UNIVERSITATEA DE STAT „ALECU RUSSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

CATEDRA DE DREPT

Subiectul: Virtute şi Viciu

Profesor :Olga Jacota

A elaborate : Podubnîi Victor

Grupa: DR.52.R

Bălți,2019
 Cuprins
1. Introducere

2. Difiniţie

3. În antichitate

4. Semnificaţia

5. Concluzie

6. Bibliografie

2
 Introducere
Virtuţile se pot transforma ușor în vicii. Duse la extrem, însușirile pozitive ale
oamenilor, morale sau de caracter, pot deveni metehne aproape de nestăpânit.

Psihologul Scott Lilienfeld, profesor la Universitatea Emory și cel care a

dezvoltat Inventarul de Personalitate Psihopată, exemplifica modul în care trăsăturile
noastre pot lua două forme complet diferite. El scria în Journal of Personality and
Social Psychology că „dominarea prin îndrăzneală, de exemplu, se poate transforma
într-un leadership valoros în timpul unei crize, dar și în criminalitate fără scrupule și
violenţă", citează Psychology Today.

Potrivit modelului elaborat de Aristotel în Etica Nicomahică, virtutea s-ar plasa

la jumătatea drumului dintre absenţa și exagerarea virtuţii. De exemplu, a fi precaut
este o virtute, iar cele două vicii ale acestei trăsături pozitive sunt lașitatea și
imprudenţa. Numeroase calităţi umane se pot vicia și pot aduce prejudicii importante
individului. Curajul, dus la extrem, se poate transforma în nesăbuinţă și inconștienţă;
încrederea în forţele proprii poate conduce la un comportament dur sau impulsiv și
arogant; rezistenţa sau puterea excesivă pot determina oamenii să-și uite nu doar
propriile limitări, ci și pe cele ale celorlalţi; calitatea de a fi ordonat determină apariţia
obsesiilor; caracterul prietenos poate deveni ingrat, iar precauţia poate naște anxietate
și lașitate.

Am ajuns să uităm că viciul, deşi pare un drept, este o pagubă. Căutăm să ne

însănătoşim societatea, dar vrem să o facem cu oameni bolnavi de vicii. Nu mai vrem să
ştim că un viciu, indiferent care ar fi el, mai devreme sau mai târziu, va afecta şi pe cel ce
nu-l are.
Ştiu, toţi avem vicii. Mai mari, mai mici, mai evidente sau mai ascunse. Problema
de fond este dacă vrem să le îndreptăm. Nu cred că o societate compusă din indivizi
viciaţi poate fi o societate sănătoasă. Ne uităm în jur, la ceilalţi şi ni se pare că ceva nu e
în regulă. Dar ne uităm superficial şi nu vrem să înţelegem că ceilalţi nu se vor îndrepta
dacă nu ne îndreptăm şi noi, ăştia care ne credem nevicioşi.

3
 Difiniţia

VIRTÚTE, virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun

pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de
activitate; integritate morală. ♦ Înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate
morală. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... –
Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).

VÍCIU, vicii, s. n. 1. Defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.)

Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului;
diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă;
desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de
conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii
acestora. [Var.: (înv.) víțiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.
Virtute (latină virtus, greaca veche ἀρετή "arete") este moralitatea unei persoane sau a
unui grup de oameni la modul superlativ. Virtutea reprezintă ceea ce este mai bun
în oameni și aspirația de a avea o fundație solidă pentru a deveni o ființă umană moral
superioară. Virtuțile personale promovează măreția la nivel personal și ulterior la nivel
colectiv.
Conceptul de viciu este opusul virtuții.

În antichitate
Potrivit lui Hesiod, calea către virtute este dificilă, nu este dată de la naștere,
necesită eforturi de-a lungul vieții. Grecii au distins patru virtuți ( din greacă αρετή):

 înțelepciune;
 curaj;
 justiție;
 cumpătare (din greacă σωφροσύνη, prudență).
Socrate considera că virtutea vine de la Rațiune și Înțelepciune.
Potrivit lui Platon, virtuțile se bazează pe proprietățile sufletului: înțelepciune -
rațiune; curaj - voință; moderație, cumpătare - depășirea emoțiilor. Justiția/Dreptatea este
o combinație a celor trei virtuți precedente. Platon credea că fiecare clasă socială are
propria virtute: regii și filozofii au înțelepciune, militarii au curaj, agricultorii și
meșteșugarii - moderație.

4
 Semnificaţia

Aud că „libertatea mea se opreşte unde începe libertatea celuilalt”. Logic, dar lipsit
de bine. Ce libertate e aia în care îl laşi pe fratele tău să facă rău, mai întâi lui, apoi celor
din jur? Starea celui de lângă tine ar trebui să ne preocupe cât şi starea noastră. „Să
iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” nu presupune să uiţi de tine, dar nici de cel de
lângă tine. Dacă ţie nu-ţi îngădui ceva rău, lui de ce îi îngădui? „Păi nu pot să trec peste
libertatea lui” este replica comună. Am uitat să îndreptăm pe cel de lângă noi, chiar dacă
doare. Operaţia la doctor doare, dar restabileşte sănătatea.

De ce, în corpul social, nu ne mai permitem asta? Răspunsul meu poate fi socotit
unul demn de teoria conspiraţiei, dar este evident. Viciul a devenit motor economic. De
aceea, pentru mulţi pare virtute. Justificabil, cuantificabil în drepturi şi legi. Cu cât creşte
viciul, cu atât creşte profitul. Exemplul cel mai elocvent rămâne Iuda Iscarioteanul. Când
o femeie varsă peste Hristos mir scump, de trei sute de dinari, el se supără, replicând că
mai bine se dădeau banii săracilor (vă sună cunoscut?) Hristos, teologic vorbind, îi spune
că e vorba de o jertfă şi o profeţie a îngropării Sale.

Doar că teologia lui Iuda era viciată. Lui nu-i era nici de săraci, nici de Patima
hristică. Nu. Pe el, ca şi gestionar al banilor grupului lui Hristos (banii Bisericii), îl
interesa ca din tranzacţia mirului să-şi mai bage şi în propriul buzunar ceva. Iuda e primul
hoţ din banii Bisericii. Rezultatul a fost crunt. Neînţelegând misiunea lui Hristos, va
ajunge să se sinucidă. La iertare a răspuns cu ştreang.

Bâlbâiala politică pe legea antifumat, dar şi multe alte „cumetrii politico-

ecomonice” sunt demonstraţia cea mai pură că interesele comerciale au ajuns să
adeverească Scriptura „păcatul se va strânge între vânzare şi cumpărare”. De fapt,
politicul este viciat de economic, iar economicul de politic. Ambele au ajuns să ne
vicieze viaţa întreagă. Tindem să nu mai fim oameni, ci roboţi care cred au drepturi,
libertăţi şi obligaţii, dar se zbat zilnic între agonia politicului şi extazul economic. Când
aud de inteligenţa artificială, îmi dau seama că nu e vorba de un progres tehnologic, ci de
o scădere umană. Omul ajunge să funcţioneze ca o maşină, după algoritmi. Cum să
algoritmizezi sentimentele? N-ai cum. Iubirea nu poate fi algoritmizată, pentru că este
supra-raţională. Când raţiunea spune „e dreptul lui să moară”, inima zice „laşi pe fratele

5
tău să moară?” Ignorarea acestui dialog naşte schizofrenie socială: despărţirea raţiunii de
inimă.
În fond, am uitat de Evanghelie. Ni se pare că putem trăi doar după logică.
Teologia este logică, pentru că vorbeşte de Raţiunea divină. Dar mai mult decât atât, este
supra-logică, pentru că a iubi este supra-logic. Iubirea depăşeşte logica drepturilor şi a
libertăţilor care ne fac rău.

Dacă ar fi după raţiune, nimeni n-ar avea dreptul la iertare, ci doar la osândă.
Pentru că toţi suntem vinovaţi. Aşa cum educaţia nu reuşeşte fără a te coborî, smerindu-
te, la nivelul celui educat, nici armonia socială nu va putea fi atinsă fără a respecta
principiile creştinismului, după mine singurele care ne pot vindeca.

Pentru că doar în creştinism am văzut împlinirea menirii noastre: să ne îndreptăm,

smerindu-ne şi iubindu-ne unii pe alţii. Fără smerenie şi iubire, nu va exista nici toleranţă
şi respect. Dar, din păcate, la ora asta opinia a ajuns mai tare ca respectul sau toleranţa.
Opinia face puterea. Am să închei cu o vorbă auzită de la doamna Elena Frîncu,
vicecampioană mondială la handbal, maestru emerit al sportului, fost Director DJST
Constanţa.

Vorbind despre sănătate, mi-a dat o replică evanghelică: „Sănătatea este puterea de
a deosebi binele de rău”. Biblic, ca şi vorba lui Hristos „iată, te-ai făcut sănătos, de acum
să nu mai greşeşti”.

6
 Concluzie

„Cine nu urăşte destul viciul, nu iubeşte destul virtutea”. (J.J.Rousseau)

Omul, în existenţa-i efemeră, îşi pune sau ar fi necesar să-şi pună permanent
întrebări de genul: ce este, de unde vine şi dacă este posibilă virtutea?
Astfel, Samuel Butler spunea: „Pentru a fi de folos, o virtute trebuie, ca şi aurul, să
fie aliată cu un metal mai de rând, dar mai durabil”. Fraza de mai sus cuprinde un mare
adevăr, ştiut fiind că un virtuos are nevoie de o putere teribilă pentru a putea supravieţui
într-o lume de vicioşi, de nemernici şi de corupţi. Cel mai mic defect la un astfel de om
iese imediat în evidenţă.
Nedorind să se expună, vicioşii îşi maschează viciul. Şi, aşa cum arăta Sartre,
astfel de specimene reuşesc în viaţă, deoarece, în zilele noastre, se câştigă mai uşor
bunăvoinţa semenilor prin defecte. Guvernele şi politicienii ne demonstrează cu
prisosinţă această situaţie bizară. Pentru că omul virtuos va fi des evitat, dacă nu anulat
de mediul penibil şi corupt. În acest sens, nu ne putem stăpâni curiozitatea să întrebăm
câţi dintre cei cu funcţii mari doresc lângă ei un om de caracter, care, prin tot ce face, îşi
va depăşi superiorii?
Constatăm că, la fel ca vestimentaţia, autoturismele sau o anumită politică, virtutea şi
viciile au moda lor.Trăind într-o perioadă viciată, aşteptăm cu încredere întoarcerea
timpului virtuţii. Poporul român este credincios, este muncitor, iar dacă are şi conducători
pe măsură, nu se poate să nu ajungă la starea aceea de graţie care este VIRTUTEA.
Foarte des i se reproşează virtuţii orice aparentă deviere, în schimb găsim o indulgenţă
cel puţin suspectă faţă de „calităţile” atât de dulci (pentru unii) ale viciului.
V-aţi întrebat vreodată cum este receptat virtuosul (rara avis) în actualitate? Dacă nu-i
văzut ca un excentric, sigur va fi considerat un vicios deghizat. Deseori însă, mai ales
astăzi, chiar şi o virtute dusă la extrem nu aduce decât dureri şi suferinţe uşor de bănuit.
De aceea, credem că trebuie o măsură în toate. E necesar ca, prin virtute, oamenii să nu se
mai învingă între ei, ci să se învingă pe ei înşişi. Sigur fiind că virtutea nu se capătă la
naştere, ci printr-o luptă crâncenă cu sine şi cu viaţa.

7
De cele mai multe ori, oamenii îşi spun, ca o scuză a greşelilor tinereţii, că vor avea timp
la bătrâneţe s-o ia pe calea cea bună. Ei uită că „josniciile de azi compromit virtuţile de
mâine” (Marguerite Yourcenar). Pentru că, după ce tinereţea a distrus bunul simţ,
cumpătarea, omenia, uitarea de sine şi credinţa în D-zeu, ce-a mai rămas din viaţa
noastră? Câţi ne vor pomeni cu dragoste şi respect după dispariţie? Chiar dacă n-am fost
virtuoşi, am încurajat sau propovăduit virtutea?
Iată, aşadar, reflecţii şi întrebări care ar trebui să ne frământe inima şi mintea încă
din adolescenţă.

Conștienţa de sine (discernământul) este cea care poate dicta dacă virtuţile s-au
transformat în vicii, concluzionează Psychology Today. Judecata personală poate fi un
instrument eficient în descoperirea acelor caracteristici constructive, care pot fi clasate
drept pozitive și care sunt cele care îţi sabotează viaţa personală, cea profesională și
poate chiar sănătatea. Mai mult decât atât, este important să ţii cont că uneori acele
virtuţi care s-au dovedit a fi extrem de benefice în diverse împrejurări trecute ar putea,
la un moment dat, să te tragă în jos.

8
 Bibiliografia
1. Semnele Timpului,octombrie,2017
2. Draci G.V.şi alţii. Culturologie.Manualul pentru universităţi.Sankt
Petersburg, 2011. P.114
3. Difiniţie şi paradigmă. Dexonlin.
4. "Multum in Parvo - Mic tratat despre perfecţiune", a scriitorului vrancean Culiţă
Ion Uşurelu, apărut la editura „CORESI”