Despre Holocaust, altfel. Pe marginea ultimei cărți a Dianei Dumitru.

Filmul lui Radu Jude intitulat „Țara moartă” (2017) a readus în atenția publică realitatea violenței
colective pe care statul român, cu largul sprijin al populației locale, a implementat-o în anii ‘30 și
’40 împotriva evreilor. Deși această peliculă s-a dorit a fi un prilej de dialog articulat despre oroare
și responsabilitate, Holocaustul ca realitate istorică traumatică rămâne încă unul dintre subiectele-
tabu în societatea românească contemporană. Alături de alte fobii identitare patriotarde
(homofobia, xenofobia, complexul culturii mici, etc.) prezente în ADN-ul istoric al poporului
român, antisemitismul latent asociat cu amnezia colectivă continuă să țină captive spirite.

Deși culpabilitatea autorităților statului român în timpul guvernării Mareșalului Antonescu pentru
contribuția nefastă pe care au avut-o în implementarea Soluției Finale a fost demonstrată printr-un
raport al Comisiei Prezidențiale conduse de către scriitorul Elie Wiesel, Holocaustul rămâne una
din marile absențe din agenda dezbaterilor istorice pe tema memoriei colective și academice
românești. Nenumărate studii istorice produse de istorici români și străini în ultimii 20 de ani (Jean
Ancel, Randolph Braham, Michelle Kelso, Ștefan Ionescu, Radu Ioanid, Paul Schapiro, Ion Popa,
Petre Matei, Adrian Cioflâncă, Mihai Chioveanu, Vladimir Solonari, Viorel Achim, Alexandru
Florian, Constantin Iordachi, Roland Clark, Svetlana Suveică, etc.) sau inițiativele Institutului Elie
Wiesel pentru comemorarea victimelor Holocastului, pentru încurajarea și sprijinirea publicării
unor monografii sau colecții de documente relevante pentru înțelegerea acestei paranteze tragice,
dar și pentru semnalarea unor derapaje negaționiste cu pronunțate accente antisemite nu au reușit
să inspire în opinia publică românească reflecții sine ira et studio despre natura fenomenului
antisemit interbelic și actual.

Într-un context editorial dominat de eseuri istorice și meta-narative idealiza(n)te cu pretenții de

canonicitate istorică, majoritatea monografiilor și articolele capitale referitoare la ceea ce a
reprezentat persecutarea populației evreiești din granițele statului român în timpul conflagrației
mondiale au fost tipărite la edituri prestigioase străine sau în paginile unor reviste de specialitate,
de cele mai multe ori rămase necunoscute publicului cititor de limbă română. Acesta este cazul
monografiei semnate de către cercetătoarea Diana Dumitru și intitulată programatic “Statul,

1
Antisemitismul și Colaborarea (Colaboraționism) în Holocaust: Frontierele României și ale
Uniunii Sovietice” (2016). Cadru didactic la Universitatea Ion Creangă din Chișinău actualmente
bursieră al prestigiosului Imre Kertesz Kolleg de la Jena, cu un periplu academic ce a purtat-o din
Statele Unite în Israel și din Canada în Germania, cu un vast portofoliu de articole științifice,
capitole de carte, recenzii și contribuții de specialitate în paginile celor mai prestigioase reviste
academice din lume (Holocaust and Genocide Studies, de exemplu), Diana Dumitru se afirmă ca
una dintre vocile noului val de cercetători din studiul antisemitismului/Holocaustului și ca
principalul expert pe această problematică în ceea ce privește teritoriile dintre Prut și Bug.

Cea mai nouă carte a ei reprezintă un punct de cotitură în literatura specializată pe genocidul
violent împotriva populației evreiești în Europa dominată de naziști. Publicată la prestigioasa
editură Cambridge University Press cu sprijinul și asistența financiară al Muzeului Holocaustului
din Washington DC, această contribuție își propune să analizeze comparativ situația socială a
evreilor din Basarabia și Transnistria înainte și după 1918. Bazată pe o varietate de documente
arhivistice provenite din numeroase fonduri găzduite de o serie de instituții reputate (Muzeului
Holocaustului din Washington, Yad Vashem, Arhive Regionale din Odessa, etc.), pe un număr
remarcabil de interviuri culese printre supraviețuitorii Holocaustului chiar de către autoare, pe o
bogată bibliografie secundară ce denotă o stăpânire perfectă a câmpului de studiu, respectivul
studiu se remarcă de la început prin finețea analizei critice, inclusiv atunci când vine vorba de
analiza critică a unor cărți scrise de nume importante în domeniul studiilor pe Holocaust sau ale
istoriei Europei de Est în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de numeroase
metode de cercetare cantitative și calitative, Diana Dumitru nu se sfiește să se raporteze constructiv
atât la bibliografia de limbă engleză și rusă (Timothy Snyder, Jan Tomasz Gross, Jochem Hellbeck,
Amir Weiner, Itzak Arad, Jean Ancel, etc.), dar și la cea în limba română din dorința de împinge
limitele discursului istoriografic referitor la ingineriile sociale totalitare aplicate în regiune cu
consecințe nefaste spre noi orizonturi și de a ilumina secvențe obscure din istoria comună a acestei
regiuni. De asemenea, ca un element de noutate, spre deosebire de celelalte demersuri precedente
în domeniu, care s-au axat mai mult pe aspecte regionale generale în studiul Holocaustului sau pe
fațetele sale sociale și impactul politicilor genocidale asupra unor anumite grupuri etnice, prezenta
contribuție aduce în discuție la nivel comparativ două zone geografice diferite din punct de vedere

2
etnic și chiar ideologic (Basarabia și Transnistria), singurul element de legătură fiind prezența
administrației românești la un anumit punct în timp.

Scopul cărții este prezentat cititorului încă din primele pagini. Așa cum afirmă din Introducere,
„scopul acestei cărți este acela de a nuanța și de a explica diferența de comportament față de evrei
prin a scoate în evidență rolul și responsabilitatea statelor de dinainte de cel de-al doilea Război
Mondial în cultivarea urii sau a bunăvoinței printre numeroasele grupuri de populație din regiune.”
(pagina 1) Departe de a se cantona într-o analiză tipologică sau de a propune cadre prestabilite de
analiză, prin intermediul documentelor de arhivă, a mărturiilor orale ale supraviețuitorilor și
vecinilor acestora, prezenta carte ne introduce în universul social al comunităților evreiești din
Basarabia și vestul Ucrainei. De la pogromurile devastatoare la care au fost supuse de către o serie
de organizații ce îi învinuiau pe evrei de toate calamitățile istorice abătute asupra Rusiei în ultimii
ani de existență a statului țarist la propaganda ultranaționalistă antisemită propagată în perioada
interbelică de către principalele mișcări fasciste românești (Legiunea Arhanghelului Mihai și Liga
Apărarii Național Creștine) pe teritoriul Basarabiei, introducerea cărții se dorește a fi o
sistematizare teoretică a principalelor ipoteze de studiu. Comparând situația evreilor basarabeni cu
cea a celor rămași sub dominație bolșevică, Diana Dumitru formulează principala ei ipoteză de
lucru, menită să explice atitudinile diferite ale populațiilor ucraineană, respectiv română, față de
vecinii lor evrei, odată ce Holocaustul va deveni o realitate: „singura diferență majoră între cele
două populații sunt cele două decenii în care un stat, USRR, a luptat activ împotriva
antisemitismului și a urmărit agresiv integrarea minorității evreiești. Rezultatele prezentate mai jos
sugerează că cetățenii sovietici care au fost supuși unui ’tratament’ constant bazat pe incluziunea
socială a minorităților erau mult mai puțin probabil să îi abuzeze și mult mai probabil să își ajute
vecinii evrei decât era dispusă populația din celălalt teritoriu.” (p. 5)

Structura cărții este echilibrată, urmând firul cronologic al evenimentelor. Dacă primul capitol
intitulat „Experiența Imperiului Rus: Evreii între integrare și excludere” (pp. 27-53) se ocupă de
schimbările dramatice din ultimii ani ai Imperiului Țarist petrecute în sânul evreilor ce locuiau în
Basarabia și Transnistria, următoarele două capitole se apleacă asupra traiectoriei diferite pe care
au trăit-o comunitățile evreiești din Basarabia și Transnistria după 1918. Intitulate „Antisemitism
reinterpretat: Basarabia în România Mare” (pp. 53-93) respectiv „Angajament pentru schimbare:

3
Lupta împotriva antisemitismului și integrarea evreilor în Transnistria sovietică” (pp. 93-139),
aceste secțiuni ale cărții ilustrează modul în care politicile de stat implementate de noile autorități
centrale și locale au dus fie la accentuarea antisemitismului în sânul populației locale și tendințelor
violente către comunitățile evreiești (în cazul Basarabiei românești), fie la punerea în practică a
unor politici sociale, culturale și economice întemeiate pe ideologia bolșevică cosmopolitană de
omogenizare socială, menită să integreze orice grup etnic în angrenajul social al statului sovietic.
Dacă în cazul Transnistriei încercările de stopare a flagelului antisemitismului în cadrul populației
locale au fost soldate cu succes, atenția organelor sovietice și a grupurilor etnice locale fiind
concentrată asupra omogenizării ideologice a populației locale și punerii în practică a directivelor
venite de la Moscova, în cazul Basarabiei aflate acum în granițele României Mari antisemitismul
a devenit după 1918 o politică încurajată de către stat și a fost diseminată de autoritățile locale la
toate nivelele sociale. Așa cum remarcă Diana Dumitru, un alt factor care a contribuit la
transformarea urii față de evrei în centru atenției politice și economice din regiune a fost
propaganda antisemită susținută întreprinsă de către mișcările de extremă dreaptă (în special, Liga
Apărării Național Creștine și Garda de Fier) printre locuitorii români ai provinciei. (p. 70) Chiar
dacă propaganda antisemită de factură legionaro-cuzistă a dorit să atragă susținători atât din
mediile urbane cât și din cele rurale, aceasta a trebuit să se mulțumească cu țărănimea locală:
„Sprijinul țăranilor basarabeni pentru dreapta radicală se origina în nemulțumirea acestora legate
de dificultatea vieții țărănești într-o societate urbanizată. Cu ajutorul intelectualilor, politicienilor
naționaliști și al autorităților locale, tensiunile și frustrările țărănimii basarabene putea fi exprimate
în termeni etnici.” (p. 86-87)

Cea mai importantă parte a cărții din punct de vedere cantitativ și calitativ este secțiunea dedicată
implementării Holocaustului de către autoritățile române după reocuparea Basarabiei în vara lui
1941 și în noile teritorii de dincolo de Nistru, administrate de asemenea de către statul român.
Primul capitol al acestei secțiuni intitulat „Sub asalt: Comportamentul civililor față de evrei în
timpul Holocaustului în Basarabia” (pp. 139-176) face referință la violența colectivă dezlănțuită
de către populația locală în colaborare cu trupele române împotriva populației evreiești. Spre
deosebire de alte analize care s-au mulțumit cu natura evenimențială a Holocaustului, autoarea se
apleacă mai ales asupra comportamentelor populației locale și a rolurilor pe care aceasta le-a
îmbrățișat față de evrei. Fie că motivația în uciderea evreilor de către vecinii lor moldoveni a

4
provenit dintr-un „amestec de posibil beneficiu economic precum și dintr-un conflict economic
anterior” (p. 148), atitudinile populației locale moldovenești a variat de la „jaf” (p. 151), „ură și
resentimentul față de evrei” până la indiferență, când țăranii moldoveni au început să-și jefuiască
și să-și omoare vecinii lor evrei „determinați de exemplul” altora (p. 153) și nu din considerente
personale sau economice. De asemenea, un alt fapt remarcabil reliefat de analiza documentară și
orală întreprinsă de Diana Dumitru vine să corecteze ipotezelor istoriografice dominante ce
consideră apologetic că motivația socială pentru violența antisemită a acestora a fost sărăcia și
lipsa de educație a țărănimii autohtone iar punctul de început al pogromurilor a fost impulsul inițial
dat de către armata română. Ea arată că țăranii moldoveni au fost inițiatorii numeroaselor
pogromuri violente anti-evreiești și că 70% dintre ucigașii și jefuitorii evreilor din Basarabia erau
țărani bogați sau mijlocași, doar 41% dintre aceștia fiind analfabeți (p. 157). În concluzia acestui
capitol, autoarea remarcă faptul că dispoziția genocidală a țăranilor moldoveni față de vecinii lor
evrei „s-a născut dintr-o combinație de probleme reale, stereotipuri negative foarte răspândite și o
viguroasă propagandă antisemită. Pentru mulți ne-evrei ‚evreul’ a devenit întruchiparea
exploatatorului, o creatură trăind într-o lume separată și confortabilă pe socoteala țăranului
muncitor. În aceste condiții, idea de a-i distruge pe evrei nu li s-a mai părut țăranilor basarabeni ca
fiind dureroasă, regretabilă sau rușinoasă. În vara anului 1941 distrugerea evreilor nu mai era
ilegală.” (p. 174)

În capitolul dedicat implicării trupelor și administrației românești în Holocaustul transnistrean și

numit „Evreii și vecinii lor în Transnistria ocupată” (p. 176-231) se accentuează faptul că, spre
deosebire de țăranii moldoveni, „civilii din Transnistria nu erau interesați să-și atace vecinii evrei”
(p. 182) datorită „lipsei de elan naționalist și a unei atitudini mult mai binevoitoare față de celelalte
grupuri etnice din regiune” (p. 185). Spre deosebire de omologii lor din Basarabia, locuitorii
Transnistriei au profitat de faptul că prezența militară și administrativă era minimă mai ales în sate,
că rutele de deportare a evreilor din România, Bucovina și Basarabia treceau mai ales prin localități
rurale și că educația bolșevică își făcuse simțite efectele, pentru a salva un număr important de
evrei, pentru a nu participa la evenimente violente împotriva acestora și pentru a le oferi adăpost
și hrană evreilor fugiți din lagărele și gheto-urile ce împânzeau în acel moment Transnistria.

5
La capitolul sugestii pentru o viitoare ediție, este recomandat ca autoarea să folosească și sursele
arhivistice românești aflate în custodia Arhivelor Naționale din București pentru a vedea dacă
ipotezele ei de cercetare legate de antisemitismul românesc ca politică de stat în noile provincii
alipite după 1918 sunt susținute și de documentația administrației centrale. De asemenea,
informațiile care ar fi putut colectate din aceste fonduri ar fi putut extinde orizontul cu privire la
implicarea mișcărilor de extremă dreaptă românești în propagarea antisemitismului în sânul
comunităților basarabene, dar și asupra mecanismelor instituționale prin care aceste mișcări au fost
încurajate sau receptate de către populația locală din Basarabia în timpul perioadei interbelice.

Scrisă într-un stil alert și totodată concis, cu o argumentație analitică laborioasă, cu un bagaj de
surse primare și secundare care oferă cititorului o imagine clară și pertinentă asupra situației
comunităților evreiești pe o lungă durată de timp în Basarabia și Transnistria, această monografie
va deveni una din principalele referințe critice pentru cei de interesați de studiul Holocaustului în
particular, dar și pentru cei al căror interes academic este axat fie pe istoria Europei de Est în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial, fie pe studiul minorităților etnice și al comunității
evreiești în particular. Un instrument util pentru profesorii universitari și studenți în alcătuirea
listelor de lecturi pentru cursuri, dar și o lectură atractivă pentru publicul larg din România, această
carte capitală pentru înțelegerea mecanismelor genocidale implementate de către statul român și
de populația locală în Basarabia și Transnistria ocupată ar trebui să fie una dintre prioritățile
viitoare pentru orice editură din România care se respectă.