Sistemul periodic al elementelor

(continuare)

Proprietatile periodice ale elementelor

Curs 4
An I, sem. 1
PROPRIETĂŢILE FIZICE ŞI CHIMICE ALE
ELEMENTELOR
• Neperiodice, care sunt determinate exclusiv de nucleul atomic
numărul atomic Z, cu valori de la 1 la 118
masa atomică, cu valori cuprinse între 1,008 (H) şi 262
spectre de raze X
• Periodice, care sunt determinate invelisul electronic

Fizice Chimice
Volum atomic Caracter electropoztiv (metalic, bazic)
Raza atomica Caracter electronegativ (nemetalic, acid)
Raza ionica Valenta, numar (stare) de oxidare
Energia de ionizare
Afinitatea pt. electroni
Pcte. de topire si de fierbere
Volumul atomic
 Volumul atomic
• În grupa creste de sus in jos pt. că
se adauga un nou strat.
• În perioada scade de la stanga la dreapta pt. că :
De la stânga la dreapta creste nr. de protoni din
nucleu, deci si sarcina pozitiva a nucleului, care
atrage mai puternic electronii, micsorandu-se
astfel dimensiunea atomului.
 RAZA ATOMICĂ
Este jumătatea distanţei dintre nucleele a doi atomi
identici, vecini, dintr-o moleculă (homonucleară, deci
este practic raza covalentă) sau dintr-un cristal metalic.

Este o mărime caracteristică fiecărui atom, determinată prin

metode cristalografice (difracţie cu raze X), pe baza
structurilor cristaline ale combinaţiilor în care se găsesc
atomii respectivi (compuşi care conţin în nodurile reţelelor
cristaline atomi, nu ioni sau molecule).
 RAZA ATOMICĂ

Intr-o perioadă, metalele alcaline au cele mai mari raze

atomice, fiind urmate de metalele alcalino-pământoase şi de
gazele rare; metalele tranziţionale din mijlocul fiecărei serii
au cele mai mici raze atomice dintre elementele unei
perioade
 RAZA ATOMICĂ
În cadrul unei perioade, razele atomice variaza in functie de
numărului de ordine Z, astfel:
A. invers proportional (scad cu cresterea lui Z)
- în grupele principale
- în blocul elementelor „d”, de la grupa a 3-a până la grupele 8-
10, apoi o uşoară creştere la elementele grupelor 11 şi12
- în blocul elementelor „f” , unde se observă „contracţia
lantanidelor”
B. direct proportional
- în blocul elementelor „d”, cresc usor la elementele grupelor 11
şi12
 RAZA ATOMICĂ
În grupele principale ale sistemului periodic, razele atomice
cresc în general semnificativ cu creşterea numărului atomic Z;
î În grupele secundare, razele atomice cresc uşor cu
creşterea numărului atomic Z, existând o diferenţă mică între
razele atomice ale elementelor din seriile 4d (perioada a 5-a) şi
5d (perioada a 6-a).
RAZA ATOMICĂ
 RAZA IONICĂ
Raza ionica este raza cationului, respectiv a anionului în compuşii ionici
cristalini; este dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal ionic.
Cation = ion cu sarcina pozitiva rezultat in urma pierderii unuia sau mai multor electroni
de catre atomul neutru
Anion = ion cu sarcina negativa rezultat in urma câştigării unuia sau mai multor electroni
de catre atomul neutru.
Raza cationului este intotdeauna mai mică decât raza atomului din care provine
(pierzând electroni, un atom se transformă într-un cation cu aceeaşi
sarcină nucleară ca a atomului, care atrage un număr mai mic de electroni,
ceea ce are ca rezultat scăderea razei)
 RAZA IONICĂ
Raza anionului este întotdeauna mai mare decât raza atomului din care
provine (acceptând electroni, un atom se transformă într-un anion cu
aceeaşi sarcină nucleară ca a atomului, care atrage un număr mai mare de
electroni, între care se manifestă şi respingerile electrostatice, fapt ce
determină extinderea norului electronic şi deci creşterea razei).
Mărimea razelor ionice variază asemănător cu mărimea razelor atomice.
 RAZA IONICĂ
Ionii izoelectronici sunt ioni cu configuraţia electronică identică.
In perioada, pentru ionii izoelectronici, atât pentru anioni, cât şi pentru cationi, se
constată scăderea razei ionice cu creşterea numărului atomic Z (adică a sarcinii
nucleare):

In grupă, razele ionilor cu aceeaşi sarcină cresc cu creşterea numărului

atomic Z
Pentru acelaşi element raza cationului scade cu creşterea sarcinii cationului:
raza cationului Fe2+ este mai mare decât raza cationului Fe3+
 Energia de ionizare
• Este energia energia consumată sau absorbită
la îndepărtarea unuia sau mai multor electroni
dintr-un atom izolat, în stare gazoasă, pentru
formarea unui ion pozitiv din atomul liber.
• Se măsoară în electronvolţi (eV)
• Se mai numeşte potenţial de ionizare.
• Energia de ionizare se exprimă de obicei în
eV/particula.
 Energia de ionizare
• Energia primară de ionizare (EI1) este energia
consumată pentru indepartarea primului electron din
configuraţia electronică a atomului neutru.
• Energia secundară de ionizare (EI2) este energia
consumată pentru indepartarea celui de al doilea
electron din configuraţia electronică a ionului cu sarcina
1+.
• Energia terţiară de ionizare este energia de ionizare
pentru al 3-lea electron (EI3).
• Valoarea energiei de ionizare creşte brusc după prima
treaptă de ionizare: EI1 < EI2 < EI3... pentru că al doilea,
al treilea electron vor fi eliminaţi mai greu din ioni pozitivi,
în care atracţia electrostatică a sarcinii nucleare asupra
fiecărui electron este mai mare.
 Energia de ionizare

In perioadă, energia primară de ionizare creşte de la grupa 1 la

grupa 18, deci pe masura creşterii numărului atomic Z;
In grupe, energia primară de ionizare scade cu creşterea
numărului atomic Z, deci o dată cu creşterea numărului de
straturi ocupate cu electroni şi cu micşorarea atracţiei
electrostatice a nucleului asupra electronilor din stratul
exterior ca urmare a depărtării de nucleu.
Energia de ionizare
.
 Energia de ionizare
• Metalele alcaline → cele mai mici energii de
ionizare
Explicatie:
ele pot pierde cel mai uşor electronul de pe ultimul
strat.
• Tendinţa generală = creşterea energiei de ionizare
paralel cu creşterea lui Z, pentru elementele din
aceeaşi perioadă.
Explicatie:
creşterea puterii de atracţie a electronilor de către
nucleu.
 AFINITATEA PENTRU ELECTRONI

• Este energia pe care o eliberează sau o

consuma un atom izolat cand accepta un
electron în plus, transformandu-se intr-un ion
negativ (anion).
• Se masoara in kJ/mol.
 Afinitatea pentru electroni
• Atomul neutru poate să accepte electroni
atunci cand nucleul nu are câmpul electric
complet saturat;
→ atomul tinde spre o saturare formând ioni
negativi prin acceptare de electroni.
• Stabilitatea ionului negativ astfel format este
mult mai mare decât a atomului neutru.
 AFINITATEA PENTRU ELECTRONI

• In perioadă, afinitatea pentru electron creşte, pe

măsură ce creşte numărul atomic Z (excepţie fac
elementele grupei 2 şi 18)
• In grupe, afinitatea pentru electron scade cu
creşterea numărului atomic Z, deoarece
electronul se adaugă pe un nivel a cărui distanţă
de la nucleu creşte odată cu numărul de straturi.
Afinitatea pentru electroni
 Punctele de topire şi de fierbere
• Punctele de topire variază în funcţie de numărul atomic Z.
În grupele principale I-IV:
p.t scade cu creşterea lui Z.
În grupele principale V-VII
p.t creşte cu creşterea lui Z.
În perioadă
p.t creşte până la grupa a IV-a A (14), apoi scade.
• În acelaşi mod variază şi temperatura de fierbere =
temperatura la care presiunea vaporilor unui lichid
devine egală cu presiunea de 760 mm Hg
 CARACTERUL ELECTROPOZITIV
• Reprezinta proprietatea atomilor de a ceda electroni şi
de a forma ioni pozitivi.
• Creşte odată cu creşterea caracterului metalic şi cu
scăderea energiei de ionizare, adică:
în grupele principale creşte de sus în jos odată cu
creşterea numărului atomic Z, deci cu creşterea
numărului de straturi ocupate cu electroni
în perioade scade de la grupa 1 la grupa 14, odată cu
creşterea numărului atomic Z şi cu creşterea
numărului de electroni cedaţi
 CARACTERUL ELECTROPOZITIV
Metalele sunt ordonate în sensul descrescător al
caracterului electropozitiv în seria activităţii metalelor
(seria Beketov-Volta, seria tensiunilor chimice), în care
tendinţa atomilor metalici de a ceda electroni este
comparată cu tendinţa atomului de hidrogen de ceda
electroni
 CARACTERUL ELECTROPOZITIV
Cu cât caracterul electropozitiv al unui element este mai
accentuat, cu atât reactivitate chimică a elementului
respectiv este mai mare.
Variaţia caracterului electropozitiv = variaţia caracterului
metalic = variaţia reactivităţii în grupă
Ex.: reacţia metalelor alcaline cu apa:
2Na + 2H-OH → 2NaOH + H2
2K + 2H-OH → 2KOH + H2
!!! Metalele grupei 1, metalele alcaline, reacţionează foarte
uşor, chiar violent, cu oxigenul şi cu apa, astfel încât este
necesară păstrarea lor sub petrol.
 CARACTERUL ELECTROPOZITIV

Variaţia caracterului electropozitiv = variaţia

caracterului metalic = variaţia reactivităţii în
perioadă
Ex.: reacţia metalelor din perioada a 3-a cu
apa:
• 2Na + 2H-OH → 2NaOH + H2 → reacţie violentă la
temperatura camerei
• Mg + 2H-OH → Mg(OH)2 + H2 → reacţia decurge la uşoară
încălzire
• 2Al + 6H-OH → 2Al(OH)3 + 3H2 → reacţia decurge la
încălzire puternică
 CARACTERUL ELECTROPOZITIV
variaţia caracterului electropozitiv = variaţia caracterului metalic =
variaţia tăriei bazelor (hidroxizilor metalici) în grupă şi în perioadă:
 CARACTERUL ELECTRONEGATIV
• Este proprietatea atomilor elementelor de a capta electroni şi de a
forma ioni negativi.
• Elementele au un caracter electronegativ cu atât mai accentuat cu
cât au nevoie de un număr mai mic de electroni pt. a-si forma o
configuratie electronica stabila şi pe un strat mai apropiat de nucleu,
unde forţa de atracţie e mai mare.
• Elementele cu caracter electronegativ sunt nemetale, deci îşi
manifestă caracterul nemetalic.
In grupe, scade de sus în jos, odată cu creşterea numărului atomic Z,
deci cu creşterea numărului de straturi ocupate cu electroni
In perioade, creşte de la grupa 14 la grupa 17, odată cu creşterea
numărului atomic Z, adică cu micşorarea numărului de electroni
captaţi şi creşterea sarcinii nucleare
FLUORUL, F este elementul cel mai electronegativ din sistemul
periodic
În grupele din mijlocul sistemului periodic se găsesc
elemente care nu au un caracter electropozitiv sau
electronegativ pronunţat, ele sunt practic electroneutre.
 CARACTERUL ELECTRONEGATIV
Variaţia caracterului electronegativ al elementelor în grupe şi
în perioade influenţează caracterul acido-bazic al compuşilor
binari (compusi formati din 2 elemente) de tip HnE (unde E
este orice element)
CARACTERUL ELECTRONEGATIV
 CARACTERUL ELECTRONEGATIV
Variaţia caracterului electronegativ al elementelor în grupe şi
în perioade influenţează tăria oxoacizilor elementelor.
Oxoacizi = compuşi cu caracter acid care contin pe langa un
element electronegativ central, atomi de H si O.
CARACTERUL ELECTRONEGATIV
 Caracterul acid si caracterul bazic
• Există un paralelism între electronegativitate şi caracterul acid sau bazic al
elementelor.
• Elementele electropozitive (sau cu electronegativitate redusă) formează
oxizi cu caracter bazic iar elementele electronegative (sau cu
electronegativitate mare) formează oxizi cu caracter acid.
• Caracterul acid creşte în grupă de jos în sus iar în perioadă de la stânga la
dreapta. Cel mai puternic caracter acid se întâlneşte la elementele situate în
colţul din dreapta sus a sistemului periodic.
• Caracterul bazic creşte în perioadă de la dreapta la stânga iar în grupă de
sus în jos. Elementele cu caracterul bazic cel mai pronunţat sunt situate în
colţul din stânga jos al sistemului periodic.
• Elementele din grupele secundare nu se supun regulilor de mai sus.
Majoritatea elementelor din grupele secundare apar în mai multe stări de
oxidare. Stările de oxidare inferioare corespund unui caracter bazic iar cele
superioare corespund unui caracter acid.
 VALENŢĂ
• Noţiunea de valenta defineste capacitatea de combinare a atomilor
unui element cu atomii altui element.
• Din punct de vedere electronic, valenta indica numarul de electroni
cu care atomii unui element participa la formarea legaturilor chimice
cu atomii altui element. Acestia sunt electronii de valenta, aflati pe
ultimul strat electronic, stratul de valenta.
• Participarea electronilor la formarea unei legaturii chimice este
intotdeauna legata de tendinta atomilor de a-si forma o configuratie
electronica stabila pe ultimul strat, de octet sau dublet.
• Aceasta configuratie poate fi realizata de atomi prin acceptare,
cedare sau punere in comun de electroni.
 ELECTROVALENŢA
• Valenta elementelor ai caror atomi se transforma usor in ioni prin
cedare sau acceptare de electroni se numeste electrovalenta si este
egala cu numarul de electroni cedati sau acceptati.
• Valenta elementelor cu caracter electropozitiv este pozitiva si egala
cu numarul de electroni cedati.
• Valenta elementelor cu caracter electronegativ este negativa si egala
cu numarul de electroni acceptati.
• Electrovalenta elementelor situate in grupele principale I,II,III este
egala cu valoarea pozitiva a numarului grupei respective, iar
electrovalenta elementelor situate in grupele principale VII,VI,V este
negativa si egala cu diferenta dintre numarului grupei si cifra 8.
 COVALENŢA
• Numarul de electroni pe care atomii unui element ii pun in comun cu
atomii altui element pentru a forma o legatura covalenta se numeste
covalenta.
• Covalenta unui element nu poate depasi numarul electronilor de pe
ultimul strat, dar poate fi mai mica cu cate 2 unitati. De exemplu,
sulful (S) care are 6 electroni pe ultimul strat poate avea valenta VI,IV
sau II.
• In compusii cu oxigenul (oxizi), covalenta maxima a elementelor este
egala cu numarul grupei principale; ex.: in SO3 (trioxid de sulf)
covalenta sulfului este 6
 COVALENŢA
• In compusii cu hidrogenul, covalenta elementelor din grupele
principale III si IV este egala cu numarul grupei, iar a elementelor din
grupele principale V,VI,VII este egala cu diferenta dintre 8 si numarul
grupei.
• Ex.: azotul, element situat in grupa a Va principala are, in compusul
amoniac (NH3), covalenta 8 – 5 = 3.
• Elementele ai caror atomi prezinta structuri stabile pe ultimul strat nu
pot ceda, accepta sau pune in comun electroni de pe ultimul strat.
Aceste elemente sunt He (2 electroni pe ultimul strat) si gazele rare
(grupa VII principala): neon, argon, kripton, xenon, radon, care au
cate 8 electroni pe ultimul strat.
 NUMĂR (STARE) DE OXIDARE

• Noţiunea de număr de oxidare înlocuieşte conceptul de

valenţă, desemnând numărul de sarcini pozitive sau
negative care se pot atribui unui atom dintr-o combinaţie,
în funcţie de sarcinile electrice reale sau formale ale celorlalţi
atomi cu care este combinat.
Reguli de stabilire a numerelor de oxidare

În combinaţiile cu elemente mai electronegative decât

ele, stările de oxidare maxime ale elementelor sunt
pozitive şi egale cu numărul grupei principale din
sistemul periodic; existã unele excepţii de la regula
numărului de oxidare pozitiv maxim pentru elementele
din perioada a 2-a precum şi pentru elementele
tranziţionale din grupele VIIIB (8,9,10) şi IB (11)

În combinaţiile lor cu elemente mai electropozitive decât

ele, stările de oxidare sunt negative şi egale cu n-8,
unde n = numărul grupei principale în care se găseşte
elementul.
Reguli de stabilire a numerelor de oxidare
Elementele ca atare au starea de oxidare 0;
Numărul de oxidare al unui ion monoatomic dintr-o
substanţă preponderent ionică este egal cu sarcina lui
electrică;
Numărul de oxidare al unui element dintr-o combinaţie
preponderent covalentă este egal cu sarcina electrică pe
care ar avea-o dacă electronii de legătură s-ar atribui
elementului cu electronegativitate mai mare;
Atomul de fluor este cel mai electronegativ element şi
are în combinaţii numărul de oxidare 1-;
 Reguli de stabilire a numerelor de oxidare

Atomul de oxigen urmează după fluor în scara

electronegativităţii şi are în cominaţii numărul de oxidare 2-
(excepţie F2O, unde numărul de oxidare este 2+ şi H2O2 unde
starea de oxidare este 1-);
Hidrogenul are în hidrurile ionice numărul de oxidare 1- şi în
hidrurile covalente 1+;
Elementele grupei a IV-a A pot avea numărul de oxidare 4+ sau
4- în funcţie de electronegativitatea lor.
 Exemple
Stările de oxidare ale elementelor din perioada a treia, in
combinatiile lor cu oxigenul, sunt:

Na2O MgO Al2O3 SiO2 P2O5 SO3 Cl2O7

Starea
de 1+ 2+ 3+ 4+ 5+ 6+ 7+
oxidare

Stările de oxidare ale elementelor din perioada a doua, in

combinatiile lor cu hidrogenul, sunt:

LiH BeH2 BH3 NH3 H2 O HF

Starea
de 1+ 2+ 3+ 3- 2- 1-
oxidar
e