auhialos (Tracia) în anul 150; cele de la Cartagina prezidate de
Sfântul Ciprian, cele de la Antiohia contra lui Pavel de Samosata
(264, 268), cel de la Elvira (300), cel de la Arelate (314), Ancyra (314).
108
 Lecția XII

Problema Sfintei Treimi: Monarhismul și

subordinațianismul

Monarhismul sau antitrinitarismul este rezultatul încercării

de a explica și pune de acord cele două adevăruri ale credinței creș-
tine: există un singur Dumnezeu (monoteismul) și Iisus Hristos este
și Dumnezeu, idei care par a fi contradictorii. Din preocuparea de a
explica dumnezeirea lui Iisus Hristos și raportul lui de Fiu cu Tatăl
a ieșit antitrinitarismul dinamic iar din preocuparea de a salva și
explica monoteismul creștin a ieșit antitrinitarismul modalist.
Antitrinitarismul este, prin controversă dogmatică în sânul
Bisericii, preludiul marilor controverse trinitare și hristologice
din secolele următoare. Împotriva acestei învățături greșite Bi-
serica afirmă unitatea ființei dumnezeiești și personalitatea Fiu-
lui ca ipostază divină.
În ultimele decenii ale secolului al II-lea au apărut două
forme de învățătură care deși diferite au fost catalogate împre-
ună de istoricii moderni sub numele de monarhianism: datorită
preocupării lor pentru unitatea lui Dumnezeu, pentru monarhie.
Monarhianismul dinamic era teoria care susținea că Hristos
a fost un simplu om asupra căruia s-a coborât Duhul lui Dumnezeu.
Întemeietorul monarhianismului dinamic a fost Teodot – un
negustor de piele din Bizanț care a adus această erezie la Roma
cam pe la anul 190. Deși nu nega nașterea din Fecioară a lui Iisus,
Teodot susținea că până la botez, Iisus a dus viața unui om obișnuit
cu deosebirea că era extrem de virtuos. La Botez, Spiritul a coborât
asupra lui Hristos și a început să facă minuni fără a deveni divin.
Alți eretici din grupare au acceptat îndumnezeirea lui după Înviere.
Ei erau foarte preocupați de textele Deut. 18, 15 și Lc.
1, 35 după care Duhul L-a inspirat mai degrabă decât ar fi locuit
în el. Teodot, excomunicat de papa Victor (186-198), Teodot
cel Tânăr a prezentat idei bizare potrivit cărora Melchisedec era

109
puterea supremă, superior lui Hristos și mediator între Dumne-
zeu și om despre care se pare că spunea că era Duhul care a
coborât asupra lui Iisus.
Se pare că preocuparea acestor antitrinitari era de a eli-
mina ideea despre Întruparea lui Dumnezeu, idee care era atât
de străină celor îmbibați de filozofia greacă108.
Teodot combătea învățătura gnosticilor și afirma că Dum-
nezeu este creator a toate. Învățătura sa a fost condamnată și el a
fost excomunicat pe la anul 190 de către Victor episcopul Romei.
Lui Teodot i-a urmat la conducerea aceste școli antitri-
nitariene Asclepiodod (sau Asclepios) iar mai apoi Teodot cel
Tânăr. Ultimul reprezentat cunoscut al acestei erezii în Apus a
fost Artemon (sau Artemas) în 230-235, după care această ere-
zie dispare în Apus.
În Răsărit reprezentantul cel mai de seamă al acestei
erezii a fost Pavel de Samosata, episcop al Antiohiei pe la anul
260 și demnitar al reginei Zenobia a Palmirei.
Ca episcop el a trezit curând un val de proteste împotri-
va luxului cu care se înconjura și împotriva inovațiilor pe care
le-a introdus în viața Bisericii, (a interzis să se cânte imne lui
Hristos și a permis femeilor să cânte în Biserică; era înconjurat
de femei oriunde se ducea).
În climatul Palmirei, al unui accentuat monoteism, în
încercarea de a puncta unitatea lui Dumnezeu, Pavel n-a urmat
calea antitrinitarismului modalist, ci a încercat să păstreze mo-
noteismul printr-o diferențiere esențială între Tatăl și Fiul, doar
Tatăl fiind Dumnezeu.
Potrivit lui Pavel, Fiul nu este Dumnezeu și nici Cuvântul
sau înțelepciunea lui Dumnezeu; Fiul există numai după Întrupare,
însă caracterul său de Fiu nu este esențial. Nu este vorba, după
Pavel de Samosata de veșnicul Fiu al lui Dumnezeu făcându-se
om, ci despre o predestinație a lui Dumnezeu pentru acest om.

108
J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines, p. 115-117. (Se va prescurta în
continuare Early Christian...).
110
 În Iisus a locuit înțelepciunea sau Cuvântul lui Dumne-
zeu, dar acest Cuvânt nu era altceva decât rațiunea sau scopul
lui Dumnezeu care a locuit și în Moise și în profeți. În Iisus,
această prezență a Cuvântului este cantitativ diferită de prezen-
ța în alți oameni. Unirea dintre Iisus și Cuvânt este morală. Cu-
vântul a locuit în Iisus ca într-un templu, întrucât acest Cuvânt
sau înțelepciune e considerat doar puterea lui Dumnezeu,
această doctrină este numită de obicei monarhianism sau anti-
trinitarism dinamic109.

109
Justo Gonzales, A History of Christian Thought, vol. I, p. 254-256. (Se
va prescurta în continuare A History of Christian...).
111
 Lecția XIII

Controverse și schisme: Data serbării Paștilor. Hipolit,

Novat și Novatian. Botezul ereticilor, Meletie

Până acum am făcut cunoștință cu o serie de controver-

se și schisme care au separat anumite grupuri de Biserică.
În a doua jumătate a secolului al II-lea au avut însă loc
și unele controverse în sânul aceleași Biserici Creștine, care din
fericire n-au avut rezultat o dezbinare. Acestea au fost cele trei
controverse zise pascale:

I). Controversele pascale:

Creștinii, ca evreii și secta de la Qumran acordau mare

importanță problemelor de detaliu calendaristic110.
A doua jumătate a secolului al II-lea se caracteriza și
printr-o tendință generală de codificare a diferitelor obiceiuri
din cadrul Bisericii111.
Pe de altă parte, în această vreme Biserica de la Roma
și, cu ea, Biserica din Apus a început să dobândească un carac-
ter tot mai latin și controversele care vor urma trebuie înțelese
și în acest context, ele având ca rezultat o slăbire a influenței
asiatice, deci răsăritene, la Roma.
Creștinii și-au dat seama că existau diferențe între Răsă-
rit și Apus, în privința datei și felului în care serbau Paştile. La
evrei această sărbătoare se ținea la 14 Nissan și prin ea se co-
memora salvarea întâilor născuți israeliți din Egipt și salvarea
evreilor din robia egipteană. Creștinii serbau de Paști Moartea
și Învierea Mântuitorului.

110
W. H. C. Freud, The Early Church, p. 188. (Se va prescurta în continuare
The Early...).
111
A. Fliche & V. Martin, Histoire de l'Eglise, vol. I, p. 87.
112
 Deosebirea pe care au constatat-o creștinii era următoarea:
Cei din Asia serbau Paștile la 14 Nissan odată cu evreii,
indiferent de ziua săptămânii în care cădeau Paștile. Creștinii din
Apus serbau Paștile întotdeauna în Duminica de după 14 Nissan.
Această diferență de practică a dobândit proporții datorită faptului
că la Roma și în alte părți ale Apusului existau un număr mare de
creștini din Răsărit și aceștia urmau cu fidelitate practica de acasă
și o dată la șapte ani marea comunitate a celor originari din Asia
serbau la Roma Patimile și Moartea Mântuitorului atunci când
creștinii apuseni serbau Învierea. Din faptul că serbau Paștile la 14
Nissan, creștinii din Asia erau numiți quartodecimani.
1). Conform lui Irineu din Lyon, citat de Eusebiu al Ce-
zareei (H. E., V, 24) cea dintâi controversă a avut loc atunci
când Policarp al Smirnei s-a dus la Roma și a avut discuții pe
această temă cu Anicet, episcopul Romei, (în timpul împăratu-
lui Antoniu Piul, în jurul anului 155).
În ciuda unei bunăvoințe și de o parte și de alta, cei doi
n-au putut rezolva această problemă. Așa cum relatează Euse-
biu, Policarp invoca în sprijinul practicii răsăritene faptul că el
a ținut-o întotdeauna împreună cu Apostolul Ioan și cu ceilalți
apostoli pe care i-a cunoscut.
Anicet, la rândul său, face amintire la practica înain-
tașilor săi.
Cu toate că cei doi au rămas fiecare la poziția sa „ei au
rămas în comuniune unul cu altul”. Ei au săvârșit Sfânta Euha-
ristie împreună și s-au despărțit în pace.
2). Cea de-a doua discuție pe tema datei serbării Paștilor
a avut loc la Laodiceea Frigiei pe la 167-170 la ea participând
episcopii Meliton de Sardes și Apolinarie de Ierapolis. Amân-
doi erau quartodecimani, dar Apolinarie susținea că la 14 Nis-
san Mântuitorul nu a săvârșit Pascha iudaică obișnuită, ci s-a
jertfit pe Sine. Această atitudine era menită să înlăture practica
iudaică a Mielului pascal, practică împotriva căreia au scris și
Clement din Alexandria și Hipolit.

113
 3). A treia controversă i-a avut ca protagoniști pe episcopii
Victor al Romei (198-199) și Policrat al Efesului. Această contro-
versă a fost pornită tot din cauza diferențelor care existau la Roma
unde grupul creștinilor de origine asiatică erau quartodecimani.
Episcopul Victor a condamnat practica quartodecimanilor și le-a
scris episcopilor mai însemnați, între care și lui Policrat, invitându-i
să participe la un sinod la care să se discute această problemă și
să se adopte practica romană.
După un sinod al episcopilor din Asia, Policrat i-a răspuns
lui Victor, scrisoarea fiind reprodusă de Eusebiu al Cezareei
(H. E., V, 24).
În sprijinul practicii din Asia, Policrat a citat „marile
făclii” care își dorm somnul în Asia, în așteptarea venirii Dom-
nului: Filip Apostolul, Apostolul Ioan, Policarp al Smirnei,
precum și Thraeas, alt episcop martir al Eumeei, Sagaris, Meli-
ton. Policrat mai menționează tradiția propriei sale familii, el
fiind cel de al optulea membru al acestei care a ajuns episcop.
Cu toții au urmat practica ținerii Paștilor la 14 Nissan. La fel și
episcopii care erau cu el la alcătuirea răspunsului, a căror nume
ar alcătui o listă lungă.
La primirea acestui răspuns, Victor a vrut să excludă
din comunitatea bisericească, grupul Bisericilor din Asia. Dar
nu aceasta era și atitudinea celorlalți episcopi care l-au îndem-
nat să-și îndrepte atenția către lucruri care mențin pacea, unita-
tea și dragostea cu aproapele. Între aceștia se afla și Irineu,
episcopul Lyonului, care în timp ce sprijinea punctul de vedere,
că Duminica era ziua cea mai potrivită pentru serbarea Paștilor,
l-a sfătuit pe Victor să nu rupă legăturile cu alte Biserici pentru
motivul că acestea urmau tradiția neîntreruptă a predecesorilor
lor. Eusebiu informează că practica apuseană era urmată în Pa-
lestina, în Pont, în Osrohene, în Corint, „că nicio altă zi, decât
ziua Domnului nu trebuie celebrat misterul Învierii Domnului
din morți”. (H. E., V, 23).

114
 II. Sinodul de la Arelate (314)

A hotărât ca toți creștinii să țină Pastile „într-o zi și un

timp în toată lumea” (Can. 1), iar Sinodul I Ecumenic a stabilit
ca ziua Paștilor să fie prima Duminică după luna plină, după
echinocțiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu o săptă-
mână dacă coincidea cu Pascha iudaică.
Din cauza deosebirilor ciclului pascal în uz și a datei
echinocțiului, data Paștilor a continuat să fie diferită între Ro-
ma și Alexandria și după Sinodul I Ecumenic. La Roma exista
un ciclu pascal de optzeci și patru de ani, iar la Alexandria unul
de nouăsprezece ani. Episcopul Alexandriei comunica și celor-
lalte Biserici data Paștilor.

Schisma lui Hipolit

Către sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui ur-

mător a început să se dezvolte opinia printre unii creștini că
Biserica nu ar trebui să ierte unele păcate grele ca: omuciderea,
desfrânarea și apostazia. Această atitudine rigoristă, care va
afecta multă vreme viața Bisericii, avea menirea să păstreze
tăria morală a Bisericii. Ea constituia, însă, o negare a spiritului
dragostei și iertării care este atât de caracteristic Evangheliei112.
În acest curent rigorist s-a înscris și Hipolit, care era
foarte respectat în comunitatea creștină de la Roma și care
atunci când Calist i-a urmat lui Zefirinus (succesorul lui Vic-
tor), a refuzat să-l mai recunoască pe acesta și a fost el însuși
ales episcop de un grup de creștini romani.
Pe Calist îl acuza că ar fi fost sclav, că s-a ocupat de
chestiuni bancare, că iartă păcate grele și primește eretici în
Biserică. (în lucrarea Philosophumena).
Cei doi se mai deosebeau și în privința doctrinei trinita-
re, Hipolit opunându-se sabelianismului, accentua caracterul de

112
J. Gonzales, A History of Christian..., vol. I, p. 237.
115
persoane ale Tatălui și ale Fiului. Calist avea o concepție care
stătea în cea a lui Sabelius și cea a lui Hipolit.
Hipolit și-a continuat opoziția față de urmașii lui Calist
până când în anul 235 în timpul lui Maximin Tracul el și rivalul
său Pontianus au fost exilați în Sardinia unde amândoi au mu-
rit. Tradiția afirmă că înainte de moarte s-au împăcat și au fost
aduse rămășițele lor la Roma.

Controversa privind reprimirea lapșilor

(Schisma lui Novat și Novațian)

La sfârșitul anului 250 se terminase persecuția lui De-
ciu. La Cartagina, în Africa de Nord, Sfântul Ciprian, care se
refugiase din fața persecuției, s-a reîntors pe scaunul său epis-
copal în aprilie 251. Aici a constatat că unii preoți îi acceptau
la împărtășanie pe cei care se lepădaseră de la credință în tim-
pul persecuției și care au revenit în Biserică, pe baza unor ade-
verințe-recomandări din partea mărturisitorilor. Aceștia din
urmă considerau că posedă dreptul, de a ierta pe cei ce se lepă-
daseră113. Dându-și seama că aceasta este o chestiune care pri-
vește autoritatea clericală în Biserică a convocat un sinod la
Cartagina, după Paștile anului 251. S-a hotărât acum că nimeni
din cei căzuți nu poate fi reintegrat în Biserică fără a trece prin
penitență. Doar cei aflați în pericol de moarte puteau fi repri-
miți imediat, hotărârea urmând să o ia episcopul, întrucât Bise-
rica este întemeiată pe episcop114.
Preoții care au apostaziat nu mai puteau fi primiți niciodată.
Majoritatea membrilor Bisericii din Cartagina au accep-
tat această hotărâre. Au existat și unii care nu s-au supus, cei
care se opuseseră alegerii lui Ciprian. În fruntea acestora se afla
preotul Felicissimus. Aceștia l-au socotit pe Sfântul Ciprian ca

113
W. H. C. Freud, The Rise of..., p. 323.
114
Pierre Batiffol, L 'eglise naissante et le Catholicisme, p. 420. (Se va pre-
scurta în continuare L 'eglise naissante...).
116
având o atitudine prea aspră față de lapși. Sperând să se obțină
sprijin la Roma, unul dintre preoții rebeli, Novat a fost trimis în
capitala imperiului pentru a contribui acolo la alegerea unui
episcop care să rupă legăturile cu Ciprian. Aceștia se gândeau
la Novațian sprijinit de o parte a creștinilor de la Roma. A fost
ales însă Corneliu, datorită sprijinului acordat acestuia de către
Ciprian. Novațian, deși era un bun teolog și ținuse Biserica
Romei în unitate după arestarea lui Fabian n-a fost ales, se pare
și datorită unei invalidități115.

Controversa baptismală

Aceasta a apărut în contextul tulburărilor produse în

Africa de Nord de către novațieni. S-a pus problema dacă bote-
zul făcut de aceștia este valid. Sfântul Ciprian a fost întrebat de
către un laic pe nume Magnus, dacă ereticii care revin la Bise-
rică trebuie rebotezați. Acesta a răspuns arătând că aceștia nu
au Biserică iar că iertarea păcatelor, așa cum se întâmplă la Bo-
tez, se poate face doar în Biserică. Ereticii, deci, n-au ce tran-
smite la Botez. În consecință, ereticii trebuie rebotezați. Aceas-
ta era practica în Africa, în Asia Mică și la Antiohia.
La Roma (cf. interpretării lui Freud, op. cit., p. 356) Bo-
tezul nu avea aceeași semnificație profundă ca în Africa, se
admitea nerepetarea Botezului doar punerea mâinilor trebuind
repetată în cazul ereticilor care se reîntorceau la Biserică116.
Punctul de vedere roman a fost exprimat de către epis-
copul Ștefan, urmașul lui Corneliu, care susținea că Botezul nu
este al Bisericii, ci a lui Hristos și nu depinde de corectitudinea
săvârșitorului, ci de cea a formei. Această controversă va îm-
brăca forme nedorite, Ștefan numindu-l pe Ciprian Antihrist și
folosind textul „Tu ești Petru”, pentru a susține primatul epis-

115
W. H. C. Freud, The Rise of..., p. 324.
116
Pierre Batiffol, L'eglise naissante..., p. 458.
117
copului Romei. Ciprian i-a răspuns afirmând că toți episcopii
sunt egali, ca și Apostolii.
În anul 256 a avut loc un sinod pe această temă la Car-
tagina, care s-a pronunțat împotriva recunoașterii Botezului
ereticilor. Sfântul Ciprian a susținut acolo că nu există decât un
singur Botez, cel al ereticilor nefiind Botez. Deci, la intrarea
lor în Biserică ei nu sunt rebotezați, ci botezați. La același si-
nod Sfântul Ciprian a spus împotriva pretențiilor lui Ștefan:
„Nimeni dintre noi nu se face episcopul episcopilor și nici nu
recurge la teroare tiranică pentru a-și constrânge colegii la ade-
ziune. Fiecare episcop, în plenitudinea libertății și autorității
sale, păstrează dreptul de a gândi prin sine însuși”117.
Firmilian al Cezareei Capadociei, care avea probleme
asemănătoare cu montaniștii care se întorceau la Biserică, l-a
sprijinit pe Ciprian.
Urmașul lui Ștefan, Sixt al II-lea, a avut o atitudine mai
conciliantă și a reînnoit legăturile cu Ciprian și Firmilian.
Validitatea botezului ereticilor a fost recunoscută la Si-
nodul de la Arelate (314).

117
Pierre Batiffol, op. cit, p. 458.
118
 Lecția XIV

Începuturile învățământului creștin. Școlile din

Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia și Edesa

Învățământul creștin a fost legat de la început de botez,

el fiind o pregătire a copiilor și a celor care se converteau pen-
tru a putea primi botezul. Cele mai vechi referiri la educație în
documentele creștine arată că învățământul creștin avea ca scop
formarea religioasă și morală.
Sfântul Apostol Pavel îi sfătuiește astfel pe cititorii epistole-
lor sale: „Și voi părinților nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci
creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului”. (Efes. 6, 4).
Sfântul Ignatie al Antiohiei, scriind filadelfienilor la în-
ceputul secolului al II-lea, îi îndemna pe aceștia să-i învețe pe
copii Scriptura și meseriile. La Scriptură ca obiect de studiu s-au
adăugat cu timpul unele scrieri ca Didahia, Martirologiile, Scrie-
rile Părinților Apostolici, în special Apologiile. Sfântul Iustin
Martirul spune că primea la sine pe oricine voia să vină la el și
îi comunica cuvintele adevărului. Locul în care se desfășura
învățământul creștin era familia și biserica.
Didascalii au reprezentat o categorie harismatică în Bi-
serică. Dintre didascalii mai renumiți care adunau în jurul lor
ucenici pe care îi inițiau în învățătura Evangheliei îi amintim pe
Iustin Martirul, Tațian, Clement Alexandrinul, Atenagora, Teofil,
Minuciu, Tertulian.

I. Școala din Alexandria

Din secolul al II-lea sunt cunoscute așa numitele școli

catehumenale sau școli catehetice. Dintre acestea, cea mai ves-
tită a fost cea din Alexandria Egiptului. Alexandria era unul din
cele mai importante centre culturale ale lumii vechi, cel de-al
doilea centru al imperiului, întrecut în faimă doar de Roma. Ca

119
centru comercial orașul a atras atât greci, cât și evrei. Exista acolo
o importantă bibliotecă. Cărțile Eclesiastul și Înțelepciunea lui
Solomon au fost probabil scrise acolo, iar Septuaginta a fost tradusă
la Alexandria. Filon, marele învățat al iudaismului, contemporan
mai în vârstă al Sfântului Apostol Pavel, a trăit în acest oraș.
Gnosticismul i-a avut în Alexandria pe cei mai vestiți
reprezentanți ai săi și școlile sale.
În jurul anului 185 exista la Alexandria o vestită școală
catehetică creștină condusă de Panten originar din Sicilia, fost
filozof stoic, convertit la Creștinism. Nu se știe dacă el a fost
cel dintâi dascăl al acestei Academii creștine.
Se pare că Panten, care nu ne-a lăsat nimic scris, și-a des-
fășurat activitatea învățătorească la Alexandria între 180-200 mai
mult pe cont propriu, fără un mandat din partea conducerii Biseri-
cii de acolo pentru a face acest lucru. Activitatea sa se aseamănă
cu cea desfășurată de Iustin Martirul și de Tațian la Roma, înainte
de vremea lui Panten. Contemporan cu el și urmaș al său la con-
ducerea școlii a fost Clement (190-202-3).
De la Clement, prin care școala de la Alexandria începe
să câștige reputație, ne-au rămas câteva scrieri importante pen-
tru cunoașterea conținutului învățământului practicat de Cle-
ment, cât și a metodelor folosite de el.
Protrepticul reprezintă o respingere a credințelor păgâne
în zei și o invitație adresată păgânilor de a îmbrățișa Creștinismul.
Pedagogul este un tratat de educație și morală creștină.
Stromatele au ca scop introducerea cititorului în adevă-
rata gnoză creștină.
Tot de la el ne-a rămas omilia Care bogat se va mântui?
Faimă deosebită a câștigat școala din Alexandria prin
Origen, cel dintâi dascăl despre care se știe că a condus școala
ca urmare a unei numiri episcopale. El a fost numit în fruntea
școlii de către episcopul Dimitrie în anul 203.
„În întreaga Antichitate creștină, cel puțin în Biserica
Răsăritului, n-a existat alt scriitor a cărui atracție să fie atât de

120
puternică, a cărui glorie atât de discutată și a cărui studiere să
fie atât de dificilă.
Celebrat în timpul vieții de sfinți ca Alexandru al Ieru-
salimului și Grigorie Taumaturgul, el a fost condamnat de către
episcopul său și alungat din biserica sa; după moarte el a găsit
apărători entuziaști printre cei mai mari sfinți și cei mai iluștri
învățați”. Și a fost condamnat la Sinodul V Ecumenic de la
Constantinopol din 553118.
Origen a deținut această poziție de dascăl al școlii cate-
hetice din Alexandria până în anul 211 când Caracalla i-a alun-
gat pe toți dascălii de filozofie din Alexandria, trebuind și el să
plece. S-a reîntors însă după un an și și-a reluat activitatea.
Marele dascăl nu pomenește niciunde în scrierile sale
de predecesorii săi la școala alexandrină, însă avem știri despre
ei și despre activitatea lor dintr-o scrisoare a lui Alexandru al
Ierusalimului adresată lui Origen și păstrată de Eusebiu al Ce-
zareei în Istoria bisericească.
În clipa în care a fost încredințat să-i urmeze lui Clement,
Origen avea doar vârsta de optsprezece ani. Spre deosebire de
predecesorii săi el era originar din Egipt.
Origen era plin de entuziasm pentru credința pe care o
învăța ascultătorilor săi și ducea o viață austeră de post și pri-
veghere, muncind foarte mult și în timpul nopții, dormind nu
pe pat, ci pe dușumea. Luând ad litteram textul de la Matei 19,
22 el s-a castrat, lucru care-i va produce mai târziu mari greu-
tăți. După anul 230 când a fost hirotonit de episcopii din Pales-
tina pentru a putea predica, el a fost îndepărtat de la conducerea
școlii din Alexandria și caterisit de către episcopul Dimitrie.
În perioada de dinainte de această dată, când se bucură
de aprecierea ierarhului său, la prelegerile sale veneau oameni
de toate categoriile: creștini, catehumeni, filozofi greci, gnos-
tici. Toți veneau să asculte cum interpreta Sfânta Scriptură.

T. Lebreton, în T. Lebreton, J. Zeiller, L'Eglise..., în A. Fliche and V.

118

Martin, Histoire de l'Eglise, vol. II, p. 249.

121
Pentru aceasta el a simțit nevoia unui studiu profund al Scriptu-
rii. A învățat ebraica și după aceasta a realizat Exapla (textul
ebraic + patru traduceri grecești ale Vechiului Testament).
În același timp el s-a aplecat asupra filozofiei elenice,
lucru care l-a făcut pentru a cunoaște fondul celor care veneau
la el cu dorința de a asculta cuvântul Evangheliei.
Origen n-a putut face față singur sarcinilor tot mai nume-
roase legate de activitatea didactică și a făcut apel la Heraclas care
se va ocupa de pregătirea începătorilor, lui revenindu-i instruirea
avansaților. Heraclas îi va urma lui Origen la conducerea școlii în
anul 230, iar un an mai târziu va deveni episcop al Alexandriei.
Alți dascăli cunoscuți la conducerea școlii din Alexan-
dria au fost Alexandru, Dionisie, Pierin, iar mai târziu Didim
cel Orb, ultimul conducător cunoscut fiind Rodon.
Din cuvântul de mulțumire către Origen al lui Grigorie
Taumaturgul știm că în sistemul de învățământ al lui Origen
intră și predarea unor discipline ca logica, dialectica și fizica.
II. Școala de la Cezareea Palestinei
Orașul Cezareea Palestinei devine în timpul lui Irod cel
Mare un important port la Mediterană. Populația crește ajun-
gând la 100.000 de locuitori.
Începuturile Bisericii Creștine sunt legate de numele lui
Filip, a cărui casă devine centru de întâlnire pentru creștini. În
legătură cu sutașul Corneliu s-a dezvoltat aici un grup de creș-
tini dintre neamuri. Se știe că Sfântul Apostol Pavel a fost în-
temnițat aici timp de doi ani.
Școala catehetică de la Cezareea a fost creația lui Origen
care s-a aflat acolo mai întâi în anul 211, după ce a plecat de la
Alexandria fugind de persecuția poruncită de Caracalla.
Episcopii din Palestina i-au îngăduit acestuia să predice,
fapt pentru care au fost mustrați de către episcopul Dimitrie al
Alexandriei.
În anul 230 Origen a fost hirotonit preot de către episcopii
palestinieni, fapt pentru care a fost înlăturat de la conducerea școlii
122
din Alexandria. După aceasta, el a venit din nou la Cezareea. Aici
Origen i-a avut între ucenici pe Teodor și Atenodor, doi frați din
Neocezareea Pontului. Teodor, cunoscut ca Grigorie Taumaturgul
ne-a lăsat o serie de informații despre programa de învățământ de
la Cezareea în Cuvântul de mulțumire către Origen.
Învățământul de aici urma împărțirile filozofiei din vremea
aceea. Logica se făcea după metoda socratică. Fizica (geometria și
astronomia) avea aici rostul de a demonstra lucrarea lui Dumnezeu
în creație. Morala oferea o cunoaștere de sine și a scopurilor proprii
prin studierea virtuților. Teologia se preda în două feluri: prin lec-
turi din filozofi și poeți pentru formarea unui spirit critic; după
aceasta urmând studierea Scripturii. Metoda aceasta avea o puterni-
că orientare spirituală și Origen accentua practicarea virtuților.
Cezareea fiind centrul școlilor rabinice, Origen purta aici
discuții cu învățați evrei. Aici Origen a alcătuit comentarii la Isaia,
Iezechiel, Cântarea Cântărilor, Evanghelia după Matei și cei dois-
prezece profeți. Tot acolo a redactat scrierea Kata kelsu și a scris
scrisori către Iulius Africanul, episcopul Fabian al Romei și împă-
ratul Filip Arabul; a mai scris aici Exhortatio ad martyrium. El a
murit în drum spre Tyr. Nu se știe dacă școala a continuat după
Origen, însă opera sa a fost adunată de către Pamfil (care a scris o
Apologie pentru Origen) și care în anul 290 a fost instalat de către
episcopul Agapius în fruntea Discalionului de la Cezareea. Se cu-
nosc și doi studenți ai acestuia: Apianus și Edesius.
În privința învățământului, Pamfil a rămas credincios
metodei lui Origen.
Un alt ucenic al lui Pamfil a fost Eusebiu, vestitul isto-
ric bisericesc și viitor episcop al acestei cetăți, care va fructifica
bogata bibliotecă de la Cezareea, cea mai bogată și importantă
sursă pentru istoria bisericească a episcopului de la Cezare-
ea119.

119
Friederich Heyer, Kirchengheschichte des..., Verlag W. Kohlhamme,
Stuttgart, 1984.
123
 III. Școala din Antiohia

Antiohia a fost orașul în care „ucenicii s-au numit întâia

oară creștini” (F. A. 11, 26). Discuțiile de acolo vor determina
convocarea Sinodului Apostolic din anul 50.
La începutul secolului al II-lea era episcop al acestui
oraș Sfântul Ignațiu, care afirmă despre sine că este al treilea
episcop al acestei cetăți.
Unii istorici socotesc că școala de aici a existat în secolul
al II-lea în timpul episcopului Teofil (aproximativ anul 180) care
a alcătuit trei scrieri către Autolic, un prieten păgân și un Comen-
tariu la Evanghelii care pot fi socotite ca izvorând dintr-un învă-
țământ creștin organizat. Din scrierile lui se observă deja apariția
la Antiohia a unei exegeze biblice și a unei hristologii distincte.
Potrivit lui Eusebiu al Cezareei, la Antiohia exista în se-
colul al III-lea o școală retorică „elină” al cărei conducător a fost
preotul Malchion cel care a dovedit caracterul eretic al învățătu-
rii lui Pavel de Samosata la Sinodul din 268/269 despre care
Freud (p. 252) afirmă că se afla în tradiția distinctă a Antiohiei.
Adevăratul întemeietor al școlii este socotit Lucian al
Antiohiei. Cam de prin anul 270 el a condus un didascalion la
Antiohia. În timpul lui Lucian a activat la Antiohia un exeget
pe nume Dorotei – bun cunoscător al Scripturii.
În ce-l privește pe Lucian, puține lucruri se cunosc des-
pre doctrina sa. Relația lui cu Pavel de Samosata nu este clară.
Dintre ucenicii săi unii s-au numărat printre apărătorii lui Arie,
el însuși adept al lui Lucian pentru care acesta din urmă este
considerat părintele arianismului.

IV. Școala de la Edesa

Eusebiu al Cezareei vorbește despre o corespondență

care ar fi avut loc între Iisus Hristos și regele Abgar al V-lea
(He I, 15). Legenda a pornit de la faptul încreștinării unui alt

124
Abgar al IX-lea (179-214) cel dintâi conducător al Edesei care
s-a încreștinat.
Creștinismul a pătruns acolo chiar în epoca apostolică, zona
cunoscând prezența unei numeroase populații evreiești. Limba era
siriaca în care evreii au și tradus Biblia (așa-numita Peșitta).
Pe la anul 100, Creștinismul a pătruns de la Edesa în
statul Adiabene. Cronica din Arbela vorbește despre martiriul
celui de-al doilea episcop Simeon în anul 123.
Biserica din Edesa pare să fi fost autonomă, legăturile
ei fiind mai cu seamă cu Ierusalimul.
Se pare că Evanghelia lui Toma a fost Evanghelia creș-
tinilor din Edesa, pe care îi caracteriza un ascetism extrem.
Contemporan și prieten cu regele Abgar al IX-lea a fost
teologul Bardesaues care a susținut o teorie a evreilor înrudită
cu cea a gnosticului Valentin și învăța o hristologie dochetistă.
Învățătura și-a prezentat-o sub formă de imne. (Va fi combătut
în secolul al IV-lea de către Sfântul Efrem Sirul tot prin imne).
Izvoare patristice pomenesc de discipoli ai lui Bardesaues
și Lucian al Antiohiei care au studiat exegeza lui Macarie al
Edesei. Eusebiu al Emessei a audiat aici prelegeri despre Scrip-
tură („Qui nobili genere natŭs apud Edessam urbem Osroenae,
a puero juxta patriam con suetudiuem, sacras Scriptura didicit”,
Sozomen, Hist. Eccl. VI, P. G. 67: 1045).
În secolul al IV-lea, Sfântul Efrem a deschis din nou
aici o școală, care, după modelul evreiesc, avea o disciplină
monastică cu accent pe viața liturgică și pe recitarea de texte
scripturistice: „Moștenirea Sfântului Efrem a fost una a poezi-
ei, reflectând misterul creștin cu multă frumusețe și profunzime
dar folosind puține concepte filozofice și limitându-se aproape
exclusiv la imagini biblice”120

120
John Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church
from 450-680 A. D, New York, 1989, p. 99. (Se va prescurta în continuare
Imperial Unity and Christian...)
125
 Lecția XV

Viața morală a creștinilor. Disciplina și

premizele monahismului

Viața morală a creștinilor din primele trei veacuri era în

general de nivel superior, impunându-se prin frumusețea ei
chiar admirației păgânilor. Din scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr
către Traian, aflăm că creștinii s-au legat prin jurământ „nu să
săvârșească vreo nelegiuire, ci să se abțină de la furt, jaf, adul-
ter și încălcarea credinței”121.
Tabloul care se desprinde din scrierile unor apologeți este
mult mai cuprinzător. Tertulian descrie felul în care creștinii din
vremea sa se ajutau întreolaltă: „Fiecare depune o mică cotizație,
la lună odată, sau când voiește și numai când voiește și numai da-
că poate. Căci nimeni nu este silit, ci dă de bună voie. Aceste de-
puneri alcătuiesc un fel de tezaur al iubirii aproapelui…”. Aceste
depuneri „slujesc la întreținerea și îngroparea celor lipsiți, la
ajutarea copiilor și copilelor rămași singuri pe lume fără avere
și fără părinți și chiar a servitorilor bătrâni”.
În altă parte în același capitol el spune: „Așadar, ca unii
ce suntem un singur suflet și o singură inimă la ce ne-am teme
să ne folosim lucrurile în comun? Toate sunt comune la noi în
afară de soții”122.
La fel citim în Apologia I a Sfântului Iustin Martirul în
legătură cu Sfânta Liturghie: „Cei care sunt avuți și alții care
doresc fac o donație cât vor și ceea ce se adună este adus la cel
care prezidează (Sfânta Liturghie) și cu aceasta el ajută pe orfani,
pe văduve și pe cei ce sunt în nevoie datorită bolii sau altui motiv;

121
Henry Behenson (ed.), Documents of the Christian Curch, II nd., Ed.
Oxford Univ. Press., 1967, p. 4. (Se va prescurta în continuare Documents
of the Christian...).
122
Apologeticum, trad. de E. Constantinescu, Râmnicu Vâlcea, 1930, p.
157-159.
126
la fel pe cei care sunt în temniță, pe străinii din alte țări și pe
scurt el are grijă de toți care sunt în nevoie”, (cap. 67).
Biserica nu a ascuns și nici nu a cruțat abaterile și păcatele
unora dintre membrii ei, ci, dimpotrivă, le-a expus și le-a criticat
pentru a le îndrepta. Astfel episcopul Calixt al Romei citează pa-
rabola grâului și a neghinei (Mt. 13, 24-30) și compară Biserica cu
corabia lui Noe în care se găsesc lucruri curate și necurate123.
Credința în nemurirea sufletului, în viața viitoare, în judeca-
tă și răsplată întreținea moralul ridicat al creștinilor; practica postu-
lui, rugăciunea particulară. Citirea Sfintei Scripturi, a actelor marti-
rice, a scrierilor creștine, evitarea spectacolelor și a manifestărilor
antice imorale alimentau continuu viața morală a creștinilor.

Viața familială

Dacă în societatea antică familia se găsea într-o stare mare

de criză, Creștinismul a făcut din căsătorie o taină, căpătând un
caracter sacru, inviolabil și indisolubil. Soții erau egali ca membrii
ai Bisericii, fiecare fiind ținut responsabil pentru menținerea căsă-
toriei (și nu numai femeia) mai ales unde era vorba de adulter.
Fecioria era ținută în mare cinste, dar starea civilă obișnuită era
căsătoria. A doua căsătorie era permisă în caz de văduvie prin de-
ces însă era socotită de mai puțină cinste. Căsătoria se încheia în-
tre soți creștini care nu erau rude, dar Biserica recunoștea și căsă-
toriile mixte (cu partener necreștin) și căsătoriile între soți de rang
social diferit. Un tablou al vieții de familie creștină de rară frumu-
sețe se află în scrierea Ad uxarem a lui Tertulian.

Viața publică

Iubind cumpătarea, modestia și simplitatea, creștinii

evitau spectacolele, băile mixte, luxul, podoabele – acte cu
semnificație păgână.
123
Hippolitus, Refutatio, 9, 12.
127
 Creștinii își păstrau meseriile care nu erau infamante,
însă membrii unor profesiuni care erau legate de vreun cult pă-
gân, precum gladiatorii și actorii, prin convertire trebuiau să-și
schimbe profesiunea. O dispoziție a Bisericii din Roma de la
anul 197 suna astfel: „Dacă un bărbat este proxenet... dacă un
bărbat este sculptor, pictor... dacă este actor... dacă un bărbat
învață pe copii cunoștințe lumești, dacă este conducător de
cvadrigă,... gladiator... soldat... guvernator militar... magician,
îmblânzitor astrolog, un bărbat cu concubine fie că se lasă de
acestea, fie că este respins”124
Interdicția aceasta se făcea că toate aceste ocupații pri-
veau idolatria sau luarea de vieți omenești.
La început creștinii refuzau să slujească în administrație
și în armată, spunând că mai bine se roagă pentru reușita împăra-
tului; cu timpul renunțând la această idee și pătrunzând în admi-
nistrație și armată. Sinodul de la Elvira admitea ca creștinii în
calitate de magistrați care au îmbrăcat costumul preoției păgâne
să fie reprimiți după o perioadă de penitență de doi ani, dacă n-au
adus sacrificii. În privința atitudinii față de bunurile materiale
este semnificativ locul citat mai sus din Tertulian și Iustin.
O scriere programatică din această perioadă în proble-
ma bogăției este cea a lui Clement Alexandrinul intitulată Care
bogat se va mântui? Care recomandă întrebuințarea rațională a
bunurilor materiale, păstrând linia justă între disprețul față de
acestea și între folosirea lor egoistă.
Unii episcopi și creștini bogați au dăruit averea lor Bi-
sericii pentru fapte de caritate și pentru nevoile comunității.
Munca era prețuită în Creștinism ca un mijloc prin care
creștinul să-și câștige existența, ca mijloc de binefacere și ca
antidot împotriva multor patimi. Clericii înșiși munceau pentru
a-și asigura existența.

124
C. C. Richardson, „The Beginning: Turning the World Upside down” în
H. V. Dusen, Christianity on the March, p. 16-17. (Se va prescurta în conti-
nuare The Beginning...).
128
 Creștinismul și clasele sociale

Biserica n-a exclus în recrutarea credincioșilor ei niciun

neam și nicio clasă socială, nicio categorie de oameni, criteriile
alegerii ei erau numai de ordin moral. Creștinii de orice rang
formau o comunitate de credință și de dragoste. Ei se rugau
împreună, participau la mese comune, se ajutau și se respectau
ca frați în Hristos.
Sclavia a fost una din cele mai grele probleme cu care
a fost confruntată Biserica primelor secole. Este cunoscută
atitudinea Sfântului Pavel în Epistola către Filimon. Biserica
a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a ridica statutul so-
cial al sclavilor. Posedarea de către cineva a dreptului de pro-
prietate asupra unei persoane umane era privită ca un rău. Eli-
berarea unui sclav era socotită o faptă bună. Stăpânii de slavi
creștini afirmau solemn în fața episcopului intenția lor de a-i
elibera pe sclavi, cu care în Biserică erau frați. Unii dintre
sclavii eliberați au ajuns chiar episcopi (Calixt al Romei în
secolul al III-lea). Căsătoria dintre sclavi și oameni liberi era
în concepția creștină indisolubilă.

Disciplina

Atunci când numărul credincioșilor a crescut, Biserica a in-

stituit pentru păcate grele (apostasia, uciderea, adulterul) penitența,
adică iertarea cu greu după o perioadă care dura câțiva ani. Peniten-
tul era obligat să-și mărturisească public păcatele, să petreacă în
post, rugăciuni și priveghere, în acte de pocăință și milostenie.
Apariția montanismului a înăsprit penitența, iar după
persecuția lui Deciu sunt cunoscuți preoți însărcinați anume cu
supravegherea penitenței, numiți penitențiari.
Problema penitenței a provocat primele schisme în Bi-
serică (Hipolit, Novat-Novatian, Meletie) prin opoziția a două
curente, unul rigorist, iar altul mai indulgent.

129
 Începuturile (premizele) monahismului

Atunci când a început să fie studiat acest fenomen al vi-

eții creștine au fost cercetători care au crezut că pot găsi origi-
nea lui în formele de ascetism evreiesc ca cele practicate de
esenieni, în neoplatonism, neopitagoreism sau chiar în budism.
Dar dacă există elemente care sunt comune tuturor formelor de
ascetism, aceasta nu înseamnă că o formă a determinat apariția
altei forme, ci mai degrabă retragerea și consacrarea lui Dum-
nezeu își au originea în natura umană și poate avea, în orice
religie superioară un fel de monahism125.
Deci monahismul creștin își are originea în Creștinis-
mul însuși și în idealul său ascetic.
Mântuitorul s-a retras în pustie timp de patruzeci de zile
și ne-a lăsat unele învățături ce îndemnau spre ascetism. Iată câ-
teva exemple: „Du-te vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea
comoară în Ceruri”. (Mc. 10, 21); „Atunci a chemat la Sine pe
cei doisprezece și a început să-i trimită doi câte doi, dându-le
putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic cu
ei pe drum decât un toiag, să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici
bani de aramă la brâu”. (Mc. 6, 7-8); „Căci sunt fameni care s-au
născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii
i-au făcut fameni și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei în-
șiși pentru Împărăția cerurilor” (Mt. 19, 12).
Atitudinea ascetică devine mai evidentă în abstinența
sexuală sau în feciorie. Misionarii creștini erau de obicei asce-
tici și aceasta explica progresul deosebit al misiunii126.
Precursori ai monahismului în veacul apostolic au fost
aceia care au simțit că Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă să-și
dedice întreaga viață creștină Evangheliei. Aceștia, de obicei, s-au
despărțit de toate bunurile lor și au urmat pilda apostolilor și
evangheliștilor, au umblat din oraș în oraș trăind în sărăcie de bună
125
C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 331.
C. C. Richardson, „The Beginning...” în H. V. Dusen, Christianity on the
126

March, p. 19 și urm.
130
voie. Alții, renunțând la avere și căsătorie s-au angajat cu totul în
slujba săracilor și a celor avizați la ajutor din partea comunității.
Atunci când monahismul și-a căutat originea în vre-
mea apostolică și-a adus din când în când aminte de acești
oameni apostolici.
Au existat în veacul al doilea comunități creștine întrege
care s-au retras în pustie în frunte cu episcopul lor, după ce și-au
vândut tot ce aveau pentru a putea alerga liberi în întâmpinarea
Mântuitorului, a cărui a doua venire credeau că este apropiată.
Au existat glasuri care îi îndemnau pe creștini să părăsească
calea cea largă și să o aleagă pe cea îngustă; au existat scrieri
de acest fel: Păstorul lui Herma127.
Fecioarele și văduvele din rândul comunității creștine
au fost mai degrabă precursori ai monahismului.
În decursul veacului al treilea poate că s-au refugiat în
pustie unii creștini singuratici și poate că ici colo s-au adunat la
un loc pentru a duce o viață comună. În pragul veacului al IV-lea
numărul acestora s-a înmulțit. Veacul al treilea a fost un veac
de puternice crize politice.
Școala catehetică de la Alexandria a avut un rol deose-
bit în propovăduirea unor idei centrale monahismului. Aici se
învăța că spiritul emancipat de ceea ce este senzual și adâncit în
continua cercetare a ideilor veșnice se va învrednici de vederea
Celui nevăzut și chiar se va îndumnezei. Aceasta era retragerea
din lume pe care o învățau cei de aici mai cu seamă Origen (v.
panegiricul acestuia scris de Grigorie Taumaturgul); din aceas-
tă pricină Origen este socotit de unii între părinții monahismu-
lui. Biserica a aprobat această mișcare considerându-o formă
străveche a vieții creștine. Monahismul, spre deosebire de mon-
tanism, nu s-a făcut judecător al Bisericii.
Adevăratul început al monahismului trebuie socotit du-
pă pacea Bisericii, când unii creștini au preferat să trăiască
complet izolați, au stabilit comunități în pustie și au căutat să
reconstituie comunitatea de la Ierusalim.

127
A. Harnack, Monahismul, p. 27.
131
 Natura profetică a monahismului explică cele trei voturi: să-
răcie, castitate („căci la Înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită,
ci că sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer”. Mt. 22, 30) și ascultare.
Organizatorii monahismului sunt socotiți Sfântul Anto-
nie cel Mare (251-356) și Sfântul Pahomie (276-349).
Dacă unii monahi n-au fost scutiți de unele exagerări și de-
vieri, de notat este faptul că monahismul a jucat un rol important în
viața Bisericii, dând acesteia multe personalități și importanți ierarhi.
Viața ascetică
Este adevărat că Iisus Hristos a renunțat la unele elemente
ascetice care erau specifice misiunii lui Ioan Botezătorul. Totuși în
Evanghelie citim lucruri ca acestea: „Căci oricine face voia lui
Dumnezeu acela îmi este frate, soră și mamă”. (Mc. 3, 35); „Du-te
vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în ceruri”. (Mc. 10,
21); „Atunci a chemat la Sine pe cei doisprezece și a început să-i
trimită doi câte doi, dându-le putere asupra duhurilor necurate. Le-a
poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag, să nu aibă nici
pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu”. (Mc. 6, 7-8); „Căci
sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fa-
meni pe care oamenii i-au făcut fameni și sunt fameni care s-au fă-
cut fameni pe ei înșiși pentru Împărăția cerurilor”. (Mt. 19, 12).
Începe să se dezvolte o concepție despre o viață mai desă-
vârșită decât viața normală de familie, în care renunțarea la bunuri
joacă un rol important. Atitudinea ascetică devine mai evidentă în
abstinența sexuală sau în feciorie. Misionarii creștini erau de obi-
cei ascetici și aceasta explică progresul deosebit al misiunii128.
Ascetismul n-a reprezentat un lucru nou pe care Crești-
nismul l-a adus în lume. Budismul era renumit pentru viața
monahală pe care a dezvoltat-o cu cinci sute de ani înainte de
Hristos. Forme monastice existau și în alte culte: în iudaism
exista secta de la Qumran care era de tip monastic.

C. C. Richardson, „The Beginning..., în H. V. Dusen, Christianity on the

128

March, p. 19 și urm.
132
 Lecția XVI

Cauzele persecuțiilor

Sfântul Apostol Pavel a spus că propovăduirea lui Hris-

tos Cel răstignit este „pentru iudei sminteală iar pentru păgâni
nebunie”. (I Cor. 1, 23). Am văzut că iudeii care L-au răstignit
pe Mântuitorul n-au avut o atitudine mai favorabilă față de
ucenicii acestuia. Din cauza acestei atitudini Tertulian numește
sinagogile iudaice „fontes persecutionum”. Am văzut la înce-
putul acestui curs că oamenii au arătat receptivitate față de cul-
tele străine și pe fundalul uscăciunii religiei lor o mulțime de
culte orientale au prins teren aici.
Atunci cum se explică șirul persecuțiilor împotriva creș-
tinilor care inaugurate de Nero vor dura până în prima parte a
secolului al IV-lea? Aceste persecuții împotriva creștinilor n-au
fost cele dintâi persecuții religioase ale autorităților romane.
Persecuții au fost înregistrate și împotriva altor manifestări re-
ligioase cum s-a întâmplat în anul 184 î.Hr. în cazul adepților
misterelor dionisiace, numit și afacerea Bachamalelor, când
multe mii de adepți ai acestor mistere au fost persecutați. De
fapt persecuția era îndreptată nu împotriva indivizilor respec-
tivi, cât împotriva exceselor imorale care puneau în primejdie
bunele moravuri ale societății. Aceleași motive au stat la baza
măsurilor luate de autoritățile romane împotriva ghicitorilor,
astrologilor, care cu horoscoapele și profețiile lor produceau
neliniști sociale. Această atitudine a autorităților romane a ră-
mas neschimbată în primele veacuri ale erei creștine.
În primele decenii Creștinismul a fost confundat cu iu-
daismul, când așa cum spune Tertulian (160-240) Biserica a trăit
la adăpostul iudaismului. Romanii aveau obiceiul ca atunci
când cucereau un popor oarecare să permită acestuia să-și păs-
treze cultele și zeitățile naționale care uneori își găseau loc chi-
ar printre zeitățile romane. Aceste popoare trebuiau să adauge
133
în rândul zeităților pe care le cinsteau și pe cele romane și să
cinstească cultul împăratului. Toleranța a fost acordată evreilor
a căror religie avea o puternică bază națională. În cazul crești-
nilor lucrurile stăteau cu totul altfel. Religia lor nu era o religie
națională, ci avea o orientare nouă universalistă având adepți
între popoarele cele mai diverse și tinzând să cucerească lumea
întreagă și să le înlăture pe toate celelalte religii129.
Pentru atitudinea creștinilor față de autoritatea de stat
sunt reprezentative cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Tot su-
fletul să se supună înaltelor stăpâniri căci nu este stăpânire de-
cât de la Dumnezeu”. (Rom. 13, 1). De fapt, temeiul acestei
atitudini se află în cuvintele Mântuitorului: „Dați Cezarului ce
este ale Cezarului...”. (Mt. 22, 21). Că această poruncă a fost
urmată ne-o dovedesc o serie de texte. Astfel Clement al Ro-
mei în Epistola către Corinteni (61) se roagă ca Dumnezeu să
dea împăraților sănătate, pace, armonie și stabilitate. Policarp,
episcopul Smirnei (martirizat în 155) într-o scrisoare adresată
comunității din Filipi îi îndeamnă pe membrii acesteia: „Ru-
gați-vă și pentru împărați și magistrați și conducători și pentru
cei care vă persecută și vă urăsc și pentru vrăjmașii Crucii ca
roadă voastră să se arate tuturor ca să puteți fi desăvârșiți în
El”. (12, 3). La acestea adăugăm mărturia lui Tertulian care în
Apologeticum (cap. XXX) spune: „Noi însă rugăm pentru sănă-
tatea împăratului pe Dumnezeul nostru Cel veșnic, Dumnezeul
adevărat, Dumnezeul cel viu pe care chiar împărații îl doresc să
le fie prielnic mai presus de toți ceilalți”.

Cauzele religioase

„Făgăduința tăcerii” adică atitudinea creștinilor din

primele veacuri de a nu destăinui străinilor elementele de bază
ale credinței și vieții lor a dus la apariția în rândul poporului a
unei imagini deformate despre aceștia. Lipsa, la început a unor
129
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des…, vol. I, p. 69-70.
134
clădiri de cult impunătoare care să se asemene cu templele, a dus
la acuza de ateism. Adunările din timpul serii, ceremoniile secrete
în mod inevitabil au trezit suspiciune și au ușurat apariția unor
zvonuri despre „o superstiție nouă și răufăcătoare” (Suetoniu)
zvonuri care au creat o atmosferă favorabilă persecuțiilor. Iată
un astfel de zvon: Creștinii s-ar închina capului de măgar sau
zeului măgarilor. Aceasta a pornit, așa cum ne informează Ter-
tulian (Apologeticum, cap. XVI) de la desenul făcut de un gla-
diator cu inscripția „Dumnezeul creștinilor – neam de asini. Era
înfățișat cu urechi de asin, la unul din picioare cu copită, în
mână ținând o carte și îmbrăcat în togă. Noi creștinii am râs și
de nume și de înfățișare”.
Această înfățișare face aluzie la faptul că Mântuitorul S-a
născut în iesle și că măgarul este pomenit în Evanghelie. Creș-
tinilor însă nu li s-a răspuns cu același fel de atitudine, ci li s-a
cerut să-și nege învățătorul. Nu acesta era pentru creștini înțe-
lesul supunerii față de autoritatea romană. Persecutarea crești-
nilor a început cu Nero (54-68) în timpul domniei căruia au su-
ferit moarte martirică Sfinții Apostoli Petru și Pavel și a durat
până la Constantin cel Mare (306-337) mai precis până în anul
313 când a fost emis Edictul de la Milan. În prima perioadă pâ-
nă la împăratul Deciu (249-251) persecuțiile au fost incidentale
și locale, ele fiind efectuate pe baza rescriptului, o dispoziție
oficială, provizorie și limitată. De la Deciu ele au devenit sis-
tematice și generale desfășurându-se pe baza edictului care era
adevărată lege de stat cu aplicare generală și obligatorie.
Tot timpul Creștinismul a fost socotit religio illicita. Au
existat și unii împărați cum a fost Gallienius (260-268) și unii gu-
vernatori de provincie a căror atitudine față de creștini mergea de
la indiferență la bunăvoință. Acesta era simbolul prin care Roma
exprima și menținea unitatea ei. Obligațiile religioase erau adevărate
datorii civice mai ales pentru funcționari și militari. În acest con-
text un loc deosebit îl ocupa cultul împăratului. Adorarea împăra-
tului în viață, ca centru vital al imperiului, alături de apoteozarea

135
împăratului defunct au devenit obișnuință mai întâi în Răsărit și
apoi la Roma sub Nero, dar mai ales sub Domițian. În acest act
culmina religia oficială romană, acest omagiu devenind piatra de
temelie a loialismului și patriotismului; oricine îl refuza putea fi
urmărit pentru înaltă trădare130: „crimen laese majestatis”.
Creștinii refuzau să-și pavoazeze casele de sărbătorile
romane, iar unii rigoriști cum au fost Tertulian și Origen au re-
fuzat serviciul militar.

Cauze moral-sociale

Creștinii erau calomniați și acuzați de uciderea rituală a

copiilor, de faptul că ar fi mâncat cadavre și pâine înmuiată în
sânge de prunc. Aceasta nu era altceva decât o răstălmăcire
grosolană a Sfintei Euharistii. Erau socotiți imorali, că ar comi-
te incest pentru că proclamau iubirea tuturor (sau pentru că pă-
gânii nu înțelegeau sensul agapei creștine).
Ceea ce este esențial este contrastul dintre noua religie:
Creștinismul – religie monoteistă, morală și absolută și păgâ-
nismul care era o religie veche, politeistă, idolatră și decăzută.
Din învățătura creștină: Întruparea lui Dumnezeu și în-
vierea morților au fost cel mai mult răstălmăcite. Tot felul de
calamități care se abăteau asupra imperiului erau atribuite creș-
tinilor și erau folosite drept pretexte pentru persecutarea lor.
Același Tertulian spune: „Dacă Tibrul inundă câmpiile, dacă
din contră Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă cerul nu plo-
uă, dacă se cutremură pământul, dacă e foamete, dacă se ivește
vreo molimă voi strigați îndată: «Creștinii la leu! Atâția la unul
singur?» Vă întreb, înainte de împăratul Tiberiu, adică de veni-
rea lui Hristos, câte nenorociri n-au lovit imperiul și cetatea
Romei?” (Apologeticum, cap. XL, 2-3).
Există istorici care consideră cauza principală a perse-
cutării creștinilor a fi de natură politică și a decurge din natura
130
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des…, vol. I, p. 70.
136
esențială a statului roman, religia în Imperiul Roman fiind un
cult cu o semnificație în primul rând politică și de stat131. Mai
erau acuzați creștinii de comiterea altor fapte rele, că-i urăsc pe
oameni, că sunt înclinați spre sinucidere, (datorită dârzeniei în
fața persecuțiilor).
Pe plan social creștinii s-au recrutat la început mai ales
dintre clasele modeste, motiv pentru care erau disprețuiți și so-
cotiți vulgari, religia lor fiind o religie de sclavi, de ignoranți.
Refuzând unele funcțiuni și serviciul militar erau socotiți inutili
societății, neproductivi, „o națiune ascunsă care se teme de lu-
mină”. (Minuciu Felix).

Legislația și procedura de judecată

Creștinii puteau fi urmăriți pe baza unor decrete și legi

cu aplicare generală cum au fost Legea celor 12 table – îndrep-
tată împotriva cultelor străine, un Decret al Senatului din anul
189 și o lege a lui Traian contra asociațiilor nelegale, ambele
interzicând adunările nocturne. Pe lângă acestea au fost emise
și legi speciale împotriva creștinilor.
1. În ceea ce privește procedura de judecată există între
istorici trei păreri diferite: unii cred că în primele două secole
împotriva creștinilor nu s-a procedat pe bază de legi speciale, ci
pe bază de legi penale de drept comun (judicatio), deci pe bază
de măsuri administrative și polițienești. (coërcitio).
2. A doua categorie de istorici cred că la judecarea
creștinilor se aplicau legile penale de drept comun, pe baza le-
gilor în vigoare fiind acuzați de magie, de sacrilegiu, crimen
laese majestatis, asociații nepermise.
3. O a treia categorie de istorici afirmă că urmărirea și
pedepsirea creștinilor se făcea pe baza unor legi speciale contra
creștinilor. Aceasta părere este mai îndreptățită decât primele
două, deși și aici se poate obiecta faptul că în acest caz n-ar mai
131
Al. Schmemann, The Historical Road..., p. 34.
137
fi existat ezitări din partea autorităților, iar persecuțiile ar fi fost
generale și continue și nu intermitente.
Despre existența unor legi speciale vorbesc unii autori
ca Tertulian (în Apologeticum sau în Ad nationes) vorbesc des-
pre un decret al lui Nero din anul 64 în formula Non licet esse
vos, decret numit și Institutum Neronianum. Scrierea Martiriul
lui Apollonius în timpul împăratului Comod (181-192) mențio-
nează decretul Senatului care folosea formula Non licet esse
Christianos. Autoritatea care judeca la Roma era prefectul ora-
șului, iar în provincie guvernatorul.

Pedepsele

Cei nobili erau deportați, iar cei săraci decapitați, ambe-

le pedepse fiind însoțite de confiscarea averii.
Pedepsele capitale erau: pierderea libertății, a drepturi-
lor civile, moartea.
Executarea se făcea prin decapitare, ardere, răstignire,
aruncare la fiare, în lupte de gladiatori.
Pedepsele pe viață erau: exilul sau deportarea, condam-
narea la munci în mine și cariere. Femeile erau vândute la case
de toleranță.
De la Deciu închisoarea devine un mijloc de constrân-
gere la apostazie.
Alte mijloace de constrângere au fost: flagelarea, bătaia
cu vergi, lapidarea, arderea cu fier înroșit, înțeparea corpului
sau sub unghii cu obiecte ascuțite, turnarea de plumb topit pe
spate, sugrumarea, înecarea, tăierea unor părți ale corpului.
Toate aceste măsuri n-au avut rezultatul dorit, ci, dim-
potrivă, pe la jumătatea secolului al III-lea creștinii au devenit
foarte numeroși și organizați. Creștinismul, care la început fu-
sese disprețuit și numit religie de sclavi, a pătruns acum adânc
în toate clasele sociale și a dobândit o maturitate intelectuală,
după criteriile lumii vechi. Persecutarea unor grupuri mari din

138
cadrul imperiului au dus la slăbirea statului. Acțiunile împotri-
va creștinilor devin acum nepopulare. În timp ce până în anul
250 masele erau cele care instigau la persecuție și împărtășeau
politica anticreștină, după această dată ele se opun acestei poli-
tici. Din ce pricină? Creștinii erau recunoscuți acum ca element
virtuos în cadrul societății, dragostea acestora impresionând cel
mai mult pe cei din jur. Pe de altă parte, la aceasta a contribuit
rolul deosebit acordat femeilor. Creștinismul le trata ca fiind
egale în fața lui Dumnezeu, iar, căsătoria era socotită sfântă,
una din tainele Bisericii.

139
 Lecția XVII

Persecuțiile până la împăratul Comod (64-192)

Împăratul Claudiu (41-54), tatăl vitreg al lui Nero, a luat
unele măsuri împotriva iudeilor din Roma pentru că, așa cum
mărturisește Suetoniu, aceștia provocau mereu tulburări „impulsare
Chresto” (Claudius, 25). Această măsură i-a afectat și pe unii
iudeo-creștini din Roma, cum au fost Aquila și Priscilla (F. A.
18, 2). Această măsură, însă, nu poate fi considerată o persecu-
tare propriu-zisă a creștinilor132.
Începutul persecuțiilor este legat de numele lui Nero
(54-68), un împărat vicios, vanitos și foarte crud care a înăbușit
în sânge orice încercare de a-l răsturna.
Istoricul roman P. Cornelius Tacitus, în Anale, cartea XV,
cap. 44 este cel care ne-a lăsat o descriere a acestei persecuții. Ta-
citus a fost copil în vremea persecuției lui Nero din anul 64.
„În acel an în luna iulie, un mare incendiu a devastat
timp de șaisprezece zile Roma. Nu se știe dacă focul a izbucnit
întâmplător sau datorita unei toane a împăratului”. (XV, 38).
„De aceea, pentru a înăbuși zvonurile, – continuă Taci-
tus – Nero a căutat niște vinovați anume cărora le-a dat cele
mai crunte osânde; pe aceștia norodul îi numea creștini... apoi,
în urma denunțurilor, o uriașă mulțime din rândurile lor au fost
dovediți nu atât a fi vinovați de arderea Romei, cât a fi niște fiin-
țe care urau întregul neam omenesc (odium humani generis). În
vreme ce mergeau la moarte, creștinii mai erau și batjocoriți în
fel și chip: de pildă erau îmbrăcați în piei de fiare și apoi dați
câinilor ca să-i răpună sfâșiindu-i ori erau răstigniți pe cruce au
hărăziți arderii pe rug, iar când se lăsa amurgul erau arși de vii
în chip de torțe pentru a se lumina noaptea”. (XV, 44).
Pornind de la afirmația lui Tacitus despre denunțuri,
precum și cea a lui Clement Romanul despre invidia unora,

132
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 75.
140
aceasta a stat la rădăcina persecutării Sfinților Petru și Pavel (I
Cor. 5), istorici din secolul nostru (T. Lebreton and J. Zeiller,
L'Eglise primitive în A. Fliche and V. Martin, p. 290; F. Callacy,
op. cit. I, p. 118) socotesc că denunțurile și invidia ar fi putut
veni din partea iudeilor de la Roma mai ales că aceștia aveau
influență la curtea lui Nero prin Popeea. Aceștia sunt pomeniți
și în martiriul Sfântului Policarp (cap. 13, 17, 18) în legătură cu
persecutarea creștinilor aici spunându-se că aceasta era „practi-
ca lor obișnuită”.
Unii scriitori cred că Nero a dat și un decret împotriva
creștinilor (Institutum Neronianum) exprimat de formula Non
licet esse vos.
După informațiile pe care le posedăm, persecuția lui Nero
s-a limitat la Roma, dar ea a reprezentat un precedent primejdios.
Martirii cei mai de seamă au fost Sfinții Petru și Pavel. Se spune
că Sfântul Pavel a murit decapitat, iar Sfântul Petru răstignit, după
o tradiție mai târzie, cu capul în jos. (E. Popovici, I, p. 230).
Tacitus vorbește de „o uriașă mulțime”, iar o tradiție antică
relatată în Martyrologium Hyeronimianum (sec. V) socotește că
numărul celor martirizați ar fi de 978 (F. Callacy, vol. I, p. 119).
Creștinii proveneau din părțile de jos ale societății, dar
nu este exclus ca unii să fi fost chiar dintre aristocrați. Așa, în
timpul lui Nero, o femeie din aristocrația romană, Pomponia
Gaecina a devenit suspectă din cauza felului de viață auster și a
fost acuzată că a trecut la o credință străină, despre care se bă-
nuiește a fi cea creștină, (vezi trad. rom. a lui Tacitus, Buc.,
1964, nota 118, p. 681). Bănuiala că „credința străină” se referă
la Creștinism este întărită de inscripții creștine din secolul III
care comemorează membrii ai lui Gens Pomponia. Sobrietatea
și îmbrăcămintea creștinilor a putut părea semn de doliu pentru
societatea din epoca neroniană133.
Nero, părăsit și aflându-se pe punctul de a fi arestat, s-a
sinucis în anul 68. I-a urmat Galba, apoi Oton și Ditellius.
133
H. Bettensen, ed., Documents of the Christian..., p. 1.
141
 În anul 69 pe tron a urcat Vespasian, întemeietorul dinas-
tiei Flavilor, iar după zece ani de domnie a fost urmat de fiul său
Titus (79-81). La moartea prematură a acestuia, tronul revine fra-
telui său Domițian (81-96). Acesta și-a petrecut copilăria și ado-
lescența în condiții obscure, tatăl său Vespasian ținându-l departe
de viața politică, atitudine care l-a făcut ambițios, egoist, gelos și
răzbunător și cel dintâi împărat care s-a autodivinizat, plăcându-i
să i se spună dominus ac deus (I s-a construit statuie în Pergam și
un templu în Laodiceea). Obișnuitul jurământ pe geniul împăratu-
lui a devenit în mod oficial obligatoriu134.
Victoriile militare împotriva germanilor și dacilor au fost
însoțite de arestări și condamnări ale unor persoane distinse,
între care unii dintre conducătorii militari sunt autorii victorii-
lor militare cum a fost de exemplu Agricola. A urmat o domnie
de teroare caracterizată prin malițiozitatea, gelozia și capriciul
împăratului. Acesta, pe ascuns și în chip trădător își lovea vic-
timele una câte una135.
În ce privește atitudinea față de Creștinism, Domițian a
fost comparat de scriitorii creștini de mai târziu cu Nero. Tertu-
lian spune că: „poseda o porție din cruzimea lui Nero” (Apolo-
geticum, 5) iar Eusebiu de Cezareea notează că el s-a făcut suc-
cesor al lui Nero prin ura și lupta împotriva lui Dumnezeu fiind
„cel de al doilea care a pornit persecuție împotriva noastră”.
(H. E., III, 17).
Domițian purta antipatie evreilor și a creat o situație de
criză pentru aceștia și pentru creștini care refuzau să plătească
fiscus iudaicus, didrahma care fusese plătită înainte templului
din Ierusalim.
Potrivit informațiilor istoricului Dion Cassius (sec. III,
anul 225) câțiva romani proeminenți cu simpatii evreiești au fost
acuzați de ateism. Unul dintre ei a fost Titus Flavius Clemens
văr bun al împăratului, aflat o vreme în grațiile acestuia și căruia

134
H. Chadwick, The Early..., p. 26.
135
L. W. Banard, Studies în Church History and Patristics, Thes., 1978, p. 137.
142
i-a dat în căsătorie pe nepoata sa Flavia Domitilla. Flavius Cle-
mens era presupusul său urmaș la tron, fiii acestuia fiind negreșit
desemnați ca moștenitori. În anul 95 acesta a fost acuzat de ate-
ism și executat, iar soția sa exilată în insula Pandetaria.
Este îndeobște recunoscut astăzi, că cei doi au fost creș-
tini. Flavius a fost acuzat de „ateism” și „obiceiuri iudaice”.
Creștin a putut să fie și consulul Aeilius Glabrio arestat
și ucis tot atunci, acuzat de „ateism” și „inovație”. Mai târziu, o
proprietate a acestuia devine cimitir creștin.
Domițian a mai poruncit să fie aduși la Roma nepoții lui
Iuda „fratele Domnului”, pe care văzându-i oameni simpli nu s-a
mai temut că aceștia i-ar putea submina autoritatea, printr-o
răscoală ca cea pe care tatăl și fratele său o suprimaseră. În
consecință le-a dat drumul să se întoarcă acasă136.
Vespasian a dispus cercetarea tuturor descendenților lui
David. E vorba, deci, de reprimarea mesianismului iudaic.
Martirii din Asia Mică, menționați în Apocalipsă 2, 13
(Antipa din Pergam) și Apoc. 20, 40 trebuiesc situați în această
epocă, motivul persecutării lor fiind, după toate aparențele re-
fuzul de a practica cultul împăratului137.
Idei milenariste apar acum în sânul comunităților crești-
ne din Asia Mică. Autoritățile romane au confundat milenarismul
creștin cu zelotismul iudaic138.
Tot acum Sfântul Evanghelist Ioan a fost exilat în Patmos,
reîntorcându-se în Efes abia după moartea lui Domițian.
Tiranul a fost ucis în anul 96 într-un complot la care au
luat parte prietenii săi împreună cu soția sa.
După uciderea lui Domițian, pe tron a urmat Nerva (96-
98) cu care se va face trecerea la regimul democratic al împăra-
ților dinastiei Flavia, un regim aristocratic-senatorial care va

136
Cf. Hegesip, în Eusebiu, H[istoria] E[cclesiastica]. III, 20. (Se va pre-
scurta în continuare H. E.).
137
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 76.
138
J. Danielou, H. Marrou, Geschicte der..., p. 115-116.
143
acoperi perioada anilor 96-180. Sub domnia lui Nerva, creștinii
s-au bucurat de pace. Nerva, fiind înaintat în vârstă l-a adoptat
pe Marcus Ulpius Traianus, care provenea dintr-o familie de
veterani romani din sudul Peninsulei Iberice.
Împăratul Traian (98-117), supranumit încă din timpul
vieții sale optimus princes, un împărat cu calități rare, bun și
drept, a cărui reputație de bunătate a străbătut întreg Evul Me-
diu, a fost totuși un persecutor al creștinilor și a dat cel dintâi
rescript care se păstrează privitor la procedura ce trebuie urma-
tă față de creștini.
În al doilea an al domniei sale, el a repus în vigoare ve-
chea lege care interzicea asociațiile nepermise. (collegia illicita).
Împăratul Traian care „se va declara susținător și sincer
atașat al vechilor tradiții religioase romane” a luat măsuri îm-
potriva cultelor neromane care se păreau contrare principiilor
morale latine.
„Dar problema religioasă cea mai dificilă de rezolvat
era Creștinismul care se răspândise mult în imperiu... Scrierile
religioase creștine s-au răspândit până în palat”139.
O informație foarte prețioasă din această perioadă ne-a
fost păstrată în corespondența împăratului cu Pliniu cel Tânăr.
În anul 111 Traian a trimis ca guvernator al Bitiniei și Pontului,
pe malul Mării Negre, într-o regiune în care administrația era
coruptă, pe prietenul său Pliniu, avocat cu mare experiență. Co-
respondența bogată arată că Pliniu a încercat să remedieze situ-
ația. Două scrisori din volumul X (96 și 97 în traducerea româ-
nească a Lianei Manolache, Plinius cel Tânăr, Opere complete,
Editura Univers, București, 1977, p. 343-345) se ocupă de creș-
tini. Pliniu a scris spre sfârșitul misiunii sale din Amastris, în
partea răsăriteană a provinciei. Din conținutul scrisorii rezultă
că Creștinismul s-a răspândit mult „nu numai la orașe, ci și la
sate și pe ogoare” fiind îmbrățișat de „oameni mulți de toate

139
D. Tudor, Figuri de împărați romani, vol. II, Editura Enciclopedică, Bu-
curești, 1974, p. 37. (Se va prescurta în continuare Figuri de împărați...).
144
vârstele, de toate categoriile, bărbați și femei” și ca urmare a
acestui fapt „templele... erau aproape părăsite” iar carnea pro-
venind de la jertfe „până acum găsea cu greu cumpărători”.
Tot Pliniu informa pe împărat despre creștini că potrivit
propriei lor mărturisiri, „singura lor vină sau greșală era că obiș-
nuiau să se adune într-o anumită zi în zori, să înalțe pe rând cânta-
re lui Cristos, ca unui zeu, că se legau prin jurământ să nu făp-
tuiască vreun furt, tâlhărie sau adulter, să nu-și calce cuvântul
dat... După toate acestea, obiceiul era să se despartă și să se adu-
ne din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată”.
Pliniu arată și cum a procedat față de creștini: Pe cei ca-
re recunoșteau că sunt creștini și la amenințarea cu moartea nu
se lepădau i-a trimis la moarte. Pe cei care se lepădau negând
că sunt creștini și îi invocau pe zei, cinsteau statuia împăratului
cu ofrande și vin, îi blasfemiau numele lui Hristos îi lăsa să plece.
Cere sfatul împăratului dacă trebuie să facă vreo deose-
bire de vârstă, dacă trebuie iertat cel ce se căiește, dacă simplul
nume de creștin era culpabil. Scrisoarea de răspuns a lui Traian
constituie prima reglementare cunoscută a judecării creștinilor.
Ea arată o oarecare rezervă a lui Traian: Pliniu a procedat bine,
dar creștinii nu trebuie căutați cu tot dinadinsul, cei denunțați și
dovediți vinovați să fie pedepsiți și să fie iertați, cei ce tăgădu-
iesc și fac dovada acestui lucru prin jertfe aduse zeilor. Denun-
țurile anonime să nu fie luate în considerare „căci ar constitui
un exemplu reprobabil și nepotrivit pentru vremurile noastre”.
Acest rescript a lui Traian reprezintă o jumătate de măsură.
Unul dintre cei dintâi martiri din vremea lui Traian a fost
Clement Romanul, care a suferit moarte pe la anul 100. Tot
acum a fost denunțat Sfântul Simeon, ruda Domnului, episcopul
Ierusalimului, care era foarte înaintat în vârstă. El a fost torturat
din ordinul legatului imperial Claudius Ahicus și apoi răstignit.
Cel mai cunoscut dintre eroii persecuției lui Traian a fost Sfântul
Ignațiu al Antiohiei (†107). Arestat, el a fost trimis la Roma,
împreună cu doi tovarăși. În drum trece pe la Smirna unde îl

145
cunoaște pe Sfântul Policarp. Este vestită scrisoarea sa către
creștinii din Roma pe care îi roagă să nu împiedice martiriul său.

Lectură:

X, 96 Plinius către împăratul Traian

E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine

ori de câte ori stau în cumpănă. Căci cine ar putea mai bine de-
cât tine să mă îndrumeze atunci când șovăi, sau să mă sfătuias-
că atunci când nu știu cum să procedez?
N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva crești-
nilor, așa că nu știu ce fapte și în ce măsură sunt de obicei pe-
depsite și urmărite. De aceea am șovăit mult dacă trebuie făcută
vreo deosebire după vârstă, sau să nu fac nicio diferență între
cei foarte tineri și cei în puterea vârstei, dacă trebuie iertat cel
ce se căiește, sau dacă aceluia care a fost odată creștin nu-i fo-
losește la nimic că tăgăduiește, dacă trebuie pedepsit numai
numele de creștin, chiar dacă n-ar fi făcut vreo crimă, sau cri-
mele care sunt legate de numele de creștin.
Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunțați drept
creștini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă
sunt creștini. Pe cei care recunoșteau, i-am întrebat a doua și a
treia oară, amenințându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau
statornici în afirmațiile lor i-am trimis la moarte. Căci oricare
ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă că trebuia pe-
depsită măcar încăpățânarea și îndărătnicia lor neclintită. Au
fost cuprinși unii de aceeași nebunie, pe care, fiindcă erau cetă-
țeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând însuși
faptul că erau urmăriți, cum se întâmplă de obicei, a dus la în-
mulțirea crimelor și au apărut cazuri diferite.
A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele
multor persoane. Celor care negau că sunt, sau că au fost creș-
tini, invocând zeii după formula rostită de mine și aducând

146
ofrande cu vin și tămâie statuii tale, care poruncisem să fie
adusă în acest scop împreună cu statuile divinităților dacă pe
lângă acestea au hulit pe Cristos, ceea ce se spune că nu pot fi
siliți în niciun chip să facă cei cu adevărat creștini, am socotit
că pot să le dau drumul. Alții, care au fost denunțați, au spus că
sunt creștini și după aceea au tăgăduit, zicând că în adevăr fu-
seseră, dar că nu mai erau, unii de vreo trei ani, alții, de mai
mulți ani și unii de mai bine de douăzeci de ani. Și aceștia s-au
închinat cu toții statuii tale și statuilor zeilor și au hulit pe Cristos.
Afirmau însă că singura lor vină sau greșeală era că
obișnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalțe pe rând
cântare lui Cristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu
pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie
sau adulter, să nu-și calce cuvântul dat, să nu tăgăduiască în
fața justiției dacă au primit ceva în păstrare. După toate acestea
obiceiul era să se despartă și să se adune din nou pentru a lua
masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta n-au mai fă-
cut-o după edictul meu prin care, conform instrucțiunilor tale,
interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut necesar să an-
chetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave
despre care se spunea că sunt slujitoare ale cultului. N-am aflat
altceva decât o superstiție lipsită de judecată, exagerată. De
aceea, suspendând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci îm-
prejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numele
mare al celor implicați; sunt oameni mulți, de toate vârstele, de
toate categoriile, bărbați și femei, care sunt și vor fi cuprinși de
acest pericol. Și molima acestei superstiții s-a răspândit nu nu-
mai în orașe, dar și în sate și pe ogoare; cred că poate fi oprită
în loc și împiedicată. În orice caz, templele care erau aproape
părăsite, încep să fie căutate, ceremoniile solemne, multă vre-
me întrerupte sunt reluate; peste tot se vinde carnea provenind
de la jertfe, care până acum găseau cu greu cumpărători. De
unde se poate deduce cu ușurință câți oameni ar putea să se în-
drepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căință.

147
 X, 97 Traian către Plinius

Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus, an-

chetând cazurile celor care-ți fuseseră denunțați drept creștini.
Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum valabil.
Nu trebuie căutați cu tot dinadinsul; dacă sunt denunțați și dove-
diți vinovați, trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela care tă-
găduiește că este creștin, și face dovada manifestă a acestui lucru
prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noștri, să fie iertat pentru că
se căiește, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunțurile ano-
nime nu trebuie luate în seamă în nicio acuzație, căci ar constitui
un exemplu reprobabil și nepotrivit cu vremurile noastre.

Hadrian (117-138), într-o scrisoare din anul 124-125 către

Minucius Fundanus, proconsulul Asiei, a repetat elementele de
bază din scrisoarea lui Traian cu privire la tratamentul creștini-
lor. Un creștin pentru a fi condamnat trebuie dovedit de anumi-
te fărădelegi, iar dacă acuza se dovedește nedreaptă, cel acuzat
are dreptul să-l acuze de calomnie pe cel care l-a pârât. Se pare
că aceasta a redus numărul celor dispuși să-i acuze pe creștini.
Iustin Martirul a inclus textele rescriptului lui Hadrian
la sfârșitul Apologiei sale (I, 68).
Au existat totuși martiri în timpul domniei lui Hadrian
între care se pare a fi fost și episcopul Telesfor al Romei. Lui i-au
fost adresate cele dintâi apologii creștine: cea a lui Quadratus și
cea a lui Aristide.
În timpul răscoalei conduse de Bar-Kochaba (fiul Stelei)
dintre anii 132-135, Ierusalimul a fost distrus și pe ruinele lui s-a
construit orașul Aelia Capitolina.
Antoniu Piul (138-161) care i-a succedat lui Hadrian,
tatăl său adoptiv, a fost un împărat pașnic, înțelept și ponderat.
El dorind să evite vărsările de sânge a încercat să limiteze tu-
multul popular împotriva creștinilor. Persecutarea creștinilor în
timpul său s-a datorat poporului păgân și unor guvernatori de

148
provincie. O astfel de persecuție a fost cea din anul 155 de la
Smirna unde doisprezece creștini au fost denunțați (unul dintre
ei s-a lepădat) judecați și dați la fiare. Dar mulțimea n-a fost
satisfăcută, ci a cerut să fie adus episcopul Policarp. Atunci
când i s-a cerut să-l blasfemieze pe Hristos, Policarp a spus:
„De optzeci și șase de ani L-am slujit și niciodată nu mi-a făcut
vreun rău. Cum aș putea blestema pe împăratul meu Cel ce m-a
mântuit?” (Martiriul Sfântului Policarp, 9, 3).
Tot acum au murit de moarte martirică și episcopii Marcu
al Ierusalimului și Higiu și Pius I ai Romei.
Pare paradoxal faptul că soarta creștinilor s-a înrăutățit
în timpul lui Marc Aureliu (161-180) vestitul împărat filozof,
care dacă ar fi dorit ar fi putut cunoaște învățătura și viața creș-
tinilor. Dar filozoful din el îi disprețuia pe creștini și astfel îm-
păratul îi persecuta din rațiuni de stat.
Sub Marc Aureliu a fost ușurată procedura administra-
tivă împotriva creștinilor, în așa fel încât denunțurile împotriva
lor au fost din nou încurajate140.
Domnia lui Marc Aureliu a debutat în contextul unor seri-
oase calamități: foamete, ciumă, amenințările barbarilor la frontie-
rele imperiului. Vina pentru asemenea calamități a fost aruncată
pe seama creștinilor, așa cum va relata mai târziu Tertulian.
La Roma au suferit moarte Cecilia, o nobilă romană și
Iustin Martirul și Filozoful care a fost decapitat împreună cu
alți șase creștini.
Cea mai cunoscută persecuție din această perioadă a fost
cea din provincia Galia, despre care știm dintr-o scrisoare adresată
creștinilor din Asia și Frigia. (păstrată la Eusebiu, H. E. V, 1).
Persecuția a început în anul 177 cu prilejul unor sărbă-
tori păgâne la Lugdunum, unde creștinii erau în mare parte ori-
ginari din Asia Mică, deci erau emigranți, disprețuiți de local-
nici și acuzați de incest și canibalism, cu ajutorul mărturiei de-
puse de unii dintre sclavii creștinilor. Unii s-au lepădat, iar alții
140
W. H. C. Freud, TheEarly..., p. 70.
149
au fost martirizați. Martirii au fost de diferite clase sociale: în-
tre ei și episcopul Potinus în vârstă de peste nouăzeci de ani.
Comod (180-192), fiul lui Marc Aureliu – un împărat
vulgar, crud și orgolios care a continuat politica tatălui său în
ceea ce privește tratamentul aplicat creștinilor.
În anul 180 au suferit moarte martirică doisprezece creș-
tini din Scili (Africa), actul lor martiric fiind primul document
creștin de limbă latină. Au mai suferit moarte martirică creștinii
din Asia Proconsulară, Frigia, Siria, între care romanul Apolloni-
us.
Comod a încetat persecutarea creștinilor poate datorită
Marciei, concubina sa, care era o simpatizantă a creștinilor.
Comod a fost asasinat în anul 192.

150
 Lecția XVIII

Persecuțiile de la Septimiu Sever până la

Aurelian (193-275)

Cu asasinarea lui Comod, ca urmare a unei conspirații

senatoriale, cu complicitatea Marciei, la 1 ianuarie 193 s-a în-
cheiat glorioasa epocă a împăraților dinastiei Antoninilor.
A urmat o perioadă de haos, în timpul căreia tronul im-
perial a fost scos la licitație, fiind obținut de un senator care a
oferit suma cea mai mare pentru fiecare soldat. Acest negoț i-a
scandalizat pe locuitorii provinciilor și în cele din urmă legatul
imperial din Panonia, Septimiu Sever, fiind mai aproape de
Roma decât alții, a ajuns să îmbrace purpura imperială.
Septimiu Sever (193-211) a fost primul împărat roman
născut în afara Europei și anume pe coasta libiana a Africii. Cu
el se începe o perioadă de domnie a unor împărați neromani,
originari din provincii; o perioadă de adânci crize politice, eco-
nomice, sociale și chiar religioase.
În prima parte a domniei lui Septimiu Sever creștinii s-au
bucurat de pace, acesta arătându-se binevoitor față de ei, aceasta
s-a datorat atât temperamentului său eclectic, cât și din rațiuni
politice. Fiica legatului Galiei Lugdunensis – important centru
creștin – s-a căsătorit cu Caracalla, despre care se spune că ar fi
fost crescut de o doică creștină141. Deci creștinii se aflau în casa
împăratului, între aceștia Proculus, medicul său personal.
La începutul domniei sale, Septimiu Sever i-a apărat pe
creștini împotriva furiei populare. La un moment dat și-a modi-
ficat atitudinea, ca urmare a unor mișcări din Palestina oprind
în anul 200 (sau 201) prozelitismul iudaic și un an mai târziu,
iritat de numărul tot mai mare de creștini în clasele înalte și pe
cel creștin, așa cum a notat biograful său Spartianus în lucrarea

141
Tertulian, Ad Scapulam, vol. IV.
151
Vita Septimis Severi, cap. XVII: „Iudaeos fieri sub gravi poena
vetuit, idem de Christianis sanxit”142.
Deci, Septimiu Sever a vizat în primul rând convertirile
la Creștinism. În privința celor care erau deja creștini era reac-
tivată vechea legislație.
Scopul său era de a împiedica creșterea numărului creș-
tinilor, iar pe de altă parte de a reduce autoritatea spirituală a
conducătorilor lor nu numai între creștini, ci și între păgâni.
Persecuția a fost mai severă în Egipt și în nordul Afri-
cii. Informații despre ravagiile făcute în aceste zone ne-au fost
păstrate de Eusebiu al Cezareei. (H. E., VI, 1-5).
La Alexandria, Leonida, tatăl lui Origen a fost executat
și proprietatea confiscată. Origen, în vârstă de șaptesprezece
ani a vrut să se ducă și el să ia cununa martirilor, dar a fost îm-
piedicat de mama sa care i-a ascuns hainele.
De la Cartagina ni s-a păstrat o emoționantă descriere a
martiriului Sfintelor Perpetua și Felicitas, împreună cu alți
creștini din localitate.
Se pare că creștinii din Roma n-au avut prea mult de su-
ferit. S-ar fi putut ca Sfântul Irineu din Lugdunum să fi fost
martirizat; dar despre aceasta avem informații doar de la Ferici-
tul Ieronim (†420).
Urmașii lui Septimiu Sever: Caracalla și Geta au fost
brutali și s-au urât de moarte unul pe altul. Geta a fost ucis în
anul 212 de către Caracalla (212-217).
Cu Caracalla, fiul Iuliei Domna, a început una din cele
mai infame și mai funeste perioade din istoria romană, caracte-
rizată prin supremația militarilor și a femeilor143.
Ca împărat, Caracalla a acordat dreptul de cetățenie roma-
nă tuturor locuitorilor liberi din imperiu. Această măsură a pornit
din rațiuni financiare dar a avut o influență pozitivă în ceea ce îi
privea pe creștini, acționând ca o piedică în calea persecuțiilor

142
Cf. F. Callaey, op. cit., I, p. 131.
143
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 80.
152
întrucât aceștia ca cetățeni romani aveau dreptul de apel la împă-
rat și aceasta îngreuna procedura penală împotriva lor.
Cu excepția unor cazuri mai izolate, cum a fost persecu-
ția din Africa declanșată datorită refuzului unui ofițer creștin de
a purta pe cap coroană de lauri, domnia lui Caracalla a fost în
general o perioadă de pace pentru Biserică.
Sfârșitul lui Caracalla a fost același hărăzit de el fratelui
său Geta, fiind asasinat în anul 217.
În timpul scurtei domnii a lui Macrin (217-218) nu s-a
înregistrat niciun act împotriva creștinilor.
Tânărul Heliogabal (218-222) s-a remarcat prin vicii și
orgii. Adorator al zeului Baal din Emesa el „începu să ducă o
viață dezordonată, dănțuind din ce în ce mai dezlănțuit în sluj-
ba zeului plaiurilor sale...”. (Herodianus, V, 5).
El a intenționat să realizeze o uniune sincretistă a tutu-
ror religiilor, inclusiv iudaismul și Creștinismul, dominată de
cultul soarelui. Soția sa Severina i-a simpatizat pe creștini și a
corespondat cu scriitorul creștin Hipolit (155-236).
În vremea lui Caracalla și Heliogabal, juristconsultul
Domițiu Ulpian a întocmit o colecție de ordine imperiale împo-
triva creștinilor.
Vărul lui Heliogabal și urmașul său pe tron, Alexandru
Sever (222-235), un om cu sentimente nobile, dar caracter slab
(„băiatul supus al mamei”), a fost față de creștini mai binevoi-
tor decât oricare împărat144.
El a pus să fie cinstiți Avraam și Hristos împreună cu Or-
feu, Alexandru cel Mare și alții, într-un cult al eroilor, iar pe pere-
ții palatului său a pus să se înscrie și un precept evanghelic: „Pre-
cum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi lor”. (Mt. 7, 12).
Într-un proces pentru un teren a dat câștig de cauză
creștinilor împotriva corporației cârciumarilor. Istoricul Lambridius
a zis despre el: „Iudaeos privilegia reservavit; Christianos esse
passus est”.
144
D. Tudor, Figuri de împărați..., vol. II, p. 216.
153
 Pe lângă faptul că a tolerat numeroși creștini în rândul
personalului curții, el a întreținut relații amicale cu teologul
Iulius Africanus.
Mama împăratului, Iulia Mamaea, femeie inteligentă,
dar despotică, a arătat interes față de Creștinism și i-a cunoscut
pe cei mai de seamă teologi ai epocii. Ea s-a întâlnit la Antio-
hia cu Origen pe care l-a chemat să țină conferințe religioase,
iar Hipolit al Romei i-a dedicat o lucrare despre Înviere.
Alexandru Sever a fost asasinat împreună cu mama sa
într-o tabără militară pe Rin și a fost urmat de Maximin Tracul
(235-238) primul neroman, „barbar” din clasa de jos țărănească,
proclamat împărat al Romei de soldații de pe frontiera Rinu-
lui145.
El i-a persecutat în general pe partizanii predecesorului
său – de a cărui moarte nu a fost străin – și în special pe creș-
tini. Originar din Tracia, el a reprezentat o reacție împotriva
dominației orientale și era în mod riguros păgân146.
Maximin Tracul a poruncit persecutarea căpeteniilor Bi-
sericii. Așa a fost exilat în Sardinia papa Pontianus, care a fost
condamnat la mine. Înainte de a pleca spre locul exilului, aces-
ta a renunțat la demnitatea episcopală și în locul său a fost ales
Anteriu. Tot acum a fost exilat și Hipolit. Maximin și-a sfârșit
zilele fiind ucis de soldații săi.
Au urmat pentru perioade scurte alți împărați până când
conducerea imperiului a fost preluată de Filip Arabul (244-249),
fiul unui șeic beduin din Bostra. El și soția sa au menținut legă-
turi cu Origen, iar Ieronim a spus despre Filip că ar fi fost pri-
mul împărat roman creștin. Acest fapt este pus la îndoială pen-
tru că în anul 248 el a prezidat ca și pontifex maximus toate
ceremoniile pentru celebrarea mileniului cetății Romei.
O prigoană împotriva creștinilor a fost instigată în această
vreme de către un mag păgân în Egipt. Începută prin crimă, domnia

145
D. Tudor, op. cit, vol. II, p. 236.
146
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., vol. I, p. 146.
154
lui Filip Arabul a sfârșit tot prin crimă, de astă dată el fiind victimă.
Lumea romană, se afla într-o vădită stare de declin, lucru care i-a
condus pe unii spre Creștinism. O serie dintre împărați au fost
creaţia armatei, iar armata se afla în permanentă stare de răscoală,
indispusă să-și îndeplinească îndatoririle de apărare a granițelor
imperiului. Guvernarea imperiului era coruptă și decăzută.
În această vreme Biserica a cunoscut o creștere rapidă,
putându-se organiza. Ea s-a întins mai mult decât oricând în
stat și în societate, ei aparținându-i un număr important de per-
soane distinse și funcționari de stat: „Acestei creșteri exterioare
nu-i corespundea întotdeauna un progres interior. De aceea,
potrivit Sfântului Ciprian (De lapsis, 5), Dumnezeu i-a trimis o
nouă încercare, o nouă persecuție. Creștinismul a atins o matu-
ritate intelectuală, iar Biserica dobândise multe bunuri.
Inițiatorul acestei persecuții a fost Deciu (249-251), îm-
părat soldat, originar din Iliria, reformator politic. El dorea să
dea imperiului vechea strălucire aproape ruinată datorită corup-
ției și pătrunderii practicilor orientale. Unitatea imperiului o
vedea restaurată în jurul politeismului și a cultului imperial.
Creștinismul îl socotea ca pe un corp politico-social periculos
pentru unitatea imperiului147.
În consecință, el s-a pornit împotriva creștinilor de o așa
manieră încât persecuția sa a depășit pe departe pe cele de dina-
inte și a inaugurat o nouă perioadă în atitudinea statului roman
față de Biserica Creștină. Până acum, măsurile oficiale împotriva
Bisericii au avut mai mult menirea de a o limita. Ceea ce va
încerca Deciu va fi să extirpe cu totul credința creștină148. Din
această pricină persecuția organizată de el a fost cea dintâi per-
secuție generală împotriva Bisericii în întreg Imperiul Roman.
În prima fază au fost luate măsuri împotriva conducători-
lor bisericești. Fabian, episcopul Romei a fost judecat, se pare în

147
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 83; F. Callaey, op. cit. I,
p. 135-136.
148
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., vol. I, p. 147.
155
fața lui Deciu și executat la 20 ianuarie 250. Potrivit lui Ciprian,
împăratul ar fi spus că mai degrabă ar face față unui pretendent
la tron decât unui urmaș a lui Fabian. Persecuția a lovit cu ace-
eași furie în toate părțile imperiului. Episcopii Vavila al Anti-
ohiei și Alexandru al Ierusalimului au avut aceeași soartă. Au
mai fost martirizați preotul Pioniu din Smirna împreună cu alții
și Carp, Papil și Agatonica în Pergam, Asia Proconsulară. (vezi
Actele martirice). Origen a fost întemnițat, Sfântul Ciprian din
Cartagina a scăpat ascunzându-se cum au procedat și alții.
Mulți au cedat de teamă sau la presiunile prietenilor și
au apostaziat, între care și unii episcopi cum a fost Evdemon al
Smirnei149. Unii au oferit ofrande zeilor, alții au obținut certifi-
cate (libelli) pe bani. Aceasta a creat problema lapsilor care va
tulbura o vreme viața Bisericii. Un astfel de Certificat a fost
descoperit la Fayon, în Egipt în 1893: Certificat atestând sacri-
ficiul păgân: „Către cei aleși să supravegheze sacrificiile, din
partea Inarei Akis din satul Theoxenis împreună cu copiii ei
Ajax și Hera, care locuiesc în satul Theodelphia.
A fost obiceiul nostru întotdeauna să sacrificăm zeilor,
și acum în prezența voastră, potrivit decretelor, am oferit sacri-
ficiul, am adus libațiune și am gustat din cele oferite, și vă ce-
rem să contrasemnați declarația. Să aveți noroc.
Noi, Aurelius Serenus și Hermas suntem martori ai fap-
tului că ați sacrificat.
În primul an al împăratului Caesar Gaius Messius Quin-
tus Traian Decius Pius Felix Augustus, în douăzeci și a treia zi
a lunii Pauni (18 iunie 250)”150.
Scopul urmărit de persecuție nu a fost însă atins.

149
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des l'Eglise..., vol. I, p. 84.
150
Herbert A. Musurille, The Fathers of the Primitive Church, a mentor –
omega book, publisher by the American Library, New York and Toronto,
1966, p. 266; H. Bettenson, ed., Documents of the Christian Church, second
edition, Oxford University Press, London, Oxford, New York, 1967, p. 13.
156
 În primăvara lui 251 persecuția s-a oprit, pentru că De-
ciu se concentrase asupra luptelor cu goții. În noiembrie același
an a căzut în lupta cu aceștia în Dobrogea, fiind primul împărat
roman căzut pe câmpul de bătălie.
Persecuția lui Deciu a rănit Biserica, dar nu a zdrobit-o.
Mulți apostați se vor întoarce cu pocăință.
Urmașul lui Deciu la tron, Trebonius Gallus (251-253),
a continuat politica înaintașului său, sub el suferind mai mult
Biserica Romei.
În anul 253 Valerian (253-260), cenzorul lui Deciu a fost
chemat să îmbrace purpura imperială. În prima parte a domniei
sale, Biserica s-a bucurat de pace. Ea fusese purificată de încercă-
rile prin care trecuse în vremea lui Deciu. Această pace s-a do-
vedit fragilă pentru că în anul 257 Valerian a emis primul edict
împotriva creștinilor, sfătuit de ministrul său de finanțe Macrian
care atribuia toate nenorocirile abătute asupra imperiului, creș-
tinilor. Se pare că motivul era și de natură economică într-o
vreme în care Biserica avea mulți credincioși și mari averi. Cei
vizați erau mai ales clericii. Mulți clerici dar și credincioși au
fost condamnați la mine sau exilați, iar averea le-a fost confis-
cată. Creștinii erau prea numeroși acum pentru a fi executați.
Cel de al doilea edict din anul următor îi viza mai ales
pe creștinii de rang. În această persecuție au fost martirizați
Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei iar Dionisie al Alexan-
driei a suferit mult.
Valerian a sfârșit în anul 260 când a fost luat prizonier
de perși și jupuit de viu la vârsta de șaptezeci de ani.
Gallienius (260-268), fiul lui Valerian a înapoiat crești-
nilor cimitirele și lăcașurile de cult care fuseseră confiscate îna-
inte151. Restituirea îi viza probabil și pe creștinii care și-au
pierdut proprietățile sau demnitățile. Măsura aceasta se apropia
de un decret de toleranță.

151
Eusebiu de Cezareea, H. E., VII, 13.
157
 În primii ani de domnie Aurelian (270-275) a menținut
edictul lui Gallienius. La cererea creștinilor din Antiohia el a
atribuit în anul 272 lăcașurile de cult episcopului legitim Domnus,
ci nu ereticului Pavel de Samosata. Hotărârea a putut fi motiva-
tă de faptul că Pavel era ministru al reginei Zenobia a Palmirei
pe care Aurelian a învins-o.
Spre sfârșitul domniei sale, Aurelian a dat un edict con-
tra creștinilor care n-a avut prea mare efect, întrucât împăratul a
fost la scurtă vreme asasinat în anul 275.

158
 Lecția XIX

Persecuția lui Dioclețian (284-305)

Cea din urmă zvâcnire a împăratului roman împotriva

Creștinismului s-a înregistrat în timpul domniei lui Dioclețian.
Originar din Dalmația dintr-o familie modestă (chiar numele de
Diocles arată că înaintașii săi au fost sclavi și liberți) el a dato-
rat ascensiunea sa politică serviciului militar în cadrul căruia a
intrat de foarte tânăr, remarcându-se repede152.
Istoricul Eutropius (DC, 26) îl prezintă astfel: „Dioclețianus
a fost o fire șireată, plin de pricepere și de istețime; el știa să
potrivească lucrurile în așa fel ca vina pentru cruzimea sa să o
arunce pe altul. În același timp era un împărat foarte energic și
muncitor care a dat împărăției romane o altfel de înfățișare că
părea mai mult o domnie regească decât o libertate romană”153.
Cu cuvinte asemănătoare se exprimă despre el și Lactanțiu:
„... Când lua vreo măsură bună, el o aducea la îndeplinire fără a
cere vreun sfat, pentru a fi singurul care să primească laude; însă
atunci când concepea o acțiune rea, știind că aceasta îi va pricinui
reproșuri, el convoca în ședință pe mulți (consilieri, n. n.) pentru
ca vina să fie atribuită altora pentru ceea ce el însuși făptuise”154.
De numele lui Dioclețian se leagă reorganizarea impe-
riului după criza teribilă prin care a trecut acesta în secolul al
III-lea. El și-a dat seama că vastul Imperiu Roman nu poate fi
condus de un singur om. Diferitele încercări de uzurpare a
tronului de către diferitele corpuri de armată în favoarea co-
mandanților lor, l-au determinat pe Dioclețian să organizeze
mai întâi o diarhie ca formă de guvernământ și apoi o tetrarhie
punând bazele dominatului.

152
D. Tudor, Figuri de împărați..., vol. III, p. 45-46.
153
D. Tudor, op. cit.
154
Lactanțiu, De martibus persecutorum, XI, 5, în „Sources Chretiennes”, 39,
Les Editions du Cerf, Paris, f. a. (Se va prescurta în continuare De mortibus...).
159
 El a împărțit la început puterea cu Maximian pe care și
l-a asociat la tron în anul 285. Acesta era un fost camarad de ar-
me al împăratului, un bun soldat care a reușit să facă față diferi-
telor încercări de uzurpare.
Dioclețian a luat Orientul, stabilindu-și capitala la Nico-
midia, iar lui Maximian i-a lăsat Occidentul, hotarul constitu-
indu-l Adriatica.
În anul 293 fiecare dintre cei doi auguști și-au asociat
câte un cezar: Dioclețian pe Galeriu, iar Maximian pe Constanțiu
Chlor, tatăl viitorului împărat Constantin cel Mare.
În felul acesta s-a realizat o nouă împărțire administra-
tivă a imperiului în patru prefecturi, 12 dioceze și 96 de pro-
vincii, fiecare având un puternic aparat funcționăresc.
La început nimic nu a prevestit furia care se va abate
din nou asupra Bisericii Creștine, primii nouăsprezece ani ai
domniei lui Dioclețian fiind ani de pace pentru creștini, în ciu-
da unor incidente locale împotriva acestora din care n-au lipsit
chiar și unii martiri. În acest răstimp de pace au fost construite
biserici frumoase ca cea de la Nicomidia, din apropierea pala-
tului imperial, iar creștinii ocupau poziții importante la curte și
în armată. Pacea care durase de după 240 a favorizat răspândi-
rea credinței creștine. Numărul creștinilor din imperiu era de
aproximativ 7-10 milioane dintr-o populație de 50 de milioane.
Între creștini se numărau probabil Prisca și Valeria, soția și res-
pectiv fiica lui Dioclețian155.
Din această pricină persecuția a venit ca o „lovitură de
teatru” pentru creștini156.
Spre surprinderea creștinătății, la 23 februarie 303 cate-
drala creștinilor din apropierea palatului imperial a fost distrusă
din porunca împăratului, iar a doua zi a fost emis primul din
cele patru edicte care în decurs de mai puțin un an vor fi pro-
mulgate împotriva creștinilor.

155
Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., vol. I, p. 87.
156
J. Danielou, H. Marrou, Geschichte der..., p. 245.
160
 Istoricii sunt îndeobște de acord în a atribui inițiativa
persecuțiilor cezarului Galeriu, dar cauzele precise ale acestei
atitudini nu sunt cunoscute. Autori păgâni din această perioadă
nu dau nicio informație, singurele izvoare constituindu-le scrieri
ale unor autori creștini: Lactanțiu, De mortibus persecutorum (316)
și Eusebiu de Cezareea, Ekklesiastiki Historia. Lactanțiu era la
vremea aceea dascăl de retorică la Nicomidia și trebuie socotit
martor ocular al evenimentelor. Același lucru se poate spune
despre Eusebiu de Cezareea care la vremea aceea era ajutor în
cele ale științei al lui Pamfil, vestitul prezbiter din Cezareea.
Lactanțiu este cel care relatează istoria acestei persecuții.
(De mortibus X). Dioclețian se afla „în partibus Orientis” și dorea
să consulte oracolul pentru a afla cele viitoare prin cercetarea mă-
runtaielor victimelor sacrificate. Dar unii dintre însoțitorii săi care
„cunoșteau pe Domnul” (Scientes Dominum) și-au făcut semnul
crucii, fapt care i-a alungat pe demoni și a tulburat riturile păgâne.
Tagis, șeful auspiciilor, a explicat aceasta prin prezența unor profani
la acest act. Furios, împăratul a ordonat ca toți să fie siliți să aducă
sacrificii zeilor, cei care refuzau urmau să fie biciuiți și cei din arma-
tă înlăturați din slujbă. Tot Lactanțiu ne informează că în iarna care
a urmat (302/303) Galeriu l-a vizitat pe Dioclețian la Nicomidia.
Acesta ardea de dorința de a-l determina pe împărat să declanșeze o
persecuție împotriva creștinilor. Ura acestuia împotriva creștinilor i-
a fost infuzată de mama sa, care era „transdanubiană” (De mortibus
IX) și adoratoare frecventă a zeităților montane.
Galeriu venea cu prestigiul personal sporit de victoriile
sale militare împotriva perșilor din anul 297 (sau 298).
Pe fundalul antipatiei împotriva creștinilor, moștenită de la
mama sa, se înscrie la cezarul lui Dioclețian și grija pentru loialita-
tea armatei în cadrul căreia se aflau mulți creștini. Veturius, un ma-
gister militum, a fost însărcinat cu epurarea armatei de creștini. Mă-
sura îi lovea atât pe ofițeri, care erau degradați cât și pe soldați și
unii și alții pierzându-și atât prosperitatea pe care le-o oferea servi-
ciul militar, cât și avantajele de veteran157.
157
Eusebiu de Cezareea, H. E., 8, IV, 3.
161
 Reorganizarea armatei făcea parte din planul general al
reconstrucției pe care o dorea Dioclețian și care viza între altele
administrația provinciilor și finanțele. Reînviorarea orașelor
presupunea refacerea templelor, deci o atenție deosebită acor-
dată cultelor tradiționale romane, care nu se putea face decât
încercându-se să se stăvilească progresul Creștinismului158.
Cu toată stăruința lui Galeriu, Dioclețian ezita în luarea
unor măsuri sângeroase împotriva creștinilor. A fost consultat ora-
colul lui Apollo din Milet, acesta pronunțându-se împotriva religiei
creștine. Calea este astfel netezită pentru cel dintâi edict de persecu-
tare al creștinilor. Acesta poruncea ca „bisericile să fie doborâte la
pământ, Scripturile distruse prin foc și îi anunța în poziție de cinste
că își vor pierde locurile și slujitorii casei dacă vor continua să măr-
turisească credința creștină își vor pierde libertatea”159.
Un incendiu întâmplător la palatul imperial „a aprins o ură
imensă împotriva numelui de creștin”, focul fiind pus pe seama
acestora160. S-au făcut cercetări mai întâi la curte și apoi în oraș, ca
urmare fiind martirizați numeroși creștini. Împărătesele Prisca și
Valeria au fost silite să aducă sacrificii; au fost arestați preoți și dia-
coni în număr mare și executați nu în mod individual, ci în grup
prin ardere și prin sabie. (Lactanțiu, XV). Tot acum a fost decapitat
conducătorul Bisericii din Nicomidia, episcopul Antim161.
Lactanțiu ne informează că în timp ce Maximian a exe-
cutat ordinul în întreaga Italie, Constanțiu Chlor „a lăsat să fie
distruse bisericile adică simple ziduri, care puteau fi reconstruite,
însă a păzit intact adevăratul templu al lui Dumnezeu care este
în oameni”. (XV). Acesta avea control asupra Galiei și Britaniei.
Edictul a fost aplicat în întreg imperiul. Mai multă asprime a fost
folosită în aducerea lui la îndeplinire în Africa aflată sub controlul
lui Maximian unde preoții au fost siliți să predea autorităților

158
W. H. C. Freud, The Early Church..., p. 128.
159
Eusebiu de Cezareea, H. E., VIII, 2.
160
Lactanțiu, De mortibus…, XIV.
161
Eusebiu de Cezareea, H. E., VIII, 6.
162
cărțile sfinte. (Africa Proconsulară = Tunisia; Numidia = Algeria).
Cei care le-au predat au fost numiți traditores. Unii, cum a fost
Mensurius, primatul Africii, a predat cărți eretice în locul cărților
sfinte. Curând se va produce tensiune între traditores și confesores.
Cel de-al doilea edict poruncea întemnițarea clerului. Al
treilea, care i-a urmat imediat oferea libertate celor care consim-
țeau să aducă sacrificii zeilor și poruncea folosirea torturii pentru
constrângerea la aducerea de sacrificii. Cruzimile care au urmat
acestui edict au făcut ca Dioclețian să rămână în amintirea Bise-
ricii ca tipul de persecutor mai presus decât predecesorii săi162.
Dacă și creștinii au profitat de amnistia decretată de Di-
oclețian la 17 septembrie 303 cu prilejul vicennaliei și de peri-
oada relaxată care i-a urmat, acestea au fost de scurtă durată
pentru că, după ce împăratul căzu bolnav și Galeriu deveni
aproape stăpân al imperiului, în primele luni ale anului 304 a
fost numit un nou decret, cel de-al patrulea, declanșând o per-
secuție generală nemiloasă163.
Au suferit moarte martirică mulți creștini în Africa, mulți
dintre ei dintre credincioșii de rând, așa cum aflăm din inscripții
și din textele liturgice care ne-au păstrat numele acestora. Dintre
aceștia amintim pe matroana Gistina din Tebessa în Numidia,
Fabius, purtător de drapel în garda guvernatorului în Mauritania.
În ce privește Iliricul, la 1 aprilie 304 au fost prinși la
Tesalonic cinci femei și un tânăr și arestați pentru că ascunseseră
cărți creștine. După întemnițare refuzând să mănânce carne jertfită
idolilor, trei dintre femei, Agapi, Hiona și Irina, au fost arse pe
rug, iar celelalte două femei (una dintre ele pentru că era însărci-
nată) și tânărul au fost cruțați pentru tinerețea lor și doar întemni-
țați. Din aceeași provincie a Iliricului au mai fost martirizați: preo-
tul Montanus din Sigidunum în Moesia, episcopul Irineu din Sir-

162
H. Lietzmann, Geschichte der Alten Rische, 4/5 Auflage în einem Band,
Walter de Gruyter, Berlin-New York, 1975, p. 704.
163
J. Zeiller, „La derniére persecution” în A. Fliche and V. Martin, Histoire
de I'Eglise II, p. 465.
163
mium în Panonia (reședința lui Galeriu), Sfântul Dimitrie diaco-
nul său, Victoriu de Pettau (Austria), laicul Florianus, șeful cance-
lariei guvernatorului la Lauriacum în Noricum.
Pe teritoriul patriei noastre, la Axiopolis (Cernavodă) au
murit Chiril, Chindeas și Tasios. Probabil tot acum au fost mar-
tirizați Zotic, Attalos, Camasis și Filip la Noviodunum (Isaccea)
a căror moaște au fost descoperite în cripta de la Niculițel în 1971
și transferate apoi la mănăstirea Cocoș.
La 1 mai 305 Dioclețian și Maximian s-au retras de la con-
ducerea imperiului și auguști au devenit Galeriu în Răsărit și Con-
stanțiu Chlor în Apus. Acesta din urmă a murit în ziua de 25 iulie
306; în aceeași zi armata l-a aclamat pe Constantin ca împărat.
Acesta a fost primul pas dramatic al lui Constantin către putere.
În Răsărit Galeriu, întărâtat de cezarul și nepotul său Ma-
ximin Daia a produs alte vărsări de sânge în rândul creștinilor.
Intensitatea sentimentelor sale împotriva creștinilor o reflectă și
edictul său din 30 aprilie 311, când se afla pe patul de moarte în
grele suferințe. El le imputa creștinilor ca au persistat în îndărătni-
cia lor, dar îi îndemna să se roage pentru sănătatea lui și pentru
apărarea statului. Câteva zile mai târziu a murit. Edictul a fost
semnat de Constantin și Liciniu, însă nu și de Maximin Daia care
a continuat să-i persecute pe creștini, încercând să reorganizeze
păgânismul după modelul ierarhiei creștine. Aceasta arată că creș-
terea considerabilă a numărului creștinilor reprezenta un factor de
care conducătorii imperiului trebuiau să țină seama164.
Edictul de toleranță a lui Galeriu (311)165
„Printre alte rânduieli ale noastre menite să promoveze
binele permanent al comunității, până acum ne-am străduit să
restaurăm o conformitate universală în vechile instituții și cu
ordinea publică a romanilor; și mai cu seamă țelul nostru a fost
să readucem la dreapta dispoziție pe creștini, care au abandonat
religia părinților lor...

164
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., vol. I, p. 155.
165
Lactanțiu, De mortibus..., 34.
164
 3. După publicarea edictului nostru poruncind creștinilor
să se conformeze vechilor instituții mulți dintre ei au fost aduși la
ordine datorită fricii, în timp ce mulți au fost expuși primejdiei.
4. Totuși, pentru că mulți persistă în părerile lor și întrucât
am observat că acum ei nici nu arată cinstirea cuvenită zeilor și
nici nu se închină Dumnezeului lor, nouă prin urmare, cu clemen-
ța noastră obișnuită în acordarea iertării față de toți ne face plăcere
să acordăm iertare acestor oameni îngăduind creștinilor dreptul de
a exista din nou și de a-și ridica locuri de închinăciune cu condiția
ca niciodată să nu aducă ofensă ordinii publice.
5. Într-o altă instrucțiune vom explica magistraților cum
trebuie să se comporte în această problemă. În schimb pentru
această iertare a noastră va fi de datoria creștinilor să se roage lui
Dumnezeu pentru însănătoșirea noastră, pentru bunăstarea publică
și a lor proprie; pentru ca statul să fie ferit de primejdie din orice
parte și pentru ca ei înșiși să locuiască în siguranță în casele lor”166.

Cultul martirilor

De la prima întâlnire a Creștinismului cu imperiul până la

actul de la Mediolanum, martirii au crescut în cinste și au câștigat
respectul, celorlalți creștini care au văzut în martiriu o dovadă a pu-
terii dumnezeiești, a credinței lor. Curajul martirilor i-a adus pe
mulți păgâni la Creștinism. Sângele vărsat de martiri era considerat
ca un fel de botez, botezul sângelui. Ca sfinți, martirii au fost soco-
tiți că vor asista la judecata lumii. În legătură cu aceasta au început
să le fie adresate rugăciuni, spre a se ruga la rândul lor lui Dumne-
zeu. Martirii era îngropați cu cinste și la mormântul lor se săvârșea
un serviciu religios în ziua de pomenire a lor. Moaștele martirilor
erau cinstite fiind așezate în biserici, prin unele din ele săvârșindu-se
minuni. Numele sfinților martiri au fost date unor biserici precum și
la botez creștinilor. Despre cinstirea martirilor ne vorbește Martirul
Sfântului Policarp (†155).
166
H. Bettenson, Documents of the Christian..., p. 15.
165
 Lecția XX

Constantin cel Mare și Creștinismul

La 25 iulie 306 Constanțiu Chlor a murit la Ebaracum

(York) în Britannia și soldații săi l-au proclamat împărat pe fiul
său, Constantin.
Viitorul împărat s-a născut la 27 februarie 280 la Naissus
(azi Niș, Serbia) ca fiu al lui Constanțiu Chlor, pe atunci ofițer
în armata romană, și al Iuliei Helena, din Drepanum de lângă
Nicomidia, dintr-o familie modestă. „Atunci când va ajunge
mamă de împărat această fiică de hangiu nu va uita umila sa
condiție de naștere; va păstra aceeași curățenie sufletească, am-
biții nobile și aceeași inteligență echilibrată”167.
În anul 289 Constanțiu a trebuit să o părăsească pe He-
lena și să se căsătorească cu Theodora, fiica vitregă a lui Maximian.
După ce tatăl său a ajuns cezar a lui Maximian, Constantin a
fost dus la Sirmium și apoi la Nicomidia unde și-a petrecut co-
pilăria și tinerețea, fiind ținut de Dioclețian și de Galeriu în si-
tuația de ostatec, timp de mai bine de zece ani, această perioadă
fiind foarte importantă în pregătirea viitorului împărat. De foarte
tânăr a devenit ostaș. În această calitate l-a însoțit pe Dioclețian
în anii 295-296 în Egipt, la asediul Alexandriei, civilizația
egipteană făcând o deosebită impresie asupra sa. Nu se știe da-
că l-a însoțit pe Galeriu în campania împotriva perșilor din anul
297, dar a cunoscut frontiera Dunării de Jos, luptând împotriva
sarmaților. Constantin se afla la Nicomidia în anul 303 când a
izbucnit incendiul la palat și s-a pornit persecuția împotriva
creștinilor. Tot acolo se afla în anul 305 când Dioclețian a ab-
dicat și se credea că el va deveni cezar, însă Galeriu l-a preferat
pe Maximin Daia168.

167
D. Tudor, Figuri de împărați..., III, p. 69.
168
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Științifică și Enciclo-
pedică, București, 1982, p. 27. (Se va prescurta în continuare Constantin...).
166
 Un an mai târziu la insistențele lui Constanțiu Chlor,
Galeriu i-a permis lui Constantin să plece în Apus pentru a-și vizi-
ta tatăl care era bolnav. Mai apoi Galeriu a regretat și a ordonat să
fie adus înapoi dar era prea târziu. Constantin a reușit să scape și a
ajuns în pace în Britannia. După ce a fost proclamat împărat de
către ostașii tatălui său, Constantin moștenind conducerea Britanniei
și a Galiei și-a stabilit reședința la Augusta Treverorum (Treveri-
Trier). Urmează o înțelegere cu Galeriu, în timp ce Flavius Severus
este proclamat augustus, Constantin mulțumindu-se cu titlul de
cezar. Dar lucrurile nu vor rămâne în această stare pentru că în
octombrie 306 Maxențiu fiul lui Maximian și ginerele lui Galeriu
se proclamă singur împărat. Maximian intră în viața politică în-
cearcă să-l atragă pe Constantin aranjând căsătoria acestuia cu
Fausta, fiica sa și sora lui Maxențiu. Lucrurile se complică după
întâlnirea de la Carnuntum (la est de Viena) din anul 308 când
Liciniu este făcut direct augustus.
Intervine tensiune între Constantin și familia lui Maximian,
acesta din urmă complotând împotriva ginerelui după ce își aflase
adăpost la el. Constantin se aliază cu Liciniu prin logodna aces-
tuia din urmă cu Constantia. Această alianță se realizează. Un
conflict al lui Constantin cu Maxențiu se contura tot mai mult la
orizont. De fapt legăturile dintre cei doi se rupseseră după com-
plotul pus la cale împotriva lui Constantin de către Maximian.
Maxențiu se considera pe sine ca singurul îndreptățit să poarte
coroana imperială. Istoricul Eutropiu îl acuză de cruzimi sânge-
roase împotriva nobilimii, iar alți autori îl înfățișează ca fiind
„tiran, om crud, superstițios, mândru și destrăbălat”169. A fost
însă un bun administrator și un constructor pasionat.
Maxențiu, prevăzând lupta sa cu Constantin, și-a luat
din timp o serie de măsuri: a construit noi fortificații, drumuri
de acces și a aprovizionat Roma pentru a putea rezista o peri-
oadă mai îndelungată. În plus, dispunea de o armată alcătuită
din 170.000 infanteriști și 18.000 de cavaleri, în comparație
169
D. Tudor, Figuri de împărați...., p. 71.
167
cu 30-40.000 de soldați de câți dispunea Constantin. Armata lui
Constantin era însă superioară din punct de vedere calitativ.
Deschizând ostilitățile, Constantin a trecut Alpii și a
cucerit repede fortăreața Segusio (Susa) și apoi orașul Augusta
Taurinorum (Torino).
Maxențiu în loc să aștepte la Roma atacul lui Constan-
tin i-a ieșit în întâmpinare la nordul Romei, în câmpia de la Co-
tul Tibrului, în locul Pons Milvius (Podul Șoimului170). Victo-
ria i-a revenit lui Constantin. Maxențiu a căzut de pe pod și s-a
înecat în râul Tibru, iar după ce a fost găsit cadavrul său a fost
decapitat și capul a fost dus la Roma și mai apoi în Africa.
A doua zi Constantin a intrat triumfal în Roma, dar îm-
potriva tradiției a refuzat să urce pe capitoliu pentru a aduce
jertfa zeilor în templu171. Acesta este semnul unei schimbări
care s-a petrecut cu Constantin în ce privește viața sa religioasă
înainte de bătălia de la Pons Milvius.
Lactanțiu și Eusebiu al Cezareei vorbesc de o întâmpla-
re miraculoasă. Potrivit celui dintâi (De mortibus pers. 44), în
ajunul bătăliei, Constantin a avut un vis în care i s-a spus să
înscrie pe scuturile soldaților săi „semnul ceresc a lui Dumne-
zeu” (caleste signum Dei): „litera X traversată de I cu capătul
curbat”, probabil X și P în forma monogramului hristic.
Eusebiu, (în Vita Constantini I, 28) relatează că în timp
ce se ruga, Constantin a văzut pe cer o apariție minunată, o
cruce luminoasă, cu inscripția „în acest semn vei învinge”.
Această întâmplare i-a fost relatată autorului de către împăratul
însuși172. A. H. M. Jones crede că „Ceea ce a văzut Constantin
a fost probabil o rară manifestare a fenomenului halx-ului ase-
mănător curcubeului și, ca și acesta, local și trecător. De mai
multe ori a fost observată științific o cruce de lumină cu soarele

170
Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin..., p. 34.
171
I. Barnea, O. Iliescu, op.cit., p. 34.
172
A. H. M. Jones, Constantine et the conversion of Europe, Penguin Books,
1962, p. 99-100. (Se va prescurta în continuare Constantine et the conversion...).
168
în mijloc. Arătarea poate că a fost scurtă și nespectaculoasă dar
a impresionat imaginația obosită a lui Constantin”. Pentru noi
această afirmație a lui Jones nu infirmă intervenția lui Dumne-
zeu în acele evenimente, deoarece credem că Dumnezeu poate
să-și arate prezența și prin fenomene naturale și cu atât mai
mult prin fenomene atât de puțin obișnuite.
Tot Jones notează că „este semnificativ faptul că Con-
stantin n-a vorbit despre viziunea pe cer nimănui decât lui Eu-
sebius și acestuia numai atunci când relațiile dintre ei au deve-
nit apropiate”.
Aceste relatări ne arată limpede atitudinea lui Constan-
tin față de Creștinism. De fapt Constantin „a urmat politica ta-
tălui său și niciodată n-a arătat antagonism față de creștini”173.
Una din problemele care continuă să primească cele
mai variate răspunsuri din partea istoricilor este aceea a conver-
tirii lui Constantin. A reprezentat aceasta doar un act al înțelep-
ciunii sale politice, un mijloc de a-și atinge scopurile politice
sau a izvorât dintr-o convingere lăuntrică? Sau, în fine, conver-
tirea sa a fost un act care a izvorât atât din motive politice cât și
aplecarea sa spre Creștinism?174
Al. Schmemann atrage atenția asupra faptului că în tex-
tele liturgice ale Bisericii Ortodoxe, convertirea lui Constantin
este comparată cu cea a lui Pavel „ca și Pavel el a primit che-
mare nu de la oameni”. În același timp, trebuie notată distincția
radicală care există între cei doi în această privință. Experiența
lui Pavel pe drumul Damascului a fost aceea a unei profunde
crize. La Pavel s-a produs o reevaluare a vechilor valori, o rup-
tură între vechi și nou. Nu același lucru s-a întâmplat cu Con-
stantin. Totuși, la el, n-a fost o simplă întâmplare faptul că
această convertire s-a produs în punctul cel mai critic al carie-
rei sale politice. Explicația convertirii lui Constantin trebuie

173
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 158.
174
A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire, vol. I, p. 45; Al. Schmemann,
The Historical Road of Eastern Orthodoxy, Chicago, 1966, p. 63.
169
căutată în psihologia sa și în concepția sa religioasă și politică.
Convertirea lui Constantin a reprezentat o continuă evoluție care
a început în casa tatălui său despre care Eusebiu afirmă că a dedi-
cat pe copii și pe soție singurului Dumnezeu (Vita Constantini I,
17), ceea ce îl face Johnson ( A History of Christianity, p. 67)
să afirme că tatăl lui Constantin „fusese creștin”.
Se știe că înainte de 312 Constantin era un cinstitor al cultu-
lui Soarelui – Sol invictus. Constantin credea cu tărie într-o alegere
divină în ceea ce privește cariera sa. Victoria asupra lui Maxențiu a
fost privită de către Constantin ca o confirmare a noii religii. Și cei
din jurul împăratului erau conștienți de transformarea religioasă a
acestuia pentru că pe arcul de triumf ridicat la Roma pentru a marca
victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu n-au pus să se scrie ni-
mic despre „zeii nemuritori” cum era obiceiul175.
La scurtă vreme după aceasta, în ianuarie 313, Constan-
tin a materializat prietenia sa față de creștini prin vestitul Edict
de toleranță de la Milano. Istoricii apuseni se îndoiesc de faptul
că ar fi fost promulgat un edict la Milano. Există însă un con-
sens de opinie că acolo au fost luate unele măsuri importante în
favoarea creștinilor176.
Prin acest edict se acorda creștinilor și lumii întregi li-
bertatea de a urma religia pe care o doresc. În ceea ce privește
lăcașurile de cult ale creștinilor, se poruncește ca acestea să fie
înapoiate lor fără a cere vreo despăgubire și fără întârziere, cei
care le-au obținut prin cumpărare putând cere despăgubiri din
partea autorităților de stat locale. Pentru prima dată, fiecare bi-
serică, fiecare comunitate locală este recunoscută ca atare cu
dreptul de a-și organiza cultul și de a poseda legal lăcașuri de
cult și alte proprietăți. Acest edict extinde asupra Bisericii
Creștine protecția legii și instituie o adevărată paritate între
Creștinism și păgânism177. Edictul punea Creștinismul pe picior

175
A. H. M. Jones, Constantine et the conversion..., p. 95.
176
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 158-159.
177
A. Fliche, V. Martin, Histoire de l'Eglise, III, p. 22-23.
170
de egalitate cu alte religii și astfel „legea romană publică părea
pentru prima dată să îmbrățișeze un principiu care îi era cu to-
tul străin, principiul neutralității religioase a statului”178. Dar
această părere este infirmată de politica religioasă a lui Con-
stantin care a dispus ca statul roman să plătească subsidii pen-
tru biserici, a dat scutiri de impozite preoților179.

Edictul de la Milan (313)

„Când noi împărații, Constantin și Liciniu ne-am întru-

nit la Milan în conferința privind bunăstarea și securitatea im-
periului am hotărât ca dintre lucrurile care sunt de folos întregii
omeniri cinstirea lui Dumnezeu trebuie pe drept să fie prima și
cea mai de căpătâi grijă a noastră și că este drept ca și creștinii
și toți ceilalți să aibă libertatea de a urma felul de religie care le
place: așa încât Dumnezeu, care locuiește în cer, să fie binevoi-
tor nouă și tuturor celor de sub stăpânirea noastră.
Prin urmare, anunțăm că, fără a ține seama de vreo preve-
dere privitoare la creștini din instrucțiunile noastre anterioare, tutu-
ror celor care aleg acea religie să li se îngăduie să continue în ace-
ea fără vreo piedică sau impediment și să nu fie în niciun fel tulbu-
rați sau molestați, să se observe că în același timp la toți ceilalți
trebuie să li se permită practicarea liberă și neîngrădită a religiilor
lor; pentru că este potrivit cu buna rânduială a imperiului și cu ca-
racterul pașnic al vremii noastre ca fiecare să aibă libertatea de a se
închina lui Dumnezeu cu propria sa alegere; și noi nu intenționăm
să diminuăm cinstea datorată vreunei religii sau adepților ei.
De asemenea, în ce-i privește pe creștini înainte am dat
ordine cu privire la locurile rânduite pentru serviciile lor religioa-
se. Este acum dorința noastră ca toți cei care au cumpărat astfel de
locuri să le restituie creștinilor fără a cere vreo plată”180.

178
R. A. Markus, Cristianity în the Roman World, London, 1974, p. 87.
179
R. A. Markus, Cristianity în the Roman..., p. 88.
180
Lactanțiu, De mortibus..., XLVIII.
171
 Unii istorici, în special protestanți, pun întrebarea dacă
Creștinismul ar fi putut fi victorios fără Constantin181. K. S.
Latowette, unul dintre cei care pun astfel de întrebări, arată că
după abdicarea lui Dioclețian și Maximian toți cei care râvneau
demnitatea imperială, chiar și cei care au fost persecutori ai
creștinilor și-au dat seama că persecuțiile n-au reușit și pentru a
putea controla imperiul sau numai o parte a acestuia era impor-
tant să se împace cu Biserica. Este probabil, deci, că dacă n-ar
fi ajuns Constantin pe tron, sau el s-ar fi dovedit mai puțin prie-
tenos față de Biserică, s-ar fi ridicat alt conducător care ar fi
făcut Creștinismul religie a statului.

Politica religioasă a lui Constantin

Actele concrete prin care împăratul Constantin cel Mare

și-a manifestat înclinarea sa spre Creștinism încep de foarte de-
vreme. Încă în iarna lui 312-313 el a scris episcopului Cecilian
al Cartaginei informându-l că a dispus ca administratorul gene-
ral Ursus să-i pună la dispoziție suma de 3.000 de folii (8 foii =
jumătate de kg. de aur). Această sumă, spune împăratul, urmează
să fie împărțită slujitorilor „prea sfintei Biserici universale” din
ținuturile africane, cele din Numidia și cele din Mauritania, po-
trivit îndrumărilor pe care le-a transmis Hosius de Cordoba
(scrisoarea la Eusebiu, H. E., X, 6). Hosius se afla la curtea lui
Constantin probabil de dinainte de campania împăratului împo-
triva lui Maxentiu, dar aceasta nu înseamnă că el ar fi fost învă-
țat în cele ale credinței creștine de către episcopul spaniol182.
Cam în aceeași vreme a dispus ca clericii „să rămână
scutiți pur și simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile
publice pentru ca nu cumva printr-o rătăcire sau deviere nele-
giuită să se înstrăineze, de serviciul datorat divinității”183.

181
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 160.
182
A. H. M. Jones, Cristianity în theRoman..., p. 101.
183
Eusebiu de Cezareea, H. E., X, 7.
172
 Au urmat o serie de alte măsuri în spirit creștin: au fost
înlăturate din legile penale dispoziții și pedepse care erau con-
trare Evangheliei cum sunt răstignirea sau zdrobirea picioare-
lor. În anul 316 a interzis marcarea pe față a credincioșilor pen-
tru că „fața care este făcută după asemănarea frumuseții cerești
să nu fie desfigurată”184.
Doi ani mai târziu, în 318 a îngăduit ca un proces civil
să poată fi judecat de către un episcop, dacă părțile își dau con-
simțământul, iar hotărârea acestuia să fie definitivă. În anul 320
a anulat restricțiile legate impuse de Augustus asupra celibata-
rilor și a celor fără de copii185.
A fost modificată legislația privitoare la căsătorie și fa-
milie îngreunându-se divorțul și pedepsindu-se adulterul. (A
îngăduit ca propriul său fiu, Crispus să fie executat, fiind acu-
zat de adulter).
Divorțul a fost făcut mai dificil prin aceea că s-a interzis
acceptarea lui pe baza simplului acord al părților; se întocmesc
acum liste de „motive suficiente”. Astfel din dispoziții imperiale
alături de adulter mai sunt menționate trădarea de stat, furtul de
vite, jefuirea de morminte, petrecerea cu desfrânate notorii pentru
soți și participarea la spectacole de circ și teatru pentru soții186.
În anul 321 Constantin cel Mare a generalizat Dumini-
ca, sărbătoarea creștinilor, ca zi de repaus în imperiu.
După ce a început să bată monede cu monogramul creș-
tin încă din anul 317, emblemele păgâne încep să dispară după
anul 324 când a anunțat victoria asupra lui Liciniu.
Tot din acest an împăratul a dezaprobat oficial sacrifici-
ile și alte acte cultice păgâne arătând, implicit, că Creștinismul
nu era socotit doar o religie tolerată, ci una preferată187.

184
A, H. M. Jones, Cristianity în the Roman..., p. 102.
185
A. H. M. Jones, op. cit, p. 102-103.
186
John Meyendorff, Imperial Unity and Christian..., p. 9.
187
Timothy D. Barnes, Constantine and Eusebius, Hardvard; U. Press, Cambridge
and London, 1981, p. 212. (Se va prescurta în continuare Constantine and...).
173
 Membrii familiei imperiale, în special Sfânta Elena tri-
miteau și ajutoare pentru construirea sau repararea unor biserici.
Viziunea lui Constantin asupra rolului Bisericii Creștine
în societatea romană este dezvăluită și de ideea de a construi
Constantinopolul ca nouă capitală care a fost conceput de la
bun început drept „un oraș creștin în care împărați creștini să-și
aibă curtea într-o ambianță nepătată de clădiri, rituri și practici
ale altor religii”188.
În acest context pe drept cuvânt s-a spus despre Con-
stantin că el „a fost cel care a dat Creștinătății o arhitectură bi-
sericească”189.
De o varietate deosebită templul păgân a fost expresia
unui cult civic. Acesta avea menirea de a conține relicve sau
obiecte sacre și nu era un spațiu pentru închinători. „Spațiul
liturgic era afară în jurul și în fața templului. Orice altceva tre-
buia să fie arhitectura bisericească creștină ea trebuia să ofere
spațiu liturgic... Clădirea trebuia să fie spațioasă, splendidă,
publică și impunătoare”190.
Preocuparea lui Constantin pentru binele și unitatea Bi-
sericii a fost reflectată și de convocarea Sinodului I Ecumenic.
„Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin
cel Mare a avut și unele urmări defavorabile Bisericii. Împărații
s-au amestecat în chestiunile religioase, ba chiar și-au impus
uneori voința: unii au susținut arianismul, monofizismul, mo-
notelismul, au persecutat ierarhi ortodocși, au înlăturat de pe
scaune ierarhi merituoși”.
Constantin a săvârșit și unele greșeli: a pedepsit cu as-
prime, s-a lăsat influențat de arieni, a amânat primirea botezu-
lui până când s-a aflat pe patul de moarte, la douăzeci și cinci
de ani după bătălia de la Podul Milvius. A visat să se boteze în
râul Iordan.

188
Timothy D. Barnes, Constantine and..., p. 212.
189
R. A. Markus, Cristianity în the Roman..., p. 102.
190
R. A. Markus, op. cit, p. 103.
174
 Lecția XXI

Misiunea creștină în Răsărit după 313

Creștinarea lui Constantin cel Mare nu a însemnat ime-

diat și creștinarea imperiului. Așa, împăratul Iustinian scrie:
„Zeci de mii de oameni dintre care unii vestiți și de neam, gră-
mătici, filozofi, profesori și medici, după ce au fost descoperiți
și torturați au mărturisit că nu-s creștini; de aceea au fost biciu-
iți și întemnițați pentru ca pe urmă să fie încredințați bisericilor
să-i învețe doctrina creștină”.
Creștinările cele mai multe s-au făcut prin metode mai
firești, mai pașnice.
Progresul misiunii creștine în Răsărit se explică și prin
deschiderea cu care creștinii „greci” din Răsărit abordau pe cei
cărora le adresau mesajul Evangheliei într-un spirit de demo-
crație îngăduindu-le să cânte, să se roage și să aibă Sfânta
Scriptură în limba lor, mai târziu când acest spirit va dispărea
producându-se serioase dezbinări în sânul Bisericii din Răsărit:
monofizismul și nestorianismul.
1. Armenia a fost cea dintâi țară care a avut un condu-
cător creștin, Creștinismul devenind aici religie de stat înainte
ca acest lucru să se petreacă în Imperiul Roman, dar după Ede-
sa, începuturile pătrunderii Creștinismului în această țară sunt
datate din prima parte a secolului al III-lea pătrunzând aici de
la Cezareea, apoi Antiohia și Edesa. Cel care a produs converti-
rea regelui Tiridat al II-lea (261-317) a fost Grigorie Luminăto-
rul câștigat el însuși pentru credința creștină de Firmilian al
Cezareei Capadociei, unde Grigorie se refugiase. Înainte de
această dată au existat totuși creștini în Armenia potrivit lui
Tertulian (Adv. Iudeos, cap. VII).
Botezarea regelui, a sfetnicilor și a armatei sale s-a pro-
dus între 280-301. Împăratul Maximin Daia a încercat să-l si-
lească pe Tiridat al II-lea să se lepede de Creștinism, dar n-a

175
reușit acest lucru nici chiar prin campania militară din 312 îm-
potriva regelui armean191.
Grigorie Luminătorul a fost hirotonit episcop de către
Leonțiu al Cezareei și a organizat Biserica Armeniei cu centrul
la Ecimiadzin. Au fost înființate douăsprezece episcopii, titu-
lari devenind fiii foștilor preoți păgâni. Religia păgână și preo-
ția fuseseră foarte puternice în Armenia și templele păgâne
foarte bogate, păgânismul continuând să existe în regiunile
muntoase și după convertirea oficială a regelui.
Între urmașii lui Grigorie amintim pe Aristage care a
reprezentat Biserica din Armenia la Sinodul I Ecumenic, pe
Nerses cel Mare (353-379), prieten al Sfântului Vasile cel Mare
și imitator al acestuia în organizarea vieții monahale și a unor
așezăminte de binefacere. După moartea lui Nerses, în timpul
regelui Pap, Biserica din Armenia devine independentă de Ce-
zareea. Aflată între cele două mari imperii: Persia și Bizanțul,
Armenia a fost cucerită în anul 385 de perși, 4/5 din teritoriu
fiind anexat de către aceștia, iar restul de către bizantini. După
distrugerea regatului în anul 428, catolicosul devine conducăto-
rul național al poporului.
În anul 410 a fost alcătuită cea dintâi traducere a Sfintei
Scripturi în limba armeană, folosindu-se alfabetul inventat de
arhimandritul Mesrop. Traducerea s-a făcut după traducerea
siriacă și a fost revizuită pe baza Septuagintei.
Datorită războaielor dintre perși și bizantini, armenii n-au
putut participa la Sinoadele II, III, IV, în timpul celui din urmă
ei răsculându-se împotriva perșilor. Intrarea Bisericii Armene în
tabăra monofiziților a fost determinată și de ura lor contra perși-
lor care îi favorizau pe nestorieni. La Sinodul de la Ecimiadzin
din 491, Sinodul de la Calcedon și Tomul lui Leon au fost con-
damnate, Biserica Armeniei rămânând până în vremea noastră
o biserică necalcedoniană.
191
W. C. Freud, „Eastern missions, 200-1100”, comunicare la Congresul de
Studii Istorice, București, 1980, p.4.
176
 2. În Giorgia sau Iviria, Creștinismul a pătruns, potrivit
informației istoricului Sozomen (H. E., II), sub influența unei
femei creștine din Armenia pe numele Nina sau Nunia (320)
care după vindecarea unui copil a ajuns în preajma reginei pe
care a câștigat-o pentru noua credință, îmbrățișând-o și regele
Mirian botezat de către patriarhul Eustațiu al Antiohiei trimis
de către împăratul Constantin cel Mare, după ce acesta „a tri-
mis ambasadori la Constantin cel Mare purtând propuneri de
alianță și prietenie și cerând să fie trimiși preoți pentru națiunea
lor”192. Istoricul Socrate (în H. E., I, 20) adaugă amănuntul că
„a urmat o alianță între cele două împărății bazate pe comunita-
tea de religie”. Iviria este situată în colțul de sud-est al Mării
Negre, în calea expansiunii persane la vremea aceea.
Sub regele Vahtang (446-499), Biserica giorgiană, afla-
tă până acum sub jurisdicția Antiohiei s-a declarat autocefală
având două eparhii. Acest rege a curățat țara de cultul focului și
a construit multe biserici.
Între anii 390-550 Biblia și principalele cărți de cult s-au
tradus în limba giorgiană. Spre deosebire de armeni aderența
giorgienilor la monofizitism n-a fost definitivă, ei revenind la
învățătura calcedoniană sub catolicosul Kirian I în timpul îm-
păratului Heraclie.
Între figurile marcante ale Bisericii giorgiene a fost Pe-
tru Ivirul (secolul VIII). O parte a populației a fost islamizată
forțat la sfârșitul secolului VII și începutul secolului VIII, unii
creștini pierind ca martiri.
3. În Mesopotamia, centrul creștin cel mai important
după închiderea școlii de la Edesa a fost Nissibi unde a activat
Iacob cel Mare (†338). O altă figură reprezentativă a Crești-
nismului din această zonă a fost Sfântul Efrem Sirul (†373).
4. În Persia Creștinismul a pătruns ca rezultat al activi-
tății misionare a centrelor de la Edesa și Nissibi și prin prizoni-
eri creștini capturați în războaiele cu bizantinii. Creștinismul a
192
Sozomen, H. E., II, 7, 2.
177
pătruns mai ales în rândul populației de limbă siriacă. La Nissibi
exista o „școală a perșilor” întemeiată de Iacob cel Mare.
În anul 343 (după alți istorici în 339), regele persan Sa-
por al II-lea (310-379) a început o epocă de persecuții împotri-
va creștinilor de a căror loialitate se îndoia într-o epocă de con-
flicte cu împărații de la Constantinopol. Apoi Zoroastrismul era
foarte puternic în Persia. Constantin i-a scris lui Sapor II despre
creștinii din Persia. Această persecuție ar fi lăsat în urma ei
16.000 de martiri. Ea a slăbit Biserica și a lăsat multe scaune
episcopale vacante. Sub domnia regilor de după Sapor al II-lea
(Sapor al III-lea, Bahrum al IV-lea) persecuția a încetat. Ultima
persecuție persană împotriva creștinilor a fost inițiată de regele
Cosroe la anul 614. (contemporan cu Heracliu).
În vremurile de liniște și pace s-a dezvoltat o activitate
creștină înfloritoare în centre ca Mosul, Seleucia-Ctesifon, în
acest din urmă centru ținându-se sinoade care afirmau indepen-
dența bisericească a creștinilor din Persia față de Antiohia. Pe
lângă cele două centre, în secolul V mai existau episcopii și în
orașe mai îndepărtate ca: Herat, Merv și Meșed.
În secolul V Persia a devenit țara în care se refugiau
nestorienii, la Selencia având loc câteva sinoade ale acestora.
Din Persia ei au desfășurat acțiuni de convertire în nordul Ara-
biei, la hunii din Crimeia, la triburile ugro-turcice din Urali și
Turchestan, la tibetani și în China. Dar popoarele de stepă au
distrus aproape în întregime această operă misionară.
5. În India exista o Biserică Creștină în vremea Sinodului I
Ecumenic la care a fost trimis de acolo episcopul Ioan Persanul.
Persecuția regelui persan Sapor al II-lea i-a alungat pe mulți creștini
în Malabar. În secolul VI negustorul Cosma Indicopleostul afirma
că a întâlnit acolo multe comunități creștine conduse de episcopi.
Limba de cult era siriaca. Datorită legăturilor cu Persia, creștinii din
Malabar au fost nestorieni (iar din secolul VIII monofiziți).
6. Arabia – Creștinismul a pătruns și la diferite triburi
arabe prin intermediul unor eremiți din pustiul arabic sau ca

178
urmare a unor acorduri politice cu Bizanțul. Un călugăr a con-
vertit la Creștinism pe un șef de trib arab, după ce ca urmare a
rugăciunii călugărului șeful de trib a dobândit un moștenitor.
Un alt călugăr l-a vindecat pe fiul unui șeic și acesta s-a con-
vertit cu întregul trib193.
Pentru arabii din jurul Muntelui Sinai s-a creat o epis-
copie sufragană Alexandriei. Pe de altă parte Socrates (H. E.,
III, 25) ne informează că la un sinod ținut la Antiohia a fost
prezent și un „episcop al arabilor”.
În cele din urmă, sub influența Persiei, creștinii arabi au
fost câștigați la monofizitism. Pe la anul 500 existau episcopi
în Bahrein și Oman (pe malul Golfului Persic) în comuniune cu
cei din Persia.
7. În Siria apuseană, Antiohia a devenit în secolul IV un
puternic centru creștin, iar în Palestina la sfârșitul secolului IV
toate centrele mai importante de care vorbește Sfânta Scriptură
aveau biserici și mănăstiri.
8. În Egipt existau aproape o sută de eparhii dependen-
te de Alexandria, la Pelusium, Thmuis, Arsinoe, Nicopolis etc.,
și aproape întreaga țară era împânzită cu biserici în secolul al
IV-lea. Propaganda ariană nu a prins teren în Egipt în ciuda
faptului că părintele acestei erezii era originar din Egipt. Un
factor care a ajutat cauza creștină a fost întrebuințarea limbii
materne în scopuri misionare.
9. În Etiopia, pătrunderea Creștinismului este legată de
numele lui Frumențiu care a activat în regatul de Axum. Acest
teritoriu se întinde pe țărmul african al Mării Roșii în ceea ce se
numește astăzi regiunea Eritreia din Etiopia.
Potrivit istoricului bisericesc Sozomen (Hist. Eccl., II,
24) un filozof din Tyr a plecat spre India în compania nepoților
săi Frumențiu și Eclesiu. Pe drumul de întoarcere într-un port
de pe țărmul african călătorii i-au atacat pe locuitori contând
doar pe cei doi tineri care au dobândit cu timpul poziții înalte.
193
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., I, p. 233.
179
Frumențiu s-a îngrijit de negustorii creștini din Imperiul Ro-
man pe care i-a găsit acolo și le-a zidit biserici. Mai târziu s-a
dus la Alexandria și i-a cerut Sfântului Atanasie un episcop
pentru creștinii din Axum. Sfântul Atanasie l-a hirotonit pe el
episcop. Reîntorcându-se în Axum l-a câștigat în anul 350 la
Creștinism pe rege. Se pare că acest rege a fost Aizana (Ezana).
Descoperirile arheologice arată că monede din prima parte a
domniei acestuia purtau simboluri păgâne, în timp pe cele din
partea a doua a domniei acestuia se observă semnul Sfintei
Cruci. În timpul domniei lui Ezana, Creștinismul a devenit re-
ligie de stat în Axum. Regele și-a arătat identificarea cu noua
religie distrugând templele păgâne. Frumențiu a creat o litera-
tură națională, etiopiană și a dezvoltat alfabetul. Un rol impor-
tant în dezvoltarea Bisericii din Etiopia l-a avut monahismul. În
a doua jumătate a secolului al V-lea și în secolul al VI-lea un
mare număr de călugări s-au stabilit în Etiopia. Este probabil ca lor
să se fi datorat traducerea Sfintei Scripturi în limba națională.

Pavel de Samosata

Era originar dintr-o familie modestă și a promovat dato-

rită propriilor sale puteri. Datorită priceperii sale a ajuns la o
bunăstare materială și a dobândit și titlul de ducenarius regal,
un fel de sfătuitor tainic. Oponenții i-au reproșat că a pus să i se
facă un tron episcopal înalt, că la predică se lovea cu mâinile pe
laturile trupului; însă el ținea cu tărie la vechea moralitate și acest
lucru este important, (căsătoria duhovnicească). El a avertizat
despre Origen că nu vrea să știe nimic despre acesta. Alexandria
și Antiohia erau două centre care rivalizau unul cu altul încă din
epoca precreștină. Ele vor deveni sediile a două școli creștine.
O serie de episcopi între care Helenos din Tars, Hymeneu
de la Ierusalim, Theoteknos de la Cezareea Palestinei, Firmilian al
Capadociei au venit la Antiohia și au purtat discuții cu Pavel de
Samosata. În cele din urmă aceștia l-au depus pentru erezie și l-au

180
înlocuit cu Domnus (fiul lui Demetrian, predecesorul lui Pavel
de Samosata). Acest lucru a fost anunțat într-o scrisoare sinodală
către Dionisie al Romei și Maxim al Alexandriei. Eusebiu al
Cezareei ne-a păstrat o bună parte a acestei scrisori (H. E. 7,
27-30). Această depunere a rămas fără efect atâta vreme cât
Antiohia se afla sub domnia reginei Zenobia a Palmirei. Aure-
lian a cucerit orașul în anul 272, l-a înlăturat pe Pavel și, potri-
vit lui Eusebiu (H. E. 7, 30, 19) a dorit un episcop care să fie
recunoscut în Italia și la Roma194. Lui Pavel de Samosata con-
strucțiile lui Origen i se păreau străine și demne de respins. În
centrul gândirii sale stă chipul biblic al lui Iisus și Hristos este
pentru el Fiul lui Dumnezeu. În acest Fiu al lui Dumnezeu să-
lășluia și activa Logosul divin ca într-un templu ca o altă ființă
cu siguranță deosebită de omul Iisus Hristos. Înainte Logosul a
activat în prooroci, mai mult în Moise, totuși el s-a revelat în
cel mai deplin chip în Iisus. Acest Logos sau Sofia nu este pentru
Pavel de Samosata o persoană proprie alături de Dumnezeu Tatăl,
ci o formă de lucrare a lui Dumnezeu, o apariție a ființei Sale, nu
o ființă proprie, ci homousios. Deci Pavel nu împărtășea învățătu-
ra despre Sfânta Treime a apologeților și a lui Origen, ci o învăță-
tură despre o singură persoană, dumnezeiască, în trei lucrări. Pen-
tru el importantă era promovarea monoteismului și din această
pricină apar la el neclarități în legătură cu Sfânta Treime. Din aceas-
tă pricină potrivit lui deosebirea dintre Iisus și profeți este doar
una calitativă. Deosebire există și între umanitatea lui Iisus și cea
a profeților. Oponenții lui Pavel erau origeniști și vedeau în nega-
rea propriei personalități a Logosului o erezie de neiertat195.

Monarhianismul modalist

Dacă monarhianismul dinamic a reprezentat un fenomen

relativ izolat cu o atracție predominant raționalistă, monarhianismul

194
H. Lietzmann, Geschichte der Alten..., III, p. 85-87.
195
H. Lietzmann, op. cit, p. 88-89.
181
modalist a reprezentat o tendință larg răspândită și populară, iar
la baza lui se afla convingerea susținută cu pasiune despre uni-
tatea lui Dumnezeu și deplina dumnezeire a lui Hristos. Repre-
zentanții acestui curent socoteau că învățătura despre unitatea
lui Dumnezeu era primejduită de învățătura despre Logos ca
persoană distinctă de Tatăl (altul din punct de vedere numeric)
și că această învățătură aduce la rătăcirea care susține că ar
exista doi Dumnezei.
Cel dintâi susținător al acestei erezii a fost Noetus din
Smirna. El susținea că există un singur Dumnezeu: Tatăl care
S-a născut, a suferit și a murit, (patripasianism). Dacă Hristos
este Dumnezeu, El trebuie să fie identic cu Tatăl, altfel nu poa-
te fi Dumnezeu. Dacă Hristos a suferit atunci și Tatăl a suferit,
pentru că nu poate exista diviziune în Dumnezeire. Pentru învă-
țătura sa greșită el a fost chemat în fața Bisericii din Smirna
care l-a condamnat. Ucenicul său Epigonus a mers la Roma și
și-a făcut la rândul său ucenic pe Cleomenes în timpul papei
Zefirinus (199-217).
Rezumând poziția acestor eretici, Hipolit arată că ei
credeau într-o singură Dumnezeire identică ce poate fi desem-
nată fie Tatăl, fie Fiul, acestea fiind doar nume aplicabile în
diferite timpuri196.
Despre Praxeas – un alt eretic modalist avem informații
într-o lucrare pe care Tertulian a scris-o împotriva acestuia.
(Adversus praxeam). Era originar din Asia Mică, de unde a ve-
nit la Roma și de acolo s-a îndreptat spre Cartagina unde Tertu-
lian va scrie împotriva lui cam pe la 213.
După unii cercetători moderni (J. N. D. Kelly, Early
Christian Doctrines, p. 121) identitatea lui Praxeas rămâne un
mister. (Praxeas putând fi un pseudonim: cel ocupat). El ar pu-
tea fi identificat cu Noetus, Epigonius sau chiar cu papa Calixt.
Pornind de la afirmații ale lui Iisus Hristos ca: „Eu și
Tatăl una suntem”; „Cine mă vede pe Mine, vede pe Tatăl”;
196
J. N. D. Kelly, Early Christian..., p. 119-120.
182
„Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine”; el învăța că Fiul și Tatăl
sunt una și aceeași persoană. Cuvântul nu are subzistență indivi-
duală, ci este doar vox est sonus alis. În consecință, Praxeas afir-
ma că Tatăl însuși a fost cel care a intrat în pântecele Fecioarei și
în felul acesta a devenit propriul Său Fiu. Tot El este cel care a
pătimit, a murit și a înviat a treia zi. Praxeas admitea totuși o dis-
tincție între Tatăl și Fiul, dar aceasta nu era în sfera dumnezeirii.
Omul Iisus a fost în sens strict Fiul, în timp ce Hristos (adică ele-
mentul dumnezeiesc) era de fapt Tatăl. Caracteristică Fiului este
existența în trup, prin care împlinește pătimirea așa încât în timp
ce Fiul pătimește, Tatăl împreună pătimește cu El (compătimitor).
Este interesant de observat faptul că prin aceasta, antitrinitarismul
modalist se apropie de cel dinamic în legătură cu concepția despre
Mântuitorul ca un om inspirat de Dumnezeu.
Cel mai de seamă reprezentant al antitrinitarismului
modalist a fost Sabelius, care a sistematizat această învățătură
eretică. Despre el se crede că a fost preot în Cirenaica (Libia) de
unde a plecat la Roma unde a fost excomunicat de papa Calixt.
Dacă până aici modaliștii s-au ocupat doar de raportul
dintre Tatăl și Fiul, Sabelius lărgește sfera pentru a vorbi și
despre Duhul Sfânt. Cu toate acestea, Sabelius afirma că Dum-
nezeirea este monadă.
Iată cum prezintă Epifaniu, episcopul Salaminei sistemul
sabelian: „Doctrina lui este că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt una
și aceeași ființă în sensul că cele trei nume sunt atașate unei singu-
re substanțe (ființe). O analogie apropiată este cea a trupului, su-
fletului și spiritului omului. Trupul este ca și cum ar fi Tatăl, su-
fletul e Fiul, în timp ce Duhul este pentru Dumnezeire ceea ce spi-
ritul este pentru om. Să luăm soarele: acesta este o singură sub-
stanță, dar în trei manifestări: lumină, căldură și astrul însuși. Căl-
dura este asemănătoare Duhului, lumina Fiului, în timp ce Tatăl
însuși este reprezentat de substanța reală. Fiul a fost cândva emis
ca o rază de lumină... Duhul Sfânt e încă trimis în lume”197.
197
Panarion, cf. H. Bettenson, Documents of the Christian..., p. 38.
183
 Deci, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt potrivit lui Sabelius
doar forme de existență și de manifestare, trei măști și nu trei
ipostaze. Sabelius învăța, însă realitatea celor trei moduri ca
apariții istorice succesive, ca expansiuni sau dilatări ale mona-
dei divine, fapt pentru care el este cel mai apropiat de Biserică
dintre ereticii antitrinitari. Cu aceasta el a și înșelat pe mulți
oameni de bună credință în legătură cu natura învățăturilor sale
și astfel erezia sa a pătruns în rândul clerului și poporului și se
pare că a fost tolerată de către unii episcopi ai Romei ca Zefiriu
și Calist, fapt pentru care aceștia au fost atacați de Hipolit.
Antitrinitarismul modalist a pătruns și în Egipt, unde a
fost combătut de către Dionisie al Alexandriei (ucenic al lui
Origen) pe la mijlocul secolului III care însă a folosit unii ter-
meni neortodocși (Fiul făptură a Tatălui).
Mai târziu Arie îl va cita pe Dionisie în sprijinul rătăci-
rii sale și din această pricină Sfântul Vasile cel Mare a văzut în
Dionisie un precursor al arianismului198.
De fapt Dionisie a fost cel mai cunoscut exponent al
subordinațianismului inițiat de Origen.
Subordinațianismul a reprezentat o consecință a disputelor
teologice trinitare și hristologice. Pentru a contracara influența anti-
trinitarilor unii scriitori ortodocși au afirmat că Fiul este mai mic
decât Tatăl și subordonat Lui. Astfel de păreri reprezentau ipoteze
care încercau să explice raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi
și în special de a arăta că aceste persoane sunt diferite, mai ales Fiul
de Tatăl. Aceste păreri au izvorât într-un climat intelectual impreg-
nat de ideile neoplatonice despre ierarhia ființei care au dus la o
abordare pluralistică a problemei Sfintei Treimi199.
Subordinațianismul afirma deci deosebirea personală din-
tre Tatăl și Fiul pentru a evita antitrinitarismul modalist.
Idei subordinațianiste s-au observat și la alți scriitori ca
Iustin Martirul și Irineu pregătind calea pentru arianism.

198
L. W. Banard, Studies in Church History..., p. 302-303.
199
J. N. D. Kelly, Early Christian..., p. 136.
184
 Lecția XXII

Misiunea creștină în Apus

În întreaga istorie a Imperiului Roman, una din proble-
mele de bază ale acestuia a constituit-o apărarea frontierelor de
la Rin și Dunăre împotriva popoarelor germanice.
Unul din aceste popoare au fost goții, originari probabil
din sudul Scandinaviei sau din insula Gotland. Pe la anul 230
aceștia, în migrația lor spre sud-est, ajung la gurile Niprului și
la țărmul Mării Negre. În secolul următor ei își subordonează
coloniile grecești de pe litoralul nordic al Mării Negre. Dar în-
că pe la mijlocul secolului al III-lea ei pătrund adânc în Penin-
sula Balcanică, în 254 ajungând în fața Tesalonicului.
La 269 goții se separă în două mari ramuri: ostrogoții
care se stabilesc între Don și Nistru și vizigoții între Nistru și
Dunărea de Jos.
Între vizigoți și Imperiul Roman se realizează o înțele-
gere în anul 332 prin care cei dintâi devin federați ai Imperiului
în urma unei victorii repurtate de caesarul Constantin al II-lea,
fiul lui Constantin cel Mare împotriva lor.
Creștinismul pătrunde la goți mai întâi prin intermediul
captivilor, după raidul acestora în Capadocia (264). Între captivi
s-au aflat și unii preoți care i-au câștigat pe stăpânii lor la cre-
dința creștină. Existența acestor preoți ne face să presupunem o
organizație bisericească rudimentară la goți încă înainte de sfâr-
șitul secolului al III-lea. Atunci când armata și administrația ro-
mană s-au retras la sud de Dunăre în timpul lui Aurelian în
271, goții au putut avea mai mare libertate de mișcare în Dacia.
De faptul că Creștinismul s-a răspândit repede între goți
ne convingem prin aceea că la Sinodul I Ecumenic a participat
și un „episcop al Gothiei” pe numele Teofil.
Istoricul bisericesc Socrate ne informează că în timpul
împăratului Constantin cel Mare unii dintre goții învinși de către

185
împărat au acceptat credința acestuia, întrucât au crezut că îm-
păratul a biruit tocmai datorită credinței sale200.
Marea majoritate a goților creștini erau arieni.
Adevăratul apostol al goților este socotit Ulfila care s-a
născut probabil în anul 311 fiind de origine gotă (nu este exclus
ca unul dintre părinți: tatăl să fi fost capadocian). Nu se știe
precis dacă s-a născut creștin sau a fost convertit ulterior. În
orice caz, el a venit în contact cu forma ariană de Creștinism și
a îmbrățișat-o în timpul șederii în capitala imperiului unde a
venit ca membru al unei ambasade gote la curtea lui Constan-
tin. La acea dată arianismul prevala în cercurile conducătoare.
La Constantinopol el a învățat limbile greacă și latină.
La vârsta de treizeci de ani a fost hirotonit episcop al
creștinilor din Gothia și a activat în rândul conaționalilor săi
din nordul Dunării. După șapte ani, în 348 persecuția pornită de
către goții păgâni împotriva creștinilor l-a determinat pe Ulfila
să ceară permisiunea de a se stabili cu goții creștini la sudul
Dunării în dreptul localității Plevna de astăzi.
Marea realizare a lui Ulfila a fost traducerea Bibliei sau
cel puțin a Noului Testament în limba goților. În acest scop se
spune că el a înființat un alfabet. Avem acum primul sau al doilea
caz a ceea ce se va produce frecvent de acum înainte: stabilirea
formei scrise a unei limbi de către misionarii creștini pentru a pu-
tea traduce în limba respectivă literatura creștină și în primul rând
Sfânta Scriptură. O bună parte a acestei traduceri a supraviețuit201.
Multele latinisme din textul acestei traduceri reprezintă
influența limbii geto-dacilor din ținuturile nord-dunărene asu-
pra limbii goților.
Ulfila a fost chemat de către împărat la Constantinopol
unde a murit către sfârșitul anului 380.
În timpul vieții sale goții de la nordul Dunării au suferit
aprige persecuții din partea conaționalilor lor păgâni conduși de

200
H.E ., I, 18.
201
P. L., XVIII, col. 458-870.
186
Athanaric. Acesta a fost înfrânt de către un alt conducător got
care se pare că era creștin Fritingen care după aceea se stabilește
în sudul Dunării.
În urma unei neînțelegeri cu bizantinii, goții conduși de
Fritigern luptă împotriva bizantinilor pe care îi înving în bătălia
de la Adrianopol (378) în care moare și împăratul Valens.
Printre goți au mai activat și capadocianul Eutihie și
episcopul Audiu de Mesopotamia exilat în aceste părți.
Spre sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului
al V-lea Sfântul Ioan Gură de Aur se străduia să-i câștige pe
unii goți la Creștinism și le-a trimis chiar un episcop202.
În timpul exilului său el s-a gândit să-i ridice pe unii
dintre ei în cler și să-i facă misionari.
Goții vor înainta tot mai mult spre Apus și astfel în anul
410 vizigoții conduși de către Alaric au cucerit și jefuit Roma.
Adevăratul sfârșit al Imperiului Roman de Apus este socotit a
fi avut loc în anul 476 când Romulus Augustulus a fost detro-
nat de către Odoacru și pe teritoriul Imperiului Roman de Apus
apar o serie de regate germanice.
Câțiva ani mai târziu în 489 la instigația curții din Con-
stantinopol ostrogoții conduși de Teodoric I (493-526) (investit cu
titlul de Magister militum per Italian) au pătruns în Italia. După
cinci ani de lupte aprige pun bazele unui regat ostrogot cu reședin-
ța la Ravena. Acest regat a fost distrus pe la mijlocul secolului VI
de către armatele bizantine conduse de Narses. Triumful bizanti-
nilor a fost însă de scurtă durată, pentru că în anul 568 a început o
nouă invazie germanică a Italiei, aceea a longobarzilor, care deși
nu vor stăpâni întreaga Italie vor controla mari părți ale țării, mai
ales în nordul țării unde a cucerit Roma. Efectul stăpânirii lor asu-
pra Italiei a fost mai dezastruos decât cel al ostrogoților.
Regatul întemeiat de longobarzi va dura două secole.
În timpul papei Grigorie cel Mare (590-604) regină a
longobarzilor a fost Theodelinda, prințesă bavareză de religie
202
Ad. Olympiadem, XV, 5.
187
ortodoxă. Longobarzii fiind arieni, ea a încercat să-l convingă
pe soțul ei, regele Authori, să se lepede de arianism. Cel de al
doilea soț al Theodelindei, ducele Agilulf de Twin, a fost tot
arian. Fiul lor însă a fost botezat ortodox.
Pe la sfârșitul secolului al VII-lea se pare că arianismul a
dispărut dintre longobarzi. În orice caz, pe la mijlocul secolului al
VIII-lea regele longobarzilor recunoștea autoritatea spirituală a papei.
Înainte de sfârșitul secolului al V-lea, pe teritoriul Galiei
s-a petrecut un eveniment de importanță capitală pentru răspândi-
rea Creștinismului în Europa Apuseană: convertirea francilor.
Francii erau o populație vest-germanică stabilită la est de
cursul mijlociu și inferior al Rinului. Ei s-au aflat de multă vre-
me în legătură cu romanii, unii dintre ei dobândind funcții în sta-
tul roman. Adesea aceștia s-au romanizat și au devenit creștini.
Cel dintâi rege de seamă al francilor a fost Childeric I
(457-481) cel care a creat premisele unificării francilor salieni
și ripuari și al constituirii unui regat franc puternic lucru care se
va realiza sub domnia fiului său Clovis. La urcarea sa pe tron
în 481 Clovis era suveranul unui mic regat al francilor din
nord-estul Franței. La capătul unei domnii de peste trei decenii
el a devenit stăpânul necontestat al aproape întregii Galii.
În timp ce își extindea stăpânirea în Galia, Clovis și cu
războinicii săi s-au văzut a fi o mică minoritate într-o regiune
în care majoritatea locuitorilor erau creștini și în care trăiau
unii din cei mai de seamă episcopi ai Bisericii. Încă înainte de
convertire Clovis menținea legături cordiale cu episcopii și ară-
ta respect Bisericii.
În 493 Clovis s-a căsătorit cu prințesa burgundă Clotil-
da care era creștină ortodoxă. El nu s-a opus botezării primului
lor fiu. Dar acesta a murit prematur lucru care l-a întristat pe
rege, care nu s-a opus totuși botezării și celui de al doilea fiu.
Se spune că într-un moment de primejdie în lupta cu
alemanii Clovis, care rezistase până atunci încercărilor soției sale
de a-l determina să îmbrățișeze Creștinismul, a jurat că dacă va

188
învinge, va accepta religia Clotildei. El s-a botezat în ziua de
Crăciun a anului 496, de către Ramigius la Rheims. Regele însă
nu a folosit forța pentru a-i convinge pe supuși să-i urmeze
exemplul, dar un mare număr din războinicii săi s-au botezat.
În felul acesta Clovis a reușit să câștige bunăvoința popu-
lației romane și sprijinul episcopilor din Galia, francii fiind primul
trib germanic care s-a convertit la credința ortodoxă și nu la aria-
nism. Acest fapt i-a influențat și pe burgunzi care în 517 au renun-
țat la arianism și în 532 au devenit parte a regatului franc.
Francii au avut și episcopi cu un deosebit spirit misio-
nar ca Remigius de Rheims, Cezar d'Arles, Martin de Tours și
Sfânta Genoveva, regatul franc având un rol important în răs-
pândirea Creștinismului în Europa Centrală și Nordică, regiuni
în care Imperiul Roman nu a stăpânit sau în care cultura crești-
nă a fost distrusă de numeroasele invazii.
În 511 Clovis a convocat un sinod al episcopilor din
Galia la Orleans.
Printre alemani au desfășurat activitate misionară în seco-
lul al VII-lea călugării scoțieni Fridolin, Columban și Magnus.
La bavarezi, în secolul al VI-lea regele Garibald și fiica
sa Theodelinda erau creștini.
Adevăratul apostol al Germaniei a fost Wynfrith din
Crediton cunoscut sub numele de Bonifaciu (680-754), care potri-
vit istoricului englez Cristopher Dawson a avut „o influență mai
profundă în istoria Europei decât a oricărui alt englez”203.
Până la vârsta de patruzeci de ani Bonifaciu a trăit la
mănăstirea din Exeter. În anul 722 el a fost hirotonit de către
papa Grigorie al II-lea ca episcop al frontierei germane fără o
reședință fixă.
La venirea sa în Germania Bonifaciu nu a găsit o țară pă-
gână, cei mai mulți dintre locuitori fiind cel puțin nominal creș-
tini. Creștinismul lor lăsa de dorit. Mulți încă păstrau practici

203
S. Neil, A History of Christian Missions, Pinguin Books, 1964, p. 74. (Se
va prescurta în continuare A History of Christian...).
189
magice din vremea de dinainte de încreștinare. Preoții erau cu
puțină pregătire și organizarea bisericească slabă.
Marea contribuție a lui Bonifaciu a constat în extinde-
rea credinței creștine în teritoriile păgâne și în consolidarea or-
ganizației ierarhice a Bisericii de aici.
El și-a desfășurat activitatea în special în Hesse. La în-
demnul unora din cei pe care i-a convertit el s-a dus în Geismar
unde în prezența unui mare număr de păgâni a început să taie
stejarul sacru al lui Thor. Sarcina a fost dusă la capăt de un
vânt puternic care i-a determinat pe păgânii care priveau și-l
blestemau pe acest profanator, să se convertească. Din lemnul
acestui stejar a construit o capelă închinată Sfântului Petru.
După o nouă vizită la Roma (737-738), Bonifaciu a or-
ganizat episcopiile de la Freising, Passau, Ratisbon și Salzburg,
iar în 744 a întemeiat vestita mănăstire de la Fulda.
În 751 Bonifaciu l-a încoronat pe Pepin ca rege al francilor.
A murit la 5 iunie 754 ucis cu alți cincizeci și doi de tova-
răși cu care a pornit o nouă misiune în ținutul frizilor (Olanda).
Din scrisorile sale rezultă că metoda sa misionară con-
sta în a boteza repede după care urma de fapt lungul proces al
învățării celor botezați.
În Insulele Britanice Creștinismul era prezent încă îna-
inte de convertirea lui Constantin cel Mare. Tertulian vorbește
de creștini acolo încă la începutul secolului al III-lea.
Beda Venerabilul (673-735) în capitolul al VII-lea al pri-
mei cărți a Istoriei Bisericii și poporului englez relatează martiriul
Sfântului Alban, petrecut în timpul persecuției lui Dioclețian.
La Sinodul de la Arelate (314) au participat episcopii de
York, Londra și Lincoln și nu este exclus ca la vremea respec-
tivă să fi existat și alte centre episcopale în această zonă.
În anul 407, după proclamarea generalului Flavius Claudius
Constantinus ca împărat de trupele din Britania și trecerea sa în
Galia, Britania încetează de a mai face parte din Imperiul Ro-
man devenind ținta invaziilor anglo-saxonilor.

190
 Înainte de retragerea romanilor în Britania s-a născut cel ca-
re va deveni apostolul Irlandei, Patrick (389-461). Acesta s-a năs-
cut într-o familie creștină tatăl său fiind diacon, iar bunicul preot.
La vârsta de șaisprezece ani a fost luat și dus captiv în Irlanda. Du-
pă șase ani petrecuți acolo a reușit să scape și în urma unor peripeții
care l-au dus în Galia și poate Italia apoi s-a reîntors în Britania.
Dar Patrick se va reîntoarce în Irlanda. Nu se cunoaște
data acestei reîntoarceri, acum de bunăvoie. Între timp el a de-
venit un bun cunoscător al Sfintei Scripturi.
Viața sa s-a aflat în permanentă primejdie, însă el a reu-
șit să boteze mii de irlandezi și să hirotonească preoți, pentru că
în anul 432 a fost el însuși hirotonit episcop misionar.
Datorită influenței lui, fii și fiice ale căpeteniilor locale au
intrat în monahism. El a introdus episcopatul diecezan în Irlanda.
În secolele VI-VII școlile monahale din Irlanda au do-
bândit reputație, gloria lor constând în realizările pe tărâm mi-
sionar chiar pe continent.
Contemporan cu Patrick a fost Ninian, provenind dintr-o
familie înstărită din nordul Britaniei. El a fost dus ca ostatic la
Roma și acolo a primit o pregătire temeinică în cele ale credin-
ței creștine. Trimis ca misionar la poporul său el s-a oprit în
395 pentru a-l vizita pe Martin de Tours. Ninian a activat în
Scoția, dar influența lui a pătruns și în Țara Galilor și nu este
imposibil să fi pătruns și în Irlanda.
Marele misionar în Scoția a fost Columban (527-597)
care încă în Irlanda sa natală a întemeiat mănăstiri. El a fost cel
care i-a încreștinat pe picții din Scoția.
În ceea ce privește Anglia propriu-zisă un fapt remarcabil
este acela că misiunea creștină a fost inițiată de către un papă, și
anume Grigorie cel Mare (590-604). Niciun alt papă până la el nu
a trimis vreo expediție cu scopul de a converti un popor păgân.
Interesul lui Grigorie pentru Anglia a fost trezit de scla-
vii angli din Britania, pe unii dintre aceștia răscumpărându-i și
așezându-i în mănăstiri.

191
 Pentru misiunea în Anglia, Grigorie și-a ales oameni
din mănăstirea pe care o condusese el însuși. În fruntea grupu-
lui de misionari l-a numit pe Augustin. Membrii grupului nu au
fost prea entuziasmați de misiunea care le-a fost încredințată și
ajunși în Galia l-au trimis pe Augustin la Roma pentru a-l ruga
pe Grigorie să le permită să renunțe la această acțiune.
Papa Grigorie s-a opus și expediția călugărilor conduși
de Augustin a dobândit un mare succes.
Ajunși în Britania, Augustin și însoțitorii săi nu s-au în-
dreptat spre Narthumbria cum i-a sfătuit papa Grigorie, ci spre
regatul de Kent. Acesta era mai apropiat de Continent. Pe de
altă parte regele de aici, Ethelbert avea soție pe franca creștină
Bertha. Înainte de căsătorie Ethelbert a promis că-i va permite
acesteia să-și urmeze religia creștină, la Canterbury existând o
biserică în care ea se închina. Bertha a fost însoțită în călătoria
spre Kent de un episcop pe nume Luidhart.
Augustin a ajuns la Canterbury în 1597 și Ethelbert s-a
încreștinat. Augustin a fost făcut episcop și în 601 mitropolit
urmând a organiza douăsprezece eparhii.
Anglo-saxonii primind Creștinismul direct de la Roma
au arătat devoțiune deosebită pentru acest centru.
În secolul al VII-lea rolul conducător jucat de Kent cu
un secol înainte a fost preluat de Narthumbria al cărei rege,
Edwin, a fost convertit de către Paulinus.
Edwin s-a căsătorit cu fiica lui Ethelbert care s-a în-
dreptat spre York însoțită de episcopul Paulinus, care după bo-
tezarea lui Edwin a devenit episcop al acestui oraș.
În secolele VII-VIII Biserica din insulele Britanice l-a
dat pe vestitul istoric al Creștinismului englez Beda Venerabilul,
autorul lucrării A History of the English Church and people,
sursa principală de informații pentru începuturile Creștinismu-
lui în insulele britanice.

192
 Lecția XXIII

Observații în legătură cu Sinoadele Ecumenice

În epoca primară întreaga răspundere pentru lucrarea
bisericească o purtau, în chip solidar, toți membrii Bisericii,
apostolii, episcopii și ceilalți clerici împreună cu harismaticii și
cu credincioșii.
În întreaga epocă a persecuțiilor, episcopii, fiind cei dintâi
supuși represaliilor, au fost supliniți în mod constant de către cei-
lalți clerici. În acele părți ale imperiului unde persecuțiile nu au
fost atât de sistematice și sângeroase, episcopii s-au găsit mereu în
fruntea comunităților creștine și pentru a lua hotărâri în chestiuni-
le obștești au început a se sfătui în adunări (sinoade)204.
Astfel au luat naștere sinoade formate numai din epis-
copi ce nu reprezintă de fapt continuarea sinodului apostolic și
nici a lucrării sinodale postapostolice.
Succesiunea apostolică trebuie înțeleasă ca reprezen-
tând tezaurul credinței și harul preoției cu care Sfinții Apostoli
au înzestrat Biserica din încredințarea Mântuitorului.

Observații în legătură cu Sinoadele Ecumenice

1. Sinoadele Ecumenice din epoca unității Bisericii nu

se autodefinesc.
2. Niciunul din aceste sinoade nu a prescris reguli pen-
tru instituționalizarea Sinodului Ecumenic.
3. Nu au caracterul necesității.
4. Sinoadele ecumenice au fost doar expresii ale con-
sensului general al Bisericii, iar nu prima sau principala formă
de manifestare a acestui consens pentru că lor le-a urmat așa-
numitul consensus ecclesiae dispersae.

204
Cf. Liviu Stan, Importanța vechilor sinoade ecumenice și problema unui viitor
sinod ecumenic, în „Studii Teologice”, XXIV, 1972, nr. 3-4, p. 190-211.
193
 5. Însușirea de Sinoade Ecumenice le-a fost consacrată
prin așa-numita recepție din partea întregii Biserici.
6. Deși nu sunt indispensabile pentru Biserică în sens on-
tologic, totuși în sensul unor harisme ele sunt posibile oricând.
Forma constantă prin care Biserica și-a manifestat în-
totdeauna infailibilitatea a fost și a rămas consensul întregii Bi-
serici, adică punerea de acord a întregului corp social al Biseri-
cii asupra oricăror probleme privind păstrarea, apărarea și defi-
nirea adevărului revelat.
Modul în care s-a realizat și continuă a fi realizat acest
consens a depins de vremea și de împrejurările în care s-a aflat
Biserica în decursul timpului. Într-o anumită vreme a fost posi-
bil ca forma prin care Biserica și-a manifestat infailibilitatea,
realizând consensul întregului corp social, în acest scop, să fie
tocmai Sinodul Ecumenic.
Deci, Sinodul Ecumenic a fost doar unul din formele
prin care Biserica și-a realizat consensul. Biserica nu și-a peri-
odizat și nu și-a instituționalizat niciuna din formele pe care le-a
folosit pentru a-și manifesta consensul său general. Adunați în
sinod părinții sinodali nu vorbeau în numele lor, ci în acela al Bise-
ricii. Cuvântul sau hotărârea lor era a Bisericii Universale.
Sfântul Duh i-a asistat activ pe ierarhii adunați în sinoa-
de, cum s-a întâmplat și cu Sfinții Apostoli. El dă caracter și
forță universală hotărârilor sinodale și pregătește sufletele cre-
dincioșilor spre a le primi.
Legătura continuă cu Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți
prin Sfânta Tradiție devine factor puternic promovând unani-
mitatea și prin aceasta universalitatea.

Sinodul I Ecumenic (325)

Atunci când Biserica a avut de făcut față unor probleme

majore, mai ales în domeniul credinței, ea a căutat rezolvarea
acestora în cadrul unor adunări sau sinoade ale episcopilor ei.
Modelul a fost oferit chiar de către Sfinții Apostoli, care, atunci
194
când viața Bisericii a fost tulburată de cei care învățau că legea
mozaică trebuie să fie observată și de către creștinii proveniți
dintre neamuri, s-au întrunit în sinod împreună cu prezbiterii și
credincioșii din Ierusalim, în anul 50 și, sub povățuirea Sfântu-
lui Duh, au hotărât ca prescripțiile legii mozaice să nu fie im-
puse creștinilor dintre neamuri. (F. A., 15).
Această cale apostolică a devenit o vreme calea principală a
Bisericii de rezolvare a problemelor și divergențelor care au apărut
în sânul ei și chiar în epoca grea a primelor trei veacuri, când crești-
nii au avut de suferit mult din cauza persecuțiilor, Biserica n-a re-
nunțat la discutarea marilor probleme în sinoade, reușind să țină în
acel răstimp peste șaizeci de sinoade, la nivel local sau mitropolitan.
După ce, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare a dat
Bisericii libertatea de a-și desfășura în chip nestânjenit viața ei în
lume și după ce, prin înfrângerea lui Liciniu, împăratul a restaurat
unitatea imperiului el a dorit ca să fie refăcută și unitatea Bisericii.
La acea dată pacea Bisericii era adânc tulburată de erezia propo-
văduită de preotul Arie din Alexandria Egiptului care nici la în-
demnul ierarhului său, episcopul Alexandru al Alexandriei, nici la
avertismentele sinodului local întrunit în marea metropolă a Egip-
tului în anul 320, n-a vrut să renunțe la rătăcirea sa.
În ce a constat rătăcirea lui Arie? Acesta și-a formulat
învățătura sa cu intenția de a combate o altă erezie a vremii ca-
re susținea că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu ar fi persoane reale,
ci doar diferite puteri sau manifestări ale lui Dumnezeu în lu-
me. Susținătorii acestui punct de vedere erau preocupați de
sublinierea învățăturii despre unitatea lui Dumnezeu, însă felul
în care făceau acest lucru punea în primejdie credința despre
realitatea celor trei persoane ale Sfintei Treimi.
Arie dorea să pună în lumină realitatea personală a Fiului,
cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, însă influențat de învățătu-
ra dascălului său, Lucian, a propus un punct de vedere care-L su-
bordona pe Fiu, Tatălui. Potrivit concepției sale, Dumnezeu Tatăl
n-a fost întotdeauna Tată întrucât ar fi fost un timp când Fiul n-ar fi

195
existat. Fiul ar fi fost creat din nimic de către Tatăl, ca cea dintâi și
cea mai nobilă creatură și apoi prin intermediul acesteia au fost cre-
ate toate celelalte ființe și lucruri. Fiul, n-ar fi deci, de aceeași ființă
cu Tatăl și Arie motiva adorarea care i se acordă Fiului nu pe baza
ființei dumnezeiești a acestuia, pe care o nega, ci pe temeiul calității
Fiului de creatură minunată a lui Dumnezeu, subordonată lui Dum-
nezeu Tatăl, dar superioară tuturor celorlalte creaturi.
Întrucât, după condamnarea învățăturii sale în sinodul de
la Alexandria, Arie s-a îndreptat spre Palestina și Asia de unde își
răspândea erezia sa mai departe, împăratul Constantin cel Mare,
care restaurase unitatea imperiului, a hotărât ca să contribuie și la
refacerea unității Bisericii care era afectată de arianism dar și de
alte probleme lăuntrice. Pentru aceasta împăratul a decis să apele-
ze la un mijloc care se dovedise folositor în istoria de până atunci
a Bisericii: convocarea episcopilor în sinod. În trecut sinoadele
avuseseră loc la nivel provincial și fuseseră convocate de către
mitropolitul provinciei respective. Niciun mitropolit sau episcop,
însă, nu avea autoritatea de a-i convoca în sinod pe mitropoliții și
episcopii din imperiu și chiar pe cei din afara fruntariilor acestuia,
așa încât atunci când împăratul Constantin cel Mare a adresat mi-
tropoliților și episcopilor chemarea de a se întruni într-un sinod
oikoumene, într-o adunare a episcopatului din întreg imperiul,
nimeni n-a contestat acest act al împăratului.
Inițial împăratul s-a gândit la orașul Ancira din centrul
Anatoliei ca loc în care să se țină această adunare, dar în cele
din urmă a preferat Niceea (Iznikul de astăzi), care era și mai
aproape de reședința sa de la Nicomidia și în același timp un
punct la care se poate ajunge cu destulă ușurință din orice parte
a imperiului, atât pe uscat cât și pe mare.
Importanța pe care a acordat-o Constantin cel Mare aces-
tei întruniri decurge din faptul că el a pus la dispoziția sinodalilor,
pentru transportul lor, poșta imperială, precum și mijloacele mate-
riale pentru întreținere în timpul lucrărilor. Altfel, la acea dată nici
nu se putea întruni o adunare de asemenea dimensiuni: 318 episcopi,

196
pe lângă au mai participat și unii însoțitori ai episcopilor sau dele-
gați ai unor episcopi. A fost prezentă acolo floarea creștinătății din
acea vreme: episcopii scaunelor apostolice, Alexandru al Alexan-
driei, Eustațiu al Antiohiei și Macarie al Ierusalimului, apoi o
seamă de alți ierarhi vestiți ca Eusebiu al Nicomidiei, Eusebiu
al Cezareei, părintele istoriei bisericești, Marcel al Ancirei, făcători
de minuni, ca Sfântul Spiridon al Trimitundei din Cipru, Sfântul
Nicolae al Mirelor Lichiei și Iacob de Nissibi. Prezența în rândul
participanților a unor ierarhi care suferiseră și deveniseră mărturi-
sitori ai credinței ca Paul al Neocezareii, Pafnutie al Tebaidei
Egiptului, Osiu de Cordoba, îndreptățește pe un istoric al acestui
eveniment să numească sinodul „o adunare de mucenici”. Dintre
clericii care au participat ca reprezentanți sau ca însoțitori ai epis-
copilor îi amintim pe preoții Vicențiu și Vitus, trimișii papei Sil-
vestru al Romei, și pe diaconul Atanasie, însoțitor al episcopului
Alexandru al Alexandriei, talentat orator și teolog profund care va
deveni cel mai tenace apărător al Ortodoxiei împotriva arianismu-
lui, atât în timpul sinodului cât și după aceea când va fi ales epis-
cop al Alexandriei, meritându-și supranumele de „părinte al Orto-
doxiei” cu care l-a cinstit Biserica.
Lucrările sinodului au început în ziua de 20 mai 325 în
prezența împăratului Constantin cel Mare care, în cuvântarea
de deschidere, a afirmat că „dezbinarea din Biserică este mai
groaznică și mai dureroasă decât oricare alt război” și și-a ex-
primat în fața participanților dorința de a „vedea unite inimile
tuturor și înțelegerea restabilită cu pace, pe care voi, unșii lui
Dumnezeu, aveți datoria de a o propovădui și altora”.
De la început, participanții la sinod s-au împărțit în trei
grupări în funcție de atitudinea lor față de principala problemă
pe ordinea de zi: cei care împărtășeau credința ortodoxă că Iisus
Hristos este și Dumnezeu adevărat și om adevărat, că Dumne-
zeu fiind de o ființă cu Tatăl, cei care îl susțineau pe Arie și, în
fine, cei din a treia grupare care, definind raportul dintre Fiul și
Tatăl, afirmau că Fiul este asemănător după ființă cu Tatăl.

197
 Majoritatea sinodalilor sprijineau credința ortodoxă care a
fost înfățișată cu măiestrie de către Sfântul Atanasie. Acesta și-a în-
temeiat atitudinea de respingere a ereziei lui Arie pe credința vie și
pe experiența Bisericii. Arianismul – spunea el –subminează învăță-
tura creștină despre Dumnezeu presupunând că Sfânta Treime nu
este veșnică și în felul acesta introduce politeismul. Erezia lui Arie
contrazice, apoi, credința și practica Bisericii de a boteza în numele
Sfintei Treimi cât și pe cea a rugăciunilor către Dumnezeu Fiul.
Toate aceste puncte de vedere ale Sfântului Atanasie porneau din
preocuparea sa profundă pentru realitatea mântuirii și nu reprezen-
tau speculații filozofice. Marele părinte alexandrin a arătat că aria-
nismul subminează întreaga învățătură a Bisericii despre mântuire,
pentru că numai dacă Mijlocitorul mântuirii noastre a fost El însuși
cu adevărat Dumnezeu a putut restabili în propria Sa persoană com-
uniunea firii Sale umane cu Dumnezeu și ne-a putut oferi și nouă
oamenilor garanția mântuirii, adică a îndumnezeirii noastre. Omul
se îndumnezeiește prin comuniunea sa cu Hristos. Prin urmare, Cu-
vântul însuși trebuie să fie Dumnezeu pentru că altfel nu poate îm-
părtăși oamenilor viață dumnezeiască. El nu ar fi putut împărtăși
oamenilor această viață dacă El însuși ar fi fost divin doar printr-o
adopție, dacă El însuși n-ar fi fost Dumnezeu în propria Sa ființă.
Dacă Arie afirma că între Tatăl și Fiul există o asemă-
nare de voință, comparabilă cu imitarea voită de către cineva a
dascălului său, Sfântul Atanasie accentua și explica limpede
credința Bisericii că între Tatăl și Fiul există nu o asemănare de
voință, ci o identitate de ființă, o identitate de dumnezeire.
Sfântul Atanasie a atras atenția sinodalilor că problema pe
care o ridica erezia lui Arie pentru teologia creștină și pentru viața
Bisericii nu era aceea a unității dumnezeirii, ci cea a coeternității
Fiului cu Tatăl, problema divinității depline a Fiului în opoziție cu
statutul de creatură care îi era rezervat acestuia de către arieni.
Părinții sinodali de la Niceea au reafirmat cu tărie credința
Bisericii despre realitatea dumnezeirii Fiului și au accentuat-o prin
termeni ca „de o ființă cu Tatăl” sau „din ființa Tatălui”, prezenți

198
în articolele privitoare la cea de a doua persoană a Sfintei Treimi
din Simbolul de Credință pe care l-au alcătuit și care prin adău-
garea la cel de al doilea Sinod Ecumenic a altor cinci articole, va
deveni simbolul niceo-constantinopolitan. Acest simbol are o
valoare ecumenică incontestabilă ce decurge din conținutul său
de scurtă expunere a întregii plenitudini a credinței creștine.
Simbolul alcătuit la Niceea a fost primit de majoritatea
participanților la sinod în frunte cu împăratul Constantin cel
Mare. Au refuzat să îl accepte Arie împreună cu unii dintre sus-
ținătorii săi care cu toții au fost excluși din comunitatea Biseri-
cii pentru că s-au împotrivit adevărului acesteia.
Problema ereziei ariene odată rezolvată, părinții sinodali
au trecut și la discutarea altor chestiuni între care proeminentă
era cea privitoare la data serbării Sfintelor Paști. S-a pus aceas-
tă problemă în fața sinodului întrucât în legătură cu ea existau
în Biserică practici diferite. Diferențele nu priveau esența sau
semnificația acestei sărbători, ci doar data serbării ei. Unii creș-
tini, mai ales cei de la Roma și din Apus, serbau Paștile în du-
minica de după 14 Nissan, după luna plină ce urma echinocțiu-
lui de primăvară, iar dacă Paștile coincideau cu Pascha iudaică
se amânau cu o săptămână. Alți creștini, mai cu seamă cei din
Orient, serbau vinerea Patimilor în ziua de 14 Nissan, iar Paștile
în ziua de 16 Nissan, indiferent de ziua săptămânii în care se
întâmplau să cadă acestea.
Întrucât aceste deosebiri au dus la apariția unor momen-
te de tensiune între diferite comunități creștine, sau între creș-
tini făcând parte din aceeași comunitate, la Niceea s-a luat ho-
tărârea că Paștile să se serbeze de către întreaga Creștinătate la
aceeași dată: în prima Duminică de după lună plină, după echi-
nocțiul de primăvară iar când acestea coincideau cu sărbătoarea
evreilor, serbarea Paștilor să se amâne cu o săptămână. Calcularea
datei Paștilor și comunicarea ei celorlalte Biserici a fost încredin-
țată Bisericii din Alexandria Egiptului, oraș renumit și pentru pro-
gresul pe care științele astronomice îl cunoscuseră acolo.

199
 Importantă pentru viața Bisericii a fost și hotărârea pe
care părinții sinodali au luat-o în legătură cu starea civilă a cle-
rului. În timpul lucrărilor sinodului unii participanți apuseni,
probabil și Osiu de Cordoba, au cerut ca membrii clerului Bise-
ricii să trăiască în celibat, în conformitate cu o hotărâre a unui
sinod local ținut la Elvira, în Spania, în anul 306.
Cel care a arătat nepotrivirea acestei propuneri a fost
episcopul Pafnutie al Tebaidei Egiptului. Deși el însuși, înainte
de a fi fost ales episcop, trăise din copilărie într-o mănăstire,
ierarhul egiptean s-a ridicat împotriva sugestiei apusenilor so-
cotind că ar fi un jug greu asupra clericilor, această asprime
putând avea efecte dăunătoare asupra Bisericii. În același timp
episcopul Pafnutie a adus argumentul pozitiv al importanței
nunții și a numit castitate nunta făcută după lege.
Sfatul episcopului egiptean a fost urmat de către parti-
cipanții sinodului niceean care au confirmat menținerea și pe
mai departe a obiceiului existent în Biserică de a îngădui celor
ce doresc să intre în preoție să poată alege singuri, înainte de
hirotonie, între căsătorie și celibat.
Părinții sinodali au alcătuit și un număr de douăzeci de
canoane care reglementează probleme privind drepturile mitro-
poliților, instituirea episcopilor, calitățile clericilor. Prin cano-
nul șase s-a acordat întâietate mitropoliților din Roma, Alexan-
dria și Antiohia, iar prin canonul șapte episcopul din cetatea
Ierusalimului a fost ridicat la rangul de mitropolit.
Lucrările sinodului s-au încheiat în mod festiv în ziua
de 25 august 325 și hotărârile luate aici au fost promulgate în
întreaga lume.
Prin repetarea invitației adresate episcopilor din imperiu, de
către împăratul Teodosie cel Mare, după mai bine de jumătate de
veac, în anul 381 sinodul de la Niceea nu a rămas un eveniment
unic în istoria Bisericii, ci s-a transformat într-o piatră de hotar, a
devenit un model al unor evenimente de acest fel, sinoadele ecu-
menice care au urmat. Acestea toate în număr de șapte au fost eve-
nimente harismatice prin care Biserica își manifestă în lume și în
istorie ecumenicitatea, adică universalitatea și unitatea ei.
200
 Lecția XXIV

Erezia pnevmatomahilor și Sinodul II Ecumenic.

Apolinarismul

Termenul de pnevmatomahi a fost mai întâi folosit de

către Sfântul Epifaniu al Salaminei în lucrarea sa Panarion (sau
Contra tuturor ereziilor) pentru a-i desemna pe ereticii care ne-
gau consubstanțialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu Fiul.
Reflecția teologică despre Duhul Sfânt în vremea de după
Origen se afla cu mult în urma practicii liturgice. În secolul IV,
Arie îl considera ipostas dar neasemănător cu Fiul în ființă, du-
pă cum pe Fiul îl considera neasemănător cu Tatăl. Cu toate că
problema Duhului Sfânt nu a fost ridicată la Niceea se observă
de acum înainte un interes crescut pentru aceasta. Arienii de
mai târziu îl socoteau pe Sfântul Duh ca fiind cea mai nobilă
dintre creaturi produs de Fiul la îndemnul Tatălui, Duhul Sfânt
fiind sursa iluminării și sfințirii.
În jurul anului 360 Sfântul Atanasie își expune propria sa
teologie despre Duhul Sfânt împotriva tropicilor din Egipt, care în-
vățau că Duhul Sfânt este o creatură din nimic, un înger superior
celorlalți îngeri. Sfântul Atanasie învață – împotriva acestora că Du-
hul Sfânt, departe de a avea ceva în comun cu creaturile, aparține și
este una cu Dumnezeirea care este în Treime. Treimea este veșnică,
omogenă și indivizibilă și întrucât Sfântul Duh este membru al Tre-
imii el trebuie să fie consubstanțial cu Tatăl și cu Fiul. Sfântul Ata-
nasie accentuează legătura strânsă dintre Duhul Sfânt și Fiul (teolo-
gia sau despre Duhul Sfânt consfințită la sinodul de la Alexandria
362). Tot Sfântul Atanasie a făcut începutul a ceea ce se numește
teologia homousionului Sfântului Duh care va fi completată și dez-
voltată de către părinții capadocieni ca urmare a diferitelor păreri
eretice care persistă în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Într-o
predică din anul 380, Sfântul Grigorie de Nazianz ne dă o imagine
limpede a marii varietăți de opinii privitoare la Sfântul Duh: „Unii îl

201
consideră pe Sfântul Duh o putere, alții o creatură, iar alții Dumne-
zeu. Alții refuză să se pronunțe. Dintre cei care acceptă Dumnezei-
rea Sfântului Duh unii păstrează doar pentru ei această credință ca
pe o părere pioasă, alții o propovăduiesc în mod deschis, iar alții
postulează trei persoane înfățișând Dumnezeirea în grade diferite”.
Oponenții Dumnezeirii Sfântului Duh sunt numiți și ma-
cedonieni după Macedoniu, episcopul homiusian al Constanti-
nopolului, depus de către arieni în anul 360. Și între pnevmatomahi
existau moderați și radicali. Aceștia din urmă preferau în legătură
cu Sfântul Duh termenul de asemănător în ființă sau asemănător
în toate. Poziția ambelor grupe poate fi rezumată într-o frază a
lui Eustațiu de Sevaste (unul din reprezentanții pnevmatomahilor)
care spune că nu a ales să-l numească pe Sfântul Duh nici Dum-
nezeu, dar nici creatură; alți pnevmatomahi, spunând același lu-
cru, afirmând că Sfântul Duh ocupă o poziție intermediară nefi-
ind nici Dumnezeu dar nici creatură.
Sfântul Vasile cel Mare a preferat la început o rezervă tac-
tică, o iconomie, pentru a-i câștiga pe cei ce ezitau. Cu timpul
afirmațiile sale au devenit tot mai decise declarând că Duhul trebu-
ie recunoscut ca fiind sfânt și ca fiind una cu „dumnezeiasca fire”,
inseparabil de Tatăl și de Fiul. În lucrarea Despre Duhul Sfânt a
făcut un pas mai departe îndemnând ca Duhului să i se acorde ace-
eași mărire, cinste și închinăciune ca și Tatălui și Fiului. El trebuie
socotit împreună și nu mai prejos decât Tatăl și Fiul.
Sfântul Vasile nu-l numește la început pe Duhul Dum-
nezeu, nu folosește acest termen, dar de fapt afirmă acest lucru
atunci când spune: „noi mărim pe Duhul cu Tatăl și cu Fiul
pentru că credem că El nu este străin de natura dumnezeiască”.
Mai târziu Sfântul Vasile va mărturisi acest lucru fără
rezervă: „Noi trebuie să mărturisim că Tatăl e Dumnezeu, Fiul
Dumnezeu, Duhul Sfânt Dumnezeu... El este de o ființă cu Ta-
tăl și cu Fiul”. (Ep. VIII).
Argumentele Sfântului Vasile se pot reduce la trei:
a) mărturia Scripturii despre măreția și demnitatea Du-
hului și despre puterea și întinderea lucrării sale;

202
 b) asocierea Duhului cu Tatăl și cu Fiul în orice lucru
săvârșit de aceștia în special în lucrarea de sfințire și dumnezeire;
c) relația sa personală atât cu Tatăl, cât și cu Fiul.
Ceilalți capadocieni repetă și extind învățătura Sfântului
Vasile despre Sfântul Duh.
Sfântul Grigorie de Nissa accentuează unicitatea naturii
de care se împărtășesc cele trei persoane și vorbește despre fap-
tul că activitatea Duhului este identică cu cea a Tatălui.
Sfântul Grigorie de Nazianz renunță la abținerea de care a
dat dovadă Sfântul Vasile cel Mare: „Duhul este Dumnezeu? Es-
te, într-adevăr. Atunci el este consubstanțial? Desigur că este în-
trucât este Dumnezeu”. Pentru a explica întârzierea cu care s-a
recunoscut dumnezeirea Sfântului Duh el produce o teorie origi-
nală a dezvoltării doctrinare: Vechiul Testament a revelat pe Ta-
tăl, Noul Testament pe Fiul iar Duhul Sfânt se descoperă tot mai
mult în vremea noastră. Pentru a contrabalansa afirmația arienilor
potrivit căreia prin consubstanțialitatea Duhului Sfânt s-ar deduce
că Tatăl are doi fii, s-a făcut diferențierea necesară în privința ra-
portului Tatălui cu Fiul și cu Duhul Sfânt: în timp ce Fiul e născut
din veci, din Tatăl, Sfântul Duh purcede din veci din Tatăl.
În 376 pnevmatomahii au ținut un sinod la Cizic la care
au adoptat o formulă de credință în care Sfântul Duh e trecut în
rândul creaturilor. Doi ani mai târziu, în 378, episcopii din pro-
vincia Iliricului occidental s-au întrunit într-un sinod la Sirmium
sub președinția episcopului locului, Anemius, și a Sfântului
Ambrozie și au condamnat erezia pnevmatomahă.
Împotriva învățăturii pnevmatomahilor împăratul Teo-
dosie cel Mare (379-395) a dat în anul 380 un edict prin care
poruncea ca toți supușii săi să adere la adevărata credință „a
unei singure dumnezeiri a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh,
de aceeași mărire în Treime”.
Pentru restabilirea liniștii în imperiu, Teodosie a convocat
la Constantinopol cel de al doilea Sinod Ecumenic care a fost inau-
gurat în mai 381 și a durat până la 9 iulie 381. Au participat 150 de

203
episcopi între care Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nissa, Chiril al
Ierusalimului, Gheronțiu sau Terențiu de Tomis. Papa Damasus n-a
trimis niciun delegat. Episcopii egipteni au încercat să-l impună pe
scaunul de Constantinopol, împotriva Sfântului Grigorie de Na-
zianz pe filozoful Maxim Cinicul, hirotonit în mod necanonic.
Sfântul Grigorie de Nazianz a preluat conducerea lucrărilor
sinodului după moartea lui Meletie al Antiohiei, dar a demisionat
din cauza atmosferei nefavorabile pe care i-au creat-o egiptenii. În
locul său a fost ales laicul Nectarie aflat încă în stare de catehumen.
Sinodalii i-au anatematizat pe pnevmatomahi precum și
diferitele fracțiuni ariene și au redactat o definiție dogmatică prin
care mărturiseau consubstanțialitatea și deosebirea celor trei
persoane divine pentru a-i combate pe pnevmatomahi, precum și
întruparea desăvârșită a Cuvântului Fiului lui Dumnezeu, pen-
tru a combate erezia lui Apolinarie. Din nefericire acest tomos
doctrinar s-a pierdut. Au mai completat Simbolul niceean cu
cinci articole despre Sfântul Duh și Biserică și astfel Simbolul
se numește niceeo-constantinopolitan.
Acesta a fost introdus la Sfânta Liturghie mai întâi în anul
471 la Antiohia de patriarhul monofizit Petru Gnafeus sau Fullon.
Sinodul a dat și șapte canoane dintre care mai important
este canonul 3 care hotărăște ca episcopul Constantinopolului să
aibă întâietate de onoare după episcopul Romei, pentru că de fapt
Constantinopolul este Roma cea Nouă. Roma a acceptat hotărârile
dogmatice, dar nu și canoanele Sinodului al II-lea Ecumenic.

Condamnarea apolinarismului

Pentru a explica unirea firii dumnezeiești cu firea omeneas-

că a Logosului, Apolinarie din Laodiceea pornea de la concepția
trihotomică a lui Platon (trup, suflet animal, suflet rațional)
susținând că la întrupare Iisus Hristos a primit trup omenesc și
suflet animal, locul sufletului rațional fiind luat de Logos.
Prin această învățătură se distrugea integritatea firii umane
a Mântuitorului.
204
 Apolinarie este autorul formulei „mia fisis to Teu, Logo
sesarkomeni”.
În comparație cu Niceea, Constantinopolul a avut o ex-
punere mai completă și desăvârșită.
1. „Făcător al cerului și pământului” raportate în Crez la
Tatăl care fiind Tatăl este și Creatorul a toate. Despre Fiul, a cărui
importanță nu se micșorează se spune „prin care toate s-au făcut”.
În felul acesta se exclude interpretarea maniheistă a Fiului
ca demiurg, alcătuitor al lumii, (ca la Platon, Filon).
2. Expresia „din ființa Tatălui” a devenit de prisos în
prezența lui omousios, iar expresia „înainte de toți vecii” înde-
părta posibilitatea de a se introduce vreo deosebire cronologică
între Tatăl și Fiul.
3. Începând cu acest capitol se expune procesul mântui-
rii săvârșit de Iisus Hristos. Sinodul întâi sublinia natura dum-
nezeiască a Mântuitorului, Sinodul al doilea trebuie să afirme
autenticitatea naturii umane.
4. Evenimentele evanghelice au coordonate istorice (în
zilele lui Ponțiu Pilat). Aceasta împotriva docheților.
5. După Scripturi – respectul Bisericii pentru Scriptură.
6. A cărui împărăție nu va avea sfârșit – împotriva ereziei
lui Fotiu din Sirmium, care nega existența eternă a lui Iisus Hristos.
7. Sfântul Apostol Pavel folosește termenul Domn în
legătură cu Duhul (II Cor. 3, 17 și urm.):
- de viață făcătorul (In. 6, 63) – Duhul este cel ce dă vi-
ață și (II Cor. 3,6).
- care de la Tatăl purcede (In. 15, 26).
- „care a grăit prin prooroci” (II Petru 1, 21). Pentru că
niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei
sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt.
- „Care împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”.
Reproduce aproape în întregime cuvintele lui Atanasie „care îm-
preună cu Tatăl și cu Fiul este mărit” (Ad. Serap I, 31). La fel ideea
„închinării” este prezentă la Sfântul Vasile cel Mare (Ep. 90, 2).
- împreună cinstirea – conglorificatio205.

205
J. N. D. Kelly, Early Christian..., p. 341-342.
205
 Simbolul de credință niceo-constantinopolitan
Niceea:
Credem într-unul Dumnezeu,
Tatăl, atotțiitorul, făcătorul tuturor
celor văzute și nevăzute.
Și într-unul Domn Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, unul născut,
născut din Tatăl, adică din ființa
Tatălui, Dumnezeu din Dumne-
zeu, lumină din lumină, Dumne-
zeu adevărat din Dumnezeu ade-
vărat, născut nu făcut, cel ce este
de o ființă cu Tatăl, prin care
toate s-au făcut, atât în cer cât și
pe pământ.
Care pentru noi oamenii și
pentru a noastră mântuire s-a
pogorât din cer, s-a întrupat și s-a
făcut om, a pătimit și a înviat a
treia zi și s-a suit la ceruri și șade
de-a dreapta Tatălui și iarăși va
să vină să judece viii și morții.
Și întru Duhul Sfânt
Constantinopol:
1. Și într-unul Dumnezeu, Tatăl,
atotțiitorul, făcătorul cerului și pământu-
lui, al tuturor celor văzute și nevăzute.
2. Și într-unul Domn Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din
Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii;
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat, născut iar nu
făcut, cel de o ființă cu Tatăl, prin care
toate s-au făcut.
3. Care pentru noi oamenii și pentru
a noastră mântuire s-a pogorât din cer și
s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Feci-
oara Maria și s-a făcut om.
4. Și s-a răstignit pentru noi în zi-
lele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și s-a
îngropat.
5. și a înviat a treia zi după Scripturi.
6. și s-a suit la ceruri și șade de-a
dreapta Tatălui.
7. Și iarăși va să vină cu mărire să
judece viii și morții, a cărui împărăție
nu va avea sfârșit. (Lc. 1, 33).
8. Și întru Duhul Sfânt, Domnul,
de viață făcătorul, care din Tatăl pur-
cede; Cel ce, împreună cu Tatăl și cu
Fiul este închinat și mărit, care a grăit
prin prooroci.
9. Într-una, sfântă, sobornicească
și apostolească Biserică.
10. Mărturisesc un botez spre ierta-
rea păcatelor.
11. Aștept învierea morților.
12. Și viața veacului ce va să fie.
Amin.
206
 Lecția XXV

Nestorianismul și Sinodul III Ecumenic (431)

După frământările pricinuite de problema raporturilor

din cadrul Sfintei Treimi care au determinat convocarea prime-
lor două sinoade ecumenice, o nouă problemă se ivește la înce-
putul secolului V care va produce diviziuni și mai adânci în
Biserică: este vorba de problema hristologică privind raportul
firii divine cu firea umană în Hristos.
Biserica apăra atât Dumnezeirea Mântuitorului împotriva
arienilor cât și umanitatea Lui împotriva învățăturii docheților
și a apolinariștilor. Conflictul care va duce la convocarea Sino-
dului III Ecumenic reprezintă ciocnirea a două hristologii cu o
istorie mult mai veche decât a protagoniștilor lor: cea antiohiană
și cea alexandrină.
Școala antiohiană învăța că unirea dintre cele două firi
ale Mântuitorului a fost numai o unire morală și consta din ar-
monia conlucrării celor două firi.
Școala alexandrină, la rândul ei învăța că cele două firi
erau unite în chip real. Cele două concepții s-au ciocnit atunci
când pe scaunul patriarhal din capitala imperiului a urcat călugărul
antiohian Nestorie, renumit ca predicator în care unii vedeau un al
doilea Ioan Gură de Aur. În învățătura sa Nestorie pleca de la ne-
cesitatea păstrării distincției dintre natura dumnezeiască și natura
omenească în Iisus Hristos într-o perspectivă soteriologică. Ca răs-
cumpărarea să se realizeze cu adevărat, cel de-al doilea Adam a
trebuit să fie un om real. Potrivit înțelegerii lui Nestorie, o experi-
ență autentic umană n-ar fi fost posibilă pentru Iisus Hristos dacă
umanitatea Sa ar fi contopită sau dominată de Dumnezeirea Sa.
Acestea sunt lucrurile despre care Nestorie credea că sunt presupu-
se de concepția alexandrină despre comunicatio idiomatum. În
consecință, el învăța că umanitatea și dumnezeirea în Iisus Hristos
trebuie să existe una alături de cealaltă, fiecare reținându-și

207
proprietățile proprii și acționând neîmpiedicat. Fiecare din cele
două sunt o natură și fiecare natură are prosopon-ul (aspectul ex-
tern) și hipostasul (subsistența concretă).
Pentru Nestorie ideea de unire ipostatică include pri-
mejdia distrugerii caracterului distinct al celor două naturi. Era
important pentru Nestorie ca impasibilitatea lui Dumnezeu să
se păstreze, iar omul din Iisus Hristos să-și păstreze spontanei-
tatea și libertatea de acțiune.
Această problemă a dobândit un caracter mai acut atunci
când, credincios învățăturii sale, Nestorie s-a opus folosirii terme-
nului de Theotokos pentru Sfânta Fecioară Maria recomandând
termenul de antropotokos sau Hristotokos. Nestorie se temea că
în spatele noțiunii de Theotokos s-ar ascunde învățătura ariană
potrivit căreia Fiul era o creatură, sau ideea apolinariană con-
form căreia umanitatea Mântuitorului era incompletă.
Toate acestea au creat o diviziune în Biserică, unii clerici
și mireni împărtășind ideile lui Nestorie, alții opunându-se lui.
Până și palatul imperial era divizat: Teodosie al II-lea și Evdo-
chia aprobându-l pe Nestorie, iar sora împăratului, Pulcheria,
socotindu-l un eretic periculos.
Cel mai de seamă teolog ortodox în această dispută era
Sfântul Chiril al Alexandriei. El apăra unitatea personală a
Mântuitorului numind-o pe Sfânta Fecioară Maria Theotokos
nu pentru că ar fi născut divinitatea în sine, ci pentru că a năs-
cut pe Logosul cel unit cu natura umană.
Sfântul Chiril a expus doctrina ortodoxă cu privire la
unirea naturilor și cu privire la calitatea Sfintei Fecioare Maria
de Maică a Domnului în scrierea Către monahii Egiptului:
„Dacă Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu cum n-ar fi
Sfânta Fecioară care l-a născut, Maica lui Dumnezeu?”
Sfântul Chiril a mai alcătuit și alte scrieri împotriva lui
Nestorie și în anul 430 a întrunit un sinod la Alexandria la care
s-a alcătuit o epistolă sinodală în care se scoate în evidență faptul
că natura umană nu s-a cufundat în cea divină, ci Logosul s-a

208
unit în mod ipostatic cu natura umană. La sfârșitul epistolei au
fost adăugate faimoasele 12 capitole în care se arată ce trebuie
să anatemizeze Nestorie pentru a rămâne în comuniune cu cele-
lalte Biserici. Acestea au fost numite Anatematismele lui Chiril.
La acestea Nestorie a răspuns cu 12 Contraanatematisme în care
îl învinuiește pe Sfântul Chiril și pe alexandrini de apolinarism.
Sfântul Chiril se bucura de sprijinul lui Celestin al Romei, în
timp ce de partea lui Nestorie erau Ioan al Antiohiei și Teodoret
de Cir. Alăturându-se unei tabere sau alteia unii ierarhi nu erau
călăuziți de acceptarea sau respingerea unei concepții teologice,
ci urmăreau emanciparea de sub jurisdicția unui anumit scaun
(Constantinopol, Antiohia).
Sinodul III Ecumenic s-a întrunit la Efes între 22 iunie
și 31 iulie 431.
Deschiderea propriu-zisă a sinodului a fost amânată da-
torită întârzierii episcopilor sirieni în frunte cu Ioan al Antiohiei.
Candidian, comisul imperial aștepta sosirea acestora, iar Sfântul
Chiril vroia să profite de lipsa lor și a și deschis sinodul în lipsa
episcopilor din Asia și în ciuda protestului lui Candidian a în-
ceput discutarea doctrinei lui Nestorie. Baza discuțiilor au con-
stituit-o cele 12 Anatematisme precum și unele texte din scrie-
rile părinților capadocieni.
A fost acceptată denumirea de Theotokos, iar Nestorie a
fost destituit și excomunicat la 22 iunie 431.
Ioan al Antiohiei a convocat un sinod separat la care au
participat adepții săi, a anulat hotărârile luate sub Chiril pe care
l-a anatemizat împreună cu ceilalți membrii ai sinodului întru-
nit de el. Hotărârea ambelor sinoade a fost adusă la cunoștința
lui Teodosie al II-lea.
După sosirea celor trei delegați ai papei Celestin, s-au
mai ținut încă șase ședințe conduse tot de Chiril și au fost con-
firmate hotărârile de la 22 iunie. Tot acum au fost alcătuite opt
canoane (canonul 7 oprind introducerea unui alt simbol de cre-

209
dință, iar canonul 8 confirmând autocefalia Bisericii Ciprului
față de Antiohia).
Împăratul a hotărât destituirea atât a lui Chiril, cât și a
lui Nestorie, revenind în privința lui Chiril.
În sinoade locale la Tars și Antiohia, sirienii au reînnoit
anatema contra Sfântului Chiril, iar unii învățați ca Teodoret de
Cir și Andrei de Samosata au alcătuit scrieri împotriva lui.
La propunerea împăratului, Sfântul Chiril și Ioan al An-
tiohiei s-au împăcat în 433, episcopii care n-au acceptat această
împăcare fiind destituiți.
În 435 Nestorie a fost trimis în localitatea Petra din Arabia
unde a scris Cartea lui Heraclie din Damasc. Nestorianismul,
persecutat în imperiu și-a găsit refugiu la Școala de la Edesa și
apoi în Persia unde nestorienii au întemeiat Școala de la Nisibe.
Din Persia nestorianismul s-a răspândit în Mesopotamia, Arabia
până în India și China.

Cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril

1. Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este într-adevăr

Dumnezeu și, prin urmare, că Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu, pentru că L-a născut trupește pe Cuvântul lui
Dumnezeu făcut om, să fie anatema.
2. Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu
Tatăl S-a unit cu corpul după ipostas și că, cu corpul Său, El este
un singur Hristos Dumnezeu și om totodată, să fie anatema.
3. Dacă cineva desparte în unicul Hristos ipostasele du-
pă unire, legându-le numai prin legătura demnității, autorității
și puterii și nu printr-o unire firească, să fie anatema.
4. Dacă cineva atribuie la două persoane sau la două
ipostase cuvintele din scrierile evanghelice și apostolice, sau
cele zise de către sfinți, sau de El însuși despre Sine și atribuie
unele omului, socotindu-l aparte de Cuvântul lui Dumnezeu și
altele numai Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, să fie anatema.
210
 5. Dacă cineva îndrăznește să zică cum că Hristos este
om purtător de Dumnezeu și că nu este Dumnezeu adevărat, ca
Fiu unic și din natură, în înțelesul că Cuvântul S-a făcut trup și
a fost părtaș ca și noi cărnii și sângelui, să fie anatema.
6. Dacă cineva îndrăznește să zică cum că Cuvântul Ta-
tălui este Dumnezeul sau Domnul lui Hristos și nu mărturisește
că Hristos este totodată Dumnezeu și om, pentru că – după
Scriptură – Cuvântul S-a făcut trup, să fie anatema.
7. Dacă cineva zice că omul Iisus a fost sub acțiunea lui
Dumnezeu Cuvântul și că a fost îmbrăcat cu gloria celui Unul
Născut, ca și când ar fi fost altul decât El, să fie anatema.
8. Dacă cineva va îndrăzni să zică cum că trebuie să ado-
răm împreună pe Dumnezeu Cuvântul și pe omul luat (de El) și
să-l glorificăm și numim Dumnezeu, ca și cum ar fi deosebit
unul de altul, pentru că aceasta ne dă a înțelege cuvântul «cu»
care e totdeauna pus și să nu-L cinstim pe Emanuel cu o singu-
ră închinare și să-i dăm o singură glorificare, să fie anatema.
9. Dacă cineva zice că unicul Iisus Hristos a fost glori-
ficat de Duhul ca și când S-ar fi folosit de o altă putere decât de
cea care o are prin sine însuși și că ar fi luat de la El (de la Du-
hul) puterea de a stăpâni spiritele necurate și a face minuni în-
tre oameni și că Duhul prin care efectua minunile nu era al Lui
propriu, să fie anatema.
10. Sfânta Scriptură zice că Hristos S-a făcut arhiereu și
apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe sine pentru noi
sacrificiu de bun miros lui Dumnezeu și Tatălui. Așadar, dacă
cineva zice că arhiereul și apostolul nostru nu este însuși Cu-
vântul lui Dumnezeu, după ce s-a făcut corp și om, asemenea
cu noi, ci un alt om, născut din femeia, diferit de Acela; dacă
cineva zice că a adus sacrificiul și pentru Sine și nu numai pen-
tru noi, deoarece nu avea trebuință de sacrificiu, neștiind că e
păcatul, să fie anatema.
11. Dacă cineva nu mărturisește că corpul Domnului es-
te făcător de viață și propriu Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, ci

211
altuia diferit de El, care ar fi unit cu acesta după demnitate și a
servit numai de locuință dumnezeirii, în loc să zică, ca noi, că
este făcător de viață, pentru că este propriu Cuvântului care
poate da viață la toți, să fie anatema.
12. Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumne-
zeu a suferit cu corpul și a fost răstignit cu corpul, și că a gustat
moartea în corp făcându-se cel dintâi născut din morți pentru că
– ca Dumnezeu – este viață și dătător de viață, să fie anatema.

Cele 12 Contraanatematisme ale lui Nestorie

1. Dacă cineva zice că Emanuel este adevăratul Dumne-

zeu, în loc de a zice că El este Dumnezeu cu noi, adică, că s-a unit
cu o natură asemenea cu a noastră, în care a locuit și pe care a lu-
at-o din Fecioara Maria; oricine o numește mama Cuvântului lui
Dumnezeu și nu a aceluia care este Emanuel și zice că Cuvântul
lui Dumnezeu s-a transformat în corp, pentru a face vizibilă dum-
nezeirea Sa, ca să fie asemenea cu omul, să fie anatema.
2. Dacă cineva va zice că în unirea Cuvântului cu corpul,
ființa dumnezeiască s-a mutat dintr-un loc într-altul; dacă va zice că
corpul este accesibil de natura dumnezeiască și că aceea a fost unită
în parte cu corpul sau va atribui corpului – pentru că a fost unit cu
Dumnezeu – o întindere fără margini și necircumscrisă, și va susți-
ne că același este după natură și om și Dumnezeu, să fie anatema.
3. Dacă cineva va zice că Hristos, care este și Emanuel,
este unul, nu după unire, ci prin natură, și oricine nu va recu-
noaște unirea celor două naturi, atât pe cea a Cuvântului cât și a
omului ales de El, unire care formează fără nicio amestecare un
singur fiu, să fie anatema.
4. Dacă cineva va atribui unei singure naturi locurile din
Evanghelii și din epistolele apostolice, care se raportează la cele
două naturi ale lui Hristos și va atribui Cuvântului dumnezeiesc
suferințele, atât după corp, cât și după Dumnezeire, să fie anatema.

212
 5. Dacă cineva îndrăznește să zică că Fiul lui Dumne-
zeu prin natură este unul după primirea umanității, în vreme ce
El este Emanuel, să fie anatema.
6. Dacă cineva va zice că după încorporare Dumnezeu
Cuvântul este un altul decât Hristos, și va încerca să susțină că
starea de sclav a fost asemenea cu a Cuvântului lui Dumnezeu,
fără început și necreată, în loc de a zice că a fost creată de El ca
Domnul său natural, Creatorul și Dumnezeul său, pe care a
promis că o va învia cu propria Sa putere, zicând: „Stricați
templul acesta și în trei zile îl voi ridica”; să fie anatema.
7. Dacă cineva zice că omul creat în Fecioara este Fiul
Unul Născut din sânul Tatălui mai-nainte de Luceafăr, în loc de
a zice că s-a făcut părtaș la această numire de fiu unic prin uni-
rea cu acela care este din natură Fiu unic al Tatălui și crede că
Iisus este altul decât Emanuel, să fie anatema.
8. Dacă cineva zice că starea de sclav în Hristos trebuie
onorată prin ea însăși, adică pentru atributele propriei sale naturi
și nu ca doamnă a tuturor, în loc de a zice că ea este venerată
pentru că este unită cu natura fericită, și atotputernică a Fiului
unic, să fie anatema.
9. Dacă cineva zice că starea de sclav este consubstanți-
ală cu Sfântul Duh în loc de a zice că prin mijlocirea Lui și în
urma concepțiunii s-a unit cu Cuvântul lui Dumnezeu, prin care
(unire) a făcut între oameni vindecări miraculoase și avea pute-
rea de a vindeca demonii, să fie anatema.
10. Dacă cineva zice că Cuvântul, care există din început,
s-a făcut apostolul și arhiereul mărturisirii noastre și s-a oferit
El însuși pentru noi, în loc de a zice că apostolatul este ceva
propriu lui Emanuel și oricine împarte astfel de sacrificiu între
cel care a făcut unire și cel care a fost unit, pentru a face o filia-
țiune comună, adică nu atribuie lui Dumnezeu ceea ce convine
lui Dumnezeu și ceea ce convine omului, să fie anatema.
11. Dacă cineva zice că corpul unit cu Cuvântul dă viață
prin puterea naturii sale proprii, deși însuși Dumnezeu și Domnul

213
a zis: Duhul este care vindecă, corpul nu are nicio putere, să fie
anatema. „Duh este Dumnezeu” a zis Domnul, prin urmare, dacă
cineva crede că Dumnezeu Cuvântul într-un mod corporal s-a
făcut corp, după substanță și susține aceasta mai ales cu privire
la Domnul Hristos care după înviere a zis ucenicilor: „Pipăiți-mă
și vedeți căci Duhul n-are carne și oase, cum mă vedeți pe Mine
că am”, să fie anatema,
12. Dacă cineva, mărturisind suferințele corpului, le atribuie
Cuvântului lui Dumnezeu și corpului în care s-a arătat, confun-
dând astfel demnitatea naturilor, să fie anatema.

214
 Lecția XXVI

Monofizitismul și Sinodul IV Ecumenic

Istoria ereziilor și a sinoadelor care le-au urmat ne con-

duce fără încetare de la o extremă la alta. Foarte adesea spiritul
uman se precipită de la un exces la altul. Sabelianismul a pro-
vocat arianismul, iar arianismul a dus la apolinarism. Nestoria-
nismul a avut ca opus monofizitismul.
Nestorie neagă unirea ipostatică, unitatea persoanei lui
Iisus Hristos. Eutihie exagerează până la a susține unitatea într-o
singură fire. Nestorie face o distincție foarte mare, aproape o
separare între dumnezeirea și umanitatea lui Iisus Hristos. Eu-
tihie confundă umanitatea cu dumnezeirea.
Aspectul pozitiv al acestor erezii a fost acela că au de-
terminat Biserica să-și precizeze termenii expunerilor sale de
credință. Ereticii foarte adesea apără un aspect al credinței, dar
uită de ansamblu, uită de acea coincidentia oppositorum. Nestorie
a apărat realitatea celor două naturi, iar Eutihie unitatea persoanei.
Aceste două puncte de vedere departe de a fi ireconciliabile au
ca punct de întâlnire unirea ipostatică. Fiecare din cei doi eretici
au greșit rămânând în unilateralitatea lor nevăzând tensiunea și
complementaritatea afirmației sale cu a celuilalt. Trebuie remar-
cat faptul că o împrejurare anume a încurajat nașterea monofi-
zitismului: Starea de lucruri de după Sinodul III Ecumenic, graba
în care au trebuit să fie elaborate formulele dogmatice206.
La acordul realizat în 433 între Sfântul Chiril al Ale-
xandriei și Ioan al Antiohiei n-au aderat toți reprezentanții șco-
lii antiohiene, unii dintre ei atașându-se doctrinelor lui Diodor
de Tars, Teodor de Mopsuestia și Teodoret de Cir. Nestorienii
rigoriști adaptau la erezia lor expresiile Sfântului Chiril. Alții
au luat apărarea teologiei chiriliene exagerându-o, accentuând

206
H. Hefele, Histoire des Conciles d'Apres les Documents Originaux, II. 1,
p. 499-500. (Se va prescurta în continuare Histoire des Conciles...).
215
așa de mult învățătura despre unitatea persoanei lui Iisus Hris-
tos, încât să piardă din vedere realitatea celor două naturi.
Acestea au fost tendințele teologice care au început să apară pe
la mijlocul secolului V.
Ortodoxia Sfântului Chiril este în afară de orice îndoia-
lă, însă între adepții săi s-au aflat nu numai ortodocși, ci și mo-
nofiziți care vedeau în el pe reprezentantul ideilor lor.
Sfântul Chiril s-a opus cu hotărâre nestorianismului, dar
a evitat și greșeala opusă acestuia, lucru pe care l-a dovedit cu
putere prin acceptarea acordului din 433. Sfântul Chiril a avut
acea înțelepciune de a lupta pentru victoria învățăturii celei ade-
vărate și nu pentru distrugerea adversarilor săi. Astfel Nestorie
a fost singurul condamnat, anatemizat. Aceasta a dus la acuza-
ții împotriva Sfântului Chiril venite din partea monofiziților și
în Egipt se aflau un mare număr de monofiziți, mai cu seamă în
mănăstiri. Foarte mulți călugări au fost zeloși oponenți ai lui
Nestorie în timp ce au îmbrățișat greșeli opuse nestorianismu-
lui, greșeli care se aflau la cealaltă extremă207.
Acesta a fost cazul lui Eutihie, arhimandritul din Con-
stantinopol care s-a numărat printre cei mai fermi susținători ai
Sfântului Chiril și care va deveni conducătorul noii erezii.
Sfântul Chiril a murit în 444, dar dacă ar mai fi trăit poate ar fi
putut opri cu autoritatea sa, dezvoltarea noii erezii.
Sfântului Chiril i-a urmat pe scaunul de la Alexandria
arhidiaconul Dioscor care îl însoțise la Efes. Odată ajuns patri-
arh acesta înclină tot mai mult spre monofizitism și devine spri-
jinitorul noii erezii. Mai mult, el a inventat tot felul de acuze la
adresa Sfântului Chiril afirmând că acesta ar fi golit trezoreria
Alexandriei pentru a-și susține lupta împotriva lui Nestorie și
pentru aceasta a confiscat averea Sfântului Chiril (acesta pro-
venise dintr-o familie bogată și de vază). Cu banii aceștia a plă-
tit să se dea pâine săracilor din Alexandria pentru a se face po-
pular în rândul maselor. A înlăturat toate rudele lui Chiril. Se
207
H. Hefele, Histoire des Conciles..., II, 1, p. 500 și urm.
216
spune despre el că a văzut în monofizitism un mijloc de a ridica
prestigiul scaunului Alexandriei mai presus de cel al Constantino-
polului. Monofiziții au început să-i atace pe episcopii ortodocși și
să-i acuze de erezie. Între cei acuzați s-a aflat și Teodoret de Cir
care a fost reclamat lui Dioscor, dar într-o scrisoare către acesta
își dovedește ortodoxia.
Eutihie (pe care adversarii îl porecleau Atyche-nenorocitul)
s-a călugărit de foarte tânăr. El făcea parte din rândul călugărilor
care au depus votul de a nu ieși niciodată din mănăstire. În timpul
Sinodului III Ecumenic unde s-a remarcat prin ardoarea sa și s-a
împrietenit cu Eusebiu de Doryleum, mare apărător al Ortodoxiei.
El era arhimandritul unei mari mănăstiri constantinopolitane.
Eutihie socotea că Efesul a dat o definiție insuficientă a misterului
Întrupării și că ar fi accentuat mai mult umanitatea în persoana lui
Iisus Hristos. Despre sine socotea că dă un sistem mai complet și
mai definitiv al acestei probleme contrazicând pe Nestorie în toate
punctele. Potrivit lui, Logosul era consubstanțial cu Tatăl și nu
datora nimic Sfintei Fecioare de la care nu a primit nimic. Trupul
și sufletul său aparțineau divinității, el posedând o umanitate apa-
rentă. El învăța că trupul Mântuitorului era alcătuit dintr-o sub-
stanță veșnică, preexistentă cu care Logosul s-a unit.
În 448 el i-a scris papei Leon I acuzându-i pe ortodocși de
nestorianism, papa însă a spus că nu se poate pronunța în această
problemă, pentru că nu avea informații suficiente. Eutihie nu ve-
dea mare diferență între ortodocși și nestorieni. El spunea că și
unii și alții afirmau realitatea celor două naturi în Iisus Hristos și
din această pricină îi acuzau pe ortodocși de nestorianism.
Cel dintâi care atrage atenția asupra ereziei lui Eutihie a
fost Domnus al Antiohiei care face acest lucru într-o scrisoare
către împăratul Teodosie al II-lea pe la începutul anului 448. El
îl acuză pe Eutihie de apolinarism. Nu se știe dacă aceasta a avut
vreun efect. În noiembrie 448 acuzația este repetată de către Eusebiu
de Doryleum. Patriarh la Constantinopol era Flavian care i-a
urmat lui Proclu. Eusebiu face acest lucru în cadrul sinodului

217
endemic convocat la 8 noiembrie 448 la Constantinopol de către
Flavian pentru a rezolva o neînțelegere ivită între un mitropolit și
doi sufragani ai săi. Acum Eusebiu înaintează sinodului un me-
moriu împotriva lui Eutihie. Același Eusebiu de Doryleum, cu
douăzeci de ani în urmă, a fost între cei dintâi care au descoperit și
combătut erezia lui Nestorie. Acum se afla printre cei dintâi care
au atacat erezia opusă celei a lui Nestorie, adică monofizitismul.
Flavian a fost șocat de aceste acuzații aduse împotriva
lui Eutihie și i-a cerut lui Eusebiu să stea de vorbă în particular
cu Eutihie.
Eusebiu arată că a făcut deja acest lucru, dar fără vreun re-
zultat. Atunci sinodul hotărăște să trimită o delegație la arhimandrit
care să-i citească memoriul lui Eusebiu și să-l invite la sinod.
În cea de a doua ședință a acestui sinod, participanții
fac o scurtă declarație de credință a cărui text se găsește în scri-
soarea patriarhului Flavian către împăratul Teodosie al II-lea:
„Iisus Hristos, Fiul unic al lui Dumnezeu, este Dumnezeu
adevărat și om adevărat, alcătuit din suflet rațional și din trup,
în ce privește dumnezeirea sa, născut din Tatăl de toți vecii și
fără început, iar în ceea ce privește umanitatea sa, dimpotrivă,
născut din Maria Fecioara, în timpurile de pe urmă, pentru noi
și pentru a noastră mântuire, de aceeași natură cu Tatăl în ce
privește dumnezeirea, de aceeași natură cu Mama sa în ceea ce
privește umanitatea. Noi mărturisim că după Întrupare Hristos
este din două naturi într-un singur ipostas și într-o singură per-
soană, un singur Hristos, un singur Fiu și un singur Domn. Ori-
cine crede altfel este exclus de noi din preoția Bisericii”.
Eutihie refuză să participe la sinod invocând votul de-
pus la intrarea sa în mănăstire. În continuare el afirmă că el ține
hotărârile sinoadelor de la Niceea și de la Efes, iar dacă acestea
au greșit el nu le reproșează nimic. El cercetează mai cu seamă
Sfintele Scripturi despre care afirmă că sunt mai sigure decât
explicațiile Sfinților Părinți. După Întrupare el nu venerează
decât o singură natură, aceea a lui Dumnezeu făcut trup și om.

218
În cele din urmă el recunoaște că Cel născut din Fecioara Maria
este Dumnezeu adevărat și om adevărat, însă adaugă că trupul
Lui nu este din aceeași substanță cu al nostru (dochetism?). Se
trimite o a doua delegație la Eutihie pentru a-l determina să vi-
nă în fața sinodului, dar spune că numai moartea îl va sili să
iasă din mănăstire; în plus spune că e bătrân și bolnav.
Flavian s-a străduit din răsputeri să păstreze pacea în
biserica sa, însă Eusebiu era foarte insistent.
În cele din urmă, la cea de a șaptea ședință Eutihie se
arată în fața sinodului, după ce s-au dat asigurări că va fi lăsat
să se întoarcă liber la terminarea dezbaterilor.
Eutihie a fost întrebat dacă recunoaște unirea celor două
naturi și a răspuns afirmativ după care a spus: „Iată credința
mea: Eu mă rog Tatălui fără a exclude pe Fiul, Fiului fără a ex-
clude pe Tatăl și Duhului Sfânt fără a exclude pe Tatăl și pe
Fiul. Eu recunosc că Trupul Său actual este născut din Sânul
Fecioarei și că El a devenit om în tot înțelesul Cuvântului pen-
tru mântuirea noastră”.
La insistențele sinodalilor Eutihie a recunoscut că trupul
Mântuitorului este din aceeași substanță cu a trupurilor noastre,
deși în formule ocolite: „Eu nu zic că trupul omului a devenit
trupul lui Dumnezeu, ci eu vorbesc de trupul omenesc al lui
Dumnezeu și zic că Domnul s-a făcut Trup din Fecioara”.
Atunci când a fost întrebat „Crezi că Domnul nostru...
este alcătuit din două naturi după Întruparea Sa?”, Eutihie a
răspuns: „Recunosc că înainte de unirea dumnezeirii cu umani-
tatea erau două naturi; însă după unire eu nu recunosc decât o
singură natură”.
În continuare el a refuzat să anatematizeze învățăturile
greșite și că în legătură cu afirmațiile despre raportul naturii
umane cu noi și despre cele două naturi el nu găsește ceva de
genul acesta în Scriptură.
Datorită acestei situații sinodul de la Constantinopol a
hotărât ca Eutihie să fie privat de rangul său sacerdotal, de

219
comuniunea cu Biserica și de conducerea mănăstirii sale. Cei
care îl vor frecventa și vor vorbi cu el de acum înainte urmând
să fie supuși ei înșiși excomunicării.
După terminarea lucrărilor sinodului, Eutihie s-a plâns patri-
arhului Flavian că nu l-a apărat, plângerile sale expunându-le în di-
ferite locuri publice din Constantinopol. El s-a plâns și împăratului.
Eutihie s-a adresat și papei Leon cel Mare încercând să
câștige bunăvoința acestuia. Îi trimite și memoriul lui Eusebiu
împotriva sa, apărarea și mărturisirea sa de credință. O scrisoa-
re identică i-a trimis lui Petru Hrisologul, episcopul Ravenei.
La rândul său Flavian a promulgat în bisericile de sub
jurisdicția sa sentința luată în sinod împotriva lui Eutihie ce-
rând ca ea să fie semnată de către diferitele mănăstiri și de către
conducătorii acestora.
Actele sinodului (Tomosul) au fost trimise și celorlalți
ierarhi din Orient, precum și papei Leon care este rugat să facă
cunoscute aceste lucruri în legătură cu Eutihie și celorlalți epis-
copi de sub jurisdicția sa.
Pentru că liniștea nu s-a restabilit, împăratul Teodosie al
II-lea a convocat un sinod general la Efes, sinod care va fi cunoscut
în istorie sub numele de Sinodul tâlhăresc de la Efes. Împăratul a
luat această hotărâre, se pare, la îndemnul lui Dioscor patriarhul
Alexandriei care era sprijinit de către eunucul Hrisafiu. Existența
triumviratului Eutihie-Dioscor-Hrisafiu este indiscutabilă. Acesta
din urmă dorea să-i ofere lui Eutihie ocazia unui triumf, dar mai
presus de toate dorea să-l umilească pe patriarhul Flavian și să-l
angajeze în chip definitiv pe împărat de partea monofiziților.

Eunucul Hrisafiu

El și-a început activitatea la palatul lui Teodosie al II-lea

ca prinsicerius sacri cubiculi, ca spătar.
Și-a pus în intenție să ruineze prestigiul lui Flavian și al
Pulcheriei. Dându-și seama că atâta timp cât era Pulcheria la

220
curte nu putea să se atingă de patriarhul Flavian, Hrisafiu a în-
ceput să lucreze pentru a trezi gelozia Eudochiei pentru cumnata
ei, cu toate că Nicefor Calist spune despre Pulcheria că era ca o
mamă pentru împărăteasă. Pentru ce să aibă Pulcheria și nu
Eudochia un prepositus la dispoziție? N-a reușit să-l convingă
pe Teodosie. Pentru că Pulcheria ducea o viață pioasă de ce nu
e făcută diaconiță? În felul acesta putea fi înlăturată de la curte.
Pulcheria a trimis Eudochiei pe preposit și s-a retras la Hebdomon
(447-449). În cele din urmă puternica împărăteasă Eudochia a
fost exilată la Ierusalim și Hrisafiu are câmp liber.
În analizarea politicii religioase a lui Hrisafiu trebuie să
se țină seama de: înrudirea sa duhovnicească cu Eutihie și com-
plotul pus la cale împotriva lui Atila208.
Printr-o rezolvare a conflictului Eutihie – Flavian, Hrisafiu
dorea să se reabiliteze după eșecul cu Atila. Dacă îl abandona
pe Eutihie era pierdut. Prietenii arhimandritului nu l-ar fi iertat
pentru părăsirea nașului său. Eunucul a recurs la un mijloc tra-
dițional: alertarea patriarhului Alexandriei.
Dioscor ar fi putut interveni în favoarea lui Eutihie, dar
fără prea mult entuziasm pentru că acesta fusese denunțat de
către Eusebiu de Doryleum, un chirilian fervent.
Hrisafiu a fost inspiratorul și organizatorul Conciliabulu-
lui de la Efes. Degenerarea acestei adunări într-un latrocinium
s-a datorat lui. Hrisafiu a cerut patriarhului Flavian aur, iar
acesta pentru a-l umili i-a trimis vase sfinte.
Dioscor vedea în acest sinod o ocazie nesperată de a
umbri prestigiul crescând al Constantinopolului. În ceea ce pri-
vește teologia și el ca și Eutihie înțelegea la fel doctrina Sfântu-
lui Chiril și pe toți cei care nu aveau păreri asemănătoare cu ale
sale îi socotea nestorieni.
Mai mult, chiar înainte ca Sinodul de la Efes să cerceteze
lucrurile, Dioscor l-a declarat pe Eutihie reintegrat în Biserică

208
P. Gaubert, S. Pulcherie et Chrysaphius, în A. Grilleneier, Das Konzil
von Ckalkedon, I, p. 305 și urm.
221
și i-a redat demnitatea preoțească și pe cea de arhimandrit, deși
acesta nu se afla în jurisdicția sa.
Papa Leon a fost și el invitat la acest sinod și a trimis
acolo trei reprezentanți ai săi: un episcop, un preot și un diacon
care duceau cu ei câteva scrisori între care una către Flavian
vestita epistolă dogmatică a lui Leon.
La începutul lunii august 449, în prezența unui număr
mare de episcopi se deschid lucrările sinodului care va fi cu-
noscut în istorie sub numele de latrocinium Ephesinum. Între
ierarhii prezenți se aflau Dioscor, Juvenalie al Ierusalimului,
Domnus al Antiohiei, Flavian al Constantinopolului.
La propunerea comitelui Elpidius, unul din cei doi co-
misari imperiali la acest sinod, Eutihie a prezentat în fața sino-
dalilor mărturisirea sa de credință. El declară că ține credința
Sfinților Părinți, îi anatematizează pe eretici: pe valentinieni, pe
arieni și îl acuză pe patriarhul Flavian. Lui Eusebiu de Doryleum
nu i s-a permis să vorbească.
Majoritatea participanților la Sinodul de la Efes au de-
clarat că învățătura lui Eutihie este ortodoxă și au cerut reinte-
grarea lui în cler. Dioscor a propus depunerea patriarhului Fla-
vian, iar ceilalți participanți în frunte cu Juvenalie al Ierusali-
mului, Domnus al Antiohiei i-au declarat pe Flavian și pe Eu-
sebiu de Doryleum vinovați.
Sinodul de la Efes a fost controlat de către Dioscor care
a folosit un grup de parabolani din Egipt pentru a-i violenta pe
participanții care nu împărtășeau punctul său de vedere. Tomul
lui Leon n-a fost prezentat în cadrul acestui sinod în ciuda pro-
testelor legate într-o limbă neînțeleasă de participanți. Dioscor
a folosit acest sinod pentru a se răzbuna împotriva lui Flavian,
care a fost brutalizat și a încetat din viață după trei zile.
Din această pricină întrunirea de la Efes a fost numită
de către papa Leon cel Mare latrocinium Ephesinum. Dar Dioscor
a judecat greșit situația și n-a ținut seama de trei factori care se
vor dovedi determinativi:

222
 1. Opoziția ortodoxă manifestată mai ales în Apus unde
nu se întindea puterea lui Teodosie.
2. Caracterul precar al puterii lui Hrisafiu.
3. Dorința lui Anatoliu, urmașul lui Flavian de a resta-
bili întâietatea Constantinopolului.
În iulie 450 când Teodosie al II-lea a căzut de pe cal și
a murit, pentru că nu a avut copii, sora sa Pulcheria a preluat
imediat controlul imperiului. Ea s-a căsătorit cu viteazul gene-
ral de origine din Tracia Marcian care devine astfel succesorul
lui Teodosie pe tronul Bizanțului (450-457).
Sprijinitoare a Ortodoxiei Pulcheria s-a îngrijit de restau-
rarea dreptei credințe. Una din primele măsuri a fost înlăturarea
influentului eunuc Hrisafiu.
Restaurarea dreptei credințe trebuia să se facă într-un
sinod care a fost convocat pentru luna octombrie 451 și care va
fi cunoscut în istorie ca de al patrulea sinod ecumenic.
Sinodul urma să se întrunească la Niceea dar ulterior a
fost ales Calcedonul pentru ca împăratul să fie mai aproape.
La Sinodul de la Calcedon s-a înregistrat cea mai mare
participare: între 520 și 630 de reprezentanți. Papa Leon a tri-
mis cinci delegați, trei episcopi și doi preoți.
Lucrările sinodului au fost conduse de către comisari im-
periali și senatori, una din ședințe fiind condusă de către epis-
copul apusean Paschasinus, iar o altă ședință de către împăratul
însuși. Un rol important l-a avut la Calcedon patriarhul Anatoliu
al Constantinopolului.
Prima sarcină a Calcedonului a fost aceea de a revizui cele
două sinoade care au avut loc cu câțiva ani înainte: cel de la Con-
stantinopol (448) și cel de la Efes (449). Problema care se punea
la început era de a determina care dintre cei doi: Eutihie sau Fla-
vian au fost fideli învățăturii Sfântului Chiril al Alexandriei.
Dioscor care era prezent la sinod a fost doar depus din
scaun și nu a fost condamnat pentru erezie, fapt pe care îl vor
invoca mai târziu monofiziții.

223
 Juvenalie al Ierusalimului care fusese de partea lui Eutihie
la Efes în 449 a trecut acum de partea ortodocșilor. Teodoret de
Cir și Ibas din Edesa au fost repuși în scaunele lor iar Nestorie
a fost condamnat ca eretic.
Dar problema principală a sinodului a fost de natură
dogmatică. Epistola dogmatică (tomul) lui Leon a fost accepta-
tă ca ortodoxă.
După semnarea acestei epistole dogmatice episcopii par-
ticipanți la sinod au crezut că pot scăpa de datoria de a alcătui o
definiție de credință, (cf. D. Stăniloae, Definiția dogmatică...,
„Ortodoxia”, nr. 1-2/1951, p. 204-440).
Împăratul Marcian stăruia pentru o definiție dogmatică care
singură angaja cele două grupări. Altfel unora dintre răsăriteni li
s-ar fi părut că le-a fost impusă o credință din afară, din Apus. Epis-
tola lui Leon a fost acceptată pentru ortodoxia ei și pentru a-i angaja
pe apuseni. Dar împăratul Marcian dorea ca sinodalii să alcătuiască
o formulă de credință în care să se găsească câte ceva de la toți, ca
toți să se simtă angajați, o formulă de echilibru între toți.
Autorul formulei se pare că a fost Anatoliu al Constantino-
polului. El era cel mai indicat pentru a alcătui o formulă de echili-
bru. Fusese preot la Alexandria dar a ajuns episcop la Constanti-
nopol ales la sinodul tâlhăresc dar a acceptat Tomul lui Leon.

Definiția dogmatică de la Calcedon (451)

1. Urmând, deci, Sfinților Părinți

2. mărturisim pe unul și același Fiu
3. Domnul nostru Iisus Hristos
4. pe care cu toții într-un glas îl mărturisim (că este)
5. același desăvârșit în dumnezeire
6. și același desăvârșit în umanitate
7. Dumnezeu adevărat și om adevărat
8. același din suflet rațional și din trup
9. De o ființă cu Tatăl după Dumnezeire

224
10. și de o ființă cu noi după umanitate
11. întru toate asemenea nouă în afară de păcat
12. ca Dumnezeu s-a născut înainte de toți vecii din Tatăl,
după dumnezeire,
13. în zilele de pe urmă, însă,
14. același, pentru noi și pentru mântuirea noastră,
15. (s-a născut) din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu,
după umanitate,
16. unul și același Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut,
17. în două firi
18. cunoscut în mod neamestecat, neschimbat,
neîmpărțit, nedespărțit
19. deosebirea firilor nefiind desființată nicidecum din cauza unirii
20. ci salvându-se mai degrabă proprietatea fiecărei firi
21. și întâlnindu-se împreună într-o persoană și un ipostas
22. nu împărțit sau divizat în două persoane
23. ci unul și același Fiu, Unul-Născut
24. Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos
25. precum ne-au învățat mai înainte despre El prooroci
26. și însuși Iisus Hristos
27. și așa ne-a transmis Simbolul Părinților noștri.

La 22 octombrie 451 a fost acceptată definiția dogmatică

de la Calcedon care conține următoarele puncte în legătură cu
Iisus Hristos:
1. Este Dumnezeu adevărat și om adevărat, de o ființă
cu Tatăl după dumnezeire și cu noi după omenitate.
2. S-a făcut cunoscut în două naturi, fără amestecare
sau schimbare, fără împărțire sau despărțire.
3. Diferența dintre naturi nu este nimicită prin unire.
4. Proprietățile fiecărei naturi sunt păstrate intacte și ambele
naturi se unesc pentru a forma o persoană și un ipostas.
Sinodul IV Ecumenic a alcătuit și treizeci de canoane
dintre care mai important este canonul 28 care stabilește că după

225
scaunul Romei, scaunul Constantinopolului trebuie socotit al
doilea, bucurându-se de aceeași cinste și de aceleași privilegii
pentru că Roma cea Nouă este și ea capitala imperiului.
Jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului a fost extinsă
asupra Traciei, Pontului și Asiei Proconsulare.
Sinodul s-a ocupat și de disciplina monahală, impunându-le
călugărilor să se supună episcopului eparhiei căreia îi aparțin, să
locuiască în mănăstire și să rămână la ocupațiile lor spirituale.

226
 Lecția XXVII

Controverse origeniste. Sinodul V Ecumenic:

Constantinopol (553)

Întâia dispută despre ortodoxia lui Origen

Disputa despre ortodoxia lui Origen a fost începută în

jurul anului 375 de către Epifaniu de Salamina (Famagusta)
autorul vestitei lucrări Panarion. Atacul lui Epifaniu asupra lui
Origen, mort cu mai bine de un secol înainte a pornit de la situ-
ații contemporane lui Epifaniu. În vremea aceea exista în deșer-
tul nitric, din apropierea Deltei Nilului un grup origenist con-
dus de Amonius și trei frați. Aceștia se înțelegeau bine cu epis-
copul Timotei al Alexandriei (381-385) și cu succesorul acestu-
ia Teofil (385-412).
Celor patru li s-a alăturat diaconul Evagriu din Pont –
unul din cei mai influenți autori de scrieri despre viața duhov-
nicească. Evagriu învăța că rugăciunea este un act mintal, fără
cuvinte și că trebuie să fie liberă de orice imagini fizice ale lui
Dumnezeu pe care le formează imaginația din imboldul puteri-
lor rele. Acestea erau lucruri pe care călugării simpli le puteau
cu greu înțelege și accepta și au precipitat controversa dintre
„origeniști” și „antropomorfi” în rândul călugărilor.
Întreținută de Epifaniu, controversa s-a răspândit până
în Palestina în 393 unde a reușit să despartă doi vechi prieteni:
pe Rufin și pe Ieronim care trăiau pe Muntele Măslinilor și în
Bethleem. Ieronim, care tradusese unele opere ale lui Origen și
l-a considerat pe Origen „cel mai mare învățător al Bisericii de
la Apostoli” a devenit acum anti-origenist și s-a asociat lui Epi-
faniu ațâțându-i pe călugării din Palestina, pe episcopii de aco-
lo și pe episcopul Siliciu al Romei, împotriva lui Ioan al Ierusa-
limului pe care îl acuzau de origenism. Dar centrul de greutate
al disputei a rămas Egiptul.

227
 La început Teofil al Alexandriei a sprijinit grupul origenist
al celor patru „frați înalți” și l-a făcut pe Dioscor, unul dintre ei,
episcop și în enciclica din 399 a inserat un lung atac la adresa
naivilor antropomorfiști. Aceștia, în frunte cu călugărul Serapion
au venit în număr mare la Alexandria și au creat o așa mare
tulburare că Teofil a făcut o întorsătură radicală. El i-a expulzat
pe origeniștii din Egipt și a purces la o cenzurare a doctrinelor
origeniste din scrierile lui Evagriu (acesta a murit în același
an). Teofil, în pastorala de la Paști în anul 401 a interzis citirea
scrierilor lui Origen.
Origeniștii au apelat la Sfântul Ioan Gură de Aur – arhi-
episcopul Constantinopolului. Acesta a oferit azil pribegilor și
l-a rugat pe Teofil să-i ierte pe călugării expulzați din Egipt.
Teofil, care l-a sprijinit pe Ioan când a fost ales pe sca-
unul de Constantinopol, îl suspecta acum pe Ioan de imparțiali-
tate și era decis să-l înlăture de la conducerea Bisericii Con-
stantinopolitane.
Ioan era tipul de ascet, rezervat, care critica viciile din vre-
mea sa. Toate acestea au creat dușmani într-un centru sofisticat și
bogat cum era Constantinopolul. El a reușit să o evite chiar pe Eu-
doxia, soția impulsivă de neam german a împăratului Arcadiu.
Teofil a venit la Constantinopol și, împreună cu Epifaniu
de Salamina, a întrunit un sinod în palatul Stejarului la Calcedon
în 403 care l-a condamnat și exilat pe Ioan. Rechemat, acesta a
fost exilat din nou anul următor și a murit în exil în anul 407.

A doua dispută despre ortodoxia lui Origen: a înce-

put în anul 514 în Palestina când starețul Agapet i-a alungat din
„Lavra Nouă” pe călugării Nonu și Leontie care au fost prinși
că citeau din scrierile lui Origen. Aceștia au fost reprimiți de
către Mamas, urmașul lui Agapet.
Doi dintre partizanii origenismului, Domețian și Th.
Askidas, au ajuns episcopi la Ancira și respectiv Cezareea

228
Capadociei. Acum origeniștii au cerut lui Petru al Ierusalimului să
șteargă din diptice numele lui Efrem al Antiohiei – un antiorigenist.
Petru a trimis la curtea imperială patru călugări anti-
origeniști care au reușit să obțină convocarea unui sinod în 543
care a condamnat nouă propoziții din scrierile lui Origen și a pus
numele lui între marii eretici. De acum, toți episcopii și egu-
menii, la instalarea lor trebuiau să-l anatematizeze pe Origen.

Cearta celor „Trei capitole” și Sinodul V Ecumenic

Spre deosebire de problema origenistă, problema monofi-

zită era mai dificilă. Una dintre principalele obiecțiuni monofizite
față de sinodul de la Calcedon era că acesta i-a achitat pe simpati-
zanții nestorieni Teodoret de Cir și Ibas de Edessa. I s-a sugerat
împăratului Iustinian de către mitropolitul Theodor Askidas că
monofiziții ar putea fi împăcați printr-o condamnare a propozițiilor
inacceptabile din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret
de Cir și Ibas din Edesa, sau ceea ce e cunoscut în istoria bise-
ricească sub titlul de „cele trei capitole”.
În anul 544 împăratul Iustinian a emis un decret teolo-
gic de condamnare a celor „trei capitole” decret semnat de că-
tre patriarhul Mamas și ceilalți patriarhi răsăriteni.
În Apus, decretul a întâlnit opoziție din partea episcopi-
lor Daciu de Milan, Fecund de Hermiane și Ponțian din Africa.
Papa Virgiliu (537-553) a fost dus la Constantinopol în 547
unde a semnat o condamnare a lui Teodor de Mopsuestia ca
eretic și a scrierilor inacceptabile atribuite lui Teodoret și Ibas
(o formulare grijulie pe care Virgiliu o face în mod deliberat):
Virgiliu știa că atitudinea sa nu va fi aprobată în Apus. O serie
de ierarhi apuseni și-au exprimat dezaprobarea iar în Africa,
Dalmația, Iliric, Galia s-au ținut sinoade de protest. Un astfel
de sinod ținut în Africa în 550 l-a excomunicat pe Virgiliu.
În anul 551, Iustinian a dat un nou edict cunoscut ca Mărtu-
risirea de credință a împăratului Iustinian contra celor trei capitole.

229
 În același an Virgiliu a repudiat aprobarea pe care a dat-o și
a urmat o serie de peripeții cu încercări de fugă din Constantinopol.
În ziua de 5 mai 553 a fost deschis la Constantinopol
cel de-al cincilea Sinod Ecumenic sub președinția lui Eutihiu,
patriarhul capitalei. La sinod au participat și Apolinarie de
Alexandria, Domnus de Antiohia, reprezentanți ai lui Eustahiu
de Ierusalim și 145 de episcopi dintre care opt latini. Virgiliu a
refuzat să participe sub motiv de boală.
Sinodul a aprobat condamnarea lui Origen, Didim cel
Orb și Evagriu. Sinodul a condamnat și cele Trei capitole: Te-
odor de Mopsuestia (392-428), persoana și opera; scrierile lui
Teodoret episcop de Cir (433-458), îndreptările contra Sfântu-
lui Chiril al Alexandriei și a Sinodului III Ecumenic; scrisoarea
episcopului Ibas din Edessa (433-458) adresate episcopului
Maris de Ardașir (Persia) contra Sfântului Chiril.
Virgiliu a consimțit la această condamnare dar a murit
înainte de a ajunge la Roma. Urmașul lui Virgiliu, Pelagiu I
(556-561) a acceptat hotărârile Sinodului V Ecumenic, dar a
întâlnit mare opoziție în Apus unde s-a născut o schismă istro-
venețiană (până în anul 607) apusenii alegând pe arhiepiscopul
de Aquileia ca patriarh.
În Răsărit hotărârile Sinodului V Ecumenic au fost ac-
ceptate, prin condamnarea origenismului fiind condamnată me-
toda platonică folosită în exegeza biblică.

230
 Lecția XXVIII

Monotelismul și Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol

680-681). Sinodul II Trulan (Quinisext) - 692

Erezia monotelită a reprezentat o nouă răbufnire a mo-

nofizitismului, monotelismul nefiind altceva decât un monofi-
zitism deghizat.
Această erezie apare în istorie după anul 622 în timpul
împăratului Heracliu (610-641). Ceea ce a caracterizat politica
externă a acestui împărat au fost războaiele cu perșii. După pa-
cea din timpul domniei împăraților Iustinian (527-565) și Mau-
riciu (582-602), perșii conduși de Chosroe al II-lea au pornit
noi războaie împotriva Bizanțului recucerind unele din provin-
ciile pe care le cedaseră prin pacea din 591.
Perșii au continuat lupta lor de cucerire a unor provincii
ale Imperiului Bizantin și după urcarea pe tron a lui Heracliu:
au fost cucerite Antiohia (611), Ierusalimul (614) și Alexandria
(618-619). După cucerirea Ierusalimului, patriarhul Zaharia al
acestei cetăți a fost luat prizonier și împreună cu el și Sfânta
Cruce. Vestea despre această răpire și cea despre apropierea
perșilor de însăși capitala imperiului l-au determinat pe împăra-
tul Heracliu să ia atitudine.
Între anii 622-628 împăratul a întreprins trei campanii
împotriva perșilor care s-au încheiat cu victoria bizantinilor,
simbolul acestei victorii reprezentându-l readucerea Sfintei
Cruci la Ierusalim la 31 martie 630.
Pentru reintegrarea acestor provincii răsăritene ale im-
periului în care trăiau numeroși monofiziți împăratul a fost dis-
pus să facă unele compromisuri: mai întâi a interzis persecuta-
rea monofiziților.
La scurtă vreme după victoria împotriva perșilor, împăra-
tul însuși s-a angajat în discuții teologice cu unii ierarhi iacobiți
care au declarat împăratului că sunt gata să accepte hotărârile

231
Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon dacă ortodocșii, la rân-
dul lor, acceptă că în Iisus Hristos sunt două naturi dar o singu-
ră voință și o singură energie sau lucrare.
Formula  a apărut mai întâi într-o discuție
pe care a avut-o în anul 622 împăratul Heracliu în Armenia cu epis-
copul Pavel Oftalmos care făcea parte din partida „a cefalilor”.
Sfătuitorul în probleme teologice și bisericești al împă-
ratului Heracliu a fost patriarhul Serghie al Constantinopolului.
Încă înainte de 622 Serghie a fost preocupat de posibilitatea
unirii dintre calcedonieni și necalcedonieni pe baza unei formu-
le de compromis.
Un alt reprezentant de seamă al acestei noi direcții a
fost episcopul Cir de Phasis din provincia Lazica (în Caucaz)
care a fost câștigat pentru concepția monoenergetică de către
patriarhul Serghie al Constantinopolului la îndemnul căruia
împăratul Heracliu l-a numit pe Cir patriarh al Alexandriei în
anul 631, păstorind până în anul 641.
Ajuns patriarh al Alexandriei Cir a reușit să realizeze
unirea teodosienilor (o grupare monofizită moderată) cu Bise-
rica Ortodoxă pe baza unei formule despre o singură energie în
Hristos. Această unire s-a făcut la 3 iunie 633 prin presiuni și
cu ajutorul armatei, pentru care chiar în tradiția Bisericii Copte
patriarhul Cir a lăsat o impresie foarte rea.
Actul de la 3 iunie 633 care încununa politica unionistă
a împăratului Heracliu și a patriarhului Serghie, foarte probabil
că nu a depășit porțile Alexandriei.
Conducătorul opoziției ortodoxe a fost eruditul călugăr
palestinian Sofronie, cel care va ajunge patriarh al Ierusalimu-
lui. În această vreme el se afla la Alexandria și a recunoscut
imediat în formula monoenergetică învățătura greșită. Sfântul
Maxim Mărturisitorul va spune mai târziu că Sfântul Sofronie a
căzut în genunchi în fața lui Cir și i-a cerut să nu publice acest
document aducător de discordie. Acest gest poate fi socotit pe
drept cuvânt începutul luptei împotriva monoenergetismului.

232
 La Constantinopol unde a plecat de la Alexandria, Sfân-
tul Sofronie a reușit să-l convingă pe patriarhul Serghie al capi-
talei să nu admită să se predice o singură energie și în urma
unui sinod endemic ținut la Constantinopol s-a ajuns la un
acord ca accentul să nu se mai pună pe lucrare-energie, ci pe
lucrător-operant, vorbindu-se astfel despre unicul operant pen-
tru lucrările divine și umane în Hristos.
Despre această înțelegere dintre Sfântul Sofronie și pa-
triarhul Serghie avem informații într-o scrisoare pe care patri-
arhul constantinopolitan i-a trimis-o papei Honorius (625-638)
la îndemnul împăratului Heracliu.
Către sfârșitul anul 633 sau la începutul anului 634 Sfân-
tul Sofronie a fost ales patriarh al Ierusalimului. Știindu-l ad-
versar al monoenergetismului, patriarhul Serghie se îndreaptă
spre papa Honoriu căruia îi scrie căutând să-l câștige de partea
sa. În scrisoare Serghie vorbește papei despre opoziția lui So-
fronie față de acordul realizat la Alexandria în 633 arătând că
mărturisirea existenței a două lucrări în Hristos ar duce la măr-
turisirea existenței a două voințe ceea ce în concepția sa este o
impietate întrucât este imposibil ca una și aceeași persoană să
aibă asupra aceluiași obiect o voință contradictorie.
Papa Honoriu, fără a aștepta să cunoască și punctul de
vedere al Sfântului Sofronie, i-a răspuns patriarhului Serghie
acceptând punctul de vedere al acestuia: el interzice să se vor-
bească despre una sau două energii și recomandă mărturisirea
unei singure voințe în Hristos. În acest context monoenergetismul
devine monotelism.
În acest climat, Sfântul Sofronie, îndată după ce ocupă
scaunul patriarhal de la Ierusalim, trimite o epistolă sinodală,
Sinodiconul, patriarhului Serghie și papei Honoriu al Romei.
(în traducerea românească a pr. prof. Nicolae Petrescu, în „Mi-
tropolia Olteniei”, 1984, nr. 1-2, p. 57-65). În acest Sinodicon
Sfântul Sofronie expune mărturisirea sa de credință în care
atingea și problema energiilor în Hristos. Conform înțelegerii

233
cu patriarhul Serghie el accentuează aici unitatea de lucrare în
Hristos, unitatea operantului. Acesta era nivelul formulei de la
Calcedon, de la care Sfântul Sofronie pornind mai departe și
zice: „de la o natură și cealaltă noi cunoaștem una și cealaltă
lucrare, lucrare existențială și firească conformă fiecărei naturi,
care provine nedespărțit de la fiecare substanță și natură, după
calitatea naturală și substanțială care Lui îi aparține în mod na-
tural și noi cunoaștem în același timp împreună lucrarea fără
despărțire sau amestecare a fiecărei substanțe”.
Argumentul Sfântului Sofronie este simplu: energia sau
lucrarea aparțin naturii. Sfântul Sofronie nu menționează nimic
despre voințe ceea ce ne face să credem că cel puțin până în
momentul publicării Sinodiconului n-a cunoscut schimbul de
scrisori dintre patriarhul Serghie și Honoriu.
Expunerea Sinodiconului este pozitivă și nu polemică
rezumându-se a combate monoenergetismul fără a cunoaște
evoluția acestuia spre monotelism.
Reacția Constantinopolului față de Sinodicon s-a manifes-
tat prin publicarea în anul 638 a Ektesis-ului prin care împăratul
Heracliu interzicea discuțiile despre o energie sau două energii. To-
tuși documentul favorizează expresia „o singură voință” fapt pentru
care acesta devine documentul de bază al ereziei monotelite.
În toamna anului 638 patriarhul Serghie a ținut un sinod
prin care impunea Ektesisul iar pe cei care nu-l acceptau îi
amenința cu depunerea. Ektesisul a fost semnat de patriarhii
Serghie al Constantinopolului (și de urmașul acestuia Pirros),
Cir al Alexandriei și Macedoniu al Antiohiei.
După moartea lui Heracliu în 641, la tron îi urmează
Constantin al III-lea și Heraklonas. Constantin al III-lea moare
după câteva luni și Heraklonas este înlăturat din funcția de îm-
părat fiind proclamat fiul lui Constantin al III-lea, Constans al
II-lea (641-668)!
La început acesta a fost favorabil Ortodoxiei. Astfel în
642 trimite o scrisoare papei Ioan al IV-lea (urmașul lui Honoriu)

234
care într-un sinod roman osândise Ektesisul și încunoștiințase
despre aceasta pe patriarhul Constantinopolului și pe împărat.
În scrisoarea trimisă papei Ioan al IV-lea împăratul mărturi-
sea credința sa în două naturi și două voințe și accepta Calcedonul.
Datorită încordării care continua să existe între Con-
stantinopol și Roma, împăratul Constans al II-lea a publicat în
648 un nou edict teologic Typos (Norma) prin care a fost anulat
și înlăturat din nartexul bisericii Sfânta Sofia Ektesisul lui He-
racliu și este interzisă orice discuție despre una sau două ener-
gii, sau una sau două voințe și sunt prevăzute pedepse aspre
pentru încălcarea edictului.
Typosul semnat după tradiție de către patriarhii răsăriteni
n-a reușit să-și atingă scopul. Acesta a fost condamnat într-un
sinod întrunit de către papa Martin (649-655) planificat încă de
către înaintașul său papa Teodor. Acest sinod întrunit la Lateran
între 5-31 octombrie 649 a condamnat monoenergetismul și
monotelismul, Ektesisus și Typosul precum și pe patriarhii
ecumenici Serghie și Pir.
Reacția Constantinopolului s-a manifestat prin trimite-
rea la Roma a unui emisar imperial care avea misiunea să im-
pună Typosul sau în caz contrar să-l aducă pe papă la Constan-
tinopol. Arestat papa Martin a fost scos tainic din Roma și dus
la Constantinopol unde a fost aruncat în închisoare, judecat,
purtat în batjocură pe străzi și condamnat la moarte. La rugă-
mintea patriarhului Pavel al capitalei, aflat pe patul de moarte
pedeapsa capitală i-a fost comutată lui Martin în exilarea din
Cherson în Crimeea unde a murit în anul 655. El este cinstit ca
sfânt și de către Biserica Ortodoxă.
Apărătorul cel mai de seamă al Ortodoxiei a fost Sfân-
tul Maxim Mărturisitorul (580-662). În jurul anului 640 el se
afla în Africa de Nord. Exarhul Cartaginei, Grigorie cel Tânăr,
a organizat aici o dispută între Sfântul Maxim și fostul patriarh
Pir, conținutul căreia a fost consemnat în scris de Sfântul Ma-
xim. Sfântul Maxim știa că se poate baza pe învățătura Sfinților

235
Părinți în fundamentarea concepției sale despre cele două energii
și două voințe în Iisus Hristos. Astfel Sfântul Atanasie cel Mare
spunea despre rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsemani:
„El manifesta aici două voințe: voința omenească care aparține
trupului și voința dumnezeiască ce aparține lui Dumnezeu”.
(De incan. et. contra arianos, 21).
La fel Sfântul Grigorie de Nissa afirmă că orice acțiune sau
energie divină este o acțiune trinitară „de la Tatăl, prin Fiul în Du-
hul Sfânt”. Deci persoanele Sfintei Treimi au o singură energie. În
ceea ce-i privește pe oameni, fiecare om posedă propria sa energie.
Monoteliții afirmau că energia și voința ar depinde de
ipostas și deci în Hristos ar exista o singură voință și o singură
energie. Implicația trinitară a acestei afirmații ar constitui-o
concluzia că în Sfânta Treime există trei voințe, trei energii și
deci trei divinități.
În concepția Sfântului Maxim care privește lucrurile din
perspectivă soteriologică natura ar fi o abstracție dacă ar fi conce-
pută în mod static. Nu există natură fără mișcare, fără energie, fără
existență. Energia este o forță tainică ce pune în mișcare fiecare
lucru astfel că energia și existența formează o strânsă unitate.
Dacă în Iisus Hristos nu se vorbește decât de o singură
energie, o singură lucrare, natura sa umană fiind lipsită de energie
proprie prin aceasta fiind înlăturată existența reală a acestei naturi.
Monoenergetismul apare astfel ca dochetism. Tot așa poate fi și
apolinarism. Deci energia este manifestarea concretă a naturii.
În ceea ce privește legătura ipostasului cu energia, ea
constă în aceea că ipostasul dă energiei calitatea lui sau felul lui
de a fi. Triunghiul ipostas-natură este deci ipostas-natură, este
deci cheia întregului sistem al Sfântului Maxim.
Vorbind despre voință, Sfântul Maxim arată că aceasta
la rândul ei este unită. Conceptul de voință este tratat cu am-
ploare de către acest autor distingându-se mai multe nuanțe. El
face distincție între: thelima, capacitatea de a voi, puterea de a
voi în stare de repaus, care aparține naturii; thelisis este thelima

236
în momentul când intră în acțiune, theliten = obiectul voinței,
lucrul spre care se îndreaptă voința.
Voința naturală nu conține nimic reproșabil, nerațional
(împotriva rațiunii logosului care este în fiecare lucru), ci este
deopotrivă lege naturală (conformă naturii) și divină.
Alături de această voință naturală mai există și voința ca
imbold spre ceea ce stă în puterea noastră, care are nevoie de gân-
dire și din această pricină ea se numește gândire gnomică sau libe-
rul arbitru. Liberul arbitru nu se îndreaptă automat spre un scop pe
care îl are sădit în sine, cum este cazul cu voința naturală, ci de-
pinde de o decizie personală, astfel că el aparține persoanei, ipos-
tasului. Acest liber arbitru poate să acționeze chiar împotriva natu-
rii, deci poate să păcătuiască. Deci, liberul arbitru este locul unde
se naște păcatul și nu natura constituie originea păcatului.
În raport cu învățătura hristologică acești termeni arată
că Iisus Hristos a avut o voință naturală întrucât natura sa ome-
nească a fost întru totul asemenea cu a noastră. El n-a avut o vo-
ință gnomică întrucât natura Sa umană n-a avut un ipostas pro-
priu, ci a fost ipostasiată de persoana Logosului. Cu alte cuvinte,
Hristos are o voință umană pe lângă voința Sa dumnezeiască iar
pe de altă parte nu are o voință păcătoasă. Impecabilitatea lui
Iisus Hristos constă în faptul că n-a avut o voință gnomică.
Între anii 654-666 pe scaunul patriarhal de la Constan-
tinopol s-a aflat Petru care a venit cu o nouă teorie, conform
căreia în persoana lui Hristos sunt trei voințe; teoria a fost res-
pinsă de papa de la Roma.
Sinodul VI Ecumenic a putut fi convocat după ce pe tro-
nul imperial a urcat Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685).
Sinodul s-a ținut la Constantinopol între 7 noiembrie 680 și 16
septembrie 681 într-o sală boltită a palatului imperial din care
cauză i s-a spus sinodul trulan și la el au participat 174 de epis-
copi. În ședința a optsprezecea din 16 septembrie 681, în pre-
zența împăratului s-a publicat Mărturisirea de credință care în-
vață că: „în Iisus Hristos sunt două voințe și două lucrări sau

237
energii, corespunzătoare celor două firi, neamestecate și neschim-
bate, neîmpărțite și nedespărțite precum și respinse una alteia, cea
omenească urmând întru totul voinței și lucrării celei divine”.
Din această pricină voința naturală omenească în Iisus
Hristos acționa întotdeauna conform logosului său și alegea în
mod automat binele și astfel între cele două voințe în Iisus
Hristos nu putea apărea niciodată contradicția pentru că ambele
vroiau totdeauna binele.
Doctrina unei singure voințe i se părea Sfântului Maxim
a fi o formă de nestorianism pentru că Nestorie a fost cel care
vorbea despre unirea celor două firi în Iisus Hristos la nivelul
voinței, pe baza unității voinței. Aceeași soartă pe care a avut-o
papa Martin a avut-o și Sfântul Maxim Mărturisitorul. El a fost
arestat în 655, anul morții papei Martin interogat de mai multe
ori, transportat din Italia la Constantinopol și schingiuit: i s-a tăiat
mâna dreaptă și limba. În vârstă de optzeci de ani a fost exilat în
localitatea Laziaunde a murit la 13 august 662. El nu fusese acu-
zat de greșeli dogmatice, ci de a fi colaborat cu exarhul Grigorie
din Africa cel care s-a răsculat împotriva împăratului. Sfântului
Maxim i se ceruse doar să se cuminece cu împăratul lăsându-i-se
libertatea de a crede ce vrea. El răspunde că va face acest lucru
doar când împăratul va renunța la învățătura greșită.

238
 Lecția XXIX

Sinodul VII Ecumenic și importanța lui

pentru Ortodoxie

Iată-ne ajunși la cel din urmă din evenimentele majore

în istoria Bisericii care se numesc sinoade ecumenice.
Constantin cel Mare n-a creat o instituție nouă pe seama
Bisericii; el a recurs la un mijloc care se dovedise folositor încă
din vremea apostolilor: convocarea în sinod.
Prin repetarea invitației de către Teodosie aceasta va de-
veni o instituție de care Biserica se va folosi în continuare
atunci când era confruntată cu probleme majore care tulburau
viața ei. (Termenul însuși de sinod ecumenic a fost folosit mai
întâi la Sinodul II Ecumenic: canonul 6).
O astfel de problemă o ridică iconoclasmul (distrugerea
icoanelor).
Începuturile acestei erezii sunt legate de numele împăratu-
lui bizantin Leon al III-lea Isaurul (717-741) care în anul 726 a luat
cele dintâi măsuri împotriva icoanelor și a cinstitorilor acestora.
Apărătorii icoanelor au văzut de la început în aceste
măsuri nu atât o problemă de artă religioasă, ci una de natură
teologică și anume hristologică.
Macarie, patriarhul Antiohiei și ucenicul său Ștefan au
fost anatematizați ca eretici. Au mai fost anatematizați patriar-
hii Serghie, Cir, Pirros, Paul al II-lea, Petru și papa Honoriu.
Mărturisirea de credință a sinodului a devenit obligatorie pen-
tru toți credincioșii. Datorită slăbirii disciplinei și pentru că Si-
noadele al V-lea și al VI-lea Ecumenic n-au dat canoane, împă-
ratul Iustinian al II-lea (685-695; 705-711) a convocat pentru
anul 691-692 un sinod la Constantinopol. Sinodul II Trulan ca-
re vine cu completări de natură canonică la Sinoadele al V-lea
și al VI-lea Ecumenic se va numi Quinisext; la el au participat
240 de episcopi.

239
 Sinodul acesta a dat 102 canoane privitoare la disciplină
și la ritul bisericesc și a întărit hotărârile dogmatice și canoane-
le sinoadelor ecumenice de până atunci, ale unor sinoade locale
și a unor Părinți bisericești. S-a recunoscut egalitatea patriarhi-
lor de Constantinopol și Roma, s-a oprit pictarea Mântuitorului
în chip de miel, s-a condamnat celibatul clerului precum și une-
le practici apusene privitoare la post.
Dimensiunea hristologică a problemei a fost sesizată
încă înainte de izbucnirea crizei iconoclaste propriu-zise prin
vestitul canon 82 al Sinodului Quinisext (692):
„În anumite reproduceri ale cinstitelor icoane Înainte-
mergătorul este înfățișat arătând cu degetul spre Miel. Această
reprezentare a fost adoptată ca simbol al harului dar el era o
figură ascunsă a adevăratului Miel care este Hristos Dumne-
zeul nostru (figură) care ne era arătată nouă potrivit Legii.
Primind aceste străvechi figuri și umbre ca simboale ale ade-
vărului transmis Bisericii, noi preferăm astăzi însăși harul și
adevărul ca o împlinire a acestei Legi. În consecință, și pentru
a expune vederii tuturor – chiar cu ajutorul picturii – ceea ce
este desăvârșit hotărâm ca de acum înainte Hristos Dumneze-
ul nostru să fie reprezentat în forma Sa omenească în loc de
cea a străvechiului miel”.
Atitudinea negativă a Sinodului Quinisext față de sim-
bolism și accentul pus de acesta pe realitatea concretă și istori-
că a întrupării ca temelie autentică a artei icoanelor au făcut în
mod inevitabil ca discuțiile stârnite de decretul lui Leon al III-
lea să devină imediat discutabile.
Decretul cu pricina emis în 726 poruncea îndepărtarea
icoanelor din biserici. În această atitudine împăratul se bucura
de sprijinul unor episcopi dar nu și de cel al poporului care a
recurs la adevărate manifestații menite să împiedice înlăturarea
icoanelor, manifestații care au îmbrăcat uneori forme violente.
Așa, de pildă, atunci când ofițerul Jovius s-a dus într-una din
suburbiile capitalei pentru a da jos icoana Mântuitorului un

240
grup de femei, pentru a-l împiedica, i-au smuls scara de sub
picioare și acesta căzând a murit.
Așa cum observă Victor Lazarev: „...partidul iconoclaș-
tilor... era un partid restrâns, de curte, doctrinar și îmbibat de
intelectualism. Nu era cu putință ca poporul, obișnuit de mai
bine de două secole să cinstească icoanele să fie făcut acum să
creadă într-un Dumnezeu pe care nimeni nu putea să-l reprezinte.
Să adore un asemenea Dumnezeu și să creadă în El puteau să
facă numai păturile superioare, înclinate spre speculații abstracte,
și nu masele largi populare”209.
Observația lui Lazarev în legătură cu vechimea pe care
o avea la acea dată cinstirea icoanelor trebuie amendată de per-
spectiva pe care ne-o oferă studiul dens al părintelui profesor I.
Rămureanu (Cinstirea Sfintelor Icoane în primele trei secole,
„S. T”, 9-10/1971, p. 621-671) care aduce o bogăție de infor-
mații despre existența icoanelor în primele trei secole mai întâi
într-o fază simbolică și apoi într-una portretistică.
Așadar icoanele au existat în întreaga istorie a Bisericii,
ele au fost o realitate tot timpul.
Cauze: în ceea ce privește cauzele care au stârnit și au
menținut criza iconoclastă, există păreri diferite la istoricii care
au cercetat acest fenomen.
Factorii teologici se amestecă cu cei neteologici în poli-
tica împăraților iconoclaști.
Evlavia creștină a zonelor de limbă greacă din Imperiul
Bizantin era înrădăcinată într-o tradiție în care icoanele aveau lo-
cul lor bine definit în cultul Bisericii, în timp ce comunitățile creș-
tine siriene și armene fără a fi întotdeauna ostile față de icoane nu
aveau înclinația firească de a face din ele obiecte de cult și le con-
siderau în aspectul lor pur didactic ca ilustrări ale textului biblic.
Împărații iconoclaști proveneau tocmai din aceste regiuni aparți-
nând unei tradiții negrecești, răsăritene, semitice; la aceasta se

209
Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine, Editura Meridiane, București,
1980, p. 222.
241
adaugă confruntarea cu arabii musulmani. Chiar în anul urcării
sale pe tronul Bizanțului, Leon al III-lea a avut de făcut față unui
atac al acestora împotriva capitalei imperiului. Arabii mai duceau
împotriva bizantinilor și un război psihologic afirmând că isla-
mismul este cea din urmă și deci cea mai înaltă și cea mai curată
religie acuzându-i pe bizantini de politeism și idolatrie datorită
credinței lor în Sfânta Treime și datorită cultului sfintelor icoane.
Pretențiile cezaro-papiste radicale ale împăraților icono-
claști care l-au făcut pe Leon al III-lea să-și asume titlul de
„împărat și preot” (cum s-a numit pe sine într-o scrisoare adre-
sată papei Grigorie al II-lea) iar pe fiul acestuia Constantin al
V-lea (741-775) să lupte împotriva monahismului sunt motive
care au avut ponderea lor în declanșarea crizei.
Este adevărat că au existat și unele exagerări din partea
unora dintre ortodocși luând prea literal închinarea adresată
icoanei în sine și nu prototipului ei.
Atitudinea Bisericii: O atitudine de opoziție au mani-
festat de la început patriarhul Gherman al Constantinopolului
precum și papa Grigorie al II-lea.
În Grecia și în Insulele Egee au izbucnit chiar revolte
ale populației, revolte înfrânte de armata lui Leon al III-lea,
sprijinitoare fidelă a politicii sale iconoclaste.
La data când Leon al III-lea urca pe tronul Bizanțului
patriarh al capitalei era Gherman (715-730), care încă înainte
de izbucnirea crizei iconoclaste socotea că icoanele reprezintă
o mărturisire de credință împotriva dochetismului.
Opoziția lui Gherman față de politica iconoclastă, mani-
festată în întrunirea din 730 (la care au participat peste 300 de
episcopi) l-a determinat pe împărat să-l înlăture fiind înlocuit
cu ucenicul său Anastasie.
După 730 s-a început o campanie pe scară mare împotriva
icoanelor, creștinii fiind somați să le predea pentru a fi distruse.
Într-un timp în care reprezentanții Bisericii din imperiu
n-au îndrăznit să ia atitudine față de acțiunile împăratului iconoclast

242
acest lucru l-a făcut cu multă pricepere un călugăr de la Mănăstirea
Sfântul Sava de lângă Ierusalim. Este vorba despre Sfântul Ioan
Damaschinul, cel mai de seamă apărător al icoanelor de la care
ne-au rămas trei tratate împotriva celor care atacă Sfintele Icoane.
Sfântul Ioan Damaschinul începe primul său tratat cu un
argument hristologic pe care îl consideră argumentul său prin-
cipal și decisiv: „...îl reprezint pe Dumnezeu, pe Cel Nevăzut nu
ca nevăzut, ci întrucât s-a făcut văzut pentru noi prin participarea
lui în Trup și Sânge... Dacă am face o icoană a lui Dumnezeu
Cel Nevăzut fără îndoială că ne-am afla în eroare... dar noi nu
facem nimic de acest fel și noi nu suntem în eroare dacă facem
o icoană a lui Dumnezeu Cel întrupat care a venit pe pământ în
Trup și care în bunătatea Sa de nedescris a trăit cu oamenii și
și-a asumat natura, consistența, forma și culoarea Trupului”.
Tot el face distincție între închinarea absolută adorarea
care se dă numai lui Dumnezeu și cea relativă (venerarea) adusă
persoanelor sau obiectelor care se află în legătură cu divinitatea.
Unul din argumentele pe care le aduce în favoarea cin-
stirii icoanelor este acela al vechimii acestei tradiții.
O nouă etapă cunoaște lupta împăraților isaurieni împo-
triva icoanelor prin urcarea pe tron al lui Constantin al V-lea
(741-775), fiul lui Leon al III-lea, prin convocarea unui sinod
care să consfințească politica religioasă a împăratului și să for-
muleze teologia iconoclastă prin violența sistematică cu care se
ducea lupta împotriva apărătorilor icoanelor.
Constantin al V-lea, care a scris el însuși tratate teologi-
ce împotriva venerării icoanelor, a convocat sinodul iconoclast
de la Hieria (754) – în palatul imperial de pe țărmul asiatic al
Bosforului. La sinod au participat 336 de episcopi și a fost
condus de arhiepiscopul Teodosie al Efesului întrucât la acea
dată scaunul patriarhal era vacant.
Actele acestui sinod sunt păstrate în cuprinsul actelor
Sinodului VII Ecumenic al cărui scop a fost tocmai respingerea
hotărârilor acestuia și restabilirea Ortodoxiei. Pentru a-și justifica

243
legitimitatea, sinodul de la Hieria se socotește continuatorul
firesc al sinoadelor ecumenice de până atunci, participanții de-
clarând că iconoclasmul nu este o învățătură nouă, ci rezultatul
dezbaterilor hristologice din secolele anterioare. În încercarea
lor de a formula o teologie iconoclastă participanții de la Hieria
afirmau că pictarea de icoane ar reprezenta o erezie întrucât
atunci când face icoana lui Hristos, pictorul poate înfățișa doar
umanitatea Mântuitorului separându-o astfel de divinitatea Lui,
sau că pictorul poate înfățișa atât umanitatea cât și divinitatea.
În primul caz pictorul este nestorian, iar în al doilea caz este
monofizit pentru că ar presupune că divinitatea Mântuitorului
ar fi circumscrisă de natura Sa umană, sau că s-ar confunda ce-
le două naturi. Trebuie să recunoaștem că aceste argumente nu
erau lipsite de oarecare subtilitate și vor fi avut efect asupra
unora, ei însă ignorau un element esențial al doctrinei calcedo-
niene și anume unirea ipostatică și rezultatele acesteia.
La Hieria s-a mai propus o interpretare foarte originală
despre icoana Cuvântului întrupat și anume aceea a Euharistiei,
concepută ca icoană. Aceasta era singura icoană pe care ei erau
dispuși să o accepte. Ideea de Euharistie ca icoană, ca simbol al
lui Hristos au luat-o aceștia de la Pseudo-Areopagitul. Dar orto-
docșilor nu le-a fost greu să respingă această interpretare dată
Euharistiei întrucât ea nu este icoană, ci adevărul însuși; Euha-
ristia nu este o icoană a lui Hristos, ci Hristos însuși prezent real.
Tot sinodul de la Hieria a mai dispus ca în locul icoanelor
bisericile să fie împodobite cu tablouri ale împăratului, cu scene de
vânătoare și cu picturi inspirate din natură. Orice icoană, indiferent
de materia din care este făcută, trebuie înlăturată din biserici.
Sinodul a conferit împăratului puteri mari pentru a duce
lupta împotriva cinstitorilor icoanelor, însă acesta n-a făcut uz de
aceste puteri îndată după Hieria, pentru că, în fața primejdiilor care
amenințau imperiul din afară, el dorea să mențină pacea lăuntrică.
Perioada imediat următoare sinodului de la Hieria a fost
deci caracterizată de o libertate relativă pentru monahi care vor

244
constitui ținta principală a furiei lui Constantin al V-lea, a cărui
persecuție va ajunge la forme paroxistice.
Două execuții se înregistrează în 761, victimele având
vina de a fi „numit pe împărat un nou Valens” și un „nou Iulian”.
Persecuția generalizată începe după victoriile repurtate
împotriva bulgarilor. Furia îndreptată împotriva călugărilor îm-
bracă diferite forme: li se dă foc bărbilor, li se smulge părul, sunt
izbiți în cap cu icoane, li se scot ochii, li se taie mâinile, toate fă-
cute cu un rafinament al cruzimii care îl face pe Nicefor, autorul
Breviarum-ului să vadă în toate acestea o revenire la păgânism.
Se pare că persecuțiile au început cu publicarea unui de-
cret care cerea depunerea unui jurământ de neînchinare la icoa-
ne. Patriarhul Constantin a fost cel dintâi care a făcut acest lu-
cru din amvonul catedralei.
N-au lipsit martirii: Sfântul Ștefan cel Nou de la Mă-
năstirea Sfântul Avxentie, masacrat în anul 764.
În anul următor 765 împăratul pune la cale o înscenare
odioasă în hipodromul capitalei unde un număr de călugări sunt
arestați și siliți să defileze prin fața mulțimii luând fiecare de
mână câte o femeie. Câteva zile mai târziu, în același hipodrom
vede parade ale unor condamnați la moarte, unii dintre ei pen-
tru că l-au cinstit pe Sfântul Ștefan cel Nou. Tot aici un an mai
târziu însuși patriarhul Constantin va trebui să îndure insultele
mulțimii înainte de a fi decapitat.
Împăratul Constantin al V-lea merge mai departe cu
atacul său care se îndreaptă nu numai împotriva icoanelor el
interzicând invocarea sfinților și venerarea moaștelor acestora.
Această dezlănțuire a furiei nu se manifesta doar în Constanti-
nopol, ci și în alte părți ale imperiului. Mihail Lachanodracon
devine celebru la Efes prin atrocități și distrugeri de mănăstiri.
Călugării au fost persecutați, mănăstirile au fost distruse, cărțile
religioase arse, moaștele de sfinți risipite, proprietățile mănăsti-
rești confiscate. Cruzimea acestor persecuții a făcut atât victime
cât și apostați.

245
 Teribilul persecutor a murit în anul 775 pe când se întorcea
spre Constantinopol dintr-o campanie împotriva bulgarilor. La
moartea lui Constantin victoria împotriva icoanelor părea definitivă.
Lui i-a urmat fiul său Leon al IV-lea Hazarul (775-780)
căsătorit cu ateniana Irina, crescută în mare evlavie, cu mare
respect față de călugări și cinstitoare ca și aceștia a icoanelor.
Ca urmare a influenței pe care Irina o avea asupra soțu-
lui ei se înregistrează de îndată ce acesta urcă pe tron o schim-
bare a politicii religioase a curții imperiale. Deși nu au lipsit
arestări ale unor închinători la icoane se înregistrează acum și o
politică de toleranță față de aceștia precum și promovarea în
ierarhie a unor membrii ai categoriei monahale, lucru de neîn-
chipuit în timpul domniei lui Constantin al V-lea.
Leon al IV-lea a repurtat și o serie de victorii militare
împotriva arabilor în 778 și 779 însă domnia sa a fost scurtă el
murind în 780.
Puterea a fost îndată preluată de împărăteasa Irina în nume-
le fiului ei minor Constantin al VI-lea, în vârstă de numai zece ani.
Deși Irina era iconodulă, climatul nu era în 780 favora-
bil restabilirii de îndată a cultului icoanelor. Armata purta încă
amintirea zilelor glorioase din timpul lui Constantin al V-lea,
iar dintre ierarhii în funcțiune mulți erau sinceri atașați spiritu-
lui sinodului de la Hieria (754).
În 784 Irina era deplin stăpână pe poziție. Armata a în-
ceput să uite gloriile trecutului sub influența victoriilor repurta-
te acum în Elada.
Patriarhul Paul al IV-lea bătrân de acum și torturat de
conștiința faptului că n-a făcut nimic pentru apărarea Ortodoxiei
s-a retras la mănăstire fără a o anunța în prealabil pe Irina și i-a
sugerat acesteia nevoia convocării unui sinod ecumenic. La scurtă
vreme după aceasta patriarhul Paul a și murit și în locul său ca
succesor împăratul l-a ales pe secretarul ei, laicul Tarasie (784-804).
Acesta a acceptat înalta demnitate bisericească cu condiția ca
stările de lucruri de la Constantinopol să fie îndreptate printr-un

246
sinod, lucru care a fost acceptat de către ceilalți ierarhi, nu însă
fără oarecare opoziție.
Ceilalți patriarhi (Roma, Alexandria, Antiohia și Ierusa-
lim) au fost înștiințați în același timp despre alegerea noului
patriarh al Constantinopolului și despre intenția acestuia de a
întruni în capitală un sinod, care a și fost convocat printr-un
ordin imperial la începutul verii anului 786.
Sinodul a fost deschis în capitală în prezența împărătesei
Irina și a fiului ei Constantin al VI-lea însă în timpul ședinței ina-
ugurale în biserica Sfinții Apostoli au pătruns soldați, în special
din garda imperială, care au întrerupt lucrările. Vociferările solda-
ților se amestecau cu strigătele „victorie” ale unor episcopi icono-
claști. Astfel că sinodul a trebuit să fie amânat „sine die”.
Acest incident a determinat-o pe împărăteasă să înlăture
unitățile rămase credincioase lui Constantin al V-lea și să adu-
că în capitală trupe din Tracia, lucru pe care l-a realizat eunucul
Staurakios, omul de încredere al împărătesei. Trupele trimise în
Asia Mică pentru a face față unui pretins atac musulman au
fost dezarmate și trimise în țările lor de origine.
Pentru a evita repetarea incidentului de la biserica Sfin-
ții Apostoli (786), Irina i-a convocat din nou pe episcopi în si-
nod, de această dată la Niceea, unde și-a început lucrările în 24
septembrie 787.
Sinodul a fost prezidat de patriarhul Tarasie și chestiu-
nea principală pe ordinea de zi a fost aceea a demonstrării pe
baze scripturistice și patristice a legitimității cultului Sfintelor
Icoane. Sinodul a discutat punct cu punct și a respins hotărârile
luate la Hieria, (754) (în ședința a șasea).
În ședința a șaptea s-a citit Tomosul acestui sinod. În
această hotărâre sinodalii declară că nu vor să înlăture nimic
și nici să nu adauge nimic la credința Bisericii, ci să o păstre-
ze intactă așa cum au primit-o. Se exprima apoi fidelitatea fa-
ță de hotărârile tuturor sinoadelor ecumenice de până acum,
întreaga tradiție de până acum fără a excepta cinstirea datorată

247
Sfintelor Icoane. Hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic se
încheie astfel:
„Reprezentările Crucii, ale Sfintelor Icoane, fie că sunt
pictate, sculptate sau din orice material ar fi făcute, trebuie așezate
pe vase, pe îmbrăcăminte, pe pereți, pe case și pe drumuri. Prin
aceste icoane noi înțelegem pe acelea ale lui Iisus Hristos, ale Mai-
cii Sale Preacurate, ale Sfinților îngeri. Cu cât mai mult vor fi pri-
vite aceste icoane și cu cât mai mult privitorul își va aminti de cel
reprezentat (în icoană), se va strădui să-l imite, se va simți îndem-
nat să-i arate respect și venerare fără a-i arăta totuși o adorare pro-
priu-zisă care se cuvine numai lui Dumnezeu. Însă va oferi (icoa-
nelor), ca semn al venerării sale tămâie și lumânări, așa cum se
face cu Sfânta Cruce, cu Sfânta Evanghelie, cu sfintele vase.
Acesta era obiceiul pios al celor vechi căci cinstea acordată unei
icoane revine celui pe care ea îl reprezintă. Oricine venerează o
icoană venerează persoana reprezentată pe ea. Dacă cineva învață
altfel, sau condamnă ceea ce Biserica sfințește, fie cartea Sfintei
Evanghelii, fie Crucea, sau o icoană oarecare sau moaștele unui
martir, sau dacă cineva se străduiește să distrugă tradițiile Bisericii
Universale sau folosește în scopuri profane sau mănăstirile pe care
trebuie să le respecte, acela va fi depus dacă e episcop sau cleric,
sau excomunicat dacă este călugăr sau laic”210.
Au fost apoi anatemizați cu numele o serie de episcopi
iconoclaști (Teodosie, falsul episcop de Efes, Sisiniu și Vasile
Anastasie, Constantin și Niceta, patriarhi ai Constantinopolului).
Veșnică pomenire eroilor credinței: Gherman, Ioan
Damaschinul, Gheorghe din Cipru. A fost apoi întocmită o
scrisoare adresată împăraților.
Tomosul sinodal a fost citit în a opta sesiune a sinodului în-
trunit în palatul Magnaura din Constantinopol în prezența suverani-
lor și acceptat de participanți. Tomosul a fost semnat și de împărați.
Tot în cadrul ultimei sesiuni au fost promulgate și cele
22 de canoane ale Sinodului VII Ecumenic.
210
Cf. Hefele, Lelerecq, Histoire des Conciles..., III, 2, p. 772-773.
248
 Scopul acestor canoane a fost de a restabili ordinea în
Biserica Răsăritului tulburată de criza iconoclastă. O atenție deo-
sebită este acordată drepturilor și datoriilor episcopilor, ținutei
preoților și monahilor, se condamnă obținerea unei demnități bise-
ricești prin mită. Toate bisericile trebuie să aibă Sfintele Moaște,
clericii să nu folosească haine de lux, parfum, să nu se stabilească
mănăstiri duble, călugării să nu părăsească mănăstirile.
Hotărârile Sinodului VII Ecumenic au fost acceptate în
Răsărit însă nu și în Apus unde Carol cel Mare a primit din par-
tea papei Adrian I o traducere defectuoasă a acestora.
Carol cel Mare s-a putut simți ofensat că n-a fost și el invi-
tat. El a cerut unor teologi de la curte să scrie în această privință și
rezultatul l-au constituit vestitele Libri Carolini care declară că
icoanele nu trebuie nici desființate, dar nici venerate. Venerare se
cuvine doar Crucii, sfintelor vase, Evangheliei și moaștelor.
Această atitudine a fost consfințită într-un sinod ținut în tim-
pul lui Carol cel Mare la Frankfurt (794) de către episcopii franci.
Împărăteasa Irina a domnit până în anul 802 când a fost
detronată ca urmare a unei răscoale condusă de Nicefor (802-
811) înalt funcționar de stat de origine arabă. Cu Irina s-a în-
cheiat dinastia isauriană.
Revoluția lui Nicefor a fost unică. El a fost ministru de fi-
nanțe și nu militar, a căzut în lupta cu bulgarii și i-a urmat Mihail I
Raugabé (811-813), ginerele său, tatăl patriarhului Ignatie.
Mihail a fost depus de o răscoală condusă de generalul
Leon care va deveni Leon al V-lea (813- 820).
Leon al V-lea a fost ucis în 820 și succedat de către Mi-
hail al II-lea (820-829) conducătorul gărzii imperiale, iar acesta
a fost urmat de fiul său Teofil (829-842) căsătorit cu Teodora
din Paflagonia.
Sentimentele pro-iconoclaste încă vii în provinciile răsărite-
ne au reizbucnit odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea (813),
când începe cea de a doua fază a crizei iconoclaste (813-843).
Patriarhul Nichifor depus și în locul său patriarh ajunge
Teodot care convoacă în 815 un sinod iconoclast care a anulat
249
hotărârile Sinodului VII Ecumenic și le-a restabilit pe cele ale
sinodului din 754.
Apărători ai Ortodoxiei au fost în această perioadă pa-
triarhul Nichifor și Sfântul Teodor Studitul de la Mănăstirea
Studion din capitală.
Teodor Studitul zice despre artistul creștin că îndepli-
nește o funcție quasi-sacramentală. Făcând o icoană a lui Hris-
tos artistul realizează și el un chip a lui Dumnezeu pentru că
umanitatea îndumnezeită a lui Iisus este tocmai acest lucru.
Ambii au insistat asupra caracterului descriptibil al lui
Iisus Hristos. Pentru Sfântul Teodor Studitul, un Hristos care n-ar
putea fi descris nu înseamnă altceva decât un Hristos netrupesc.
Realitatea întrupării Logosului constituie și pentru el argu-
mentul principal. În ce privește icoana Mântuitorului aceasta nu
este a unei naturi, a omului Iisus, ci a ipostasului, a Logosului în-
trupat. „Semnificația Evangheliei creștine constă tocmai în aceea că
Logosul și-a asumat toate caracteristicile omului, inclusiv descripti-
bilitatea și icoana Sa este o dovadă permanentă a acestui fapt”211.
Sfântul Teodor declară iconografia a fi o acțiune divină întrucât
pictorul creează în icoană un chip al lui Dumnezeu, așa cum Dum-
nezeu creându-l pe om a așezat în acesta chipul său.
Contribuția specifică a Sfântului Nichifor Mărturisitorul
a constat în accentuarea deplinătății naturii umane asumată de
Logos, deplinătate care include și descriptibilitatea acestei na-
turi în Iisus Hristos, deci posibilitatea de a o înfățișa în icoană.
Politica iconoclastă a fost continuată de împărații urmă-
tori: Mihail al II-lea (820-829) și de fiul său Teofil (829-842)
dar nu cu aceeași intensitate. Mănăstirile au constituit ținta
principală a atacurilor. Cinstitori ai icoanelor se aflau chiar în
familia imperială. După moartea lui Teofil (842), soția sa Teo-
dora i-a rechemat pe ortodocșii din exil. În locul patriarhului
iconoclast Ioan al VII-lea a fost ales Metodie (842-847) care
fusese mărturisitor suferind înainte pentru Ortodoxie.

211
John Meyendorff, The Orthodox..., p. 48.
250
 Patriarhul Metodie a convocat un sinod la Constantinopol
care la 11 martie 843 a declarat valabile toate hotărârile celor șap-
te sinoade ecumenice restabilind cultul icoanelor și anatemati-
zându-i pe iconoclaști. Episcopii iconoclaști au fost înlocuiți cu
episcopi ortodocși.
La sfârșit au fost anatematizați toți ereticii, textul acesta
urmând să fie citit în toate bisericile în fiecare an în prima duminică
din post. Cum măsura a fost luată în ajunul primei Duminici din
Postul Mare, Duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei.

Importanța Sinodului VII Ecumenic pentru Ortodoxie

Ajunși aici ne dăm bine seama că întreaga problematică

ridicată de criza iconoclastă a fost nu una de artă religioasă, ci
de teologie. Dacă rezultatul n-ar fi fost cel pe care îl cunoaștem
am fi avut o Biserică Ortodoxă fără icoane, fără artă, fără
moaște, fără monahism și întreaga ei teologie ar fi fost afectată,
modificată pentru că am văzut legătura problemei cu hristologia.
Icoana Mântuitorului era în primul rând în discuție.
Într-un studiu de acum mai bine de patruzeci de ani
(Proto-iconoclasm, în Omagiu I. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan,
Sibiu, 1940), regretatul preot profesor Milan Șesan a arătat faptul
că atât nestorienii, cât și monofiziții erau iconoclaști în atitudine.
O altă primejdie prezentă în iconoclasm viza întreaga
teologie sacramentală a Bisericii Ortodoxe. Ideea maniheică de
incompatibilitate între lumea creată material și Dumnezeu pune
în primejdie întreaga noastră concepție și practică potrivit căre-
ia elemente materiale sunt purtătoare și transmițătoare de har.
Aspecte antropologice: omul întreg în întregul său psiho-
somatic este cuprins în procesul de mântuire.
Astăzi când unii creștini resping Sfintele Icoane, Biseri-
ca Ortodoxă are mărturia Bisericii Vechi despre rolul și rostul
acestora în viața creștinului.

251
 Lecția XXX

Perioada a III-a (787-1054)

Întemeierea Imperiului carolingian. Lupta cu

mahomedanismul
Pe la mijlocul secolului al VIII-lea în statul franc s-a
produs ceea ce în limbajul zilelor noastre se numește lovitură
de stat. Ultimul rege merovingian Childreric al III-lea sau Hildel
al III-lea a fost înlăturat de către majordomul său, Pepin cel
Scurt, sprijinit de aristocrația francă într-un timp de decădere a
autorității casei merovingiene. Regele înlăturat a fost trimis la
mănăstire iar Biserica din Apus, în frunte cu papa Zaharia
(741-752) și-a dat consimțământul pentru această schimbare.
Faima lui Pepin cel Scurt a fost pe nedrept umbrită de cea a
fiului său Carol supranumit cel Mare (768-814), care de fapt a
continuat opera începută de tatăl său. Pepin a murit în 768 și a
lăsat conducerea regatului pe seama celor doi fii: Carol și Ca-
rolman. Acesta din urmă a murit în 771, Carol rămânând singu-
rul conducător al regatului.
Carol a fost un bun strateg militar și a reușit să dubleze
posesiunile tatălui său. La moartea sa imperiul se întindea peste
Franța, Belgia, Olanda, jumătate din Germania, Austria și Ungaria
și mai bine de jumătate din Italia și o parte din nordul Spaniei.
Ca urmare a cuceririlor în Germania, locuitorii acesteia,
la care nu luase încă ființă statul, sunt încreștinați. Se întemeia-
ză o serie de episcopii și de mănăstiri în întregul teritoriul sa-
xon. O ceartă cu Desiderius, regele lombarzilor duce la cuceri-
rea, între 774-777, a regatului acestora. Ca urmare a acestei cu-
ceriri, papalitatea nu mai era separată geografic de teritoriul
francilor și Carol cel Mare îl tratează pe papă ca pe cel dintâi
ierarh al regatului său și nu ca pe o putere independentă. El nu
s-a amestecat însă în alegerea papilor.

252
 Nu este de mirare că un conducător politic, care a făcut
atât de mult pentru planul răspândirii puterii politice și a Crești-
nismului să aspire spre titlul imperial, papa Leon al III-lea, care
era îndatorat lui Carol cel Mare pentru că l-a apărat de nobilii ro-
mani, nemulțumiți, i-a așezat pe cap coroana imperială în biserica
Sfântul Petru în ziua de Crăciun a anului 800. Pentru populația
romană care a aplaudat gestul, ca și pentru întregul Apus, aceasta
reprezenta restaurarea Imperiului din Apus care timp de secole a
fost controlat de împăratul de la Constantinopol. Pentru Apus noul
imperiu nu însemna respingerea acestei calități pe seama conducă-
torului de la Constantinopol; Răsăritul vedea în unitatea imperiu-
lui unitatea lumii. Până la urmă, împăratul Leon al V-lea (813-
820) a recunoscut titlul imperial al colegului său apusean.
Pentru Apus, momentul încoronării lui Carol cel Mare re-
prezintă un moment deosebit de important. El a ridicat problema
puterii imperiale și a autorității papale – problemă care va fi foarte
controversată în tot Evul Mediu. Pe de altă parte făcea evidente tot
mai mult deosebirile de drept bisericesc și politice între Răsărit și
Apus. Pentru Carol cel Mare acestea au reprezentat împlinirea visu-
lui (din Civitas Dei a lui Augustin) unei uniri a Creștinătății într-o
împărăție a lui Dumnezeu al cărei conducător pământesc era el.
Carol cel Mare a fost și patronul unei renașteri culturale.
Sfătuitorul său principal în această privință a fost britanicul Alcu-
in devenit conducătorul școlii palatine de la Aachen (Aix la Cha-
pelle) și apoi al mănăstirii Sfântul Martin din Tours – mănăstire
care a devenit un important centru cultural. Alți reprezentanți ai
acestei renașteri culturale au fost lombardul Petru Diaconul auto-
rul lucrării Historia Longobadorum, francul Einhardt, autorul
scrierii Vita Caroli imperators, vizigotul Teodolf. Menționarea
identității etnice a acestora are menirea de a arăta grija lui Carol
cel Mare de a obține, din orice parte a imperiului, oameni care să
poată ridica nivelul intelectual al imperiului. În ce privește organi-
zația bisericească din imperiul său, Carol cel Mare a hotărât ca
alături de dreptul de a hirotoni preoți pentru parohii, episcopul să-i

253
poată și vizita pe preoții parohiali din eparhia sa și să aibă și pute-
re disciplinară asupra acestora. (Aceasta datorită faptului că pro-
prietarii locali construiau biserici pe terenurile lor și îi numeau și
pe preoți). Episcopii trebuiau să rezide în eparhiile lor, să cunoas-
că dreptul canonic, să prezideze la judecăți în eparhiile lor, să
examineze credința și pregătirea intelectuală a clericilor lor, să
controleze dacă credincioșii știu Tatăl nostru, să se îngrijească de
plătirea zeciuielii și de zidirea de biserici. Carol cel Mare a încura-
jat rostirea de predici și alcătuirea unor culegeri de predici.
Sistemul mitropolitan a fost reînnoit și extins. Dacă la
urcarea lui Carol cel Mare pe tron exista doar un mitropolit în
regatul franc, la moartea sa existau douăzeci și doi.
Preoții de la catedralele episcopale încep să ducă o viață
semimonahală, vita canonica de unde și numirea lor de canonici.
Pentru că locul unde se întruneau aceștia se numea capitulum,
această designație a fost aplicată însuși grupului de canonici
care erau numiți capitlul catedralei.
Pe planul relațiilor bisericești cu Răsăritul trebuie amin-
tită respingerea de către Carol cel Mare a cultului icoanelor și
întocmirea vestitelor libri carolini. Pe de altă parte, la un sinod
ținut la Aachen în 809, el a aprobat adaosul Filioque. În toate
aceste probleme Carol se consulta cu episcopii regatului.
După moartea lui Carol cel Mare, imperiul a fost con-
dus de Ludovic cel Pios (814-840), iar după moartea acestuia
imperiul a fost împărțit, prin Tratatul de la Verdun din 843 în-
tre cei trei fii: Lotharin, Ludovic și Carol cel Pleșuv. Tratatul
de la Verdun a fost socotit actul prin care Franța și Germania s-
au separat. La vremea aceasta normanzii și vikingii își făceau
simțită puterea lor în Europa iar la Răsărit ungurii.
Lupta cu mahomedanismul

Cuceririle arabe în Spania au fost limitate de victoriile

lui Carol Martel (bunicul lui Carol cel Mare) de la Tours și Poi-
tiers din 732, de întemeierea regatului Asturiei de către regele
254
Alfons I (734-757) și de victoriile lui Carol cel Mare care a cu-
cerit „marca spaniolă” din nord-estul țării (778-795).
Califatul de Cordoba în Spania a patronat și o dezvoltare a
științelor și a culturii: matematica, științele naturale, chimia și filo-
zofia ajungând la mare dezvoltare în timpul califilor Abdarrahman
(912-961) și Harcem al II-lea (961-976). Filozofii arabi au fost
mijlocitori ai filozofiei lui Aristotel și ai altor filozofi elini către
filozofia scolastică din Apus. În timpul stăpânirii arabe, creștinilor
din Spania numiți mozarabi (creștini arabizați) li s-a acordat liber-
tate religioasă, ceea ce nu i-a scutit totuși de persecuții care aveau
scopul de a-i determina să treacă la mahomedanism. Unii creștini
au căutat singuri martiriul. La aceasta îndemnau prezbiterul
Eulogiu (ajuns mai apoi arhiepiscop de Toledo) și prietenul său.
Împotriva acestei atitudini, Sinodul de la Cordoba (852) a hotărât
ca creștinii să nu caute singuri moartea.
Stăpânirea arabă asupra Spaniei a încetat în secolul XI
când califatul de Cordoba s-a dislocat în mai multe stăpâniri
mai mici odată cu venirea marabeților din Mauritania.
În secolul al IX-lea arabii au pus stăpânire și pe o altă zo-
nă a Europei: Sicilia de unde au făcut expediții de jaf și de pră-
dăciune către sfârșitul secolului X punând stăpânire pe cetatea
Fraxenetum din Italia, însă până la sfârșitul secolului al XI-lea
normanzii din sudul Italiei i-au scos pe arabi din peninsulă și
din Sicilia, iar pisanii și genovezii i-au înlăturat în aceeași epo-
că, din Marea Pireniană pe corsarii arabi.

255
 Lecția XXXI

Popoare creștinate în Apus: Germanii și scandinavii.

Acțiuni spre slavi

Carol cel Mare a fost fără îndoială una dintre cele mai
mari figuri ale istoriei atât a celei a Bisericii, cât și a celei poli-
tice în general. Viziunea lui despre republica christiana a do-
minat ca o idee forță întreg Evul Mediu și chiar și istoria de
mai târziu. Cele două elemente de bază ale acestei idei au fost:
limba latină ca instrument de comunicare și vehicul cultural
precum și opera de evanghelizare desfășurată de Biserică.
În Evul Mediu, frontierele erau într-o fluctuație permanen-
tă, sub amenințarea valurilor neîncetate de emigrări (nație după
nație apăreau dintr-o „fabrică de națiuni”) iar prețul supraviețuirii
îl constituiau o stare de veghe neîntreruptă. În timpul lui Carol cel
Mare amenințarea venea din partea saxonilor care trăiau la nord
de Rin și de Elba, iar împăratul a hotărât să îi aducă și să-i menți-
nă pe aceștia sub control printr-un amestec de forță a armelor și de
religie. Așa se face că între 772 și 804 a avut loc o succesiune
constantă de campanii, convertiri, conspirații și reprimări.
Odată cu cucerirea unui trib germanic avea loc și conver-
tirea acestuia care era inclusă în tratatul de pace. Dar lucrul aces-
ta însemna asocierea noii religii cu puterea cuceritoare, lucru
primejdios întrucât orice scânteie de patriotism, orice rezistență
față de franci îmbrăca și forma opoziției violente față de credința
creștină întrucât ei identificau independența lor religioasă cu cea
politică. Orice răscoală populară era însoțită de o răbufnire a pă-
gânismului și lungul șir al martirajelor și al masacrelor aruncă o
lumină tristă asupra procesului încreștinării saxonilor.
La Dietta din Paderborn (777) împăratul a stabilit pedep-
se aspre pentru cei ce refuzau să primească credința creștină:
pierderea averii și chiar a vieții. Aceste amenințări au fost repe-
tate iar pedepsele instituționalizate în Capitulatio de portibus

256
Saxoniae: „Oricine omoară un episcop, preot sau diacon va fi
pedepsit cu moartea; Oricine crimează trupul unui mort, după
cum este obiceiul păgân va fi pedepsit cu moartea; Orice saxon
nebotezat care încearcă să se ascundă printre ai săi și refuză să
primească botezul va fi pedepsit cu moartea; oricine complotează
cu păgânii împotriva creștinilor va fi pedepsit cu moartea”212.
Că acestea nu au rămas numai pe hârtie ne-o dovedesc o se-
rie de execuții, cea mai teribilă fiind cea din 782 când în orașul Ver-
den au fost executați 4.500 de saxoni. În cele din urmă conducătorii
saxoni Widukind și Alboin au primit botezul. Noul teritoriu a fost
organizat din punct de vedere bisericesc în opt eparhii dintre care
cele mai vestite au fost Bremen și Minden. În anul 688 Willehad –
primul episcop al saxonilor cu sediul la Bremen. Au fost întemeiate
și câteva mănăstiri dintre care cea mai cunoscută a fost cea de la
Carvey. Nu trebuie uitată tenacitatea și zelul misionarilor creștini. În
anul 804 a fost întemeiată și eparhia de Hamburg, întemeierea aces-
tui centru ducând spre o nouă fază a creștinării Europei: primele în-
cercări au avut lor în țările scandinave; danezii fiind cei mai apropi-
ați de teritoriul saxon încreștinat. Încercări de convertire a acestora
au întreprins misionarii britanici: Wilfried și Wilibrod precum și
primul episcop de Bremen Willehad, dar fără succes. În opoziția lor
față de Creștinism danezii au construit în anul 810 un zid imens ves-
titul Danevirke de-a lungul istmului de la Slesvig pentru a opri orice
influență seculară sau religioasă din sud de a pătrunde la ei.
Împăratul Ludovic cel Pios l-a convins în anul 826 pe
prințul Harold Klak care se afla în exil la Mainz să se boteze
împreună cu patru sute de oameni ai săi. Lui i-a fost dat ca însoți-
tor misionarul Auskar (Oscar, 801-865) – supranumit apostolul
nordului. Succesul misionar al acestuia a fost foarte limitat deoa-
rece în anul 828 Harald a fost alungat din nou din Danemarca.
O a doua încercare a lui Auskar s-a bucurat de mai mult
succes, ea având loc în Suedia. Negustorii din localitatea suedeză
Birka au cerut să li se trimită misionari, Auskar a fost ales să
facă acest lucru. Regele Bjorn i-a primit pe misionarii creștini și

212
Stephen Neill, A History of Christian..., p. 80.
257
le-a îngăduit să predice și să construiască o biserică, cea dintâi
biserică creștină din Scandinavia. Au fost botezați câțiva sue-
dezi, dar cea mai mare parte a credincioșilor se pare că au fost
creștinii din sud care au fost luați prizonieri de către suedezi.
Satisfăcut de succesul lui Auskar în cele optsprezece luni
petrecute în Suedia, împăratul Ludovic cel Pios l-a numit pe acesta
arhiepiscop de Hamburg în 831, acest centru devenind avanpremie-
ra acțiunilor misionare creștine îndreptate spre Scandinavia. Cu nă-
vălirea vikingilor în anul 840 în Flandra a intervenit o perioadă de
stagnare a misiunii. În anul 845 Hamburgul a fost ars de către aceș-
tia conduși de către Erich al Iutlandei. În 844 eparhia de Hamburg a
fost unită cu cea de Bremen, Auskar a fost numit arhiepiscop
de Bremen. Pe calea diplomației Auskar a reușit să recâștige
încrederea regelui Erich care i-a cerut să construiască o biserică
la Schleswig și alta la Ribe și să-i boteze pe supușii săi.
Auskar a continuat opera de încreștinare a țării în tim-
pul regelui Olaf. El a murit în anul 865 și continuarea misiunii
a fost neglijată de către urmașul său pe scaunul de la Bremen,
deplina încreștinare a Danemarcei realizându-se în timpul rege-
lui Canut cel Mare (1014-1053).
În Norvegia, ca în Danemarca puterea regală a jucat un
rol important în introducerea credinței creștine.
În anul 912 norvegianul Rollo sau Robot s-a încreștinat
și a luat-o de soție pe Gizela, fiica împăratului Konrad I. Mai
târziu regele Hakon cel Bun (938-961) crescut în Anglia în
credința creștină a încercat să înlăture păgânismul dar a fost
învins de majoritatea păgână din țară.
Mai mult succes au avut regii Olaf Trigwison (995-
1000) care a reușit să-i convingă pe mulți conaționali să împăr-
tășească credința sa și Olaf Haroldssön (1014-1030) – cunoscut
mai târziu ca Olaf cel Sfânt care realizează creștinarea deplină
a norvegienilor. El a fost ajutat în această acțiune de episcopii
și preoții pe care i-a adus cu el din Anglia.
Creștinismul a pătruns în secolul XI și în Islanda și în
Groenlanda, unii din locuitorii acestora ajungând în această
vreme în peninsula Labrador din America de Nord.
258
 Lecția XXXII

Popoarele creștinate de Bizanț: Activitatea

Sfântului Chiril și Metodie. Creștinismul la
moravi, cehi, bulgari, sârbi, poloni și kazari

Popoarele slave locuiau o zonă întinsă de la Elba și Saale

până la Don și Ural și de la Marea Baltică până la Marea Adriatică.
În secolul VI triburi slave s-au așezat în Iliric și Istria,
iar în secolul VII s-au revărsat peste întreaga zonă a Balcanilor.
Cei pătrunși printre greci au început să se elenizeze și să accep-
te Creștinismul. La acești slavi a fost adoptată o scriere proprie
după alfabetul grecesc, cu unele semne de factură orientală.
Este vorba despre scrierea numită glagolitică.
Cea dintâi misiune printre slavi este asociată cu numele
a doi frați: Constantin (devenit mai târziu Chiril, 826-869) și
Metodiu (815-885) originari din Tesalonic din mediul greco-
slavo-vlah. Ei primiseră o educație înaltă la Constantinopol și
aveau experiență administrativă și diplomatică. Pentru reușita
misiunii printre slavi, cei doi frați au socotit că limba slavonă
trebuie să fie vehiculul lingvistic de propovăduire a Evangheli-
ei și încă înainte de a purcede la acțiunea lor misionară pe când
se aflau la Mănăstirea din Olimpul Bitiniei au alcătuit în 855
alfabetul bisericesc pentru slavi numit azbuka și apoi kurilovi-
ța. Folosind acest alfabet, cei doi au tradus în slavonă o serie de
scrieri scripturistice și cărți liturgice. La scurtă vreme după
această dată Chiril a desfășurat activitate misionară la hazari și
Metodiu la bulgari.

1. Creștinarea moravilor

Cei doi frați Chiril și Metodie au ajuns în Moravia ca

urmare a cererii cneazului morav Rotislav adresată în 862 îm-
păratului Mihail al III-lea al Bizanțului, regentul lui Bardas și

259
patriarhului Fotie de a-i trimite misionari. Cneazul a făcut acest
gest pentru a se feri de politica latinizantă și germanizantă a misio-
narilor apuseni. Constantin și Metodiu au activat în Moravia timp
de trei ani (863-867) construind biserici la Velehgrad, Raihgrad,
Predmosti, Stare Mesto, Ostrava și în alte locuri. Ei au pregătit
un grup de ucenici care au continuat activitatea lor misionară și
au extins-o și la alte popoare învecinate. În 867 cei doi au hotă-
rât să se întoarcă în Bizanț și au coborât spre Veneția. Ca urma-
re a slujirii Liturghiei în slavonește a izbucnit conflictul cu
apusenii, în ochii cărora acest lucru era un act revoluționar.
Roma insistase tot timpul asupra folosirii latinei ca sin-
gura limbă liturgică în Apus. Limbile barbarilor, nescrise, neci-
zelate erau socotite nevrednice pentru demnitatea Liturghiei.
Latina venea cu prestigiul Antichității și al puterii civilizatoare.
Avantajul dobândit pe această cale a constat în crearea unei
unități reale a lumii apusene în care latina a constituit limba
comună până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ea fiind o mare
forță unificatoare. Slăbiciunea acestei politici a constat în aceea
că credincioșii înțelegeau foarte puțin din ce se petrecea în bi-
serică. Sentimentul misterului era sporit, dar participarea inte-
ligentă a credincioșilor era minimă.
Atitudinea Bizanțului era cu totul diferită: dorința de cen-
tralizare bisericească nu se extindea și asupra limbii. Pentru bi-
zantini era un lucru firesc ca noile popoare care erau încreștinate
să fie încurajate să-și întemeieze propria lor Biserică și cultură
națională pe baza limbii lor naționale. Influența grecească a
fost întotdeauna profundă. Totuși această măsură de toleranță a
obiceiului local și recunoașterea cel puțin parțială a indepen-
denței Bisericilor locale a constituit unul din factorii de bază
care au promovat unitatea ortodoxă. Noile Biserici nu s-au sim-
țit dominate sau oprimate; n-au lipsit momente de tensiune dar
mai presus de acestea a existat un sentiment real de afecțiune
pentru Biserica Mamă din Constantinopol213.
213
Stephen Neill, A History of Christian..., p. 85-86.
260
 Un alt motiv de tensiune cu Biserica Apusului l-a con-
stituit problema granițelor dintre lumea apuseană și cea răsări-
teană. Istoricii apuseni se întreabă dacă cei doi misionari bizan-
tini aveau dreptul să se afle într-o zonă aflată sub jurisdicția
Arhiepiscopiei de Salzburg și a celei de Passau.
Cei doi au fost invitați la Roma de papa Nicolae I și i-a
primit urmașul acestuia papa Adrian al II-lea care a avut o ati-
tudine favorabilă față de ei, a aprobat activitatea lor în Moravia
și folosirea limbii slavone.
Constantin s-a retras într-o mănăstire din Roma, a luat
numele de Chiril și a murit acolo la 14 februarie 869. Metodie
a fost numit de papă arhiepiscop al vechiului scaun de Sirmium
cu putere asupra Moraviei și Panoniei. Dar din ordinul arhiepis-
copului de Salzburg, care își vedea în felul acesta limitată pro-
pria sa jurisdicție, Metodie a fost întemnițat timp de mai bine
de doi ani și eliberat la intervenția papei Ioan al VIII-lea214.
De ce au simțit ucenicii Sfântului Chiril și Metodiu ne-
voia de a explica și justifica activitatea dascălilor lor?
Pentru că deși au venit în Moravia la cererea expresă a
prințului Moraviei și acea țară aparținea totuși creștinătății apu-
sene. Clerici de limbă germană supuși imperiului franc desfă-
șuraseră activitate misionară în aceste părți. Pe de altă parte
acești greci din Bizanț erau angajați într-un experiment lingvis-
tic care clericilor apuseni li se părea o inovație primejdioasă
celebrarea Liturghiei nu în latină, ci în slavonă. Iată câteva lo-
curi scripturistice folosite în sprijinul lor:
Mc. 16, 17: „...în numele Meu demoni vor izgoni, în
limbi noi vor grăi”.
Filip. 2, 11: „Și să mărturisească toată limba că Domn
este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl”215.

214
D. Obolensky, „The Cyrillo-Metodhian Mission: The Scriptural Fondations”
St. Vladimir's Theological Quarterly, 1986, No. 2, p. 101-116. (Se va pre-
scurta în continuare „The Cyrillo-Metodhian...”).
215
D. Obolensky, „The Cyrillo-Metodhian...”, p. 101-116.
261
 I Cor. 14, 14-19: „Căci dacă mă rog în limbi, duhul meu
se roagă, dar mintea mea este neroditoare. Atunci ce voi face? Mă
voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea;... Fiindcă, dacă
vei binecuvânta cu duhul cel ce ține locul omului de rând cum va
zice amin după mulțumirea Ta, câtă vreme el nu știe ce zici?...
Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea
mea ca să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în limbi”.
Este adevărat că aici Constantin-Chiril și biograful său
nu numai că nu-l citează pe Sfântul Pavel în context dar dă și
alt sens acestor cuvinte. Aici Sfântul Apostol Pavel nu se refe-
rea la „alte limbi” vorbite atunci, ci la profeția în limbi.
Mt. 20, 1-16, Pilda lucrătorilor viei. Cel din ceasul al
unsprezecelea este primit ca cel din primul ceas.
După eliberare Metodie l-a botezat pe cneazul cehilor
Borivoi și pe soția acestuia, Ludmila, a trimis ucenici la polo-
nezi și ruși și a tradus unele cărți bisericești.
În 880 papa Ioan al VII-lea i-a asociat un episcop vicar
pe germanul Wiking și i-a impus Liturghia în limba latină. În
881-882 a călătorit la Constantinopol unde patriarhul Fotie l-a
recunoscut ortodox și i-a binecuvântat misiunea.
După moartea lui Metodie în 885, episcopul Wiking i-a
alungat pe ucenicii acestuia din Moravia care au plecat spre
Cehia, Polonia, Rusia, Panonia, Serbia și Bulgaria. Papa Ștefan
al V-lea a interzis Liturghia în limba slavonă.

2. Creștinarea cehilor

Prin Borivoi și Ludmila slavonismul bisericesc metodian

s-a răspândit între cehi. Ludmila a fost asasinată în 927, aceeași
soartă având și fiul ei Venceslau în 929. Fratele său Boleslav s-a
supus împăratului german Otto I și a fost obligat să accepte
Creștinismul latin. Urmașul său Boleslav al II-lea (†999) s-a
supus și el Romei, slavonismul fiind declarat erezie.
Tradițiile chirilo-metodiene s-au păstrat multă vreme și
au reapărut cu vigoare pe vremea cneazului Oldrich (†1054) la
262
mănăstirea Sazava, la sud de Praga al cărei egumen Procopie se
pare că și-a făcut ucenicia la Mănăstirea Morisena din Banat. În
ce-i privește pe slavii de la răsărit de Elba spre Marea Adriati-
că, acțiuni misionare către aceștia au fost dirijate de Arhiepis-
copia din Salzburg. Avarii din Panonia au fost creștinați în 796
dar s-au pierdut în masa slavilor și valahilor.
În Moravia și Panonia acțiunea misionarilor germani în
secolul IX viza anihilarea realizărilor lui Constantin și Meto-
diu, apostolii slavilor.
Cehia-Boemia a fost supusă papei de cneazul Boleslav I
(967-999) în 973 înființându-se Episcopia de Praga sub juris-
dicția Arhiepiscopiei de Mainz. Primul titular al scaunului de
Praga a fost saxonul Detuar.
În rândul slavilor de pe Elba, numiți veuzi, a activat Ar-
hiepiscopia de Magdeburg. Polonezii au primit mesajul Evan-
gheliei mai întâi în formă slavonă-ortodoxă. În 968, sub presi-
unea împăratului german Otto I, a fost creată o episcopie latină
la Poznan supusă Magdeburgului. Supunerea totală față de pa-
pă s-a realizat în timpul cneazului Mieczislav în 991 sub Boles-
lav I cel Viteaz (992-1025), papa Silvestru al II-lea a înființat
pentru polonezi în anul 1000 Arhiepiscopia de Gnezno cu epis-
copii la Kolberg, Cracovia și Wroclaw.

3. Creștinarea bulgarilor

În secolul al VI-lea și la începutul celui următor triburi

slave au trecut peste teritoriul Daciei și s-au așezat în sudul Dună-
rii producând modificări în structura etnică a Balcanilor, zonă lo-
cuită până atunci de o populație romanică și una grecească.
Puține lucruri se știu în legătură cu pătrunderea Crești-
nismului la slavii așezați între Dunăre și Munții Haemus înainte
de ocuparea teritoriului de către bulgari. Fără îndoială că s-au
produs încreștinări în rândul acestora prin intermediul legături-
lor pe care le aveau cu Imperiul Bizantin. Dar aceste influențe

263
creștine au afectat doar grupuri și comunități individuale și nu
triburi întregi216.
Bulgarii, o populație turanică de la Volga, se refugiază la
Dunăre sub conducerea lui Asparuh și se suprapun slavilor ma-
joritari între Dunăre și Munții Balcani, traco-romanilor și popu-
lației grecești de aici. Ei stabilesc o formațiune politică proprie
(681): Khanatul bulgar recunoscut de la început de bizantini.
Aceștia vor crea probleme bizantinilor pe care îi vor ataca
și învinge în câteva rânduri. În bătălia din 811 împăratul bizan-
tin Nichifor a căzut pe câmpul de luptă, iar din țeasta lui s-a
confecționat o cupă de băut. Bulgarii au ajuns chiar sub zidurile
Constantinopolului. Dar dacă pe câmpul de luptă bulgarii sunt
cei care câștigă cele mai multe victorii împotriva bizantinilor,
Bizanțul va câștiga prin intermediul influenței sale culturale.
Creștinarea bulgarilor este legată de numele țarului Boris
(852-893), deși activitate misionară printre aceștia fusese desfășu-
rată de către unii misionari încă înainte de aceasta, misionari fiind
mai ales dintre preoții luați prizonieri de către bulgari. Misiune
creștină au mai făcut și localnicii peste care s-au așezat bulgarii.
Boris a îmbrățișat Creștinismul în 864 avându-l ca naș pe
împăratul bizantin Mihail al III-lea. Acest act avea la bază atât
motive de ordin politic cât și religios. Statul bulgar era mărginit de
puteri creștine: bizantinii la sud și Imperiul Franc la nord-est.
Dacă Ratislav s-a adresat Bizanțului pentru a înlătura pe-
ricolul german pe care îl reprezentau misionarii apuseni, Boris i-a
abordat la început pe franci, temându-se de influența pe care ar
putea-o avea Bizanțul prin încreștinarea sa în ritul răsăritean.
O victorie bizantină asupra armatei bulgare, însoțită de
foamete în țară l-au determinat pe Boris să accepte propunerea
împăratului de la Constantinopol și a patriarhului ecumenic Fo-
tie de a primi botezul, fapt petrecut în 864. Actul lui Boris a

216
M. Spinka, A History of Christianity in the Balkans. A Study in the
Spread of Byzantine Culture among the Slavs, Chicago, 1933, p. 25. (Se va
prescurta în continuare A History of Christianity...)
264
fost urmat de o răscoală a boierilor care vedeau în încreștinarea
hanului atât o cale pentru întărirea puterii centrale asupra lor
cât și o supunere față de Bizanț217. Opoziția boierilor a fost în-
frântă și toți supușii au fost botezați.
Ezitările lui Boris - Mihail între Constantinopol și Roma,
atunci când a fost vorba să dea Bisericii din țara sa o organizație
independentă, au contribuit la accentuarea neînțelegerilor dintre
Fotie și Nicolae I. În schimbul unei autonomii bisericești bul-
garii au recunoscut jurisdicția Constantinopolului asupra lor.
După doi ani, în 866 Boris - Mihail ezita din nou între
Constantinopol și Roma. Fotie neîndeplinindu-i dorința de a avea
un episcopat bulgar, Boris s-a adresat Romei. Papa n-a lăsat să-i
scape această ocazie și a trimis doi episcopi, pe Farmosus (viitor
papă) și pe Paul, cu daruri în vase liturgice și cărți. Boris do-
rind să aibă propriul său arhiepiscop l-a cerut pe Farmosus. Pa-
pa a refuzat recomandând ca unul dintre preoții care îl însoțeau
pe Farmosus să fie trimis pentru a fi hirotonit.
Atunci Boris s-a adresat din nou Constantinopolului și
în 870 un bulgar ales de Boris a fost făcut arhiepiscop și trimis
în Bulgaria împreună cu zece episcopi și mulți preoți. Clericii
latini aflați încă în Bulgaria și-au dat seama de inutilitatea pre-
zenței lor acolo și s-au întors în Apus. De atunci Biserica Bul-
gară a rămas în cadrul Bisericii Răsăritului218.
După 885 și-au desfășurat activitatea între bulgari ucenici
ai Sfântului Metodiu, în special Clement, Naum și Anghelarie.
Aceștia au sosit la curtea lui Boris de la Pliska în 886 care i-a
primit bine și le-a încredințat sarcina de a traduce cărți biseri-
cești și de a forma un cler autohton.
În 889 Boris a abdicat și a intrat în Mănăstirea Sfântul
Pantelimon de lângă capitală fiind urmat la tron de fiul său mai
mare, Vladimir. Dar acesta, încurajat de elemente opuse politicii
lui Boris, a încercat o reîntoarcere la vechile obiceiuri religioase

217
K. S. Latowette, A History of the Expansion..., II, p. 242.
218
K. S. Latowette, op. cit, II, p. 243.
265
păgâne. În 893 Boris vine din mănăstire, îl detronează pe Vladimir
și îl așează în locul lui pe Simeon (893-927) care fusese cu el
în mănăstire. Simeon a continuat opera tatălui său. Perioada
petrecută în mănăstire l-a făcut să fie foarte interesat de viața
religioasă. El a încurajat traducerea unor opere din grecește în
slavonește și a patronat dezvoltarea unei literaturi bulgare. El a
fost ajutat în această operă de către Sfântul Clement care a fost
hirotonit episcop de Ohrida, „cel dintâi episcop de limbă bulgară”
cum îl numește Teofilact, biograful său din secolul al XI-lea.
Această epocă a fost numită „epoca de aur a lui Simeon”.
Din dorința de a dobândi o cât mai mare independență
față de Constantinopol, țarul Simeon s-a adresat papei Farmosus
cerând pentru arhiepiscopul său titlul de patriarh în schimbul
supunerii Bisericii din Bulgaria față de Roma.
O înțelegere cu Bizanțul s-a realizat în timpul țarului Petru,
urmașul lui Simeon, când a fost recunoscută Patriarhia Bulgară.
Independența bisericească și politică a bulgarilor a fost
nimicită de către împărații bizantini Ioan Tzimiskes (969-976)
și Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025).

4. Creștinarea sârbilor

O primă acțiune de convertire a sârbilor la Creștinism s-a

realizat, așa cum ne informează împăratul bizantin Constantin
al VII-lea Porfirogenetul în lucrarea De administratio Imperii,
XXXI în vremea împăratului Heracliu. După terminarea răz-
boaielor cu perșii, acesta i-a cerut papei Honoriu I preoți misi-
onari care să-i boteze pe sârbi și pe croați. La acestea trebuie
adăugate influențele creștine care decurgeau din legăturile
frecvente ale sârbilor, mai ales a celor care locuiau în regiunile
din apropierea Mediteranei, cu cultura bizantină și latină. Nu-
mărul celor care au primit Creștinismul înainte de mijlocul se-
colului al IX-lea trebuie să fi fost considerabil ținând seama că
unul dintre patriarhii Constantinopolului din această vreme,

266
Niceta I (766-780) era slav219. Din vremea lui Leon al III-lea
Isaurul (717-740) provinciile Iliricului oriental au fost trecute
sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului.
La aproape un secol după aceasta, în contextul slăbirii pu-
terii Imperiului Bizantin sârbii și croații „se eliberează de sub stă-
pânirea bizantină și se conduceau de proprii lor jupani” (Constan-
tin al VII-lea Porfirogenetul). Cronicarul bizantin Theophanes
Continuatus întregește informația cu știrea că „cei mai mulți, ară-
tând o apostasie și mai mare, s-au lepădat de Sfântul Botez, în-
cât nu mai arătau față de romei (bizantini) nici un semn de prie-
tenie și supunere”220.
Această reacție se explică prin faptul că Creștinismul
era asociat în această fază cu dominația bizantină de care sârbii
doreau să scape.
Dar în 867 odată cu urcarea lui Vasile I Macedoneanul pe
tron, prestigiul și forța Bizanțului crește din nou. Împăratul i-a
pedepsit pe sârbi pentru că atacaseră vase bizantine din Meditera-
nă și i-a trimis pe preoți să-i boteze. Înainte de aceasta între sârbi
activau unii misionari creștini. După înfrângerea suferită Mutimir
(850-891), poate și în numele celorlalți jupani sârbi a trimis o am-
basadă la Constantinopol să declare supunere față de împărat și să
ceară misionari. Știrea despre aceasta ne este transmisă de către
Constantin al VII-lea Porfirogenetul în lucrarea De administratio
Imperii, XXIX și confirmată de Teophanes Continuatus.
Acum a avut loc încreștinarea oficială a sârbilor în 879.
Această încreștinare a prins rădăcini mai adânci abia spre sfâr-
șitul secolului al IX-lea prin propovăduirea în slavonă și prin
răspândirea Scripturii și a cărților de cult în această limbă de
către Clement de Ohrida și Naum221. Teritoriile nord-vestice

219
M. Spinka, A History of Christianity…, p. 23.
220
I. Rămureanu, Creștinarea sârbilor sub Vasile I Macedoneanul, „Studii
Teologice”, XII, 1960, nr. 1-2, p . l l .
221
M. Spinka, A History of Christianity…, p. 25; vezi și P. Simic în Eglise
locale et Eglise universale.
267
ale Herțegovinei și Dalmației stăteau sub jurisdicția Arhiepis-
copiei latine de la Spalato.
În secolul X Serbia s-a aflat sub jurisdicția Ohridei, con-
dusă de ierarhi bizantini. Mai târziu pentru sârbi a fost organi-
zată Episcopia de Rașca. Aceasta se va întâmpla în secolul al
XII-lea în timpul domniei lui Ștefan Nemanja, tatăl Sfântul Sava.
De fapt, Ștefan va renunța la domnie și se va călugări la Mă-
năstirea Studenița așa cum a făcut-o și fiul său Rasko (Sava),
care însă s-a îndreptat spre Muntele Athos222.

5. Încreștinarea ungurilor

În compoziția etnică a maghiarilor au intrat două ele-

mente principale: unul fino-ugric și altul altaic-turcic, datorate
zonei Uralilor în care acest popor a luat ființă. La acestea se vor
adăuga și alte, elemente în perioada celor aproximativ 1000 de
ani de viețuire în zona de obârșie: „Ca nomazi de stepă călăreți,
maghiarii au trăit într-un imperiu multilingvistic, multireligios și
multinațional, întemeiat pe o bază voluntară federativă”223.
Între celelalte elemente identificate de autori maghiari
ca influențând structura etnică a acestora le amintim pe cele
cumane, pecenege, germanice și slave224.
În mișcarea lor spre Apus, atrași de Imperiul Roman și
inspirați de curentul migrării popoarelor, maghiarii au făcut
parte timp de aproape trei secole din Imperiul Kazarilor care
din punct de vedere religios era mărginit de Bizanțul creștin și

222
P. Simic, op. cit., p. 77-78.
223
Al. Sándor Unghvary, A Glauce at Hungarian Religiosus History before the
Conquest of the Danube Basin, în The Hungarian Protestant Reformation in the
Sixteenth Century under the Ottoman Impact Essays and Profiles, Lewiston,
1989, p. 2. (Se va prescurta în continuare A Glauce at Hungarian Religiosus...).
224
Michaly Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums unter den Ungaru, în vol.
Die Aufâge des Cristentums unter den Volkeru ost-und Südostearopas Herausgegeb
von A. M. Ritter, Theologisches Sudostearopaseminar, Band IX, 1990, Heidelberg,
p. 62. (Se va prescurta în continuare Die Aufâge des Cristentums...).
268
de statul arab islamic. Dorind să neutralizeze ambele influențe
conducătorii kazari au acceptat iudaismul. Acest lucru n-a îm-
piedicat apariția unor grupuri de creștini în rândul kazarilor,
toate religii monoteiste225.
Cele mai timpurii contacte ale maghiarilor cu misionarii
creștini au avut loc în secolul al IV-lea, cei dintâi misionari
creștini activi între maghiari fiind armenii. Spre sfârșitul acelu-
iași secol (398) și la începutul celui următor (403), Sfântul Ioan
Hrisostom trimite misionari la triburile maghiare.
Între încercările de a-i atrage pe conducătorii unor po-
poare la Creștinism s-a înscris și botezarea în 528 a lui Gordos,
principe al maghiarilor, împăratul Iustinian fiind nașul său de
botez. Se inaugurează astfel și în ce-i privește pe maghiari, o
practică pe care o vom observa la bizantini în raporturile lor cu
popoarele învecinate.
Următoarea informație provine din timpul împăratului
Heracliu, care l-a îndemnat să primească botezul pe conducăto-
rul maghiar Kuvrat, căruia i-a dat apoi, demnitatea de patriciu.
Acesta a rămas legat de familia împăratului bizantin226.
A existat chiar, în secolul al IX-lea, o episcopie a ungurilor,
organizată pentru regiunea dintre Don și Kuban, care făcea parte
din Mitropolia Gotiei din Crimeea.
O altă informație prețioasă privind contactul ungurilor cu
Creștinismul răsăritean este cuprinsă în Viața Sfântului Chiril.
Acesta a fost trimis pe la 861 la kazari de către patriarhul Fotie
și împăratul Mihail al III-lea. Acest izvor relatează faptul că
într-o zi, aflat în rugăciune, Sfântul Chiril a fost înconjurat de
unguri, care au vrut să-l omoare. Continuându-și rugăciunea, el
i-a impresionat așa de profund pe cei care s-au apropiat de el cu
sentimente dușmănoase, încât l-au lăsat să plece. Și Viața Sfân-

225
A. S. Unghvary, op. cit., p. 2-3.
226
I. Rămureanu, Începuturile creștinării ungurilor în credința ortodoxă a
Răsăritului, „Studii Teologice”, 1957, nr. 1-2, p. 25. (Se va prescurta în
continuare Începuturile încreștinării ungurilor...).
269
tului Metodiu, fratele lui Chiril, conține date privitoare la ma-
ghiari. Potrivit acestei legende, pe când se afla în misiune la
moravi, Sfântul Metodiu a întâlnit un conducător maghiar, care
l-a primit amical și l-a îndemnat să se roage pentru el227.
Ungurii și-au făcut apariția în istoria europeană în seco-
lul al IX-lea, când sunt amintiți în regiunea Mării de Azov. În
jurul anului 860 se găseau în ținutul dintre Don și Nipru de un-
de, împinși de către pecenegi, s-au așezat mai întâi în părțile
Bugului și apoi în Panonia unde au ajuns în anul 896.
Popor nomad, crescător de vite și războinic, ungurii și-au
impus stăpânirea asupra populației romanice și slave pe care au
găsit-o în Panonia. Ei și-au extins stăpânirea prin cucerirea unor
teritorii ale statului Moraviei Mari. Ungurii au fost ultimul po-
por care s-a stabilit în Europa în cadrul migrării popoarelor228.
La data stabilirii lor în Panonia, aceasta era de mult în-
creștinată. În această provincie s-a născut în secolul al IV-lea
Sfântul Martin de Tours „cel mai vestit reprezentant și promo-
tor al monahismului” în Galia229.
La începutul secolului al IV-lea exista în localitatea
Sirmium un episcop.
Viața creștină a fost profund afectată aici de fenomenul
migrării popoarelor, regiunea fiind stăpânită de ostrogoți, lon-
gobarzi și gepizi230.
Așezați în Panonia, maghiarii au fost vizitați de misionari
creștini germani, cehi, moravi, polonezi și italieni. În incursiu-
nile lor ei au făcut cunoștință cu popoare creștine ortodoxe ve-
cine ca românii, rușii, sârbii, bulgarii și grecii. În vecinătatea lor
se afla puternicul centru ortodox de la Velehgrad din Moravia,
unde activaseră Sfinții Chiril și Metodiu și ucenicii acestora.

227
Fr. Dvornik, Les Legendes de Constantin et de Methode vuies de Byzan-
ce, Prague, 1933, p. 360; 392.
228
A. S. Unghvary, A Glauce at Hungarian Religiosus..., p. 2.
229
C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire des..., vol. I, 1969, p. 336.
230
M. Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums..., p. 60.
270
 Dar contactul cel mai direct cu Creștinismul l-au reali-
zat maghiarii prin intermediul populației băștinașe româno-
slave din Câmpia Tisei și al românilor din Transilvania, de la
care au împrumutat termeni și practici ale Bisericii de Răsă-
rit231. Astfel de elemente creștine latine au fost: Crăciun, sfânt,
păgân, sâmbătă, altar, cumătru, Ianuarie, Februarie, Iunie, Sep-
tembrie și practici ca săptămâna brânzei (pe care Apusul nu o
mai avea), Bobotează (cu apă – botează). La acestea se adaugă
noțiuni creștine de bază în haină slavă ca: cruce, creștin, înger,
Vecernie, milostenie, majoritatea zilelor săptămânii etc.
În urma uneia din incursiunile pe care le-au întreprins pe
teritoriul bizantin, în anul 943 împăratul Romanos I Lecapenos
a încheiat pace pe cinci ani cu ungurii. Succesorul lui Romanos,
împăratul Constantin al VI-lea Porfirogenetul l-a trimis la un-
guri pe clericul Gavriil cu misiunea de a-i îndemna pe aceștia
să-i atace pe pecenegi, lucru care nu s-a realizat. Nu este exclus
ca Gavriil să fi discutat cu interlocutorii săi și chestiuni de na-
tură religioasă.
În cadrul acordului de pace cu Bizanțul principele Termatzus,
nepot al lui Arpad, a plecat ca ostatic la Constantinopol, împreună
cu Bultzos (sau Bulcsu) tot demnitar ungur. Informații despre
sosirea celor doi la Constantinopol în 948-949 ne sunt furnizate
de către împăratul cărturar Constantin al VII-lea Porfirogenetul
(913-919); (944-959) în lucrarea sa De Administratio Imperio.
Aceste informații au fost completate un secol și jumătate mai
târziu de către G. Kedrinos (sec. XI-XII) și Ioan Zonaras (sec.
XII). Aceștia nu-l mai amintesc pe Termatzus dar adaugă că
după Bulcsu, numit de ei Bulosudes sau Bolosudes a sosit în
capitala bizantină și principele Gylas (Gyla), al doilea în rang
în statul maghiar, aceștia doi botezându-se în credința ortodo-
xă232. Kadrenos relatează faptul că, după ce s-a botezat și el ca
și Bolosudes, Gylas s-a întors acasă încărcat de daruri și onoruri.

231
I. Rămureanu, Începuturile încreștinării ungurilor..., p. 27.
232
I. Rămureanu, art. cit., p. 29.
271
El „a luat cu sine și pe un monah cu numele Ierotei, vestit pentru
evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei de către Teofilact (patriar-
hul Constantinopolului, 933-956), care ajungând acolo i-a întors pe
mulți de la rătăcirea barbară la Creștinism”. Aceasta reprezintă
prima mențiune despre trimiterea unui episcop la unguri. Termenul
folosit de Kadrenos a fost Turkia (prin care se înțelegea Ungaria).
Botezul lui Bulcsu a avut loc în 949 sau 950 iar cel al
lui Gyla (Gyula) și sosirea lui Ierotei în Ungaria probabil în
anul 953. Se crede că în felul acesta a luat ființă o Mitropolie
Ortodoxă maghiară dependentă de Constantinopol233.
Nespecificându-se locul unde s-a stabilit episcopul Ierotei
au existat păreri conform cărora Gyula ar fi stăpânit pe la 950
în Transilvania și că ar fi adus aici pe Ierotei, care ar fi organi-
zat prima eparhie ortodoxă la Alba-Iulia. Acest punct de vedere
a fost respins de preot profesor Ioan Rămureanu (art. cit, p.
35), care socotește că ierarhul grec a locuit mai degrabă „unde-
va prin părțile Tisei sau ale Câmpiei Panoniei, fără să aibă o
reședință stabilă” (art. cit, p. 36).
Una din fiicele lui Gyula, Sarolta, s-a căsătorit cu
Geyza, conducătorul maghiarilor între 972-997, care i-a permis
soției sale să țină la curte preoți ortodocși. Mai mult chiar, o
principesă maghiară, care era fie fiica lui Geysa, fie o rudenie a
sa, a fost dată în căsătorie în 980 principelui moștenitor bulgar.
Maghiarii au venit de timpuriu în legătură și cu lumea
occidentală, ajungând până în nordul Germaniei, în Italia și în
Peninsula Iberică, incursiuni cărora le-a pus capăt înfrângerea lor
la Leclifeld (955) de către Otto I, viitorul împărat (din 962) al
Germaniei234. Această înfrângere ca și tendințele expansioniste
ale germanilor spre Europa Centrală l-au făcut pe Geyza să fa-
vorizeze de la început o politică bisericească care s-a caracteri-
zat printr-o opoziție față de misionarii germani. În consecință,
el a favorizat activitatea în teritoriile de sub stăpânirea sa a

233
I. Rămureanu, art. cit., p. 30.
234
M. Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums..., p. 63.
272
unor misionari ca cehul Sf. Adalbert, italianul Anastasius, bur-
gundul Sf. Astric, francezul Bonipart, venețianul Sf. Gerard și
a polonezilor Zoeard și Benedict235. N-au lipsit totuși misionari
germani în Ungaria, cel mai cunoscut fiind călugărul Wolfgang
din Einsiedeln, care mai târziu a ajuns episcop de Regensburg.
După moartea Saroltei, care a fost ortodoxă, Geyza s-a
căsătorit cu Adelaida, sora principelui polonez Meiczyslaw. Sub
influența Adelaidei, Geyza a intrat în tratative cu împăratul ger-
man Otto I, încheind o alianță prin care se obliga, între altele să
acorde o ocrotire misionarilor creștini apuseni. În urma acestei
alianțe a desfășurat activitate misionară printre maghiari Pilgrim de
Passau, care i-a scris papei Benedict al VI-lea informându-l că a
creștinat aproape cinci mii de unguri, mai ales din familiile nobile.
Anul 984 a marcat o nouă neînțelegere între maghiari și
germani, Geyza chemându-l în Ungaria pe episcopul Adalbert de
Praga, rudă a Adelaidei. Acesta ar fi botezat în ritul apusean pe
Wajk, fiul lui Geyza cu Sarolta, care primit numele de Ștefan. Alți
istorici susțin că Wajk ar fi fost botezat în ritul răsăritean236.
De numele lui Wajk-Ștefan se leagă orientarea definitivă a
maghiarilor spre credința creștină de tip apusean. A existat o tradi-
ție conform căreia regele Ștefan, numit de maghiari cel Sfânt, ar fi
primit din partea papei Silvestru al II-lea o coroană de aur și o bu-
lă solemnă prin care i s-ar fi acordat titlul de „rege apostolic”.
Chiar dacă această părere se mai bucură de credibilitate la unii
autori din vremea noastră (vezi de exemplu A. S. Unghvary, op.
cit., p. 7) cei mai mulți istorici socotesc aceasta o legendă care a
apărut câteva secole mai târziu. Ea reflectă orientarea Ungariei
prin Ștefan cel Sfânt spre Imperiul German și spre Roma.
Organizarea bisericească din timpul lui Ștefan cuprin-
dea două arhiepiscopii: la Esztergom și Kalocsa și opt episcopii
precum și o serie de mănăstiri237. Între mănăstirile din Ungaria

235
A. S. Unghvary, A Glauce at Hungarian Religiosus…, p. 6.
236
I. Rămureanu, Începuturile încreștinării ungurilor..., p. 47.
237
M. Markus-Tata, Die Aufâge des Cristentums..., p. 64.
273
din vremea aceea au existat și unele așezăminte ortodoxe ca cea a
Sfintei Fecioare Maria de la Wespremvölgy pentru călugărițe și
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul pentru călugări, de la Mori-
sena. Primele biserici construite în timpul lui Ștefan cel Sfânt au
fost zidite în stil bizantin, ceea ce arată continuarea legăturilor
Creștinismului maghiar cu Bizanțul, de la care și-a luat începutul.

6. Creștinarea rușilor

Numele de ruși vine de la tribul de nomazi sau varegi

(Rus, Ros), care în secolul IX au pătruns adânc în teritoriul lo-
cuit de slavii răsăriteni în jurul orașului Kiev și pe malurile Ni-
prului și care au uzurpat puterea cnezilor slavi. Acești nomazi
fiind mai puțini la număr s-au slavizat. De-a lungul vestitei „căi
a varegilor” de la Marea Baltică la Marea Neagră existau două
centre mai importante în ținutul slavilor: Novgorodul și Kievul.
La Novgorod în secolul IX puterea a fost preluată de
căpetenia varegă (nomandă) Rurik, fiind urmat de Oleg (†912).
Acesta a coborât pe Nipru și a preluat puterea și la Kiev în ju-
rul anului 880, întemeind un singur stat al slavilor de răsărit.
Ca urmare a noii forțe rezultând din această unire a slavilor de
Răsărit, el a pornit o expediție împotriva Bizanțului, cea din
907, cu două mii de corăbii ajungând până în fața capitalei bi-
zantine. Oleg l-a alungat de la Kiev pe arhiepiscopul trimis
acolo de patriarhul Fotie.
Deși bizantinii au încheiat un tratat cu rușii, aceștia din
urmă vor mai ataca Imperiul Bizantin, cum a făcut-o prințul Igor
în 941 fiind învinși de bizantini cu ajutorul focului grecesc.
Un nou episod în drumul rușilor către Creștinism l-a
constituit încreștinarea Olgăi sau Helgăi soția lui Igor, care du-
pă moartea acestuia a condus statul rus până la majoratul fiului
ei Sviatoslav. Olga, care s-a botezat la Kiev, a întreprins în anul
957 o vizită la Constantinopol fiind însoțită de duhovnicul ei
Grigorie. Ea a cerut misionari și de la împăratul german Otto

274
cel Mare. Fiul Olgăi, Sviatoslav (957-972) a continuat politica
de cucerire a înaintașilor săi atacându-i pe bulgarii de pe Volga,
pe kazari, apărând de trei ori la Dunărea de Jos. Olga nu l-a pu-
tut convinge pe fiul ei să accepte Creștinismul.
După moartea lui Sviatoslav au urmat luptele pentru dom-
nie ale fiilor săi, învingând Vladimir (980-1015) de care se leagă
încreștinarea rușilor. Mama acestuia era varegă iar el întreținea
relații strânse de prietenie cu Olaf Tryggwison, regele Norvegiei.
În relațiile cu Bizanțul, Vladimir a rupt-o cu linia politi-
că a predecesorilor săi și a acordat ajutor militar împăratului
Vasile al II-lea Macedoneanul
Rusia era acum o importantă putere europeană, iar cele-
lalte state europene erau creștine. Vladimir, prin ajutorul acor-
dat lui Vasile al II-lea, a făcut alegerea pe care și alte state au
vrut să o facă. Între centrele de la care va primi Creștinismul:
Roma Nouă sau cea Veche. Vladimir a cerut mâna porfirogene-
tei Ana, sora împăraților Vasile al II-lea și Constantin.
Creștinarea lui Vladimir a avut loc în anul 988 sau după
alți istorici în 989. În esență actul lui Vladimir a fost nu numai
un început, ci și desăvârșirea unui lung proces, victoria unei
anumite tendințe în concepția statului despre sine însuși.
Procesul încreștinării a întâmpinat rezistență din partea
unora din conducătorii locali, rezistență pe care Vladimir a fost
nevoit să o înăbușe cu asprime. În timpul lui Vladimir s-au în-
temeiat episcopii în centrele mai importante ale Regatului: la
Rostov, Novgorod, Cernigov, Bielgorod, Vladimir-Volmsk,
Turov și Poloțk.
După moartea porfirogenetei Ana, Vladimir s-a căsăto-
rit cu Richlința, nepoata împăratului Otto I, dar această căsăto-
rie n-a putut schimba intrarea Rusiei în aria de influență politi-
că și culturală a Bizanțului. La Kiev și în alte centre ale Rusiei
au fost construite numeroase biserici. Cea dintâi arhiepiscopie
a Kievului a fost la greci, începând cu Teofilact, în 1051 fiind
cunoscut cel dintâi arhiepiscop rus în persoana lui Ilarion.

275
 Lecția XXXIII

Încercări de unire a Bisericilor în secolele XI-XIV

Prezența turcilor în Asia pe teritoriile pe care le-au cu-

cerit de la Imperiul Bizantin, îi va determina pe mulți împărați
bizantini să încerce o apropiere de Roma și chiar o unire biseri-
cească cu aceasta în schimbul unui ajutor militar substanțial.
Papalitatea la rândul ei, a încercat să folosească situația
grea în care se aflau bizantinii pentru a-și atinge scopurile ei238.
Astfel, împăratul Mihail Dukas (1071-1078), cel care a ur-
mat pe tron după bătălia de la Mauzikert, s-a oferit să mijlocească o
unire bisericească în schimbul unui ajutor din partea apusenilor.
Papa Grigorie al VII-lea n-a putut concretiza ajutorul pe
care intenționa să-l trimită bizantinilor datorită conflictului său
cu nomazii și cu împăratul Henric al IV-lea.
Împăratul Alexios I Comnenul a militat pentru o uniune
politică creștină. În timpul domniei sale au trecut prin Constan-
tinopol cruciații celei dintâi acțiuni de acest fel în timpul papei
Urban al II-lea. Mai târziu papa Pascal al II-lea i-a scris împă-
ratului arătând că singura condiție a „unirii” este recunoașterea
prealabilă, necondiționată și totală a primatului papal, fără de
care nu se poate discuta nimic.
Unirea bisericească se putea realiza pe două căi: fie printr-un
acord între papă și împărat, fie printr-o înțelegere între bizantini și
latini în cadrul unui sinod.
Ca și Petrus Grossolanus, Anselm era convins că dreptatea
este de partea latinilor în problema care va sta în centrul discuțiilor și
anume aceea a lui Filioque, dar spre deosebire de cel dintâi Anselm
îi va aborda pe colegii bizantini într-un spirit umil și conciliant.
Se pare că în timpul șederii la Constantinopol, Anselm
a avut mai întâi mai multe discuții și dezbateri neoficiale. După

238
Lucian Gafton, Agravarea Schismei prin încercările de unire în secolele
XI-XV, „Ortodoxia”, 1956, nr. 3, p. 397-416.
276
acestea, la 10 aprilie 1136 a avut loc o dezbatere oficială între An-
selm și Niceta de Nicomidia, unul dintre principalii profesori ai
Academiei Patriarhale. Dezbaterea publică s-a desfășurat cu permi-
siunea împăratului Ioan al II-lea și a patriarhului Leon, în fața biseri-
cii Sfânta Irina din cartierul pisan al orașului, aflată tocmai în spatele
catedralei Sfânta Sofia. Aspectul procedural a fost supravegheat de
către silențiarii de la Palatul Saon; au existat și stenografi. Traducă-
tor a fost Moses de Bergaux, bun cunoscător al literaturii grecești și
latine, (a existat problema traducerii mot a mot sau a sensului).
Totuși, în anul 1112 Pascal al II-lea a trimis la Constanti-
nopol o misiune din care făcea parte și Petrus Grossolanus, arhie-
piscop de Milano care a avut acolo o discuție publică pe tema uni-
rii afirmând că cei care nu acceptă învățătura apuseană despre Fi-
lioque îl fac pe Fiul inferior Tatălui și credința lor prezintă lipsuri.
De fapt schimburi diplomatice, a căror principală misiune a fost
unirea bisericească au avut loc și dinspre Răsărit spre Apus, între
1100 și 1135 înregistrându-se șase acțiuni de acest fel.
Anul 1135 a fost cel în care călătorea spre Constantino-
pol episcopul Anselm de Havelberg în fruntea unei delegații a
împăratului german Lothar al II-lea pentru a încheia un pact
militar cu împăratul bizantin Ioan al II-lea Comnenul împotriva
lui Roger al II-lea al Siciliei.
Pentru că discuțiile politice se prelungeau, Anselm a avut
timp să cerceteze problema care îl interesa mai mult și anume de
ce latinii și bizantinii nu se înțelegeau în chestiuni de credință și
de practică religioasă. Problema unirii bisericești va sta în centrul
atenției sale în timpul șederii în capitala Imperiului Bizantin. An-
selm a afirmat că a venit la Constantinopol să învețe despre
credința bizantinilor și pe aceștia credința proprie și s-a comparat
pe sine și pe Niceta cu cei doi ucenici pe drumul spre Emaus.
La afirmarea de către Anselm a învățăturii despre Filio-
que, Niceta a răspuns că:
- nu există autoritate scripturistică, sinodală sau raționa-
lă în sprijinul acestei învățături;

277
 - ea distruge „monarhia” (unicul principiu al dumnezeirii).
Dacă s-ar accepta Filioque rezultatul ar fi poliarhie sau anarhie.
Anselm a acceptat argumentul lui Niceta despre monar-
hie în Dumnezeu însă a respins concluzia conform căreia ar exis-
ta două principii dacă Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul. El
a afirmat că Tatăl și Fiul sunt un singur principiu tot așa după
cum ei sunt un singur Dumnezeu.
Cei doi au mai discutat și despre folosirea azimei și a
pâinii dospite în Liturghie.
Anselm și Niceta au declarat că diferențele dintre ei
privesc doar chestiuni minore care nu împiedică mântuirea su-
fletelor și și-au exprimat dorința ținerii unui sinod general care
să aducă rezolvarea diferențelor dintre ei239.
În ciuda acestei dorințe, Anselm a spus că autoritatea
papei ar fi superioară oricărui sinod. Așadar, existau două pă-
reri despre autoritate: Papa (în Apus) și Tradiția Bisericii ex-
primată în sinod (în Răsărit).
Anselm a mai avut o a doua discuție în Răsărit în anul 1154
când a fost trimis la Constantinopol de către Frederik I Barbarossa
pentru a cere mâna Mariei, fiica sebastocratorului Isaac.
După împlinirea cu succes a misiunii el s-a oprit la Te-
salonic unde a avut o discuție publică cu Vasile de Ohrida, ar-
hiepiscopul orașului.
Cei doi au fost de acord că problema cea mai serioasă
între Răsărit și Apus era cea a lui Filioque. Anselm a încercat
să-l convingă pe Vasile că Filioque n-ar fi o inovație, ci o dez-
voltare legitimă întrucât sinoadele timpurii n-au completat în-
vățătura despre Duhul Sfânt. Vasile a răspuns arătând că dacă
ar fi fost așa la Filioque ar fi ajuns și răsăritenii. Participanții la
discuție s-au despărțit în termeni amicali.
În 1155 Anselm a fost făcut arhiepiscop de Ravenna.

239
Theodore Norman Russell, Anselm of Havelberg and the union of the
Churches, „Kleronomia”, (10), 1978, p. 85-120. Idem, Anselm of Havelberg
and the unuion of Churches, „Sobornost”, 1979, vol. I, nr. 2, p. 19-41.
278
 În noul context creat la Constantinopol în urma cuceririi
orașului de către cruciați și a întemeierii Imperiului Latin de
Răsărit au avut acolo câteva discuții între latini și bizantini.
Chiar în decembrie 1204 cardinalul Petru Capuano a ce-
rut ortodocșilor să se supună urmașului Sfântului Petru, adică
Papei. La acea dată patriarhul Ioan Camaterus al Constantino-
polului se refugiase la bulgari.
După moartea patriarhului Ioan în 1206, la 26 septembrie
același an a avut loc o discuție între cardinalul Benedict și mona-
hii din Constantinopol, al căror purtător de cuvânt era monahul
Ioan Mesarites, fost profesor la curtea imperială bizantină.
Cardinalul le-a cerut bizantinilor să se supună lui Tomasso
Marosini, patriarhul latin, dar ei au răspuns arătând că au avut
patriarh pe care l-au pomenit la slujbe, dar acela murind nu mai
au patriarh și îl vor pomeni în continuare pe patriarhul care se
va alege după obiceiul Bisericii Ortodoxe.
A urmat o discuție în legătură cu primatul lui Petru și
cu episcopatul acestuia la Roma. Apostolii n-au avut scaune
proprii – au spus bizantinii – pentru că trebuiau să propovădu-
iască Evanghelia în tot pământul; fiecare zidea pe învățătura
celuilalt. Iacob al Ierusalimului n-a fost unul din cei doispreze-
ce Apostoli, ci unul din cei șaptezeci de ucenici.
La afirmația că Roma este capul tuturor bisericilor, or-
todocșii au răspuns că ea este prima nu pentru că este cea mai
veche, ci pentru că a fost capitala imperiului.
Apelul la papă s-a făcut de către răsăriteni atunci când
el era de aceeași credință. (Sfântul Atanasie). Neajungându-se
la niciun rezultat, cardinalul i-a învinuit pe ortodocși de nesu-
punere, fariseism și bârfă.
O nouă întrunire a avut loc la 2 octombrie 1206. Cardi-
nalul Benedict le-a cerut din nou ortodocșilor să-l recunoască
din nou pe patriarhul latin. Aceștia au răspuns că nu pot recu-
noaște un patriarh care nu este ales după canoanele și obiceiuri-
le lor. El nu poate fi recunoscut nici chiar dacă papa ar fi de

279
aceeași credință cu ei pentru că un patriarh nu se amestecă în
sfera de jurisdicție a altui patriarh240.
Un nou patriarh ortodox a fost ales în 1208, dar nu în
Constantinopol, ci la Niceea, în persoana lui Mihail Autoreanus,
cel care l-a încoronat pe Theodor Lascaris ca prim împărat bi-
zantin cu sediul la Niceea. Titulatura lui Mihail era cea de pa-
triarh al Constantinopolului chiar dacă rezida la Niceea care
devenise centrul de gravitație al bizantinilor.
Împăratul Theodor Lascaris avea de făcut față primejdi-
ei turcești. Pentru că latinii de la Constantinopol îi sprijineau pe
turci, el s-a adresat papei Inocențiu al III-lea cerând să mijlo-
cească o înțelegere cu latinii constantinopolitani.
Papa trimite în Răsărit pentru a mijloci înțelegerea pe
cardinalul Pelagius (Pelayo) Gaitan, episcop de Albaux. Acesta
va avea și discuții teologice. El a avut mai întâi o discuție la
Constantinopol cu Nicolae Mesarites (arhiepiscop de Efes) în-
tre 15-22 noiembrie 1214. Au existat probleme de protocol,
Mesarites fiind nemulțumit de faptul că unii monahi bizantini
fuseseră expulzați din mănăstirile lor. Cardinalul promite să
corecteze această situație dacă este adevărată.
În a doua parte a discuției, cei doi au abordat problema
azimelor fără a ajunge la un rezultat concret.
A doua rundă de discuții între Pelagiu și Mesarites s-a
desfășurat în fața împăratului Theodor Lascaris abordându-se
tema primatului papal și cea a lui Filioque cu argumentele cu-
noscute ale latinilor și ortodocșilor. Mesarites a făcut legatului
concesia de a accepta ca patriarhul bizantin (Irenikos) să fie
numit doar Arhiepiscop al Grecilor, ceea ce acesta i-a reproșat
lui Mesarites241.

240
Dumitru Stăniloae, Din tratativele de unire între Biserica Ortodoxă și
Catolică în timpul împărăției latine din Constantinopol, „Revista Teologi-
că”, XX, 1930, nr. 3-4, p. 167-174.
241
Antonio Garcia y Garcia, La Iglesia griega y el Concilia IV Lateranense
de 1215, „Dialogo ecumenico”, XIII, 1978, nr. 46-47, p. 121 -14
280
 Urmașul lui Theodor Lascaris, Ioan Dukas Vatatsis (1224-
1254) sprijinit de patriarhul Gherman al II-lea erau favorabili unirii
nădăjduind că aceasta va duce la retragerea latinilor din Constanti-
nopol. Prin intermediul unor călugări franciscani care au venit la
Niceea după ce au scăpat de captivitatea turcească, patriarhul Gher-
man s-a adresat papei Grigorie al IX-lea în problema unirii. Au fost
trimiși la Niceea câțiva legați papali care au purtat în 1234 discuții
cu ortodocșii (conduși de Nicefor Blemides) asupra lui Filioque și a
diferențelor euharistice, fără să se ajungă la vreun rezultat. S-au în-
registrat ieșiri violente de ambele părți și participanții s-au anatemi-
zat reciproc, înrăutățind raporturile bisericești dintre Răsărit și Apus.
Foarte aproape de realizarea unei uniri s-a ajuns în ul-
timii ani ai domniei lui Ioan Dukas Vatatsis când papa Inocen-
țiu al IV-lea era dispus să sacrifice Imperiul Latin de Răsărit
pentru unire, iar împăratul era gata să plătească cu independen-
ța Bisericii Bizantine. Acest pas a fost oprit de moartea în 1254
atât a împăratului de la Niceea cât și a papei.
Theodor al II-lea Lascaris (1254-1258) a urmat la început
politica tatălui său, dar a schimbat-o radical atunci când și-a dat
seama că poate recuceri Constantinopolul fără ajutorul papei oferit
în schimbul unirii bisericești. Theodor a murit în 1258, iar în anul
următor tronul a fost uzurpat de Mihail a VIII-lea Paleologul242.
În aceeași vreme, sub amenințarea cuceririlor tătare, marele
duce de Suzdal, George al II-lea s-a adresat papei Grigorie al IX-lea,
care în 1232 (sau 1233) l-a numit pe Gerard de Opatow ca „episcop
al Rusiei”. Această numire se încadra în politica papală de latinizare
a celor care se uneau cu Roma. El i-a cerut lui George de Suzdal pe
care l-a numit „illustri regi Russiae” să accepte practicile și obiceiu-
rile latine. Aceasta a determinat o reacție antilatină și expulzarea
trimișilor catolici din Kiev în 1233 și din Suzdal în 1237243.

242
A. A. Vasiliev, History of the Byzantine Empire, II, Madison and Milwankee,
1964, p. 542-543.
243
James J. Zatko, The union of Suzdal, 1222-1262, „Journal of Ekkesiastical
History”, 8, 1957, p. 33-52.
281
 Sinodul unionist de la Lyon (1274)

În 1261 Mihail al VIII-lea a reușit să recucerească Con-

stantinopolul. După acea dată au început tratative cu Roma pentru
a se pune la adăpost de noi atacuri din partea cruciaților, întrucât
papa Urban al IV-lea a început să predice o nouă cruciadă, de data
aceasta antibizantină, pentru a redobândi Constantinopolul. Situa-
ția era gravă pentru că în Apus s-a format o coaliție între Balduin
al II-lea (ultimul împărat latin la Constantinopol), Carol de Anjou
(1266) rege al Neapolei, la care s-a aliat și Veneția.
Confruntat cu această situație, Mihail al VIII-lea s-a adresat
papei Grigorie al X-lea, urmașul lui Urban al IV-lea pentru a porni
tratative de unire. Acest act, de fapt, reprezenta răspunsul împăratu-
lui bizantin la o invitație trimisă de papă de a participa la un sinod
pe tema unirii Bisericilor. Mihail a răspuns favorabil „chiar dacă
unirea Bisericii ar fi însemnat umilirea propriei sale Biserici. El
considera că este singurul mod de a-și păstra tronul și spera, în mod
eronat, că poporul său va considera că independența politică merită
sacrificiul”244. La sinodul convocat pentru anul 1274, la care trebu-
iau să participe treisprezece capete încoronate ale Europei occiden-
tale (dar n-a venit decât unul), Biserica din Bizanț n-a fost, de fapt,
reprezentată. Niciun teolog mai de seamă ca Bekkos, Grigorie de
Cipru sau Planudes n-au fost trimiși acolo. Cei trei George Akropo-
lites, marele logothet (un fel de prim ministru), Gherman al III-lea,
fost patriarh al Constantinopolului și Teofan, mitropolitul Niceii
l-au reprezentat pe împărat și nu pe patriarh (Iosif I) sau Sfântul
Sinod, ai cărei membrii, în majoritate, se opuneau unirii245.
La sinod a fost invitat și marele teolog Toma de Aquino că-
ruia i s-a încredințat sarcina de a tine un cuvânt prin care să combată

244
Steven Runciman, Vecerniile siciliene, Editura Enciclopedică, București,
1993, p. 144. (Se va prescurta în continuare Vecerniile...).
245
Aristides Papadakis, Crisis în Byzantintium. The Filioque controvercy în
the Patriarchate of Sf. Gregory Il of Cyprus (1283-1289), Fordham Univ.
Press. New York, 1983, p. 16.
282
„erorile” răsăritenilor. Lucru pe care n-a mai ajuns să-l facă pentru
că a murit în drumul său spre Lyon246. Prezent acolo a fost totuși
cardinalul Bonaventura, care a rostit predica despre unitatea Bisericii.
Participanții bizantini au sperat ca la sinod să aibă loc
veritabile discuții teologice, ceea ce nu era în planul papei.
La sărbătoarea Sfințiilor Petru și Pavel, papa a săvârșit
Liturghia în catedrala din Lyon, în cadrul căreia a fost rostit
Crezul în latină și apoi în greacă, cu adaosul Filioque.
O săptămână mai târziu, la 6 iulie a fost citită declarația
oficială de unire și Akropolites a rostit jurământul de supunere
față de Biserica Romei în numele împăratului. De fapt, el adusese
mărturisirea de credință, alcătuită de papă și semnată de Mihail al
VIII-lea. Filioque a fost din nou rostit, de data aceasta de două ori.
Patriarhul Iosif s-a opus încă înainte de sinod acestei prac-
tici opuse tradiției răsăritene. În 1273, într-un memoriu către îm-
părat, patriarhul atrăgea atenția asupra faptului că un acord nu
poate fi realizat dacă diferențele teologice care au produs schisma
nu sunt discutate într-un sinod. În centrul discuțiilor ar fi trebuit să
stea problema lui Filioque. Și, de fapt aceasta a fost cea dintâi în-
trunire a unor reprezentanți bisericești din Răsărit și Apus în care
problema apare, fără ca totuși să aibă loc o discuție pe această te-
mă, o dezbatere pro și contra.
Atitudinea patriarhului Iosif l-a neliniștit pe împărat întru-
cât acesta era cel dintâi patriarh din timpul domniei sale după ce îi
înlăturase mai întâi pe Arsenie și apoi pe Gherman al III-lea. În
așteptarea rezultatelor întrunirii de la Lyon, Iosif a fost trimis încă
în ianuarie 1275 la o mănăstire, împăratul dându-și seama că va
trebui să numească pe altcineva. Aflând de cele hotărâte la sinod
patriarhul s-a retras din scaun și locul său a fost luat de către Ioan
Bekkos. Inițial opus unirii, Bekkos a fost întemnițat și convins

246
Donald M. Nicol, The Byzantine Reaction to the Second Council of Lyons
1274, in G. M. Cuming a Derek Baker (ed.) Studyes în Church History, vol.
VII, Concils and Assemblies, Cambridge at the Univ. Press., 1971, p. 113. (Se
va prescurta în continuare The Byzantine Reaction...).
283
prin coerciție să accepte ideea unirii. Ieșit din închisoare acesta a
crezut că a găsit formula de compromis afirmând că unii părinți
răsăriteni au formulat o doctrină asemănătoare lui Filioque prin
expresia: „De la Tatăl prin Fiul”, expresie care se referea la trimi-
terea temporală a Duhului Sfânt în lume.
Dar opoziția față de unirea acceptată la Lyon nu s-a limi-
tat la unii oameni ai Bisericii. Însăși sora lui Mihail al VIII-lea,
Evloghia s-a numărat printre opozanți declarând că ar fi „mai
bine să piară domnia fratelui meu, decât puritatea credinței”.
După acesta declarație ea s-a refugiat la fiica sa Maria,
care era căsătorită cu țarul Bulgariei.
Situația s-a agravat în timpul urmașilor lui Grigorie al X-
lea: Inocențiu al IV-lea și Nicolae al III-lea, care au cerut clerului
bizantin un jurământ de fidelitate față de Roma și mărturisirea des-
chisă a lui Filioque, precum și acceptarea unui cardinal care să rezi-
de la Constantinopol pentru a putea controla Biserica Răsăriteană.
Unirea a fost proclamată solemn la Constantinopol la 6 ia-
nuarie 1275 cei care nu o acceptau urmând să fie excomunicați247.
Și au existat tot mai mulți antiunioniști, măsurile luate
împotriva lor au fost tot mai severe. Închisorile au fost umplute
cu călugări, preoți și laici acuzați de trădare pentru opoziția lor
față de unire. Unii dintre conducătorii opoziției au fost orbiți,
mutilați sau exilați, unii fiind chiar rude ale împăratului.
Un lucru la prima vedere curios a fost lista de deosebiri
între ortodocși și catolici: botezul printr-o singură cufundare,
semnul crucii făcut cu cele cinci degete, celibatul, lipsa bărbi-
lor. Astfel de lucruri erau mai ușor de înțeles decât problemele
de natură dogmatică, așa cum este Filioque248. Apar lucrări ca-
re înfățișează dialoguri imaginare între răsăriteni și apuseni (ex:
ortodoxul Banagiote și catolicul Azymites).
Dar cu toată cruzimea tratamentului aplicat oponenților
unirii, Mihail al VIII-lea n-a reușit să înlăture îndoielile noului papă

247
D. M. Nicol, The Byzantine Reaction..., p. 129.
248
D. M. Nicol, op. cit,, p. 133.
284
Martin al IV-lea, ales în 1281. De neam francez, acesta a început să
încline spre conaționalul său Charles de Anjou. După ce îl excomu-
nică pe împăratul bizantin, papa își dă consimțământul pentru o no-
uă cruciadă împotriva Imperiului de Răsărit. Charles câștigă și spri-
jinul Veneției și al statelor balcanice pentru plănuita acțiune în Răsă-
rit. Ceea ce părea o acțiune măreață sfârșește printr-o înfrângere tra-
gică nu la Constantinopol, ci acasă la Palermo ca urmare a acțiunii
numită vesperele siciliene (30 martie 1282) când populația s-a răscu-
lat (cu sprijin bizantin și spaniol) și a ucis două mii de soldați fran-
cezi249.
La doar opt luni după aceasta, în decembrie 1282 a murit
și împăratul Mihail al VIII-lea. Fiul său Andronic al II-lea n-a
ezitat de fel în a lua măsuri menite să înlăture urmările politicii
religioase a tatălui său. La 26 decembrie 1282 patriarhul Ioan
Bekkos a fost internat într-o mănăstire și fostul patriarh Iosif I
a fost reașezat în scaun. Dar în martie 1283 Iosif a murit și suc-
cesor al său a devenit Grigorie de Cipru.
La rândul său Grigorie de Cipru a convocat un sinod în
1285 care s-a ținut în biserica Vlacherne pentru a discuta im-
pactul Lyonului.
De la acest sinod ne-a rămas vestitul Tomos de la Vlacherne,
creația patriarhului Grigorie, considerat de unii teologi ca fiind
egal în autoritate cu sinoadele ecumenice250. Patriarhul Grigo-
rie și-a dat seama că la baza dezacordului în privința lui Filio-
que stau abordările diferite ale misterului Treimii.
În ce a constat contribuția patriarhului Grigorie?
Pentru a explica afirmația unor părinți răsăriteni despre
purcederea Sfântului Duh de la Tatăl prin Fiul, el nu s-a mulțumit
cu explicația despre manifestarea temporală a Duhului. Potrivit
lui, în cadrul vieții lăuntrice a Treimii, alături de modul de sub-
zistență există și un mod de manifestare. În timp ce prima arată

249
S. Runciman, Vecerniile..., p. 194-195.
250
A. Papadakis, The Christian East and the Rise of the Papacy, New York,
1994, p. 232. (Se va prescurta în continuare The Christian East...).
285
derivarea cauzală sau existența personală a Duhului doar din
Tatăl, a doua arată felul cum el există prin Fiul, pentru că el
strălucește și este manifestat prin Fiul. La această relație veșni-
că ca ipostază a Fiului și Duhului Sfânt s-au referit Părinții.
De fapt, acest punct de vedere va fi aprobat mai târziu de
sinoadele palamite: „Manifestarea lui Dumnezeu este o purcedere
energetică naturală ad extra a dumnezeirii comune, un mod de
viață dumnezeiască distinct atât de Ființă cât și de persoane”251.
În tot timpul domniei Andronic al II-lea, Biserica din
Bizanț a ignorat total Biserica Romei. Timp de peste patruzeci
de ani n-a mai avut loc nicio legătură directă între Bizanț și Roma.
Reluarea contactelor se va realiza în anul 1339 în timpul
lui Andronic al III-lea (1228-1341) nepotul lui Andronic al II-lea.
În contextul amenințărilor turcești, teologul bizantin Nicefor
Gregoras a recomandat ținerea unui sinod de unire.
În 1339 împăratul l-a trimis pe Varlaam Calabritul la papa
Benedict al XII-lea la Avignon cu misiunea de a încerca să obțină
aprobarea papei pentru convocarea unui sinod de unire. El înțele-
gea acest sinod ca pe o Concordia discordantium adică o înțelege-
re între greci și latini pe baza căreia ei pot să fie în dezacord252.
În această călătorie în Apus, Varlaam n-a avut niciun
mandat din partea Bisericii de Răsărit253.
Benedict a respins această propunere și le-a cerut con-
ducătorilor bizantini să meargă în Apus să fie învățați acolo
„credința cea adevărată”.
Un schimb de opinii pe tema convocării sinodului de
unire a avut loc în 1347 la Constantinopol între împăratul Ioan
al VI-lea Cantacuzino și preotul roman Bartolomeu.

251
A. Papadakis, The Christian East..., p. 237.
252
John L. Boojamra, The Transformation of Conciliar Theory in the Last
Century of Byzantium, S. V. Th. Q. B, 1987, 3, p. 223.
253
John Meyendorff, A Study of Gregory Palamas, London, 1964, p. 47. (Se
va prescurta în continuare A Study of Gregory...).
286
 Acest proces a fost subminat în 1355 de către împăratul
Ioan al V-lea Paleologul care în secret a acceptat doar în ceea
ce îl privea pe el, unirea cu Roma. Al doilea fiu al său, Manuel
al II-lea trebuia trimis la Roma ca ostatic. Toate acestea le fă-
cea în speranța unui ajutor militar împotriva turcilor.
În anul 1366 au avut loc la Constantinopol discuții între
Paul de Smirna (titularul latin al Constantinopolului) și fostul îm-
părat Ioan al VI-lea Cantacuzino, călugărit cu numele de Ioasaf.
Au discutat pe tema convocării unui sinod al unirii. La acesta tre-
buiau să participe toți ierarhii din cadrul Patriarhiei Constantino-
polului, patriarhii celorlalte scaune răsăritene: catolicosul Georgi-
ei, patriarhul de Târnovo, arhiepiscopul Serbiei și mitropolitul Ki-
evului. Paul insista ca unirea să se realizeze de către împărat. Ioa-
saf i-a arătat că doar un sinod poate face acest lucru, întrucât mulți
ortodocși trăiau în alte țări decât Imperiul Bizantin.
Paul a fost apoi de acord cu convocarea sinodului și s-a
fixat chiar și data deschiderii acestuia între iunie 1367 și 31
mai 1369. Acesta nu a avut loc datorită opoziției papalității față
de ideea unui sinod.
Dar în curând schisma papalității care a început în 1378
va duce la considerarea și în Apus a sinodului ca modalitate de
rezolvare a problemei unității.
Manuel al II-lea (1391-1425) a călătorit doi ani în Apus
după 1394 și a abordat din nou problema unirii.
Manuel l-a sfătuit pe fiul său, Ioan al VIII-lea Paleologul,
să continue, să studieze și să facă planul pentru un asemenea si-
nod ca mijloc de speriere a turcilor, dar să nu realizeze unirea pen-
tru că aceasta ar duce la o schismă și mai rea de data aceasta în
Bizanț care l-ar slăbi și mai mult în fața primejdiei turcești.
Delegații bizantine au fost trimise la Constanța (1414-
1418) și Basel (1431-1449).
Toate aceste încercări n-au dus la niciun rezultat pentru
că ele erau pornite doar din rațiuni politice.

287
 Lecția XXXIV

Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV.

Scolastica, spiritualitatea medievală

Dominat de spiritul Reformei de la Cluny, de Universi-

tăți și de ordinele călugărești, Apusul își va desfășura în această
epocă viața sa bisericească și activitatea teologică într-un fel cu
totul deosebit de cel al Răsăritului. Către anul 1000 după peri-
oada de bulversări produse de populațiile noi care apar în Eu-
ropa Apuseană, odată cu așezarea acestora și convertirea lor la
Creștinism, începe o epocă de stabilitate, între rezultatele căreia
trebuie amintite: un notabil spor de populație și o reurbanizare
a acestei părți a continentului european. Prosperitatea care înso-
țește această nouă stare de lucruri, se va manifesta pe plan reli-
gios prin înmulțirea numărului catedralelor și mănăstirilor254.
Numărul școlilor a crescut foarte mult și cu înmulțirea
lor a început să se aplice metodele logicii și dialecticii la discu-
tarea problemelor teologice, fapt care va duce la o nouă și fertilă
dezvoltare intelectuală. Întrucât ea a luat ființă în școli, această
mișcare este cunoscută sub numele de scolastică.
Dezvoltarea scolasticii a fost inaugurată și însoțită de
discutarea naturii universaliilor sau cearta universaliilor, adică
a raportului dintre cugetare și viață, între idee și realitate. Au
existat trei răspunsuri la această problemă sau trei concepții: „a
realismului (exemplu la T. Scotus Eriugena) potrivit căreia la
baza conceptelor generale (universalia) se află o esență generală,
diferită de lucrurile individuale... ele fiind prin urmare adevăra-
tele lucruri din care se ivește particularul; cea a nominalismului
(exemplu la W. Occam), conform căreia conceptele generale nu
sunt decât simple cuvinte – nomina, voces – cea a realismului
moderat (de exemplu la Toma d'Aquino) conform căreia con-
254
Georges Duby, Le temps des cathedrales, Paris, 1981, versiunea românească
sub titlul Arta și societatea, vol. I-II, Editura Meridiane, București, 1987.
288
ceptele generale există în mod real... dar numai în lucrurile in-
dividuale”255.
Această dispută a universaliilor a influențat dezvoltarea teo-
logică. Realismul extrem poate duce la panteism, dar pe de altă parte
ușurează înțelegerea transmiterii păcatului originar și înțelegerea
Bisericii ca realitate a cărei autorități nu depinde de oameni, în timp
ce nominalismul extrem tinde să o vadă pe aceasta ca totalitatea cre-
dincioșilor, de la care ierarhia acesteia își dobândește autoritatea256.
Cea dintâi controversă scolastică a fost controversa
euharistică din secolul al XI-lea. Aceasta a început ca urmare
a afirmației lui Berengar de Tours, potrivit căreia elementele
euharistice nu se transformă și că Hristos este prezent în aces-
tea doar „în mod intelectual”, adică spiritual. Dacă culoarea și
gustul pâinii și vinului se păstrează după consacrare, înseamnă
că și esența lor se păstrează pentru că accidentele nu pot fi sepa-
rate de substanță. Pâinea și vinul devin sacrament, adică semn
al Trupului și Sângelui Domnului care sunt în cer.
Lui Berengar i-a răspuns Lanfranc, care a apărat prezența
reală a lui Hristos în Euharistie și prefacerea elementelor257.
Metoda dialectică a lui Berengar a fost folosită de Anselm
de Canterbury (1033-1109), care a ucenicit și și-a scris prime-
le tratate la Mănăstirea lui Lanfranc de la Bec.
În 1093 el a ajuns arhiepiscop de Canterbury.
Bazată pe primatul credinței, metoda lui Anselm era în-
rudită cu cea a lui Augustin, care spunea: „dacă nu crezi nu vei
înțelege”. El va afirma: „ego non intelligo ut credam, sed credo
ut intelligam”258.

255
Gheorghe Vlăduțescu, ed., Între Antichitate și Renaștere, gândirea Evului
Mediu, de la începuturile patristice la Nicolaus Cusanus, B. P. T., Editura Mi-
nerva, București, 1984, vol. I, p. 155.
256
J. Gonzales, A History of Christian..., vol. II, Nashville and New York, 1976, p. 67.
257
J. Gonzales, A History of Christian..., vol I, p. 148-150
258 Gordon Leff, Medieval Thought form St. Augustine to Ockham, Penguin

Books, 1968, p. 98-99; (Se va prescurta în continuare Medieval Thought

from St. Augustine...). Gheorghe Vlăduțescu, op. cit., p. 146-147.
289
 Metoda lui Anselm, din lucrările sale (Monologhion, Pros-
loghion, Cur Deus homo) era de a ridica o problemă teologică și de
a o rezolva pe baza Scripturii, a Sfintei Tradiții cu ajutorul rațiunii.
Pe această linie trebuie amintit mai întâi argumentul on-
tologic despre existența lui Dumnezeu (dezvoltat în Prosloghion).
Această denumire i-a fost dată mai târziu de către Im. Kant.
Anselm își extrage argumentul pentru existența lui Dum-
nezeu din presupunerea că atunci când spunem Dumnezeu noi
concepem o ființă mai mare decât alta nu există. Dar El trebuie
să existe în realitate și numai în concepția noastră pentru că altfel
am concepe altceva și mai înalt.
Argumentul lui Anselm a stârnit discuții, călugărul Gaunilo
afirmând că existența a ceva nu poate fi dovedită prin perfecți-
unea sa (ex. cu insula).
Tot atât de cunoscută este și teoria lui Anselm privitoa-
re la soteriologie, pe care a dezvoltat-o în Cum Deus homo, nu-
mită teoria satisfacției.
Potrivit lui Anselm, scopul Întrupării nu a fost acela de a
elibera pe om din robia diavolului și de a plăti datoria față de aces-
ta. Datoria trebuie plătită față de Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, a
ierta fără a i se da satisfacție ar fi însemnat să accepte dezordinea.
Omul este incapabil să ofere satisfacție pentru păcatul său.
Cel mult el se poate comporta drept, dar în felul acesta
el își face doar datoria. Trebuie mai întâi să fie învins diavolul
și acest lucru îl poate face cineva fără de păcat, ceva imposibil
pentru om, care este născut în păcat.
Prin urmare, omul este incapabil să ofere satisfacție lui
Dumnezeu. Doar Dumnezeu poate oferi satisfacție care să îm-
pace onoarea sa rănită. Pe de altă parte, din partea omului se
așteaptă să ofere satisfacție pentru păcatul său. Deci, această
satisfacție trebuie să fie oferită de către Dumnezeu - Omul259.
Pentru Petru Abelard (1079-1142), contemporanul mai
tânăr al lui Anselm, a fost un dialectician preocupat nu de crearea

259 J. Gonzales, A History of Christian..., vol. II, p. 156 și urm.

290
unui sistem teologic, ci de a dezvolta argumentul dialectic în
sprijinul credinței și de aceea silogismul celui dintâi devine la
el Inteligo ut credam.
În problema universaliilor el a văzut soluția în a nu le
mai socoti pe acestea lucruri, întrucât nu există prin ele însele.
Dar pe de altă parte, ele nu sunt doar simple sunete, ci sunt rea-
le, în felul în care forma există în materie, dar nu există inde-
pendent de materie260.
În lucrarea sa Sic et non el și-a propus să ajungă la ade-
văr prin cercetarea rațională a diferitelor opinii. Abelard așează
în paralelă 158 de întrebări la care unii au răspuns afirmativ iar
alții negativ, fără a le încerca să le împace. „Prin îndoială ajun-
gem la cercetare, iar prin cercetare percepem adevărul”261.
Această metodă a fost numită îndoiala metodică. Aceas-
ta a fost „cea dintâi expunere cuprinzătoare a teologiei ca știin-
ță mai degrabă decât ca meditație... o piatră de hotar pe calea
spre sistemele secolului al XIII-lea”262.
Cele mai vechi universități au fost cele din Salermo,
Bologna și Paris. Cele dintâi au fost „mai cu seamă practice în
accentul lor și neeclesiastice în origine și caracter”263.
Universitatea de la Paris, întemeiată în 1200 de regele
Filip al II-lea, recunoscută de papa Inocențiu al III-lea a fost de la
început strâns legată de Biserică. Ea s-a dezvoltat din școlile exis-
tente acolo în secolul al XII-lea și mai ales din școala catedrală la
care predase Abelard. Existau aici patru facultăți: Arte, Drept,
Medicină și Teologie. Fiecare student trebuia să o facă cea dintâi
ca să poată urma pe urmă pe una din celelalte trei. Cursurile la
Arte erau de șase ani (patru + două de magisteriu). La Teologie
cursurile durau opt ani: doi pentru dialectică, doi pentru studierea
Scripturii și apoi patru pentru didactică și disputație.

260
J. Gonzales, A History of Christian..., II, p. 169; G. Letti, p. 109.
261
G. Leff, Medieval Thought from St. Augustine..., p. 111.
262
G.Leff, op. cit. ,p. 112.
263
Ibidem, p. 177.
291
 Venirea reprezentanților ordinelor călugărești la Univer-
sități, în special la Paris și Oxford, a sporit prestigiul acestora.
Dominicanilor care vor împlini un rol deosebit în Uni-
versități le-a aparținut Albertus Magnus (1206-1280), care a
fost dascălul lui Toma D'Aquino și cu care este asociat de isto-
rici în crearea așa-numitului aristotelism creștin. Fiind mai de-
grabă eclectic decât original, profesorul de la Paris, numit și
„doctor universalis”, autor al unei Summa Theologiae s-a re-
marcat mai ales prin distincția pe care a făcut-o între filosofie
și teologie. „Teologia are de-a face cu revelația, filosofia cu
experiența naturală. Aceasta înseamnă că niciuna dintre ele nu
poate acționa ca explicare pentru cealaltă”264.
Ucenicul său Toma D'Aquino (1225-1274), dominican
și el a fost numit prințul scolasticii și Doctor angelicus pentru
că darurile sale intelectuale s-au unit la el cu o spiritualitate
profundă. Comparat cu dascălul său, se spune despre Toma că
este inferior celui dintâi datorită amplorii cunoștințelor și în-
drăznelii creatoare de concepții, dar îl depășește pe dascăl prin
claritatea și precizia gândirii prin profunzimea speculației teo-
logice și vigoarea sistemului său265.
Toma a stabilit o distincție între adevărurile care pot fi
cuprinse cu rațiunea (filosofia) și cele de dincolo de ea (teolo-
gia). În timp ce filosofia este o știință autonomă, care poate
ajunge la limitele rațiunii umane, teologia studiază adevărurile
revelate ce nu pot fi puse la îndoială266. În privința universalii-
lor el a fost un realist moderat.
Toma D'Aquino a respins teza lui Anselm că existența
lui Dumnezeu este evidentă în sine spunând că aceasta trebuie
dovedită și oferă cinci căi pentru ea:
1. din existența mișcării (primul mișcător),
2. fiecare lucru are o cauză (prima cauză),

264
Ibid., p. 208.
265
C. Bihlmeyer & H. Tuchle, Histore des..., II, p. 317.
266
J. Gonzales, A History of Christian..., II, p. 258.
292
 3. fiecare lucru este contingent (și-a primit existența de
la altul),
4. din existența diferitelor grade de perfecțiune,
5. din ordinea din univers.
El afirmă cunoașterea lui Dumnezeu prin analogie (ana-
logia eutis): creaturile sunt asemănătoare lui Dumnezeu.
Ioan Duns Scotus (1260-1308), supranumit Doctor subtilis
afirmă că ținta cunoașterii umane este ființa, existența pur și sim-
plu. Aceasta în timp ce unii spuneau că este Dumnezeu iar alții
esența lucrurilor materiale.
Despre argumentele lui Toma D'Aquino a spus că sunt
fizice și nu metafizice. El combină elemente ale argumentului
lui Anselm cu cele ale lui Toma.
A acceptat teoria lui Anselm privitoare la soteriologie.
Satisfacția adusă lui Dumnezeu nu era o necesitate. Dumnezeu
a vrut să-l mântuiască pe om în felul acesta.
Ioan Bonaventura (1217-1274), profesor la Universita-
tea din Paris, general al ordinului franciscanilor, cardinal episcop
de Albano.
Gândirea sa s-a caracterizat printr-o orientare mai mult
spre Platon și Augustin decât spre Aristotel. În consecință el a
manifestat tendința augustiniană de a adapta cunoașterea la cre-
dință, de a nega pentru experiența materială vreun rol în procesul
de ajungere la credință. Potrivit lui, cunoașterea vine din ilumi-
narea Logosului. Toate științele sunt rânduite spre cunoașterea
lui Dumnezeu și deci ele culminează în teologie. Pentru încli-
nația sa spre mistică a fost numit Doctor seraphicus.
Lucrări: Breviloquim și Itinerariul minții în Dumnezeu (tra-
dusă în românește de Gheorghe Vlăduțescu, Editura Științifică, 1994).
William Ockham (-1349), profesor la Oxford.
Opera principală: Centiliquim theologicum. Adept al nomi-
nalismului, el susține că în ce privește cunoașterea lui Dumnezeu
aceasta se poate face numai prin credință. Deci metafizica trebuie
despărțită de teologie.

293
 Mai amintim aici pe cardinalul Petru Damian; cel care
a codificat dreptul canonic, Bernard de Clairvaux.
Pentru a ne face o imagine cât mai completă a spiritua-
lității medievale trebuie să pomenim aici și contribuția pe care
a avut-o în acest răstimp mistica.
În cuprinsul istoriei au existat forme mistice care nu au
avut caracter religios. Pe de altă parte atunci când a început să
fie asociată cu religia au existat forme de viață mistică în religii
ca: hinduism, budism, iudaism.
Despre Platon se afirma că prin precizările pe care le-a
făcut în ce privește raportul dintre ființă și devenire, dintre
permanență și schimbare a contribuit la dezvoltarea terminolo-
giei misticii. O contribuție și mai mare a adus neoplatonianul
Plotinus (205-270). El a făcut posibilă interpenetrarea tradiției
teologice despre relația dintre Dumnezeu și lume cu concepția
filosofică despre raportul dintre ființă și devenire267 [...].
Părintele misticii apusene este socotit Fericitul Augustin
(354-430). Pe fundalul concepției sale despre Dumnezeu și om
el a accentuat necesitatea stării de umilință din partea omului
pentru ca prin har să poată primi în sine pe Dumnezeu Cel în-
trupat în Hristos. Potrivit lui Augustin, experiența mistică este
un proces continuu care nu se oprește niciodată.
Mistica apuseană și-a extras elemente din scrierile autorului
răsăritean cunoscut sub numele de Dionisie Pseudo-Areopagitul
(sec VI), pe care părintele Drăgulin îl identifică în Dionisie Exiguul.
O contribuție esențială la dezvoltarea misticii în primele
cinci veacuri ale mileniului al doilea a fost cea a lui Bernard de
Clairvaux (1090-1153), contemporan al lui Anselm de Canterbury
și Abelard. În opoziție față de Abelard și în mod mai radical de-
cât Anselm, Bernard a afirmat nu numai Credo ut Intelligam, ci
că multe din adevărurile de căpătâi și cele mai profunde ale
credinței sunt accesibile doar prin experiență mistică personală.

267
Walter H. Capps & Wendy M. Right (ed.), Silent fire. An invitation to
western Mysticism, New-York: Harper i Rom. Publishers, 1978.
294
Pentru el unitatea dintre Dumnezeu și om se exprimă cel mai
bine prin dragoste (caritas) și astfel el a scris un comentariu la
Cântarea Cântărilor.
Johannes Eckhart (1260-1327), cunoscut ca Meister
Eckhart a fost cel mai mare mistic german al Evului Mediu și
unul din cei mai mari mistici ai Creștinătății.
Călugăr dominican de la vârsta de cincisprezece ani el a stu-
diat la Koln unde se pare că l-a avut ca dascăl pe Albertus Magnus
căruia i-a fost ucenic și Toma D'Aquino. A studiat și apoi a fost
profesor la Paris, fiind socotit unul din marii învățați ai vremii sale.
Meritul lui Meister Eckhart potrivit lui Bihlmeyer și Tuchle
(III, p. 84) este acela de a fi încercat „să transpună în chip minunat
tezaurul adevărurilor tradiționale în limba inimii și a sentimentu-
lui, într-o proză creatoare și a face să fie trăite adevărurile religi-
oase fundamentale în forța și profunzimea lor originală”.
Pe de altă parte Meister Eckhart a contribuit la crearea
unei baze proprii misticii.
Teologia sa mistică este de un accentuat caracter trini-
tar. El afirmă că Nașterea Fiului și Purcederea Duhului Sfânt
din Tatăl sunt procese veșnice. În felul acesta Fiul poate să se
nască și în sufletele noastre.
Eckhart face distincție între Dumnezeu și Dumnezeire.
În experiența mistică nașterea lui Dumnezeu în sufletul omului
constituie începutul unei experiențe fără de sfârșit care duce pe
creștini dincolo de Dumnezeu spre Dumnezeire, unde domneș-
te liniștea și unitatea absolută.
Johannes Tauler (1300-1361), dominican ca și Ec-
khart, a fost unul din marii predicatori ai Evului Mediu, predi-
când în primul rând pocăința. El vorbea despre cele cinci răni
ale lui Hristos care îi învață pe creștini cum să se lepede de sine
și cum să sufere.
El a pus accentul pe Liturghie ca bază a misticii creștine
și pe realitatea Bisericii – Trupul tainic, mistic al lui Hristos,
care reconstituie viața lui Hristos în lume.

295
 Antologiile de literatură mistică reproduc Prima sa pre-
dică la Praznicul Crăciunului în care vorbește despre cele trei
nașteri ale lui Hristos în veci din Tatăl; în istorie din Sfânta Fe-
cioară Maria și în sufletul omenesc.
Un alt mare reprezentant al teologiei mistice, contem-
poran cu Tauler a fost Jan van Ruysbroeek (1293-1381) de
origine flamandă care s-a stabilit la Brussels unde trăia un
unchi de al său.
La vârsta de cincizeci de ani, dorind să se dedice unei
vieți de rugăciune și contemplare, s-a retras într-o pădure din
apropierea Brussels-ului unde a scris lucrarea Podoaba căsăto-
riei duhovnicești. Aceasta este una din cele mai mișcătoare
descrieri a progresului vieții lăuntrice. Acest proces are trei fa-
ze: a curățirii, a iluminării și a unirii. [...]. La data când van
Ruysbroeek se apropia de sfârșitul vieții se năștea un alt mare
reprezentant al teologiei mistice Tomas de Kempis (1380-1471),
[...] autorul lucrării De imitatione Christi (1420), cartea cea
mai mult tradusă și tipărită după Sfânta Scriptură. La noi ea a
fost mai întâi tradusă (în slavonă) de Udriște Năsturel, traduce-
re urmată de multe altele în românește, ultima fiind cea publi-
cată în Editura Mitropoliei Banatului în 1983 sub titlul Urma-
rea lui Hristos.
Alături de multe aspecte pozitive ale spiritualității pro-
puse de literatura mistică în general, fuga de lume și individua-
lismul sunt aspecte negative ale celor mai mulți.

296
 Lecția XXXV

Cultura teologică în Răsărit în secolele XI-XIII

Ana Comnena (Alexiada, V, 8) ne spune că învățămân-

tul a fost neglijat în Bizanț în epoca de la Vasile al II-lea
Bulgaroctonul până la Constantin al IX-lea Monomahul la
curtea căruia oamenii de cultură au avut mare influență. Aces-
tei influențe se datorează întemeierea în 1045 (A. A. Vasiliev)
sau 1055 a Universității din Bizanț cu o Facultate de Filozofie
condusă de Mihail Psellos și alta de Drept sub conducerea lui
Ioan Xifilinos. Alături de Universitate, în provincii clericii din
jurul mitropoliilor și din mănăstiri au dat cei mai mulți teologi:
Athos, Peci, Târnovo, Lavrele Pecerskaia și Serghevskaia iar la
noi Tismana, Neamț și Putna.
În secolul al XI-lea cei mai cunoscuți teologi bizantini
au fost Ioan Mavropus, Mihail Psellos și Teofilact al Bulgariei.
Ioan Mavropus a fost profesor la Universitate și apoi
episcop al Evhaitelor în Asia (†1108). A fost autor al unor vieți
de sfinți, imne, scrisori și predici. Cea mai reprezentativă per-
sonalitate a vieții culturale din secolul al XI a fost Mihail
Psellos. Trăind într-o epocă de nestatornicie politică el a știut
să se adapteze condițiilor schimbătoare ale vieții. [...].
Mihail Psellos (1018-1078). După Fotie se observă un
mai mare acces izvoarele vechii filozofii grecești. Psellos este
în mare parte produsul acestei renașteri bizantine medievale
timpurii. Contribuția lui la teologie este foarte limitată și mai
mult indirectă întrucât în concepția bizantinilor teologia și filo-
zofia erau inseparabile.
Contribuția lui este deci mai mult în domeniul teologiei
naturale (cunoașterea Creatorului prin creatură). Elemente ale
acestei teorii existaseră deja la apologeții creștini din secolele
II-III și au fost dezvoltate de Origen și de capadocieni. Aceștia
din urmă atrag însă atenția asupra prăpastiei religioase dintre

297
Creștinism și elenism. Datorită atitudinii conservatoare a cercu-
rilor oficiale ale Bisericii nivelul întâlnirii dintre teologie și fi-
lozofie era foarte scăzut. Psellos era foarte preocupat să gă-
sească acord între Creștinism și elenism (Sfânta Treime, îngerii
prezenți și la Homer). Acest lucru este tipic a ceea ce s-a numit
umanismul bizantin. Psellos a rămas loial, cel puțin formal,
normelor rigide ale teologiei oficiale: „El n-a fost un mare teo-
log și loialitatea sa față de teologia oficială l-a împiedicat să
devină cu adevărat un mare filozof268. Psellos a fost un eclectic.
Adevărata creativitate și gândire vie erau continuate în cercuri-
le pe care Psellos le considera infestate cu misticism nesănătos
și irațional. Este îndoielnic faptul că Psellos ar fi întâlnit sau
citit pe vreunul din reprezentanții spiritualității monahale, cum
era contemporanul său Sfântul Simeon Noul Teolog.

Universitatea din Constantinopol

O școală superioară care a fost înființată în capitala sa

de către împăratul Constantin cel Mare. Teodosie al II-lea nu-
mește zece profesori greci de gramatică și zece latini, cinci so-
fiști greci și trei latini, doi juriști și un filozof; atașată de școală
era o bibliotecă. După Iustinian școala era de abia menționată,
el a închis Universitatea de la Atena și pe cea de la Focas.
Heracliu a întemeiat o școală sub control patriarhal la
Halkopratia. Existau școli la Studion, biserica celor patruzeci
de martiri, la Sfinții Apostoli, unde în secolul XI se oferea o
educație generală. Educația laică era privită cu o oarecare sus-
piciune (datorită trecutului păgân).
Bardas a întemeiat o nouă Universitate în secolul IX cu
Leon Filosoful (care predase la biserica celor patruzeci de mar-
tiri) ca ecumenikos didaskalos. În timpul lui Constantin al VII-lea
curtea imperială a devenit aproape o Academie pentru studiul

268
John Meyendorff, Byzantine Theology, p. 61-62. (Se va prescurta în con-
tinuare Biz. Theol).
298
istoric. Vasile al II-lea a desființat Universitatea socotind edu-
cația o extravaganță prea costisitoare. Psellos și contemporanii
săi au învățat de la dascăli particulari și în școli ale Bisericii.
Constantin al IV-lea Monomahul a întemeiat o Facultate de
Drept, determinat de starea deplorabilă a sectorului juridic; a
fost întemeiată și o catedră de filozofie. Profesorul de Drept era
conducătorul Universității, în persona lui Ioan Xifilinos269.
Universitatea se afla sub controlul direct al împăratului, el nu-
mea, plătea și demitea profesorii, inspecta cursurile. Absența
bibliotecilor era o problemă permanentă. Existau biblioteci la
biserici și mănăstiri dar ele conțineau lucrări mai ales teologice.
Cunoașterea limbii latine era obligatorie pentru profesorul de
drept în secolul XI. Filozofia a fost întotdeauna disciplina favo-
rită în Bizanț. În secolul al XI-lea a avut loc o mare renaștere a
Platonionului sub conducerea lui Mihail Psellos.
Teologia a rămas o știință aparte sub controlul Bisericii.
Tefilact al Ohridei. S-a născut în insula Eubeea și după
studii la Constantinopol unde a fost ucenic al lui Mihail Psellos
a devenit diacon la Sfânta Sofia. Este probabil că în timpul lui
Alexios I Comnenul a fost numit arhiepiscop al Ohridei în Bul-
garia unde și-a petrecut restul vieții cu dorul după strălucitoa-
rea capitală a Bizanțului. A murit la începutul secolului al XII-
lea, probabil în 1108.
A scris câteva opere teologice, Comentariile sale la Ve-
chiul și Noul Testament fiind deosebit de cunoscute. (Cele la
Epistolele pauline fiind traduse și în românește).
Cea mai importantă lucrare a sa este cea intitulată Des-
pre erorile latinilor, remarcabilă prin tendințele de conciliere a
celor două Biserici. Spre deosebire de alți contemporani ai săi Te-
ofilact critică intoleranța și orgoliul teologic socotind că cele două
Biserici s-ar putea împăca prin concesiuni reciproce și crede că
cea mai mare eroare a latinilor o constituie adaosul Filioque.

269
Steven Runciman, Byzantine civilization, Meridian Books, Cleveland &
New York, 1961, p. 178 și urm.
299
 Tot de la Teofilact a .rămas o bogată corespondență ca-
re prezintă o imagine interesantă a vieții din provinciile Impe-
riului Bizantin.
Ioan Ittalos a fost urmaș a lui Psellos în funcția de „con-
sul al filozofilor” adică rector al Universității din Constantinopol.
El era de origine normandă și a fost familiarizat cu începuturile
scolasticii timpurii apusene. O parte a educației sale a dobândit-o
în Bizanț. A fost un bun dialectician. Ceea ce i-a lipsit a fost o
profundă cunoaștere a gândirii patristice răsăritene și o familiari-
zare cu terminologia dogmatică. Felul vioi și critic de a învăța i-a
atras mulți studenți. Suspectat de erezie el a constituit obiectul
unor anatematisme din anul 1076-1077 (fără a i se pomeni nume-
le) care condamnă abuzurile de filozofie platonică și origenistă.
Învățătura sa a constituit obiect și pentru un sinod din 1082
care printr-o serie de anatematisme a condamnat afirmația umaniști-
lor conform căreia filozofia antică ar fi superioară dogmelor creștine,
a denunțat cosmologia, antopologia și eshatologia platonică și apli-
cațiile inadecvate ale logicii la dogmele de la Constantinopol270. [...].
El a posedat multe calități care l-au plasat cu mult dea-
supra contemporanilor săi. A lăsat multe lucrări de teologie,
filozofie (platonică), drept, poezie, predici și scrisori. Istoria
(Chronografia) sa descriind evenimentele de la Ioan Țimiskes
până în ultimul an al vieții lui Psellos (976-1077) reprezintă o
sursă prețioasă pentru istoria secolului al XI-lea în ciuda unor
prejudecăți prezente în ea. Prin interesul pentru Antichitate el
este socotit unul dintre precursorii Renașterii.
Eutimie Zigabenos. Bun cunoscător al gramaticii și re-
toricii, comentator al cărților Noului Testament a fost rugat de
Alexei Comnenul să expună toate doctrinele eretice în special
pe ale bogumililor și să le respingă pe baza Sfinților Părinți.
Zigabenos s-a achitat de aceasta în lucrarea Panoplia dogmatică.

270
H. G. Beck, Geschichte der arth. Kirche im Byz. Reich, Gottingen, 1980;
Ioan I. Ică jr., Sinoadele bizantine din epoca Comnenilor (1081-1180) și
importanța lor dogmatică, în „Revista Teologică”, 1992, 1, p. 12-32.
300
 Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022). El a fost propo-
văduitorul ideii experienței conștiente a lui Dumnezeu, a fost
călugăr la Studion apoi s-a retras la Sfântul Mamas. Opera:
Discursuri catehetice și tratate teologice și etice. El insistă
asupra înțelegerii Creștinismului ca și comuniune personală cu
Dumnezeu și ca viziune a lui Dumnezeu punct de vedere co-
mun cu isihasmul. El nu definește experiența personală în opo-
ziție cu structura sacramentală a Bisericii. Ceea ce subliniază el
este faptul că Împărăția lui Dumnezeu este o realitate care poa-
te fi atinsă acum și nu numai ce aparține vieții viitoare și că ea
nu aparține doar spiritualului sau intelectualului din om, ci
omului întreg. Intră în conflict cu Ștefan al Nicomidiei, locții-
tor de patriarh în legătură cu o canonizare271.
Eustațiu al Tesalonicului „cel mai strălucitor astru al
lumii bizantine a învățăturii după Mihail Psellos”, cum îl nu-
mește un istoric din veacul nostru (sec XX n.n.).
Și-a făcut studiile la Constantinopol și a ajuns diacon al
catedralei Sfânta Sofia și dascăl de retorică. Cele mai multe
scrieri le-a alcătuit la Constantinopol, casa sa din Constantino-
pol fiind un fel de școală pentru tineri, un centru în care se
adunau mințile cele mai luminate ale orașului precum și tinerii
doritori de învățătură.
Ca arhiepiscop al Tesalonicului, cel de al doilea oraș în
importanță al Imperiului, Eustațiu și-a dedicat cea mai mare
parte a timpului ridicării nivelului moral și spiritual al comuni-
tăților monahale și eparhia sa, fapt care i-a atras uneori dușmă-
nia unor călugări. El a adresat apeluri călugărilor să prețuiască
și să păzească comoara bibliotecilor mănăstirești.
Dintre scrierile care au rămas de la el amintim o Istoria
cuceririi Tesalonicului de către normanzi în 1185, un Tratat
despre reformarea vieții monahale precum și Comentarii la
Iliada și Odiseea și la Pindar. A murit între 1192-1194.

271
John Meyendorff, Byz Theol, p. 78.
301
 Lecția XXXVI

Cultura teologică în Răsărit, secolele XI-XII

Contrastul dintre Răsărit și Apus

Teologia bizantină nu s-a transformat într-o teologie de
școală: n-a fost făcută în universități și școli, n-a fost studiată
sau predată ca știință.
Maturitatea teologică a marilor teologi ai epocii n-a fost
rezultatul unei pregătiri teologice formale. Teologia bizantină a
fost o continuare a moștenirii patristice. Se învăța în primul
rând prin citirea și ascultarea Scripturii și prin rugăciune.
Deci această teologie putea fi „predicată”, „proclamată”
și nu predată în școală272.
Această abordare fundamental religioasă a teologiei a
fost împărtășită de cercurile monahale.

Opoziția dintre umanismul și monahismul bizantin

Curentul teologic mai dinamic se afla în mănăstire.

Schimbarea de metodologie introdusă în Apus de sco-
lastică va face schimbul teologic între Răsărit și Apus mai difi-
cil, (ex. Ferrara-Florența).
Dar influențe reciproce au existat totuși, chiar dacă con-
tactele au fost de multe ori neprietenoase.
În Bizanț nu s-a ajuns la condamnarea la moarte a uma-
niștilor, la arderea lor pe rug, la arderea scrierilor lor.
În timpul Comnenilor tot mai mult se afirma în Bizanț
că filozofia nu este esențială sau indispensabilă pentru soluțio-
narea problemelor teologice, sau pentru expunerea doctrinei.
Biserica Bizantină a refuzat o nouă sinteză între gândi-
rea greacă și Creștinism (cum făcea scolastica) rămânând fidelă
sintezei realizate în perioada patristică.
272
A. Papadakis, The Christian East..., p. 144.
302
 Teologul latin, în schimb, era dispus să relativizeze moș-
tenirea patristică. Această denigrare a fost sporită de disputa în
legătură cu Filioque. Și în Bizanț se observă tensiunea dintre
doctrina creștină și implicațiile filozofiei.
Hristologia și, prin implicație, Soteriologia au reprezen-
tat preocuparea principală a teologiei bizantine din secolul IX
până în secolul XV. Această temă a stat în centrul discuțiilor
unor sinoade endemice din secolul al XII-lea.

Sinodul din 1117

Aici s-a discutat cazul mitropolitul Eustatiu al Niceei,

fost ucenic al lui Ioan Ittalos. A participat la discuția cu Petrus
Grossolanus. El a susținut că există o diferență marcantă între
Cuvântul necreat și natura umană asumată de Hristos. Terme-
nul de Mare Preot se referă la umanitatea lui Hristos. Această
metodologie a fost determinată de logică și de lupta împotriva
armenilor. Sinodul a respins această concepție ca fiind de ten-
dință nestoriană.

Sinoadele din 1156 și 1157

În centrul discuțiilor a stat concepția diaconului Sotericus

Panteugenus, conform căruia sacrificiului Mântuitorului pe
Cruce a fost oferit doar Tatălui și nu Sfintei Treimi, întrucât în
cel de al doilea caz s-ar presupune o divizare a lui Hristos cel
Unul în două persoane sau ipostaze.
Implicația pe plan euharistic al acestei concepții a fost
că Sacrificiul de pe Golgota nu este identic cu jertfa euharisti-
că, întrucât cel dintâi a fost oferit odată pentru totdeauna.
(Evrei 9, 27). Liturghia euharistică – spunea el – nu este o jer-
tfă, ci o comemorare colectivă.
Combătând această concepție, Biserica a arătat că în-
treaga Sfântă Treime participă la misterul mântuirii. Nu s-a în-
găduit confuzia între caracteristicile ipostatice ale lui Dumnezeu
303
și acțiunile și energiile sale. (importanța acesteia este distinctă
în Palamism).

Sinoadele din 1166 și 1170

Au dezbătut interpretările diferite ale textului din Ioan

14, 28: „Tatăl este mai mare decât Mine”. Aceasta reflectă o
dezbatere din Apus, introdusă în Bizanț de Dimitrie de Lampe.
Sinodul a interpretat acest verset ca indicând pe plan
trinitar faptul că Tatăl este izvorul, sursa divinității din punct
de vedere ipostatic. Pe plan hristologic el se referă la natura
umană. Constantin din Corfu și Ioan Irinikos au refuzat să ac-
cepte „inferioritatea” Fiului așa cum o explica Sinodul din 1166.
Cei doi au fost conducători de sinod în 1170 pentru că
prezentau unirea ipostatică în Hristos într-un fel care amintea
de monofizitism.
Un rol important în cultura teologică a secolului al XII-lea
l-au avut Mihail și Nichita Acominati, doi frați originari din
orașul frigian Chonae din Asia Mică.
Mihail și-a făcut studiile la Constantinopol, fiind ucenic
al lui Eustațiu al Tesalonicului.
Timp de treizeci de ani el a fost arhiepiscop al Atenei.
Ca mare admirator al culturii grecești el își avea reședința pe
Acropole, dar era dezamăgit de deosebirea pe care o observa între
enoriașii săi și vechii greci ceea ce l-a făcut să exclame: „Tră-
iesc în Atena, dar nu văd Atena niciunde”. El a rămas la Atena
până în 1204 când orașul a fost cucerit de latini și el s-a retras
pe insula Chios unde a murit în 1220 sau 1222.
El a lăsat o bogată moștenire literară sub formă de pre-
dici și cuvântări la diferite ocazii, precum și un număr mare de
scrisori și câteva poeme care ne dau informații prețioase despre
condițiile politice, sociale și literare ale vremii sale.
Nichita, fratele mai tânăr al lui Mihail, a studiat și el la
Constantinopol dar nu s-a dedicat unei cariere bisericești, ci s-a

304
afirmat în domeniul istoriografiei lăsându-ne o Istorie în două-
zeci de cărți cuprinzând evenimentele dintre urcarea pe tron a
lui Ioan Comnenul și primii ani ai Imperiului Latin de la Con-
stantinopol (1118-1206). Lucrarea este importantă pentru că ea
ne înfățișează acea epocă a Evului Mediu, în care relațiile ostile
dintre Răsărit și Apus ating punctul lor culminant și izbucnesc
în cruciade și în întemeierea Imperiului Latin la Constantino-
pol. Părerile sale despre cruciații apuseni și despre raporturile
reciproce dintre Apus și Răsărit se disting printr-un adevăr pro-
fund și un autentic simț istoric pe care nu le găsim nici în cele
mai bune lucrări ale literaturii medievale apusene. (Th. Uspensky,
în monografia despre Nichita).
Alături de Istorie Nichita a mai scris și un Tezaur al
Ortodoxiei, o continuare a Panopliei dogmatice a lui Eutimie
Zigabenos, în care și-a propus să combată o serie de greșeli
eretice. Această lucrare nu a fost publicată în întregime.
Probleme controversate de Teologie Dogmatică au fost
abordate de către Nicolae al Metonei (†1167) în lucrarea Între-
bări și răspunsuri. A mai scris și tratate: despre prefacerea eu-
haristică, împotriva apocatastazei origeniste pe care o susținea
un episcop contemporan.
Dreptul bisericesc a fost reprezentat de Zonaras, Areistes
și Balsamon, acesta din urmă ales patriarh al Antiohiei a scris
un Comentariu la Nomocanonul lui Fotie. Pe terenul istoriei
bisericești s-a distins Zonaras cu Cronica sa (care a devenit popu-
lară la slavi și români), Eustațiu de Tesalonic cel mai educat
după Psellos care ne-a lăsat o descriere a ocupării Tesalonicului
de către normanzi în anul 1185, Mihail Acominiatul, fost arhi-
episcop al Atenei care a avut catedrala pe Acropole; și mai ales
fratele său mai mic, Nichita Acominatul. Istoria lui Nichita, în
douăzeci de cărți cuprinde perioada 1118-1206.
Cartea este importantă pentru descrierea acelei epoci
din Evul Mediu în care relațiile ostile dintre Răsărit și Apus
ating punctul lor culminant.

305
 Secolul XIII

În ciuda strâmtorărilor politice suferite de Bizanț din

partea latinilor și Asăneștilor, viața culturală, redusă în mani-
festări, n-a încetat totuși.
Niceea, capitala Imperiului după cucerirea Constantinopo-
lului de către latini, a devenit o nouă Atena a culturii iar despotatul
Epirului cel de al doilea centru al culturii bizantine. Aici a activat
episcopul Ioan de Nanpacta, autor de scrieri de polemică antilatină,
Gheorghe Bardanes, mitropolit de Corfu, și arhiepiscopul Dimitrie
Chomatenul de Ohrida, autor al unor răspunsuri canonice.
Între ceilalți teologi bizantini din această epocă îi amintim
pe frații Ioan și Nicolae Mesarites, Nichifor Blemides, Gheorghe
Acropolitul, Ioan Beccos.
Nichifor Blemides a fost cel mai strălucit om de cultură
din această vreme, om care a refuzat toate onorurile, inclusiv
patriarhatul. Cele două autobiografii ale sale ne dau informații
prețioase despre Istoria bisericească, despre condițiile politice
și sociale ale epocii. El a fost autorul a numeroase scrieri teolo-
gice în domeniul dogmaticii, polemicii, ascetismului, exegezei,
liturgicii, predicii și poeziei.
Ioan Beccos, patriarh al Constantinopolului (1275-1282),
a fost un sprijinitor al unirii cu Roma și a scris o lucrare intitulată
Despre unire și pacea Bisericii între vechea și noua Romă. A fost
înlăturat de pe scaunul patriarhal de Andronic al II-lea Paleologul.
În această epocă un centru de cultură teologică l-a reprezentat
Muntele Athos prin intermediul căruia literatura teologică s-a
răspândit la ruși, la sârbi, la bulgari și la români. Inginerii, cro-
nicarii, povestitorii, juriștii, teologii, cântăreții bisericești, cu to-
ții au fost împrumutați din cultura teologică bizantină.
La ruși Kievul a devenit un important centru cultural. Ila-
rion, primul episcop rus al acestui oraș, a scris lucrări de interpre-
tare a Scripturii și de interpretare a istoriei. Cronicarul Nestor a
scris o istorie politică și bisericească. (852-1110). La aceștia se
adaugă Chiril de Turov vestit predicator și Clement de Sinolensk.

306
 La bulgari, Târnovo era un vestit centru de cultură teo-
logică, de acest centru fiind legate Evangheliarul de la Târnovo
și un Evangheliar prefațat de Teofilact.
În Serbia, Sava Nemania a scris vestita Kormciaia Kniga.
Nomocanon prelucrat de el în slavonă.
Centre importante teologice au fost mănăstirile Studenița,
Jicia și Milișevo unde au existat școli de copiști și traducători.
La noi se poate menționa în această epocă existența unor mănăs-
tiri ca cea de la Morisena precum și activitatea unor episcopi pe
care îi amintește Bula din 1234 a papei Grigorie al IX-lea către
Bela al IV-lea al Ungariei.

Isihasmul
Nimic nu descoperă mai mult dihotomia gândirii teolo-
gice bizantine ca disputa isihastă începută în secolul al XIV-lea
legată de numele Sfântului Grigorie Palama.
La suprafață această dispută punea probleme tehnice de
practică ascetică prin care se realizează concentrarea minții și este
atinsă contemplarea luminii divine chiar cu ochii trupești. Foarte
curând, însă, s-a pus întrebarea: Ce contemplă și ce văd cei care
practică isihia?
Oponenții isihasmului socoteau că în teologia îndumne-
zeirii sau a unirii cu Dumnezeu limitele dintre creație și Dum-
nezeu s-ar șterge și că în extremele sale doctrina isihastă a lu-
minii necreate a Taborului ar sta pe marginea panteismului.
Practica isihastă cerea ca ochii să fie sustrași oricărei
priveliști externe, dar să fie păstrați deschiși pentru a putea ve-
dea lumina dumnezeiască.
Isihaștii țineau bărbia în piept și își fixau privirea într-un
punct din abdomen și rosteau în ritmul respirației rugăciunea:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
Ca urmare a practicării îndelungate a acestei metode ei
vedeau o lumină pe care o socoteau dumnezeiască, cea pe pare
apostolii au văzut-o pe Muntele Tabor.
307
 Controversa a izbucnit atunci când un călugăr grec din
Calabria, din sudul Italiei, pe numele Varlaam, cunoscător al
filozofiei platonice, aristoteliene și al scolasticii, a luat în derâ-
dere practica isihastă poreclindu-i pe cei din această categorie
„privitori la buric” sau „cu sufletul la buric”.
Metoda nu era însă un țel în sine, ci doar un mijloc pen-
tru așezarea omului care se roagă în „atenție” gata să primească
harul lui Dumnezeu.
Obiecțiunea lui Varlaam pornea de la premise antropo-
logice platonice potrivit cărora orice participare somatică (tru-
pească) nu poate fi decât un obstacol în calea unei adevărate
întâlniri intelectuale.
Varlaam venea dintr-un mediu dominat de intelectualism,
de rațiune, cel al scolasticii, și reduce cunoașterea lui Dumne-
zeu la rațiune.
Reprezentantul cel mai de seamă al teologiei isihaste a
fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care provenea dintr-o
familie aristocratică din Asia Mică stabilită la Constantinopol.
După moartea tatălui său, un senator foarte evlavios, el a studi-
at probabil la Universitatea din capitala imperiului, împăratul
Andronic al II-lea intenționând să-l pregătească pentru o înaltă
carieră politică, aceste studii profane lăsându-și amprenta asupra
operei lui Palama. Dar din copilărie el a fost pregătit de către
părinții săi pentru viața monahală. Ei au întreținut legături apro-
piate cu o seamă de călugări, iar tatăl său a fost tuns în mona-
hism pe patul de moarte. Grigorie a avut ca îndrumători spiritu-
ali călugări atoniți care rezidau la Constantinopol și la vârsta de
douăzeci de ani s-a hotărât să intre în monahism. Întreaga fami-
lie a făcut același lucru, iar după câteva luni pe Muntele Papikion,
Grigorie cu încă doi frați ai săi s-au dus la Athos. După trei ani
acolo s-a dus la Tesalonic unde a fost hirotonit preot, apoi la un
schit pe un munte lângă Bereia iar în 1335 a ajuns stareț273.
Împotriva afirmațiilor lui Varlaam, Sfântul Grigorie a apărat
273
John Meyendorff, A Study of Gregory....
308
practica isihaștilor și a arătat că nu este imposibilă vederea lu-
minii dumnezeiești care este doar o lucrare dumnezeiască și nu
ființa nevăzută a lui Dumnezeu. Deci el face distincție între fi-
ința lui Dumnezeu și energiile Sale.
Poziția teologică a Sfântului Grigorie Palama poate fi
rezumată în următoarele trei puncte274:
1. Cunoașterea lui Dumnezeu este o experiență dată tu-
turor creștinilor prin Botez și prin continua lor participare la
viața Trupului lui Hristos în Euharistie. Ea presupune participa-
rea omului întreg în rugăciune și slujire. În felul acesta ea devi-
ne nu numai o experiență intelectuală, ca în scolastică, doar a
minții, ci și „un simț duhovnicesc”. În rugăciune, în Sfintele
Taine, omul este chemat la participarea la viața divină, care
este adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.
2. Dumnezeu este total inaccesibil în ființa Sa atât în
viața aceasta cât și în cea viitoare.
3. Dar tăria cu care Palama afirmă inaccesibilitatea fiin-
ței lui Dumnezeu merge la el în paralel cu afirmarea puternică a
îndumnezeirii și participării la viața dumnezeirii ca țel originar
al existenței umane.
Sfântul Grigorie Palama, deși avea o solidă pregătire fi-
lozofică, n-a încercat să justifice distincția dintre natură și
energii cu ajutorul categoriilor ontologice, ci în termeni perso-
nali. Și Sfântul Grigorie a pornit de la considerații de natură
soteriologică potrivit cărora mântuirea înseamnă îndumnezeirea.
Aceasta se realizează prin penetrarea întregii existențe umane
de prezența divină printr-o comuniune personală275. Acest lucru
este posibil potrivit Sfântului Grigorie, pentru că Dumnezeu
este un Dumnezeu viu care nu este cuprins de categoriile filo-
zofice. Pentru că în ceea ce îl privește pe om comuniunea sa cu
Dumnezeu nu se realizează la nivelul ființei divine, ci la cel al

274
John Meyendorff, Byz. Theol, p. 77.
275
G. Florovsky, Bible, Church, Tradition, p. 113-115. (Se va prescurta în
continuare Bible, Church...).
309
energiilor276. Episcopul Kallistos Ware pornind de la distincția
dintre ființă și energii vorbește de trei feluri de unire:
1. Unire după ființă (în cadrul Sfintei Treimi);
2. Unire după ipostas (cele două firi în Hristos);
3. Unire după energii (îndumnezeirea oamenilor).
De aceea era nevoie să se facă această distincție între ființa
și energiile divine, distincție care nu poate fi înțeleasă dacă se ră-
mâne doar la nivelul rațiunii discursive. Doar noi știm că rațiunea
nu este singurul mijloc pentru înțelegerea adevărurilor spirituale.
Pentru a se apropia de ceea ce este greu de cuprins cu min-
tea, Tradiția creștină vorbește de forma antinomică = afirmarea a
două adevăruri opuse care nu pot fi reconciliate la nivelul rațiunii
discursive, dar este posibilă o împăcare a lor la nivelul experienței
contemplative. Exemplu: învățătura despre Sfânta Treime, Întrupare,
Euharistie. Aceasta nu înseamnă că aceste învățături ar fi total nein-
teligibile. Ele nu sunt iraționale, ci supraraționale pentru că Dumne-
zeu transcende lumea deci și înțelegerea noastră „rațională”277.
Și în distincția pe care o face între natură și energii în Dum-
nezeu, Sfântul Grigorie Palama n-a inovat nimic pentru că despre ea
au vorbit și Capadocienii și Sfântul Maxim Mărturisitorul.
În concluzie, există o distincție obiectivă în Dumnezeu în
același timp cu simplitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este în același
timp necunoscut și posibil de cunoscut, inaccesibil și accesibil.
Afirmând că isihaștii văd lumina taborică, Sfântul Grigorie
era conștient că acesta este un indiciu și nu o descriere strictă pentru
că atunci când vorbim de realitatea dumnezeiască nu putem vorbi
cu precizie exactă, ci doar prin simboluri, imagini și analogii.
Varlaam Calabritul a combătut afirmația Sfântului Grigo-
rie potrivit căruia comuniunea directă a omului cu Dumnezeu în
viața aceasta este o experiență pe care unii oameni au avut-o.

276
Ep. Kallistos Ware, Salvation and Theosis în Orthodox Theology în vol. Luther
et la Reforme Allemande dans une perspective oecumenique, Chambesy, 1983, p.
176-177. (Se va prescurta în continuare Salvation and Theosis în Orthodox...).
277
K. Ware, E. C. R., IX, 1977, p. 45-50.
310
 Căderea lui Varlaam și a acelor mai mulți critici ai pala-
mismului constă în aceea că ei se bazează pe noțiunea rațională
a simplității lui Dumnezeu și nu recunosc faptul că în Dumne-
zeu este posibilă o coencidentia oppositorum278.
Sfântul Grigorie a alcătuit scrierea intitulată Tomul
aghioritic, în care fără a-l numi pe Varlaam sunt condamnate
ideile sale. Acesta reîntors de la Avignon a replicat prin Împo-
triva metalienilor.
În iunie 1341 a avut loc la Constantinopol un sinod pre-
zidat de împăratul Andronic al III-lea. Tomul sinodului menți-
onează ca evidentă distincția între ființă și energii. Varlaam a
părăsit Bizanțul, s-a reîntors în Italia unde a fost profesor de
greacă iar apoi a fost numit de papă arhiepiscop de Gerace.
După moartea împăratului Andronic al III-lea (1341),
cei care și-au disputat puterea la Constantinopol au fost marele
domestic Ioan Cantacuzino și patriarhul Ioan Calecas, regent în
vremea minoratului lui Ioan al V-lea Paleologul; mai exista și
împărăteasa Ana de Savoya.
În octombrie 1341, în timp ce Ioan Cantacuzino conducea
o expediție militară în Balcani, s-a produs o lovitură de stat prin
care patriarhul Ioan Calecas și Apocavcos au obținut controlul
deplin la Constantinopol. Sfântul Grigorie a condamnat gestul
patriarhului, pentru care va fi arestat și întemnițat într-o mănăstire.
În anul 1345 patriarhul Ioan Calecas a convocat un nou
sinod la Constantinopol care l-a anatemizat pe Sfântul Grigorie
Palama și pe adepții săi pentru așa-zise „învățături greșite”.
Doi ani mai târziu circumstanțele politice s-au schimbat
în favoarea palamiților ca urmare a războiului civil din Bizanț
și aceștia o câștigă de partea lor și pe împărăteasa Ana de Savoya.
Patriarhul Ioan Calecas, care a fost socotit principalul vinovat
pentru criza religioasă din Bizanț, a fost depus și înlocuit cu
Isidor, prieten al lui Grigorie Palama. Doar în câteva săptămâni
la Constantinopol au fost ținute trei sinoade pentru confirmarea
278
K. Ware, E. C. R , p. 50-51.
311
palamismului. Tot acum Sfântul Grigorie a fost ales mitropolit al
Tesalonicului dar și-a putut ocupa scaunul doar în 1350 după re-
cucerirea orașului de către împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino.
Confirmarea isihasmului ca doctrină oficială a Bisericii
Ortodoxe s-a făcut din nou la sinoadele din anii 1351 și 1368,
învățătura opusă promovată de Varlaam și Achindin fiind con-
damnată ca erezie.
După un prizonierat la turci, Sfântul Grigorie s-a reîn-
tors la Tesalonic în 1355, dar a murit la 14 noiembrie 1359 și a
fost înmormântat în catedrala Sfânta Sofia din Tesalonic. El a
fost canonizat la un sinod din 1368, după ce unei biserici i s-a
dat ca hram numele său. El este pomenit în a doua Duminică
din Postul Paștilor.
Biserica Ortodoxă a menținut învățătura conform căreia
există lucrări dumnezeiești distincte de ființa lui Dumnezeu dar
necreate și nici separate de ea și care se numesc tot Dumnezeu
sau dumnezeire.
În rândul sprijinitorilor isihasmului s-au numărat teologi
vestiți din secolul XIV ca Nil Cabasila (†1361), Nicolae Cabasila
(†1371), Simeon al Tesalonicului (†1429).
Încă în același secol al XIV-lea reprezentanții acestei
mișcări se vor strădui să impună isihasmul ca doctrină oficială
a Ortodoxiei și aceasta se întâmpla într-o vreme în care turcii
înaintau tot mai mult în teritoriile ortodoxe279.
Dacă mișcarea isihastă a fost o mișcare panortodoxă, cen-
trul care o hrănea a rămas Bizanțul. Direcțiile fundamentale ale
vieții spirituale proveneau de la Athos în timp ce politica biseri-
cească a isihaștilor se făcea la Constantinopol. Această politică
viza menținerea pe scaunul patriarhal a adepților isihasmului,
efort care s-a bucurat de succes pentru că între 1351 (succesul
acestei mișcări) și 1400 pe tronul patriarhal s-au aflat șapte pa-
triarhi dintre care unul singur se pare că n-a aparținut mișcării.

279
A. E. Tachinos, Le movement hesychaste pendant les dernieres decennies
du XlV-e siecle, „Κληεουομια”, ianuarie, 1974, p. 113-132.
312
 Ierarhii isihaști n-au fost oameni retrași de lume, ci au des-
fășurat o activitate administrativă intensă. Cel mai vestit dintre
ierarhii isihaști a fost Filotei Kokinos (1353-1355; 1364-1376),
discipol, prieten și biograf al Sfântului Grigorie Palama. S-ar fi
crezut că isihaștii disprețuiesc viața liturgică în comunitate și pre-
feră rugăciunea în singurătate. Reformele liturgice ale patriarhului
Filotei și interesul său și al altor isihaști pentru viața liturgică do-
vedesc interesul acestora și pentru viața socială și în comunitate.
Influențe isihaste s-au resimțit și la alte popoare ortodoxe:
În Bulgaria un reprezentant de seamă a fost Eftimie de
Târnovo, care a făcut cunoștință cu acest fel de viață la Athos.
În 1375 el a devenit patriarh de Târnovo, ultimul în timpul ce-
lui de-al doilea țarat bulgar pentru că în 1393 turcii au intrat în
Târnovo și l-au trimis pe Eftimie în exil. El a fost autor de vieți
de sfinți și lucrări liturgice. Isihasmul a trezit un nou interes
pentru viețile de sfinți. Alți reprezentanți de seamă ai isihasmu-
lui în Bulgaria au fost: Ioasaf, mitropolit de Vidin și călugărul
Ciprian, mai apoi mitropolit al Kievului.
În Serbia domnia prințului Lazăr (1371-1389) a fost o
perioadă de decădere politică. În aceeași vreme, însă, isihasmul
a cunoscut o mare răspândire aici. Isihasmul a pătruns în aceas-
tă țară prin intermediul Mănăstirii Sinai, a Mănăstirii Hilandar
și a altor mănăstiri de la Athos. Aici isihasmul se bucura de
mare prețuire printre călugării sârbi. La Athos exista o pleiadă
de călugări sârbi venerabili între care cel mai vestit era Isaia
care se bucura de prietenia patriarhului Filotei. Isaia a jucat un
rol important în anularea schismei sârbești. Între însoțitorii lui
Isaia la Constantinopol în acest scop s-au aflat și Nicodim care
se va așeza mai apoi la noi.
Isaia a tradus în slavonește pentru prima dată opera
Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, preambul foarte impor-
tant pentru studierea Sfântului Grigorie Palama.
Nicodim (de origine greacă), după ce s-a așezat la noi a
desfășurat o intensă activitate monahală inspirată de isihasm.

313
 Un alt reprezentant al isihasmului la noi a fost Antim
Critopulos, fost călugăr la Athos, ajuns mitropolit în Țara Ro-
mânească în timpul patriarhului Filotei.
La ruși Serghie de la Radonej (1314-1392) era un prac-
ticant al isihasmului, acest curent devenind puternic aici după
ce Ciprian a ajuns mitropolit al Kievului (1378-1406).
Isihasmul a constituit în această epocă un important
element al legăturilor panortodoxe.
Conform lui Palama ființa divină înseamnă Dumnezeu în
transcendența Sa, iar energiile înseamnă Dumnezeu în apropierea
și imanența Sa. În ceea ce privește ființa Sa, Dumnezeu este
dincolo de orice participare și necognoscibil. În ce privește energi-
ile Sale, Dumnezeu este deschis împărtășirii și participării, ceea ce
înseamnă că El este cognoscibil deși nu întru totul cunoscut.
Aceste energii, în concepția lui Palama nu sunt doar
efectele create ale lucrării lui Dumnezeu în lume, ci sunt ele în-
sele eterne și necreate. Ele nu trebuie concepute în termeni ab-
stracți, ci în termeni personali. Ele nu sunt un lucru, un obiect,
un dar pe care Dumnezeu îl face, un intermediar între Divinitate
și umanitate, ci Dumnezeu însuși în acțiunea lui personală – din
veșnicie cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi raportându-se unul
la altul în dragoste reciprocă; și apoi de la crearea lumii Cele
Trei Persoane ieșindu-și din sine însuși în dragoste pentru a crea,
răscumpăra și sfinți. La fel, energiile nu sunt o parte, subdiviziu-
ne a lui Dumnezeu, ci Dumnezeu cel unul indivizibil în deplină-
tatea automanifestării sale. Palama este foarte limpede asupra
acestui punct: „Fiecare putere sau energie este Dumnezeu însuși,
Dumnezeu este prezent cu totul în fiecare din energiile sale divi-
ne”. Astfel distincția între ființă și energii nu subminează în ni-
ciun fel învățătura despre simplitatea dumnezeiască.
Datorită aceste distincții dintre ființă și energii se poate
vorbi despre trei feluri de unire:
1. unire după ființă (în cadrul Sfintei Treimi),
2. unire după ipostas (cele două firi în Hristos),
3. unire după energii (îndumnezeirea oamenilor)280.

280
Ep. Kallistos Ware, Salvation and Theosis în Orthodox..., p. 176-177.
314
 Teologia isihastă: Sfântul Grigorie Palama
Discuțiile din secolul al XIV-lea s-au referit și la o serie
de forme ale vieții monahale, însă tema principală a fost de na-
tură teologică. Erau implicate aici:
- cunoașterea lui Dumnezeu,
- hristologia,
- antropologia.
Pentru Palama cunoașterea imediată a lui Dumnezeu în
Hristos, este accesibilă tuturor celor botezați și constituie o bază
reală și un criteriu al adevăratei teologii. Varlaam insista asupra
caracterului incognoscibil al lui Dumnezeu, cu excepția cunoaște-
rii prin intermediul mijloacelor indirecte, create: Sfânta Scriptură,
din creație, sau prin revelații speciale. Varlaam a atacat și metoda
psihosomatică de rugăciune însoțită de cuvintele: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Metoda aceasta nu
este un țel în sine, ci doar un instrument folositor pentru așezarea
omului care se roagă „în atenție”, gata să primească harul lui
Dumnezeu. Obiecțiunea lui Varlaam pornea de la premize antro-
pologice platonice: orice participare somatică nu poate fi decât un
obstacol către adevărata întâlnire „intelectuală”281
Victoria palamismului a însemnat victoria unui uma-
nism specific creștin centrat în Dumnezeu în opoziția față de
concepția despre om ca fiind o ființă autonomă, seculară.
În îndumnezeirea omului nu suprimă umanitatea lui, ci
îl face cu adevărat uman chiar dacă ar fi numai prin restaurarea
comuniunii lui cu Dumnezeu.

Dezbaterea asupra palamismului

I. Incomprehensibilitatea lui Dumnezeu
Omul căzut nu are rațiune naturală pură. Rațiunea vătă-
mată de păcat are nevoie să fie vindecată și transfigurată de har.

281
John Meyendorff, Biz. Theol., p. 77.
315
Rațiunea nu este singurul mijloc pentru înțelegerea adevărurilor spi-
rituale. Pentru a se apropia de ceea ce este greu de cuprins cu min-
tea, tradiția creștină vorbește de forma antinomică (afirmarea a două
adevăruri opuse care nu pot fi reconciliate la nivelul rațiunii discur-
sive, dar e posibilă o reconciliere la nivelul experienței contemplati-
ve). Dumnezeu transcende categoriile noastre de unul și mulți.
Aceasta nu înseamnă că aceste doctrine sunt total neinteligibile, ele
nu sunt iraționale, ci supraraționale, pentru că Dumnezeu transcende
lumea și deci și înțelegerea noastră „rațională”. În felul acesta și dis-
tincția ființă-energie are un caracter antinomic. Există o distincție
obiectivă în Dumnezeu și în același timp există simplitatea lui
Dumnezeu. Dumnezeu este în același timp de necunoscut și posibil
de cunoscut. Cel ce cunoaște energiile lui Dumnezeu cunoaște pe
Dumnezeu așa „cum este El”, dar nu cum este El în Sine. Reverența
față de misterul divin este cu totul altceva decât mistificarea gratuită.
Părinții răsăriteni au accentuat incomprehensibilitatea lui
Dumnezeu, au recunoscut limitele minții umane și ale limbii,
dar au făcut toate eforturile pentru a explica convingerile lor282.

Dezbaterea asupra palamismului (II)

Distincția între ratio (dianoia) și intellectus (nous), aceasta

din urmă este cunoașterea spirituală care operează prin experiență și
intuiție directă și nu prin concepte abstracte și raționament discursiv.
Sfântul Grigorie Palama scriind din această perspectivă
insistă asupra faptului că vederea luminii dumnezeiești (deci
experiența energiilor necreate a lui Dumnezeu) nu se petrece pe
planul imaginației (phantasia), ci pe cel al rațiunii (dianoia). Aceasta
este o experiență directă nu o ipoteză speculativă.
Cel care abordează domeniul divinului cu ajutorul lui
ratio ajunge repede la două posibilități
1. Face din formulele logice măsura divinului și cade
într-un fel de antropomorfism;

282
K. Ware, E. C. R., IX, 1977, p. 45-50.
316
 2. ' Caută să depășească limitările conceptuale și să se
ridice de la nivelul lui dianoia la cel al lui nous. Unul din mij-
loacele folosite pentru aceasta este antinomia.
Scăderea celor mai mulți critici apuseni ai palamismului
este că se bazează pe noțiunea rațională a simplității divine și
evită să recunoască faptul că în Dumnezeu este posibilă o co-
encidentia oppositorum.
Iraționalismul sau obscurantismul constă în transpune-
rea antinomiei din sfera discuției despre realitatea divină în
domeniul discuției despre lumea creată283.

Dezbaterea asupra palamismului (III)

II. Unirea cu Dumnezeu

Varlaam Calabritul nega posibilitatea unei comuniuni di-

recte nemijlocite în Dumnezeu, în viața aceasta. Sfântul Grigorie
afirma că acest lucru era un fapt, „o experiență pentru sfinții din
vremea sa. El susținea realitatea unei eshatologii „inaugurale”.
Afirmând că isihaștii văd lumina, Sfântul Grigorie era conștient că
acesta este un indiciu și nu o descriere strictă, pentru că atunci
când vorbim despre realitatea dumnezeiască nu putem vorbi cu
precizie exactă, ci doar prin simboluri, imagini și analogii.
Când vorbim despre relația omului cu Dumnezeu este
necesar să accentuăm atât imanența cât și transcendența lui
Dumnezeu, atât realitatea comuniunii nemijlocite a omului cu
Dumnezeu cât și distincția permanentă între creatură și Creator.

III. Palamism și ecumenism

Trebuie făcută distincție între faptul însuși și termino-

logie. Un exemplu îl reprezintă Declarația de la Moscova (1976)
a dialogului ortodoxo-anglican.

283
K. Ware, E. C. R., p. 50-51.
317
 IV. Filosofie și istorie

Akindinos și Gregoras erau mai antilatini decât Sfântul

Grigorie. Sfântul Grigorie a avut contacte cu unii apuseni și nu
s-au opus unui dialog teologic. Aceia care abordează palamismul,
exclusiv dintr-un punct de vedere filozofic greșesc284. [...].

Dezbatere asupra palamismului (IV)

V. Genealogia palamismului
Există primejdia la scriitorii apuseni care se ocupă de
Sfântul Grigorie, de a introduce în discuție categorii scolastice
latine, străine tradiției patristice grecești. Există multe feluri de
„teologie scripturistică”.
Nimeni nu pretinde că palamismul reprezintă întregul
teologiei ortodoxe, Sfântul Grigorie Palama nu este unicul in-
terpret al tradiției bizantine. (John Meyendorff).

Sfântul Grigorie Palama și Theosis

Sfântul Grigorie Palama n-a fost un teolog speculativ,

n-a fost preocupat de problemele abstracte ale filozofiei deși a
avut o bună pregătire în acest domeniu. El era preocupat de
probleme privind existența creștină. Toate scrierile sale au fost
cauzate de probleme ale vremii. Epoca sa era o epocă a contro-
verselor și neliniștilor. Sfântul Grigorie era suspectat de inova-
ții, dar de fapt el era adânc înrădăcinat în tradiție. (Capadocieni,
Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Viața în Hristos
- care este caracteristica principală a existenței creștine?
- îndumnezeirea.

284
K. Ware, E. C. R., p. 52-58.
318
 Termenul avea la acea dată o îndelungă întrebuințare în
teologia patristică: Irineu, Atanasie, Grigorie de Nazianz, Gri-
gorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul,
Simion Noul Teolog.
Omul rămâne mereu ceea ce este, dar dobândește nestri-
căciunea și nemurirea.
„Singurul care are nemurirea” (I Tim 6, 16) este Dum-
nezeu, însă omul este admis în comuniunea cu Dumnezeu prin
Iisus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt.
Aceasta este mai mult decât o comuniune morală, decât
o perfecțiune morală. Nu trebuie să gândim categoriile ontolo-
gice, ci în termeni personali.
Este vorba despre o comuniune personală, de o întâlnire
personală, în care întreaga existență umană este penetrată de
„Prezența divină”285.

Sfântul Grigorie Palama și Theosis (II)

- este această întâlnire compatibilă cu transcendența lui

Dumnezeu?
- întâlnește omul cu adevărat în această lume pe Dumnezeu?
- răspunsul Părinților răsăriteni este afirmativ: omul în-
tâlnește pe Dumnezeu și vede slava Sa veșnică.
Încă de la Sfântul Atanasie se face distincție între ființa
lui Dumnezeu și puterile Lui. Sfântul Vasile spune că noi îl cu-
noaștem pe Dumnezeu doar în și prin acțiunile sale, aceasta
fiind o cunoaștere adevărată.
Sfântul Ioan Damaschinul spune că energiile lui Dum-
nezeu reprezintă adevărata lui revelare. Acest fel misterios al
Prezenței divine în ciuda transcendenței absolute a Ființei divi-
ne întrece orice înțelegere.
Sfântul Grigorie începe cu distincția între har și ființă.
Izvorul îndumnezeirii umane nu este ființa divină, ci harul lui
285
G. Florovsky, Bible, Church,..., p. 113-115.
319
Dumnezeu. [...]. Energiile își au originea în Dumnezeu și mani-
festă ființa Sa.
Întreaga învățătură a Sfântului Grigorie presupune acți-
unea unui Dumnezeu personal. Sfântul Grigorie apără realitatea
experienței creștine. Mântuirea nu este numai iertare, ci este o
autentică reînnoire a omului, realizată de energiile lui Dumne-
zeu care îl admit pe om în comuniune cu El. Acesta pornește de
la distincția dintre natură și voință. Este această distincție com-
patibilă cu simplitatea lui Dumnezeu?
Dar dacă această distincție nu este acceptată va fi impo-
sibil să discernem între Nașterea Fiului și crearea lumii.

Sfântul Grigorie Palama și Theosis (III)

Dumnezeu este ceea ce este însă voința Sa este liberă.

El nu este obligat să facă ceea ce face, El nu face ceea ce face
pentru a fi necesar să facă.
Dimensiunile ființei și acțiunii sunt diferite și trebuie
distinse. Această distincție nu compromite în niciun fel simpli-
tatea lui Dumnezeu. Totuși această distincție este și una reală
nu doar logică.
Sfântul Grigorie era împotriva teologiei esențialiste (ca-
re își are originea în opera lui Origen) care nu explică libertatea
lui Dumnezeu, dinamismul voinței Sale.
Punctul de plecare al Sfântului Grigorie îl constituie is-
toria mântuirii, istoria creștinului năzuind spre desăvârșire.
Aceasta poate fi numită o teologie a faptelor.

320
 Lecția XXXVII

Controverse și schisme în Răsărit și Apus.

Bogomilii, catharii (albigensii) și valdensii
Bogomilii
Aceștia au fost eretici care s-au răspândit foarte mult în
secolele X-XV în sud-estul Europei, mai ales în Bulgaria. Ori-
ginea lor este mult mai veche și trebuie căutată în ereziile care
au rezultat din întâlnirea dintre Creștinism și credințe religioase
indo-iranice care erau dualiste propovăduind o învățătură baza-
tă pe lupta dintre cele două principii: al binelui și al răului. Din
această întâlnire au rezultat erezii ca cele ale gnosticilor, mar-
cioniților și maniheilor răspândite mai ales în Asia Mică.
În secolul al XVII-lea a fost cunoscută o altă sectă înru-
dită cu cele de mai sus: pavlicianismul care apare în Armenia
dar se răspândește repede și în teritorii ale Imperiului Bizantin
din Asia Mică. Aceștia au fost prigoniți atât de autoritățile bise-
ricești cât și cele de stat, cu excepția împăraților iconoclaști din
prima perioadă a crizei iconoclaste.
Ereticii din această categorie erau numiți pavlicieni pentru
că ei pretindeau că reprezintă Biserica Sfântului Apostol Pavel:
conducerea lor își lua nume ale însoțitorilor Sfântului Apostol
Pavel (Silvan, Timotei, Tit). Ei respingeau o serie de practici ale
Bisericii cum sunt: postul, monahismul, venerarea Maicii Domnu-
lui și a sfinților, a crucii, a icoanelor și a moaștelor.
Persecuția cea mai aprigă împotriva acestora a fost de-
clanșată de către împărăteasa Teodora pentru care pavlicienii
au părăsit teritoriul bizantin și s-au stabilit în Arabia.
O înțelegere cu aceștia a fost realizată de către împăratul
Ioan Tzimiskes pe la 970 când pavlicienii au acceptat să se stră-
mute în Tracia la Filipopole pentru a apăra granițele de nord ale
Imperiului împotriva bulgarilor. De aici, secta s-a răspândit în
țările vecine dar a ajuns și în Apus.
321
 În Bulgaria această sectă s-a numit bogomilism de la
promotorul aici al acestei mișcări, Ieremia Bogomil, în timpul
țarului Petru (927-970), fiul țarului Simeon cel Mare (893-927).
Poporul bulgar de curând încreștinat a oferit teren pro-
pice de răspândire a acestei secte care suferă anumite modifi-
cări de doctrină față de pavlicianism.
Informații despre întemeietorul bogomilismului aflăm
în cartea preotului Cosma din Tesalonic contemporan cu țarul
Samuil (976-1014).
Despre Bogomil (=Teofil), preotul Cosma spune că ar fi
fost mai potrivit să se fi numit Bogoriemil (= lui Dumnezeu
neplăcut).
Pentru că izvoarele grecești îl menționează numai pe
Bogomil, iar cele slave atribuie preotului Ieremia ceea ce se
spune în cele grecești despre Bogomil sunt cercetători care
consideră că este vorba despre două persoane diferite.
Se pare că preotul Ieremia și-a luat numele de Bogomil
după ce s-a convertit la această sectă.
În ciuda măsurilor aspre luate împotriva lui [...] bogomi-
lismul s-a răspândit foarte mult în rândul maselor populare prin
simplitatea predicilor și prin interpretarea ușoară și fantastică a
doctrinei. Având caracter și de mișcare socială el a constituit în-
totdeauna un sprijin fanatic și puternic al tuturor partidelor care
militau pentru independența Bulgariei și a tuturor răscoalelor
care aveau aceeași tendință. Astfel în anul 1089 un grup de bo-
gomili conduce în frunte cu Tranius răscoala din Plovdiv.
În timpul țarului Samuil (976-1014) erezia a pătruns în
familia acestuia, fiind îmbrățișată de fiul și de nora țarului.
Ioniță Caloian (1197-1207), fiind ajutat de către bogo-
mili le acordă libertate religioasă și îi sprijină în răscoala lor de
la Filipopole (1205) înlăturându-i pe cruciații francezi.
În secolul al XVI-lea bogumilii s-au amestecat în lupte-
le dinastice din Bulgaria. După bătălia de la Vidin din 1398 și
cucerirea cetății de către Baiazid, când provincii întregi au fost

322
pustiite, mulți bulgari s-au refugiat în munți, alții în Valahia,
Serbia, Ungaria, iar dintre bogomili mulți au primit islamismul.
Unii dintre bogomili s-au refugiat și la nord de Dunăre, mai
ales în Bosnia și Herțegovina aflate sub suzeranitate ungară,
unde formează chiar un stat propriu.
În perioada secolelor XII-XIV, împotriva bogomililor s-au
ținut câteva sinoade la Târnovo (1211; 1340).

Doctrina bogumililor

Izvorul cel mai important pentru cunoașterea doctrinei

lor îl constituie Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigabenos,
călugăr învățat din epoca împăratului Alexie I Comnenul.
Învățătura lor are ca temei dualismul maniheic sprijinit
pe lupta dintre cele două principii: principiul binelui și princi-
piul răului.

Teologia

După concepția bogomililor, Dumnezeu este antropomorfic

și are trup dintr-o substanță fină care nu se poate cuprinde cu
simțurile. El poate fi văzut prin cele Trei înfățișări ale Sale: Ta-
tăl ca moșneag cu barbă, Fiul un tânăr în floarea vârstei și
Sfântul Duh ca un tânăr imberb. Ei mărturisesc că Tatăl a năs-
cut pe Fiul, Fiul l-a născut pe Sfântul Duh, iar Acesta l-a născut
pe Iuda trădătorul și pe cei doisprezece apostoli.

Cosmogonia

Dumnezeu este creatorul lumii spirituale, indivizibile și

eterne. Satanail, fiul mai mare a lui Dumnezeu, este creatorul
lumii materiale, vizibile și trecătoare. El locuia la început în cer
și stătea pe tron de-a dreapta Tatălui, dar cuprins de o ambiție
nemărginită a vrut să se ridice deasupra Tatălui. În acest scop s-a

323
înțeles cu o ceată de îngeri nerecunoscători ca să se ridice îm-
potriva Tatălui. Dumnezeu auzind de conspirație i-a prăbușit pe
conspiratori din înălțimile cerului. Întrucât pământul era numai
în stare virtuală Satanail, care încă păstra puterea de creație a
divinității, a creat un cer vizibil și a întocmit pământul. Încer-
când să-l facă pe om a reușit să facă un chip la fel cu al îngeri-
lor din lut și apă, însă așezându-l în picioare, o parte din apă a
ieșit prin degetul cel mare de la piciorul drept și a luat formă de
șarpe. Suflând asupra chipului, să-i dea viață, duhul ieși prin
același deget și dădu viață șarpelui, care de atunci deveni înțe-
lept iar chipul rămase neînțelept.
În aceste condiții, Satanail ceru de la Tatăl un suflet pentru
Adam, cerere care i-a fost îndeplinită cu condiția ca Adam și ur-
mașii lui să fie stăpâniți de amândoi. Invidios pe Adam și Eva
care trăiau în fericire, Satanail o seduce pe Eva și-i are cu ea pe
gemenii Cain și Calomela, Abel este născut din Adam și Eva.
După uciderea lui Abel de către Cain, Tatăl îi retrage lui Satanail
puterea creatoare (și finalul „el” din nume) și îl aruncă în tartar.
Întrucât oamenii nu au putut rezista răului, după 5500
de ani Dumnezeu a emanat din Sine pe Logosul divin numit
când Hristos, când Arhanghelul Mihail.
Logosul a coborât din cer, a pătruns în Fecioara Maria
prin urechea dreaptă și s-a născut cu trup aparent.
Logosul este răstignit și moare iar după Înviere se înalță
la Dumnezeu Tatăl și stă de-a dreapta Lui în locul lui Satan. De
aici el l-a emanat pe Duhul Sfânt care urmează să-i desăvâr-
șească opera și apoi să se întoarcă și El la Tatăl.
Ei pretindeau că singurii oameni în care nu locuiesc
demonii, ci Duhul Sfânt ar fi bogomilii. [...].
Negau moartea și credeau că se îmbracă într-un trup fă-
ră durere, asemănător cu a lui Hristos. Vechiul trup era consi-
derat închisoarea sufletului.
Respingeau întreg Pentateuhul, acceptau Psalmii, șaispreze-
ce profeți și Noul Testament cărora le dau o interpretare alegorică.

324
 Despre biserici afirmau că ar fi locuințe a lui Satan. Nu
țineau sărbătorile și nici Duminica, practicau un botez fără apă
și numai la oamenii maturi. Sfânta Euharistie ar fi un sacrificiu
adus demonilor. Disprețuiau Sfânta Cruce, icoanele, cultul sfin-
ților, moaștele, preoția ortodoxă.

Organizarea și cultul
Bogomilii erau organizați pe comunități și împărțiți în
trei grupe: ascultători, credincioși și desăvârșiți.
Trecerea de la ascultător la credincios se făcea printr-o
pregătire deosebită, în post, rugăciune și viață modestă, după
care urma botezul al doilea, al Duhului Sfânt. Se punea pe ca-
pul candidatului Evanghelia după Ioan, din care se făceau citiri
(după unii candidatul era scuipat și apoi spălat).
Desăvârșiții erau treapta cea mai înaltă și erau introduși
în toate tainele comunității și aveau dreptul să predice. Ei pri-
meau un fel de hirotonie.
Exista la ei, deci, și un fel de ierarhie cu trei trepte: în
fruntea comunității se afla episcopul care se numea și djed
(moș). Episcopul era ajutat de doi fii: fiul mare și fiul mic.
Sub ascultarea episcopului stăteau apostolii care îi întă-
reau în credință pe credincioși.

Idei etice și sociale

Socoteau că mântuirea se obținea prin sărăcie, asceză,
sobrietate în îmbrăcăminte și hrană, prin eliberarea sufletelor
din închisoarea trupului. Se abțineau de la consumul cărnii,
brânzei, ouălelor și a tot ce era de proveniență animală. Vegeta-
lele erau singura hrană permisă, războiul le era interzis și pro-
povăduiau celibatul. Căsătoria era considerată un mijloc de
perpetuare a păcatului.
În comunități se desfășura o activitate economică pentru
întreținerea desăvârșiților, pentru ajutarea săracilor și bolnavilor.

325
 Bibliografie:

1. H. Gregoire, Les sources de l'histoire des Pauliciens, „Bulletin

de L'Acad. Belgique”, 22, 1936, p. 93, s. q. q.
2. Idem, Précisions géographique et chronologique sur les
Pauliciens, în „Bulletin de L'Adac. Belgique”, 33, 1947, p.
289, s. q. q.
3. F. Scheidweiler, Paulikianerproblme, în „Biz. Zeit.” 43, 1950,
p. losqq 366 sqq.
4. J. Scharf, Zur Echtheitsfrage der Manichäerbucher des Photios,
By Zeit. 44, 1951, p. 487 s. q.
5. Scharemboff, A Study of Manicheism, în Bulgaria, 1927,
p. 63 s. q. q.
6. H. Ch. Peuch et A. Woillant, Le trăite contre les Bogomiles de
Cosmas le lePretre, Paris, 1945.
7. D. Angelov, Bogomilst voto, v. Bulgaria, Sofia, 1942.
8. Idem, Der Bogomilismus auf dem Gebiet des byzantinische
Beiches, I, 1948.
9. St. Runciman, The Medieval Manichee, a Study of the Chris-
tian dualist heresy, Cambridge, 1946.
10. D. Obolensky, The Bogomils, a Study în Balkan Neo-Manichaeism,
Cambridge, 1948.
11. A. Soloviev, La doctrine de V Eglise de Bosnie, în „Bulletin
de L' Acad. Belgique”, 34, 1948, p: 481-534.
12. H. Gregoire, Cathares de l'Asia Mineur, d'Italie et de France,
în „Memorial, 1. Petit”, 1948, p. 142-151.
13. A. Schmous, Der Neumanichăismus auf dem Balkan, Sae-
culum, 2, 1951, p. 271 s. q. q.
14. E. Ivanka, în „Orientalia Cristiana Periodica”, 21, 1951, p.
143 s. q. q.
15. Th. Thomov, în „Etudes Balkanique” I, 1973, p. 77-79.

326
 În limba română:

1. George Ciuhandu, Bogomilismul și românii, Sibiu, 1932.

2. A. Iordan, Izvoare bogomile. Predica preotului Cosma,
București, 1938.
3. E. Vasilescu, Bogomilismul în „Studii Teologice”, XV, nr.
7-8, 1963, p. 444-460.
4. A. Balotă, Bogumilismul și cultura maselor populare din
Bulgaria și Țările Române în „Romanoslavica” X, 1964,
p. 19-71.
5. I. Nistor, Legăturile cu Ohrida și exarchatul Plaiurilor, în
„Acad. Rom. Mem. Sec. Ist”, III, voi. XXVII, 1944-5, p.
123-151.

Catharii sau albigenzii

Cathari = puri; albigenzi = de la orașul Albi.

Aceștia au fost o sectă de natură maniheică, ce s-a dez-
voltat în Apus, unde maniheismul nu dispăruse cu totul. Noua
erezie a fost stimulată de apariția în acele părți a pavlicienilor și
bogomililor persecutați în Răsărit.
Dezvoltarea lor a fost încurajată și de spiritul ascetic ca-
re a însoțit cruciadele precum și de atitudinea de critică față de
bogățiile excesive ale Bisericii Apusene.
Aria de răspândire a constituit-o întreaga Europă dar
zone de concentrare au fost: sudul Franței, nordul Italiei, nor-
dul Spaniei. Au fost cunoscuți și s-au luat măsuri împotriva lor
și în Germania și în Anglia.
În anul 1167 au ținut un conciliu în localitatea S. T. Fe-
lix de Caraman din apropiere de Toulouse.
Cel de-al treilea conciliu de la Lateran (1179) a propo-
văduit o cruciadă împotriva lor și o scurtă campanie anti-catară
a avut loc în 1181. Măsuri de amploare împotriva lor au fost
luate de papa Ionocențiu al III-lea în secolul al XIII-lea. De

327
fapt Inchiziția și-a dezvoltat formele ei cele mai caracteristice
în lupta împotriva acestora. Ei au determinat și înființarea unor
ordine cum a fost cel al dominicanilor.
Doctrina catharilor a fost dualistă; există două puteri,
binele și răul, lumea fiind creația celui din urmă, adică Dumne-
zeul Vechiului Testament, pricină pentru care ei respingeau
Vechiul Testament (cu excepția profeților).
În ce privește antropologia, sufletul omului este bun și
trebuie să se elibereze din închisoarea trupului. Aceasta se pu-
tea realiza devenind catar.
Hristos nu a avut un trup omenesc, adevărat, misiunea
Lui nu a fost să ne mântuiască prin Patima Sa, ci să ne învețe
cum să scăpăm de trup.
De aceea, păcatul cel mai mare era socotit a fi reprodu-
cerea umană prin care sufletul este întemnițat în trup. Căsăto-
ria, deci, trebuia evitată iar dacă nu se putea soții trebuiau să
trăiască în abstinență.
Existau două categorii de credincioși: credentes și perfecți.
Celor din prima categorie le era îngăduit să se căsăto-
rească, să posede bunuri și chiar să aparțină Bisericii Apusene.
Perfecții duceau o viață ascetică, se abțineau de la mân-
carea de carne, de ouă, brânză și lapte, le era interzisă uciderea
de animale în special al celor patrupede și al păsărilor, permi-
țându-se uciderea șerpilor și insectelor (despre care credeau că
nu au spirit în ele). Catharii aveau propria lor ierarhie, în frunte
cu episcopi.
Cineva devenea credens prin ritualul numit convenentia,
iar trecerea în treapta de perfectus, după o lungă perioadă de
instrucție și exerciții pentru mortificarea trupului se făcea
prin consolamentum. Perioada aceasta era atât de severă în-
cât unii sucombau. Unii practicau acest post spre moarte în
mod intenționat.
Afirmând că Hristos n-a avut un trup real, respingeau
Sfintele Taine. Respingeau crucea, icoanele, cultul sfinților.

328
 Bibliografie:

1. J. B. Russell, Religious dissent în the Middle Ages, N. Y.,

London, Sidney, Toronto, 1971, p. 57-59.

Valdensii

Secta își trage numele de la negustorul Petru Valdez sau

Waldo din Lyon (sec. XII) care a ajuns la concluzia că pentru
mântuire este necesară sărăcia de bună voie și pocăința (a por-
nit de la Matei XIX, 21).
La 1177 a întemeiat o asociație de bărbați cu aceleași idei
și se numeau săraci cu duhul. Predica lor a fost interzisă de arhie-
piscopul de Lyon (pentru că predicau fără permisiune și criticau
moravurile clerului) și de papa Alexandru al III-lea (1159-1181),
iar papa Lucius al III-lea (1181-1185) l-a excomunicat pe Valdez.
Acesta a hirotonit episcopi, preoți și diaconi, după ce a fost recu-
noscut de ceilalți membrii ai sectei drept prepositus et pontificem
omnium. Valdezilor li s-a alăturat huniliați din zona Milanului.
Alături de Franța și Italia au avut adepți și în Germania, Austria,
Boemia și Polonia. Socoteau Scriptura a fi singura regulă a vieții,
umblau îmbrăcați modest, posteau lunea, miercurea și vinerea,
respingeau jurământul și vărsarea de sânge; contestau învățătura
despre ierarhie, purgatoriul și practica indulgențelor, cultul sfinți-
lor și rugăciunile pentru morți. Nu acceptau decât Botezul, Cina și
Pocăința ca taine. În 1210 s-au despărțit într-un grup radical (itali-
an) și unul moderat (francez).
Grupul francez, în ciuda doctrinelor lor specifice, păstra
legătura cu Biserica Apuseană și membrii săi participau chiar
la cultul acesteia.
Grupul italian a trecut la o opoziție mai evidentă, declarând
invalidă administrarea tainelor de către preoții catolici și au instituit
un cult special. Aceștia s-au dovedit foarte energici și au câștigați
adepți și în Germania, Boemia, Moravia, Polonia și Ungaria.

329
 Papa Inocențiu al III-lea a încercat fără succes să-i tran-
sforme într-un ordin al săracilor catolici. În timpul Reformei au
acceptat principiile acesteia și au devenit protestanți. Au fost me-
reu urmăriți și persecutați. Inchiziția a fost pe urmele lor, mulți
fiind arși pe rug. În secolul XV valdensii s-au unit în Boemia cu
husiții. Valdensii nomazi s-au unit în 1532 cu zwinglianismul. În
secolul XVII mulți au emigrat în Würtenberg.

Bibliografie:

1. C. Bihlmeyer & H. Tuchle, Histore des..., II, p. 209-211.

330
 Lecția XXXVIII

Teologia ortodoxă în secolele XVI-XVIII

În secolul al XVI-lea funcționa la Constantinopol o școală

teologică numită Academie sau Marea Școală a Neamului re-
organizată de către patriarhul Ghenadie Scholarios, în veacul
precedent. Informații precise despre activitatea acestei școli,
despre programa ei analitică avem în timpul păstoririi patriarhi-
lor: Ioasaf al II-lea, Mitrofan al III-lea și Ieremia al II-lea în
prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Spre sfârșitul acestui secol, în timpul păstoririi lui Ie-
remia al II-lea, se aflau la această școală tineri care mai târziu
vor ajunge teologi cunoscuți ai Bisericii Ortodoxe cum au fost
viitorii patriarhi Mitrofan și Silvestru.
Biblioteca de aici cuprindea – așa cum ne informează și
umanistul german Martin Crasius – o bogată colecție de opere
clasice eleniste, patristice și bizantine. Crasius a văzut acolo ope-
rele lui Fotie, Ana Comnena, Niceta Honiates, Ioan Zonaras.
Dintre teologii care au activat în legătură cu acest cen-
tru de cultură îl amintim pe Manuil Malaxos, autorul unui Cro-
nograf (de la Facerea lumii până la Murad), o Istorie Patriar-
hiei Ecumenice și un Nomocanon, (tradus și în românește). Te-
odosie Zygomalas, mitropolitul Dorotei al Monembasiei care a
trecut și prin Moldova (1565) a scris o cronică istorică. O altă
școală grecească activa la Veneția unde au studiat și ucenici
ruși, români și balcanici.
Școli ortodoxe grecești au mai existat în secolul al XVIII-lea
la Athos, Patmos, Ianina, Smirna, Chios, București și Iași.
În afara spațiului grecesc școli ortodoxe funcționau la
Brașov (1595), Iași (1645), Putna, Neamț, Carloviț (1695), Lem-
berg, Vilna, Kiev, Moscova, Novgorod.
Ar fi greșit a se compara aceste școli, chiar când se nu-
meau academii, cu școlile teologice din vremea noastră. Cu

331
toate acestea, cărturari ortodocși de renume, ca mitropoliții
moldoveni Varlaam și Dosoftei, giorgianul Antim, Macarie al
Antiohiei, Nicodim Aghioritul sau Paisie Velicikovsky n-au
avut altă pregătire.
„Opera lor era însă un suficient certificat al acestei pre-
gătiri” .
286

Unii dintre studenții acestei școli au avut posibilitatea să-și

continue studiile în colegii străine romano-catolice sau protes-
tante la Roma, Padua, Viena, Paris, Oxford, reîntorcându-se
apoi în țările lor.
Între acești tineri care au plecat la studii în Apus îi amintim
pe unii dintre cei care au făcut istorie: Chiril Lucaris, Meletie Siri-
gul, și Teofil Corydaleu – la Padua; Nicodim Metaxa și Mitrofan
Critopoulos - la Oxford; Paisie Lugaridis - la Roma287.
Secolul al XVII-lea a fost un secol de o adevărată renaște-
re culturală și teologică pentru ortodocși, secol în care Biserica
Ortodoxă a fost acut confruntată cu un prozelitism mai sistematic
și mai agresiv decât a cunoscut până acum atât din partea latinilor
(1596-1646-1701), cât și din partea protestanților, mai ales a cal-
vinilor care încearcă să-i câștige pe românii din Transilvania la
calvinism, iar la Constantinopol creează mare confuzie prin publi-
carea unui catehism la Geneva sub numele lui Chiril Lucaris,
La noi acest secol a fost dominat de personalități biseri-
cești cum au fost mitropoliții Simion Ștefan, Varlaam, Dosof-
tei, Teodosie, Chesarie al Râmnicului, Antim Ivireanul contri-
buind la îmbogățirea culturii teologice alături de unele persona-
lități politice ca Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir.
Între teologii mai de seamă care au trăit în acest veac s-a
numărat și Meletie Sirigul (traducătorul Mărturisirii de credință
a lui Petru Movilă), autorul unei Combateri a lui Chiril Lucaris
(tipărită la București în 1690), a unor comentarii la Origen.

286
Virgil Cândea, Rațiunea dominantă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 262.
287
Milan Șesan, Teologia ortodoxă în secolul XVII, „Mitropolia Ardealu-
lui”, 1967, nr. 10-12, p. 817.
332
 O serie de lucrări teologice din această vreme erau în-
dreptate împotriva unor renegați cum au fost Petru Arcudius,
Leon Allatius, Matei Cariofiles, Nicolae Comnen Papadopol.
Nu este întâmplător că o campanie teologică susținută împotri-
va acestora, împotriva scrierilor lor, venea din partea patriarhi-
lor de Ierusalim, Nectarie (†1669), Dositei (†1707) și Hrisant
(†1732). Nectarie a scris cel mai solid tratat ortodox împotriva
papei, De Primat și dominație universală (Iași, 1692).
Ilie Miniatul (†1714), predicator al Marii Biserici din
Constantinopol, a fost autorul celui mai sistematic manual de
polemică antilatină Piatra scandelei (tradusă în românește de
V. Costachi în 1844), mai cunoscut prin Didahiile sale traduse
de trei ori în limba română.
La ruși, istoria culturii teologice din veacul al XVII-lea
a cunoscut nume ca cel a lui Dimitrie de Rostov (†1708), cel
care a publicat o serie de vieți de sfinți și un Hronograf.'
Dintre teologii greci din secolul al XVIII-lea, Evghenie
Vulgaris (1716-1806) este socotit „cel mai cult și cel mai pro-
fund”288, cel care a deschis o Academie la Athos (1753-1758),
este profesor la Constantinopol și apoi episcop la Kerson în
Rusia. Opere: Theologiconul (Manual de Dogmatică), O măr-
turisire ortodoxă.
Nicefor Theotochis (†1800) – profesor la Constantino-
pol și Iași, episcop de Kerson și apoi Astrahan. Opera: Predici
la duminici și sărbători (Kiriakodromionul), tradusă în limba
română de V. Costachi, 1811.
Nicodim Aghioritul (1748-1809) tipărește Pidalionul la
Lipsca în 1800. Ne-a dat o tâlcuire a celor paisprezece epistole
pauline ale lui Teofilact și două volume ale Filocaliei.
Dintre sârbi: arhimandritul Iovan Raici (†1801) a scris:
Istoria slavilor mai ales bulgari, croați și sârbi – 4 volume,
bogată în documente. A mai scris predici și un Catehism.

288
I. B . U., manual, vol. II, 1956, p. 337.
333
 La bulgari, călugărul Paisie care în 1762 a scris Istoria
Bulgarilor.

Meletie Sirigul (1585-1663). S-a născut la Herakleian

(Candia) în Creta, dintr-o familie cu convertiți la catolicism,
care a dat și câțiva episcopi latini.
După studii în Creta cu Meletie Vlastos, s-a dus la Veneția
apoi Padova unde a dorit să studieze medicina. Întors în Creta (da-
torită morții tatălui său) a intrat în monahism. De acolo a plecat la
Alexandria, de unde l-a chemat Chiril Lucaris la Constantinopol să-l
ajute în opoziția față de iezuiți. A stat la mănăstirea Hrisopigi din
Galata (1632-1633), a călătorit în Moldova și Țara Românească din
însărcinarea lui Lucaris. Reîntors predă gramatică și alte subiecte.
După un tratat despre Post, scrie un Compendiu de Dogmatică. În
1635 se reîntoarce în Moldova, aici traduce pentru Vasile Lupu o
Apologie împotriva islamului (Ioan al VI-lea Cantacuzino). După
moartea lui Lucaris trece de partea dușmanilor acestuia. Semnează
documentele sinodului din septembrie 1638 împotriva lui Lucaris.
Ia atitudine împotriva lui Corydaleus și Cariofiles, în 1642 face o a
treia călătorie la noi la sinodul de la Iași, iar în 1643 călătorește la
Kiev unde copiază o serie de texte haghiografice și liturgice.
După ce Partenie al II-lea devine patriarh, Sirigul vine
din nou la Iași și Suceava unde se ocupă de compunerea de tex-
te haghiografice. Soarta lui este schimbătoare în funcție de pa-
triarhii care s-au succedat la Constantinopol.
Între ultimele lucrări: un Comentariu la Romani, iar pe
plan dogmatic: respingerea Confesiunii chiriliene.

Ioan Cariofil

S-a născut la începutul secolului al XVII-lea la Caries,

sat aflat nu departe de Constantinopol.
Studiile le-a făcut la școala patriarhală avându-l ca profesor
pe Teofil Corydaleu, căruia i-a urmat la conducerea școlii în 1640.

334
 „Ca director al acestei școli, a avut o activitate foarte rod-
nică, având foarte mulți elevi și bucurându-se de admirația con-
temporanilor, fiind „celebru printre contemporanii săi din Constan-
tinopol” cum afirmă Meletie al Atenei în Istoria sa bisericească.
Antim Ivireanul, publicând o operă a lui Cariofil în 1697
îl numește preaînvățat și cinstit, înzestrat cu înțelepciune și
erudiție. Dimitrie Cantemir spune despre el că a fost un distins
teolog și filosof și a devenit celebru prin predicile sale rostite în
Biserica Patriarhiei289.
Dar rivalitățile personale și subtilitățile discuțiilor teolo-
gice au dus la iscarea unor conflicte ale lui Cariofil cu Dositei al
Ierusalimului și cu Alexandru Mavrocordat. Cariofil a fost acu-
zat că a împărtășit puncte de vedere calviniste și astfel într-un
sinod local de la Constantinopol în 1691, Cariofil a fost osândit
ca eretic și îndepărtat din demnitatea de mare logofăt, funcție
care a preluat-o Alexandru Mavrocordat, iar Cariofil s-a refugiat
în Țara Românească290. C. Cantacuzino și C. Brâncoveanu l-au
primit cu mare cinste și l-au găzduit la Mănăstirea Radu Vodă.
Aici, C-tin Cantacuzino Stolnicul l-a rugat să răspundă
la câteva chestiuni și să lămurească unele nedumeriri cu privire
la anumite dogme controversate.
C. Brâncoveanu s-a supărat pentru demiterea lui Cariofil
în sinodul de la Constantinopol (1691) și l-a dojenit pe patriarhul
Dositei. Întâistătătorul scaunului de Ierusalim i-a spus domnu-
lui muntean „Legile bisericești nu s-au întocmit pe munții Țării
Românești nici de domnii Țării Românești ca în Constantinopol
și de către împărați și sinoade”.
La solicitarea stolnicului C. Cantacuzino, Ioan Cariofil a al-
cătuit o lucrare intitulată Manual despre câteva nelămuriri și solu-
țiuni, operă care s-a tipărit abia după moartea autorului, în 1697.
În 1694 la doi ani după moartea lui Ioan Cariofil, patri-
arhul Dositei a tipărit la Iași un Manual împotriva lui Cariofil.

289
Istoria Imperiului Otoman, trad. de I. Hodoș, I, p. 135.
290
D. Russo, Studii istorice greco-române, București, 1939, vol. I, p. 183 și urm.
335
 Lucrarea lui Cariofil s-a tradus și în limba română pe la
începutul secolului XVIII, păstrându-se în manuscris.
I. Cariofil a scris și Viața Sfântului Ioan Românul.
Din opera lui Cariofil de valoare istorică sunt: Efemeri-
dele, în care a notat zi cu zi evenimente istorice unele de la noi.

Ilie Miniatis (1669-1714). S-a născut în familia unui

preot în Lexowion în insula Kefaloneia. Tatăl său l-a trimis în
1679 la școala din Veneția. Progresele sale la învățătură i-au
asigurat repede poziția de profesor de limba greacă în același
oraș, funcție pe care o deține timp de trei ani.
În această epocă și-a început cariera de predicator. În
1689 era diacon și notar al mitropolitului de Filadelfia, cel care
administra parohia grecească de la Veneția. Aici a fost o vreme
și conducător al tipografiei.
De aici a plecat în Kefaloneia unde a fost dascăl și pre-
dicator iar de aici la Zante și în Corfu.
În 1698 se reîntoarce la Veneția unde ocupă timp de un
an funcția de profesor la colegiu pentru ca după aceea să plece
la Constantinopol ca secretar particular al ambasadorului vene-
țian de acolo. Aflat la Constantinopol este trimis de către Dimi-
trie Cantemir, domnul Moldovei, în 1703 într-o misiune la îm-
păratul Leopold I al Austriei. Reîntors la Constantinopol a fost
numit la 11 ianuarie 1704, printr-un act patriarhal și sinodal
predicator al Marii Biserici și profesor al școlii patriarhale.
Nu rămâne la Constantinopol, ci se reîntoarce în Kefaloneia,
apoi la Corfu. Refuză demnitatea episcopală însă în cele din
urmă în 1711 acceptă scaunul de Kernike și Kalabryta însă
moare în 1714 în vârstă de 45 de ani291.
Tatăl său îl înmormântează în satul natal și apoi se ocu-
pă de publicarea operelor sale care i-au adus glorie postumă.
1. Petra candalou = Piatra scandelei. (Ediție Princeps,
Leipzig, 1718).

291
S. Solaville, D. T. C. X2, p. 1770.
336
 Subiectul general al lucrării îl constituie schisma care a
separat cele două Biserici: a Răsăritului și a Apusului și care
constituie pentru toți creștinii o piatră de scandal.
Lucrarea conține mai întâi o parte istorică începând de
la Fotie și terminând cu încercările de unire de la Lyon (1274)
și Ferarra-Florența (1439). Cea de a doua parte constituie un
expozeu dogmatic asupra a cinci probleme controversate: pri-
matul papal, purcederea Duhului Sfânt, azimile, soarta suflete-
lor după moarte și purgatoriul.
2. Didahia, această doua operă, editată în 1727 la Veneția,
a devenit foarte populară, deoarece ideile religioase se ameste-
că cu cele filosofice și științifice ale epocii.
Cea dintâi lucrare a fost tradusă și în limba română de
Veniamin Costachi (Iași, 1844) iar cea de a doua a fost tradusă
în românește de trei ori.

Dositei al Ierusalimului
O personalitate de primă mărime care nu poate lipsi dintr-o
prezentare a acestei epoci a fost Dositei al Ierusalimului, pe care
G. Ivașcu îl numește „șeful necontestat al întregii Ortodoxii, un
fel de Petru Movilă a acelei de a doua jumătăți a veacului al
XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea”292.
În 1670 el a primit cu prilejul vizitei la Iași, din partea
lui Duca Vodă mănăstirea Cetățuia care va deveni reședința sa
pentru vremea petrecută în Moldova precum și sediul tipografi-
ei grecești căreia i se pun bazele în 1680, fiind cea de a doua
tipografie grecească în întreg Orientul, după cea a lui Chiril
Lucaris și singura existentă la acea dată.
În timpul deselor călătorii, iubitorul de cultură care era
patriarhul Dositei, adună manuscrise unele le-a putut găsi chiar
în Țările Române. Mănăstirea Cetățuia poseda biblioteca învă-
țatului grec Nicolae Kerameus, bogată în cărți și manuscrise.

292
Opere teologice bizantine, editate în Țările Române de patriarhul Dosi-
tei al Ierusalimului, S. T, 1975, nr. 3-4, p. 219.
337
 Seria tipăriturilor și-a început-o Dositei în 1682 cu o lu-
crare a patriarhului Nectarie, înaintaș al său, îndreptată împo-
triva primatului papal.
În 1694 se tipărea Tomul împăcării, o colecție de lucrări de
teologie, polemică, provenită de la autori bizantini și postbizantini,
Tomul constituie un răspuns la cartea lui Leon Allatius: Enchiridion
de Processione Spiritus Sandi (Roma, 1688), plină de injurii la
adresa Bisericii Ortodoxe, carte ce circula în Moldova.
După primul Tom a urmat în 1698 Topos agapes – ca
răspuns tot unei scrieri latine, de data aceasta lucrării lui Fran-
cois Richard, Elementele credinței Bisericii Romane, apărută în
greaca vulgară la Paris în 1658.
Topos charas care a apărut în 1705 nu s-a mai tipărit la
Iași, ci la Râmnic unde era episcop la acea dată Antim Ivireanul.
În aceste volume sunt cuprinse lucrări ale unor teologi
ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, Fotie, Nicefor Blemides,
Sfântul Grigorie Palama, Filotei Kokkinos, Marcu Eugenicul,
Ioan Eugenicul, Ghenadie Scholaris etc., unele din aceste opere
fiind mai întâi tipărite acum.

338
 Lecția XXXIX

Cultura teologică în Răsărit în secolele XVI-XVIII.

Personalități ale acestei culturi
Teofil Corydaleu (1563-1646)
S-a născut la Atena în 1563, a studiat la Universitatea
din Padova și a fost profesor de limba greacă la școala greceas-
că de la Veneția (1609-1614). Reîntors în Răsărit a predat la
Atena, Zante și Constantinopol unde Chiril Lucaris l-a numit în
fruntea Academiei Patriarhale. În timpul patriarhului Partenie I
(1630-1639-1644) a intrat în monahism în 1639 și în 1640 a
devenit episcop de Naupacta și Arta. A murit la Atena în 1646.
Teofil Corydaleu a jucat un rol important în renașterea
literaturii neo-elenice.
A scris comentarii asupra filozofiei lui Aristotel. Istoricul
Meletie îl acuză că ar fi împărtășit concepțiile lui Chiril Lucaris.
El ar fi negat prezența reală în Euharistie. [...].
Promovarea sa în poziția de mitropolit s-ar putea să se
fi făcut cu scopul de a-l fi îndepărtat de Constantinopol unde se
bucura de mare influență. El a fost exilat din eparhia sa și s-a
retras la Atena293.
La noi i s-a publicat:
1. Introduction a la Logique, București, 1970.
2. Commentaire a la Metaphysique, București, 1972.
Ambele lucrări au fost publicate de C. Noica, iar de V.
Cândea a fost numit „filosoful prin excelență al secolului al
XVII-lea levantin”. (Rațiunea dominantă, p. 263).
Dintre urmașii lui Cariofil îl amintim pe Alexandru
Mavrocordat care a ajuns director al Academiei la vârsta de
douăzeci și patru ani în 1666 și care preda aici filosofia, me-
dicina și greaca clasică. În același timp el deținea poziția de
mare orator al Patriarhiei, studiile sale la Colegiul Sfântul
293
A. Palmieri, D. T. C, III, 2, col. 1914.
339
Atanasie din Roma l-au făcut să încline spre o apropiere a ce-
lor două biserici.
Lui i-a urmat Sevastos Kimenitul care s-a retras apoi și
va ajunge în cele din urmă dascăl la București.
În anul 1753 patriarhul Chiril al V-lea hotărât să resta-
bilească prestigiul Sfântului Munte a întemeiat aici o Academie
în fruntea căreia l-a numit pe Eugeniu Vulgaris, dar fiind soco-
tit prea modernist de către călugări a trebuit să se retragă.
Alte școli ortodoxe au mai funcționat în această epocă la:
Kiev – școală întemeiată de Petru Movilă și unde limba
de predare era latina;
București și Iași – academii întemeiate datorită rolului
elementului grecesc la noi promovat de învățați greci în majori-
tate clerici, care au venit în aceste părți atrași fiind de climatul
de semiindependență politică și de dărnicia domnilor români.

340
 Lecția XL

Cultura teologică în Răsărit în secolele XVI-XVIII.

Școlile de Răsărit

La 1453 funcționau încă vechea Universitate de la Con-

stantinopol, precum și o serie de academii la Tesalonic, Nistra
și Trapezunt, dar după căderea capitalei n-a mai rămas decât
Academia Patriarhală. Aceasta lucrase înainte în cooperare
cu Universitatea cu care făcea schimb de profesori. După cuce-
rirea turcească cei mai buni profesori s-au refugiat în Italia.
De pe la 1550 se observă încercări de a reforma Aca-
demia Patriarhală, fiind ridicat standardul educației care se fă-
cea aici. În 1553 Ieremia al II-lea a convocat un nou sinod care
a dat un nou statut Academiei. Au fost introduse noi discipline
între care filosofia și literatura. La același sinod au fost sfătuiți
mitropoliții să întemeieze academii locale dintre acestea mai
renumită fiind cea de la Atena.
O nouă reorganizare a Academiei Patriarhale s-a făcut
de către Chiril Lucaris care în 1624 îl numește în fruntea școlii
pe vestitul Teofil Corydaleu care până atunci a condus Acade-
mia din Atena și care era preocupat de neoaristotelism. Cu ve-
nirea lui la Constantinopol, nivelul Academiei de aici a crescut
foarte mult. Calitatea educației de la această școală a continuat
să rămână ridicată și în timpul urmașului său Ioan Cariofil nu-
mit în 1642. Nivelul ridicat va continua multă vreme de aici
înainte prin profesori educați în Italia294.

Rusia
Maxim Grecul (1480-1556) născut la Arta în Epir. A
călătorit în Franța și Italia iar la Florența a fost impresionat de
Savonarola la al cărui sfârșit a asistat.

294
St. Runciman, Vecerniile..., p. 208 și urm.
341
 N-a fost satisfăcut în Apus și s-a reîntors în Grecia sta-
bilindu-se la Athos, unde s-a călugărit la Vatoped ocupându-se de
bibliotecile de aici.
Atunci când marele cneaz Vasilii al III-lea i-a cerut pa-
triarhului ecumenic Teolept I un om care să organizeze biblio-
tecile din Rusia, a fost trimis Maxim.
La Moscova a tradus prin intermediari, o serie de lucrări
și cercetează unele greșeli din cărțile de cult. După un timp i-a
cerut marelui cneaz să-i îngăduie să se întoarcă în patria sa.
Viața rușilor era amestecată cu tot felul de superstiții,
pe care el le combate în mod energic.
Tot acum combate infiltrarea catolică ce se realiza prin o
serie de artiști și meșteri italieni care construiau biserici la Mos-
cova. Maxim combate abateri doctrinare ca filioque, azima, pur-
gatoriul, papalitatea, dar și practici protestante ca neînchinarea la
icoane și nerespectarea cultului Maicii Domnului.
A scris cu pasiune și împotriva mahomedanilor și arme-
nilor care afirmau că învățătura lor este mai curată295.
A avut cuvinte aspre la adresa călugărilor din gruparea
posesorilor dar și împotriva abuzurilor feudalilor ruși. Din aceas-
tă pricină i s-a înscenat proces că s-ar fi opus războiului, că ar
fi fost în corespondență cu consulul turc. A fost exilat la mă-
năstirea Volokalamsk, iar apoi în regiunea Tver, în cele din
urmă la Sfânta Treime. Mai târziu a fost venerat ca sfânt.
Artemi, fost stareț la Mănăstirea Sfânta Treime de la
Zagorsk. Un sinod de la 1554 l-a condamnat pentru presupuse
păreri eretice („anumite schisme luterane”), dar se pare că mo-
tivul adevărat a fost apartenența sa la gruparea Non-posesorilor.
Trimis la Mănăstirea Solovsku, el s-a refugiat în Litua-
nia unde a scris în apărarea Ortodoxiei, împotriva protestantis-
mului, reușind să-i convertească pe unii la Ortodoxie. S-au păs-
trat o serie de scrisori ale lui, în care prezintă punctul de vedere

295
T. Bodogae, Un luptător pentru progres: Maxim Grecul, M. M. S., 3-4/
1958, p. 228.
342
ortodox vis-á-vis de doctrinele protestante. Deosebit de însemnate
sunt două epistole adresate lui Szymon Budny predicator calvinist,
care ulterior a trecut la socinieni. Budny i-a trimis lui Artemi lucra-
rea sa Justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu și Catehismul
său. Cele două epistole sunt îndreptate împotriva acestor scrieri și
cea mai mare parte a acestora se ocupă de ritualul liturgic și practici-
le exterioare. Ca izvoare el a folosit: scrierile Sfântului Vasile cel
Mare, Isaac Sirul, Pseudo-Areopagitul, Sfântul Ioan Damaschinul.
Prințul Andrei Kurbsku (1528-1583) s-a remarcat ca pole-
mist după ce s-a refugiat în Volinia, prin scrierile sale către Ivan al
IV-lea cel Groaznic și prin Istoria o velikom Kniaze Moskovskom
(Ivan al IV-lea). Dezamăgit de indolența ortodocșilor din Polonia,
el i-a îndemnat să se întoarcă la izvoarele primare, îndemn pornit
din dragostea sa pentru literatura patristică. Surprins de lipsa tra-
ducerilor din scrierile patristice s-a hotărât să facă el acest lucru.
Posedând o bogată bibliotecă patristică el a hotărât să-i
traducă pe Părinții Greci, folosind traducerile latinești. Intenția
lui a fost să-i traducă pe Părinții Greci ai secolului al IV-lea,
scop în care a adunat în jurul său un grup de învățați tineri. Dar
din acest proiect ambițios el a reușit să realizeze doar o parte:
Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, lucrările de bază ale
Sfântului Ioan Damaschinul, inclusiv Dogmatica acestuia.
Important rămâne acest plan măreț de traducere al Sfin-
ților Părinți.
La ruși
Ștefan Iavorski (†1722) – arhiepiscop de Cernigov, loc-
țiitor de patriarh, autorul lucrării Piatra credinței – operă de
combatere a învățăturilor protestante, acuzată de influențe cato-
lice (urmându-l ca model pe Bellarmin).
Teofan Procopovici – cursuri de teologie, predici, un catehism.
Sfântul Tihon Zadonsk (†1783) vestit prin predicile sale.
Mitropolitul Platon al Moscovei (†1812) a compus în 1765
vestitul Catehism tradus în mai multe limbi (în românește de opt
ori, între alții și de Gheorghe Lazăr). Acest catehism este prima
operă teologică în limba rusă. A mai lăsat scrieri contra raskolului.
343
 Lecția XLI

Contribuții românești la dezvoltarea culturii ortodoxe

în secolele XVI- XVIII

Epoca secolelor XVI-XVIII în istoria culturii românești

reprezintă o perioadă în care vor începe să se tipărească la noi o
serie de cărți de cult mai întâi în limba slavonă și apoi în limba
română. Tot acum vor apărea lucrări originale de teologie dato-
rate unor oameni ai Bisericii, unor oameni de cultură precum și
unele lucrări cu caracter neteologic în cuprinsul cărora se gă-
sesc lucrări de teologie. Se înregistrează, apoi multe traduceri
în limba română a unor opere a unor autori străini, care chiar
dacă vor rămâne multă vreme în manuscris vor contribui la
dezvoltarea culturii românești.
Prin toate acestea cultura românească în general a dat
dovadă de maturitate, de creativitate, de faptul că oamenii
noștri de cultură erau la curent cu problemele culturale din
vremea lor și și-au adus contribuția la îmbogățirea patrimoniu-
lui culturii ortodoxe universale.
Abia a debutat secolul al XVI-lea că se și înregistrează
la noi cele dintâi monumente ale cuvântului tipărit: Liturghie-
rul (1508), Octoihul (1510), Tetraevanghelul (1512), tipărite
prin osteneala lui Macarie.
Ultima din aceste cărți s-a tipărit în primul an de dom-
nie a lui Neagoe Basarab despre care Nicolae Iorga a spus că a
fost „cel dintâi scriitor bisericesc ridicat din mijlocul români-
lor”296. Această afirmație este susținută – așa cum arată I. P. S.
Antonie care a scris un temeinic studiu despre „Cuprinsul teo-
logic al învățăturilor lui Neagoe Basarab”297 – de complexitatea,
noutatea și de întinderea cuprinsului variat teologic și laic al
învățăturilor. Din această pricină cultura religioasă românească
296
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, vol. II, ediția a II-a, p. 138.
297
În S. T., 1969, nr. 3-4, p. 245-262.
344
trebuie să ia în considerare lucrarea lui Neagoe ca pe „cel dintâi
monument propriu de teologie dogmatică, de teologie morală și
de spiritualitate creștină; ca pe prima colecție românească de
rugăciuni și chiar ca pe prima formă de nomocanon româ-
nesc”298.
Neagoe Basarab a fost contemporanul unor oameni care au
influențat profund istoria europeană: Luther, Erasmus, Machiavelli.
Domnitorului român i-au stat la îndemână o serie de iz-
voare din cultura teologică a Răsăritului, operele unor Sfinți
Părinți care au fost aduse aici de unii călugări atoniți sau bul-
gari ori sârbi care s-au refugiat la noi de turci.
O observație importantă care s-a făcut în legătură cu în-
vățăturile lui Neagoe este aceea că mai pe scurt sau mai pe larg
toate capitolele Dogmaticii se regăsesc în ele și că întreg cu-
prinsul lor este ortodox.
Dumnezeu este invocat în Treime, se vorbește despre atri-
butele lui Dumnezeu, de starea originară a omului, persoana Mân-
tuitorului, opera Sa de răscumpărare, chenoza, scopul Întrupării.
Textul cuprinde clare referiri la formulările hristologice
stabilite la Calcedon: „Credem și mărturisim din tot sufletul că
(Iisus Hristos) s-a pogorât pe pământ și s-a făcut om cu adevă-
rat, întrupându-se din Duhul Sfânt și din pururi Fecioara Maria
pentru ca pe Adam cel căzut să-l creeze din nou și să-l ridice la
starea dumnezeiască iar firea omenească să o cheme la mântui-
re, precum mărturisesc despre aceasta făgăduințele și arată
dumnezeieștile lui puteri și lucrări că El este într-adevăr Dum-
nezeu adevărat și patimile pe care de bunăvoie le-a răbdat pen-
tru toți dovedesc că fiind Dumnezeu adevărat a fost și om de-
săvârșit, fără schimbare și amestecare”299.

298
†Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al învățăturilor lui Neagoe
Basarab în S. T., 1969, nr. 3-4, p. 247. (Se va prescurta în continuare Cu-
prinsul teologic al învățăturilor lui Neagoe...).
299
†Antonie Plămădeală, Cuprinsul teologic al învățăturilor lui Neagoe...,
p. 256.
345
 Un loc deosebit îl acordă autorul mântuirii, rostului ru-
găciunii care sunt concepte în duhul comunitar al Ortodoxiei,
mântuirea fiind o lucrare comună a credincioșilor și a Bisericii
iar prin rugăciune cerându-se harul lui Dumnezeu, cea dintâi
condiție a însușirii mântuirii.
„Oricine a citit tratatul lui Neagoe și-a putut forma
atunci o cultură teologică și o orientare ortodoxă dacă nu com-
pletă în orice caz suficientă căci a putut găsi în el întreaga învă-
țătură ortodoxă și nu numai un îndreptar moral”300.
Contribuția mitropolitului de origine română Petru Movilă
la dezvoltarea culturii ortodoxe a fost reliefată în capitolul dedicat
sinoadelor și mărturisirilor ortodoxe din secolul al XVII-lea.
Contemporan cu Petru Movilă a fost mitropolitul Var-
laam al Moldovei al cărui loc de cinste în istoria culturii româ-
nești este asigurat, că el nu a tipărit decât cărți românești și așa
cum spune Nicolae Iorga, prin el „s-a făcut pe deplin, fără sfieli
și fără revenirile lui Teofil din Ungrovlahia, revoluția cărții
românești din Moldova lui Vasile Lupu”301.
Marele mitropolit moldovean a îmbogățit teologia orto-
doxă în general prin contribuția personală însemnată la preciza-
rea răspunsului pe care Biserica Ortodoxă l-a dat propagandei
prozelitiste în părțile noastre a unor confesiuni protestante.
Aluzii directe va face Varlaam la diferențele dintre luterani și
calvini chiar în cuprinsul Cazaniei atunci când tâlcuiește anu-
mite practici ale Bisericii noastre, pe care aceștia nu le acceptă
așa cum sunt postul sau cinstirea Sfintei Cruci.
O contribuție teologică remarcabilă aduce Varlaam prin
Răspunsul la Catehismul calvinesc despre care un cercetător de
la începutul secolului nostru zicea că este cea mai de seamă
operă teologică originală până azi la români. (V. Mangra).
Să urmărim felul în care mitropolitul moldovean replica
unora din afirmațiile de bază ale Catehismului calvinesc.
300
Op. cit., p. 261.
301
Istoria Românilor, VI, București, 1938, p. 127, apud T. Bodogae, Mitro-
politul Varlaam ca teolog, M. M. S., 1957, nr. 10-12, p. 776.
346
 Învățăturile calvine despre: sola fide și despre păcatul
originar în urma căruia omul nu ar mai putea deprinde iubirea
de Dumnezeu pentru că din fire suntem înclinați spre rău și
spre ură, Varlaam le reproșează că strică și pun sub picioare
poruncile lui Dumnezeu pentru că dacă omul nu le poate îm-
plini de ce le-a mai dat Dumnezeu. Face referire la Iacob II, 10
unde se scrie: „De ar păzi cineva toată legea dar va greși o sin-
gură poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile”. Neputința
de a păzi poruncile decurge din lenea omului pentru că, citând
din nou Sfânta Scriptură, reproduce cuvintele Sfântului Pavel:
„Toate le pot cu puterea celui ce mă întărește”. (Filp., IV, 13).
Alte citate pe care Varlaam le aduce în sprijinul punctu-
lui de vedere ortodox despre nevoia faptelor noastre bune sunt:
„Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit
este”. (Mt. V, 48).
„Tot pomul ce nu face roadă se taie și în foc se aruncă”.
(Lc. III, 9).
„Credința fără fapte este moartă” (Iac, II, 17).
Cultului icoanelor și sfinților îi dedică Varlaam o treime
din Răspunsul său. În legătură cu deosebirea dintre idol și icoa-
nă, Varlaam spune: Idolul (bozul) este plăsmuit de cugetul și de
lucrul mâinilor omenești, iar icoana este chipul unei fețe adevă-
rate care a fost oarecând în lume.
„Bozul are închinăciunea lui iar icoana pe a celui care e
scris pe ea”.
Argumentul pe care îl aduce în favoarea mijlocirii sfin-
ților este acela că și aici pe pământ ne rugăm unii pentru alții.
Un reprezentant al culturii românești cu o evidentă vo-
cație panortodoxă a fost Spătarul Nicolae Milescu. El și-a făcut
studiile la Școala de la Trei Ierarhi din Iași și apoi la Academia
Patriarhală din Constantinopol unde și-a însușit o temeinică
pregătire. Formația sa a fost cu adevărat enciclopedistă ajutată
de cunoașterea mai multor limbi.
Preocupările teologice ale celui care a fost elev al Aca-
demiei Patriarhale nu s-au limitat la o anumită epocă din viața
sa, ci sunt prezente în toate etapele acesteia.

347
 Cea dintâi lucrare teologică a Spătarului Milescu este
Istoria despre sfânta icoană a Preasfintei noastre stăpâne Năs-
cătoare de Dumnezeu Maria (1655), scriere întocmită cu prile-
jul vizitei la Mănăstirea Neamț și înfățișând istoria legendară a
icoanei făcătoare de minuni care ar fi fost dăruită de împăratul
bizantin Ioan Paleologul lui Alexandru cel Bun302.
În anul 1661 Nicolae Milescu a tradus în limba română
Carte cu multe întrebări foarte de folos după două scrieri ale
Sfântului Atanasie al Alexandriei, cu probleme de teologie tri-
nitară, de hristologie și mariologie.
Deși traducerea nu este lipsită de stângăcii inerente epocii
de început, ea vădește pe cărturarul inițiat în problemele teologice.
Tot o traducere ne dă Spătarul în anul 1664, de mare im-
portanță pentru cultura românească: Vechiul Testament. Aceasta a
fost cea dintâi traducere integrală în limba română a Vechiului
Testament, după Biblia grecească tipărită la Frankfurt în 1597.
Sunt cercetători care afirmă că: Biblia de la București
(1688) este opera tot a lui Milescu.
Am amintit, în altă parte Enchiridion sive stella orientalis
occidentali spendens, care a marcat momentul pătrunderii primei
opere românești în cultura universală303, aceasta fiind și singura
lucrare care s-a tipărit în timpul vieții lui Milescu.
După stabilirea în Rusia el a mai tradus în limba slavonă
unele lucrări ca: Descrierea Bisericii Sfânta Sofia și Tratatul îm-
potriva ereziilor al Sfântului Simeon arhiepiscopul Tesalonicului.
Contemporan cu Milescu a fost mitropolitul Dosoftei al
Moldovei, ales în 1671 după ce a păstorit mai întâi la Huși și
mai apoi la Roman.
Cronicarul Ion Neculce a scris în Letopisețul său despre
Dosoftei: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu)

302
Dumitru Cristescu, Opera teologică și apologetică a Spătarului Nicolae
Milescu, în „Ortodoxia”, 1958, nr. 4, p. 498-510. (Se va prescurta în conti-
nuare Opera teologică și apologetică a Spătarului...).
303
Tiberiu Moșoiu, Neculai Milescu Spătaru, Editura Revistei „Familia”,
Oradea, 1936, p. 56.
348
de felul lui. Și era neam de mazil, preaînvățat, multe limbi știa:
elenește, latinește, slavonește și altă adâncă carte și învățătură,
deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel. În țara noastră,
pe această vreme nu este om ca acela”.
În timp ce a fost episcop la Roman a revizuit traducerea
Vechiului Testament realizată de către Spătarul Nicolae Milescu.
Dar opera cea mai reprezentativă a marelui mitropolit
moldovean este Psaltirea în versuri tipărită în 1673 la Mănăsti-
rea Neraniană de la Uniev în Polonia.
Primele versificări de psalmi s-au realizat în Franța în-
tre cei dintâi care întreprind astfel de acte de cultură religioasă
fiind și Jean Calvin și T. Beza.
Dar Dosoftei nu și-a luat îndemn pentru lucrarea sa de la
protestanții francezi, ci de la călugărul polonez Ian Kochanowski,
traducerea lui Dosoftei fiind o operă originală cu o influență
vădită a versului popular românesc.
Mai merită a mai fi pomenită aici și tipărirea de către
Dosoftei în anul 1679 a Dumnezeieștii Liturghii, cea de a doua
traducere a Sfintei Liturghii în limba română și prima făcută de
către un ierarh precum și a Vieții și petrecerii Sfinților în patru
volume, între anii 1682-1686.
Am văzut că în această epocă preocupări teologice au
avut nu numai oamenii Bisericii, ci și mari reprezentanți ai cul-
turii românești care n-au îndeplinit funcții bisericești, ci înalte
poziții de stat. Între aceștia trebuie pomenit și Dimitrie Cante-
mir mai ales prin lucrarea sa Loca obscura tradusă și comentată
de către preot profesor T. Bodogae304.
Lucrarea a fost alcătuită de către marele cărturar român
după stabilirea sa în Rusia (1711).
Motivul imediat al alcătuirii acestei lucrări l-a constituit
tipărirea în 1720, în chip anonim de către Teofan Procopovici a
unui catehism intitulat Prima învățătură pentru prunci cu vădi-
te influențe protestante.
304
În B. O. R., 1973, nr. 9-10, p. 1063-1111.
349
 Cuprinsul scrierii lui Cantemir urmează de aproape tex-
tul pe care îl combate dar, în același timp, lărgește câmpul de
probleme tocmai în sensul învățăturilor bisericești pe care le
ocolește ori le interpretează greșit Teofan Procopovici.
Astfel accentuarea de către autorul român a chemării tu-
turor la mântuire (cf. Mt., XI, 28) pentru că, zice el, altfel s-ar
contrazice atotștiința și atotbunătatea lui Dumnezeu. De altfel,
dacă omul n-ar fi liber nici n-ar putea fi educat. Combătând de
la început afirmația lui Procopovici că nu putem fi decât răi
odată ce așa ne-am născut, Cantemir întreabă: Atunci de ce a
zis Hristos veniți la Mine toți? Sau cum se face că unii sunt
predestinați spre bine și alții spre rău? Să-l facem pe Dumnezeu
nedrept, autor al răului?
Dacă tânărul legiuitor a plecat supărat de la Mântuitorul
deși păzise legea din tinerețea lui (Mt., XIX, 20-22) atunci de-
sigur – zice Cantemir – legea este imperfectă.
În legătură cu afirmația lui Procopovici că și între creș-
tini ar fi „credințe deșarte” care se opun poruncilor Legii, Can-
temir observa că legea nu e numai cea din Vechiul Testament –
care de altfel e nedeplină – ci trebuie adăugată aici și Legea cea
Nouă. În niciun caz cele șapte Taine nu sunt „credințe deșarte”
nici închinarea la icoane nu este idolatrie. Cantemir aduce măr-
turii din Scriptură și din cugetătorii vechi care precizau că ido-
lul este ceva ce nu există, precum și din hotărârile Sinodului
VII Ecumenic. Icoanelor li se aduce numai o închinare relativă
nu una absolută, de adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu.
Ceea ce impresionează în mod deosebit la Cantemir este
nu numai mulțimea citatelor biblice și patristice, dar mai ales o
serie de fragmente din rânduielile de cult ale Octoihului, Ceas-
lovului, Acatistelor, semn că el însuși era un participant activ la
cultul și tradițiile Bisericii.
Originalul acestei scrieri se află astăzi în Biblioteca „Lenin”
din Moscova iar un microfilm în Biblioteca Academiei Române.

350
 Lecția XLII

Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană în secolele

XVI-XVIII. Propaganda romano-catolică în Răsărit

Participarea reprezentanților Patriarhiei de Constantino-

pol la Sinodul de la Ferarra-Florența a reprezentat un gest dis-
perat din partea unor oameni care sperau să înlăture catastrofa
finală a Imperiului Bizantin.
După căderea Constantinopolului, Roma nu a încetat pre-
tențiile de jurisdicție pe care dorea să și-o întindă asupra Bisericii
Răsăritului. Partizanii unirii: mitropoliții Visarion și Isidor au fost
declarați, pe rând, de către papă patriarhi în Constantinopol.
În ceea ce-i privește pe ortodocși, la patruzeci de ani de
la Sinodul de la Ferarra-Florența aceștia au repudiat în mod
oficial unirea acceptată acolo. În anul 1484 patriarhul Simeon a
convocat un sinod în biserica patriarhală Pammakariastas a că-
rui scop principal a fost acela de a decide cursul ce trebuia ur-
mat în legătură cu primirea catolicilor la Ortodoxie. Turcii cu-
ceriseră teritorii grecești care fuseseră sub stăpânire latină și
unii greci din acele teritorii fuseseră siliți să treacă la catoli-
cism. Acum ei se reîntorceau la credința strămoșească nemai-
existând autoritatea care-i obligase să devină catolici.
Pentru că acesta a fost cel dintâi sinod după cel de la
Ferarra-Florența, sinodalii s-au ocupat de sinodul unionist pe
care l-au declarat invalidat întrucât nu fusese convocat și alcă-
tuit în mod canonic.
Tensiunea în relațiile dintre cele două Biserici s-a mai
domolit în prima jumătate a secolului al XVI-lea, când în rân-
dul multor greci exista nădejdea că împăratul Carol Quintul ar
putea conduce o cruciadă împotriva turcilor. Carol Quintul nu a
fost în situația de a porni o astfel de acțiune. Dimpotrivă, con-
ducătorii politici din Europa Apuseană și-au dat în curând sea-
ma că Imperiul Otoman nu trebuie să fie privit ca un fenomen

351
trecător și l-au recunoscut ca putere europeană cu care au stabi-
lit relații diplomatice și comerciale.
O forță nouă pentru promovarea intereselor expansio-
niste romano-catolice au constituit-o iezuiții. La câțiva ani du-
pă întemeierea ordinului (1540) aceștia erau deja activi în Im-
periul Otoman. Ei foloseau oameni bine educați, cultivați și
curtenitori care nu se dădeau în lături de la nimic pentru spori-
rea numărului catolicilor. Ei au exploatat la maximum slăbi-
ciuni locale, politice, sociale, culturale, financiare și bisericești
care au dus în cele din urmă la unele succese ale prozelitismu-
lui catolic în spațiul ortodox.
Activitatea lor a fost ajutată de întemeierea în 1577 a
Colegiului Sfântului Atanasie de către papa Grigorie al XIII-lea
pentru tineri greci. Cei mai mulți studenți ai acestui colegiu
proveneau din familiile catolice din Marea Egee. Dar iezuiții au
reușit să-i convingă și pe unii părinți ortodocși să-și trimită co-
piii acolo. Dintre aceștia nu toți s-au convertit la catolicism dar
s-au întors cu o simpatie față de Roma.
În curând iezuiții au întemeiat școli și în Imperiul Otoman.
În 1583 ei au stabilit un centru al lor la Pera de unde conduceau
școli în care erau educați copii greci. Școli asemănătoare au fost
înființate la Tesalonic și Smirna. Nu toate au avut însă succes.
Cea întemeiată la Atena în 1645 s-a bucurat de puțină
simpatie și a fost mutată în altă parte, o altă școală catolică a
fost deschisă la Atena abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
De mai mult succes s-au bucurat școlile catolice din
Constantinopol prin intermediul cărora au fost convertite unele
familii grecești la catolicism. Ele au avut și efectul pozitiv că au
determinat autoritățile ortodoxe să acorde mai mare importanță
educației. Iezuiții au reușit să câștige prietenia unor patriarhi ai
Constantinopolului. Datorită acestei prietenii doi patriarhi de la
începutul secolului al XVII-lea: Rafael al II-lea și Neofit al II-lea
au intrat în corespondență cu Roma, cel dintâi păstrând taina
asupra acestui lucru, dar Neofit făcându-o pe față ceea ce i-a

352
supărat pe cei mai mulți membrii ai Sfântului Sinod care l-au
rugat pe Chiril Lucaris, patriarhul Alexandriei, care se afla la
Constantinopol, să predice împotriva acestei atitudinii.
În anul 1635 N. Rossi un absolvent al Colegiului Sfân-
tului Atanasie a întemeiat o școală la Muntele Athos la Karyes,
dar autoritățile turcești n-au văzut cu ochi buni pătrunderea ca-
tolicilor acolo și în 1641 Rossi a fost obligat să mute școala la
Tesalonic. După aceasta au existat cazuri de corespondență între
Muntele Athos și Roma. Așa de pildă în 1643 atoniții s-au intere-
sat dacă le poate fi pusă la dispoziție o biserică din Roma pen-
tru călugări care s-ar afla prin trecere pe acolo, ei fiind dispuși
să ofere în schimb un schit pentru călugării brazilieni din Italia.
Creșterea influenței Rusiei i-a făcut pe ortodocșii din Impe-
riul Otoman tot mai puțin înclinați să-și găsească prieteni în Apus.
Mai multă influență au dobândit catolicii în cuprinsul
Patriarhiei Antiohiei. Aici misionari catolici și-au desfășurat
activitatea din timpul cruciadelor.
Sunt cunoscute raporturile de apropiere pe care le-au
avut în secolul XVII patriarhii Ignatie al II-lea, Eftimie al II-lea
și Eftimie al III-lea cu misionari catolici. Despre patriarhul
Atanasie al III-lea se spune că ar fi trimis papei în secret o scri-
soare de supunere față de Roma în 1687. Dacă chiar a făcut
acest lucru el l-a repudiat probabil sub influența lui Dositei al
Ierusalimului ale cărui activități antilatine le-a imitat.
Începutul existenței unui rit latin în teritoriul vechii pa-
triarhii antiohiene l-a făcut patriarhul Chiril al III-lea care s-a
declarat unit cu Roma în 1700. Chiril al V-lea a repetat actul de
supunere față de Roma în 1716. În anul 1724 uniții îl aleg pe un
oarecare Serafim Tanas, educat la Roma cu titulatura de Chiril
al VI-lea, iar ortodocșii îl aleg pe tânărul călugăr grec Silvestru.
Acest fapt inaugurează o îndelungată competiție între ortodocși
și uniții cu Roma pentru controlul Patriarhiei Antiohiei.
În această vreme Alepul era centrul propagandei catoli-
ce în cuprinsul Patriarhiei Antiohiei. La mijlocul secolului

353
XVIII era aici mitropolit unit Maxim, a cărui frate Mansouri
Efendi (convertit la mahomedanism) era medic la palatul sulta-
nului în Constantinopol.
Cel dintâi mijloc folosit pentru câștigarea ortodocșilor a
fost cultural. Austria, Ungaria, Moravia, Polonia, mai apoi Transil-
vania, Croația și Slovenia sunt înțesate cu tipografii și colegii. La
Roma activa Collegium Romanum cu secții pentru diferite popoare
sau Biserici mai mari (o secție pentru români s-a înființat în 1929).
Metoda folosită în aceste școli precum și în tipărituri era
de a arăta că nu există diferență prea mare între credința Răsări-
tului și cea a Apusului, ci o „perpetuă concordanță”. Acesta
este punctul de vedere al unor cărți tipărite de unii greci trecuți
la catolicism ca Leon Allatius (din Chios), Petru Arcudius (din
Corfu) sau N. Comnen Papadopol.
Se spunea că doar Catolicismul apărat de marile puteri
europene mai poate salva Ortodoxia îngenunchiată.
Dar mijlocul care s-a dovedit cel mai eficace a fost in-
fluența politică a unor minți apostolice care ajung să controleze
viața politică a unor state ca Austria și Polonia care aveau în
cuprinsul lor populații ortodoxe.
Dintre unirile cu Roma, cele mai cunoscute sunt cele
ale rutenilor (1596) și a unei părți a românilor din Transilvania.
În Polonia exista așa numitul „drept de patronaj” care
dădea drept regilor și anumitor nobili să numească candidați la
episcopie și să administreze o parte din averea bisericească.
Din această pricină nobilii ortodocși sunt atrași mai în-
tâi la catolicism pentru anumite privilegii. Unii nobili ca de
pildă Constantin de Ostrog, Vișnevețki, Gizel au rămas credin-
cioși credinței străbune. Un alt sprijin pentru Ortodoxie a venit
din partea Frățiilor de meseriași și negustori, într-un timp în
care clerul ortodox era foarte supus regelui polonez și co-
rupt305. Aceste frății au reușit să cumpere dreptul de patronaj
asupra unor biserici.
305
J. Meyendorff, The Orthodox..., p. 112.
354
 Alături de majoritatea nobililor ortodocși, clerul ortodox
în special unii dintre ierarhi înclinau spre catolicism unde li se
promiteau tot felul de privilegii, să devină membrii ai dietei și se-
natului. Campioni ai unirii devin episcopii Ignatie Peseli de
Poloțk, Kiril Teolețki de la Luțk. Unirea a fost proclamată.
Principalul motiv pentru care un grup de episcopi orto-
docși ucraineni s-au unit cu Roma la sfârșitul secolului XVI a fost
de a ridica statutul Bisericii lor în cadrul commonwealth -ului
polono-lituanian. Acest țel n-a fost atins niciodată. Atunci când
habsburgii au dobândit Galiția în 1772, Biserica ucraineană era
o instituție degradată, reflectând decenii de discriminare pe față
sau în ascuns.
Termenul de „unit” implica un fel de inferioritate față
de adevărații „romano-catolici” cu care acești foști schismatici
erau uniți.
Această inferioritate implicită a fost sancționată de legea
bisericească deoarece potrivit acesteia era mai ușor pentru un unit
să devină romano-catolic decât viceversa. Și din punct de vedere
social Biserica Unită era inferioară celei Romano-Catolice. Aproa-
pe toți nobilii și burghezii din orașele principale ale Galiției erau
romano-catolici și aproape toți uniții erau șerbi. În Biserica Unită
bogăția și educația constituiau privilegii bine păzite ale unui strat
subțire de călugări brazilieni care monopolizau oficiile bisericești
și s-au separat de marea masă a clerului și credincioșilor. Slăbi-
ciunea internă a Bisericii (unite u. u.) a fost exacerbată de împărți-
rea Poloniei în 1595 pe baza hotărârilor de la Ferarra-Florența și
în mod festiv la Sinodul de la Brest-Litovsk din anul 1596 de că-
tre mitropolitul Kievului Mihail Ragoza fiind urmat de alți cinci
episcopi306. Episcopii Ghedeon Bala de Lvov și M. Kopitasky de
Przemysl împreună cu un arhidiacon – exarh al Patriarhiei ecu-
menice, cu peste două sute de preoți și călugări și majoritatea po-
porului au rămas credincioși Ortodoxiei.

306
John-Paul Himka, The Greek Catholic Church and Ukrainian Society în Aus-
trian Galicia, Harvard University Ukrainean Studies Fund., 1986, p. 426-427.
355
 Datorită presiunilor asupra ortodocșilor din Polonia, diaco-
nul Paul de Alep, fiul patriarhului Macarie al Antiohiei, care a trecut
prin Polonia în jurul anului 1650 va scrie în jurnalul său de călătorie:
„Doamne păzește Imperiul turcilor! Pentru că ei își iau
impozitul și nu se amestecă în cele ale religiei, fie că supuși lor
sunt creștini ori nazarineni, evrei sau samarineni; în timp ce
acești blestemați de polonezi nu se mulțumesc să-și ia impozi-
tele și zeciuiala de la supușii lor creștini, i-au supus pe ei duș-
manilor lui Hristos, evreilor care nu le-au îngăduit să-și con-
struiască biserici și nu le-au lăsat preoți învățați”307.
După 1596 mitropolitul unit, deși a primit și Kievul n-a
îndrăznit să-și stabilească reședința acolo.
Când cei doi episcopi ortodocși au murit în 1610 ortodoc-
șii au rămas timp de zece ani fără ierarhi. În 1620 cu prilejul trece-
rii patriarhului Teofan al Ierusalimului prin Kiev li se dau orto-
docșilor ierarhi. Libertatea și vitalitatea Bisericii Ortodoxe din
Regatul Poloniei au fost restabilite în timpul lui Petru Movilă.
Prin împărțirea Poloniei 1772-1795 rutenii ajunși sub ruși
revin la Ortodoxie, iar cei din Galiția austriacă revin abia în 1946.
Rutenii din Ucraina subcarpatică acceptă uniația, prin in-
tervenția cardinalului Leopold Kollonici înființându-se la sfârși-
tul secolului XVII Episcopia Unită de Muncaci.
La noi în Transilvania acțiunile pentru unire au fost
conduse de iezuiții Baranyi și Hevenesi. A fost abordat mai în-
tâi mitropolitul Teofil și apoi urmașul acestuia Atanasie An-
ghel. Actul semnat de Atanasie Anghel și de cei treizeci și opt
de protopopi la 7 octombrie 1698 cuprindea contrar afirmațiilor
iezuiților și cele patru puncte florentine. Nicolae Iorga îl nu-
mește cel mai rușinos act din întreaga istorie a românilor. Uni-
rea s-a izbit de o serioasă rezistență din partea majorității popu-
lației românești care a rămas credincioasă credinței străbune.
Au izbucnit chiar răscoale ca cea condusă de călugărul Sofro-
nie de la Cioara și cea a lui Visarion Sarai.
307
T. Ware, The Ortodox Church, p. 105-106.
356
 Uniților nu li s-au dat promisiunile făcute iar ortodocși-
lor români din Transilvania li s-a îngăduit să aibă un episcop
abia în 1761.
După 250 de ani unitatea bisericească a românilor a fost
refăcută în 1948.
La unire au mai trecut 10.000 de valahi din Croația,
Slovenia și Istria. Bosniecii și herzegovinienii emigrați în Slo-
venia și Bacica au fost trecuți direct la ritul latin.
Italo-grecii din Calabria și Sicilia sunt și ei catolicizați
cu timpul, datorită ruperii legăturilor cu ierarhi ortodocși.
Propaganda catolică a reușit să-i câștige la unire și pe
unii ortodocși ca armenii din Polonia și Transilvania, sirieni,
copți și etiopieni.
Dar uniația este considerată de mulți teologi catolici o
formă hibridă, aceștia nefiind nici ortodocși, nici catolici308.
După distrugerea statului kievean de către tătari o parte din
sud-vestul Rusiei, incluzând și orașul Kiev, a fost absorbită de
Lituania și Polonia, această parte fiind Ucraina. În 1386 regate-
le polonez și lituanian s-au unit sub un singur rege.
În 1587 a fost ales ca succesor al lui Ștefan Bathory pe
tronul Poloniei, Sigismund al III-lea care era din dinastia sue-
deză Vasa, mama sa fiind o iagelonă.
Sigismund al III-lea care datorită religiei sale și-a
pierdut tronul Suediei, îndată după urcarea pe tronul Poloniei a
luat măsuri împotriva protestanților și ortodocșilor hotărând ca
necatolicii să nu mai poată fi membrii ai Seinului. I-a îndemnat
pe iezuiți care au sosit în Polonia în 1564 să-și întețească acțiu-
nile prozelitiste printre ortodocși.
308
T. M. Popescu, T. Bodogae, G. Stănescu, Istoria Bisericească Universală,
vol. II, București, 1956, p. 308-315; 2. St. Runciman, The Great Church în
Captivity, Cambridge, 1968, (cap. Constantinopole and Rome, p. 226-237);
3. B. Th. Stavridis, Histoire du Patriarchat Oecumenique, rev. „Istina”, 1970,
nr. 2, p. 131-273; 4.1. E. Anastasion, Athanasios Komnenos Hypselantes, a
Biographical Sketch, „The Greek Orth. Theological Review”, XXVI, 1981,
nr. 1 -2, p. 125.
357
 Iezuiții au început să negocieze în secret cu unii epis-
copi sperând să-i poată supune în bloc pe ortodocșii papei.
Conciliul de la Trident (1563) a dispus ca în cadrul ac-
țiunilor în Răsărit să se aplice metoda uniației, adică dacă orto-
docșii recunosc primatul papal să nu li se impună și celelalte
trei condiții: filioque, azimile, purgatoriul și să fie lăsați să-și
continue propria lor organizație bisericească și Liturghia.

Dezbinarea Bisericii de la Brest-Litovsk (1596)

Polonia – „paradisus hereticonus” (pentru protestanți);

Și nobilii ortodocși câștigați de calvinism (1561– patriarhul ecu-
menic îi cere lui Sigismund al II-lea să-i expulzeze pe luterani)
1566 – instrucțiunile pentru nunțiul papal în Polonia conțin pentru
prima dată un paragraf care se ocupă de ierarhia greacă.
1569 – unirea de la Lublin dintre regatul polon și Marele Ducat
al Lituaniei.
Vecinătatea statului moscovit condus de Ivan al IV-lea cel Groaznic.
1569 – iezuiții încep să-și extindă activitatea (Benedict Herbest:
grecii și rutenii respinși de Dumnezeu;
P. Skarga „Despre unirea Bisericii lui Dumnezeu sub un singur
păstor” A. Pssevino).
C. Ostrogsky – cel mai puternic și mai puternic magnat din în-
tregul regat. Principe al Volhiniei (G. Flaroosky, „cel dintâi
ecumenist dintre slavii de răsărit”).
Școala greacă de la Ostrog (greco-slavo-latină) - bastion al Ortodoxiei.
- tipografia de la Ostrog
- Biblia de la Ostrog - 1580
- 1588 (apoi 1589) – vizita lui Ieremia al II-lea
Schimbarea lui O. Dziewohzka- cu M. Ragoza ca mitropolit la Kiev.
Episcopul Chiril Terlecki – exarh al său în ținuturile sale.
Frățiile ortodoxe de Lvov și Luțk – stavropighii.
Episcopii percep negativ rolul frățiilor.
Ar fi fost împinși spre unire și de către frății.

358
 Unirea de Ia Brest - Litovsk (II)
Anul următor (1590) - primul pas concret spre unire.
Chiril Terlecki - principalul activist. Alți trei episcopi i se alătură.
Tot în 1590 P. Skarga îl abordează pe Sigismund al III-lea în
același scop.
1592 – prima luare de poziție a autorităților polone față de unire.
C. Ostogsky – propriul său plan pentru unire. Să fie trimise mi-
siuni la Moscova și la valahi. Conflictul cu T. Zamorisky.
Episcopii ortodocși mai ezitau.
1595 (iunie) un sinod aprobă mesaje către papă și rege. Pociei
și Terlecki – încredințați să ducă mesajul papei.
În acest an are loc invadarea Moldovei de trupele polone și este
așezat Ieremia Movilă.
Papa Clement al VIII-lea nemulțumit – avea legături și cu Mi-
hai Viteazul.
1595, 23 decembrie ceremonia de la Vatican – cei doi episcopi
ucraineni citesc mărturisirea de credință catolică (Pociei în latină și
Terlecki în ucraineană). Depun jurământ pe Evanghelie. Textul
mărturisirii de credință conținea și acceptarea hotărârilor tridentine.
Papa dă bula Magnus Dominus et laudabilis nimis. Li se apro-
bă continuarea ritualului ortodox.
Lui Sigismund, papa îi cere convocarea unui sinod, la care să
participe și trei episcopi romano-catolici.
După alegerea noului mitropolit acesta trebuie confirmat de papă.
1596 (octombrie) la sinodul ortodox au participat Ghedeon Ba-
laban (Lvov). M. Kopystensky (Przemysl) și Luca un fost mi-
tropolit de Belgrad.
Unirea de la Ujgorod

În secolul al XVII-lea, rutenii din regatul Ungariei nu

formau o entitate politică autonomă. Trăind în cuprinsul a tre-
isprezece districte ei îl aveau ca singur reprezentant și apărător
pe episcopul de Mukacevo.

359
 Fief al protestanților, situația se va schimba în Mukacevo
după 1660 când Sofia Bathory (văduva lui George II Rakoczy)
a trecut la catolicism.
Condiția socială a rutenilor din aceste domenii era foar-
te modestă. Religia lor (ortodoxă) era considerată potrivită doar
pentru păstori și servitori. Episcopul, care rezida la Mănăstirea
Sfântul Nicolae din Mukacevo, era adesea șicanat de către feudalii
unguri: proprietăți ale mănăstirii confiscate, episcopul amendat și
chiar întemnițat (așa cum s-a întâmplat în 1587 din porunca lui
Sigismund), Rakoczy pentru că s-a plâns împăratului Maximi-
lian al II-lea la Praga.
Preoții muncesc ca țăranii pentru a-și câștiga existența.
În urma Păcii de la Viena (1606) Mukacevo a trecut sub juris-
dicția prinților Transilvaniei.
Episcopii de Mukacevo au ținut mai întâi de Kiev. În se-
colul al XVII-lea, înainte de unire ei erau hirotoniți de mitropoli-
tul Moldovei. De remarcat că în această vreme de Mukacevo ținea
și ținutul Maramureșului309.
„Despre Protestantism se poate spune că a oferit ocazia
pentru unirea rutenilor din Ungaria cu Biserica Catolică”310.
Episcopii care au păstorit la Mukacevo trebuie să fi au-
zit despre unirea de la Brest-Litovsk. A existat chiar, la unii
istorici părerea că la acel sinod (1596) ar fi participat și mitro-
politul de Mukacevo, Amfilohie. Lacko însă nu acceptă acest
punct de vedere întrucât Mukacevo se afla sub controlul prinți-
lor calvini ai Transilvaniei.
Dar după realizarea unirii de la Brest-Litovsk, rutenii din
ținuturile stăpânite de unguri au văzut în aceasta un model pentru
ei: o renaștere a vieții religioase și monahale, posibilități mai bune
pentru educarea clerului, episcopii ruteni din Polonia tratau direct
cu regele și cu ierarhia latină, preoții eliberați de iobăgie și cu ve-
nituri mai mari așa încât să se poată dedica pastorației.
309
M. Lacko, The Union of Uzharod, Rome, The Slovak Institute, 1968. (Se
va prescurta în continuare The Union of...).
310
M. Lacko, The Union of..., p. 42.
360
 De la începutul secolului al XVII-lea, cu ajutorul ordi-
nelor călugărești, catolicii au purces la recâștigarea celor care
trecuseră la protestantism. Lacko menționează între motivele
prezenței ordinelor catolice în regiune și pe acela de a-i ajuta pe
rutenii ortodocși”311.
Pentru că „misionarii” au început să-i convertească și pe ru-
teni, aceștia s-au opus romano-catolicismului tot așa de mult ca și
protestantismului: „It was, however, the jesuits who had the most to
do with preparing, establishing and fostering this Union”312.
În 1615 contele George Drugeth a întemeiat un colegiu
la Humenne, pe care l-a dat iezuiților. Acest colegiu va deveni
centrul activității acestora pentru propaganda catolică în Unga-
ria Superioară. După ce a fost distrus a doua oară în 1644, doi
ani mai târziu a fost transferat la Ujgorod.
Primul episcop de Mukacevo despre care se afirmă că ar
fi fost unit (sau intenționa să se unească cu Roma) a fost Petroniu,
care a participat la Sinodul de la Iași (15-19 iunie 1600) din tim-
pul lui Mihai Viteazul. La această presupunere s-a ajuns pentru că
în același an a fost depus de către domnitorul român și înlocuit cu
Serghie, originar de la Mănăstirea Tismana. În 1600 a fost ales de
către Mihai să-l înlocuiască pe Petroniu. Sediul său a fost mutat la
Mănăstirea Sfântul Nicolae din Mukacevo, unde a fost hirotonit
probabil de mitropolitul Moldovei. [...] El a părăsit eparhia
Mukacevo, probabil în 1619 în timpul insurecției lui G. Bethlen
și s-a dus mai întâi în Moldova de unde s-a reîntors la Tismana.
În 1613 a fost trimis în eparhia de Mukacevo, la cererea
lui George Drugeth, episcopul unit de Przemysl, Athanasius
Krupecky. El i-a abordat mai ales pe preoți pentru că știa că
odată câștigați aceștia, ei vor fi urmați de păstoriții lor. Se pare
că Serghie a refuzat să trateze cu Athanasie și atunci a părăsit
eparhia pentru o vreme. Athanasie a atras la uniație vreo 50 de
preoți, atrași mai mult de avantaje decât din convingere. De

311
Ibidem, p. 47.
312
Ibid., p. p. 49.
361
Rusaliile anului 1614, episcopul Athanasie vrând să facă o de-
monstrație cu preoții care au trecut la uniație, a provocat o re-
voltă populară din care episcopul unit de abia a scăpat cu viață.
Incidentul a anulat, practic, acțiunea prozelitistă a episcopului
uniat din Polonia. Potrivit unor istorici necatolici, Athansius a
fugit imediat spre eparhia sa.
În 1620 G. Bethlen l-a ales pe grecul Ieremia ca episcop
de Mukacevo, dar acesta nu s-a dus acolo. După o perioadă de
vacanță, în 1623 Bethlen l-a numit pe Petroniu, care se pare că
fusese episcop și în 1600, înainte de Serghie. Istoricii uniți presu-
pun că era înclinat spre uniație dar în mod public nu a făcut nimic.
La moartea lui Petroniu în 1627, același G. Bethlen l-a
numit pe Ioan Gregorovici, hirotonit în Moldova, de unde i-a
scris lui Chiril Lucaris. Și despre el se afirmă că a fost simpati-
zant al unirii cu Roma, deși public nu a făcut nimic.
În decembrie 1633 mitropolitul Varlaam al Moldovei l-a
hirotonit pe urmașul lui Ioan Gregorovici: Vasile Tarasovici. Prie-
tenia lui cu Athanasie Krupecky indică înclinarea sa spre unia-
tism; Sigismund Rakoczy l-a întemnițat. După ce a fost eliberat,
fiind alungat din eparhia sa s-a dus la Viena. Strâmtorat el a ac-
ceptat să semneze o mărturisire de credință catolică, el fiind pri-
mul episcop de Mukacevo care a făcut acest lucru în 1642. În ul-
timii ani ai vieții sale el a revenit la Ortodoxie, văzând că clerul și
credincioșii săi nu sunt opuși uniației și nu-l mai acceptau ca epis-
cop al lor. El a murit probabil în 1648 (sau 1651).
Între timp în 1646, 63 de preoți carpato-ruși au declarat
unirea cu Roma în biserica castelului de la Ujgorod. Totul s-a
făcut foarte discret, deci într-un chip foarte diferit de unirea de
la Brest-Litovsk. Episcopul Vasile nu era prezent. Din partea
catolicilor era doar episcopul de Eger, care nu a informat auto-
ritățile superioare. Nu a existat un document de unire.

362
 Lecția XLIII

Reformatorul Jean Calvin (1509-1564)

Cel de al treilea reformator protestant provenea din Franța.

În această țară, în locuri ca Lyon și Paris, ideile lui Luther și-au
găsit cititori și răspânditori încă din anul 1520. Patru ani mai
târziu călugărul dominican Aime Maigret fusese executat pen-
tru astfel de idei.
Dar execuțiile n-au putut opri răspândirea ideilor Re-
formei bisericești mai ales în climatul favorabil creat de uma-
nism, în special de Erasmus. Acest curent era mai cu seamă
reprezentat de cercul sau cenaclul de la Meaux condus de epis-
copul Guillaume Briconnet al acelei localități și având între
reprezentanții de seamă pe Jacques Lefevre d'Estaple (Jacobus
Faber Stapulensis), traducător al Noului Testament și Guillau-
me Farel. Aceștia era adepți ai reformării Bisericii și doar cel
din urmă a îmbrățișat Reforma, ceilalți rămânând în cadrul Bi-
sericii Romei, ca și Erasmus, de altfel, ale cărui lucrări le citeau
împreună cu cele ale lui Luther.
Ideile acestora se bucurau și de simpatia Margueritei
d'Aleucon, sora regelui Francisc I care în 1527 a devenit regină
de Navarra (care nu e alta decât Regina Margot a lui Al. Dumas).
Regele Francisc I, el însuși, găsea timp și plăcere pentru
a se întreține cu umaniștii din vremea și din preajma sa. El s-a
înconjurat de erudiți și de scriitori, cărora le-a dat funcții ofi-
ciale la Curte313.
Atitudinea sa față de protestanți era dictată și de împrejură-
rile politice internaționale mai ales de permanenta rivalitate a lui
Carol Quintul (în 1525 Francisc I fusese luat prizonier de către spa-
nioli). Dar curând el va lua hotărâri politice diferite atunci când este
vorba despre interior și exterior. Va îngădui ca Sorbona să-i urmă-

313
Georges Blond, Furioșii Domnului, Editura Politică, București, 1976, p.
139. (Se va prescurta în continuare Furioșii...).
363
rească pe protestanți în timp ce pe plan extern el îi sprijinea pe lute-
ranii din Germania împotriva împăratului Carol Quintul314.
Pe plan intern regele va lua măsuri aspre împotriva pro-
testanților după incidentul numit l'affaire des placards. În anul
1554, în timpul nopții, protestanții au pus afișe până și pe ușa
de la dormitorul regelui prin care se exprimau împotriva litur-
ghiei pe care o numeau „slujba papistăsească”.
Acest incident n-a fost unic, ci el s-a petrecut în contex-
tul unor atacuri violente împotriva unor statui, mai cu seamă
reprezentându-o pe Maica Domnului.
La 13 ianuarie 1535 a fost publicat un edict „pentru
smulgerea din rădăcini și stârpirea sectei luterane”. Ereticii și cei
care le ofereau adăpost erau amenințați cu pedeapsa capitală, iar
celor care îi denunțau li se promitea un sfert din averea acestora.
Suveranul francez nu bănuia nici pe departe că în capi-
tala sa își desăvârșea studiile un tânăr, la College Royal sau
College de France, care va deveni în curând unul din principalii
protagoniști ai Reformei protestante.
Și de fapt în chiar anul edictului din 1535, Calvin își al-
cătuia în primă formă lucrarea sa principală Institutio Christianae
Religionis, cu o prefață adresată lui Francisc I îndemnându-l pe
acesta la atitudine tolerantă față de protestanți.
Cine era Jean Calvin?
Acesta era din generația următoare a lui Martin Luther.
S-a născut la 10 iulie 1509 la Noyon, capitala provinciei
Picardia din nordul Franței, în vremea în care Luther își ținea
deja primele sale prelegeri asupra Sfintei Scripturi la Universi-
tatea din Wittemberg.
Tatăl lui Calvin, Gerard Cauvin (Calvinus – în limba la-
tină) un om foarte voluntar și energic era administrator al bunu-
rilor Capitlului Catedralei din Noyon. Mama reformatorului era
o femeie blândă și evlavioasă. Familia Cauvin (sau Calvin) trăia

314
Jacques Madante, Istoria Franței, vol. I, Editura Politică, București,
1973, p. 280.
364
deci în umbra Bisericii. Atât Jean cât și fratele său mai mare au
primit stipendii bisericești pentru a studia să devină preoți.
Jean Calvin a fost trimis la vârsta de 14 ani la Paris, la
vestitul College Montaigu ca să studieze artele liberale și apoi
teologia. Aici fusese și Erasmus student și a lăsat o descriere în
termeni aspri a vieții din colegiu315.
Dar în anul 1529 Gerard s-a certat cu conducerea Cate-
dralei din Noyon într-o chestiune bănească și a cerut fiului său
Jean să renunțe la studiul teologiei. Rechemându-l de la Paris l-a
trimis la Orleans și apoi la Bourges pentru a studia dreptul.
Observăm deci, o deosebire importantă la Calvin față
de Luther. Calvin nu a studiat niciodată teologia în școală. El
n-a fost familiarizat cu terminologia și problematica scolasticii.
El a ajuns la curentele zise evanghelice prin intermediul ideilor
umaniștilor creștini combătuți la Paris.
În timpul studiilor de drept la Orleans și Bourges, Cal-
vin și-a însușit dreptul roman și cel canonic și o metodă de ex-
punere istorică316.
După moartea tatălui, în 1531, Calvin s-a reîntors la Paris
intrând la College Royal (sau College de France) întemeiat cu
un an înainte de Francisc I pentru a contrabalansa influența Fa-
cultății de Teologie din Paris care era ultraconservatoare și in-
chizitorială. Noul colegiu avea în centrul preocupărilor sale studi-
erea limbilor biblice și cercetarea antichității clasice și creștine.
Studiile sale intense în domeniul umanismului au avut
ca prim rezultat Comentariul la De clementia, a filosofului sto-
ic Seneca (4 î. Hr-65 d.Hr.).
Acest Comentariu arată că el îi citise temeinic pe filoso-
fii greci și latini (în special stoici) precum și De civitate Dei a
Fericitului Augustin.

315
Georges Blond, Furioșii..., p. 132.
316
B. R. Kottje B. Moeller, Okumenische Kirchengeschichte, Ih Mittelalter
und Reformation. Pp. XII + 472. Mainz: Matthias-Grünewald; Munich: Kaiser,
1973. DM. 39, vol. II, p. 369. (Se va prescurta în continuare Okumenische...).
365
 Istoricul protestant Paul Johnson socotește semnificativ
faptul că cea dintâi lucrare a lui Calvin a fost un Comentariu la
De clementia a lui Seneca, operă elitistă în ton care aprobă doc-
trina stoică a predestinației317 care va sta în centrul concepției
antropologice și soteriologice a lui Calvin.
Anul publicării Comentariului este cu aproximație și
anul în care autorul a cunoscut, așa cum va mărturisi mai târziu,
acea „conversio subita”. Atunci când vorbește despre această
convertire subită, Calvin nu lasă să se înțeleagă dacă este vorba
despre o certitudine experimentală a propriei sale predestinări
sau pur și simplu despre o convertire subită318. Dacă nu se poa-
te ști ce a însemnat exact această convertire, se poate totuși de-
duce că de acum înainte religia va ocupa rolul principal în pre-
ocupările sale319. Nu se știe dacă el a intenționat să se rupă de
Biserica Apuseană sau dacă, mai degrabă, împrejurările l-au
silit spre acest pas. În orice caz, el era încă membru al cercului
umaniștilor de la Paris, condus între alții și de prietenul său Ni-
colas Cop, ales în 1553 Rector al Sorbonei.
La 1 noiembrie în acel an, noul rector în cuvântul de
deschidere al cursurilor Universității, folosind un limbaj îm-
prumutat de la Erasmus și Luther, a cerut reformarea Bisericii,
a vorbit despre îndreptarea doar prin credință fără fapte, și des-
pre injustiția persecuțiilor. Unii istorici socotesc că la redacta-
rea acestui text, rectorul Cop ar fi fost ajutat într-un fel și de
Calvin320. Alții socotesc acest lucru foarte improbabil, admi-
țând doar că viitorul reformator simpatiza cu aceste idei321.
Ideile exprimate de noul rector au creat atâta agitație în-
cât Francisc I a luat măsuri împotriva „Lutheranilor”. Cop și

317
Paul Johnson, A History of Christianity, p. 287. (Se va prescurta în con-
tinuare A History of...).
318
C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histoire des..., III, p. 223.
319
W. Walker, A History of the Christian...., p. 349.
320
B. R. Kottje, B. Moeller, Okumenische..., I, p. 371.
321
W. Walker, A History of the Christian..., p. 350.
366
Calvin au trebuit să se refugieze. Calvin a aflat mai întâi adă-
post la un prieten Angouleme. La Noyon, unde s-a dus pentru a
renunța la stipendiile care i-au fost acordate, a fost întemnițat o
vreme. Acest lucru l-a convins că Franța nu îi mai acordă sigu-
ranță și la începutul lui 1534 se afla la Basel.
Dar orașul de care se va lega activitatea reformatoare a
lui Calvin a fost Geneva. Acest oraș era centrul Elveției franco-
fone. Doar cu câțiva ani în 1531 orașul își câștigase independența
de sub tutela ducelui Christian al III-lea din Casa de Savoya,
ajungând cu sprijinul Romei pe scaunul episcopal din acest bogat
oraș comercial. Cu independența politică a Genevei, a încetat și
exercitarea activității episcopale aici în orașul Geneva, după
exemplul altor orașe elvețiene îmbrățișând Reforma. Între pre-
dicatorii primiți aici s-a aflat și Guillaume Farel, fostul colabo-
rator al episcopului Briconnet de Meaux.
Ceea ce a urmat a fost confuzie și indisciplină. Farel ca-
re nu era în stare să facă față situației create i-a cerut lui Calvin,
care trecea prin Geneva în iulie 1535, să rămână și să îl ajute să
organizeze noua rânduială de la Geneva.
Numit profesor și predicator, Calvin a început să orga-
nizeze viața religioasă a Genevei, introducând o disciplină se-
veră și alcătuind un Catehism ce trebuia acceptat de toți cetățe-
nii orașului. Dar Geneva nu era pregătită să accepte această se-
veritate și doi ani mai târziu misiunea lui Calvin a sfârșit în ce-
ea ce părea un eșec definitiv. Exilat de către Consiliul orașului, el
s-a îndreptat spre Strasbourg, unde îl invitase Bucer, organiza-
torul Reformei în acel oraș. Farel se stabilise la Neuchatel.
Cei trei ani petrecuți de Calvin la Strasbourg ca
pastor al refugiaților francezi, sunt socotiți de unii istorici a
fi fost cei mai fericiți din viața sa322. Aici se va căsători, în
1540, cu Idelette de Bure. A găsit el să scrie o nouă și lărgită
ediție a lui Institutio, în Comentariul la Romani și un Răs-
puns lui Sadoleto.
322
W. Walker, op. cit., p. 353.
367
 În 1541 partida care a hotărât exilarea lui Calvin din
Geneva a pierdut puterea și noul Consiliu orășenesc l-a invitat
să se reîntoarcă.
Sunt acceptate de către conducerea Genevei așa-
numitele Ordonnancea Ecclesiastiques, o adevărată constituție
bisericească pe baza căreia se organizează viața bisericească
protestantă din acest oraș.
Sunt stabilite patru oficii: pastori, învățători, diaconi și bătrâni.
Calvin a făcut acest lucru pentru că acum și aici la Ge-
neva problema nu mai era poziția față de papalitate ca în cazul
lui Luther, ci constituirea unei noi forme de autoritate.
Luther a pus accent pe preoția universală și Calvin a ac-
ceptat-o și el teoretic, dar socotea că este nevoie de un ministe-
riu purificat întrucât Reforma a lăsat autoritatea ministeriului
creștin vagă și nesigură, cunoscându-se în Protestantism o criză
de autoritate. Cu excepția cazului când anumiți reformatori se
bucurau de autoritate personală, autoritatea era exercitată de
prinț sau de magistrații orașului.
Calvin a dorit să organizeze comunitățile creștine care
au acceptat Reforma în forma inițiată de el în așa fel încât să
reafirme independența Bisericii și autoritatea divină a slujitori-
lor ei: „Puține lucruri erau democratice în Constituția ideală a
lui Calvin”323
Pastorii conduceau serviciile religioase, făceau exegeza
biblică, îi examinau pe candidații care intenționau să devină
pastori, pe care ei îi alegeau.
Tot pastorii alegeau pe învățători care conduceau siste-
mul școlar socotit factor esențial în educația religioasă.
Diaconii se îngrijeau de săraci și supravegheau spitalele.
Bătrânii – cea mai caracteristică treaptă a conducerii bi-
sericești în sistemul lui Calvin – erau laici care împreună cu
pastorii formau Consistoire-ul care se ocupa cu disciplina, su-
pravegherea, viața morală a cetățenilor.
323
Owen Chadwick, The Reformation, p. 83.
368
 De felul cum acționau aceste Consistoire ne putem da
seama din procesele verbale păstrate din 1542. Astfel știm că o
femeie a fost judecată pentru că a îngenuncheat la mormântul
soțului ei zicând: „Requiescat în pace”, un aurar pentru că a
confecționat un potir, un frizer pentru că a tuns un preot, o fe-
meie de șaizeci și doi de ani pentru că s-a căsătorit cu un bărbat
de douăzeci și cinci de ani324. Două familii respectabile din
Geneva, deasupra oricărei bănuieli se trezesc în temniță pentru
că au dansat cu prilejul unei serbări de familie325.
Consistoriile aveau puterea de excomunicare, mulți ad-
versari ai lui Calvin suferind această pedeapsă, unii dintre ei
fiind chiar executați.
Este ironic faptul că nimeni altul decât cel care în prefața
la Institutio, adresându-se regelui Francisc I, condamnă persecu-
tarea și executarea unor oameni în Franța pe motive religioase a
fost cel care a determinat condamnarea unor oameni la moarte
atunci și acolo unde deținea el puterea. Numai până în 1546 au
fost condamnați la moarte cincizeci și opt de persoane326
Între cei condamnați și executați la Geneva este celebru ca-
zul medicului spaniol Miguel Servetus, om de geniu descoperitorul
circulației pulmonare a sângelui. Acesta a activat ca medic în Lyon
și a publicat sub pseudonim o lucrare cu caracter unitarian. Acesta a
fost identificat pentru autoritățile catolice de un prieten al lui Calvin
și cu dovezi oferite de Calvin. Condamnat la ardere pe rug, scapă
de închisoare și fuge la Geneva unde este arestat și executat. Sfârși-
tul tragic al lui Servetus a constituit „unul din cele mai deplorabile
scandaluri din istoria Reformei”327. De altfel Calvin a mai avut dis-
pute și cu Castellion și Bolșer care toate au dovedit dogmatismul
său intolerant și lipsa de moderație în urmărirea dușmanilor săi.

324
P. Johnson, A History of...., p. 288.
325
G. Blond, Furioșii..., p. 153.
326
C. Bihlmeyer, H. Tuchle, Histore des..., III, p. 225.
327
James Mackkinnon, Calvin and the Reformation, Longmans, Green &
Co., London, New York, Toronto, 1936, p. 152.
369
 Sistemul realizat de Calvin s-a apropiat cel mai mult de
ideea unei societăți creștine totale, mai mult decât a fost în sta-
re Catolicismul să realizeze acest lucru328.
G. Blond scrie: „Faptul că la Geneva nu am asistat la o
prăbușire răsunătoare a profetului dictator rămâne istoricește de
mirare”329. Aceasta cu atât mai mult cu cât Calvin nu s-a bucu-
rat de popularitate. În pragul morții el a scris despre locuitorii
Bernei: „mai mult s-au temut de mine decât m-au iubit”. Ace-
lași lucru este adevărat și în legătură cu cetățenii Genevei. Se
spune că unii îi ziceau în batjocură Cain330.
El era auster, fără plăcere pentru mâncare și băutură.
Era grav, îi lipsea exuberanța lui Luther și bucuria de a trăi a
acestuia, căldura și generozitatea reformatorului german. Cal-
vin era un om al textelor de lege, al „cărții, al autorității”.
Aceasta îi era formația. Dar în același timp el este un exemplu
care ilustrează teoria conform căreia concepțiile dogmatice ale
unui om tind să reflecte predispozițiile sale emoționale și me-
diul familiar331. Să nu uităm că după moartea timpurie a mamei
sale, el împreună cu fratele și sora sa au fost crescuți de un tată
foarte autoritar.
Ajungem astfel la discutarea doctrinei lui Calvin așa
cum este ea înfățișată în Institutio. Această lucrare este „cea
mai ordonată și sistematică prezentare populară a doctrinei și
vieții bisericești produse de Reformă”332. Gândirea lui Calvin
era sistematică mai degrabă decât creatoare. Lucrarea sa nu ar
putea fi realizată fără scrisul lui Luther. El de fapt prezintă
concepția lui Luther despre mântuire prin credință și despre
Taine ca peceți ale făgăduinței divine. De la Bucer a luat ac-
centul pus pe slava lui Dumnezeu și pe ideea de alegere. Calvin

328
P. Johnson, A History of..., p. 287.
329
G. Blond, Furioșii..., p. 153.
330
O. Chadwin, op. cit, p. 88.
331
P. Johnson, A History of..., p. 287.
332
W. Walker, A History of the Christian..., p. 350.
370
a sistematizat toate acestea. Foarte specifică lui Calvin este în-
vățătura despre predestinație. El a împins predestinația augusti-
niană la ultima ei concluzie concepând dubla predestinație. Po-
trivit aceste concepții, toți oamenii sunt răi și vrednici de con-
damnare. Pe unii Domnul a plănuit să-i mântuiască prin har, pe
alții să-i condamne la pieire. Totul se face pentru slava lui
Dumnezeu. „Dacă ne întrebăm de ce lui Dumnezeu îi este milă
de unii, iar pe alții îi lasă să piară nu există decât un singur răs-
puns: pentru că așa îi place Lui să facă”333.
Paul Johnson numește această doctrină a alegerii și
condamnării: „înspăimântătoare”.
Calvin însuși a răspuns la unele obiecții venind din par-
tea contemporanilor săi care afirmau că o astfel de doctrină l-ar
înfățișa pe Dumnezeu a fi nedrept, că Dumnezeu este criteriul
dreptății, că El este propria Sa lege și că hotărârile Sale sunt
drepte indiferent de ce credem noi despre ele.
Calvin și-a extins spațiul acordat acestei probleme cu fie-
care nouă ediție a operei sale. El accentuează mereu dreptatea lui
Dumnezeu infirmând că voința lui Dumnezeu este incomprehen-
sibilă și misterioasă și ceea ce ni se pare nouă contradictoriu de-
curge din incapacitatea noastră de a pătrunde aceste lucruri.
Un alt capitol din Institutio pe care Calvin l-a extins cu fie-
care nouă ediție a lucrării a fost cel dedicat Euharistiei, care, de fapt
este cel mai original din întreg sistemul doctrinar al lui Calvin.
El a crezut că învățătura sa despre Euharistie va fi o
formulă de împăcare între luterani și zwinglieni dar a fost res-
pinsă de ambele partide.
Calvin a respins atât transubstanțialitatea catolică cât și
consubstanțialitatea despre care vorbește Luther dar a văzut și
primejdia pe care o prezenta concepția lui Zwingli care dimi-
nua importanța Euharistiei.
El numește Trupul lui Hristos prânz în Euharistie, „ple-
nitudine de viață”, „izvor de viață”, „dătător de viață”.
333
P. Johnson, A History of..., p. 287.
371
 În concepția lui Calvin, Hristos este prezent în Euharis-
tie în mod spiritual, nu material. El distinge în Euharistie între
„semnele materiale” și „lucrurile invizibile”.
Această concepție decurge din concepția sa hristologică
asemănătoare cu cea a lui Zwingli.
În Ungaria și Transilvania calvinismul a ajuns dominant
între unguri, îndeosebi după 1557 când s-a stabilit Confessio
hungarica. În secolele XVI și XVII, reformații unguri din Tran-
silvania au încercat să-i atragă pe românii de aici la calvinism.
Calvinismul a pătruns și în Polonia, Boemia și chiar Rusia.
Dacă respinge caracterul de jertfă al Euharistiei, așa
cum făcuse și Luther, Zwingli înaintea lui, Calvin recunoaște
caracterul tainic al Euharistiei: „Eu nu măsor acest mister cu
măsura rațiunii umane și nici nu îl supun legii naturii”334. În
partea dedicată acestei Sfinte Taine el o numește adesea „mis-
ter”, „binecuvântare mistică”, „mister pe care nici mintea nu îl
poate cuprinde și nici limba nu-l poate exprima în întregime”.
Din Geneva învățătura calvină s-a răspândit în cea mai
mare parte la orașele și satele elvețiene (2/3) înlocuindu-o pe
cea zwingliană, după 1546 când cu ajutorul lui Bucer s-a redac-
tat Confessio helvetica.
Prin Academia Teologică din Geneva (precursoarea
Universității din Geneva) ridicată la culmea înfloririi de ucenicul
și urmașul lui Calvin, Theodor Beza s-a format un spirit și o con-
cepție reformată unitară. Mii de studenți au venit aici din toată
lumea, Geneva devenind Roma protestantismului calvinist.
În Franța hughenoții (cum se numesc acolo calvinii) prind
teren sub ultimii regi ai dinastiei Valois: Farancisc al II-lea,
Carol al IX-lea și Henry al III-lea. În 1559 a avut loc un Sinod
al Bisericii hughenote și publicarea unei Confessio Gallicana.
S-a ajuns la ciocniri urmate cu catolicii, cea mai crâncenă fiind
cea din 23/24 august 1572, „Noaptea Sfântului Bartolomeu”
când cu ocazia nunții de împăcare dintre Henry de Bourbon și
334
Institutio, IV, 17, 24.
372
Margareta de Valois urmau să fie măcelărite toate căpeteniile
hughenote. Au fost măcelărite 20.000 de persoane dar pe tron a
urcat tot un hughenot, Henry al IV-lea și în 1598 acesta a acor-
dat libertate hughenoților prin Edictul de la Nantes.
În Țările de Jos, primele comunități calviniste au fost
întemeiate de refugiați din Franța, Elveția și Germania. În 1559
Guido de Bray a redactat Confessio Belgica. A urmat un război
civil datorită cruzimilor lui Carol Quintul, Filip al II-lea și a duce-
lui de Alba și șapte județe din nord s-au desfăcut sub conduce-
rea lui Wilhelm de Spania constituind Olanda de mai târziu.

Reforma în Anglia

În regatul insular al Angliei, statul controla numirile epis-

copale, iar posturile erau ocupate de oameni ai Bisericii pentru că
puțini se pot măsura cu ei în experiență, iar pe de altă parte pentru
acesta posturile respective nu erau pentru trezoreria regală.
În cercurile mai de jos se păstra wyhlifianism, iar pe de
altă parte și-a găsit sprijinitori în Anglia, între cei învățați
(Erasmus a predicat între 1509-1514, un alt vestit era Thomas
More). Totuși la începuturile lui Henry al VIII-lea (1509-1547)
situația era de așa natură încât nimic nu prevestea o ipostază
bisericească existentă. Ceea ce era baza Reformei în Anglia a
fost dezvoltarea națională care nu tolera amestec în treburile lui
Henry al VIII-lea, care a fost un om cu preocupări intelectuale
și cu putere practică, interesat în teologie, cu simpatie pentru
umanism, popular între supuși și încăpățânat. El este autorul
lucrării teologice îndreptate împotriva lucrării babilonice a lui
Luther, pentru care a fost de partea papei Leon al X-lea, pri-
mind titlul de defensor.
Henry a fost destinat carierei eclesiastice, fratele său
mai mare Arthur fiind moștenitorul tronului. Acesta însă a mu-
rit și Henry a moștenit tronul și pe logodnica acestuia Catherine
de Aragon, fiica lui Ferdinand și a Isabelei a Spaniei și mătușa

373
lui Carol Quintul. Motivele ruperii căsătoriei cu Catherina nu
trebuie căutate în întregime în senzualitatea brutală a lui Henry.
Războiul rozelor se terminase în 1485. Absența unui moșteni-
tor de parte bărbătească era probabil să producă după moartea
lui Henry un război civil. Era puțin probabil ca regina Catherina
care născuse șase copii, dintre care doar unul a rămas în viață,
va mai putea avea alți copii. Henry dorea o soție și un moșteni-
tor de parte bărbătească.
Aleasa lui Henry era Anna Boleyn – una din doamnele
de onoare de la curte. Un divorț de Catherina ar fi putut fi obți-
nut dacă războiul din Europa n-ar fi fost câștigat de Carol
Quintul, iar papa Clement al VII-lea învins a trebuit să dea răs-
puns negativ lui Henry. Cancelarul Angliei, a fost înlocuit cu
Thomas More (1530).
Acordarea divorțului de către papă fiind exclusiv, Hen-
ry a hotărât să se sprijine pe sentimentul național de ostilitate
față de stăpânirea străină, pentru a rupe definitiv cu papalitatea
sau pentru a pune în primejdie controlul papal în Anglia pentru
a obține ceea ce dorea.
Henry reușește să obțină confirmarea lui Cranmer, care
era înclinat spre luteranism și este numit arhiepiscop de Can-
terbury. Acesta rupe căsătoria lui Henry cu Catherina în 1533
după ce în ianuarie aceluiași an se căsătorise cu Anna Boleyn.
În septembrie Anna a născut-o pe Elisabeta – regină.
Papa Clement al VII-lea îl amenință pe Henry cu exco-
municarea. [...]. Drept răspuns parlamentul a votat vestitul Act
prin care Henry și urmașii săi au fost „singurii șefi supremi pe
pământul Angliei”, act prin care regele lua locul papei, fără pu-
tere în cele spirituale (Hirotonia, Sfintele Taine).
Ruptura cu Roma era completă, secularizare executată
fără scrupule de generalul Thomas Cromwell. [...]. Astfel un
număr mare de călugări cartusieni – ordin din Anglia, negând
pretinsa supremație a regelui au fost pedepsiți cu un barbarism
feroce. O lună mai târziu John Fisher și Sir Thomas More care

374
erau distinși prin caracter și erudiție au fost decapitați pentru
aceeași vină. Averile mănăstirilor și așezămintelor bisericești
au fost trecute în patrimoniul regelui, călugării împrăștiați, lă-
sate în paragină mănăstirile.
O serie de valori artistice și culturale au pierit iar An-
glia și-a pierdut caracterul de țară bisericească. În ce privește
conținutul Reformei în Anglia trebuie avut în vedere faptul că
englezilor, al căror caracter era mai sobru le repugna și senzua-
lismul Renașterii italiene și brutalitatea exagerată a predicii și
acțiunii lui Martin Luther. Aceasta explică și faptul că nici ab-
solutismul regal și nici influența noilor idei n-au putut opri tra-
diția bisericească și culturală a poporului englez de a păstra ca-
racterul harismatic și tradițional, caracter care lipsește tuturor
celorlalte Biserici ieșite din Reformă.
Cu excepția substituirii propriei autorități la cea avută
anterior de papă, Henry vroia să fie șef al unei Biserici Anglo-
Catolice. În anul 1539 a publicat cele șase articole prin care
cerea ca fiecare englez să respecte transubstanțialitatea, împăr-
tășirea fără potir, celibatul și castitatea clerului, spovedania.
Arhiepiscopul Cranmer, căsătorit cu o luterană (fiica lui
Osiander) a trebuit să-și expedieze soția în Germania. Anna
Boleyn a murit pe eșafod acuzată de adulter în mai 1536. După
unsprezece zile Henry s-a căsătorit cu Jeane Seymour care i-a
născut lui Henry un fiu, viitorul rege Eduard al VI-lea. Celelal-
te trei soții ale lui Henry n-au avut influență asupra Bisericii
Angliei. [...].
Aceste execuții (în jur de 300) au contribuit la răspândirea
sentimentului antiroman mai mult decât toate eforturile regilor
Henry al VIII-lea și Eduard al VI-lea. Era sigur că urcarea pe
tron a unei noi regine va produce sau schimbări sau război civil.
La moartea Mariei în 1558 a urcat pe tron sora sa Elisa-
beta (1558-1603), fiica Anna Boleyn. Dintre toți copiii lui Henry,
ea era singura care îi semăna tatălui ei în abilitate, perspicacitate și
popularitate. Prin natura lucrurilor ea era o protestantă.

375
 Schimbările în politica religioasă le-a realizat cu multă
precauțiune. Noul Act de supremație votat de parlament la 29
aprilie 1559 nu îl mai numeau pe monarh „capul suprem” al Bise-
ricii, ci guvernatorul suprem. Autoritatea papei asupra Bisericii
Angliei și toate dările către acesta au fost din nou revocate și sunt
impuse actele de supremație sub Henry și rânduielile bisericești de
sub Eduard. Rezistența catolică (aproape toți episcopii și o parte
din cler) produce aproape două sute de martiri. Arhiepiscop a fost
ales Matthew Parker – fostul capelan al Annei Boleyn. Acesta a
redus la 39 de articole Mărturisirea de credință care din 1571 de-
vine cartea simbolică a Bisericii Anglicane. Privită din perspecti-
va celor 39 de articole și a lui Book of Common Prayer – Biserica
Anglicană ocupă o poziție intermediară între catolicism și protes-
tantism, ceea ce a ușurat tratativele cu Biserica Ortodoxă.
Aceia care nu au voit să accepte hotărârea episcopală a
Bisericii Angliei au fondat Biserica prezbiterială. [...]. Mai
mulți extremiști care erau prezbiterieni ajung la putere conduși
de Oliver Cromwell (1649-1660).
În Scoția ideile Reformei au luat formă luterană și mai
apoi calvină. Predicatorul și reformatorul a fost John Knox
(†1572), un om foarte sever. [...].

Henry al VIII-lea (1509-1547)

1521 – defensor fidei. Cere lui Clement al VII-lea să

anuleze căsătoria. Papa răspunde non possumus.
Thomas Wolsey – arhiepiscop de Canterbury, înlăturat
și înlocuit de Thomas Morus (1530).
1531 – clerul Angliei îl recunoaște pe Henry șef suprem
al Bisericii Angliei.
1532 – Thomas Cranmer – arhiepiscop de Canterbury
(căsătorit cu nepoata lui Andrei Osiander).
1533 – anulează căsătoria cu Catherina. Are loc încoro-
narea Annei.

376
 1534 – Act of Supremacy (Henry - supreme heed); papa
îl excomunică pe rege.
1535 – Thomas Cromwell – vicar general. Thomas Mo-
rus și John Fisher – executați.
1539 - cele șase articole. Căsătoria cu Jeane Seymour.

Eduard al VI-lea (1547-1553)

- ducele de Somerset
- evoluția spre calvinism
- se abrogă cele șase articole
1549 – Thomas Craumer – compune Book of Common
Prayer
1552 – 2 articole.

Maria Tudor (1553-1558)

28 arderi pe rug între care și Cranmer.

Elisabeta I (1558-1603)
1559 – Actul de conformitate
Supreme Govenor
Matthew Parker – 39 articole.

377
 Lecția XLIV

Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XV-XVIII

Rușilor nu li s-a părut o simplă coincidență că atunci

când Imperiul Bizantin a încetat să mai existe ei lepădau jugul
suzeranității tătare.
În același timp Biserica Ortodoxă Rusă își dobândea in-
dependența (autocefalia) față de Constantinopol mai mult din
întâmplare decât cu intenție.
La Conciliul de la Ferrara-Florența, Isidor mitropolitul
rușilor (grec de origine) a fost unul din sprijinitorii unirii cu
Roma. Reîntors la Moscova în 1441 el a fost întemnițat, dar a
scăpat și a fugit la Roma.
Scaunul rămânând vacant a fost lăsat așa până în 1448
când un sinod al episcopilor ruși a ales un succesor fără a mai
apela la Constantinopol: Iona, care mai târziu a fost canonizat.
Exista la această dată conștiința între unii oameni ai Bi-
sericii că Ortodoxia autentică a fost păstrată doar de ruși pentru
că oficial Imperiul Bizantin, care mai exista încă, acceptase
unirea cu Roma. Această conștiință este exprimată, de pildă de
către călugărul Simion din Suzdal astfel: „Ortodoxia cea mai
bună este în Rusia”335
După 1453, comuniunea dintre cele două Biserici a fost
refăcută dar rușii vor continua să-și aleagă mitropolitul fără a-l
mai aștepta să fie trimis de la Constantinopol.
În 1472 Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505) s-a căsătorit
cu Sofia, nepoata lui Constantin al XII-lea, căsătorie care a stabilit
o legătură dinastică cu Constantinopolul și a oferit o justificare în
plus la crearea ideii că Moscova este a treia Romă (idee exprimată
de călugărul Filotei din Pskov în 1510 într-o scrisoare către țarul
Vasile I). Oamenii Bisericii vedeau această idee legată de țar ca
urmaș al împăraților bizantini în apărarea Ortodoxiei.
335
Alexandre Schmemann, The Historical Road..., p. 311.
378
 Dar de aici au ajuns unii să-și pună întrebarea dacă
Moscova nu ar trebui să fie superioară în rang Patriarhiei de
Constantinopol.
Acest concept a încurajat și apariția unui fel de mesianism
în rândul rușilor din această epocă, ei socotindu-se un popor ales.
Secolul al XVI-lea a fost profund marcat de o separare
între două grupări monastice din Rusia. Conflictul a izbucnit la
un sinod local în 1503 la care călugărul Nil Sorski de la o mă-
năstire din pădurile de dincolo de Volga a lansat un atac împo-
triva posedării de pământuri de către mănăstiri (la acea dată 1/3
din terenurile Rusiei erau proprietățile mănăstirilor). În apăra-
rea dreptului mănăstirilor de a avea proprietăți s-a ridicat Iosif,
starețul mănăstirii Volokolamsk. Aceste grupări s-au numit po-
sesori și neposesori.
Neposesorii și-au atras mânia țarului Vasile al II-lea
pentru că au denunțat divorțul acestuia. Țarul a închis mănăsti-
rile de dincolo de Volga.
Posesorii accentuau obligațiile sociale ale monahismu-
lui: grija pentru bolnavi, ospitalitatea pentru călători, îndatori-
rea de a-i învăța pe alții. Pentru a face aceste lucruri, spuneau
ei, au nevoie de bani. Deviza „bogățiile Bisericii sunt bogățiile
săracilor”. Neposesorii afirmau că datoria de a face milostenie
incumbă asupra mirenilor, în timp ce sarcina principală a călu-
gărului este să se roage pentru semeni. Călugărul trebuie să se
dezlipească de lume.
Cele două grupuri se deosebeau și în ceea ce privește
tratamentul care trebuia aplicat. [...]. Nil condamna toate for-
mele de violență împotriva ereticilor.
Posesorii erau mari sprijinitori ai ideii că Moscova este a
treia Romă. Neposesorii accentuau misiunea profundă a mona-
hismului, că împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta.
Iosif accentua regula și disciplina, Nil legătura personală
dintre Dumnezeu și sufletul omului. Iosif sublinia importanța fru-
mosului, în timp ce Nil se temea că frumosul poate deveni un idol

379
(în suspiciunea sa față de icoane, Nil arată un fel de puritanism,
aproape iconoclasm foarte neobișnuit pentru spiritualitatea rusă?).
Biserica Ortodoxă Rusă a văzut lucruri bune la unii și la
alții și i-a canonizat și pe Iosif și pe Nil. Fără unul din aceste
aspecte viața duhovnicească ar fi fost unilaterală și neechilibrată.
Sfântul Maxim Grecul (1470-1556), prieten cu dela Mi-
randola, el însuși fost călugăr a reprezentat o punte între cele
două grupări.
Tot în secolul al XVI-lea mitropolitul Filip al Moscovei
l-a mustrat pe țarul Ivan al IV-lea cel Groaznic în mod public
în timpul Sfintei Liturghii pentru cruzimea și nedreptățile să-
vârșite. Ivan a poruncit ca mitropolitul să fie închis. În închi-
soare acesta a fost strangulat iar Ivan l-a tratat în mod diferit pe
călugărul Vasile Fericitul din gruparea „nebuni pentru Hristos”.
Acesta l-a criticat pe țar că nu l-a pedepsit, ci i-a arătat cinste. [...].
Arhiepiscopul de Rostov i-a cerut lui Ieremia să aprobe
ridicarea scaunului Moscovei la rang de Patriarhie (urmând
imediat după Constantinopol).
Ieremia a spus că nu este împotriva declarării scaunului
Moscovei ca Patriarhie de felul Ohridei sau Ipekului. În cele
din urmă prin danii deosebite, Ieremia a fost convins să cedeze
și la 26 ianuarie 1589, când Iov a fost înscăunat de un sobor de
ierarhi ca patriarh, ocupând locul al cincilea.
A urmat în secolul al XVII o perioadă de reconstrucție
și reformă în toate domeniile vieții naționale în Rusia.
Pe plan bisericesc, la nivel de parohie, se căuta ridica-
rea vieții morale a clerului și poporului, se luptă împotriva be-
ției, pentru respectarea posturilor, pentru predică. Această miș-
care era pe linia curentului posesorilor.
În 1652-1653 a izbucnit o neînțelegere între grupul re-
formatorilor și patriarhul Nikon (1605-1681). Acesta a cerut ca
practicile din viața bisericească din Rusia să fie făcute confor-
me cu cele din patru patriarhate, iar cărțile de cult îndreptate
după cele grecești.

380
 Dacă ar fi procedat mai cu tact, Nikon ar fi reușit pentru
că patriarhul Filaret a făcut unele îndreptări fără a trezi opoziție.
Neronov și Avakum (conducătorii grupării reformatoare)
au refuzat să accepte îndreptările propuse de Nikon (Avakum a
fost ars pe rug).
În felul acesta s-a născut mișcarea raskolnicilor care con-
tinuă până astăzi, ei fiind împărțiți în popoviți și bezpopoviți.
Nikon a început să se amestece și în treburile statului,
trezind antipatia țarului Alexei. În 1658 Nikon s-a retras fără a
renunța la scaun. Sinodul din 1666-1667, prezidat de patriarhii
Alexandriei și Antiohiei au hotărât în favoarea reformelor lui
Nikon, dar împotriva persoanei acestuia. Nikon a fost depus.
Atunci când patriarhul Adrian a murit în anul 1700, ța-
rul Petru cel Mare (1682-1725) n-a mai luat măsurile necesare
pentru alegerea unui succesor. Acum începe așa-numita peri-
oadă sinodală din istoria Bisericii Ruse care va dura până în
1917. Ea a dobândit o bază juridică prin Regulamentul duhov-
nicesc (1721) prin care a fost suprimată Patriarhia, ca formă de
conducere a Bisericii Ruse, și înlocuită cu Sfântul Sinod alcătu-
it din doisprezece membri, din care doar trei erau ierarhi iar
restul dintre călugări și preoți de mir.
După cum se vede, această formă nu era ortodoxă, ci
copia sinoadele protestante din Germania. Membrii sinodului
nu erau aleși și nici numiți de Biserică, ci numiți de către țar
care era numit „judecătorul suprem al Colegiului duhovnicesc”.
La ședințele sinodului participa procuratorul, un fel de ministru
al cultelor. Aceasta întrucât Biserica era privită ca un departa-
ment al statului. Regulamentul Organic cerea preoților să tră-
deze secretul spovedaniei, în cazuri pe care le considerau dău-
nătoare statului. Monahismul, care este numit „originea nume-
roaselor dezordini și tulburări” a suferit o serie de îngrădiri în
privința întemeierii de noi așezăminte sau privitor la vârsta de
intrare în mănăstiri (femeile doar după cincizeci de ani). Aceas-
ta într-o vreme în care mănăstirile erau principalele centre ale

381
vieții sociale în Rusia în momentele principale ale istoriei Bise-
ricii Ruse de dinainte de epoca sinodală ne arată că nici înainte
Biserica n-a fost independentă. Ea a fost totuși distinctă.336
Biserica era distinctă de Stat, nu depindea de acesta în
ce privește structura și existența ei. „Statul recunoștea o lege
mai presus decât cea proprie, adevărul creștin al cărei păstră-
toare era Biserica”.
În realizarea transformărilor în viața Bisericii, Petru cel
Mare a fost ajutat de episcopul Teofan Procopovici.
Politica bisericească a lui Petru cel Mare a fost continu-
ată de urmașii săi la tron. În timpul țarinei Ana (1730-1740)
ministrul german al acesteia a introdus limba și moda germană,
a luat măsuri împotriva cărții Piatra credinței, scrisă de Ștefan
Iavorski, locțiitorul scaunului Moscovei (scrisă sub influență
romano-catolică), carte în care se combate protestantismul.
Țarina Elisabeta (1741-1762) a confiscat mare parte din
proprietățile bisericești, iar Ecaterina a II-a (1762-1796) a în-
chis mai bine de jumătate din mănăstiri și a impus limite cu
privire la numărul călugărilor. Aceste măsuri împotriva mănăs-
tirilor, au avut urmări foarte grave mai ales în regiunile mai
îndepărtate ale Rusiei unde acestea reprezentau de fapt singure-
le centre culturale și de caritate337.
Secolul al XVIII-lea a început cu transformările operate de
către Petru cel Mare care a deschis calea pentru o serie de influențe
apusene în viața Bisericii Ruse, atât în teologie, cât și în artă.
Dar imaginea acestei perioade nu este întreagă dacă nu
amintim faptul că dincolo de influențele apusene, o viață creș-
tină autentic ortodoxă a continuat în Rusia. Reprezentantul cel
mai cunoscut al acesteia a fost Sfântul Tihon de Zadonsk
(1724-1783), episcop de Voronej. Deși el a fost influențat de
spiritualitatea apuseană (Sfântul Ioan al Crucii), el a rămas to-
tuși adânc înrădăcinat în tradiția răsăriteană. El s-a remarcat pe

336
Al. Schmemann, The Historical Road..., p. 332.
337
K. Ware, The Orthodox Church, p. 127.
382
tărâmul predicii și mai ales în cel al grijii pentru săraci și pen-
tru oamenii simpli. Îi făcea mare plăcere să-i ajute pe săraci și
să stea de vorbă cu oamenii din păturile de jos.
Tot lui i-a aparținut Paisie Velicicovsky (1722-1794),
care dezamăgit de accentele seculariste ale educației s-a dus la
Athos, iar de acolo a venit în Moldova unde a rămas până la
sfârșitul vieții.
Dar Filokalia tradusă de el în limba slavonă (tipărită la
Petersburg în 1793) și ucenicii săi care se vor reîntoarce în Ru-
sia vor determina o renaștere spirituală acolo338.

338
T. M. Popescu, et alii., Istoria Bisericească Universală, București, 1956,
vol. II; T. Ware, The Orthodox Church, Baltimore - Maryland, 1964; Al.
Schmemann, The Historical Road of Eastern Christianity, Chicago, 1966.
383
 Lecția XLV

Relații inter ortodoxe: Relațiile dintre Constantinopol

și Moscova în secolele XVI-XVIII

Pentru a înțelege aceste relații în epoca de care ne ocu-

păm trebuie reamintite momente importante din epoca prece-
dentă ca 1448, când după acceptarea unirii la Florența și fuga
lui Isidor în Apus Biserica Ortodoxă Rusă și-a proclamat auto-
cefalia și spre sfârșitul aceluiași secol, în 1472, căsătoria lui
Ivan al III-lea cu Zoe Paleologhina, nepoata ultimului împărat
bizantin. La încoronarea acestuia ca țar în 1498 mitropolitul
Simion l-a îndemnat „să poarte grijă de toate sufletele și de în-
treaga Creștinătate ortodoxă”.
În felul acesta ideea că Moscova este cea de a treia Ro-
mă se încetățenește tot mai mult.
Marele cărturar Maxim Grecul a fost trimis de patriar-
hul Teolept I în Rusia ca răspuns al țarului Vasile al III-lea de a
primi un bibliotecar priceput.
Una din principalele căi de legătură între cele două Bi-
serici o constituiau călugării care se duceau la Muntele Athos
sau se întorceau de acolo.
Așa precum în Evul Mediu ortodocșii de sub stăpânire
arabă îl socoteau ca protector al lor pe împăratul bizantin, așa
cum ortodocșii din Imperiul Otoman priveau spre Rusia ca spre
cea mai puternică țară ortodoxă.
Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, rușii au început să
sugereze ridicarea scaunului mitropolitan de la Moscova la
rang de Patriarhat. Aceasta s-a întâmplat în timpul lui Ivan al
IV-lea cel Groaznic. Tratative serioase au început în 1587, du-
pă moartea lui Ivan, în timp ce patriarh al Constantinopolului
era Ieremia al II-lea. La această cerere, adresată de țarul Feodor,
Ieremia al II-lea, care era un bun diplomat, a sugerat ca patriar-
hul Ierusalimului să fie trimis la Moscova pentru a prezida

384
ceremonia ridicării în rang, lucru care nu s-a întâmplat. În
toamna următoare, Ieremia însuși a condus ceremonia ridicării
Bisericii Ortodoxe Ruse la rang de Patriarhie, cel dintâi patri-
arh fiind Iov.
La începutul secolului al XVII-lea, după războiul polo-
no-rus când Regatul polonez a încercat să impună pe tronul ța-
rilor pe falsul Dimitrie, rușii l-au ales ca țar pe Mihail Roma-
nov. În acest timp se afla în Rusia patriarhul Teofan al Ierusa-
limului care trecând prin Polonia hirotonise episcopi în 1620
pentru ortodocșii de acolo. Tot Teofan îl va hirotoni la Mosco-
va pe noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Filaret care nu
era altul decât tatăl lui Mihail Romanov. În timpul păstoririi lui
Filaret, Biserica Ortodoxă Rusă și-a sporit mult puterea și pres-
tigiul. Petru Movilă, contemporanul său a încercat să-l convin-
gă să deschidă o Academie teologică și la Moscova.
Țarul Alexei Mihailovici (1645-1676), în timpul căruia
Ucraina a fost recâștigată de la polonezi, a sprijinit reînviorarea
vieții bisericești prin accentuarea culturii grecești și printr-o
legătură mai strânsă cu vechile patriarhate.
El a fost influențat în această direcție de către învățatul
patriarh Paisie al Ierusalimului care a vizitat Moscova în 1649.
Paisie l-a convins pe țar să-l facă mitropolit al Novgorodului pe
Nikon care în 1652 va ajunge patriarh, cel care va iniția refor-
marea cărților de cult, care va duce la criza din Biserica Rusă
rezultând în separarea grupării raskolnicilor.
Fiul lui Alexei, Petru cel Mare, a refuzat să mai nu-
mească un succesor al patriarhului Adrian în 1700.

385
 Lecția XLVI

Biserica Română. Biserica Ortodoxă din Austria și

Ungaria. Creștinii din Balcani

Răstimpul veacurilor XV-XVIII este marcat în această

parte a Europei de creșterea puterii otomane care cucerește țară
după țară ajungând până la porțile Vienei, dar și de declinul aces-
teia și de lupta popoarelor asuprite de turci, pentru libertate.
În ce privește Biserica Ortodoxă Română, în ciuda divi-
zării ei în funcție de granițele politice ale celor trei provincii,
viața bisericească se desfășura în cuprinsul mitropoliilor Țării
Românești, Moldovei și Transilvaniei și cunoaște diferite epoci
de înflorire. Au fost construite și reparate o mulțime de biserici
de către domni ca Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Ba-
sarab și Constantin Brâncoveanu în Țara Românească, Petru
Rareș, Ștefan, Petru Șchiopul, Movileștii, Vasile Lupu și chiar
fanarioții în Moldova; iar în Transilvania mulțimea de biserici
ctitorite de poporul ortodox. Un aspect interesant al vieții reli-
gioase de la noi, dar mai ales al raporturilor interortodoxe îl
constituie lungul și substanțialul șir al ajutoarelor către locurile
sfinte ale Creștinătății (Ierusalim, Sinai, Cipru, Constantinopol,
Muntele Athos etc.).
În relațiile cu alte confesiuni, Biserica Ortodoxă Româ-
nă s-a dovedit tolerantă (ca și în cazul husiților sau catolicilor
așezați în Moldova sau în Țara Românească), dar intransigentă
atunci când se urmărea convertirea românilor la o altă credință
cum a fost cazul în Transilvania. Propaganda luterană în rândul
românilor s-a făcut doar la nivel cultural. Cea calvină a mers
mai departe incluzând măsuri administrative și instituirea așa-
zișilor episcopi „româno-calvini”, iar cea catolică a recurs la
forță și diplomație reușind să înstrăineze o parte dintre românii
transilvăneni. În acele împrejurări românii din Transilvania au
fost ajutați atât din punct de vedere moral, cât și material de

386
către frații lor de peste munți sau de către ortodocșii sârbi din
Imperiu, sau de singura țară ortodoxă necucerită de turci: Rusia.
Secolul XVII a însemnat o epocă de o deosebită strălu-
cire pentru cultura bisericească românească: definitivarea pro-
cesului de introducere a limbii române în Biserică, activitatea
culturală a unor mitropoliți ca Petru Movilă, Simion Ștefan,
Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul. În secolul următor – secolul
luminilor în Apus – la noi a avut loc o renaștere a vieții spirituale.
La această dată, adică în secolul al XVIII în unele regiuni
românești din cuprinsul Imperiului Austriac se afla o numeroa-
să populație sârbă. Aceasta a trecut la nordul Dunării în anul
1690 sub conducerea patriarhului Arsenie al III-lea Cernoievici
și s-a așezat în sudul Ungariei, din Croația până în Banat. Pen-
tru serviciile făcute de sârbi austriecilor aceștia le-au acordat
privilegii deosebite față de restul populației ortodoxe din Aus-
tria și Transilvania, așa-numitele Drepturi ilirice, între care și
acela al unei organizații bisericești proprii. Mitropolia de la
Carloviț cu șapte episcopii care după 1763 îi include și pe ro-
mânii ortodocși din teritoriile aflate sub stăpânire austriacă.
În baza privilegiilor amintite, ortodocșii sârbi aveau
școli teologice. În întreg cuprinsul secolului XVIII se plănuise
înființarea unei școli teologice superioare pentru întreaga Orto-
doxie din Imperiu, la Timișoara. Împăratul Iosif al II-lea a emis
chiar la 1 august 1785 decretul pentru înființarea Seminarului
Ortodox Central la Timișoara, pe cheltuiala statului pentru sâr-
bii și românii din monarhie. Hotărârea nu va fi însă aplicată
datorită decesului împăratului Iosif al II-lea și hotărârii Soboru-
lui de la Timișoara (1790) care stabilea înființarea școlii teolo-
gice superioare la Carloviț deschisă în 1794.
În Serbia, cucerită de turci la 1459, Patriarhia de Peci a
fost suprimată în 1463. Sub stăpânirea turcească, sârbii orto-
docși au reușit să-și păstreze unitatea de credință, să-și poată
alege preoți și episcopi în schimbul haraciului și a serviciilor pe
care le prestau. Unii dintre sârbi au trecut la mahomedanism

387
ocupând poziții înalte în administrația turcească. Unul dintre
aceștia a fost Mehmed ali Socolovici care l-a ajutat pe fratele
său Macarie să ajungă patriarh la Peci, numit de turci Ipek
(1557-1573) care nu mai fusese ocupat de o sută de ani. În felul
acesta încetează jurisdicția Ohridei peste Serbia. Jurisdicția
acestei patriarhii s-a întins peste Serbia, Muntenegru, Panonia,
Croația și Transilvania și așa Macarie l-a sfințit pe Eftimie din
Moldova ca mitropolit al Transilvaniei în anul 1572. Patriarhia
a fost desființată de Samuel I în 1766. Patriarhia de Ipek avea
aproximativ opt mitropolii și treizeci și două de episcopii.
Muntenegru cu capitala la Cetinje și-a apărat cu îndârji-
re libertatea. În a doua jumătate a veacului al XV-lea, Munte-
negrul a fost nevoit să recunoască autoritatea Porții Otomane
dar niciodată în intervalul care s-a scurs până în 1878, turcii n-au
reușit să îngenuncheze micul și eroicul popor din munți. Spre
a-și înlesni controlul otomanii au apelat la o diversiune binecu-
noscută lor: sabotarea unității naționale prin „turcirea unora
dintre localnici, capcană în care poporul nu s-a lăsat atras, in-
tenția perfidă a «turciților» fiind demascată de stegarii libertății
Muntenegrului, adunați în jurul Mitropolitului. Acesta repre-
zenta o autoritate distinctă investită cu atribuțiuni statale și re-
ligioase supreme”339.
A existat în Muntenegru o adevărată dinastie Njegoš de
mitropoliți.
În concluzie, se poate spune că Bisericile Ortodoxe din
Sud-Estul Europei au trecut prin momente grele fiind asuprite
pe de o parte de turci care au încercat turcirea unora din aceștia
(cu mai multe rezultate în Albania), iar pe de altă parte fiind
expuse prozelitismului calvin dar mai ales romano-catolic.
În acele momente grele ele s-au ajutat între ele și au
primit un sprijin substanțial din partea Rusiei.

339
Titus Vîjeu, Note despre un mare poet prefață la volumul Njegos, Edi-
tura Albatros, București, 1978.
388
 Lecția XLVII

Relațiile dintre Biserica Constantinopolului și

Biserica Ortodoxă Română

La începutul secolului al XVI-lea în anul 1503 Radu cel

Mare, domnitorul Țării Românești îl aduce aici la noi pe fostul
patriarh ecumenic, Nifon al II-lea pentru a reorganiza viața bi-
sericească dar pleacă la Muntele Athos în 1505 în urma unei
neînțelegeri cu domnul.
Este lung șirul patriarhilor Constantinopolului care vor
trece prin Țările Române. Dărnicia domnilor noștri îi încuraja
pe patriarhi să vină după ajutoare.
Ioachim I, urmașul lui Nifon al II-lea pe scaunul patriar-
hal, vine în Moldova unde nu a fost primit de Bogdan al III-lea,
fiul lui Ștefan cel Mare, și a murit la Târgoviște.
Neagoe Basarab l-a invitat în august 1517 la sfințirea
bisericii de la Curtea de Argeș pe patriarhul Teolipt I (1514-
1520) pe care l-a dănit cu sume mari de bani, din care au fost
folosiți pentru acoperirea cu plumb a bisericii patriarhale.
În 1564, în timpul doamnei Chiajna, văduva lui Mircea
Ciobanul se afla în Țara Românească patriarhul Ioasaft, unul
din cei doi gineri ai doamnei Chiajna, Stamate fiind nepotul
patriarhului care s-a aflat în alaiul de nuntă.
După ajutoare pe la noi au trecut și patriarhii Mitrofan
al III-lea, Pahomie al II-lea și Teolipt al II-lea.
Vestitul patriarh Ieremia al II-lea a călătorit și el pe la
noi și în timpul păstoririi sale, Mihnea Turcitul a dănit Patriar-
hiei metocul românesc din Constantinopol Vlah Serai, unde o
vreme a fost și reședința Patriarhiei.
Ieremia al II-lea a trecut prin Țările Române în drum
spre Rusia și la întoarcere a prezidat la București un sinod.
Dintre ierarhii conducători ai altor Patriarhii din Răsărit
pe care i-am pomenit în lecțiile anterioare, Meletie Pigas, patriarhul

389
Alexandriei la sfârșitul secolului XVI a avut strânse legături cu
Țările Române. El a intervenit pentru încheierea păcii între Mihai
Viteazul și Mahomed al III-lea (1595-1603), purtând coresponden-
ță cu domnul român și cu mitropolitul Eftimie al Ungrovlahiei. Co-
respondență a purtat Meletie Pigas și cu Ieremia Movilă, dom-
nul Moldovei și cu fratele acestuia, mitropolitul Gheorghe Mo-
vilă. Acestea s-au petrecut în vremea în care Meletie a îndepli-
nit funcția de locțiitor al scaunului ecumenic.
Relațiile lui Chiril Lucaris cu țările noastre au fost pre-
zentate atunci când ne-am ocupat de personalitatea acestui pa-
triarh și de legăturile lui calvine.
Din secolul al XVII-lea trebuie pomenit cel mai de sea-
mă patriarh al Antiohiei Macarie al III-lea Zaim (1647-1672)
care între anii 1652-1659 a făcut o lungă călătorie prin Moldova,
Țara Românească, Ucraina și Rusia după ajutoare însoțit fiind de
fiul și diaconul său Paul de Alep. De la el ne-a rămas descrierea
călătoriei, un document de o deosebită importanță istorică.
Tot de la Antiohia a venit și patriarhul Atanasie al III-lea
Babbas (1685-1694) care a petrecut la noi mai bine de patru ani
(1700-1704), scriind aici o Istorie a patriarhilor Antiohiei. La
rugămintea acestui patriarh Constantin Brâncoveanu l-a însăr-
cinat pe Antim Ivireanul să pregătească imprimarea unor cărți
liturgice în limba arabă. Și astfel au apărut pe pământ românesc
și cu cheltuiala lui Brâncoveanu două cărți în limba arabă și
greacă: Liturghierul și Ceaslovul.
Plecând de la noi Atanasie a luat cu sine și materialul
tipografic cu caractere arabe. Mai târziu la Alep a tipărit cu
acesta câteva cărți în limba arabă.
Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă a fost tra-
dusă și în limba arabă dar n-a ajuns să fie imprimată, ea rămâ-
nând în manuscris.
Dintre patriarhii Ierusalimului trebuie reținute legăturile in-
tense pe care le-a avut cu Biserica Ortodoxă Română Dositei Nota-
ra, autorul Mărturisirii de credință care a primit girul sinodului în-

390
trunit la Ierusalim în 1672. El a întreprins mai multe călătorii în
Țările Române obținând o serie de danii și o serie de mănăstiri
care au fost închinate Sfântului Mormânt. Pe plan cultural el a
înființat o tipografie la Mănăstirea Cetățuia din Iași, unde a ti-
părit opere teologice bizantine și postbizantine cu un pronunțat
caracter polemic antilatin.
Tot Dositei semnează prefața Bibliei de la București din
1688, a lui Constantin Cantacuzino.
La hirotonia lui Atanasie Anghel la București, în ianua-
rie 1698, i-a cerut acestuia împreună cu mitropolitul Teodosie
să semneze o mărturisire de credință în douăzeci și două de
puncte și în 1701 i-a trimis o scrisoare de mustrare pentru pără-
sirea credinței strămoșești.
Nepotul lui Dositei, Hrisant Notara (1707-1731), a
ajuns patriarh al Ierusalimului cu ajutorul lui Constantin Brân-
coveanu și a vizitat și el Țările Române, tipărind aici o Istorie a
patriarhilor Ierusalimului.

La ruși

Ștefan Iavorski (†1722) – arhiepiscop de Cernigov, loc-

țiitor de patriarh, autorul lucrării Piatra credinței – operă de
combatere a învățăturilor protestante, acuzată de influențe cato-
lice (urmându-l ca model pe Bellarmin).
Teofan Procopovici – cursuri de teologie, predici, un
catehism.
Sfântul Tihon Zadonsk (f 1783) – vestit prin predicile sale.
Mitropolitul Platon al Moscovei (†1812) – a compus în
1765 vestitul Catehism tradus în mai multe limbi (în românește
de opt ori, între alții și de Gheorghe Lazăr). Acest Catehism
este prima operă teologică în limba rusă. A mai lăsat scrieri
contra raskolului.

391
 Lecția XLVIII

Raportul dintre Biserica Ortodoxă și protestanți:

Ieremia al II-lea, Meletie Pigas, Chiril Lucaris

Reforma a fost o criză a Bisericii Apusene și ea nu a

afectat în mod direct Biserica Răsăritului, dar în curând Reforma
se va răspândi și în unele țări cu populație ortodoxă și ortodocșii
vor fi siliți să facă față noilor situații. (Polonia, Transilvania).
Ortodocșii din Imperiul Otoman urmăreau schimbările
politice produse de luptele religioase din Apus, nădăjduind că
le-ar putea veni ceva ajutor din această nouă situație.
Puterile apusene, din ambele grupe la rândul lor erau in-
teresate în sprijinul moral al Bisericii Ortodoxe care era privită
atât de catolici cât și de protestanți ca o reprezentantă credinci-
oasă a tradiției străvechi a Bisericii. Una din problemele viu
discutate între Roma și Bisericile Reformei era tocmai aceea
dacă Roma a rămas credincioasă tradiției străbune a Bisericii
sau era vinovată de inovații nedorite. Iar în ceea ce privește Re-
forma aceasta reprezenta o întoarcere la doctrina și la practica
Bisericii primare sau era o deviere de la acestea. Mărturia Bise-
ricii Ortodoxe era cu atât mai importantă.

Dezbinarea Bisericii în Transilvania

1683: înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei.

1691: prima diplomă leopoldină (adevărata constituție a Tran-
silvaniei pentru un veac și jumătate).
1699: Pacea de la Carloviț. Poarta recunoaște trecerea Transil-
vaniei sub stăpânirea Habsburgilor.
1697: Un pretins sinod de „unire” sub Teofil.
1697: Moare Teofil și este ales Atanasie Anghel.
1698: Atanasie hirotonit de către mitropolitul Teodosie. Paul
Baranyi pleacă la Viena pentru a prezenta un plan de unire a

392
românilor. Împăratul dă o rezoluție conform căreia românii se
pot uni cu oricare din cele patru confesiuni sau să rămână orto-
docși. Cardinalul L. Kollonich – cei ce se unesc să accepte cele
patru puncte florentine.
1698: 7 octombrie „Manifestul de unire” semnat de treizeci și opt de
protopopi: să se păstreze slujba, Liturghia, calendarul și posturile.
1699: 16/28 februarie prima diplomă leopoldină. Împăratul ex-
primă satisfacția pentru convertirea românilor, grecilor și rute-
nilor, cu acceptarea tuturor învățăturilor, în special a celor patru
puncte florentine. Atitudinea echivocă a lui Atanasie, care tipă-
rește două cărți pur ortodoxe: Bucoavnă și Chiriacodron.
1700: Constantin Brâncoveanu îi dăruiește moșia Merișani.
Soborul de la 14 septembrie nu face pomenire de unire.
1701, 7 ianuarie: Atanasie convoacă treizeci de protopopi și
mai mulți preoți care exprimă dorința menținerii lui Atanasie în
scaun. Douăzeci și două de acuzații catolice împotriva lui Ata-
nasie care cedează.
1701, 19/30 martie: a doua diplomă leopoldină, adevăratul act
de întemeiere a Bisericii Unite. 24 martie hirotonia lui Atanasie
ca preot apoi ca episcop.
În ceea ce-l privește pe Martin Luther acesta a luat apă-
rarea Bisericii Ortodoxe în disputa pe care a avut-o cu Eck la
Leipzig (1519), atunci când acesta din urmă a declarat că Bise-
rica Ortodoxă este schismatică și că este leagănul ereziilor ca
cea a lui Nestor, Eutihie și Acachie. Luther a răspuns că Biserica
Răsăritului nu este schismatică pentru că niciodată n-a acceptat
supremația Romei și că și Biserica Romei și-a avut ereticii ei,
ca de pildă pe Pelagiu. În această dispută Luther a afirmat că
Biserica Ortodoxă reprezintă tradiția autentică a Creștinismului
primar, cu mult mai bine decât o fac teologii catolici340.
Ph. Melanchton s-a gândit că ar fi bine să stabilească o
legătură amicală cu Biserica Ortodoxă. Pentru aceasta l-a ales
pe carfiotul Antonie Eparhul care trăia la Veneția. Se pare că în
340
St. Runciman, The Great Church, p. 239.
393
1542 el i-a scris lui Antonie Eparhul încercând să-i câștige
simpatia pentru Reformă. În scrisoarea de răspuns din 1543,
Eparhul i-a scris lui Melanchton că socotește unele din învăță-
turile Romei a fi greșite. S-a arătat interesat mai mult de aspec-
tele politice ale Reformei pe care le considera primejdioase și
dezastruoase, pentru că încurajau intriga și rebeliunea împotri-
va lui Carol al V-lea pe care Antonie Eparhul îl socotea a fi
singurul în stare să-i alunge pe turcii din Europa.
În 1555 Melanchton face cunoștință cu aventurierul
grec Iacob Basilicus Mercati, care nu este altul decât Iacob He-
raclid Despotul sau Despot Vodă.
Un document publicat în anul 1952 1a Poznan (Acta
Tomiciana, XIV, p. 203) și asupra căruia a atras mai întâi atenția
cercetătorul român Șerban Papacostea341 pune începutul con-
tactelor protestanților cu Moldova mult mai devreme decât s-a
crezut până atunci și-l leagă de persoana lui Martin Luther. La
11 martie 1532 un cunoscător al evenimentelor de la Wittemberg,
relata unui corespondent, probabil de la Cracovia, știrea sosirii
la Wittemberg a unui doctor din Moldova venit să-l audieze pe
Martin Luther. Scrisoarea mai informează că anonimul doctor
venise acolo chemat de Martin Luther și că aici se pregătea să
dea o .ediție trilingvă (Walachicha Polonicaque et Teuthonica)
a celor patru evanghelii și a epistolelor pauline.
Este, însă foarte probabil că acest „doctor ex Walachia, vir
canus, qui non germanice sed latine et polnice loquitiv” nu era român
ortodox, ci era membrul unei alte comunități etnice din Moldova.
Melanchton a fost încântat de acesta care l-a convins că
o alianță între luterani și Biserica de Constantinopol s-ar putea
ușor realiza. Heraclid Despotul i-a declarat că patriarhul Ioasaft
al II-lea ar fi vărul său și că patriarhul va fi deschis spre o astfel
de înțelegere și că el însuși ar fi dispus să ajute în această direc-
ție. Heraclid Despotul ajunge însă în Moldova unde reușește să
cucerească tronul de la Alexandru Lăpușneanu în 1561.
341
Moldova în epoca Reformei, „Studii”, XI, 1958, nr. 4, p. 62-63.
394
 Melanchton murise cu un an înainte în 1560. Înainte de
aceasta, însă, în 1559, el a primit la Wittemberg pe diaconul
Demetrius Mysos despre care St. Runciman spune că venea din
Muntenegru cu recomandări din partea lui Heraclid Despotul342.
Alți istorici în special greci, V. Stavridis și C. Mastautonis sus-
țin că acesta era grec și venea la Wittemberg trimis fiind de pa-
triarhul ecumenic Ioasaft al II-lea (1555-1565) la conducătorii
Reformei luterane pentru a se informa despre aceasta.
Șerban Papacostea343 arată că Dimitrie Mysos a fost
sârb de origine și că a îndeplinit la curtea Moldovei funcția de
secretar. Prima sa ședere în Moldova a avut probabil loc în
timpul domniei fiilor lui Petru Rareș și poate la începutul pri-
mei domnii lui Alexandru Lăpușneanu. Apoi după o ședere de
șase ani la Constantinopol unde a îndeplinit funcția de secretar
al Patriarhiei s-a îndreptat spre Germania, unde a intrat în legă-
tură cu capii Reformei.
Din nou Melanchton a crezut că aceasta este o ocazie
potrivită pentru a stabili mult doritul contact cu Patriarhia de
Constantinopol. Melanchton și Mysos au hotărât să traducă în
limba greacă Confessio Augustana. Aceasta s-a făcut de către
învățatul elenist Paul Dolscius din Planen344, fie de către Me-
lanchton însuși ajutat de către Mysos.
Acest punct de vedere era împărtășit deja de către M.
Crusius în Turcograecia, 1584345 care scrie: „Nomine Dolsci
editum, sed a Philippo compositum”. La această concluzie s-a
ajuns datorită faptului că această traducere se îndepărtează de
original, lucru pe care îl putea face doar autorul originalului.

342
St. Runciman, op. cit., p. 246; V. Stavridis, Histoire du Patriarh oecumenique,
p. 143; C. Mastautonis, Ausburg and Constantinopole, Brookline, 1982, p. 8.
343
Diaconul sârb Dimitrie și penetrația Reformei în Moldova, „Romanoslavica”,
XV, 1967, p. 213.
344
St. Runciman, op. cit., p. 240; V. Stavridis, op. cit., p. 243; G. Mastautonis,
op. cit, p. 9.
345
G. Florovsky, Christianity and Culture, Belmont, 1974, p. 158. (Se va
prescurta în continuare Christianity...).
395
 Textul grecesc a fost destinat numai grecilor. El a re-
prezentat mai mult o adaptare decât o traducere. Traducătorii
au domolit tonul juridic al lui Augustene. În locul conceptului
de justificare, ideea dominantă în versiunea grecească este ace-
ea de vindecare.
Toate aceste amănunte sunt importante pentru că acesta
este textul care va fi trimis mai târziu în 1574 patriarhului Ie-
remia al II-lea de către teologii de la Tübingen. S-ar putea ca
explicația să fie aceea că acest text era singurul existent în lim-
ba greacă atunci346.
S-ar putea ca acest text să reprezintă interpretarea pe care
teologii de la Tübingen erau gata să o dea lui Confessio Augustana.
Este interesant faptul că romano-catolicii n-au exploatat
diferențele de text, adică pentru a-i compromite pe luterani în
ochii ortodocșilor.
Demetrius a fost trimis să ducă textul grecesc al lui
Confessio Augustana patriarhului Ioasaft al II-lea, împreună cu o
scrisoare personală din partea lui Melanchton prin care teologul
luteran afirma că cele două Biserici au multe lucruri în comun.
Melanchton a murit în anul următor (1560). Nu există
dovezi că diaconul Demetrius Mysos s-ar fi întors la Constan-
tinopol și ar fi predat patriarhului textul grecesc al lui Confessio și
scrisoarea lui Melanchton.
Profesorul I. Kamiris interpretează lipsa unui răspuns
din partea patriarhului ca însemnând că patriarhul a discutat
conținutul Confesiunii cu diaconul și a găsit multe din învățătu-
rile cuprinse în ea a fi inacceptabile, străine de învățătura Bise-
ricii vechi și din această pricină n-a mai răspuns și a rupt orice
legătură cu Biserica Luterană.
O altă interpretare propune profesorul Ernst. Bevio care
spune că D. Mysos nu s-a mai întors la Constantinopol, ci s-a
îndreptat spre Moldova unde domn era prietenul său Heraclid
Despotul. D. Mysos ar fi rămas aici și după moartea lui Despot
346
G. Florovsky, Christianity..., p. 159.
396
Vodă și în felul acesta nici textul Confesiunii Augustana în tra-
ducere grecească și nici scrisoarea lui Melanchton n-au mai
ajuns la Constantinopol.
În anul 1557 o delegație suedeză a vizitat Moscova. Din
această delegație făceau parte: Laurentius Petri, primul arhie-
piscop luteran al Uppsalei și Mihail Agricola, reformatorul Fin-
landei. Delegații l-au întâlnit acolo și pe mitropolitul Macarie
al Moscovei – la inițiativa lui Ivan cel Groaznic și au discutat
probleme ca: cinstirea icoanelor, postul etc.

Corespondența teologilor de la Tiibingen cu

patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea

Împărații habsburgi de după Carol Quintul au folosit în

funcții de stat și pe protestanți. Astfel în anul 1570 împăratul
Maximilian al II-lea l-a trimis ca ambasador la Constantinopol
pe protestantul David von Ungnad. Acesta l-a luat cu sine ca și
capelan pe Ștefan Gerlach, un tânăr teolog care se afla în legă-
tură cu universitățile luterane din Germania.
Ajuns la Constantinopol, Ștefan Gerlach s-a împrietenit
repede cu Theodor Zygomalas, protonotarul Marii Biserici, ca-
re i-a făcut cunoștință cu patriarhul Ieremia al II-lea, care se
afla acum în prima sa perioadă de patriarhat. La rândul său
Gerlach l-a pus în legătură pe Zygomalas cu cel mai vestit pro-
fesor de greacă din Germania Martin Craus sau Crusius. Prin
Zygomalas Crusius a intrat în corespondență cu patriarhul Ie-
remia pentru care avea mare admirație.
De aceeași părere este și Șerban Papacostea care crede
că D. Mysos a venit în Moldova în ultimii ani ai domniei lui
Lăpușneanu, dar șederea i-a fost întreruptă de prigoana antilu-
terană a domnului347.
În acest climat al relațiilor deja stabilite, în anul 1574
Gerlach a fost îndemnat de către ambasadorul său să scrie în
347
Șerban Papacostea, op. cit., p. 214.
397
Germania și să ceară noi exemplare ale Confesiunii Augustane.
S-au trimis șase copii de către Martin Crusius și Iacob Andreae.
Acesta din urmă era cancelar al Universității din Tübingen și se
făcuse cunoscut prin acțiunea pe care a dus-o împreună cu Martin
Chemnitz pentru restaurarea unității mișcării luterane, acțiune ca-
re a avut ca rezultat Formula de concordie din 1577348.
Este interesant de notat faptul că unul din exemplarele
Confesiunii Augustane a fost tradus în limba georgiană și tri-
mis Bisericii Ortodoxe din Georgia.
Pentru a da un răspuns Confesiunii Augustane, patriar-
hul Ieremia al II-lea s-a consultat cu Teodor Zygomalas și cu
tatăl acestuia Ioan. Răspunsul a fost dat la 15 mai 1576.
Răspunsul este structurat pe cele 21 de articole ale lui
Confessio Augustana.
Așa de pildă, patriarhul Ieremia este de acord cu afir-
mația primului articol că Simbolul niceean trebuie să constituie
baza credinței adevărate, dar adaugă faptul că acesta trebuie să
fie primit în forma sa corectă fără adaosul despre dubla purce-
dere a Duhului Sfânt.
La afirmația despre mântuirea doar prin credință, conți-
nută în articolul 4 al Confesiunii Augustane, patriarhul citează
din Sfântul Vasile cel Mare acel pasaj care spune că harul nu
va fi dat celor care nu trăiesc viață virtuoasă. Mai mult, în Pre-
dica de pe Munte, Mântuitorul înșiră virtuțile care duc la mân-
tuire fără a pomeni credința. Credința fără fapte nu este o cre-
dință adevărată. Patriarhul Ieremia respinge orice ar putea su-
gera predestinația.
Acolo unde Confesiunea Augustană pomenește de sa-
cramente, patriarhul Constantinopolului adaugă că acestea sunt
în număr de șapte și le enumera pe fiecare.
În legătură cu Sfânta Euharistie, Ieremia cere deslușire
despre felul în care înțeleg luteranii prezența Mântuitorului în
această taină pentru că în versiunea germană a Confesiunii Au-
348
C. Mastautonis, op. cit., p. 13.
398
gustane după ce este afirmată realitatea acestei prezențe se adau-
gă: „unter der Gestalt des Brots und Weins”. Patriarhul insistă
asupra necesității de a se folosi pâine dospită, asupra epiclezei.
[...]. Patriarhului i se părea nepotrivită concepția luterană potrivit
căreia cu toate că Trupul și Sângele Domnului sunt prezente în
Euharistie nu există totuși o prefacere a elementelor.
Că Sfintele Taine trebuie administrate doar de preoți hiro-
toniți, patriarhul este de acord cu textul Confesiunii Augustane,
însă adaugă că aceștia trebuie să fi fost hirotoniți în mod valid,
iar ierarhia Bisericii să fie organizată în mod canonic. Este limpe-
de că el se îndoia că acesta era cazul cu Biserica Luterană.
Ieremia a fost de-a dreptul șocat de conținutul articolu-
lui ultim (21) în care se afirmă că: „Viețile Sfinților pot consti-
tui pentru creștini exemple de urmat însă nu ar fi în acord cu
Scriptura să se invoce sfinții ca mijlocitori”.
Patriarhul concede că adorare se cuvine doar lui Dumne-
zeu, însă sfinții și în special Maica Domnului care datorită sfințe-
niei lor au ajuns în cer pot fi invocați în rugăciunile creștinilor.
Invocarea sfinților este un semn de umilință a noastră a păcătoși-
lor cărora ni se potrivește să nu ne adresăm direct lui Dumnezeu,
ci să cerem mijlocirea acelora dintre noi care au ajuns la sfințenie.
La sfârșitul acestei scrisori patriarhul Ieremia le face lu-
teranilor invitația de a se alătura Bisericii Răsăritului, dacă sunt
pregătiți să accepte doctrina acesteia așa cum se găsea ea expusă
în scrisoarea lui și patriarhul se declara gata să-i primească în
comuniune și în felul acesta cele două Biserici vor deveni una.
Răspunsul patriarhului avea un ton amical dar a fost dez-
amăgitor pentru luterani. Documentul nu reprezintă o scriere ori-
ginală și Ieremia nu a intenționat acest lucru. El a fost alcătuit din
izvoare tradiționale, din scrierile unor autori bizantini ca Nicolae
Cabasila, Simeon al Tesalonicului, iar dintre părinții Bisericii în
special Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Hrisostom.
Accentul principal este pus în Răspunsul patriarhului pe
loialitatea față de tradiție. Aceasta constituie fără îndoială

399
dificultatea cea mai mare pentru luterani care accentuau „sola
Scriptura”.
Pe de altă parte, acest Răspuns „este ultima expunere
doctrinară redactată în Răsărit în care influența apuseană este
foarte mică sau inexistentă”349.
Fără îndoială că întreg conținutul acestei scrisori de răspuns
arată interesul real al lui Ieremia al II-lea pentru aceste probleme și
în primul rând pentru unirea celor două Biserici pe care el o vedea
realizându-se prin aderarea luteranilor la Biserica Ortodoxă.
Pentru a alcătui un răspuns la Răspunsul patriarhului, în
1577 M. Crusius și l-a asociat pe Lucius Osiander. Acest răspuns
luteran nu face altceva decât să repete punctele de vedere luterane și
să dea precizările cerute de patriarhul Constantinopolului: se acceptă
prezența reală în Euharistie dar se respinge prefacerea, se afirmă
primirea a doar două sacramente și se respinge cultul sfinților.
În 1579 patriarhul Ieremia a scris cel de al doilea răs-
puns al său în care indica punctele pe care ortodocșii nu pot să
le accepte, filioque, învățătura despre liberul arbitru, mântuirea
doar prin credință. Botezul și Euharistia sunt mai presus de ce-
lelalte taine, dar numărul lor este de șapte. Este corect a-i invo-
ca pe sfinți și a cinsti icoanele și moaștele.
Cea de a treia scrisoare a luteranilor a fost trimisă la
Constantinopol în iunie 1580 și avea un ton mult mai concili-
ant. Se declara că diferențele dintre cele două Biserici ar fi mai
mult diferențe de terminologie.
După primirea acestei scrisori patriarhul Ieremia a răs-
puns în 1581 spunând: „prin urmare, urmându-vă propriul
drum nu ne mai scrieți cu privire la dogme, ci dacă o faceți
scrieți-ne doar de dragul prieteniei”350.
Întreaga corespondență a fost publicată la Wittemberg
în 1584. Acest lucru a fost socotit necesar de către luterani pentru
că în 1584 iezuitul polonez Stanislav Sokolowski a obținut un

349
G. Florovsky, Christianity..., p. 174.
350
C. Mastautonis, op. cit., p. 306.
400
exemplar al scrisorii lui Ieremia al II-lea din 1576 pe care a tra-
dus-o în latină și a publicat-o. În aceste condiții luteranii au socotit
că este necesar să dea la iveală toate piesele acestei corespondențe.
Relațiile prietenești au continuat între Ieremia și Zygomalas
pe de o parte și Crusius pe de altă parte. Corespondența lor privea
probleme legate de limba greacă, de starea orașelor grecești351.
La mijlocul secolului al XVI-lea Moldova a fost solicitată
de două curente care tindeau în egală măsură să-i dirijeze orienta-
rea spirituală și politică. Unul religios venea de la Wittemberg și
viza să o convertească la luteranism. Acest curent era sprijinit de
nobilimea protestantă poloneză care spera să găsească în Moldova
evanghelizată un sprijin al politicii sale dinastice. Celălalt curent
politic pornea de la Viena și Praga și avea ca scop atragerea Mol-
dovei în cruciada antiotomană care se pregătea în Moldova.
Pentru a atinge acest scop protestanții și habsburgii au
convenit asupra necesității de a ridica pe tronul Moldovei un
prinț protestant și dușman hotărât al turcilor. Ei l-au găsit în
persoana lui Iacob Basilicos.
Honterus menționează moldoveni printre negustori stră-
ini care veniți la Brașov pentru afaceri au luat parte la contro-
versele religioase și el constată cu plăcere că Reforma a pătruns
printre români.
Ajuns în Germania Iacob Heraclid se bucură de ospitalita-
tea contelui Wolrad de Mansfeld, timp de zece luni, apoi îl cunoaș-
te pe contele Günther de Schwarzburg. Acești doi prinți îl prezintă
lui Filip Melanchton care îl primește în casa sa și se întreține fami-
liar cu el pe chestiuni de credință ceea ce dovedește că el a devenit
luteran. Cei doi conți îl introduc la curtea lui Carol Quintul352.

351
C. Mastautonis, op. cit., 1982; St. Runciman, op. cit., London, 1968, p.
238-258; G. Florovsky, op. cit., Belmont, 1974; V. Stavridis, L 'histoire du
Patriarcat oecumenique, în rev. „Istina”, 1970.
352
Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie, în Renaissance und Humanismus
în Mittel - und Ostewopa, Band I, Academie - Verlag, Berlin, 1962. (Se va
prescurta în continuare Wittemberg et la Moldavie).
401
 Pentru vitejia dovedită în cursul câtorva bătălii a fost
răsplătit de Carol Quintul care l-a numit conte palatin. Dreptu-
rile sale asupra insulelor Samos și Paros au fost recunoscute și
genealogia sa confirmată.
Iacob Basilicos a trebuit să părăsească armata imperială
datorită convingerilor sale protestante. El se îndreaptă din nou
spre Wittemberg. La 23 noiembrie 1555 îi face cunoscută lui
Melanchton dorința sa de a-l revedea.
Mai întâi are loc un schimb de scrisori între el și Me-
lanchton353.
La Wittemberg își reia relațiile cu Melanchton. Prin trei
scrisori354 Melanchton îl recomandă la 1 iunie 1556 pe Despot
lui Christian al III-lea, regele Danemarcei.
În scrisori Melanchton, care altfel era foarte rezervat în
ceea ce îi privește pe străinii care treceau pe la el, atestă numele
de Heraclide, descendența din despoții de Samos, studiile făcu-
te sub îndrumarea lui Hemodor.
Melanchton vorbește despre Iacob Basilicos în termeni ca-
tegorici și elogioși: îl socotește a fi un erudit, tare în matematici,
foarte bun cunoscător al doctrinei creștine, devotat învățăturii Bise-
ricii noastre: „viv honestus et eruditus, homo verax et honestus”355.
Dacă Melanchton nu ar fi fost convins de adevărul acestor
lucruri nu s-ar fi făcut garant în fața unei personalități atât de im-
portante pentru cauza luterană cum a fost regele Danemarcei.
Timp de doi ani (1556-1558) Iacob Basilicos a vizitat
curțile regale protestante din nord.
Din Prusia se îndreaptă spre Vilna unde intră în legătură
cu nobilii protestanți care reprezentau toate nuanțele Reformei.
În 1557 la Cracovia a asistat la elaborarea planului de
organizare a unei Biserici protestante în Polonia.

353
E. Benz, Wittemberg und Byzanz, Merburg, 1949, p. 34; 38-39. (Se va
prescurta în continuare Wittemberg...).
354
E. Benz, op. cit., p. 40-51.
355
Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie....
402
 Fără îndoială în Polonia i-a venit ideea de a acapara
tronul Moldovei. El putea conta în acest scop pe sprijinul nobi-
limii protestante poloneze.
În Moldova la Reformă au fost câștigați coloniștii ger-
mani și ungurii din orașe.
La curtea lui Lăpușneanu, Iacob Heraclid a fost bine
primit ca rudă a Doamnei Ruxandra. Aici Despot grupează în
jurul său pe nemulțumiți, partida fostului domn Petru Rareș,
dar conspirația fiind descoperită trebuie să fugă. Se stabilește la
Brașov unde își tipărește genealogia. Fuge și de aici.
Adunarea protestanților din Polonia Mică hotărăște să-l
susțină pe Despot. Astfel că de la început expediția pentru cu-
cerirea Moldovei s-a prezentat sub forma unei cruciade protes-
tante și antiturcești. Moldova trebuia eliberată de dominație
otomană, convertită la Reformă și transformată în loc de azil
pentru cei care erau persecutați pentru aderența lor la Evanghelie.
După bătălia de la Verbia din 18 noiembrie 1561, Despot
s-a dus la Iași unde a primit binecuvântarea episcopilor, apoi înso-
țit de aceștia în mare alai s-a îndreptat spre Suceava356.
În proiectele de cruciadă anti-otomană a lui Despot un rol
important îi era rezervat Patriarhului de Constantinopol, care era
rudă cu Despot și pe care conta pentru recucerirea insulei Samos.
Patriarhul trebuia să susțină cruciada antiotomană și să dea semna-
lul de revoltă generală a populației ortodoxe din Imperiul Otoman.
Despot își inaugurează domnia lansând la Vaslui un
Edict de toleranță prin care îi invită pe toți protestanții din
Franța, Spania, Germania, persecutați pentru credința lor să se
stabilească în Moldova unde vor primi pământ și mijloace pen-
tru a se stabili la orașe357. Printre mercenarii care l-au ajutat să
cucerească domnia s-au aflat francezi, spanioli și germani. Pro-
testanți transilvani și polonezi s-au stabilit în Moldova și au
fost bine primiți de el.

356
Andrei Oțetea, art. cit..
357
Veressl, p. 201-202.
403
 Despot le-a dat protestanților din Moldova libertate re-
ligioasă și le-a permis celor pe care Alexandru Lăpușneanu i-a
convertit cu forța la Ortodoxie, sau i-a constrâns să emigreze,
să se întoarcă la credința și casele lor. L-a chemat din Polonia
pe Ian Lusinski, episcop căsătorit pe care l-a însărcinat cu or-
ganizarea Bisericii Luterane și cu refacerea bisericii dărâmate
de Lăpușneanu.
Coloniile germane și maghiare i-au fost foarte atașate
pentru că le-a garantat libertatea religioasă. Despot a obținut
recunoașterea sultanului358.
Doar principele Transilvaniei, Ioan Sigismund (deși
protestant! n. n.) i-a rămas ostil. De la început acesta l-a denun-
țat la Poartă ca fiind omul împăratului german.
Încheierea păcii de la Praga din 1562 a făcut situația lui
Despot foarte precară.
Credincios angajamentelor sale față de protestanți, Despot
s-a apucat să reformeze Moldova, să curețe moravurile, să creeze un
învățământ capabil să formeze cadrele necesare pentru noua Biseri-
că și pentru statul reformat. A invitat în Moldova umaniști distinși.
Școala a fost întemeiată la Cotnari în apropierea unei
numeroase colonii germane și maghiare convertite la protestan-
tism. Conducerea școlii este încredințată lui Johann Sommer.
Evident învățământul umanist predat aici avea ca scop
principal de a-i pregăti pe viitorii pastori ai Bisericii Reforma-
te. „Totul ar fi fost perfect, zice un cronicar, dacă s-ar fi făcut
cu un scop exclusiv instructiv și nu pentru a face mai târziu în-
treaga Moldovă luterană359.
Impresia făcută de aceste măsuri a fost agravată de dispre-
țul ostentativ al lui Despot pentru cultul și clerul ortodox. El nu
lua parte niciodată la sărbătorile religioase, critica cărțile de cult și
batjocorea practicile de cult pe care le considera superstiții360.

358
Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie....
359
Gheorghe Șincai, Cronica Românilor, II, Iași, 1853, p. 215.
360
Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie....
404
 Despot a adus un grec învățat pentru a elabora noi legi poli-
tice. S-a înconjurat de străini cărora le-a încredințat funcții importante.
A încercat să dezamorseze ostilitatea clerului și să slă-
bească nemulțumirea publică arătând mai mult respect pentru
sărbătorile religioase. Astfel a luat parte la sărbătoarea Bobote-
zei la 6 ianuarie 1653 și a fost încoronat în catedrala mitropoli-
tană din Suceava.
În același timp pentru a da sultanului dovadă de loialitate
a dispus arestarea și trimiterea la Constantinopol a lui Wolfgang
Schreiber venit în Moldova pentru a răspândi cărți protestante
și pentru a trata problema traducerii în limba română a cărților
sfinte. El a fost trimis în Moldova de către baronul Hans Ungnad,
vechiul guvernator al Styriei și C. Ereinthiei care devenise lute-
ran și s-a stabilit la Wurtemberg unde s-a consacrat idealului
răspândirii Reformei printre slavii din sud. El a patronat tradu-
cerea și tipărirea cu caractere chirilice a Catehismului lui Lut-
her și a Noului Testament. Lui i-a venit ideea de a folosi ace-
leași caractere pentru traducerea în românește. Prin Schreiber i-a
cerut lui Despot să trimită în Germania o persoană capabilă să
traducă Evanghelia în românește. Dacă Despot prefera ca acest
lucru să se facă în Moldova Ungnad se oferea să-i trimită o ti-
pografie cu caractere chirilice361.
Pentru că Schreiber a propus căsătoria cu o prințesă
germană și a petrecut un timp la curtea lui Ioan Sigismund,
Despot s-a temut că este vorba de o cursă și din această pricină
l-a arestat pe trimisul german.
Împăratul german și protestanții polonezi l-au abando-
nat pe Despot.
Dacă n-a fost un aventurier, tentativa de a reforma Mol-
dova, de a scutura dominația otomană și de a realiza unitatea ro-
mânească înainte de constituirea națiunii române a fost o utopie.
După înlăturarea lui Despot, meseriașii protestanți din
principalele orașe au fost alungați sau uciși. Cei care au fost
361
Andrei Oțetea, art. cit..
405
cruțați au trebuit să renunțe la protestantism. Iezuiții au venit
după aceea pentru a restabili între ei credința catolică.
Dar dacă tentativa lui Despot de a impune Reforma în
Moldova n-a reușit, ideea luterană de a câștiga populația româ-
nească prin traducerea în limba română a cărților liturgice n-a ră-
mas fără efect. Acesta va fi vizibil mai ales în secolul următor362.

Reforma în Răsăritul Europei

Polonia La un an după afișarea tezelor lui Luther doc-

trina acestuia își găsea numeroși aderenți la Gdansk. În anii
următori luteranismul se răspândea cu atâta repeziciune încât
autoritatea de stat a fost silită să recurgă la măsuri severe (chiar
pedeapsa capitală) pentru a-l stăvili.
Tot la Gdansk se înregistrează mișcări ale meseriașilor
și micilor negustori împotriva patriciatului orășenesc. Dar in-
suficienta dezvoltare a orașelor polone nu a permis triumful
Reformei prin ele. În schimb adeziunea masivă a nobilimii
polone la Reformă – mai ales în varianta calvină care conve-
nea mai bine intereselor ei prin afirmarea dreptului de împo-
trivire la puterea regală – a transformat mișcarea protestantă
într-una din forțele politice cele mai însemnate ale statului
polon în veacul al XVI-lea. În anii 1550-1560 se înregistrează
debutul luptei împotriva clerului catolic și pentru obținerea
unui statut legal al noii credințe. Încercarea regelui sub influ-
ența clerului catolic de a îndigui progresul Reformei nu a avut
rezultate durabile; câțiva ani mai târziu la dieta din Piotrokow
(1562-l563) nobilimea reușește să obțină suspendarea provi-
zorie a jurisdicției eclesiastice adică a dreptului de urmărire a
celor ce se îndepărtau de catolicism 363.

362
Andrei Oțetea, art. cit..
363
Șerban Papacostea, Moldova în epoca Reformei; Contribuție la istoria
societății moldovenești în veacul al XVI-lea, „Studii”, XI, 1958, nr. 4, p. 55-78.
406
 Reforma la români

În anul 1539 Melanchton afirma cu satisfacție că doc-

trina luterană a pătruns printre români. Tot el informa, mai târ-
ziu, în 1555, că „Stancarus abiit ad Valachos”. Stancarus, fost
preot italian, convertit la protestantism a desfășurat o intensă
activitate în Răsăritul Europei mai ales în Polonia și Transilvania.
În 1544 s-a tipărit Catehismul luteran de la Sibiu, prima
tipăritură în limba română, în deceniul următor au apărut tipări-
turile brașovene îngrijite de Coresi. Din rândul populației meș-
teșugărești a târgurilor moldovenești erau trimiși tineri pentru
deprinderea meseriilor în orașele Transilvaniei. Din rândul
elementelor înstărite a acelorași târguri unii tineri porneau la
studii superioare la Cracovia, Praga, Viena unde intrau în con-
tact cu noile curente.
Honterus informează de faptul că și moldovenii, mun-
tenii, bulgarii și grecii care frecventau orașul participau la con-
troversele ce se desfășurau la Brașov și își manifestau ostilita-
tea față de practicile Bisericii Catolice.
Un document polonez în limba latină vorbește de un
„doctor = ex Walachia” venit la Wittemberg chemat de Luther
și acest doctor se pregătea să dea o ediție trilingvă (română,
polonă și germană) a Evangheliilor și epistolelor pauline364.
La o dată care nu poate fi stabilită cu precizie, în orice
caz anterioară anului 1540, Ioan Honterus a fost în Moldova.
Nu se poate ști în ce măsură prezența lui Honterus a slujit cauzei
luteranismului în Moldova; de altfel contactele între populația
germană din Moldova și sașii din Transilvania aveau caracter
de continuitate. În mare parte clerul catolic și apoi reformat din
Moldova se recruta din centrele săsești ale Transilvaniei.
La 1587 Bartolomeu Brutti, postelnicul lui Petru Șchio-
pul raporta nunțiului papal din Polonia că domnul „a izgonit
din această provincie pe falșii predicatori eretici care încă cu
364
Șerban Papacoptea, op. cit..
407
cincizeci de ani în urmă au smuls aceste populații din sânul Bi-
sericii Romane”. În jurul anului 1540 mare parte, dacă nu tota-
litatea populației catolice din Moldova aderase deci la Reformă.
Constatând forța. politică pe care o reprezenta la mijlocul
veacului protestantismul, Despot intră în relații cu capii Reformei,
printre alții cu însuși Melanchton și se convertește la protestantism.
Biograful lui Despot, Gratiani, notează: „Ne-a povestit
Dionisius, medicul său, părtaș al aproape tuturor hotărârilor sale,
mai ales în acel război, că Despot când își povestea nenorocirea
a mărturisit că doar răzbunarea lui Dumnezeu l-a prăbușit în
acea catastrofă pentru că își bătuse joc de religia divină, mai în-
tâi din dorința de a pune mâna pe putere și apoi pentru a o extin-
de; iar celor care erau atunci de față, între care și Dionisius, le-a
poruncit să fie martori că renegă și blestemă noile secte.. .365.
Domnia lui Despot a însemnat momentul cel mai înalt
din istoria Reformei în Moldova366.

365
Șerban Papacostea, op. cit..
366
Andrei Oțetea, Wittemberg et la Moldavie, „Sonderdruck aus Renaissance
und Humanismus în Mittel und Osteuropa”, vol. I, Berlin, 1962; Șerban
Papacostea, Moldova în epoca Reformei, în „Studii”, XII, 1958, nr. 4, p. 55-
76; Același, Diaconul sârb Dimitrie și penetrația Reformei în Moldova,
„Romanoslavica”, XV, 1967, p. 211-218; Hans Petri, Relațiile lui Iakobus
Basilikus Heraclide zis Despot cu capii reformațiunii atât în Germania, cât
și în Polonia și propria sa activitate reformatoare în Principatul Moldovei,
extras din „Analele Academiei Române”, Memorii. Secțiunea Istorie, Seria
III, tom. VIII, 1927-1928; Nicolae Iorga, Le protestantisme roumain, în
„Revue Historique du Sud-Est European”, VII, 1930, p. 67-78; Szentmar
Coloman, Despot Vodă și ungurii, Odorhei, 1930; Imre Revesz, La Reforme
et Ies roumains de Transylvanie, Budapesta, 1937.
408
 Lecția XLIX

Relațiile Bisericii Ortodoxe cu calvinismul. Patriarhul

Chiril Lucaris

Dacă dialogul purtat prin corespondență între teologii

luterani de la Tübingen și patriarhul Ieremia al II-lea a sfârșit,
fără vreun acord dogmatic, totuși pe un ton amical, abordarea
unui alt patriarh ecumenic, Chiril Lucaris de această dată de
către calviniști va sfârși tragic prin moartea patriarhului și dis-
creditarea calviniștilor în ochii ortodocșilor.
Acest capitol din Istoria Bisericii de Răsărit are în cen-
trul său personalitatea lui Chiril Lucaris.
Viitorul patriarh s-a născut în anul 1572 la Heraklion
(Candia) în Creta cu numele de Constantin. Insula se afla sub
stăpânire venețiană și la 12 ani tânărul a fost trimis de părinții
săi la școala de pe lângă biserica grecească din Veneția, avându-l
ca dascăl pe învățatul Maxim Margunios care îl va îndrăgi pe co-
pil pentru inteligența sa și îi va acorda o atenție deosebită. După
patru ani Constantin s-a reîntors în Creta și a urmat școala de la
Mănăstirea Sfânta Ecaterina, în marginea orașului Heraklion.
Între 1589-1595 îl găsim student la Universitatea din
Padova unde l-a avut coleg pe Radu Mihnea viitorul domn al
Țării Românești.
După terminarea Universității, Lucaris s-a îndreptat spre
Constantinopol unde se afla vărul său Meletie Pigas, patriarhul
Alexandriei care probabil era locțiitor al scaunului ecumenic
vacant la acea vreme. Aici Constantin a fost hirotonit diacon și
preot de către vărul său intrând în monahism și luându-și nu-
mele de Chiril. Hirotonia a avut loc în același an.
La această vreme Biserica din Constantinopol era îngri-
jorată de presiunile care se făceau asupra ortodocșilor din cu-
prinsul Regatului Poloniei pentru a-i sili să treacă la unire cu
Roma. Datorită acestor împrejurări se hotărăște să fie trimiși în

409
Polonia Nicefor Cantacuzino ca exarh al Patriarhiei ecumenice
și Chiril Lucaris ca exarh al patriarhului Alexandriei Meletie
Pigas. În scrisoarea pe care Lucaris o ducea cneazului ortodox
Vasile de Ostrog din Voievodatul Volniei, Meletie Pigas îl în-
demna pe acesta să nu îngăduie ca „vreo înnoire fie a papistași-
lor, fie a luteranilor, să se încuibeze în eparhiile voastre și să
sape frumusețea întemeiată de Dumnezeu a credinței și preda-
niilor părintești”367.
În Polonia, Chiril Lucaris desfășoară o intensă activitate
de apărare a Ortodoxiei, a fost o vreme profesor și conducător
al Școlii Ortodoxe din Ostrog, a ajutat la întemeierea unei tipo-
grafii în orașul Vilna în care s-a tipărit o lucrare a patriarhului
Meletie. La Sinodul unionist de la Brest-Litovsk, din octombrie
1596, la care a participat alături de cneazul Constantin Vasile
de Ostrog, Chiril s-a împotrivit acceptării unirii.
Datorită acestei atitudini, Chiril și Nicefor Cantacuzino
au fost denunțați regelui polonez Sigismund ca fiind agenți
turci. Nicefor a fost arestat și executat, Chiril reușind să scape
pe domeniile cneazului Constantin Vasile și de acolo să fugă la
Constantinopol în 1598.
Pe când se afla la Vilna, Chiril a avut discuții cu teologi
luterani de acolo (ceea ce se numește Conferința de la Vilna) la
care protestanții i-au propus întemeierea unei confederații a
ortodocșilor și protestanților din Polonia, ca mijloc de apărare a
acestora împotriva catolicilor. Protestanții doreau o unire reli-
gioasă completă și au și sugerat unele formule de credință pe
baza cărora să se poată ajunge la intercomuniune. Chiril Luca-
ris a cerut să aibă consimțământul patriarhilor răsăriteni în
acest scop. Răspunsul lui Meletie Pigas a fost acela că nu poate
fi vorba decât de o unire tactică politică și nu de una religioasă:
„Este dureros că creștinii trăiesc divizați – a scris patriarhul –

367
Apud. Nic. M. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia Română ardeleană,
în „Biserica Ortodoxă Română”, LXIV, 1946, p. 427. (Se va prescurta în
continuare Chiril Lucaris și Ortodoxia...).
410
nădăjduim totuși că Dumnezeu va găsi prilejul pentru refacerea
unității Bisericii, dar până atunci creștinii să nu se dușmăneas-
că, ci să privească unii la alții cu dragoste și prietenie”.
Autori protestanți ai propunerii adresate lui Meletie Pigas
nu fuseseră, probabil, conștienți de adâncimea diferențelor din-
tre ei și ortodocși368.
În anul 1600 Chiril se reîntoarce în Polonia, dar în anul
următor vărul său Meletie Pigas îi scrie să vină la Alexandria
unde Chiril îl mai găsește pe Meletie în viață. La numai două
zile după aceasta, Meletie moare și Chiril a fost ales să-i suc-
ceadă. Avea vârsta de 29 de ani.
Ca patriarh al Alexandriei, Chiril a mutat scaunul de reșe-
dință de la Alexandria la Cairo, a reorganizat finanțele și școlile
Patriarhiei, a mediat într-o neînțelegere din Biserica Ciprului.
În această vreme el se apropie tot mai mult de ambasado-
rul olandez la Constantinopol Cornelius Haga, ambasador din
1602, pe care l-a cunoscut probabil cu câțiva ani înainte. Acesta îi
trimitea lui Chiril cărți de teologie. Tot Cornelius i-a făcut cunoș-
tință lui Chiril cu teologul olandez Ian Uytenbogaert. Pe lângă
acesta Chiril a mai cunoscut pe un alt teolog olandez David Le
Leu de Vilhelm, purtând corespondență cu amândoi acești teologi.
La 1612, Chiril a fost chemat la Constantinopol ca loc-
țiitor de patriarh ecumenic, dar rămâne în această poziție doar o
lună pentru că este ales ca patriarh Timotei al II-lea.
Dezamăgit de această întorsătură a lucrurilor Chiril nu
se întoarce în Egipt, ci vine în Țara Românească unde cu un an
înainte urcase pe scaunul domnesc colegul și prietenul său Ra-
du Mihnea (1611-1616), care era iubitor de călugări fiindcă
fusese crescut la Mănăstirea Iviron de la Athos. Cât a stat aici a
vizitat și Moldova, a ținut predici, a primit danii. Înainte de a
părăsi țara în toamna lui 1615 a lăsat ortodocșilor de aici o En-
ciclică a cărei conținut era îndreptat împotriva propagandei ca-
tolice. Enciclica are șase puncte:
368
G. Florovsky, Christianity..., II, p. 180.
411
 1. Sfântul Duh purcede de la Tatăl nu de la Fiul;
2. Cuminecătura mirenilor să se facă cu Trupul și Sân-
gele Domnului, nu numai cu Trupul;
3. Domnul a întrebuințat pâine dospită, nu azimă;
4. Domnul va veni la judecată pentru suflete, nu pentru
învierea trupurilor;
5. Sufletele creștinilor răposați nu se curățesc în purgatoriu;
6. Hristos este capul Bisericii, nu papa369.
Vestea despre alegerea sa ca patriarh ecumenic în no-
iembrie 1620 a aflat-o Chiril în Țara Românească unde l-a în-
soțit, poate, pe prietenul său Radu Mihnea care în iulie a acelu-
iași an obținuse din nou domnia Țării Românești.
În anul 1601, trecând prin Moldova în drum din Polonia
spre Alexandria, Chiril Lucaris a predicat la Iași în calitate de
sincel al Patriarhiei Ecumenice, de la 8 februarie până la 19
aprilie. El mai predicase la Catedrala Mitropoliei din Suceava
la 2 aprilie 1598.
Predica rostită în Duminica Tomii la 19 aprilie 1601 la
Iași este redată în traducere românească de către preot doctor I.
Dură, Predici rostite la Iași de către Chiril Lucaris în anul 1601,
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, LXII, 1986, nr. 5, p. 121-125.
Ca patriarh al Constantinopolului, Chiril a continuat prie-
tenia cu ambasadorul Cornelius Haga și cu ambasadorul englez
Sir. Thomas Roe atrăgându-și dușmănia iezuiților și a ambasa-
dorilor țărilor catolice. Aceștia l-au acuzat Marelui Vizir că a
scris țarului Rusiei, că i-ar fi încurajat pe locuitorii insulelor gre-
cești să primească cu bucurie o invazie a trupelor Florenței.
Prima sarcină pe care și-a luat-o ca patriarh a fost de a ri-
dica nivelul educației și l-a numit pe Teofil Corydaleu în fruntea
Academiei Patriarhale. Pentru Academie avea „nevoie de cărți și
acestea le obținea din străinătate. În 1627 i-a sosit o tipografie
grecească de la Londra în care conducătorul acesteia Metakas, a
început să tipărească o serie de lucrări, mai ales antilatine. Un an
369
Apud. Nic. M. Poescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia...., p. 433-434.
412
mai târziu iezuiții au reușit să-l determine pe Marele Vizir să or-
done distrugerea tipografiei. Acest act a avut în cele din urmă re-
percusiuni negative asupra iezuiților, pentru că la două luni după
incident toți iezuiții au fost expulzați din domeniile sultanului.
La încetarea misiunii ambasadorului Sir. Thomas Roe,
patriarhul Chiril Lucaris i-a trimis regelui Charles I în dar ves-
titul Codex Alexandrinus, manuscris grecesc al Bibliei.
În toamna lui 1628 sosea la Constantinopol în calitatea
de capelan al Ambasadei olandeze hughenotul Antoine Léger,
educat la Geneva și care păstra legături cu calviniștii de acolo.
El a devenit repede prieten apropiat al patriarhului. Antoine
Léger s-a oferit să aranjeze la Geneva pentru tipărirea unor
cărți. Cea dintâi carte pe care Chiril i-a încredințat-o a fost tra-
ducerea în greaca modernă a Noului Testament, traducere rea-
lizată de către învățatul călugăr Maxim Callipolites.
Dacă au existat voci nemulțumite de această ediție în
greaca populară, ierarhii ortodocși au fost de-a dreptul alarmați
atunci când în anul 1629, același Antoine Léger aranjează pu-
blicarea la Geneva a unei Mărturisiri de credință calviniste sub
numele patriarhului Chiril Lucaris cu o dedicație lui Cornelius
Haga. În anul 1633 aceeași Mărturisire de credință apare, tot la
Geneva, în limba greacă.
Caracterul calvinist al acestei Mărturisiri de credință în 18
articole este evident. Astfel în cuprinsul ei se declară că Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul, că Sfânta Scriptură are o auto-
ritate mai mare decât cea a Bisericii, predestinarea celor aleși și a
celor osândiți, că Iisus Hristos este singurul mijlocitor, mare pre-
ot și cap al Bisericii, doar credința este necesară pentru mântuire.
Faptele bune sunt insuficiente pentru mântuire dar nu trebuie ne-
glijate întrucât ele mărturisesc despre credință, libera voință în cei
nerenăscuți este moartă și nu poate face binele, doar două taine
au fost instituite de Mântuitorul dar nu ne pot oferi harul dacă
n-avem credință, iar în ceea ce privește Euharistia Mântuitorul
este prezent dar nu are loc o prefacere a elementelor.

413
 La cele 18 articole sunt adăugate patru răspunsuri su-
plimentare în care se afirmă următoarele: Scriptura trebuie citi-
tă de fiecare creștin, ea este înțeleasă de toți cei regenerați și
iluminați, cultul icoanelor este condamnat dar se admite picta-
rea icoanelor Mântuitorului și sfinților ca artă creștină fără a li
se acorda venerare.
Scandalul care a urmat publicării acestei Mărturisiri a
fost enorm. În ea se recunoșteau influențe din scrierile lui Cal-
vin și din Confessio Belgica. Lucaris a jurat că nu este opera sa
dar nu a combătut-o în scris.
Astăzi părerile istoricilor sunt împărțite în legătură cu
autenticitatea acestei mărturisiri. [...]
Vestitul dogmatist grec Ioannis Kamiris îl găsește pe
Lucaris vinovat de a nu fi dezmințit în scris și o socotește mai
degrabă operă protestantă, recunoscând totuși că întreaga pro-
blemă este una obscură și nerezolvată așa cum patriarhul însuși
este o enigmă istorică greu de explicat370.
Ceea ce l-a făcut pe Lucaris să se arate îngăduitor față
de protestanți a fost ajutorul ce l-a primit de la ei pentru readu-
cerea sa pe scaun – se știe că a fost depus de cel puțin cinci ori
– și pentru apărarea Ortodoxiei față de romano-catolocism.
Pe Cornelius de Haga el l-a numit „stâlp și sprijin al
credinței ortodoxe catolice”.
„Legat de calviniști, de tot sprijinul ce l-a avut de la ei
pentru a se menține pe scaunul patriarhal amenințat, influențat
de ideile lor din corespondență, din discuțiile cu ei și din scrie-
rile lor, nestatornic, Chiril Lucaris s-a văzut nevoit să-și însu-
șească o mărturisire de credință calvinistă, probabil aducându-i
unele modificări. Ea trebuie să fie opera lui Antonius Léger și
la semnarea ei de către patriarh trebuie să fi insistat Cornelis
Haga. Mărturisirea se aseamănă cu ideile din Institutio Religionis
christianae a lui Calvin, cu Confessio Belgica și cu Confessio
Gallicana atât încât ea nu poate fi opera lui Chiril Lucaris însuși,
370
Cf. Recenzia T. M. Popescu, „Biserica Ortodoxă Română” 1938, nr. 9-10.
414
a cărui cultură teologică de altfel nu era desăvârșită, după cum
arată epistolele lui. Atitudinea lui echivocă după publicarea
Mărturisirii este o dovadă mai mult că acesta trebuie să fie
adevărul celor întâmplate.
Influența calvină asupra lui Chiril Lucaris a fost totuși
superficială și s-a manifestat în particular în convorbirile cu ei.
În sufletul său, Chiril Lucaris a fost și a rămas ortodox și nu a
făcut nimic pentru calvinizarea Bisericii Ortodoxe”371.
Despre această atitudine avem dovadă în corespondența
sa cu principele calvin al Transilvaniei Gavriil Bethlen (1613 –
15 noiembrie 1629). Bethlen scrie patriarhului Chiril în 1629,
după tipărirea Mărturisirii de credință calvinizante, cerându-i
ajutorul pentru trecerea românilor ardeleni la calvinism. Scri-
soarea principelui nu s-a mai păstrat, dar se poate reface conți-
nutul ei după răspunsul patriarhului.
Bethlen spune că preoțimea română este nepregătită, nu
știe nici să citească Evanghelia, dar mai să o lămurească poporu-
lui. Lucaris se întristează de această stare de lucruri, ar veni chiar
el acolo dar greutăți îl țin locului și n-are destoinici predicatori
ortodocși să-i trimită în Ardeal. În ce privește planul de a-i trece
pe românii ardeleni la calvinism, Bethlen spune că acesta s-ar în-
făptui ușor dacă patriarhul ar da a înțelege lui Ghenadie episcopul
ortodocșilor români că îi îngăduie trecerea la calvinism și că își
astupă ochii și urechile pentru această trecere. Dar Lucaris obiec-
tează că oricât de tainic s-ar lucra în această privință tot s-ar dez-
vălui. Mai mult pentru îndeplinirea acestui plan ar trebui să se ru-
pă legăturile de sânge și de sentimente dintre românii ardeleni și
cei din Muntenia și Moldova. Aceste legături sunt riguroase, iar
domnii români vecini nu s-ar învoi niciodată cu această părăsire
de credință ortodoxă și fără îndoială vor pune piedici; dacă nu cu
armele cel puțin cu îndemnuri ascunse.
Bethlen mai afirma că religia lui calvină era creștină ca
și cea ortodoxă. Da, este creștină, răspunde patriarhul dar se
371
T. M. Popescu, art. cit., p. 10.
415
deosebește în temeiurile ei de cea ortodoxă, decât cea catolică,
care e plină de greșeli372.
Acest răspuns l-a dat patriarhul Chiril Lucaris în anul
publicării Mărturisirii de credință calvinizante sub numele său.
Procedeul publicării Mărturisirii a fost primejdios, el in-
troducând un element de falsitate în relațiile dintre ortodocși și
protestanți.
Dialogul a sfârșit tragic prin sacrificiul vieții unui patri-
arh ecumenic. În ciuda relațiilor sale cu suverani protestanți ca
Gustav Adolf al Suediei, Iabob I al Angliei, cu puternici di-
plomați ca Sir. Thomas Roe și Comelius de Haga, Chiril Luca-
ris a fost ucis din ordinul sultanului Murad în 1638 și trupul său
a fost aruncat în mare.
Sfârșitul tragic al patriarhului n-a schimbat intențiile princi-
pilor calvini ai Transilvaniei de a-i atrage pe români la calvinism.
Gheorghe Rákoczy I (1630-1648), urmașul lui G. Bet-
hlen, a continuat politica predecesorului său și în anul 1640
(sau 1642) s-a tipărit în satul Prisaca un Catehism calvinesc,
fără știrea mitropolitului Ghenadie care a și murit în același an.

372
Cf. Nic. M. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia..., p. 437-438.
416
 Lecția L

Sinoadele de la Constantinopol, Iași și Ierusalim.

Mărturisiri de credință

După moartea lui Chiril Lucaris, urmașul acestuia, fos-

tul său dușman de moarte, Chiril Contaris, (în vremea lui Chiril
Lucaris mitropolit de Berea) a convocat un sinod la Constanti-
nopol la 24 septembrie 1638 la care au fost prezenți și patriar-
hii Mitrofan Critopulos al Alexandriei și Teofan al Ierusalimu-
lui. Sinodalii au recunoscut paternitatea chiriliană a Mărturisi-
rii publicate sub numele lui și au anatemizat atât Mărturisirea
cât și persoana fostului patriarh care a sfârșit atât de tragic.
Această condamnare trebuie remarcată întrucât ea a fost sem-
nată și de Mitrofan Critopoulos pe care Chiril Lucaris l-a trimis
la studii în Anglia, cât și de Teofan și el prieten apropiat al lui
Lucaris care s-a deplasat de la Alexandria la Ierusalim atunci
când Teofan a fost ales patriarh al Cetății Sfinte pentru a parti-
cipa la instalare. În ceea ce îl privește pe Mitrofan și el fusese
abordat de către Antoine Leger dar a refuzat cu hotărâre să ac-
cepte idei calvinizante.
Condamnarea a reprezentat o măsură severă dar ea tre-
buie vizată de noi ca un act de autoapărare a Bisericii Ortodoxe
împotriva prozelitismului protestant față de care Chiril Lucaris
nu a arătat suficientă vigilență.
La patru ani după sinodul prezidat de către patriarhul
Chiril Contaris, urmașul acestuia Partenie I (1639-1644) a con-
vocat și el un sinod la Constantinopol în mai 1642 la care au
participat patruzeci și cinci de ierarhi, între delegați aflându-se
și cinci români și opt ruteni. Sufletul acestui sinod a fost Me-
letie Sirigul predicatorul Marii Biserici din Constantinopol, ca-
re era originar din Creta și studiase la Veneția și Padova. Acest
sinod, ca și precedentul, n-a alcătuit și nici nu a aprobat vreo
mărturisire de credință, ci a dezaprobat-o pe cea a lui Chiril Lu-

417
caris fără ca totuși să mai condamne și persoana acestuia așa
cum ar fi vrut Meletie Sirigul.
După cum vedem ortodocșii sunt până acum rezervați
atunci când este vorba despre alcătuirea unor mărturisiri de
credință deși această epocă a cunoscut o intensă activitate de
alcătuire și o circulație largă a unor mărturisiri de credință a
celorlalte confesiuni, unele dintre acestea având un declarat
scop prozelitist în rândul ortodocșilor: în 1632 catolicii răspân-
desc un catehism al lor între ruteni, iar în Transilvania calvinii
tipăresc în 1640 un Catehism calvinesc. [ . . . ] .
Este adevărat că au mai fost scrise unele expuneri ale
credinței mai întâi de către împăratul Manuel al II-lea și apoi de
către patriarhul Ghenadie Scholarios, ambele destinate să ex-
pună articolele principale ale credinței creștine unor mahome-
dani și ambele evitând controversa.
Răspunsurile patriarhului Ieremia al II-lea către teologii
luterani Tübingen pot fi și ele socotite o mărturisire de credință,
dar ele nu exprimă concret credința ortodoxă, ci doar punctele
ortodoxe la învățăturile cuprinse în Confessio Augustana.
Următoarea mărturisire de credință ortodoxă îl va avea
autor pe un român, pe mitropolitul Petru Movilă al Kievului,
fecior, nepot și frate de voievod care a avut între rudele sale
apropiate și un mitropolit al Moldovei și Sucevei.
Această mărturisire alcătuită de Petra Movilă în limba
latină Expositio fidei Ecclesiae Rusiae Minorus a fost mai întâi
examinată într-un sinod local întrunit în biserica Sfânta Sofia
din Kiev sub președinția mitropolitului. Mărturisirea cuprindea
261 de întrebări și răspunsuri grupate în trei secțiuni după cele
trei virtuți teologice.
Pentru că participanții la acest sinod nu s-au înțeles
asupra două puncte în legătură cu cuprinsul Mărturisirii și
anume starea sufletelor după moarte și momentul prefacerii
darurilor în Sfânta Liturghie s-a hotărât să se ceară părerea pa-
triarhului Constantinopolului.

418
 Pentru că în forma care se găsea această Mărturisire
poate n-ar fi fost acceptată de Patriarhia Ecumenică s-a hotărât
ca ea să fie analizată și discutată, ca loc pentru aceasta fiind
ales Iașul vestitului în ospitalitate Vasile Lupu, deci într-o țară
în bune relații atât cu Kievul, cât și cu Patriarhia Ecumenică.
La Sinodul de la Iași (15 septembrie - 27 octombrie
1642) mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegați: Isaia
Trofimovici Kozlovski, egumenul mănăstirii Sfântul Nicolae,
primul rector al Academiei Movilene, Iosif Hononovici Garbațki,
rectorul în funcție al Academiei și egumen al mănăstirii Bogo-
iavlenska (ajuns mai apoi episcop), și Ignatie Oxenovici Staru-
șici, fost și el rector al Academiei, acum predicator al catedralei
Sfânta Sofia. De la Constantinopol au venit Porfirie, fostul mi-
tropolit al Niceei și Meletie Sirigul. De la noi a participat mi-
tropolitul Varlaam al Moldovei cu episcopii sufragani.
Meletie Sirigul a tradus mai întâi Mărturisirea lui Petru
Movilă în limba greacă. După aceasta s-a căzut de acord asupra
punctelor controversate hotărându-se în spirit ortodox că nu
există pentru sufletele trecute din viață un loc intermediar,
echivalent Purgatoriului și că Prefacerea darurilor se face prin
Epicleza euharistică.
Meletie Sirigul ar fi dorit să se ia aici atitudine și să se
condamne Catehismul calvinesc publicat sub numele lui Chiril
Lucaris. Nici delegații kievieni și se pare aici Vasile Lupu nu
au fost de acord cu asemenea dezbatere „așa încât că «Mărturi-
sirea», în forma sa ultimă dobândită la Iași, se deosebește
printr-un puțin obișnuit ton ironic, fără ascuțișuri polemice îm-
potriva catolicilor și protestanților”373.
Mărturisirea lui Petru Movilă și-a căutat izvoarele mai cu
seamă în Sfânta Scriptură, nefiind întrecută în privința citatelor
de nici una din mărturisirile secolului al XVII. Literatura patris-
tică este și ea utilizată dar numărul citatelor este mai restrâns și

Alexandru Elian, „Cuvânt înainte” la Mărturisirea de credință a Bisericii

373

Ortodoxe - 1642, București, 1981, p. 8. (Se va prescurta Cuvânt înainte).

419
se află cu precădere în prima parte „Despre credință” (Ciprian,
Chiril al Ierusalimului, Părinții Capadocieni, Ioan Hrisostom,
Ioan Damaschin, acesta din urmă citat cel puțin de 55 de ori).
Sunt menționate sinoadele ecumenice în special primele două.
Mai sunt folosiți Teofilact al Ohridei, Ieremia al II-lea, singurul
teolog catolic pomenit Cesar Baronius (1538-1607) în legătură
cu atitudinea papei Leon al III-lea față de Filioque.
În ce privește dispoziția materialului s-ar putea ca Petru
Movilă să se fi orientat după Catehismul lui Petru Scanisius (1555),
ci așa cum remarcă un teolog catolic (Marcel Viller), „Movilă nu
copiază, ci în mod vădit se inspiră din catehismul latin”374.
În legătură cu suspiciunile privitoare la măsura influențe-
lor catolice asupra acestei Mărturisiri este foarte potrivită observa-
ția celui mai recent editor al acesteia, profesor doctor Alexandru
Elian: „O operă de cateheză și pedagogie ortodoxă are nu numai
îngăduința dar și îndatorirea de a folosi experiența mai bogată a
altor confesiuni creștine, pentru a împărtăși, în chipul cel mai ni-
merit, adevărurile de credință pe care le mărturisește și care rămân
neștirbit cele ale străvechii tradiții ortodoxe. O întrajutorare inter-
confesională, cerută și de împrejurările istorice și locale în care se
elaborează o Mărturisire de credință, este în felul ei, o manifestare
în spirit ecumenic care trebuie salutată după cuviință”375.
Această Mărturisire de credință a fost întărită cu sancți-
unea supremă prin Scrisoarea sinodală din 11 martie 1643 a
patriarhului Partenie I căruia i s-au alăturat ceilalți trei patri-
arhi ortodocși din Răsărit și membrii sinodului Marii Biserici.
Cea dintâi ediție în limba greacă a Mărturisirii lui Petru
Movilă apare în Olanda în 1667 prin grija lui Panaiot Nimsios.
În 1695 apare într-o ediție bilingvă greacă-latină. Apare apoi în
traduceri slavono-ruse, sârbe, bulgare, germană, olandeză, en-
gleză, maghiară. În 1781 apare la Moscova o ediție în patru
limbi: greacă, latină, slavonă și germană.

374
Apud. Al. Elian, op. cit, p. 15.
375
Al. Elian, Cuvânt înainte..., p. 16.
420
 Cât privește traducerile în românește, cea dintâi se dato-
rează logofătului Radu Greceanu și a apărut în 1691 la Buzău,
aceasta fiind cea dintâi tălmăcire a Mărturisirii lui Petru Movilă
într-o limbă națională și până în 1942 a cunoscut șaisprezece
ediții românești. Cea mai recentă este cea din 1981.
Anul 1672 înregistrează un nou sinod întrunit la Ierusa-
lim și o nouă Mărturisire de credință, cea a patriarhului Dositei
Notara. Acesta este originar din Peloponez, din Corint unde s-a
născut în 1641. Prin grija patriarhului Paisie al Ierusalimului,
peloponezian și el, Dositei a studiat la Academia Patriarhală
din Constantinopol în timpul lui Ioan Cariofiles. Succesorul lui
Paisie, Nectarie l-a numit reprezentant al său în Moldova și în
1668 a ajuns mitropolit al Cezareei Palestinei, un an mai târziu
urmându-i lui Nectarie ca patriarh.
Prilejul scrierii Mărturisirii patriarhului Dositei l-a dat
cearta, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea între janseniștii
și calvinii din Franța cu privire la Sfânta Euharistie în care fie-
care căuta să prezinte Biserica Ortodoxă ca fiind de acord cu ei.
Un prim rezultat, din partea janseniștilor, l-a constituit lucrarea
lui Amauld, La perpetuite de la foi de l'Eglise Catholique.
În acest scop, janseniștii au cerut informații amănunțite
de la ambasadorul Franței la Constantinopol, Ollier de Nointel,
care s-a adresat lui Dositei și altor ierarhi ortodocși cerându-le
să-și spună părerea în scris despre numărul Tainelor, Sfânta
Euharistie, episcopat, Biserică, cultul sfinților și altele. Acest
răspuns urma să fie trimis janseniștilor.
Dositei a folosit prilejul prezenței mai multor ierarhi orto-
docși la sfințirea bisericii din Bethleem în ianuarie 1672. La sino-
dul ținut acum s-a arătat că Biserica Ortodoxă nu l-a cunoscut pe
Chiril Lucaris, latinofon și nici ca autor al Mărturisirii. [...].
Sinodul a hotărât „că trebuie să se facă o expunere pe
scurt cum cugetă Biserica Răsăritului”. [...].
Acest punct l-a înfăptuit Dositei prin expunerea sau Mărturi-
sirea sa pe care sinodul și-a însușit-o incluzându-o între actele sale.

421
 Un sinod întrunit la Constantinopol în 1691 a condam-
nat ideile calviniste din concepția teologului Ioan Cariofil des-
pre Euharistie.
O altă mărturisire care le-a precedat pe cele două amintite și
pe care o pomenim la sfârșit pentru că nu a fost discutată la niciun
sinod a fost cea a lui Mitrofan Critopulos, prezentată și mai nou
tradusă la noi de către preot profesor Ioan Ică (Sibiu, 1973).
Această Mărturisire a fost rodul studiilor lui Mitrofan în
Anglia, Elveția și Germania și a fost scrisă la îndemnul teologi-
lor din Helmstädt.
Comparând cele trei mărturisiri de credință vedem că
Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă este sub formă de ca-
tehism din 261 de întrebări și răspunsuri distribuite în trei părți:
pentru credință (Crezul), pentru nădejde (T. n. Fericirile), pentru
dragoste (Decalogul). Expunerea este foarte clară. A fost scrisă
cu scopul de a lămuri pe credincioșii ortodocși împotriva propa-
gandei uniatiste. Ea nu are o aprofundare teologică prea mare.
Mărturisirea patriarhului Dositei are un caracter mai unila-
teral urmând combaterea și diortosirea Mărturisirii calvinizante.
Ea expune învățăturile ortodoxe în raport cu învățăturile protes-
tante calvine pentru catolicii din Apus dar într-un mod vădit
antiprotestant, fără intenție ironică de apropiere a punctelor de
vedere opuse. Ea urmează planul confesiunii atribuite lui Lucaris:
Dumnezeu, creație, om, providență, Hristos, har, Biserică, Tai-
ne, viața de apoi.
Se simt și aici unele influențe apusene catolice (trans-
substanțiabilitatea). Mărturisirea lui M. Critopulos se remarcă
printr-un înalt nivel teologic ea fiind destinată în primul rând
unor profesori teologi universitari. Ea este mai originală și mai
personală fiind mai legată de teologia Părinților greci. Ea adop-
tă o atitudine în general ironică față de protestanți și decisă față
de învățăturile latine.
Această mărturisire a fost publicată mai întâi în Germa-
nia în 1691 și s-a bucurat de o slabă și târzie răspândire printre

422
ortodocși. O asimilare a cuprinsului ei de către pături mai largi
ale credincioșilor ar fi fost anevoioasă din pricina aparatului
conceptual folosit de Critopulos și a limbii puriste în care se
exprimă. Mărturisirea trădează bunăvoința față de protestanți și
înverșunare față de catolici.
O altă Mărturisire de credință din această epocă care ca
și cea a lui Mitrofan Critopulos n-a primit sancțiunea vreunui
sinod al Bisericii Ortodoxe este Enchiridion sive Stella Orientalis
Occidentali Splendens a lui Nicolae Milescu.
Cum a ajuns Spătarul Nicolae Milescu să scrie această
Mărturisire?
În anul 1666 el a fost trimis de către fostul domn al
Moldovei, Gheorghe Ștefan, la Stockholm cu scrisori către re-
gele Suediei. Aici l-a cunoscut pe marchizul De Pomponne,
ambasadorul Franței la curtea suedeză și nepot de frate a lui
Antoine Arnauld.
În plină controversă euharistică între janseniști și cal-
vini, De Pomponne i-a cerut lui Milescu să scrie o expunere a
credinței Bisericii Ortodoxe, lucru pe care acesta l-a și făcut. A
alcătuit lucrarea în limba greacă și apoi, tot el a tradus-o în
limba latină care prin tipărirea în volumul amintit a marcat „pă-
trunderea primei opere românești în cultura universală376.
Credința ortodoxă pe care Milescu o înfățișează cititori-
lor din Apus este întemeiată pe o bună cunoaștere a realităților
din Biserica Română și pe cea de la Constantinopol. Ea mai
dovedește familiarizarea autorului cu Sfânta Scriptură, cu Sfin-
ții Părinți, cu istoria bisericească, cu slujbele ortodoxe.
Cu excepția a două lucruri „perverba Domini”, în loc de
Epicleză, și mirungerea săvârșită de episcop nu i se poate re-
proșa nimic lui Nicolae Milescu din punct de vedere al exacti-
tății Mărturisirii sale de credință ortodoxă.
Toate aceste mărturisiri au apărut în lumea ortodoxă ca
răspuns la noile probleme ridicate de lupta dintre Reformă și
376
Tiberiu Moșoiu, Neculae Milescu Spătaru, p. 56.
423
Contrareformă. Deși luată prin surprindere, aproape nepregăti-
tă, Biserica Ortodoxă a găsit mijloacele de informare proprie
despre Reformă și de informare a Apusului protestant despre
doctrina și viața sa bisericească. Așadar, aceste mărturisiri au
avut și un scop irenic ecumenist, de informare, apropiere și în-
țelegere reciprocă.
În 1645 mitropolitul Varlaam al Moldovei care a găsit
un exemplar din Catehismul calvinesc în biblioteca lui Udriște
Năsturel (cumnatul lui Matei Basarab) pe care îl găsește „plin
de otravă de moarte sufletească”, a adunat un „sobor” cu ierarhi
și egumeni din Țara Românească, pentru a lua atitudine împo-
triva Catehismului calvinesc. Această atitudine se concretizea-
ză prin cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catehismu-
lui calvinesc.
În acest răspuns se reproduce mai întâi învățătura calvi-
nilor după respectivul Catehism și apoi se dezvoltă pe larg în-
vățătura ortodoxă asupra problemelor respective, folosindu-se
numai de Sfânta Scriptură, fără recurs la Sfinții Părinți.
Răspunsul se ocupă de următoarele probleme:
1. Despre Sfânta Scriptură dovedind că nu este singurul
izvor al Revelației.
2. Despre credință și faptele bune arătând că amândouă
sunt necesare mântuirii.
3. Despre predestinație, arătând că omul poate face bi-
nele sau răul.
4. Despre împăcarea cu Dumnezeu și răscumpărarea
omenirii prin patimile și moartea lui Hristos. Pentru
mântuire nu e de ajuns numai credința, ci trebuiesc și
faptele adică o viață trăită după învățătura lui Hristos.
5-6. Despre Biserică, depozitară a mijloacelor duhovnicești
rânduite de Hristos între care sunt și cele șapte Taine.
7. Despre cinstirea și închinarea la sfinți și icoane.
Presiuni pentru trecerea la calvinism s-au făcut în tot
cursul secolului al XVII-lea asupra mitropoliților noștri Ilie Io-

424
rest, Simion Ștefan și Sava Brancovici care însă au păstrat și
apărat credința ortodoxă377.

377
T. Bodogae, Din istoria Bisericii Ortodoxe de acum 300 de ani. Consi-
derațiuni istorice în legătură cu Sinodul de la Iași, Sibiu, 1943, p. 21-62; T.
M. Popescu (et. al.), Istoria Bisericească Universală, vol. II, București,
1956; Nicolae M. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia română ardeleană,
B. O. R., 1946, p. 425-446; St. Runciman, The Great Church în Captivity
(cap. The Calvinist patriarch, p. 259-288), Cambridge Univ. Press., 1968;
G. Florovsky, Christianity and Culture, Belmont, 1974, (cap. The Orthodox
Churches and the Ecumenical Movementprior to 1910), p. 161 -232; V.
Stavridis, L 'histoire du Patriarcat oecumenique, rev. „Istina”, 1970; N.
Chițescu, Ortodoxie și protestantism, „Ortodoxia”, 1950, nr. 3, p. 383-439;
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, București, 1981
(cap. Despre încercările de calvinizare a românilor din Transilvania); T.
Bodogae, Mitropolitul Varlaam ca teolog, M. M. S” nr. 10-12/1957, p. 742-
774; St. Runciman, The Great Church în Captivity (cap. The definition of
doctrine, p. 338-359), Oxford, 1968; Nicolae M. Popescu, Gh. Moisescu,
Mărturisirea Ortodoxă, București, 1942; Mărturisirea de credință a Biseri-
cii Ortodoxe, (ed. Prof. dr. Al. Elian), București, 1981; Ioan I. Ică, Mărturi-
sirea de credință al lui Mitrofan Critopulos, teză de doctorat, Sibiu, 1973;
Al. Ciurea, Mărturisirea de credință a Spătarului Nicolae Milescu: Stella
Orientalis Occidentali Splendens, „Ortodoxia”, nr. 4, 1958, p. 511-538.
425
 Lecția LI

Privire generală asupra situației politice, sociale și

culturale a ortodocșilor în secolele XIX-XX

Pe plan politic, popoarele ortodoxe din Balcani la înce-

putul secolului al XIX-lea erau încă dominate de stăpânirea
Turciei care asuprea în continuare aceste popoare și frâna orice
mișcare spre emancipare și progres. „Marele bolnav” cum era
numit Imperiul Otoman continua să mențină în plină epocă
modernă rânduieli medievale.
Dar secolul al XIX-lea va inaugura pentru ortodocșii de
sub stăpânirea Porții Otomane o nouă epocă: cea a redeșteptări-
lor naționale și a emancipării de sub jugul turcesc. Acest climat
va fi ajutat de intervențiile tot mai energice în sprijinul orto-
docșilor din imperiul turcesc venind din partea Rusiei, singura
țară ortodoxă care nu se afla sub stăpânire otomană. Victoria
rușilor asupra lui Napoleon din anul 1812 a făcut să crească
prestigiul Rusiei și al Ortodoxiei în fața Occidentului.
A fost apoi influența Revoluției Franceze (1789) care deși
nu s-a exercitat direct și imediat asupra popoarelor ortodoxe aces-
tea nu au rămas insensibile la ideile și urmările acestei revoluții.
Cei dintâi care s-au răsculat au fost sârbii care începând
din anul 1803 au dus o luptă neîncetată de scuturare a jugului
otoman, pentru dobândirea independenței și crearea unui stat nați-
onal. Răscoala condusă de Gheorghe Petrovici, supranumit cel
negru sau Karagheorghevici a fost declanșată de masacrele săvâr-
șite de ieniceri la sfârșitul anului 1803 împotriva populației locale,
fiind uciși o mulțime de oameni printre care preoți și călugări.
După înfrângerile suferite în 1813 când turcii se apropiau
de Belgrad și din pricina neînțelegerilor cu compatrioții săi, Kara-
gheorghevici rămas singur a trecut în Austria unde a și murit în
1817. Lupta a fost dusă mai departe de către o altă căpetenie, Milos
Obrenovici care obține un sprijin mai mare din partea rușilor care în

426
1828-1829 poartă război contra turcilor. Ca urmare, sultanul a fost
silit să recunoască printr-un Hatti-Șerib (Scrisoare imperială) din
17/29 august 1830 existența Serbiei ca principat autonom sub suze-
ranitate turcească. Milos Obrenovici a devenit cneaz al sârbilor dar
prin aceasta problema sârbă nu a fost pe deplin rezolvată.
În timpul acesta Muntenegrul condus de Peter Petrovici
I (1782-1826) s-a bucurat și el de sprijin rusesc.
Un răsunet imens au avut în lumea întreagă luptele greci-
lor pentru eliberare din anul 1821, lupte organizate și inițiate de
imigranți greci din Rusia în frunte cu Ipsilanti și Capodistria con-
ducătorii vestitei Eteria. Revoluția a pornit de la mănăstirea Me-
gaspeleon din Peloponez, în fruntea răsculaților aflându-se și
episcopul Ghermanos de Patras. Pornită la 21 martie 1821 revolu-
ția duce la eliberarea în cuprinsul aceluiași an a Peloponezului.
Aceste succese i-au făcut pe turci să răspundă cu violență. La
Constantinopol au fost arestați și masacrați în chip sălbatic de că-
tre populația musulmană fanatică creștini de frunte din acel oraș.
Patriarhul ecumenic Grigorie al V-lea, care în taină i-a
sprijinit pe răsculați, deși de față i-a excomunicat, a fost spân-
zurat în noaptea Învierii după ce a săvârșit Slujba Învierii și
Sfânta Liturghie în biserica patriarhală. Trupul patriarhului a
atârnat în spânzurătoare timp de trei zile după care a fost predat
mulțimilor înfuriate care l-au tras pe străzi și l-au aruncat în mare.
Patriarhul nu a fost singura victimă. Cu el au mai murit
încă treizeci de ierarhi și clerici și aproximativ treizeci de mii
de mireni acuzați a fi participat la revoluție.
Aceste atrocități l-au mișcat adânc pe țarul rus Alexan-
dru I (1801-1825), care dând interpretare largă Tratatului de la
Kuciuk-Kainargi (1774) pretindea dreptul de intervenție în fa-
voarea creștinilor. Au intervenit în sprijinul creștinilor și pute-
rile apusene.
În timpul acesta grecii și-au continuat lupta și la 1/13
ianuarie 1822 s-a proclamat la Epidaur independența națiunii
grecești și a fost votată o constituție democratică.

427
 Campaniile militare ale turcilor împotriva grecilor înso-
țite de masacre sângeroase au sporit intervențiile puterilor creș-
tine și protestele lor împotriva atrocităților turcilor. Dar eveni-
mentul care a venit cel mai mult în sprijinul grecilor a fost in-
trarea rușilor în război împotriva turcilor la 26 aprilie 1828. Astfel,
la 3 februarie 1830 prin Conferința de la Londra Grecia a obți-
nut independență completă și o nouă putere creștină ortodoxă a
apărut pe harta Europei.
Au urmat tratative cu Patriarhia Ecumenică pentru do-
bândirea independenței și din punct de vedere bisericesc, la 29
iulie 1850 Patriarhia de Constantinopol recunoscând „Autoce-
falia Bisericii din Regatul Greciei” cu „Sfântul Sinod din Atena
ca cea mai înaltă autoritate din Regat”.
Războaiele dintre ruși și turci, soldate cu înfrângeri și
pierderi teritoriale simțitoare din partea turcilor i-au silit pe
turci să se gândească serios la rezolvarea problemei creștine.
În anul 1839 sultanul Abdul Medgid (sau Hamid) în chiar
în anul urcării sale pe tron a dat Hatti-Șeribul de la Ghül-Hané prin
care acorda creștinilor din împărăția sa unele drepturi. Conținu-
tul acestui decret privea următoarele lucruri:
1. Să se asigure supușilor o perfectă siguranță în ceea
ce privește viața, onoarea și averea lor;
2. Să se stabilească un mod regulat de percepere și ridi-
care a impozitelor;
3. Să se stabilească un mod tot așa de regulat pentru re-
crutarea soldaților și durata serviciului militar.
Cele mai multe din aceste hotărâri, care aveau menirea
să realizeze egalitatea tuturor cetățenilor Imperiului în fața le-
gii, au rămas literă moartă datorită inerției și sabotajului celor
care trebuiau să le aducă la împlinire.
Neîndeplinirea hotărârilor cuprinse în Hatti-Șerib au
dus la răscoale ale creștinilor în Bosnia și regiunea Vidinului.
Acestea au dus la emiterea unui nou act imperial în 1853 prin
care s-au întărit stipulațiile Hatti-Șeribului din 1839.

428
 Problema patronajului asupra Locurilor Sfinte a creat
din nou momente grele pentru ortodocșii din teritoriile stăpâni-
te de turci. Sultanul a dispus să fie luate cheile bisericii din
Bethleem de la patriarhul ortodox și să fie încredințate celui
latin. Acest fapt a precipitat declanșarea războiului Crimeei
(1854-1856), conflagrație în care state apusene ca Franța, Sar-
dinia și Anglia i-au sprijinit militar pe turci. Campania militară
asupra Rusiei ortodoxe din partea apusenilor coalizați cu ma-
homedanii a fost considerată ca „o nouă ridicare de arme a lati-
nilor contra grecilor, ca în timpul cruciadei din secolul XIII”378.
Prin Tratatul de Pace încheiat la Paris la 30 martie 1856
puterile biruitoare se făceau protectoarele creștinilor supuși tur-
cilor. Pe baza acordului de la Viena din 1854 care prevedea
pentru sultan obligația de a acorda drepturi creștinilor, sultanul
Abdul Medgid a dat în acest sens un Hatti-i-Humaiun (Scriere
sublimă) la 18 februarie 1856.
Prin acest Hatti-i-Humaiun se dădeau dispoziții solem-
ne ca să se asigure comunităților nemusulmane imunitățile lor
tradiționale, libera exercitare a cultului public și particular, li-
bera administrare a bunurilor; se asigura retribuirea persoanelor
bisericești pentru a se evita abuzurile în perceperea taxelor.
Toți creștinii erau admiși în funcții de stat și în școlile civile și
militare ale Imperiului. În materie juridică neînțelegerile dintre
musulmani și nemusulmani să fie judecate de tribunalele mixte.
Creștinii vor trebui să satisfacă serviciul militar de care fusese-
ră scutiți până acum.
Pe baza Hati-i-Humaiunului Sublima Poartă a cerut Pa-
triarhiei de Constantinopol să numească un consiliu provizoriu
care să alcătuiască un proiect de lege pentru administrarea in-
ternă bisericească, proiect alcătuit în ianuarie 1860.
Aplicarea și respectarea acestor hotărâri se lovea de spi-
ritul refractar și nepăsător al celor ce trebuiau să le aducă la

378
T. M. Popescu, apud Adrian N. Popescu, Chiril Lucaris și Ortodoxia
română..., p. 462.
429
îndeplinire. Aceasta duce la nemulțumiri și răscoale ale creștinilor
ca cele ale nestorienilor și maroniților din Asia Mică (1860), sau
ale ortodocșilor din Herțegovina (1875) și Bulgaria (1876).
În anul 1877 a izbucnit războiul dintre Rusia și Turcia
la care s-a alăturat și România care și-a câștigat independența.
Independență deplină a dobândit și Serbia în timp ce Bulgaria o
obținut doar o independență parțială.
După Războiul din 1877-1878 turcii au declanșat noi perse-
cuții împotriva creștinilor, mai ales împotriva armenilor, mii de per-
soane fiind ucise, zeci de mănăstiri și sute de biserici fiind distruse.
Din interiorul Turciei a pornit mișcarea pentru înnoire
internă și gruparea „turcilor juni” care a cerut în 1905 votarea
unei constituții care să garanteze drepturile personale ale tutu-
ror cetățenilor țării. În 1914 Turcia s-a alăturat Germaniei de-
venind dușmană a foștilor ei aliați apuseni: Franța și Anglia
care aveau interese coloniale în Orientul arab.
După război, unele zone din Orientul Mijlociu cu popu-
lație ortodoxă ca de pildă Palestina și Egiptul au trecut sub do-
minație engleză, protectoratul englez asupra acestora durând
până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.
După primul război mondial, Turcia înfrântă în război a
devenit republică, conducătorul politic care a realizat acest lu-
cru fiind Gemal Atatürk.
În perioada anilor 1919-1922 noi suferințe s-au abătut
asupra creștinilor din Turcia, peste un milion de greci fiind
omorâți sau expulzați iar mitropolitul Hrisostom al Smirnei a
fost batjocorit, tăiat în bucăți și aruncat la câini. Din 1935 s-a
interzis clerului grec din Turcia să poarte costum preoțesc.
Situația ortodocșilor din Turcia s-a îmbunătățit în tim-
pul arhipăstoririi patriarhului Atenagora I (1949-1972), dar ea
este mereu influențată de raporturile politice ale celor două țări
vecine: Turcia și Grecia sau de situația din Cipru.
Factorul social nu a fost de natură să favorizeze statutul
ortodocșilor. Formele de exploatare feudală și iobăgească existente

430
în toate țările ortodoxe au frânat și ele dezvoltarea vieții religi-
oase a acestora.
Pe plan cultural, existau în unele țări ortodoxe partide
pro-occidentale și altele tradiționalist ortodoxe. Reacția împo-
triva influențelor apusene a dus la prezentarea Ortodoxiei tradi-
ționale în forme mai viguroase și mai moderne.
Începând cu secolul al XIX-lea viața religioasă în Bise-
rica Ortodoxă Greacă a fost stimulată de activitatea unor orga-
nizații care au dus la o reînviorare a predicii, la o reorganizare a
educației religioase, la încurajarea activității sociale a Bisericii.
Cea mai cunoscută din aceste organizații este Frățietatea Zon.
În Rusia o influență deosebită pe planul culturii teologi-
ce în secolul XIX au avut-o teologi ca: Alexei Homiakov
(1804-1860), scriitorul Feodor Dostoievski, filosoful Soloviev.
Influența Apusului s-a realizat în special în domeniul
dogmaticii (neoscolastica), a școlii dialectice a lui Karl Barth.
Mai mare a fost influența în organizarea școlilor teologice în
care programele și metodele de învățământ se copiau în între-
gime după Apus.

431
 Lecția LII

Situația vechilor patriarhate

1. Patriarhia Constantinopolului

Pentru profunzimea schimbărilor care au avut loc în viața

Patriarhiei Ecumenice este semnificativă o comparație în ce priveș-
te numărul scaunelor de sub jurisdicția sa. Dacă la începutul secolu-
lui al XIX-lea Patriarhia Constantinopolului avea 138 de mitropoliți
și episcopi sufragani, astăzi în Turcia mai există doar cinci scaune
la o populație de aproximativ 100.000 de credincioși.
Cel dintâi ierarh aflat în fruntea Patriarhiei Constantinopo-
lului în secolul al XIX-lea a fost Calinic al IV-lea (1800-1806), un
om cu o înaltă ținută intelectuală, al cărui nume este legat de răs-
pândirea cunoștințelor științifice în rândul păstoriților săi379.
Acest lucru se întâmpla într-o vreme în care în întreaga
lume, sub influența umanismului predominau curentele favora-
bile progresului, științelor și comerțului. Contactele între nați-
uni au afectat și Imperiul Otoman380. Tot de la începutul seco-
lului XIX trebuie amintit între patriarhii Constantinopolului
Grigorie V care a păstorit în trei rânduri (1797-1798; 1806-
1808; 1818-1821) - martir al independenței grecești, om cu de-
osebite calități intelectuale și duhovnicești. El a intenționat să
înființeze o tipografie a Patriarhiei și să reformeze viața cleru-
lui. În acest scop a trimis numeroase pastorale și scrisori. Aces-
te sfaturi, sprijinite pe măsuri energice au determinat alungarea
lui la Athos după prima păstorire.
A doua oară și-a încetat păstorirea odată cu înlăturarea
sultanului Selim.

379
D. Kyriakos, Geschichte der Oriental-Kirchen, p. 51. (Se va prescurta în
continuare Geschichte der Oriental...).
380
V. Stavridis, Histoire du Patriarchat de Constantinopole, p. 134. (Se va
prescurta în continuare Histoire du Patriarchat...).
432
 În timpul celei de a treia păstoriri a instituit un fond de
ajutorare al bolnavilor și săracilor.
În 1821 turcii l-au considerat instigator la revoltă și l-au
executat. În ciuda excomunicării răsculaților, Grigorie al V-lea
a pactizat în secret cu aceștia.
Între urmașii lui Grigorie al V-lea s-a distins Constantios I
(1830-1834), fost arhiepiscop de Sinai care s-a remarcat prin
faptul că a ameliorat situația financiară a Patriarhiei, a reparat
Biserica Patriarhală, a patronat înființarea de școli grecești
(școală comercială la Halki), a corectat cărți liturgice. A trebuit
să demisioneze datorită legăturilor sale cu Rusia.
Grigorie al VI-lea (1835-1840; 1867-1871), a avut re-
putația de un administrator și reformator, om energic de o mo-
ralitate superioară. Opus propagandei catolice și protestante, el
a atacat traducerile protestante în neogreacă ale Bibliei.
Spre sfârșitul secolului îl pomenim pe Ioachim al IV-lea
(1884-1886) cel care s-a străduit să restabilească relațiile fră-
țești cu noile biserici autocefale.
În secolul XIX, guvernul turc pentru a mulțumi puterile
europene a făcut unele concesii creștinilor. O primă modificare
a intervenit prin Hatti Șeribul din 1839 care acorda „necredin-
cioșilor” aceleași drepturi ca și musulmanilor. Aplicarea acestei
prevederi însă nu s-a făcut în mod complet.
În 1843 s-a recunoscut validitatea mărturiilor aduse de
creștini în procese chiar împotriva mahomedanilor, dispoziție
care a abolit o lege veche de secole.
În 1858 s-a permis grecilor să-și aleagă cu Consiliu Provi-
zoriu Național. Secolul XX va aduce o serie de schimbări esențiale
în viața Bisericii Constantinopolului în sensul limitării și apoi înce-
tării atribuțiilor naționale și sociale ale acesteia. În 1915 școlile co-
munităților creștine au fost trecute sub jurisdicția Ministerului Învă-
țământului. Un an mai târziu a fost anulat termenul de națiune al
comunităților religioase. A urmat introducerea căsătoriei civile381.
381
V. Stavridis, Histoire du Patriarchat..., p. 135-136.
433
 După suprimarea sultanatului (1923), deci după Tratatul
de Pace de la Lausanne care a garantat și rămânerea la Con-
stantinopol a Patriarhatului Ecumenic, acesta va deveni o insti-
tuție exclusiv religioasă și spirituală. „Drepturile care îi fusese-
ră recunoscute de către turcii otomani în domeniul familial, so-
cial, juridic și educațional, etc. au încetat să existe”382.
La data respectivă patriarh era Meletios al IV-lea Metaxakis
(1921-1923), fost arhiepiscop al Atenei, care după înlăturarea de
pe scaunul ecumenic va fi ales patriarh al Alexandriei. După înlă-
turarea acestuia a fost creat un sinod local care a preluat conduce-
rea Patriarhiei383. Această situație a durat până în 1828 când s-a
revenit la Sinodul Permanent alcătuit din doisprezece mitropoliți.
Patriarhii ecumenici din prima jumătate a secolului al
XX-lea au păstorit în general perioade scurte datorită ostilității
autorităților turcești:
Grigorie al VII-lea (1923-1924); Constantin al VI-lea
(1924-1925); Vasile al III-lea (1925-1929); Fotie al II-lea (1929-
1936); Veniamin (1936-1946) și Maxim al V-lea (1946-1948).
Figura cea mai impunătoare dintre patriarhii secolului
al XX-lea a fost cea a lui Athenagoras I (1948-1972), născut în
1886 ca aristoklis spiron. A fost mai întâi mitropolit de Kerky-
ra în Corfu și apoi arhiepiscop în America (1931-1948). El a
fost mentorul unor evenimente bisericești importante: ridicarea re-
ciprocă a anatemelor (7 decembrie 1965), a fost vizitat și l-a vizitat
pe papa Paul al VI-lea. Lui i-a urmat până în 1981 patriarhul Deme-
trios I, actualul patriarh ecumenic este Bartholomeos. Organul ofi-
cial al Patriarhiei este revista „Orthodoxia”.
Până de curând a funcționat în insula Halki o școală teologică.
Sub jurisdicția Constantinopolului se află comunitățile
grecești din Europa apuseană, America, Australia, Noua Zee-
landă și Finlanda.

382
V. Stavridis, op. cit., p. 201.
383
I. Ivan, Die organisation und die verwaltimg, în vol. Les Egleses Orthodoxes,
1969, p. 173. (Se va prescurta în continuare Die organisation...).
434
 2. Patriarhia Alexandriei

În vremea marilor controverse hristologice din secolele V-

VI cei mai mulți creștini din Egipt au refuzat să recunoască autori-
tatea Sinodului de la Calcedon și au format Biserica Monofizită
sau Coptă. Ortodocșii au constituit o minoritate, fiind numiți mel-
kiți. Ei erau de limbă greacă și erau considerați străini. Numărul
lor a scăzut foarte mult încât în secolele XVI-XVIII, patriarhii
Alexandriei au rezidat mai mult la Constantinopol. Astfel la 1845
existau doar 1750 de credincioși, 10 biserici și două mănăstiri.
Mitropoliile care aparțineau la această patriarhie erau:
Libia, Pentapolis, Pelusium, Memphis, Metilis și Thebaida 384, alți
autori385 vorbind doar de trei eparhii și acestea doar cu numele. În
realitate exista doar un singur mitropolit alături de patriarh pentru
ca să poată fi asigurată succesiunea la scaunul patriarhal386.
Ortodocșii din Egipt, aflați sub stăpânire turcească se
bucurau de sprijin material și apărare din partea rușilor și ro-
mânilor, mai ales a celor din urmă.
Populația ortodoxă din Egipt a început să crească în
urma emigrării de greci. Aceasta a dus la apariția de colonii
grecești în centre ca Alexandria, Cairo, Mansura, Damiette,
Port Said și Suez387.
Dintre patriarhii din secolul al XIX-lea îl amintim pe
Sofronie al IV-lea (1870-1899), în timpul căruia numărul co-
munităților acestei patriarhii a ajuns la 34, cel al credincioșilor
depășind 50.000. Au fost întemeiate școli, biserici noi și un spi-
tal grecesc la Alexandria.
Urmașul său, Fotie (1899-1925) a refăcut tipografia și a
înființat o revistă una din cele mai cunoscute publicații ortodoxe.
Au luat ființă noi eparhii, acestea ajungând la numărul de șase și în

384
D. Kyriakos, Geschichte der Oriental..., p. 55.
385
I. Ivan, Die organisation..., p. 176.
386
I. Ivan, op. cit., p. 176.
387
D. Kyriakos, Geschichte der Oriental..., p. 56.
435
felul acesta a putut să existe un sinod al Patriarhiei Alexandriei, pâ-
nă acum forma de conducere fiind una monarhică, a patriarhului.
Sub Meletie II Metaxakis (1925-1937) au fost întemeia-
te eparhii noi la Johannesburg (Republica Sud-Africană) și alta
la Cartagina (Tunisia), s-a clădit un seminar teologic la Helio-
polis (1926), un orfelinat la Cairo și a început construirea cate-
dralei Sfântului Marcu. Numărul credincioșilor a ajuns la
150.000, dintre care 30.000 de arabi. Patriarhul Hristofor al II-lea
(1939-1968) a întemeiat alte eparhii la Acera (Gana), una a
Africii de Răsărit (Dar-es-Salam) și alta a Africii Centrale. În
anul 1946 patriarhul a numit un preot african în calitate de vi-
car general pentru ortodocșii africani din Uganda și Africa de
Răsărit. La data respectivă în Uganda și Kenya existau aproxi-
mativ 100.000 de comunități ortodoxe cu 14. 891 credincioși,
60 de biserici și 20 de case de rugăciune388.
Din 1968 până în 1986 în fruntea Patriarhiei Alexandri-
ei s-a aflat Nicolae al VI-lea. În timpul său a continuat să spo-
rească numărul credincioșilor ortodocși printre africani ca ur-
mare a acțiunilor misionare desfășurate acolo de Biserica din
Cipru și de Biserica Ortodoxă Finlandeză.
După vizita la Nairobi a arhiepiscopului Makarios al
Ciprului s-a înființat acolo un seminar teologic.
Actualul patriarh al Alexandriei este Parthenios 389, in-
stalat la 8 martie 1987, la acea ocazie Biserica noastră fiind re-
prezentată de Î. P. S. Mitropolit Antonie.

3. Patriarhia Antiohiei

Antiohia, care a fost cândva cel de-al treilea oraș ca mări-

me al Imperiului Roman, este astăzi doar un sătuleț în actualul

388
P. S. Antim Nica, Negrii ortodocși din Africa de Est și lupta lor pentru
autonomie bisericească, „Ortodoxia”, 1967, nr. 1, p. 8.
389
Prezentul curs a fost întocmit înainte de 1997. În 1997 a urmat ca patri-
arh Petru al VII-lea până în 2004, și astăzi Teodor al II-lea. n. n.
436
teritoriu al Turciei. (În anul 1268 mamelucii au cucerit din mâ-
inile cruciaților latini dar l-au distrus în întregime. Locul aces-
tuia a fost luat, după această dată de Damasc, unde a fost tran-
sferat și sediul Patriarhiei ortodoxe).
Secolele XVII-XVIII au reprezentat o perioadă în care
papalitatea a profitat de prietenia franco-otomană pentru a-i atrage
pe unii ortodocși în special din cuprinsul Patriarhiei Antiohiei, la
unire cu Roma. În acest scop, Roma le-a cerut cameliților, capu-
cinilor și iezuiților să trimită misionari în Orient, mai ales în Siria.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Rusia a re-
purtat o serie de victorii militare împotriva otomanilor și ca
urmare a tratatului încheiat la Kuciuc-Kainargi în 1774 i s-a
recunoscut acesteia dreptul de protecție asupra ortodocșilor din
Imperiul Otoman.
Cel dintâi patriarh în secolul al XIX-lea a fost Antim
care a păstorit între 1792-1813. În timpul secolului al XIX-lea,
patriarhul Antiohiei și toți episcopii de sub jurisdicția sa erau
de naționalitate greacă deși numărul credincioșilor greci era
doar de câteva sute, masa mare a credincioșilor fiind de națio-
nalitate arabă. Această situație s-a datorat influenței pe care
Fanarul a exercitat-o aici în timpul stăpânirii turcești. După că-
derea Constantinopolului în 1453, patriarhul acelui oraș, fiind
patriarhul capitalei, a devenit delegat permanent al celorlalți
patriarhi pe lângă Sublima Poartă. A fost firesc ca Poarta să
recunoască primatul patriarhului de Constantinopol și să-i
acorde anumite privilegii în raport cu ceilalți.
În anul 1833 ortodocșii din Patriarhia Antiohiei au încer-
cat să deschidă o școală de teologie la Balamand (Libanul de as-
tăzi). Patriarh al Antiohiei era Metodiu și acesta a sprijinit ideea
întemeierii școlii pentru ca să se contrabalanseze influența catoli-
cilor și protestanților în aceste regiuni, influență care se exercita
prin intermediul școlilor și instituțiilor de binefacere. Metodiu s-a
adresat Bisericii Ortodoxe Ruse cerându-i sprijinul material pen-
tru a putea duce planul la îndeplinire. Mitropolitul Filaret al

437
Moscovei a hotărât să se dea Patriarhiei Antiohiei bisericile „Înălță-
rii” și a „Sfântului Ipatie” ca din veniturile lor să se susțină școala
de la Balamand, care a funcționat însă doar timp de nouă ani.
În anul 1891 când patriarhul Gherasim a trecut de la Antio-
hia la Ierusalim, localnicii au cerut alegerea unui candidat din rân-
dul lor, adică de naționalitate arabă. Ortodocșii greci au răspuns că
acest lucru nu ar fi nici în interesul Antiohiei și nici al Bisericii Or-
todoxe în general. Motivele pe care le propuneau aceștia erau:
1. că nu s-ar găsi între arabi un teolog care ajuns patri-
arh să poată face față propagandei străine;
2. că ar fi greu pentru un patriarh ortodox de naționali-
tate arabă să împace interesele propriilor credincioși cu dorințe-
le Porții Otomane.
Episcopii s-au divizat după naționalitatea lor. Grecii l-au
ales pe Spiridon, mitropolit al Muntelui Tabor. Poarta l-a recu-
noscut pe acesta și ca urmare a acestui fapt a trebuit să fie re-
cunoscut și de către ierarhii de naționalitate arabă.
Atunci însă când noul ales a sosit de la Damasc, popo-
rul a părăsit catedrala lăsându-l pe patriarh singur doar cu dem-
nitarii din jurul său. Datorită opoziției poporului, după câțiva
ani de păstorire, Spiridon s-a retras în anul 1898.
În anul 1899 Sinodul Patriarhiei l-a ales pe Meletie
(1899-1906) care era de naționalitate arabă. Acesta a trimis scri-
sori irenice tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe și a fost
recunoscut de aceștia cu excepția celor trei patriarhi greci și a
altor ierarhi greci. Alegerea succesorului lui Meletie, patriarhul
Grigorie IV Haddad (1906-1928) a fost recunoscută în 1906 de
către toți patriarhii ortodocși din Răsărit și în felul acesta s-a
restabilit comuniunea între vechile patriarhate orientale.
În ce privește organizarea Patriarhiei de Antiohia, în 1890
la sinodul convocat pentru discutarea unor probleme administrati-
ve s-a simțit nevoia unui regulament de funcționare asemănător
celui aprobat de Poartă pentru Patriarhia de Constantinopol. A
fost alcătuit un comitet de mitropoliți care să redacteze un astfel

438
de regulament dar acest comitet nu și-a putut duce sarcina la
bun sfârșit datorită împrejurărilor nefavorabile. Un alt comitet a
fost alcătuit în 1898 și în 1901 a fost alcătuit regulamentul cerut
pe baza căruia a fost ales patriarhul Grigorie al IV-lea la 5 iunie
1906. Al doilea articol al acestui regulament prezintă astfel cali-
tățile cerute din partea celui care candidează la scaunul patriar-
hal: „Persoana care își depune candidatura la patriarhat trebuie
să facă parte din grupul mitropoliților Patriarhiei de Antiohia,
să se găsească în fruntea uneia din eparhiile acestei patriarhii
pe care să o păstorească într-un mod ireproșabil”.
Regulamentul după care se conduce în prezent Patriarhia
Antiohiei a fost aprobat de Sfântul Sinod în 1973 și recunoscut
de guvernele țărilor în care Patriarhia are jurisdicție: Siria, Liban,
Irak (+Antiohia în sudul Turciei, o parohie în Arabia Saudită).
Patriarhia are un număr de aproximativ 400.000 de credincioși,
alcătuind cel mai mare grup de creștini de limbă arabă.
Potrivit regulamentului din 1973, pe lângă Sfântul Si-
nod mai funcționează un Congres Național Bisericesc alcătuit
din 14 mitropoliți și 24 de mireni.
Patriarhia are un număr de 350 de preoți, cinci școli se-
cundare și o școală teologică la Balamand.
Patriarhia Ortodoxă a Antiohiei îi are sub jurisdicția sa și
pe antiohienii din America organizați din două eparhii: Arhiepis-
copia de New York (Antiochian Orthodox Christian Archdiocese
of New York) cu aproximativ 100.000 de credincioși și Arhie-
piscopia de Toledo (Antiochian Orthodox Archdiocese of To-
ledo, Ohio and Dependencies în North America) cu aproxima-
tiv 30.000 de credincioși.
Tot sub jurisdicția Antiohiei se aflau credincioșii orto-
docși arabi din America de Sud, Australia și Noua Zeelandă.
Actualul patriarh este Ignatie al IV-lea.
În legătură cu Patriarhia Antiohiei trebuie menționată și
mișcarea de tineret ortodoxă Syndesmos inițiată de tineri ortodocși
arabi, care a devenit astăzi o mișcare ortodoxă internațională.

439
 3. Patriarhia Ierusalimului

Profesorul Friedrich Heyer, într-o recentă istorie bisericeas-

că a Țării Sfinte (Kirchengeschichete des Heiligen Landes, Stut-
tgart, 1984, p. 203) arată că dacă la 1830 aproximativ 90% dintre
creștinii din Țara Sfântă se aflau sub jurisdicția ortodoxă a Ierusa-
limului, la sfârșitul secolului al XIX-lea doar 30% îl recunoșteau pe
patriarhul ortodox drept căpetenia lor bisericească. Schimbarea a
fost determinată de acțiunea prozelitistă a apusenilor.
Viața Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului a fost susți-
nută în secolul al XIX-lea de către ruși care au stabilit în Pales-
tina două misiuni în 1842 și 1875390.
Personalitatea cea mai remarcabilă aflată în fruntea
Patriarhiei în secolul al XIX-lea a fost cea a patriarhului Chiril
al II-lea (1845-1872). Până în anul 1860, ca și alți predecesori
ai săi, el a rezidat la Constantinopol.
În anul 1855 cu sprijin financiar din partea rușilor, pa-
triarhul Chiril a pus bazele unui seminar teologic în Mănăstirea
Sfânta Cruce de la Ierusalim, în fruntea căruia l-a numit pe Dy-
onisios Kleopas, un strălucit teolog. Opoziția membrilor Frăției
Sfântului Mormânt a determinat plecarea acestui profesor la
Universitatea din Atena.
Tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cu-
prinsul Patriarhiei Ierusalimului a avut o reînviorare a vieții
monahale. Mănăstiri palestiniene din perioada de început a
monahismului au fost restaurate și transformate în centre active.
Un moment de criză a apărut în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea datorită așa-numitei „controverse bulgare”. Este vorba
despre declararea autonomiei Bisericii Bulgare față de Constanti-
nopol în 1870. Acest act a fost condamnat de către Constantinopol

390
T. Pulcini, Tensions between the hierarchy and laity of the Ierusalem
Patriarchate: Historical perspective on the present situation, s. v. t. q.,
1992, III, p. 280. (Se va prescurta în continuare Tensions between the hie-
rarchy and laity...).
440
drept erezia filetismului (naționalismului). Patriarhul Chiril al II-lea
s-a aflat într-un moment de grea cumpănă. Rușii simpatizau cu
gestul bulgarilor, iar Ierusalimul primea sprijin material din partea
rușilor. Exista apoi o situație paralelă în cuprinsul Patriarhiei Ieru-
salimului prin statutul dezavantajat al arabilor.
Raporturile dintre Ierusalim și Constantinopol fuseseră
deja înrăutățite prin hiroronia arhiepiscopului Chiril Byzantios
de Sinai de către patriarhul ecumenic.
Situația economică a Patriarhiei Ierusalimului era difici-
lă datorită măsurilor de secularizare a averilor mănăstirești de
către Cuza Vodă, pentru că multe din bunurile unor mănăstiri
erau trimise și la Ierusalim.
Patriarhul Chiril a luat partea bulgarilor și în consecință a
fost depus de către membrii Frăției Sfântului Mormânt și în locul
său a fost ales Procopie. Ortodocșii arabi au refuzat să-l accepte iar
rușii l-au forțat să se retragă în 1875. În același an a murit și Chiril al
II-lea. Tot în 1875 a fost alcătuită Legea Fundamentală, statutul de
funcționare al Patriarhiei, pe baza căreia a fost ales patriarhul Ierotei.
În 1882 la moartea lui Ierotei a fost ales Fotie, dar dato-
rită opoziției acestuia față de ruși, aceștia din urmă au reușit să-l
determine pe sultan să-l recunoască nu pe Fotie, ci pe cel care îi
urma ca număr de voturi: Nicodim. Fotie a ajuns în cele din
urmă patriarh al Alexandriei.
Atât patriarhul Gherasim (1891-1896) cât și Damian
(1897-1931) s-au remarcat prin întemeierea de școli. În timpul
celui din urmă, mai ales după revoluția „junilor turci” (1908),
se accentuează tot mai mult cererile ortodocșilor arabi de a li se
îngădui o mai mare participare la conducerea vieții bisericești
din cuprinsul Patriarhiei Ierusalimului.
După inaugurarea protectoratului britanic asupra Pales-
tinei a fost alcătuită o comisie care să cerceteze situația fali-
mentară a Patriarhiei, la care participa și un ierarh ortodox.
În 1923 a avut loc un Congres al clerului și laicilor arabi
la Haifa, la care s-a cerut patriarhului Damian să împlinească

441
promisiunile făcute de patriarhul Ierotei, între care o școală
pentru clerul arab, o istorie a ortodocșilor din Patriarhia Antio-
hiei, să nu fie hirotoniți preoți nearabi, traducerea legislației
bisericești în arabă, editarea unei publicații în arabă.
A existat o partidă moderată încurajată de Patriarhie,
dar și aceștia în cele din urmă vor cere aceleași lucruri.
Nereușind să obțină nimic, arabii ortodocși s-au adresat
autorităților britanice care au instituit Comisia Bertram-Young.
Aceasta a cercetat situația și a ajuns la concluzia că „populația
ortodoxă a acestei țări este de fapt victima unei dezvoltări isto-
rice nefericite”391.
Noi tensiuni au apărut la moartea patriarhului Damian în
1931. A fost ales ca succesor Timotei Themelis. În 1938 britanicii
au aranjat un acord între arabi și greci privitor la alegerea patriar-
hului și episcopilor dar care n-a fost niciodată pus în practică.
Cu crearea statului Iordania (1937), Patriarhia și-a
pierdut din putere, prestigiu și bază financiară. În 1957 când i-a
urmat lui Timotei, Benedict a promis să sprijine reformele
promise de statul iordanian pentru o participare și a arabilor la
conducerea vieții bisericești. Odată ales a uitat de promisiune.
Actualul patriarh, P. F. Diodor392 a fost ales în 1981 și vor-
bește limba arabă; el fusese arhiepiscop de Hieropolis (Amman).
Sub jurisdicția sa se află 160.000 de credincioși arabi (40.000
în Israel și 120.000 în Iordania).
Datorită faptului că în timp ce credincioșii sunt cu toții
arabi iar ierarhia exclusiv grecească (nici măcar un arhimandrit
arab), s-au înregistrat în ultima vreme treceri tot mai multe la
greco-catolicism, unde toți ierarhii sunt arabi.
După ce în 1989 Patriarhia Ierusalimului s-a retras din
toate organizațiile ecumenice, acțiune motivată prin prozelitis-
mul desfășurat de alte confesiuni în rândul credincioșilor săi,

391
T. Pulcini, Tensions between the hierarchy and laity..., p. 292.
392
Patriarhul Diodor a fost urmat în slujire și misiune de către P. F. Irineu
(2001-2005) și actualul întâistătător, P. F. Teofil al III-lea (2005 până azi), n. n.
442
după 1990 (cu ocuparea casei de pelerin Sfântul Ioan de către
evrei ultraconservatori) patriarhul Diodor a început să se apro-
pie de arabi, sprijinind, între altele și intifada.

5. Biserica Ortodoxă Rusă

După veacul secularizant al luminilor, în timpul căruia

în viața Bisericii Ruse s-a încercat introducerea unor reforme
contrare spiritului ortodox, această Biserică va cunoaște câteva
direcții de dezvoltare surprinzătoare.
Publicarea Filocaliei (tradusă de Pasie Velicicovsky), la
sfârșitul secolului al XVIII-lea va influența apariția unui curent
de sfințenie al cărui reprezentant cel mai cunoscut a fost Sera-
fim de Sarov (1759-1833). Alături de el trebuie pomeniți Igna-
tie Briancianinov (1807-1867), fost inginer militar, care intră în
legătură cu mișcarea stareților și ajunge în ierarhie. De la el a
rămas o importantă operă teologică și duhovnicească axată pe
rugăciunea lui Iisus, scrisă după retragerea în mănăstire. O ca-
rieră asemănătoare a avut Teofan Pustnicul (1815-1894).
În secolul al XIX-lea s-a accentuat misiunea la popoare
din Siberia până în Kamceatka și Alaska. Figura cea mai repre-
zentativă a acestei activități a fost Ivan Inokentie Veniaminov
(1787-1879), lingvist, geograf, inventator și constructor. El a
ajuns până la aleuții și tlingiții din Alaska, pe care i-a convertit
și a tradus cărți în limbile lor după ce a inventat un alfabet al
aleuților. A fost primul episcop ortodox care a rezidat în Alaska
unde a înființat și primul seminar ortodox la Sitka. După aceea
s-a mutat la Irkutsk unde a evanghelizat regiunea respectivă: pe
coriaci, ciuci, iucuți, tunguzi etc. El a ajuns până în Japonia.
După ce a ajuns mitropolit al Moscovei prin grija sa a
luat ființă în 1870 „Societatea Ortodoxă pentru răspândirea
credinței creștine între păgâni”, care în 1895 număra 15.000 de
misionari care activau în Japonia, China și India. Dintre aceștia
cel mai cunoscut a fost Nikolai Kazatkin care după o activitate
îndelungată, prelungindu-se în secolul nostru (XX- n. n.) a lăsat
443
în Japonia o comunitate ortodoxă, de 30.000 de credincioși. El
a fost primul episcop ortodox în Japonia.
Tot în secolul al XIX-lea misticismul german și pietis-
mul englez au pătruns în Rusia cu ajutorul masonilor și al So-
cietății Biblice Britanice, sub influența căreia s-a creat o Socie-
tate Biblică Rusă. Doi ierarhi care au criticat această societate
au fost depuși de prințul Galifiu, procurorul Sfântului Sinod. În
1820 a apărut Noul Testament în limba rusă.
Biserica și-a organizat sistemul școlar cu patru feluri de
școli: școli parohiale, școli districtuale, seminarii eparhiale și aca-
demii duhovnicești (Moscova, Sankt Petersburg, Kiev și Kazan).
Pe tărâmul științei teologice s-a remarcat Filaret Drozdov
(1783-1867), mitropolit al Moscovei, care a îndrumat academiile
teologice spre traducerea Sfințiilor Părinți. Dar creația teologică
rusă nu s-a mărginit la școlile de teologie. Cel mai mare dintre
teologii ruși ai acelui veac a fost Alexei Homiakov (1804-1860)
„latifundiar, mare amator de șah, poet, inginer, istoric, excelent
soț și tată și în același timp un autentic părinte bisericesc”393. În-
treaga sa operă teologică constă din trei articole în franceză res-
pingând acuzațiile de erezie făcute în Occident la adresa ortodoc-
șilor un opuscul despre natura Bisericii apărut după moartea sa și
câteva scrisori în limba engleză adresată lui W. Palmer. Meritul
său a constat în redescoperirea sensului plenar al Bisericii. Față de
protestantismul individualist, el a arătat că Scriptura o datorăm
Bisericii în întregul ei. Față de autoritarismul papal al Bisericii
Romei el a accentuat importanța adevărului. Homiakov „a elabo-
rat și precizat conceptul de catolicitate; [...]” („Duhul lui Dumne-
zeu în totalitatea sa eclezială care va intra după aceea în gândirea
ortodoxă ca un aport decisiv la eclesiologie”)394.
Spiritualitatea rusă a secolului al XIX-lea nu poate fi în-
țeleasă fără contribuția lui Dostoievski (1821-1881) și chiar L.

393
Nikita Strave, „L'epoque synodale 1721-1917” în Histoire de l'Eglise Russe,
Paris, 1989, p. 77. (Se va prescurta în continuare „L'epoque synodale...”).
394
Nikita Strave, „L'epoque synodale...”, p. 77.
444
Tolstoi (1828-1911) creatorul unei noi religii a Creștinismului
lipsit de dimensiunea sa transcendentă și redus la preceptele sale
morale, pentru care a fost excomunicat de Biserică în 1901.
Un alt teolog al secolului al XIX-lea, Vladimir Soloviev
(1853-1900) a dorit ca Biserica să-și facă prezența mai simțită
în lume și să răspundă la problemele puse de civilizația moder-
nă. El vedea împărăția lui Dumnezeu realizându-se printr-o ali-
anță între papă și țar. Spre sfârșitul vieții el a adoptat o concep-
ție apocaliptică despre istorie.
Pentru implicarea Bisericii Ruse în social exemplele ce-
le mai elocvente sunt ale lui Filaret Drozdov, mitropolitul
Moscovei care a redactat decretul țarului de absolvire a iobăgi-
ei (1861) și Sfântul Ioan de Kronstadt (1829-1909). Acesta deși
trăia în tradiția isihastă nu s-a retras din lume, ci a ajuns preot
la catedrala Sfântul Andrei de pe insula Kronstadt, loc al vaga-
bonzilor, bețivilor și cerșetorilor. Pentru șapte mii dintre aceștia
a organizat ateliere, apoi a deschis școli, cantine, dispensare și
azile. El săvârșea zilnic Liturghia și îndemna la cuminecare
frecventă. S-a bucurat și de darul vindecărilor. Aceste vârfuri
ale vieții spirituale ruse au avut un impact deosebit asupra inte-
lectualității ruse.
În urma evenimentelor din 1905 episcopatul Bisericii
Ortodoxe Ruse s-a pronunțat pentru restabilirea Patriarhiei, ga-
rantarea independenței Bisericii și transferarea autorității bise-
ricești consiliilor care să fie create la toate nivelele.
Dar abia guvernul provizoriu (martie-octombrie 1917) a
autorizat Biserica Ortodoxă Rusă să convoace soborul său nați-
onal în 1917 care s-a pronunțat pentru restaurarea Patriarhiei,
în funcția de patriarh fiind ales Tihon Belaviu care până în
1907 activase ca mitropolit al rușilor din America.
Soborul a restabilit infrastructura Bisericii de la auto-
nomia parohiei la administrația diecezană. A fost restabilită
tradiția alegerii clericilor și episcopilor. A fost consfințită par-
ticiparea laicilor la administrarea treburilor bisericești.

445
 Noul guvern sovietic a luat imediat măsuri care vor face
practic ineficiente cele mai multe din hotărârile soborului. La
23 februarie 1918 a fost emis decretul „Despre separarea Bise-
ricii de Stat și Școlii de Biserică”. Proprietățile bisericești au
devenit proprietăți de stat, conturile bancare confiscate, la fel
școlile, orfelinatele, spitalele și alte așezăminte caritative. Bise-
ricii i s-a interzis să-i învețe pe copii religia chiar în locașurile
de cult. Singura excepție școlile teologice.
Opoziția față de măsurile luate de autoritățile sovietice
împotriva Bisericii a dus la martirizarea a douăzeci și opt de
episcopi, a mii de preoți și călugări și a 12.000 de credincioși.
La 1 februarie 1919 Sinodul i-a excomunicat pe cei care
„au masacrat persoane nevinovate și persecută Biserica”, gest in-
terpretat de autorități ca o excomunicare a Guvernului Sovietic.
În 1923 patriarhul a făcut o declarație de loialitate față
de statul sovietic. Aceasta după ce în 1922 Lenin a declanșat o
campanie sângeroasă împotriva Bisericii printr-un decret ținut
secret în care afirma: „acum trebuie să pornim o luptă fără milă
împotriva clerului reacționar și să-i distrugem rezistența cu o
cruzime de care să-și aducă aminte zeci de ani de acum înain-
te”. În același an patriarhul fusese întemnițat.
O altă metodă folosită pentru slăbirea Bisericii a fost
aceea a creării și încurajării de schisme cum a fost cea a grupă-
rii numite Biserica Vie, din anii 1920-1930, condusă de Ivan
Kedrovski, care deși căsătorit și-a luat titlul de arhiepiscop.
Preoți de la țară au fost asimilați chiaburilor, li s-au fixat
impozite pe care nu le puteau plăti pentru care erau declarați
sabotori și unii dintre ei executați.
În 1929 al doilea Congres al legii fără de Dumnezeu au
adoptat un plan cincinal pentru lichidarea religiei. Au fost legi
care interziceau orice expresie religioasă în afara Bisericii și
cele destinate unor grupuri (tineri, femei etc.).
După 1932 a urmat un adevărat „pogrom” monahal cu
călugări și călugărițe împușcați și cele mai multe mănăstiri închise.

446
În perioada anilor 1937-1939 în presă au apărut articole despre
pretinse rețele de spionaj conduse de episcopi, preoți sau clerici
ai altor confesiuni – un alt prilej pentru executarea sau întemni-
țarea acestora. Astfel că în perioada de la Revoluție până în anul
1940, 40.000 de preoți (80-85% din numărul total) și 600.000
de episcopi (90% din numărul total) au fost executați sau au
murit în lagăre în închisori. În ce-i privește pe mireni numărul
victimelor terorii sovietice este apreciat la 40-66 milioane395.
În 1943 a avut loc o întâlnire a lui Stalin cu cei trei
episcopi ortodocși rămași la care conducătorul sovietic a per-
mis o restaurare parțială a Bisericii Ortodoxe cu redeschiderea
unor seminarii și mănăstiri, o publicație bisericească: J. M. P.,
întrunirea unui sobor local. Dar imediat după război se reia
propaganda antireligioasă și în 1947 se creează organizația
Znanie „pentru difuzarea cunoștințelor politice și științifice”.
Un nou val de persecuții s-a înregistrat între 1959-1964
în perioada lui N. Hrușciov când numărul bisericilor a fost re-
dus de la 20.000 la 7.000, al mănăstirilor de la 79 (după ce îna-
inte de 1917 existaseră peste 1000) la 17. Numărul seminariilor
a fost redus de la opt la trei. Preoți (dintre care trei profesori de
seminar) au fost încurajați să se lase de preoție. Aceste cazuri
au fost intens popularizate. Din nou episcopii și preoții au fost
arestați sub diferite motive.
După înlăturarea lui Hrușciov au continuat măsurile
împotriva Bisericii, o grija specială acordându-i-se tineretului,
mai ales tinerilor intelectuali care începeau să se apropie de
Biserică. Unii dintre ei au fost internați în spitale de psihiatrie.
Persecuțiile au încetat în 1985 cu venirea lui Gorbaciov
când restricțiile impuse Bisericii au fost înlăturate una după alta.

395
D. Pospielovsky, „L'Eglise sous le regim sovietique”, în Histoire de
l'Eglise russe, Paris, 1989, p. 110.
447
 CUPRINS

Preambul ................................................................................... 5
Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi. Biobliografie (1943-2002) .................. 7
Lecția I .................................................................................... 43
Iisus Hristos – Mântuitorul lumii ........................................ 43
Personalitatea Mântuitorului ........................................... 50
Învățătura Mântuitorului ................................................. 50
Lecția II ................................................................................... 52
Înființarea Bisericii. Activitatea Sfinților Apostoli ............. 52
Lecția III.................................................................................. 54
Organizarea Bisericii Primare ............................................. 54
Biserica ........................................................................... 54
Organizarea Bisericii ...................................................... 54
Ierarhia în epoca apostolică ............................................ 55
Episcopii ......................................................................... 56
Lecția IV ................................................................................. 60
Biserica înainte de Sfântul Apostol Pavel ........................... 60
Comunitatea creștină ....................................................... 61
Cei Doisprezece .............................................................. 61
Activitatea Apostolilor în lumea păgână......................... 65
Lecția V ................................................................................... 67
Activitatea Sfântului Apostol Pavel .................................... 67
Prima călătorie misionară (45-48) .................................. 71
A doua călătorie misionară (50?-52)............................... 73
(51-54)............................................................................. 73
A treia călătorie misionară (53?-58) ............................... 73
Lecția VI ................................................................................. 75
Activitatea misionară a Sfântului Apostol Petru ................. 75
Lecția VII ................................................................................ 76
Răspândirea Creștinismului în secolele II-III ..................... 76
448
 Mediul misiunii ............................................................... 76
Întinderea geografică ...................................................... 76
Palestina ...................................................................... 77
Arabia .......................................................................... 78
Egipt ............................................................................ 79
Siria ............................................................................. 80
Mesopotamia ............................................................... 81
Asia Mică .................................................................... 81
Cartagina ..................................................................... 83
Lecția VIII ............................................................................... 84
Cultul în epoca apostolică ................................................... 84
Botezul copiilor ............................................................... 86
Hirotonia ......................................................................... 87
Postul............................................................................... 87
Sărbătorile ....................................................................... 87
Lecția IX ................................................................................. 88
Cultul creștin. Posturile. Agapele. Lăcașurile de cult și
Arta creștină în primele trei secole ..................................... 88
Liturghie baptismală ....................................................... 91
Sărbătorile creștine.......................................................... 91
Postul............................................................................... 93
Agapele ........................................................................... 93
Lecția X ................................................................................... 95
Catehumenatul. Botezul și celelalte Taine .......................... 95
Catehumenatul ................................................................ 95
Botezul copiilor ............................................................... 97
Ungerea cu untdelemn .................................................... 97
Hirotonia .......................................................................... 98
Căsătoria ......................................................................... 98
Maslul ............................................................................. 98
Lecția XI ............................................................................... 100
Ierarhia bisericească în secolele II-III ............................... 100
Episcopul....................................................................... 101
449
 Diaconii ......................................................................... 102
Clerul inferior................................................................ 103
Femeile în serviciul Bisericii ........................................ 104
Raporturile cu iudaismul ............................................... 104
Ierarhia bisericească în scrierile de după Sfinții Apostoli
până la sfârșitul secolului al III-lea ............................... 105
Prezbiterii ...................................................................... 106
Întreținerea clerului ....................................................... 107
Celibatul clerului ........................................................... 108
Sistemul mitropolitan .................................................... 108
Sinoadele ....................................................................... 108
Lecția XII .............................................................................. 109
Problema Sfintei Treimi: Monarhismul și
subordinațianismul ............................................................ 109
Lecția XIII ............................................................................. 112
Controverse și schisme: Data serbării Paștilor. Hipolit,
Novat și Novatian. Botezul ereticilor, Meletie ................. 112
I). Controversele pascale:.............................................. 112
II. Sinodul de la Arelate (314) ...................................... 115
Schisma lui Hipolit ....................................................... 115
Controversa privind reprimirea lapșilor ........................ 116
Controversa baptismală ................................................. 117
Lecția XIV............................................................................. 119
Începuturile învățământului creștin. Școlile din
Alexandria, Cezareea Palestinei, Antiohia și Edesa ......... 119
I. Școala din Alexandria ................................................ 119
II. Școala de la Cezareea Palestinei.............................. 122
III. Școala din Antiohia ................................................ 124
IV. Școala de la Edesa .................................................. 124
Lecția XV .............................................................................. 126
Viața morală a creștinilor. Disciplina și premizele
monahismului .................................................................... 126
Viața familială............................................................... 127
450
 Viața publică ................................................................. 127
Creștinismul și clasele sociale ...................................... 129
Disciplina ...................................................................... 129
Începuturile (premizele) monahismului........................ 130
Viața ascetică ................................................................ 132
Lecția XVI............................................................................. 133
Cauzele persecuțiilor ......................................................... 133
Cauzele religioase ......................................................... 134
Cauze moral-sociale ...................................................... 136
Legislația și procedura de judecată ............................... 137
Pedepsele....................................................................... 138
Lecția XVII ........................................................................... 140
Persecuțiile până la împăratul Comod (64-192) ............... 140
Lectură: ......................................................................... 146
X, 96 Plinius către împăratul Traian ......................... 146
X, 97 Traian către Plinius ......................................... 148
Lecția XVIII .......................................................................... 151
Persecuțiile de la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275) ... 151
Lecția XIX............................................................................. 159
Persecuția lui Dioclețian (284-305) .................................. 159
Cultul martirilor ............................................................ 165
Lecția XX .............................................................................. 166
Constantin cel Mare și Creștinismul ................................. 166
Edictul de la Milan (313) .............................................. 171
Politica religioasă a lui Constantin ............................... 172
Lecția XXI............................................................................. 175
Misiunea creștină în Răsărit după 313 .............................. 175
Pavel de Samosata......................................................... 180
Monarhianismul modalist ............................................. 181
Lecția XXII ........................................................................... 185
Misiunea creștină în Apus ................................................. 185

451
Lecția XXIII .......................................................................... 193
Observații în legătură cu Sinoadele Ecumenice ................ 193
Sinodul I Ecumenic (325) ............................................. 194
Lecția XXIV.......................................................................... 201
Erezia pnevmatomahilor și Sinodul II Ecumenic.
Apolinarismul.................................................................... 201
Condamnarea apolinarismului ...................................... 204
Simbolul de credință niceo-constantinopolitan ............. 206
Lecția XXV ........................................................................... 207
Nestorianismul și Sinodul III Ecumenic (431) ................. 207
Cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril .................. 210
Cele 12 Contraanatematisme ale lui Nestorie ............... 212
Lecția XXVI.......................................................................... 215
Monofizitismul și Sinodul IV Ecumenic .......................... 215
Eunucul Hrisafiu ........................................................... 220
Definiția dogmatică de la Calcedon (451) .................... 224
Lecția XXVII ........................................................................ 227
Controverse origeniste. Sinodul V Ecumenic:
Constantinopol (553)......................................................... 227
Întâia dispută despre ortodoxia lui Origen .................... 227
A doua dispută despre ortodoxia lui Origen: ................ 228
Cearta celor „Trei capitole” și Sinodul V Ecumenic .... 229
Lecția XXVIII ....................................................................... 231
Monotelismul și Sinodul VI Ecumenic (Constantinopol
680-681). Sinodul II Trulan (Quinisext) - 692 .................. 231
Lecția XXIX.......................................................................... 239
Sinodul VII Ecumenic și importanța lui pentru Ortodoxie 239
Cauze............................................................................. 241
Atitudinea Bisericii ....................................................... 242
Importanța Sinodului VII Ecumenic pentru Ortodoxie ..... 251
Lecția XXX ........................................................................... 252
Perioada a III-a (787-1054) ............................................... 252
452
 Întemeierea Imperiului carolingian. Lupta cu
mahomedanismul .............................................................. 252
Lupta cu mahomedanismul ........................................... 254
Lecția XXXI.......................................................................... 256
Popoare creștinate în Apus: Germanii și scandinavii.
Acțiuni spre slavi .............................................................. 256
Lecția XXXII ........................................................................ 259
Popoarele creștinate de Bizanț: Activitatea Sfântului
Chiril și Metodie. Creștinismul la moravi, cehi, bulgari,
sârbi, poloni și kazari ........................................................ 259
1. Creștinarea moravilor................................................ 259
2. Creștinarea cehilor .................................................... 262
3. Creștinarea bulgarilor................................................ 263
4. Creștinarea sârbilor ................................................... 266
5. Încreștinarea ungurilor .............................................. 268
6. Creștinarea rușilor ..................................................... 274
Lecția XXXIII ....................................................................... 276
Încercări de unire a Bisericilor în secolele XI-XIV .......... 276
Sinodul unionist de la Lyon (1274) .............................. 282
Lecția XXXIV ....................................................................... 288
Cultura teologică în Apus în secolele XI-XV. Scolastica,
spiritualitatea medievală ................................................... 288
Lecția XXXV ........................................................................ 297
Cultura teologică în Răsărit în secolele XI-XIII ............... 297
Universitatea din Constantinopol .................................. 298
Lecția XXXVI ....................................................................... 302
Cultura teologică în Răsărit, secolele XI-XII.................... 302
Contrastul dintre Răsărit și Apus .................................. 302
Opoziția dintre umanismul și monahismul bizantin ..... 302
Sinodul din 1117 ........................................................... 303
Sinoadele din 1156 și 1157 ........................................... 303
Sinoadele din 1166 și 1170 ........................................... 304
453
 Secolul XIII ................................................................... 306
Isihasmul ....................................................................... 307
Teologia isihastă: Sfântul Grigorie Palama .................. 315
Dezbaterea asupra palamismului .................................. 315
I. Incomprehensibilitatea lui Dumnezeu ................... 315
Dezbatere asupra palamismului (II) .............................. 316
Dezbaterea asupra palamismului (III) ........................... 317
II. Unirea cu Dumnezeu ............................................ 317
III. Palamism și ecumenism ...................................... 317
IV. Filosofie și istorie................................................ 318
Dezbatere asupra palamismului (IV) ............................ 318
V. Genealogia palamismului ..................................... 318
Sfântul Grigorie Palama și Theosis............................... 318
Viata în Hristos ............................................................. 318
Sfântul Grigorie Palama și Theosis (II) ........................ 319
Sfântul Grigorie Palama și Theosis (III) ....................... 320
Lecția XXXVII ..................................................................... 321
Controverse și schisme în Răsărit și Apus. Bogomilii,
catharii (albigensii) și valdensii ........................................ 321
Bogomilii ...................................................................... 321
Doctrina bogumililor ................................................. 323
Teologia .................................................................... 323
Cosmogonia .............................................................. 323
Organizarea și cultul ................................................. 325
Idei etice și sociale .................................................... 325
Catharii sau albigenzii................................................... 327
Valdensii ....................................................................... 329
Lecția XXXVIII .................................................................... 331
Teologia ortodoxă în secolele XVI-XVIII ........................ 331
Meletie Sirigul .............................................................. 334
Ioan Cariofil .................................................................. 334
Ilie Miniatis ................................................................... 336
Dositei al Ierusalimului ................................................. 337

454
Lecția XXXIX ....................................................................... 339
Cultura teologică în Răsărit în secolele XVI-XVIII.
Personalități ale acestei culturi .......................................... 339
Teofil Corydaleu ........................................................... 339
Lecția XL .............................................................................. 341
Cultura teologică în Răsărit în secolele XVI-XVIII.
Școlile de Răsărit .............................................................. 341
Rusia ............................................................................. 341
Lecția XLI ............................................................................. 344
Contribuții românești la dezvoltarea culturii ortodoxe în
secolele XVI- XVIII.......................................................... 344
Lecția XLII............................................................................ 351
Biserica Ortodoxă și Biserica Apuseană în secolele
XVI-XVIII. Propaganda romano-catolică în Răsărit ........ 351
Dezbinarea Bisericii de la Brest-Litovsk (1596) .......... 358
Unirea de Ia Brest - Litovsk (II) ................................... 359
Unirea de la Ujgorod ..................................................... 359
Lecția XLIII .......................................................................... 363
Reformatorul Jean Calvin (1509-1564) ............................ 363
Reforma în Anglia......................................................... 373
Henry al VIII-lea (1509-1547) .................................. 376
Eduard al VI-lea ........................................................ 377
Maria Tudor .............................................................. 377
Elisabeta I.................................................................. 377
Lecția XLIV .......................................................................... 378
Biserica Ortodoxă Rusă în secolele XV-XVTII ............... 378
Lecția XLV ........................................................................... 384
Relații inter ortodoxe: Relațiile dintre Constantinopol
și Moscova în secolele XVI-XVIII ................................... 384
Lecția XLVI .......................................................................... 386
Biserica Română. Biserica Ortodoxă din Austria și
Ungaria. Creștinii din Balcani ........................................... 386
455
Lecția XLVII ......................................................................... 389
Relațiile dintre Biserica Constantinopolului și Biserica
Ortodoxă Română ............................................................. 389
Lecția XLVIII ....................................................................... 392
Raportul dintre Biserica Ortodoxă și protestanți:
Ieremia al II-lea, Meletie Pigas, Chiril Lucaris ................. 392
Dezbinarea Bisericii în Transilvania ............................. 392
Corespondența teologilor de la Tiibingen cu
patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea ............................ 397
Reforma în Răsăritul Europei ....................................... 406
Polonia ...................................................................... 406
Reforma la români .................................................... 407
Lecția XLIX .......................................................................... 409
Relațiile Bisericii Ortodoxe cu calvinismul. Patriarhul
Chiril Lucaris .................................................................... 409
Lecția L ................................................................................. 417
Sinoadele de la Constantinopol, Iași și Ierusalim.
Mărturisiri de credință ....................................................... 417
Lecția LI ................................................................................ 426
Privire generală asupra situației politice, sociale și
culturale a ortodocșilor în secolele XIX-XX ..................... 426
Lecția LII............................................................................... 432
Situația vechilor patriarhate .............................................. 432
1. Patriarhia Constantinopolului ................................... 432
2. Patriarhia Alexandriei ............................................... 435
3. Patriarhia Antiohiei ................................................... 436
3. Patriarhia Ierusalimului ............................................. 440
5. Biserica Ortodoxă Rusă ............................................ 443

456