CHIMIE: CURS 4

Corelatii între pozitia elementului în Tabelul Periodic si

proprietatile lui fizice si chimice

În functie de felul în care variaza de la un element la altul, proprietatile

elementelor sunt:

-neperiodice – variaza continuu de la un element la altul: numarul atomic si

masa atomica;

-periodice – se repeta la un numar de elemente si sunt functii periodice de

numar atomic Z. Sunt determinate de invelisul electronic.

Proprietatile periodice sunt:

- fizice: raza atomica, raza ionica, energie de ionizare, afinitate pentru electroni,
densitate, puncte de fierbere si de topire etc.
- chimice: caracter electropozitiv (metalic), caracter electronegativ (nemetalic),
valenta, numar de oxidare N.O.
1
 Periodicitatea proprietăţilor fizice ale elementelor
1. Razele atomice – funcţii periodice ale numărului atomic al
elementelor, Z.

În cadrul unei perioade, în grupele principale, razele atomice scad cu

creşterea numărului de ordine Z!!!
Exemplu: într-o perioadă, metalele alcaline au cele mai mari raze atomice, urmate
de metale alcalino – pământoase şi gaze rare; metalele tranziţionale din mijlocul
fiecărei perioade au cele mai mici raze atomice dintre elementele unei perioade.

În grupe, razele atomice cresc

cu creşterea numarului atomic
Z!!!

În grupele secundare, razele

atomice cresc uşor cu creşterea
numărului atomic Z, existând o
diferenţă mică între razele atomice
ale elementelor din perioada a 5-a şi
a 6-a. 2
2. Razele ionice – functii periodice ale numărului atomic al
elementelor, Z.

Raza ionică – raza cationului sau a anionului din compuşii ionici cristalini.
Raza ionică – dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal ionic.
Raza cationului (ion pozitiv) – mai mică decât raza atomului de la care a provenit
(atomul pierde electroni, se transforma în cation cu aceeaşi sarcină nucleara, va
atrage un număr mai mic de electroni ce implică scăderea razei).

Raza unui anion (ion negativ) – mai mare decât raza atomului din care provine
(atomul accepta electroni, se transforma în anion cu aceeaşi sarcină nucleară ca a
atomului, atrage un număr mai mare de electroni, cresc respingerile electrostatice şi
vor determina extinderea norului electronic şi creşterea razei ionului).
3
3. Volumul atomic – se modifică periodic cu numărul de ordine Z al elementelor.
Volumul atomilor scade în perioade de la stânga la dreapta şi creşte în grupe de sus
în jos.

4. Energia de ionizare (potenţial de ionizare), I (eV)

- energia consumată la îndepărtarea unuia sau a mai multor electroni dintr-un atom
izolat în fază gazoasă;
- în perioadă, energia de ionizare creşte de la grupa 1 la grupa 18 (de la stânga la
dreapta); o dată cu creşterea numărului atomic Z.
- în grupe, energia de ionizare scade cu creşterea numărului atomic Z (o dată cu
creşterea numărului de straturi ocupate cu electroni şi cu micşorarea atracţiei
electrostatice a nucleului asupra electronilor din stratul exterior ca urmare a
depărtării de nucleu).

4
5. Afinitatea pentru electroni, A (eV)
- energia degajată (consumată) de un atom izolat în fază gazoasă care accepta un
electron şi se transforma în ion negativ; acceptarea a doi sau mai mulţi electroni în
configuraţia unui atom se face cu consum de energie.

- în perioadă, afinitatea pentru electroni creşte o dată cu creşterea lui Z (excepţie

elementele din grupa 2 şi 18);
-în grupe, afinitatea pentru electroni scade cu creşterea numărului atomic Z
(electronul se adaugă pe un nivel energetic a cărei distanţă de la nucleu creşte o
dată cu numărul de straturi).

Alte proprietăţi care pot fi considerate funcţii periodice ale numerelor atomice:
densitatea, punct de topire, punct de fierbere, structură cristalină etc.

5
 Periodicitatea proprietăţilor chimice ale elementelor

Caracterul electrochimic al elementelor

1. Caracterul electropozitiv (electropozitivitatea) elementelor

- tendinţa atomilor de a ceda electroni şi de a forma ioni pozitivi;

- manifestat de elemente cu character metalic (metale alcaline şi alcalino –
pământoase);
- creşte o dată cu creşterea caracterului metalic şi cu scăderea energiei de ionizare.

În grupele principale, caracterul electropozitiv creşte de sus în jos, o

dată cu creşterea numărului atomic Z, deci cu creşterea numărului de straturi
ocupate de electroni.

În perioade, caracterul electropozitiv scade de la grupa 1 la 14, o dată

cu creşterea numărului atomic Z şi cu creşterea numărului de electroni cedaţi.
6
2. Caracterul electronegativ (electronegativitatea) al elementelor

- tendinţa atomilor elementelor de a primi electroni şi de a forma ioni negativi;

- elementele au caracter electronegativ mai accentuat cu cât accepta un număr mai
mic de electroni pe un strat mai apropiat de nucleu, unde forţa de atracţie este mai
mare;
- aceste elemente sunt nemetale, îşi manifestă caracterul nemetalic.

În grupe, caracterul electronegativ scade de sus în jos, o dată cu

creşterea numărului atomic Z, deci cu creşterea numărului de straturi ocupate de
electroni.

În perioade, caracterul electronegativ creşte de la grupa 14 la 17, o

dată cu creşterea numărului atomic Z, cu micşorarea numărului de electroni captaţi
şi creşterea sarcinii nucleare.

F - elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic.

7
3. Valenţă. Număr de oxidare

-noţiunea de număr de oxidare (stare de oxidare) N.O. înlocuieşte conceptul

de valenţă, desemnând numărul de sarcini positive sau negative care se pot
atribui unui atom într-o combinaţie, în funcţie de sarcinile electrice reale sau
formale ale celorlalţi atomi cu care este combinat.

Numărul de oxidare al elementelor în combinaţie cu alte elemente mai

electronegative decât ele prezintă valori pozitive, deoarece pot ceda acestora, total
sau parţial, electronii lor de valenţă.

- În majoritatea cazurilor, numărul maxim de oxidare pozitiv al unui element este

egal cu numărul grupei sistemului periodic din care face parte elemental respectiv.

- În combinaţiile cu alte elemente, mai electropozitive decât ele, elementele

prezintă un singur număr de oxidare negativ egal cu (8 – n), în care n este numărul
grupei din care face parte elementul respectiv.

8
9
 Reguli pentru stabilirea numerelor de oxidare
Numerele de oxidare se stabilesc dupa urmatoarele reguli:
1. Elementele în stare libera (atomi sau molecule) au numarul de oxidare zero.

2. În compusii ionici elementele au numarul de oxidare egal cu numarul de

electroni cedati sau acceptati în procesul de formare a ionilor.

3. În compusii covalenti, de regula, atomului de hidrogen i se atribuie N.O.

+ 1 si atomului de oxigen N.O. -2;
- numarul de oxidare al celorlalte elemente se stabileste tinând seama de
regula urmatoare: suma algebrica a numerelor de oxidare ale tuturor
elementelor componente ale compusului covalent este egala cu zero.

10
4. Într-un ion poliatomic atomul de hidrogen are totdeauna N.O. +1 si cel de
oxigen N.O. -2. Suma algebrica a N.O. ale tuturor elementelor componente ale
ionului poliatomic este egala cu sarcina sa.

5. Exceptii: în peroxizi atomul de oxigen are N.O. -1.

În hidruri ale metalelor alcaline si alcalino-pamântoase atomul de hidrogen

are N.O. -1.

11
 Configuraţiile electronice ale atomilor
Principiul energiei minime – nivelele energetic existente se ocupă în ordinea
crescătoare a energiei lor.

Regula tablei de şah

12
13
Exemple ale configuraţiilor electronice pentru unele elemente chimice:

14
 LEGĂTURI CHIMICE

In natura elementele chimice se gasesc in general combinate intre ele,

reprezentând substante simple sau compuse, cu exceptia gazelor rare
si a unor metale aflate in stare nativa.

In general atomii care au un numar mic de electroni periferici,

nu pot exista ca specii izolate; se stabilizeaza prin interactie cu
electronii altor atomi formand configuratii electronice de stabilitate
maxima prin modificarea invelisului electronic periferic generand
legatura chimica.

Rezulta o varietate de sisteme complexe: substante elementare si

combinatii chimice. Aceasta varietate depinde de modul de organizare
al atomilor in agregate complexe (retele) precum si de natura diferita a
fortelor de interactie intre atomi.

15
Legătura chimică – forţa care menţine împreună atomii în molecule
şi determină structura, şi proprietăţile substanţelor. Este
determinată de învelişul electronic exterior al atomilor.

Atomii:
- instabili în stare liberă;
-în stare fundamentală au învelişuri atomice incomplete şi au tendinţa de a se
lega între ei.
Din punct de vedere structural, substanţele pot fi formate din: atomi, ioni,
molecule (macromolecule) legate prin diferite tipuri de legături chimice.

Legături intramoleculare:
Legătura ionică (electrovalentă);
Legătura covalentă (atomic);
Legătura metalică.

Legături intermoleculare:
Legături (punţi) de hidrogen;
Legături (forţe) van der Waals.
16
 Legătura ionică (electrovalentă)
W. Kossel – bazele legăturii ionice.

Prin combinare, atomii au tendinţa de a ceda sau de a accepta unul

sau mai mulţi electroni pentru a dobândi o strucutură electronica
stabilă, corespunzătoare gazului rar.

Formarea legăturii ionice implică 2 etape:

- Transformarea atomilor în ioni;
-Atracţia electrostatic între ioni.

Formarea ionilor are loc prin cedare sau acceptare de electroni.

Metalele puternic electropozitive, cu număr mic de electroni pe ultimul strat (mai

ales grupele IA şi IIA) cedează electronii de pe stratul de valenţă trecând în ioni
pozitivi (cationi). Aceştia vor avea configuraţia stabilă a gazului rar precedent.

17
Nemetalele, puternic electronegative, cu deficit de electroni faţă de configuraţia de
gaz rar, primesc electroni, trecând în ioni negativi (anioni). Aceştia vor avea
configuraţia electronic a gazului rar următor.

Legătura ionică se formează prin cedare/accceptare de electroni

de la atomii elementelor electropozitive la atomii elementelor
electronegative sau de la atomii metalelor la atomii nemetalelor.
18
Legătura ionică se formează intre elemente cu caracter chimic diferit –
electronegativităţi diferite - elemente aflate la extremităţi în sistemul
periodic.

Elemetele de la mijlocul sistemului periodic (metale sau nemetale) pot ceda sau
primi un număr limitat de electroni. Starea de oxidare a elementelor în combinaţii
ionice este egală cu sarcina ionului respectiv şi nu poate fi mai mare ca 4.

Tipuri de ioni:
a) Ioni monoatomici – rezultaţi din atomi care au cedat sau primit electroni.

b) Ioni poliatomici sau ioni complecşi – se aseamănă cu molecule care poartă

sarcina electrica, legătura dintre atomii componenţi din ionii complecşi fiind
covalentă sau covalent – coordinativă.

19
Un atom trece în stare ionică cu atât mai uşor cu cât:
• Configuraţia electronică realizată - mai stabilă;
• Sarcina ionului - mai mică;
• Raza cationului - mai mare, iar raza anionului - mai mică.

La elementele din grupele principale, electrovalenţa poate fi dedusă din

regula octetului, fiind egală cu numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi de atom
pentru a avea configuraţia de octet. Pentru hidrogen este valabilă regula
dubletului.

Metalelele tranziţionale (blocul de elemente d)

- nu realizează întotdeauna configuraţii de gaz nobil. Pot realiza configuraţii de 14,
16 sau 18 electroni devenind ioni pozitivi;
- au o pronunţată tendinţă de a da mai multe stări de oxidare;
- legătura ionică se formează la S.O. = +1 sau +2.

20
 Formarea clorurii de sodiu - NaCl

 e 
11
o
Na  Na
Na(s) + Cl2 (g) NaCl 0
Cl  e
 Cl 
17

21
22
 Caracteristicile legăturii ionice

- natură fizică - atracţie electrostatică între ioni;

- neorientată în spaţiu, nu este rigidă – dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi
polari şi substituirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni;
-nesaturată,formează asociaţii deschise.

Fiecare ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar – număr de

coordinaţie (N.C.) dispuşi la o distanţă minimă permisă de echilibrarea forţelor de
atracţie dintre ionii de semn contrar şi forţele de repulsie dintre învelişurile
electronice ale ionilor în contact. Se formează reţele cristaline ionice.

N.C. depinde de raportul razelor cation/anion, are valoare relativ mare.

Legătura ionică este puternică şi scade cu creşterea distanţei dintre

ioni.

Nu există legătură ionică pură. Datorită polarizaţiei mutuale a ionilor, apare un

caracter parţial covalent. Legătura ionică este cazul limită a legăturii covalente
polare. Convenţional, se considera ionică o legătură dintre elemente ale căror
electronegativităţi diferă cu mai mult de 1,8; procentul de caracter ionic mai mare de
55%. 23
 Proprietăţile substanţelor ionice

Substanţe ionice, în general: săruri, oxizi metalici, hidroxizi alcalini şi alcalino –

pământoşi.

Aceste substanţe au unele proprietăţi comune:

- caracter salin (majoritatea sunt săruri), iar din soluţii separă cristale;
- puncte de topire şi puncte de fierbere ridicate;
- se dizolvă în solvanţi polari (apă);
- greu solubile în solvenţi nepolari;
- in soluţie apoasă are loc fenomenul de hidratatre a ionilor prin care ionii
se înconjoară cu moleculele de apă bipolare;
- prezintă în soluţie sau în topitură conductivitate electric mare (electroliţi
sau conductor electrici de ordinal II).

24
 Exemple de substante ionice

NaCl
CaO
PbI2

Cu(CO3)2 Cu(OH)2
25