IISUS HRISTOS

VALAHIA IN CARTEA GENEZEI

S. CORYLL
I CUPRINS

 ARGUMENT
 PE DUNĂRE, SPRE EDEN
 HAVILA, CEA CU AUR BUN
 MISTERIOASA ŢARĂ “LLAH”
 PE-O GURĂ DE RAI
 ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
 SUMMARY
 BIBLIOGRAFIE
 ADAOS. PATRU SECVENTE PRIVIND INCREŞTINAREA ROMANILOR
 UN OM DE LA RASARIT
 ANDREI
 CALENDARUL
 GETII IN NOULTESTAMENT
 DICTIONAR

ARGUMENT
Încercuit de oşti duşmane fără sfâirşit.cu cetătile de pe culmi date flăcărilor şi cenuşei,
hăituitca un trofeu de pret, cel mai jinduit, bun de pus intr-o colectie zeiască, Regele, mai inainte de a
se da pe sine, a adunat odoarele Ţării şi le-a îngropat sub albia râului Sargeţia. Şi deodată, transfigurat
de atâta mareţie, râul s-a revărsat peste întreaga Tara, s-a rarefiat şi s-a facut albastru, şi de atunci ne
mângâie cu boarea şi ne săgetează cu viscolul, ne piouă şi ne ninge, tăinuind Comoara.
Şi cum nu s-a pomenit niciodată ca în preajma eroilor sa nu muşiţeze şi trădătorii, pentru
potolirea lăcomiei, a curiozităţii şi a goanei după senzaţional s-a stâmit zvonul că un năimit ar fi dat în
vileag taina, iar frumosul cap al demnului Rege de-abia ar fi fost urnit spre Roma, trăgând după sine
greutatea a munţi de juvaieruri din aur, din argint şidin pietre scumpe.
Cine insă bate măgurile în zilele înalte de vara, din maiestuoasa linişte a Sargeţiei celei de sus
inţelege că nimic nu s-a clintit din 1ocu-i, Tezaurul dăinuind mai departe sub undele albastre, închis în
propriu-i mister.
Numai ca nu doar obiecte sclipind in aur, în argint şi în nestemate au fost ascunse sub lespezie
apei. Mai afund, mai greu de găsit, s-au înmormantat de vii toate tainele vechi de milenii ale unui
popor; până şi limba lui.
Câteodată, rar de tot, în doar clipe de graţie, Sargeţia, părea uitând de sine, îmbatată de propriu-
i murmur, lasă cumva să scânteie, fulgerător, câte unul din odoarele ocrotite sub sânu-i.
Autorului aeestei investigaţii i s-a oferit privilegiul nesperat de a putea întrezări unu1 din acele
nepreţuite odoare, poate chiar unu1 de o importanţă unica, din moment ce e1 straluceşte şi în paginile
de inceput ale Sfintei Scripturi.
Un impresionant volum de izvoare istorice şi din alte domenii s-au adunat, ca de 1a sine, parcă
fără cel mai mic efort, completându-se unul pe altul, armonizându-se, ca şi cum s-ar fi căutat de mult,
bucurându-se că se regăsesc împreună, să depună mărturie că acea străfulgerare n-a fost jocul unei
fantasme ci un adevăr ce poate fi probat.
Autorul, riscând cuvantul copleşitor, s-ar simţi fericit dacă măcar unii din cititorii săi i-ar
împărtăşi bucuria, cu care nu are vanitatea să se mândrească, pe care o trăieşte în smerenie şi
recunoştinţă.

PE DUNARE, SPRE EDEN

În prezent, capitolul 1 al Facerii, Întâia carte a lui Moise atrage în mod deosebit atenţia
deopotrivă a teologilor şi a oamenilor de ştiinţă.
In secolul trecut, Darwin, cu teoria sa asupra originii speciilor, părea a fi dat lovitura de graţie
concepţiei biblice privitoare la apariţia vieţii pe pământ şi, prin extindere, la crearea Universului însuşi.
Cu timpul însă, s-a observat că argumentele pe care teoria evoluţionistă se sprijină sunt cu totul fragile,
unele chiar falsuri în toată regula, iar altele, absolut necesare demonstraţiei, lipsesc cu desăvârşire.
Astfel, dintr-o teorie imbatabilă, evolutionismul s-a văzut curând redus doar la calitatea, in cel mai bun
caz, de ipoteză, mai funcţionând doar pe principiul inerţiei, în urma puternicului impuls pe care
aroganta sa apariţie i l-a imprimat, cu o permanentă pierdere de viteză totuşi.
În aceste împrejurări, cercetatorii au început să recitească referatul biblic, acela pe care darwinismul îl
azvârlise pe undeva, prin vraiştea mitologiilor. Tot mai mulţi dintre ei recunosc, după cantărirea celor
două poziţii contrare, că este mai dificil să susţii argumentat evolutionismul decât creaţionismul, aşa
cum il expune Biblia. Ba asistăm la ceva cu totul inedit. De unde vreme îndelungată, şi cu deosebire
din secolul XVIII încoace, ştiinta şi religia au fost prezentate ca două adversare ireconciliabile, cu
previziunea victoriei iminente a ştiinţei şi dispariţia fără glorie a religiei, acum ştiinţa constata cu
surprindere că, fără voia ei, rezultatele obţinute de ea o conduc să confirme tot mai multe din relatările
Bibliei, considerate pană de curand simple legende. Elocvente sunt în aceasta privinţă prestaţiile
arheologiei dar şi ale altor discipline, de la filosofie şi antropologie la istorie, biologie, astronomie şi
chiar fizică.
Dar, se înţelege, evoluţionismul nu renunţă uşor la mareIe avantaj de teren de care dispune.
Confruntarea celor două poziţii se prevede plină de încordare, cu spectaculoase modificări ale liniei
frontului, ceea ce, cum am spus, suscită interesul general.
E firesc, în aceasta situaţie, ca următorul capitol al Facerii sa treacă aproape neobservat. Deşi în
trecut tocmai aceasta incita curiozitatea la maximum, şi anume, partea sa referitoare la Eden. Dar iată
acest pasaj:
"8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l
zidise.
9. Şi a facut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu
roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului.
10. Şi din Eden ieşea un râu care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe.
11. Numele unuia era Fison; acesta înconjura toată ţara Havila, în care se află aur.
12. Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatră de onix.
13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş.
14. Numele râului al treilea este Tigru; Acesta curge prin faţa Asiriei; iar râul al patrulea este
Eulfratul."
(Facerea 2,8-14)
(Aici,ca şi mai departe, când nu se face o remarca specială, cităm din Bibilia sau Sfânta Scriptura.
Bucureşti: Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1968.)

În chipul cel mai firesc, oamenii au dorit în decursul timpului să localizeze Edenul, eforturi rămase
însă fără nici un rezultat cât de cât mulţumitor, ceea ce a dus până la urmă la sistarea oricăror tentative
în această direcţie. Scepticismul contemporanilor noştri poate fi sintetizat prin afirmaţiile a două
personalităţi aparţinând la două culturi diferite şi la două biserici diferite. Bartolomeu Valeriu Anania,
Arhiepiscopul ortodox al Vadului, Feleacului şi Clujului, în comentariile sale la textul biblic, căruia îi
elaborează în prezent o nouă versiune, se pronunţă categoric: “Eden: imposibil de localizat
geographic”. (Biblia sau Sfânta Scriptură. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu
Valeriu Anania, în Steaua nr.3, 1995, p. 34.)
T. C. Mitchell, M.A., Custode adjunct la Departament of Western Asiatic Antiquities, British
Museum, după ce trece în revistă principalele soluţii ce s-au propus de-a lungul timpului,
concluzionează: “Dacă ţinem cont de posibilitatea ca Potopul să fi fost universal, este foarte probabil
ca acele caracteristici geografice care ar fi putut ajuta la identificarea locului Edenului să fi fost
modificate şi astfel localizarea Edenului rămane necunoscută.” (Dicţionar Biblic. Oradea: Editura
Cartea creştina, 1995, p. 366.)
Dar pană ce impasul să fie atât de clar recunoscut, temerarii, de-a lungul vremii, au întreprins
nenumarate expediţii intelectuale pentru descoperirea regiunii geografice unde a fost situat Edenul şi,
deci, raiul, punctual din care s-a răspândit întregul neam omenesc. A existat o perioadă în primele
veacuri creştine când subiectul acesta exercita o fascinaţie particulară, stare ce s-a perpetuat în tot evul
mediu.
În traseul demonstraţiei ce urmărim s-o facem în lucrarea de faţă, vom semnala mai întâi una
din cărţile cele mai incitante dedicate acestei teme.
Prin secolul V sau VI a apărut o scriere în limba greacă intitulată Despre cele patru fluvii ale
Paradisului. Anonimă, de dimensiuni reduse, ea s-a bucurat de o circulaţie extraordinară, a fost un
adevărat best-seller al acelei epoci şi al secolelor ce au unnat, dacă ne ghidăm după numărul
impresionant de copii ce ni s-au păstrat. A fost publicata în limba originală, însoţită de un foarte
documentat studiu în franceză senmat de AlI. Lambrino, în 1924.(Lambrino, AI. "Les fleuves du
Paradis", în Melanges de l'Ecole Roumaine en France, 1924, pp. 201 ş.u.)
Cu totul surprinzător, necunoscutul autor al lucrării Despre cele patru fluvii ale Paradisului
începe prin a descrie Dunărea. Şi o face nu numai cât poate mai amănunţit, uzând de informaţiile de
care putea dispune, enumerându-i afluenţii, semnalându-i cele două denumiri sub care antichitatea o
cunoştea, Danubius şi Istros, ci dedicându-i nu mai puţin de jumătate din carte, trei capitole din şase.
Şi aceasta pentru ca el identifica Dunărea cu primul din cele patru râuri ce străbateau EdenuI, râul
Fison.
Al. Lambrino face observatţa că de fapt scrierea are chiar Dunărea ca subiect, celelalte trei râuri
neservind decât ca termeni de comparaţie cu aceasta. El precizează că trei din multele manuscrise
păstrate, Q, L şi S, poartă chiar titlul Despre fluviul Dunărea.
Daca ne relnîoarcem la textul biblic, vom observa că şi acolo există o dozare a importanţei ce li
se dă celor patru râuri. Nu ne putem da seama de criteriile care au determinat organizarea materialului
în scrierea bizantină, dar nu se poate sa nu constatăm o paralelă evidentă, deliberată sau întâmplătoare,
între aceasta şi referatul din Cartea Facerii.
Şi în Biblie şi în Cele patru fluvii ale Paradisului, râurile sunt înşirate în aceeaşi ordine:
Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat. Avem impresia că această ordine are o raţiune a ei pentru că Moise
acordă spaţii diferite fiecăruia dintre râuri, şi anume descrescător de la primul la ultimul. Astfel, pentru
Fison rezervă două versete (11 şi 12), Gihon beneficiază de un singur verset (13), iar Tigrul şi Eufratul
sunt cuprinse amandouă într-un verset (14). Ţara pe care o “înconjură” Fisonul e caracterizată prin
bogatiile sale; ţările vecine cu Gihonul şi Tigrul sunt doar amintite, fără nici un determinativ; ultimului
râu, Eufratului, nu i se mai alatură nici un nume de ţară.
Partea ciudată a problemei e că ordinea in care râurile sunt aşezate în text şi importanţa ce li se
dă se află în raport invers proporţional cu posibilitatea de identificare a celor patru ape. Spre a ajunge
la aceasta, trebuie s-o luăm de jos în sus. Pentru Eufrat n-a fost niciodata o dificultate să poată fi
recunoscut. Tigrul a fost şi el dedus cu destulă uşurinţă din ebraicul Hidekel. Pentru Gihon, care purta
un nume necunoscut, a fost propus Nilul, pe motivul că Etiopiei în vechime i se spunea “ţara CUŞ",
cea pe care el o “înconjură”. În schimb era imposibil de arătat cu precizie care dintre râurile
pământului este Fisonul, cu atat mai mult cu cât nici “ţării Havila” nu i se găsea un corespondent
geografic.
Ne imaginăm, în aceste condiţii, ce interes putea stârni o carte care venea şi recunoştea fără
ezitare în nişte fluvii contemporane, familiare cititorilor, stravechile râuri ale Edenului, fiinţând
cândva, la începuturile lumii.
Întrebarea firească e cum a ajuns necunoscutul autor bizantin la identificarea Fisonului biblic
cu Dunărea. Cum, adică, a reuşit să dezlege enigma ce incita cu atâta ardoare fantezia tuturor, să
deconspire ultima nceunoscută ce mai rămăsese în ecuaţie?
Aici trebuie să spunem că meritul nu-i revine autorului nostru. Lucrarea, în ce priveşte descrierea celor
patru fluvii, este o compilaţie după autori antici, de la Herodot la Eratostene (pe care-l prelua prin
Strabon), Diodor şi Polibiu (Lambrino, AI. Op. cit., pp. 210-211.). Nici identifiearea Dunării cu
Fisonul nu-i aparţine. El îi urma în aeeasta pe înaintaşii săi, scriitori din secolul IV, dintre care cel mai
prestigios şi mai demn de crezare este Sf. Efrem Sirul, (Ibidem, pp. 208-210.) autori ce, nu ne îndoim
nici o clipă de acest lucru, în mod sigur nu inventau, pentru că nu succesul ieftin, "de public", îl
urmăreau ei în ceea ce scriau, ci aflarea adevărului, care, deci, cu siguranţă, înregistrau ceea ce, la
rându-le, găseau în tradiţii străvechi sau în lucrări între timp dispărute, necunoscute nouă.
Dar, mai înainte de a căuta şi alte izvoare care să susţină această, la prima vedere, insolită teză,
să încercăm să risipim o nedumerire pe care ea o provoacă.
Prezenţa Dunării printre râurile Edenului derutează în aşa măsură încat ipoteza e respinsă din
capul locului, cu totală neîncredere, dacă nu cu superioară ironie. Mai întâi Dunărea e prea departe de
regiunea în care ar fi putut fi Edenul şi, în orice caz, de Tigru şi Eufrat, cu care e greu să ne imaginăm
că ar fi putut avea vreodată o legatură. Apoi, ea se găseşte la apus faţă de locul în care trăia Moise şi
faţă de care, după precizarea sa, Edenul era situat la răsărit. Al. Lambrino, în studiul său, împacă aceste
nepotriviri invocând concepţia celor vechi după care fluviile puteau intra în pămant şi să reapară în
orice punct al lumii, strecurându-se chiar pe sub fundul mărilor (Ibidem, p. 210. Leon Diaconul scrie
chiar despre Dunăre: “Se zice că Istrul numit Fison e unul din cele şase (sic!) fluvii care curg prin
Eden; el izvorăşte din răsărit, curge pe sub pământ, prin înţelepciunea nemăsurată a Creatoru!ui, şi iese
iarăşi la iveală în munţii celtici, apoi străbate Europa, se desparte în cinci braţe şi se revarsă în Pontul
Euxin.” Fontes Historiae Daco-romanae (se va cita: F.H.D.R.), Bucureşti, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1970, voIII, p. 681.), viziune ce face să dispară orice imposibilitate
geografică. Vom vedea numaidecât că nu suntem nevoiţi să recurgem la această ultimă soluâie pentru a
clarifica lucrurile.
Daca reuşim să ne debarasăm o clipă de prejudecăţi şi automatisme ale gândirii, constatăm că
includerea Dunarii printre râurile Edenului nu ridică nici o dificultate în plus faţă de a celorlalte trei
numite în Facerea. Şi să pornim chiar de la izvoare. Se va spune că izvorul Dunării e mult prea departe
în vest pentru a se putea accepta că ea se desprinde, împreună cu celelalte trei râuri, dintr-o singură
matcă ce străbătea la început Edenul. Dar Nilul? Unde se află izvoarele lui şi cu ce e mai verosimilă
provenienţa lui din râul primordial al Edenului? Încă Herodot ştia că “Nilul /.../ porneşte de la aceeaşi
depărtare ca şi Istrul.” (F.H.D.R., vol. I, p. 25.) Dar să renunţăm şi la Nil, pentru că nici el nu apare sub
acest nume în textul din Facerea şi nu e sigur deci că acolo e vorba de el. Să ne restrângem aşadar
investigaţia la cele două râuri "sigure", la Tigru şi Eufrat. Provin ele dintr-o sursă comună şi se desfac
apoi în două braţe la un moment dat pe parcurs? Realitatea arată exact invers. Şi dacă raiul era situat
undeva mai sus de această răsfirare a râului în mai multe braţe, unde se găsea el totuşi? În munţii
Caucaz? Dacă privim lucrurile cu toată seriozitatea, trebuie să recunoaştem că nimic nu ne
îndreptaţeşte să includem fără rezerve Tigrul şi Eufratul printre râurile Edenului, în timp ce refuzăm
atât de categoric această calitate Nilului şi Dunării, ele, cu toatele, putând candida la râvnita demnitate
cu şanse absolut egale.
Nu vom putea avansa în clarificarea într-adevăr dificilei dileme decât apelând la textul
scripturistic şi încercând să-l descifrăm cât mai corect.
Citim aşadar: "Apoi Domnul Dumnezeu a sădit rai în Eden..." (Facerea 2,8), de unde reiese
că "Eden" şi "rai" iniţial nu erau sinonime, aşa cum au devenit mai târziu, ci că Edenul (Cercetatorii
nu cad de acord în legatură cu scrnnificaţia termenului "Eden". Arhiepiscopul Bartolomeu Valeriu
Anania, împreună cu alţii îl interpretează ca nume propriu, insemnând "bucurie", "desfătare". Op şi loc
cit. După altă opinie, cuvântul ar însernna pur şi simplu "câmpie" ("edin" în sumeriană, "edinu" în
acadiană însenmând "loc şes"), deci n-ar indica decât o formă de relief, o zonă plană, în care
Dumnezeu ar fi sădit raiul. T. C. Mitchell. Op şi loc cit.) era un spaţiu geografic mai extins, în care
Dumnezeu a sădit pe o anumita porţiune o grădina (în traducerile romaneşti "rai"; "Paradis", cum apare
în Septuaginta, este un cuvânt persan însemnand, la fel, “grădină”, “loc frumos cu vegetaţie
încântătoare, înconjurat de zid"). Prin Eden curgea un râu care, după ce străbătea raiul, se despărţea în
patru braţe ce purtau numele ştiute şi cărora căutăm să le găsim corespondenţele în geografia
cunoscută de noi.
Aici trebuie să facem distincţie între două planuri ce obişnuit se confundă: epoca pe care Moise
o evocă, situată cândva, la începutul lumii, imposibil de determinat istoric, şi momentul în care Moise
scrie.
Moise a trăit în jurul anului 1300 î.H.( Judy Pearsall and BiII Trumble cds. The Oxford English
Reference Dictionary. Oxford University Press, 1995, p. 942.) În linii generale, lumea din timpul său,
cel puţin în ce priveşte continentele, mările şi oceanele, cursurile marilor fluvii, aratĂ aşa cum o
cunoaştem şi noi. În schimb, exista o diferenţă enormă între geografia contemporană lui şi cea din
timpul primilor oameni. Între aceste două momente avuseseră loc transformări radicale, ce
modificaseră cu totul scoaţa terestră, determinate în principal de Potop, dar şi de alte fenomene la care
ne vom referi în continuare. Aşadar, nici pe vremea lui Moise regiunea unde va fi existat Edenul nu
mai corespundea cu ambianţa în care a vieţuit Adam. Şi ca să exemplificăm cum suntem obligaţi să
diferenţiem cele două planuri, Moise, referindu-se la râurile Paradisului, pomeneşte ţările Havila, Cuş
şi Asiria, ţări care în timpul în care scria el puteau exista, dar nicidecum pe vremea lui Adam şi a Evei
când, în afară de ei, nu mai era pe pământ nici un alt om, darămite popoare care să hotămicească ţări.
Cu alte cuvinte, râul Fison înconjura ţara Havila şi râul Gihon ţara Cuş, iar Tigrul trecea prin faţa
Asiriei prin secolele XIII-XII i.H. şi nu pe timpul dind Adam şi Eva trăiau în Eden.
Dintre fenomenele care, între Adam şi Moise, au schimbat fundamental înfăţişarea pământului
amintim doar deriva continentelor. Oamenii au observat o izbitoare asemănare între liniile ce trasează
ţărmul continentelor, între ţărmul de apus al Europei şi cel de răsărit al Americii de Nord, între ţărmul
de apus al Africii şi cel de răsărit al Americii de Sud, ca şi cum porţiunile de pământ respective ar fi
constituit iniţial o singură unitate ce ar fi fost parcă decupată cu foarfeca, figurile rezultate fiind apoi
îndepărtate una de alta. Alfred Wegener a fost primul care, în 1912, a sustinut public teoria deplasării
continentelor (Glashouwer, Willem 1.1. Aşa a aparut lumea. Bielefeld: Christliche Literatur-
Verbreitung, 1993, p. 167.).
Cercetări ulterioare, făcute de specialişti aparţinând diferitelor discipline ştiintifice, au
confirmat întru totul aceasă teză, astazi nimeni nemaiîndoindu-se de temeinicia ei.
Încă o invitaţie să fim mai circumspecţi atunci când judecăm "naivitatea" celor vechi.
Bineînţeles că ei nu dispuneau de cunoştinţele accesibile nouă şi fatalmente erau eronaţi în multe din
convingerile lor. Trebuie însă să nu punem pe seama lipsei lor de informare tot ceea ce în spusele lor
nu corespunde cu modelele noastre de gândire. Trebuie să acceptăm că în decursul evolutţei civilizaţiei
aceasta s-a tot imbogăţit cu cunoştinte noi, dar a mai şi pierdut câte ceva pe drum, asemenea omului
care cât trăieşte tot învaţă, dar mai şi uită. ideal ar fi, pe cât ne e posibil, să facem distincţie între
inocenţa reală a înaintaşilor, determinată de stadiul dezvoltării în care se aflau, şi afinnaţiile lor ce ne
pot intriga, dar asta numai din cauza că, de data aceasta, ei beneficiază de cunoştinţe ce nouă ne
lipsesc, caz în care cei ce suferă de inocenţă nu mai sunt ei, ci noi.
Pentru că, iată, am surâs de fiecare dată când i-am întalnit pe cei de demult susţnand că
pământul nu-idecât o insulă în mijlocul oceanului. "Homer a înfaţişat pământul populat scăldat de
jur împrejur de ocean", observa Strabon.(Strabon, Geografia, 1,3.) şi aşa credeau toţi. De unde să
ştie ei de America, pe care noi am descoperit-o? De unde să aibă ei habar de Australia!? Dar de
Antarctica, pe care noi de-abia acum o cartografiem!?... Da, numai că ei bătuseră cu piciorul America
şi Australia înaintea cumplitului "război de secesiune" ce le-a răzleţit de Lumea Veche. Nu Homer,
bineînţeles, şi nici alţii prea apropiaţi în timp de el, ci stămoşi îndepărtaţi ai lor, de la care ei au
moştenit însă aceasta informaţie, că pământul a fost cândva, într-adevăr, o insulă în mijlocul oceanului.
Iar în cazul de faţă – şi nu e singurul - ştiinţa dă câştig de cauză "naivităţii" bătrânilor şi nu "atotştiinţei
”noastre.
Teoria derivei continentelor ne ajuta să înţelegem mai bine chiar textul biblic referitor la
facerea lumii. Când citim: "şi a zis Dumnezeu: "Să se adune apele cele de sub cer la locurile lor şi
să se arate uscatul” Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a aratăt
uscatul" (Facerea 1,9), impresia pe care o avem e aceea că uscatul, într-un singur bloc, apare In
mijlocul oceanului planetar, (Aceeaşi viziune o semnalează Mircea Eliade la vechii egipteni: "Asemeni
atâtor alte tradiţii, cosmologia egipteană începe cu apariţia unei coline din Apele primordiale. Apariţa
acestui "loc dintâi" deasupra imensităţii acvatice semnifică ivirea pămâtului, dar totodată a luminii, a
vieţii şi a conştiinţei". Eliade, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Traducere de Cezar
Baltag. Bucureşti: Editura ştiintifică şi enciclopedică, 1991,vol.I,p.91.) textul biblic ce ne sugereazii
aceastii imagine fiind de o claritate mai mult decât cristalina. Pâna de curând însă ne refuzăm
priveliştea trasată sigur de text, ajustând-o, adaptând-o cunoştinţelor noastre geografice (pe care cei
vechi, nici chiar Moise, n-aveau cum să le posede!). Astfel, "despărţirea apelor de uscat", care
înseamnă o separare netă, uscatul la un loc şi apa nesfarşită peste tot în juru-i, o făramiţăm, aici un
continent, dincolo altul, între ele insule nenumarate, aici un ocean, de partea cealaltă altul, şi apoi mări,
pe aici şi pe dincolo, până ce totul se suprapunea perfect peste conturele din atlasul nostru şcolar.

Dar teoria derivei continentelor se conjugă perfect şi cu Potopul. Aspectul actual al Terrei ne
crea mari greutati in intelegerea teribilei revărsari de ape. Că amintirea acesteia s-a păstrat la popoarele
Orientului Mijlociu, în spaţiul familiar Bibliei, e ceva firesc, dar ca o întâlnim la populaţii răspandite
pe tot globul, de la amerindieni la triburile malaieziene, e lucru în stare să ne mire. Ceea ce însa devine
foarte verosimil dacă raportăm totul la o singură insulă, aşa cum pământul a fost la începuturi. După
cum ne era imposibil să ne imaginăm cum va fi adunat Noe animalele din America sau din Australia.
Dar pe continentul primordial, care, presupunem, avea o climă suficient de uniformă, animalele trebuie
să fi trăit împreună, soiurile cele mai diferite, ca într-o grădina zoologică, pretându-se aşadar la
îmbarcarea lor în arcă.
Şi iată cum ştiinţa, "adversarul de moarte al religiei", ne facilitează înţelegerea mai exactă a
textului Sfintei Scripturi.
Şi ca să revenim la subiectul nostru, acel unic continent primordial, Pangeea, diferea deci în
mod sigur de ceea ce geografia fizică ne arată azi. Fără a avea nici un indiciu care să ne sprijine, dar
nici vreunul care să ne contrazică, putem presupune că acele râuri, care se vor numi apoi Dunăre, Nil,
Tigru şi Eufrat, şi care şi în forma lor de azi, venind din direcţii opuse, de la vest, sud şi nord, converg
spre un aproximativ centru al Lumii Vechi, putem presupune aşadar că la începuturi nu este exclus ca
ele să se fi apropiat mult mai mult unele de altele, poate până la confluenţă.
 IOANNIS
HONTER CORONEN
SIS RVDIMENTORVM CO
Smographie libri duo. Quoru prior
Astronomie posterior Geo
Graphie principia
Bricuisime com
Plectiur

SEPTENTRIO

OCCIDENS ORIENS

MERIDIES
"Lumea Veche" in Cosmografia lui loan Honterus. Cracovia, 1530

Pentru că nu e sigur dacă textul din Facerea, atunci când se referă la aceste râuri, le consideră "guri" de
vărsare sau afluenţi ai râului ce udă raiul. "Cuvântul ros (cap, capăt, început), spune T. C. Mitchell,
este interpretat în diferite moduri de cercetători, în sensul de început al unui braţ, ca într-o deltă,
mergând în josul râului, sau începutul, joncţiunea, unui afluent, mergând în susul apei. Ambele
interpretari sunt posibile, deşi a doua este mai probabilă”,(Mitchell, T. C. Op. şi loc cit.)
A doua interpretare, am adăuga noi, nu numai că este mai probabilă, dar, în realitate, este
singura posibilă. Altfel nu numai Dunărea şi Nilul sunt de neacceptat printre fluviile Edenului, ci chiar
şi Tigrul şi Eufratul care, cum am mai spus, se pot uni spre a forma un singur râu, dar în nici un caz nu
formează iniţial un râu unic din care să se despartă apoi.
Din cele spuse pâna acum reiese posibilitatea ca, în condiţiile de relief şi hidrografice ale pământului
de dinaintea separării sale în continente, Dunărea sa fi fost într-adevăr unul din cele patru râuri ale
Edenului pomenite în Cartea Facerii. Acest lucru îl afirmă, cum am văzut, fără nici un dubiu, un autor
anonim din secolele V sau VI în scrierea sa de un enorm succes în epoca Despre cele patru fluvii ale
Paradisului. El se baza pe afirmaţii anterioare ce susţineau aceasta, între care ale lui Severian, episcop
de Gabala (Lambrino, AI. Op. cit. p. 209.),dar mai ales ale sfâintului Efrem Sirul (secolul IV). Fără a
şti de unde şi-au cules aceştia din urmă informaţiile, nu putem accepta că ei le-au inventat pur şi
simplu, ci căi le-au preluat la rându-le de la înaintaşii lor, deci că tradiţia referitoare la Dunăre trebuie
să fi avut vechime apreciabilă în momentul in care a fost consemnată în documentele păstrate pâna la
noi.
Tradiţie ce s-a prelungit apoi foarte mult, pentru că şi în secolul X Leon Diaconul, participant
la expediţia împăratului Vasile II împotriva bulgarilor, scria despre "Istrul numit Fison", acesta fiind
unul din fluviile, "care curg din Eden,,( F.H.D.R. vol. II, p. 681.)
Dar, pentru a ajunge la o concluzie acceptabilă fără rezerve, avem nevoie şi de alte dovezi care
să susţină această teză, cum se vede atât de veche şi totuşi azi ca şi necunoscută.
Pentru ca ea poate fi, la origine, şi o simplă presupunere. Cum am mai zis, oamenii au fost tentaţi să
identifice pe teren cele patru râuri ale paradisului. Iar dacă în ce priveşte Tigrul şi Eufratul lucrurile
erau (sau păreau a fi) clare, Nilul alăturându-li-se şi el, Fisonul rămanea deschis oricaror variante, de la
Ind pâna la nişte pâraie de prin Armenia, sau chiar canale de irigaţie mesopotamiene. Încă din secolul I
Iosif Flaviu propunea Gangele ca fiind Fisonul.( Iosif Flaviu. Antichitati iudaice. I,I,3.) Ipoteză ce, să
recunoaştem, nu e cu nimic mai verosimilă, din punct de vedere geografic, decât cea referitoare la
Dunăre. În formularea lui Iosif Flaviu surprinde expresia că râul din rai "curgea în jurul întregului
pământ", ceea ce duce cu gândul la faptul că Edenul în care Dumnezeu a sădit raiul cuprindea
întreaga suprafaţă terestră. Oricum, Edenul reprezenta în interpretarea tuturor un loc privilegiat,
chintesenţă a pămâtului. Era firesc aşadar ca şi râurile ce-l străbăteau sa fie cele mai impunătoare din
câte erau cunoscute. Dunărea se număra categoric printre acestea – autorul scrierii Despre cele patru
fluvii ale Paradisului chiar face precizarea că ea e, alături de Nil, cel mai mare fluviu din lume
(Lambrino, Al. Op. cit. p. 211.) - fapt ce o recomandă să beneficieze de statutul de râu al Edenului.
Un motiv pentru a alătura celor două fluvii mesopotamiene Dunărea şi Nilul, pe lângă mărimea
lor, putea fi şi acela că, luate toate împreună, ele udau Asia, Africa şi Europa, deci toate continentele
Lumii Vechi. Vorbind despre fluviul Edenului, Mircea Eliade spunea că acesta “se desfăcea în patru
brate şi ducea viaţă în cele patru regiuni ale pământului.”( Eliade, Mircea. Op. cit. p. 174.)
Aşadar, sunt multiple motivaţii ce pot explica includerea Dunării printre râurile Edenului, cu
atât mai mult cu cât nu exista un râu anume care să se cheme Fison, deci ea, ca şi alte ape curgătoare,
putându-şi revendica acest nume. Va trebui, prin urmare, să găsim alte argumente care s-o
îndreptăţească la aceasta.
Dar, mai întâi, chiar nu exista un râu cu numele Fison?
A aparut la un moment dat o scriere bizantină, conţinând patru dialoguri, cu unele părti pline de
bizarerii ce prevestesc povestirile horror de azi. Cititorul evului mediu savura din plin o asemenea
literatură, înclinaţie ce i-a transmis-o şi urmaşului său direct, cititorul modern. S-a crezut un timp că
autorul ar fi Caesarios, medic şi naturalist care trăise în secolul IV la Constantinopol, fratele Sfântului
Grigore de Nazianz. S-a observat însa că anumite referinte din scrierea lui vizează o perioada mai
târzie, drept care autorul a fost plasat cândva, prin secolul VI, iar, cum tot nu i s-a aflat numele
adevărat, i s-a spus Pseudo-Caesarios.
Pe noi el ne interesează pentru că, într-un loc din dialogurile sale, afirmă: "Priveşte la /.../ unul
singur din cele patru fluvii care curg din izvorul ce se află în Paradis, şi anume la cel numit Fison de
Scriptura noastră, Istru la eleni, Danubius la romani, Dunavis la goţi.”( F.H.D.R. vol. II, p. 484.)
Încă un izvor deci care identifică Dunarea cu Fisonul biblic. Cu adevărat extraordinar însă
pentru demonstraţia noastră e ceea ce spunea Pseudo-Caesarios mai departe, atunci când, referindu-se
la oamenii locului, îi indică pe aceştia drept "fisoniţi numiţi şi danubieni".
De data aceasta lucrurile se aşază într-o cu totul altă perspectivă. Dacă Pseudo-Caesarios vorbeşte în
cunoştinţă de cauză, nu mai avem de-a face cu un autor sau altul care, mai mult sau mai puţin
întemeiat, din dorinţa de a găsi pe teren corespondenţele fluviilor din Eden, justificat sau nu, include
Dunarea printre acestea, întreprindere ce poate exprima o realitate, dar, tot atât de bine, poate fi şi o
simplă presupunere, nouă fiindu-ne aproape imposibil de a da un verdict într-un sens sau în altul.
Dimpotrivă, din felul în care Pseudo-Caesarios se exprimă, reiese că există o populaţie care se numea
fisoniţi şi danubieni, după numele fluviului pe lânga care trăia.

Prin urmare, trecem din zona speculaţiilor în cea a realităţii palpabile. Dacă nu învăţaţii, nu
cercetătorii, ci oamenii de rând ştiau că Dunare şi Fison e unul şi acelaşi râu, iar ei înşişi spun fisoniţi
şi danubieni, înseamna că ei aceasta o ştiu de când s-au pomenit, că nu mai avem de-a face cu
presupuneri ci cu date sigure.
Informatia lui Pseudo-Caesarios e cu atât mai demnă de luat în seamă cu cât ea vine în deplin
consens cu ceea ce ştim despre atitudinea vechilor locuitori de aici faţă de Dunăre. "Înainte de război,
dacii se duceau sa bea apă din Dunăre - un fel de impărtăşanie - căci pentru ei bătrânul fluviu era
sfânt.” (Giurescu, Constantin C. Istoria romanilor. Bucureşti: Editura Cugetarea, 1939, p. 25.) Strabon
ne informează ca braţul Sfântului Gheorghe se numea "Gura sacră". (F.H.D.R. vol. 1,p. 241.)
Toate acestea ne îndreptăţesc sa credem că "Pe-o gura de rai" nici n-a fost la început o
metaforă, aşa cum o simţim azi, ci exprimarea la propriu, în termenii cei mai exacţi, a unei realităţi,
Dunărea însăşi fiind "gură" a râului ce ieşeadin rai.

Dunarea, oglindă a cerului, "gură de rai". Gura braţului Sfântul Gheorghe

HAVILA, CEA CU AUR BUN

Când Moise, de pe muntele Nebo, din vârful Fazga, privind Ţara visului său, idealul căruia,
asemenea tuturor marilor vizionari, îi închinase întreaga sa viaţă dar pe care nu-i va fi dat să-l atingă,
dacă ar fi putut străbate cu privirea mult mai departe, ar fi zărit, peste hotarele lui Isahar, Zabulon şi
Aşer, pe ţărmul cel mai de apus al Asiei, o mare cetate ce se pregătea febril de război. Cetatea se
chema Troia, iar conflagratia ce urma să înceapă a fost primul mare război ce, pe lângă distrugerile
îngrozitoare, pe lângă victimele fără număr şi pagubele irecuperabile, a prilejuit şi o epopee de geniu:
Iliada. Obişnuit, războaiele se rezumă doar la primele efecte.
Moise sorbea din priviri Ţara atât de mult dorită. O lua, întreagă, întru sine, dacă ea refuză să-l
primească pe el în ea.
Erau ultimele lui cIipe. Greu de spus, în grabă de a nu scăpa nimic din ce i se desfăşura înaintea
ochilor, nici o măgură nici o văiugă, nici o cărăruie ce se pierdea într-un crâng de măslini, dacă mai
apuca, aşa cum se zice, să-şi depene, cât de fulgerător, imaginile propriei vieţi, atât de vii, de concrete,
de încordate, odinioară, mai rarefiate acum decât un abur albăstrui... Mica arcă de papură, în care el,
prunc, plutise şi pe care fiica faraonului o păstra printre odoarele sale cele mai de preţ ... egipteanul
omorât şi ascuns în nisip... enormele parapete de apă, de-abia ţinându-se să nu se prăbuşească peste
defileul deschis prin mijlocul mării... greutatea celor două lespezi de piatră, grija cu care le cobora, din
stancă în stancă, strângându-le la piept, să nu se zgârie cumva ceea ce degetul lui Iahve atinsese, pentru
ca apoi să le sfărâme el însuşi, după ce indignarea îl frânsese pe e1... Sau, dacă mai apuca să
recapituleze ceva din ceea ce scrisese: "La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul... Apoi Domnul
Dumnezeu a sădit rai în Eden... un râu care uda raiul... patru braţe. Numele unuia era Fison: acesta
înconjură toata ţara Havila, în care se află aur..."
Geografia cunoscută nouă nu a înregistrat niciodată o "ţară Havila". Apar două persoane cu
acest nume printer urmaşii fiilor lui Noe în Facerea 10,7 şi 10,29, reamintite în I Paralipomena 1,9 şi
1,23. O localitate Havila, "în faţa Egiptului", probabil prin deşertul Sinai, e menţionată în Facerea
25,18 şi I Regi 15,7. Un oraş Avila se găseşte în Spania.
Ca să descopcrim "ţara Havila" cea din Eden, trebuie s-o căutăm pe lângă râul Fison care "o
înconjură", iar, cum nici o nu ne-o prezintă, urmează s-o deducem din numele vreunui popor din acea
regiune.
 La începutul Cântului XIII al Iliadei, Zeus, luându-şi privirea de la Troia, şi-o poartă peste
Bosfor, "ţări şi noroade să vadă". Poetul nu numeşte ţările străbătute de privirea lui Zeus, dar ne spune
popoarele întâlnite: tracii, moesii şi "aviii cei mai drepţi dintre toti muritorii".( Homer, Iliada. În
româneşte de G. Murnu. Studiu introductiv şi comentarii de D.M. Pippidi. Bucureşti: Editura de stat
pentru literatură şi arta, 1959, Cântul XIII, 3-6. (În traducerea inegalabilă a lui Murnu, din rigori de
versificaţie, expresia devine: "abii cei plini de dreptate").)
Intelegem de aici trei lucruri:
1) ca Zeus, firesc, pornind de la Troia, îşi trece privirea peste Peninsula Balcanică de la sud
spre nord, judecând după ordinea în care popoarele întâlnite sunt enumerate (Traseul străbătut cu
privirea de către Zeus de la sudul la nordul Peninsulei Balcanice e cât se poate de evident. Totuşi,
pentru a evita confuzia ce s-ar putea face între moesii de 1ângă Dunăre şi misii din Asia Mică, Strabon
reface şi el, corect, spaţiul privit de Zeus. A judeca altfel, spune el, înseamnă a confunda continentele
şi a nu înţelege ce vrea să spună Homer. F.H.D.R. vol. I, p. 227.);
2) că, dacă tracii ocupă sudul peninsulei, iar moesii nordul, din munţii Hemus pană la Dunăre,
aviii trebuie să fie undeva, în nordul Dunării;
3) că, aşa cum tracii au dat numele lor zonei în care trăiau, aceasta fiind Tracia, iar, după
moesi, ,ţara lor s-a numit Moesia, şi ţara aviilor trebuie sa se fi numit cumva după numele lor, Aviia
sau Havila. Că Homer avea cunoştinţă de aceste nume e de la sine înţeles, din moment ce "ochii
luminoşi" ai lui Zeus ţineau să vadă "ţări şi popoare". Cum nu ni se dau decât denumirile popoarelor,
cele ale ţărilor sunt subînţelese, nouă revenindu-ne sarcina doar de a le înşira în paralel cu popoarele
locuite de ele: Tracia, Moesia, Havila.
Dar sa vedem cine erau aceşti avii (în greceşte abioi, b corespunzand sunetului nostru v).
Ei apar aşadar prima dată la Homer. Şi e ciudat că faptul a trecut neobservat de către istoricii
români, el fiind de o importanţă deosebită: prima menţiune a populaţiei dacice, ceea ce devansează cu
trei secole pomenirea de către Sofocle a geţilor.
Din felul în care Homer o face, avem motive să susţinem că aviii nu erau un trib oarecare, unul
din multele ce vor fi populat spaţiul dacic, ci acela care deţinea poziţia predominantă, din moment ce
Homer îl remarcă doar pe el din toată regiunea de dincolo de Dunare. Şi aşa cum Tracia sau Moesia,
deşi populate, cum ştim de la istoricii de mai târziu, de o mulţime de triburi, ele, ca ţări, şi apoi ca
provincii ale Imperiului roman, se numesc după cel mai reprezentativ, tot astfel, măcar în secolul VIII
î.H., când a fost scrisă Iliada, dacă nu mult mai devreme, încă pe timpul războiului Troiei, Dacia, unde
aviii deţineau locul cel mai de frunte, prin analogie trebuie să se fi numit Aviia sau Havila.( Haşdeu
explică terminaţa ila (în cuvinte precum argila din arg+ila) ca provenind din sufixul sanscrit la
precedat de vocala de legatura i. Haşdeu, B. P. Paleontologia vestmântului, armei şi locuinţei în
Romania, în Scrieri istorice. Bucureşti: Editura Albatros, 1979, vol. II, p. 28.)
Ba avem motive să mergem chiar mai departe. Felul în care Homer îi pomeneşte pe avii ar
putea însemna ca el niei nu se referă la un trib, ci, sub acest nume, genialul poet înţelege poporul din
acea ţară, ca să reluăm exact expresia sa din versul citat. Pentru că frapează determinativul cu care el îi
caracterizează pe avii, "cei mai drepţi dintre toţi muritorii", identic cu cel atribuit de Herodot
geţilor: "cei mai drepţi dintre traci".( Herodot. Istorii, IV, 93.)
Drăguţ Vasile, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache. Pictura românească în
imagini. Bucureşti: Editura Meridiane, 1970, p. 7.
 În urmă cu 5000 de ani, înflorea pe teritoriul României o cultură ale cărei dimensiuni spirituale
ne rămân încă necunoscute. Despre altitudinea acestora ne vorbeşte ceramica de Cucuteni care "ne
încântă nu numai prin eleganţa rafinată a formelor, dar şi prin compoziţiile savante ale
decoraţiei spiralice sau meandrice, pictată în culori calde care se împerechează în armonii de o
riguroasă sobrietate."
Aviii, deci, pe timpul războiului Troiei şi, desigur, pe vremea lui Homer, par a nu defini un trib,
fie el şi cel însenmat între altele, ci un popor, aşa cum analog se vor înţelege mai târziu termenii de
daci sau geţi.
Ar trebui sa nu mai revenim asupra credibilităţii istorice a capodoperei lui Homer, asupra
raportului dintre documentar şi ficţiune aflat în ea, dacă n-am manifesta mereu tendinţa de a înclina
balanţa în favoarea acesteia din urmă. Dar să ne reamintim că atunci când omul de afaceri Schliemann
tot bătea pământul cu coada tânăcopului să vadă unde sună a zidărie îngropată, istoricii prea sobri îl
considerau un biet diletant posedat de o idee fixă, ei fiind convinşi că nici vorbă să fi existat vreodată
un război troian, după cum n-a existat nici Troia şi nici chiar Homer. Pentru ca apoi să se repeadă cu
toţii să măsoare, să fotografieze, să filmeze Troia pe care "arheologul diletant" le-o aşezase sub
reflectoare. Să avem în vedere faptul că atunci când, ca specialişti, depaşim doza de scepticism
necesara, şi asta ni se întamplă frecvent, devenim noi înşine robii unei idei fixe răsturnate, reversul
acelora pe care le combatem cu mai multă vehemenţă.
Într-un pe cât de doct pe atat de elegant studiu, D. M. Pippidi spunea în acest sens: "Cea dintâi
idee falsă de care ne-a fost dat să ne lepădăm e prejudecata romantică despre caracterul "spontan",
"naiv" şi "primitiv" al creaţiei homerice /.../ Iluzia de care vorbim s-a destrămat în faţa descoperirilor
arheologice, etnografice şi lingvistice...”(Homer. Op. cit. Introduccre, p. 18.).
Să nu privim deci prea superficial pe aviii lui Homer. El a "scris" cu mult înaintea istoricilor,
deci n-are cum fi confirmat de izvoare contemporane lui. Dar să ne imaginăm că, în lipsa unor izvoare
istorice, n-am acorda nici un credit "vlahilor" din Cântecul Nibelungilor sau din Povestirea
vremurilor de demult, pe considerentul că acestea nu sunt decât nişte creaţii folclorice, şi am
concluziona că aceşti vlahi sunt cineva care n-a existat niciodată!

Simonescu, Dan, Gheorghe Buluţă. Pagini din istoria cărţii româneşti. Bucureşti: Editura
Ion Creangă, 1981, p.10.

Martorii unei civilizaţii străvechi: descoperite în 1961 în apropiere de Orăştie, "Tăbliţ1e de la

Tărtăria" contin o scriere "mai veche decât tăbliţele de la Uruk, socotite ca fiind cele mai vechi
monumente grafice din lume."
Din fericire, ca şi vlahii, aviii au fost înregistraţi şi ei şi de către istorici. Strabon îi aminteşte
tocmai în locul în care, citându-l pe Homer, se referă la privirea lui Zeus asupra "ţărilor" şi
"popoarelor" din Peninsula Balcanică. După traci şi moesi, el îi adaugă, urmându-l pe Homer, pe "aviii
care (spune el) sunt sciţi."
Textul lui Strabon e foarte interesant tocmai pentru că el, silindu-se să demonstreze că aviii
sunt sciţi, ne convinge exact de contrariu. E evident că în acest loc scrisul său capată un caracter
polemic, războindu-se cu alte documente, din păcate nouă necunoscute, dar al căror conţinut îl putem
uşor reconstitui. Strabon se străduieşte să-l convingă pe cititor că termenul de "skistai" (cei ce se abtin
de la plăcerile lumeşti) nu este justificat să fie atribuit aviilor, aşa cum deducem că alţi autori o făceau,
cuvântul trebuind să fie citit "skitai" (sciţi). Dar iată textual cele spuse de Strabon: "Cuvântul "avii" nu
ar trebui înţeles în legatură cu abţinerea de la plăcerile trupului /.../ E drept că pe aceştia, care duc o
viaţă atat de modestă şi folosesc atât de puţine lucruri, lumea să-i numească "cei mai drepţi". Căci
întelepţii, nefăcând aproape nici o deosebire între dreptate şi cumpătare, au urmărit în primul rând
mulţmirea cu puţin şi simplitatea.” (F.H.D.R. vol. I, p. 227.)
Pasajul ar merita o analiză mult mai amplă, pentru că el iscă o mulţime de sugestii. În primul
râd, din dorinţa de a diminua meritele aviilor, Strabon susţine că aceştia sunt numiţi "cei mai drepţi" cu
o oarecare largheţe, nu pentru că ar practica o "dreptate" în aceepţia obişnuită a termenului, ei din
cauză că duc o viaţa virtuoasă, "înţelepţii" înţelegând prin dreptate chiar aceasta, cumpătarea,
mulţumirea cu puţin, simplitatea. Dar acesta este chiar sensul acordat în cărţile Noului Testament
cuvântului grecesc "dikaios", tradus în româneşte prin "drept", care însă are bogăţia semantic aceeaşi
cu care îl înzestrează "înţelepţii" lui Strabon. Privind în viitor, cu o asemenea viaţă, înţelegem de ce
"aviii" vor primi Vestea cea Buna, Evanghelia, atât de firesc.
Traseul expunerii noastre însă ne conduce să urmărim acele elemente care îi recomandă pe aviii
de la Dunăre drept locuitorii ţării Havila.
Aşadar, Strabon avea înaintea ochilor texte în care aviii erau socotiţi "skistai", asceţi, el
contrazicând temeinicia unui asemenea calificativ şi susţinând că trebuie citit "skitai" (sciţii) (Atlasul
antic de la Gotha preia după Tabula Peutingeriană nişte "abii-scythae" mai la nord-est de Persia. Dar
dacă vor fi trăit abii prin Asia Centrală, aceştia nu puteau avea nimic în comun cu cei ai lui Homer de
pe malurile Dunării. Perthes, Justus. Atlas antiquus. Gotha: Justus Perthes, 1897, Tab. 8.). Ceca ce
înseamnă că până la el aviii n-au fost consideraţi sciţi. Recunoaşte că lumea îi numeşte "cei mai
drepţi", deşi el vine cu amendamente şi la aceasta.Vorbeşte despre ei ca despre nişte contemporani
(suntem pe la începutul erei creştine), deşi aducerea lor în discuţie a fost prilejuită de un citat din
Homer; deci Strabon, implicit, confirmă continuitatea acestei seminţii de oameni pe intervalul de peste
un mileniu, ba cu păstrarea de către ei, în decursul unei atât de lungi perioade, a atributului cu care
Homer i-a înregistrat pentru întaia oară: "cei mai drepti".
Un secol mai târziu, Arian, un scriitor din Bitinia (e curios interesul faţă de aceste locuri a
autorilor provenind din provinciile trace, precum Bitinia, de unde era şi Dio Cassius, istoricul
războaielor lui Traian cu Decebal, sau Pontul, patria lui Strabon), Arian deci vorbind de expediţia peste
Dunăre a lui Alexandru cel Mare, spune: "Nu peste multe zile au venit la Alexandru soli din partea
sciţilor numiţi avii pe care Homer îi lăuda în epopeea sa ca fiind cei mai drepţi dintre oameni.”
(F.H.D.R. vol. Işp. 587.)
Nici de aici nu reiese că aviii ar fi fost sciţi, ci că "solii din partea sciţilor" se chemau avii, ceea
ce poate însemna că ei aparţineau acelora dintre geţi care se aliaseră cu sciţii împotriva invaziei
macedonene. A fost, cu alte cuvinte, trimisă o delegaţie care, în termenii de azi, să corespundă cel mai
bine unei misiuni diplomatice, să aibă prestanţa, un credit moral, în cazul dat să ştie greceşte. Citarea
calificativului cu care Homer "îi laudă" pe avii vine să certifice că aceştia erau cei mai indicaţi să
poarte tratativele cu marele Împărat.
Deducem că în această epocă, puţin înainte de naşterea lui Iisus Hristos şi în primele secole
creştine, aviii încă existau şi erau cunoscuti de istoricii timpului. Deşi e vizibil că rolul lor politic a
scăzut considerabil. Un Homer al acestui moment nu i-ar mai evidenţia ca pe cei mai reprezentativi
locuitori ai nordului Dunării. Daca nu cumva ei, ca protopărinţi ai dacilor, se dispersaseră pe parcursul
atâor secole în nenumărate triburi înregistrate pe teritoriul carpato-dunărean.
Oricum, şi acum numele lor încă apare ca aparţinand unor oameni, dacă nu asceţi (cum Strabon
susţine că nu erau, combatandu-i pe alţii care-i considerau astfel), renumiţi printr-o viaţă virtuoasă.
Fără a mai fi numiti direct, ni se pare a-i recunoaşte pe avii în alte referate. Pseudo-Caesarios,
pe care l-am mai întâlnit, se întreba, prin secolul VI d.H., cum se face că unii dintre "sclavini" se dedau
la practici cu totul stranii (evident, fantasmagorice, spre satisfacerea setei de senzaţional a cititorilor),
în timp ce "fisoniţii numiţ şi danubieni" spune el, "se abţin şi de la consumul legitim şi nevinovat al
cărnii.” (F.H.D.R. vol. II, p. 484.)
În izvoarele antice, religiozitatea daco-getilor e peste tot apreciată în termeni superlativi. "în
aceasta privinţă spune Vasile Parvan, de la Herodot pană la Iulian Apostatul, antichitatea e unanimă în
a recunoaşe geţilor (adâncă şi severă religiozitate, care le pătrunde şi determină viaţa lor naţională în
toate împrejurările, fie de zilnică închinare puterilor supranaturale, fie de catastrofală unire cu
divinitatea nemuritoare /.../ Sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se bucura de
nemurire de aceea el nu are nici un preţ; poftele lui nu trebuie ascultate; la război el trebuie jertfit fără
părere de rău. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curăţndu-se de orice fel de patimă; carnea,
vinul, femeile sunt o murdărie a sufletului.”( Pârvan, Vasile. Getica. Ediţie îngrijităi, note, comentarii
şi postfaţă de Radu Florescu. Bucureşti: Editura Meridiane, 1982, p. 91.)
 Recunoaştem aici o generalizare a concepţiei aviilor la scara întregii etnii dacice, ceea ce nu s-a
putut întâmpla decât fie printr-o putemică influenţă pe care aceştia (ca trib sau ca "ordin monahal") au
exercitat-o, fie printr-o moştenire ontologică, noi considerându-i pe aviii îndepătaţi, din epoca
războiului troian, drept părinţii dacilor. Marele teolog Ioan G. Coman, cel ce împingând începuturile
literaturii române cu peste un mileniu îndărăt a savâşit o revoluţie de care, cum se exprimă un alt erudit
al vechii literaturi romaneşti citându-l pe cronicar, "se sparie gândul,” (Schiau, Octavian. "Convorbirile
lunii martie". Renaşterea, nr. 3 (63), 1995, p. 3.), scria referitor la acest subiect: "E greu să ne dăm
seama, în stadiul actual al informaţei noastre, dar este de presupus /.../ că masele populare getice se
bucurau dacă nu de o iniţiere propriu-zisă, cel puţin de o educaţie religioasă făcută de "ktişti","polistai"
şi"abioi"geti.” (Coman, loan G. Scriitori bisericeşti din epoca stră-română. Bucureşti: Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1979, p. 31.)
Istoricii moderni, nesesizând importanţa aviilor cel puţin pentru spaţiul dacic, i-au neglijat cu
totul. În genial sa Getica, Vasile Pârvan de-abia îi aminteşte, considerându-i, pe urmele lui Strabon,
sciţi.( Pârvan, Vasile. Op. cit. pp. 157; 165.) Regretând profund aceasta situaţie, o punem pe seama
neputinţei strălucitului savant de a aprofunda un caz particular când, facând opera de pionierat, avea de
sistematizat, de interpretat şi de sintetizat un material imens. Şi nu ne va surprinde atât considerarea de
către el a aviilor drept sciţi când vom constata ca el îi socoteşte sciţi şi pe sargeţii din Ţara Haţegului,
tribul cel mai apropiat de Sarmisegetuza Regia (Ibidem, p. 139.), ba va trata drept scitice şi denumirile
de daci şi geţi (Ibidem, p. 153.) şi chiar steagul dacic. (Ibidem, p. 295.) O interpretare, evident,
neconformă cu realitatea, dar care nu umbreşte marile merite ale acelui monument care a fost şi
rămane Getica lui Pârvan. De altfel, reputatul istoric Radu Florescu, îngrijitorul noii ediţii a Geticei, şi
amendează aceasta poziţie, cu referire chiar la pasajul în care Pârvan îi aminteşte şi pe avii. (Ibidem, p.
552, nota 297.)
Aviii nu apar nici la Hadrian Daicoviciu (Daicoviciu, Hadrian. Dacii. Bucureşti:Editura
ştiintifică, 1965.) şi nici la Manfred Oppermann (Oppennann, Manfred. Tracii între arcul carpatic şi
Marea Egee. Bucureşti: Editura Militara, 1988.), ca să ne referim doar la autorii cei mai prestigioşi
care au investigat istoria traco-dacilor, şi nici în Dicţionar de istoria veche a Romaniei.( Pippidi, D.
M. Dictionar de istorie veche a Romaniei. Bucureşti: Editura ştiintifică şi enciclopedică, 1976.)
Singurul care le face dreptate e părintele professor Ioan G. Coman, în epocala sa lucrare
dedicata primelor scrieri străromâne, unde, ori de câte ori îi pomeneşte îi consideră fără nici o ezitare
geţi (studiul său se intitulează Nemunrea la traco-geto-daci (Coman, Ioan G. Op. cit. pp. 31; 39; 47.) ,
cu referiri, în acest context, repetate la avii, şi unde sciţii n-aveau nici un fel de amestec).
Din cele spuse până acum, putem concluziona că, geografic (aşezată lângă râul Fison,
identificat cu Dunărea) şi fonetic (Havila-ţara aviilor), ţara Havila din Întâia carte a lui Moise se
prezintă a fi străvechea Dacie.
Ar urma, beneficiind de faptul că în Facerea doar ţara Havila e caracterizată prin bogăţiile sale,
sa vedem în ce măsură acest aspect concord cu ceea ce ştim despre Dacia.

Transportarea de către romani a prăzii constând în obiecte dacice din aur.

Columna lui Traian
E punctul cel mai uşor al acestei demonstraţii. Bogăţia în aur a Daciei era fabuloasă. Toată lumea ştie
că Decebal şi-a ascuns tezaurul în albia râului Sargeţia (Cassius Dio. Istoria romana. LXVIII, 14.) şi
cercetători lucizi sau doar visători îl mai caută şi azi. Traian a cărat din Dacia o cantitate de aur
fantastică, 165.500 kg calculată în unităţile noastre de măsură (Daicoviciu, Hadrian. Op. cit. p. 152.
"Sa ne reamintim că romanii au fost atraşi în Dacia în primul rând de resursele ei minerale, mai ales de
aur. Cele mai bogate mine de aur din Europa se gaseau aici." la), economia Imperiului, aflată în
dramatică recesiune, revigorându-se prin aceasta subit. Dar şi fără documentele antichităţii, e suficient
sa facem o excursie prin Munţii Apuseni şi să vedem masive întregi transformate în dantelă de galeriile
aurifere din perioada Daciei Traiane ca să ne dăm seama de potenţialul în aur al acestor ţinuturi. (Mac
Kendrick, Paul. Pietrele dacilor vorbesc. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, p. 161.)
Aceste date ne situează însa într-o epocă mai apropiată de noi. Se prezenta situaţia la fel şi cu
multe secole în urmă? Cu alte cuvinte, dacă n-am considera textul biblic inspirat, ar fi putut Moise
avea cunoştinţă despre bogăţiile ţării Havila, aşezată la nordul Dunării, la o mare distanţă de regiunea
familiară lui?
Iată ce spune Vasile Pârvan: "E un domeniu în care Daco-Geţia /.../ se prezintă complet original
faţă de restul Europei în prima jumatate a mileniului I î.e.n.: e arta aurului. Dacia bogată în aur exporta
acest metal până departe în Nord, la scandinavi, dar nu, cum s-a crezut, exclusiv ca material brut, care
era apoi prelucrat acolo, în mod artistic, - ci şi ca obiecte de lux şi podoabă, fabricate în Dacia şi
purtând pecetea stilului getic /.../ Brăţările, pandantivele, cerceii, diademele, aplicele de aur din
Carpaţi sunt, împreună cu vasele de aur gasite aici, tot aşa de specifice, precum vor fi mai târziu
lucrarile în filigran de stil etrusc, ori, şi mai târziu, arta sarmatica a aurului.” (Parvan, Vasile. Op. cit.
p. 382.)
O şi mai precisa situare în timp a epocii de înflorire a prelucrării aurului în Dacia o face marele
istoric atunci când vorbeşte despre "Dacia, ţara aurului, cu nenumăratele ei comori şi depozite de
obiecte de aur din bronzul IV şi chiar din Hallstatt, cu o arta particulară a aurului, ridicată între anii
1200 şi 700 î.e.n. la o rară perfecţie tehnică şi distincţie stilistică...” (Ibidem, p. 3I2.) Între alte localităţi
în care s-au găsit tezaure de o valoare excepţională el aminteşte în repetate rânduri satul Biia (Cetatea
biilor, a abiilor, cu afereza lui a?) din judeţul Alba, “vestită pentru descoperirile protoistorice de
acolo", prin “frumosul vas de aur şi în special prin brăţara de aur, contemporana cu vasul" (Ibidem, p.
190.). Or, tezaurul de la Biia este datat ca aparţinând secolului XIII î.H. (Pippidi D.M. Op. cit., art.
Biia.)
Şi tot Homer va fi cel ce ne va oferi cea mai plastică imagine a acestei opulenţe în aur, atunci
când ne descrie aparitia conducătorului trac între luptătorii de la Troia:
Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri,
Albi ca zăpada sunt ei, şi la fugă sunt repezi ca vântul.
Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are
Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune,
Dânsul eu ele-a venit. Parcă nici nu se cade pe lume
Oamenii arme de aceste să poarte. Ci numai zeii.
(Homer. Iliada. X, 422-427.)
La începutul acestui capitol am evocat amurgul vieţii lui Moise şi amurgul Troiei, alăturându-
le. N-am făcut-o întâmplător ci obligaţi de rigoarea pe care demonstraţia ce o facem ne-o impune.
Pentru că, ajunşi la capătul capitolului, urmează să vedem dacă elementele luate în calcul - perioada în
care scria Moise şi în care exista ţara Havila de lângă râul Fison, bogată în aur; momentul războiului
Troiei, cănd exista la nordul Dunării un popor, aviii; epoca de strălucire a artei aurului în Dacia - să
vedem dacă toate acestea se apropie cât de cât în timp, condiţie ca ele să se asambleze într-un tot.
Altfel, dacă ele se situează în epoci mult depărtate unele de altele, tot demersul nostru se va resemna să
rămâna sub nesiguranţa semnului întrebării.
K.A. Kitchen, B.A., Ph.D., lector de limba egipteană şi coptă, University of Liverpool, şi T.C.
Mitchell de la British Museum datează moartea lui Moise pe la 1230 î.H. (Kitchen, K.A. şi T.C.
Mitchell. Cronologia Vechiului Testament, în Dictionar Biblic, Oradea: Editura Cartea Creştina,
1995.)
Lucrări de cea mai certă autoritate fixeaza războiul Troiei între mijlocul secolului XIII
(Pearsall, Judy şi Bill Tnunble cd. The Oxford English Reference Dictionary. Oxford şi New York:
Oxford University Press, 1995,p. 1544.) şi anul 1200 î.H. (Webster's Third New International
Dictionary. Chicago: Encyclopaedia Britannica, Inc, 1986, vol. III, p. 2451.) O prestigioasă
Enciclopedie (The New Encyclopaedia Britannica, Chicago: Encyclopaedia Britannica, Inc, 1992, vol.
XI.) aşază evenimentul în ultimele decenii ale secolului XIII î.H.
Am văzut doar cu puţin mai înainte că Pârvan pune apogeul prelucrării aurului în Dacia, artă
cunoscută până la cele mai mari depărtări, pe la anul 1200, ba tezaurul de la Biia, de importanţă
excepţională, provine chiar mai de demult, din secolul XIII î.H.
Aşadar, surpriză cu totul fericită: datele nu numai că se apropie, ating concomitenţa!

Pământul văzut din cosmos. Dacă vom duce o dreaptă de-a lungul Nilului şi o alta de-a
lungul Tigrului şi Eufratului, apoi vom uni punctual de vărsare al Tigrului şi Eufratului cu
izvoarele Nilului vom obţine un triunghi în care sunt înscrise cele patru râuri ale Paradisului:
Fisonul-Dunărea, Ghihonul-Nilul, Tigrul şi Eufratul. În colţurile triunghiului se află cele trei ţări
consemnate în Facerea: Havila, Cuş şi Asiria. În mijlocul triunghiului este situate Ierusalimul,
“Centrul Lumii”.

Toate conducând la concluzia că ţara Havila se afla într-adevăr pe malurile Dunării. Concluzie
validată de încă un element consemnat de Al. Lambrino în studiul său. Referindu-se la autori precum
Giovanni Marinelli şi K. Kretschmer (MarineIli, Giov. La Geografia e i padri della Chiesa, in Scritti
minori, I, p. 305, nota 3; Kretschmer, K. Geschichte der physischen Erdkunde im christlieb en
Mittelalter, in Geograpbiscbc Abhandlungen. 1889, p. 131, apud Lambrino, AI. Op.cit. p. 207.), el
spune că aceştia făceau o legătură între plasarea raiului biblic în Europa şi credinţa celor vechi în
"raiul" hiperborean. Dar să ne reamintim ce se spunea despre patria hiperboreilor: "Ţinutul locuit de
acest popor legendar era imaginat ca un fel de paradis terestru, unde locuitorii culegeau fără nici un
efort roadele pămâtului, în pace şi fericire.” (Encic1opedia civilizatiei greceşti. Bucureşti: Editura
Meridiane, 1970, p. 275-276.) Or, se ştie ca hiperboreii locuiau în Dacia. În aceeaşi enciclopedie din
care am citat, se spune: "Înainte de a se stabili la Delfi, Apolon a locuit la ei..." Iar cetatea lui Apolo nu
e alta decât Apulum. În ce priveşte paradisul hiperborean, asemănarea acestuia cu raiul biblic e
izbitoare. Cu precizarea că nu nişte cercetători târzii, amintindu-şi de ţara hiperboreilor, au localizat
acolo raiul biblic, ci tocmai invers, populaţiile străvechi, cele care au dat naştere legendei
hiperboreilor, au făcut-o influenţate fiind de amintirea tot mai îndepartată a raiului care cândva, la
început, a fost chiar pe acele locuri.
Nu altfel decât ca un paradis terestru vedea şi Eminescu Dacia. În monumentala sa poemă
Memento mori, într-un uriaş capitol cuprinzând 354 de versuri, el întreprinde ceva ce ar descuraja
orice autor, cu oricâtă imaginaţie ar fi dotat: face de la început pânî la sfârşit o continuă descriere, a
Daciei celei vechi. În pasajul următor, aproape de aceleaşi dimensiuni, tratează războiul cu romanii. Ne
vom referi numai la prima parte, cea descriptivă, care interesează în acest context.
Reproducând prima strofă, vom bănui ce infăţişează celelalte zeci ce-i urmează:
Lângă rauri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecand întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codri de argint ce mişcă a lor ramuri laminate
Şi păduri de-arama roşă răsunând armonios.
Un tărâm feeric aşadar, pe care-l reîntalnim mai peste tot în lirica eminesciană. Dincolo însă de
dimensiuni, aici unice prin amploarea lor, descrierea Daciei uzează de nişte elemente reluate mereu ca
laitmotive, adevarate jaloane în jurul cărora descripţia se structurează. Unul din acestea e aurul,
prezent în chiar prima strofă şi care va reveni pe parcurs de peste douăzeci de ori, repetându-se uneori
în aceeaşi strofă şi chiar în versuri consecutive: "Şi mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins; / Păru-i
lung de aur galbăn..." Nici un comentator nu va vedea în aceasta o neglijenţă şi cu atât mai puţin îl va
suspecta pe Eminescu de un deficit de inventivitate stilistică. Este cu prisosinţă evident că poetul a
scris astfel deliberat.
Urmarind şi celelalte elemente ce se succed cu o frecvenţă de asemeni voită, deşi avem
convingerea fermă că Eminescu nu s-a gândit nici un moment la aceasta, vom constata nişte ciudate
analogii care ne creează impresia că el n-a făcut altceva decât să descrie în modul său inconfundabil
biblica Havila, cea plină de aur şi de pietre preţioase.

Valahia de Antonius Koberger în Liber Chronicarum de Hartmann Shedel, Nurnberg,

1493.

Astfel, vom da mereu peste argint, briliante, diamante, smaralde, sau, generic, pietre scumpe.
Toată această risipă de bogăţii nu e însă una "lumească"; arborii, florile, marea sunt sfinte (adesea
grafiat "sânte", în forma arhaică atat de dragă lui Eminescu). Întalnim "scorburi de tămâie", o
"monastire". Ne aflăm, explicit, în rai, cuvânt, de asemeni, repetat: "Un rai dulce se înalţă, sub a
stelelor lumină, / Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund".
Râul însuşi ni-l evocă pe cel din Eden: "Iară fluviul care taie infinit acea grădină..." (şi ne
amintim că românescul "rai" e traducerea cuvântului original "grădină").
 În Apocalipsă, raiul iniţial e înlocuit cu Noul Ierusalim, o cetate de "aur curat" (21, 18),
luminată desăvârşit de "Slava lui Dumnezeu" (21, 23). Tot fără s-o fi urmărit, Eminescu ne îfăţişează
aceeaşi imagine: "Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate, / Totul e lumină clară..."
Şi pentru a nu fi bănuiţi că forţăm datele demonstraţiei, transcriem şi ultima strofă a
fragmentului, cea concluzivă:
Ăsta-i raiul Daciei veche, - a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă - sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul zori eterne cu - aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale - eroilor Daciei
Dupa moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai.
Versurile, se observă cu uşurinţă, confirmă cele spuse de noi pe marginea lor. Strofa se
deschide şi sfârşeşte cu cuvântul "rai", repetat, cum am mai spus, cu intenţie. Iar "poarta raiului" face
trimitere atat la cea prin care primii oameni au fost izgoniţi cât şi la "gura de rai", emblemă nelipsită
din inima nici unui român.
Referitor la aceasta, Ion Bălu afirma: "Este cu putinţă ca raiul eminescian sa releve o condiţie
determinată a poetului în cosmos, atitudine numită de Mircea Eliade "nostalgia paradisului", aspiraţie
ce reflectă dorinţa fiinţei umane de a se afla totdeauna, "în inima lumii, a realităţii şi a sacralităţii, pe
scurt dorinţa de a depăşi în chip condiţia umană şi de a redobândi condiţia divină.
Geografia mistică imaginată de Eminescu reintegrează omul într-o epocă atemporală, într-un
timp paradisiac, aflat dincolo de izvoarele istoriei, dar, totodată, poetul investeşte timpul sacru cu
semnificaţia unei "istorii exemplare" - dupa expresia lui Mircea Eliade - pentru strămoşii noştri geto-
daci, creind un mit cosmogonic ce relatează ce s-a întâmplat la origini.,, (Billu,Ion.Fragmentul
dade.inSteaua nr.1-2,1995,p.5.)
Includerea într-un studiu ce ambiţionează a se păstra la nivelul strict ştiinţific a unei fişe din
registrul liric ar putea fi judecată ca o abatere de 1a criteriile autoimpuse. Nu vom avea, bineînţeles,
naivitatea să considerăm o poezie, aparţinând ea şi 1ui Eminescu, drept document istoric. Avem însă în
vedere altceva, cu nimic mai puţin important. Eminescu n-a fost doar un creator de geniu. El era "mai
mult un exponent decât un individ” (Călinescu, G. Viata lui Mihai Eminescu. Bucureşti: Editura pentru
literatura, 1964, p. 345.), crinul în care pământul ce l-a dat la lumină şi-a strâns "toate sevele" (Ibidem.
p.343.). El însuşi avea conştiinţa - şi o şi spunea! - că Dumnezeul geniului l-a absorbit din masa
poporului său spre a-l exprima pe acesta. Eminescu e atât de deplin acceptat de către absolut toţi
românii, de pe toate treptele culturale, tocmai pentru că cuvintele lui nu conţin nimic altceva decât ceea
ce acest întreg popor simte ţara s-o poată exprima. Când, deci, el descrie "raiul dacic" nu inventează, ci
exteriorizează ceea ce memoria colectivă păstra despre o existenţă anterioară, îndepărtată, ba chiar
aflată la începutul începutului. Că aceasta viziune coincide cu tabloul spre care conduc datele istorice,
fără a o include printre acestea, nu face decât ca ea să le valideze.
Putem, deci, acum, pe baza tuturor dovezilor expuse, sperăm că suficient de convingător, să
afirmăm că am localizat corect ţara Havila, cea bogată în aur, pe ţărmul fluviului Fison, căruia anticii îi
mai spuneau şi Danubiu, şi Istru, căruia aviii, oamenii locului, i-au spus dintotdeauna şi îi spun încă
Dunăre.

MISTERIOASA TARA "LLAH"

Procopius din Cezareea, scriitorul de curte al împăratului Iustinian, este promotorul unui tip
de literatură ce a proliferat în dictaturile secolului XX: “literatura de sertar". El a scris trei cărţi. Într-
una, intitulată Războaiele, a celebrat faptele de arme ale împaratului şi generalilor săi, iar în
următoarea, Despre edificii, a prezentat pe monarh în cealată ipostaza a sa, chiar mai glorioasă şi mai
trainică decât prima, cea de magnific ctitor. Cum însă, şi pe câmpul de luptă, şi pe şantiere, de sub
pana sa chipul împăratului trebuia să iasă mereu împresurat de raze, Procopius, care observa la
Iustinian şi apucături ce contraziceau această imagine, a început să scrie, pe ascuns, Istoria secretă,
cea de a treia carte a sa. Tot ce-şi reprima la primele două trecea în paginile acesteia, îngroşând liniile
cu un sarcasm de care nu ducea lipsa deloc. La apariţia ei, după moartea împăratului, bineînţeles,
tocmai această carte a fost cea mai gustată, bârfa beneficiind de nişte condimente de care lauda e
lipsită total.
 Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Sinai

Şi totuşi, Iustinian (527-565), cel mai mare Împărat al Imperiului roman de răsărit, a rămas în
memoria posterităţii nu mânjit de injuriile din Istoria secreta, ci de strălucirea în care ni-l înfăţişează
mozaicurile sale, sclipind în culori de pe ceea lume. Edificiile din timpul său, şi chiar multe din cele de
mai târziu, s-au prabuşit sub năpastele vremilor şi a oamenilor. Sfânta Sofia, cu uriaşa sa cupolă, până
azi, cu toate performanţele tehnice din vremurile noastre, cea mai mare din lume, sfidând parcă legile
fizicii, susţinându-se singură, asemenea cerului pe care-l închipuie, a rămas.

Mânăstirea Sfânta Sofia Constantinopol

 A rămas până azi nu mai puţin celebra mânăstire Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, ctitorie şi
ea a lui Iustinian.
În legătură cu aceasta, Marcu Beza povesteşte nişte lucruri senzaţionale. (Beza, Marcu. Urme
româneşti în răsăritul Ortodox. Bucureşti, 1935.)
Tocmai publicase la Londra un studiu intitulat Călători englezi despre români, în urma
căruia un cititor i-a semnalat că un anume Thomas Herbert vorbea, la 1626, despre nişte aşezări valahe
în Asia. Cum Marcu Beza a călătorit mult pe la locurile sfinte, se întreba mereu unde vor fi fost acei
răzleţiţi compatrioţi ai săi. Ca, parcă ghicindu-i obsesia, guvematorul Peninsulei Sinai, C. S. Jarvis, să-
i ofere într-o carte a sa următoarea surprinzătoare informaţie: “Ajutând pe călugări la trebile mânăstirii
(e vorba de Sf. Ecaterina), e o ciudată rasă de oameni, zişi Gebalie. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci
sunt urmaşii robilor valahi, trimişi de Iustinian a servi mânăstirii în veacul al VI-lea.” (Jarvis, C. S.
Yesterday and To-day in Sinai. London, 1931, p. 229; la Beza, Marcu. Urme româneşti la Muntele
Sinai şi la mânăstirca Sf. Sava, în op. cit., p. 3.)
Marcu Beza a luat de urgenţă legatura cu guvernatorul, cerându-i date în plus, şi, incitat de
insolitul problemei, a făcut el însuşi cercetări, luand-o chiar de la întemeierea sfântului lăcaş. La
Procopiu, în Despre edificii, V, 8, a găsit că scopul zidirii mânăstirii de către Iustinian a fost mai
degrabă unul strategic, împăratul dorind o fortăreaţă (aşa cum mânăstirile evului mediu erau de obicei),
care să apere Palestina de invaziile sarazinilor.
Acest rol militar al mânăstirii e confirmat şi de Eutichius, patriarh al Alexandriei, deci bun cunoscator
al regiunii, între anii 933-940, care spune: "Auzind călugării de evlavia lui Iustinian, merseră la el cu
rugămintea de a le face o mânăstire; întrucât ei nu aveau încă un adăpost şi trăiau împrăştiaţi în
preajma rugului din care vorbise Dumnezeu cu Moise. Împăratul trimise pe un legat al său şi-i dete
puteri depline să clădească o astfel de mânăstire. Acesta gândea s-o zidească pe munte; însă din pricina
lipsei de apa îşi schimbă planul, de o înalţă jos la poale..." Indignat că noul amplasament nu respect
planul defensive gândit de el, Împăratul puse să i se taie capul legatului cu prea multă iniţiativă. "Şi
trimise apoi un alt legat şi cu el o sută de sclavi ai Romei (subl. M. Beza) cu soţiile şi copiii lor... şi le
zidi case în afara mânăstirii, unde să poată locui şi străjui mânăstirea şi caălugării.” (Eutihii Annales
1.Beyrout, 1906, p.203; la M.Beza,Op. şi loc cit. p.4.)
Beza atrage atenţia asupra sublinierii cuvintelor "sclavi al Romei", cărora le dă şi traducerea în
arabă: abid elrum, tocmai pentru a face legătura cu ceea ce urmează.
E1 observă că, atât tradiţia locală, cât şi vizitatorii străini, îi socotesc pe aceşti "sclavi ai
Romei" drept valahi. Astfel, John Lewis Burekardt, după ce în 1816 a vizitat mânăstirea, scrie: "Când
Iustinian a clădit mânăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe ţărmurile Mării Negre... Ei
mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din robii creştini, de unde-i şi numesc ceilalţi beduini "Fiii
creştinilor"... Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo suta şi douazeci
de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, şi fetele lor au faima de superioară frumuseţe
asupra tuturor beduinilor, ceea ce dă naştere la nefericite legături şi iubiri romantice, când îndrăgostiţii
lor se întâmplă a ţine de alte triburi.” (Burckardt, John Lewis. Travels in Syria and the Holy Land,
London, 1882, pp. 562-564; la M. Beza, Ibidem p. 5.)

Peisaj mioritic la poalele Muntelui Sinai

 La 1841, Edward Robinson transcrie cele spuse de egumenul de atunci al mânăstirii: "Iustinian,
zidind mânăstirea, trimise o sută de prizonieri valahi... în cursul vremii, cum năvăliseră arabii şi
răpiseră mânăstirii multe din posesii, urmaşii acestor valahi au devenit musulmani şi au adoptat
obiceiurile arabe.” (Robinson, Edward. Biblical Researches in Palestina, Mount Sinai and Arabia,
London, 1841, vol. I, p. 200; la M. Beza, Ibidem, p. 5.).
Un om de ştiinţă avizat, profesorul american E.H. Palmer, confirmă toate acestea şi adaugă la
cele spuse de antecesori un element cu totul incitant. El a studiat temeinic Peninsula Sinai şi şi-a
publicat rezultatele cercetărilor în cartea Deşertul Exodului, aparută la New York în 1872. În aceasta
(p. 71), scrie: "Acest trib se zice a fi de obârşie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi,
aşezaţi de Iustinian să păzească mânăstirea. Ei înşişi cred să fi venit dintr-o ţară numită "Llah" şi
trăsăturile lor osebite oarecum de ale obişnuitului tip beduin par a favoriza presupunerea.” (Beza,
Marcu. Op. şi loc cit. p. 5.)
Şi alte mărturii conduc în aceeaşi direcţie. Lina Eckenstein, asistenta celebrului arheolog Sir
Flinders Petrie, vorbind despre aceiaşi colonişti, spune că "sunt consideraţi a fi urmaşii direcţi ai
robilor valahi pe care impăratul îi aşezase în Peninsulă.” (Eekenstein, Lina. A History of Sinai.
London, 1921, pp. 189-190; la Beza M. Op. şiloc cit. p. 5.)
Marcu Beza îl evocă apoi pe Porfirios, Arhiepiscopul de atunci al Sinaiului, care i-a întărit la
rându-i cele aflate mai înainte. Acesta i-a explicat şi termenul cu care coloniştii se denumesc, Gebalie
însernnând "oameni de la munte". (Beza, Marcu. Op. şi loc cit. p.5. Cea mai recentă informaţie despre
beduinii Gebalie ne-o oferă Issar, Arie S. La Bible et la science font-elles bon menage! în La
Recherche nr. 283, ianuarie 1996, p. 48.)
Pentru ca, în încheiere, istoricul să nareze cum i-a întâlnit personal pe misterioşii "vlahi" din
îndepartatul Sinai: "Apoi i-am cunoscut şi de-a dreptul. Unul din ei mi-a fost de călăuz: tânăr şi voinic,
îfăşurat la cap cu broboadă albă, cămaşa tot albă, cu cingatoare de piele şi opinci, m-a dus pe toate
cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a aratat în grădina mânăstirii colţul unde fusese îngropată cea din
urmă femeie creştină a tribului, în 1750.” (Ibidem p.5.)
Alături, într-o fotografie, îmbrăcat întocmai ca în descrierea anterioară, călare pe o cămilă,
"Unul din coloniştii zişi Gebalie", probabil tânărul călăuz al cercetătorului român.
Am reprodus cât mai complet palpitanta relatare a lui Marcu Beza tocmai pentru că, deşi
tratează un capitol al civilizaţiei româneşti foarte interesant, ea azi e ca şi necunoscută de către publicul
larg. Ne aşteptăm ca aceste date, readuse în discuţie, să fie primite cu mari rezerve de
către românii înşişi.Chiar Marcu Beza, parcă intimidat de reveria ce-l cuprinsese pe parcursul
povestirii, temându-se să nu fie învinuit de o prea mare credulitate, încheie îndoindu-se că un vis atât
de frumos ar putea fi şi adevărat.
Se va obiecta astfel că nu avem, suficiente dovezi istorice pentru a fi siguri că nu am eşuat pe
tărâmul legendei. Ceea ce este adevarat. Dar de WIdesa fi apărut această legendă, cu o atât de sigură şi
indelungată persistenţă? Cine, într-un loc atat de îndepărtat, de izolat, se putea gândi tocmai la valahi?
Este adevarat ca domnii români au dovedit o constantă afecţiune faţă de mânăstirea Sfânta Ecaterina,
materializată de-a lungul secolelor în odoare ce îi uimesc pe cercetători prin măiestria şi valoarea lor.
Cea mai celebra statiune montană a României, reşedinţa de vară a familiei regale, e Sinaia, numită
astfel după mânăstirea care, la rândul său, poartă numele Muntelui Sinai. Dar toate acestea se situează
mult mai tâziu, mult posterior apariţiei "legendei". Existau atâtea neamuri creştine mai apropiate din
care ciudatul neam de beduini putea fi bănuit a proveni. De ce să-i fi adus cineva tocmai de la Dunăre?
şi apoi, toţi autorii citaţi sunt străini, foarte indepărtaţi de aria culturala românească, ei neputând fi în
nici un fel suspectaţi că ar fi avut vreun interes în vehicularea unor afirmaţii tendenţioase.

CONSTANTINVS BRANKOVAN
SVPREMVS VALACHIE
TRANSALPINA PRINCEPS AETIS
42 ACI DNI 8596.

Valahia în muntele Sinai. Inscripţie pe un portret al lui Constantin Brâncoveanu dăruit

mânăstirii Sfânta Ecaterina
 Cel mai autorizat cercetător al legăturilor româneşti cu locurile sfinte din Orient, academicianul
Virgil Cândea, într-o carte scoasă în colaborare cu Constantin Simionescu, spune referitor la aceasta:
"Poate că legăturile vechilor locuitori ai pământului românesc cu această parte a lumii se situează mai
departe în trecut, de vreme ce, după Strabon, Zamolxis ar fi fost până în Egipt "in cursul peregrinărilor
sale", ca şi mareIe preot dac Deceneu /.../ Aşadar se cuvine să considerăm informaţiile mai noi
indubitabile, pentru că sunt întemeiate pe documente sigure, de autoritate şi data certa, nu ca prime
atestări, ci ca pe nişte confirmări ale faptului că între români şi zona Sinaiului distanţa a fost, în timp,
mai scurtă decât am putea crede, că interesele, întrepiditatea, curiozitatea oamenilor şi, poate,
afinităţile pe care şi le-au descoperit au reuşit să o învingă.” (Cândea, Virgil, Constantin Simionescu.
Prezenţe culturale româneşti. Istanbul. Ierusalim. Paros. Patmos. Sinai. .Alep. Bucureşti: Editura
Sport-Turism.1982, pp. 10-11.)
Avand în vedere toate acestea, noi credem că, fiind vorba de vlahii duşi de Iustinian în
Peninsula Sinai, ne aflăm în faţa unui adevăr istoric.
Pentru că totul e cât se poate de verosimil şi ceea ce ne şochează la o primă privire se înscrie în
albia normalului celui mai comun. Era firesc la Iustinian să ia măsuri pentru apărarea unui punct de cea
mai mare importanţă strategică de la o margine foarte expusă a Imperiului său. Iar pentru aceasta nu e
nimic de mirare că servit de dacii romanizaţi.Vitejia dacilor era renumită. Unităţile militare romane
constituite din oşteni daci se ştiinţa noastră, dar eu totul extraordinar, - îmbrăcate în costume naţionale
româneşti, eu lungi poale albe, catrinţe împodobite cu tot alte motive, bogate broboade de borangic
căzându-le din creştet până la glezne. Dacii urmaţi de românce, într-o capodoperă plastică din secolul
VI, aşa cum generaţiile se succed în istorie!

Nobili daci. Columna lui Traian

Un mod de a exprima cu mijloacele plasticii căi avem de-a face cu aeelaşi neam, din care
împăratul însuşi ieşise. La care se întorcea când era la nevoie. De pildă, când avea de apărat o
fortăreaţă îndepartată, dar de importanţă vitală, tocmai în cealaltă parte a imperiului.
Reveniţi în Sinai, ne vom întreba firesc: ce trebuie să înţelegem prin "ţara Llah", de unde
beduinii Gebalie susţin că au venit strămoşii lor? (Este cât se poate de interesantă, iar noi nu o credem
o coincidenţă întâmplătoare, informaţia pe care ne-o da Al. Odobescu tot în legătură cu un spaţiu locuit
de români: "Altă colonie de români se află stabilită pe poala septentrională a Olimpului, numită azi
Laba /.../ Umbriţi sub piscul măreţ al Olimpului ce se înalţă la 6000 de picioare în sus, ascuns în nouri
şi în veci acoperit cu zăpadă, românii au întemeiat aici din vechime câteva sate..." Odobescu,
Alexandru. Răsunete ale Pindului în Carpaţi, în Opere, vol. II, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.,
1967, p. 26.)
 Cei trei magi. Sant'Apollinare Nuovo, Ravenna

Bineînteles că nu ne putem gândi decât la "ţara Blah" sau "Vlah", aşa cum numele Ţării
Româneşti apare în documentele cele mai vechi. Dar ţara de baştină a beduinilor Gebalie se chemă ea
Vlahia la vremea când aceştia au plecat din ea; în secolul VI? Am văzut că cei ce se referă la ei îi
numesc întâi "sclavi ai Romei", şi abia pe parcurs încep să le dea numele de valahi.

În stânga:Decebal.Columna traiană. În dreapta: unul dintre cei trei magi. Ravenna (detaliu)

Ajunşi aici trebuie să spunem că, din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat
este tocmai acela de "valah", Ciudat cu atat mai mult cu cât el nu denumeşte un obiect oarecare, ci e
chiar numele sub care străinii i-au cunoscut pe români în întregul ev mediu şi în epoca modemă, până
către sfarşitul secolului XIX, timp de peste o mie de ani.
Nimeni nu ştie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt. (G.I. Brătianu consideră
termenul "subiect de controversă". Brătianu,G. I. o enigmă şi un miracol istoric: poporul român.
Bucureşti:Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988, p. 98.) Lui nu i se poate stabili o evoluţie cum ar fi
aceea de la romanus la român. Care e etimonul său?
Trei lucrări de referinţă, de cea mai mare autoritate, îi atribuie trei stirpe diferite: celtică, (Pippidi, D.
M. ed. Dicţionar de Istorie veche a României.) germanică (Mic Dictionar Enciclopedic. Bucureşti:
Editura ştiinţifică şi enciclopedica, 1986.) şi slavă. (Fugariu, Florea, ed. Şcoala Ardeleană. Bucureşti:
Editura Albantros, 1970, vol. III, p. 35.) Dovada cea mai sigură că termenul e, pur şi simplu, constatat
că la un moment dat există, fără a se putea aproxima în vreun fel provenienţa sa.
Şi totuşi, termenul ce a stat la originea cuvântului "vlah" trebuie să fi avut un prestigiu deosebit
pentru că altfel nu se poate explica extraordinara forţă de iradiere a acestui nume, din Caucaz până la
Vatican şi, cum am văzut, din Sinai până în Germania, fără a mai vorbi de aria culturală bizantină.
Pentru că întalnim cuvântul la cronicarul armean Moise Corneaţi (sec. IX -"ţara Blak"), în Cântceul
Nibelungilor (sec. X -"vlachi"), la cronicarul bizantin Georgios Kedrenos (sec. XI-XII -"blachi"), în
cronica rusă Povestirea vremurilor de demult (sec. XI "vlahi"), la cronicarul bizantin Ioanes
Kinnamos (sec. XII "blachi"), la notarul Anonimus (sec. XII -"blachi"), în Bula papală (1234 -
"valati"), la cronicarul armean Vardan (sec. xm -"ulachati").

2,2-20 GENESIS

Pagina din Facerea în limba ebraica unde apare numele "ţării Havilah"

Dar cum nu avem nici o dovada ca în secolul VI, când Iustinian i-a dus pe coloniştii de la
Dunăre în Peninsula Sinai, numele de "vlah" ar fi existat, trebuie să admitem că "ţara Llah" e forma
coruptă a acelui cuvânt din care a provenit mai apoi "ţara Vlah". Iar toate indiciile ne duc spre "ţara
Havila".
Cum, dacă luăm ca termen de referinţă momentul în care Iustinian a dus coloniştii din "ţara
Llah" în Sinai, ne gasim în secolul VI, să ne reamintim că în aeest secol (sau în cel anterior) a apărut
opusculul Despre cele patru fluvii ale Paradisului în care Dunărea e dată, fără nici o ezitare, drept
râul biblic Fison, iar Pseudo-Caesarios vorbea, tot în aeest secol, despre "danubienii numiţi şi fisoniţi",
informaţii ce pledează, chiar dacă nu explicit, pentru existenţa pe ace1 timp şi a denumirii de "ţara
Havila" (poate într-o formă evoluată lingvistic), ţară "înconjurată" de fluviul Fison.
E vizibil de la prima privire ca "Havila" este anagrama perfectă a cuvântului "Vlahia". Numai
că noi nu pe terenul enigmisticii lucrăm, ci pe cel al etimologiei.
În textul ebraic al Facerii numele ţării de langă Fison apare scris Havilah. Aşa a fost el
transcris şi în cele mai riguroase traduceri britanice.( The Holy Bible. Authorized King James Version.
London and New York: Collins; The Bible. Revised Standard Version. The British and Foreign Bible
Society, 1971.) În ebraică, articolul hotărât proclitic ha fuzionează cu cuvântul pe care-l determină,
exact cum se îtâmplăcu articolul hotîrât enclitic în limba română. În cuvântul Havila, prima silabă, ha,
a fost simţită cu timpul ca articol, numele propriu-zis înţelegându-se a fi Vilah. Adaptat la structura
limbii romanice orientale, el şi-a trecut "articolul" ha de la începutul la sfârşitul său, unde acesta a
devenit articolul hotărât feminin a. În felul acesta, în modul cel mai firesc şi respectând întru totul
normele lingvistice, haVilah a devenit V'lahia. Sunetul l aşezat lângă consoană s-a păstrat, altfel, dacă
ar fi fost intervocalic (ca în Valahia, formă târzie, cultă) s-ar fi transfonnat în r.
Nu putem exclude însa nici posibilitatea ca fenomenul să fi parcurs traseul în sens invers. Să fi
existat, adică, încă din vechime, denumirea de "Vlah", pe care evreii au scris-o articulat şi iotacizând
pe v "Havilah". În decursul timpului, copiştii nemaicunoscând cuvântul iniţial, au interpretat această
variantă ca un nume de ţară şi au articulat-o înca o dată, aşa cum apare în textele ce au ajuns până la
noi.
Dar oricum ar sta lucrurile, şi dacă n-ar fi făcut decât atât, ca prin evocarea îndepartatei lor
patrii, "ţara Llah", să ne desluşească originea cuvântului "vlah" din "Havilah", "fiii creştinilor" de la
poalele muntelui Sinai ar merita cu prisosinţă recunoştinţa noastră.

PE-O GURĂ DE RAI

Religiozitatea poporului român se manifestă la două nivele. Odată, e creştinismul în forma sa
instituţionalizată, "canonică", posibil de urmărit în adâncimea timpului până în epoca apostolică. Mai
există însă nişte credinţe difuze, atitudini spontane, crâmpeie de: manifestări ale omului faţă de semeni
şi de divinitate cioburi disparate ca de ceramică antică, convergând totuşi spre un tot unitar. Acestea
sunt de o uriaşă străvechime, în ciuda căreia însă, în loc să ne apară sleite de timp şi decolorate,
pastrează o surprinzătoare prospeţime originară, asemenea şuviţelor de ape freatice răsărind în izvoare.
În cele ce urmează ne vom referi la acest nivel al manifestării religiosului, la acela obscur,
indefinibil, inanalizabil decât prin observarea câte unuia sau altuia din reflexele sale.
Ceea ce e din cale afară de interesant e că aceste elemente de credinţe străvechi, deşi mult
anterioare creştinismului, nu sunt nici păgâne. (Mircea Eliade le spune "elemente religioase "păgâne",
arhaice", (Eliade, Mircea. Mioara năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-Han. Traducere de Maria
Ivănescu şi Mircea Ivănescu. Bucureşti: Editura ştiinlifică şi enciclopedică, 1980, p. 246.) punând
cuvântul "păgâne" în ghilimele semnificative). Ele sunt în spiritul biblic, fără a proveni din Sfânta
Scriptură, pe care strămoşii românilor, înainte de creştinare, n-aveau cum s-o cunoască. Cu alte
cuvinte, aceste elemente de religiozitate straveche nu sunt rodul convertirii, ci aparţin poporului român
fiinţial. El nu şi le-a însuşit la un moment dat, ei le posedă prin moştenire.

Bunul Păstor în Paradisul terestru. Ravenna, Mausoleul Gallei Placidia

 Mioriţa e la origine sigur precreştină, ca şi colindele foarte vechi, care sunt "laice" (în sensul că
nu vorbesc despre naşterea lui Hristos,dar sunt tot religioase numai că în altă accepţune). Mioriţa nu
numai că nu a fost creată sub influenţa Evangheliei, dar şi elementele ulterioare, recente, apărute în
procesul neîntrerupt al prelucrării specific folclorice, s-au selectat după gradul în care consună cu acel
fond primar, nici măcar acestea n-au suferit influenţa creştinismului.
Şi totuşi, există în Mioriţa un "duh hristic", pe alocuri atât de transparent încât e imposibil să
nu-l raportezi la cel din Evanghelii. Acest "duh" nu e situat însă la suprafaţa poemei, nu e unul preluat;
el fiinţează în substraturile cele mai adanci ale ei. Seninătatea cu care păstorul priveşte moartea nu se
poate să nu ne aducă în minte cuvintele divine: "Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune
sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 11). şi aici şi în învăţătura lui Hristos, eshatonul este văzut ca nuntă.
Maicuţei îndurerate de uciderea fiului său cu totul nevinovat îi ghicim sufletul prin care "trece sabia"
(Luca 2,35). Când ciobanul le spune oilor că el şi după moarte vrea "să fiu tot ec voi" reproduce
aproape textual promisiunea lui Iisus: "Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei
28,20). Dar, repetăm, toate acestea nu sunt preluate din Evanghelii. Mai degrabă le desluşim ca într-un
joc de ape, aşa cum în spusele proorocilor descifrăm referiri la Iisus Hristos făcute sub imperiul
inspiraţiei, nedeliberat, chiar fără ştirea vorbitorului.
Vom vedea imediat, prin comparaţie, cât de diferit e acest "spirit hristic" subteran de
versificaţiile după diferitele scene evanghelice. Iată binecunoscuta:

La nunta ce s-a-ntâmplat
În Cana Galileii,
Fost-a şi Iisus chemat
În Cana Galileii.

Iară Mama lui Iisus

...............
Văzând că nu-i vin de-ajuns... etc.

sau:

Trei cocoşi negri cântare,

Iuda sus se ridicare:
Daţi-mi treizeci de arginţi
Ca vi-L dau sa-L răstângiţi...
(Poieni, jud. Hunedoara, inedit,
colecţia autorului).

Este cât se poate de evident că Mioriţa e departe de a fi fost creată prin acest procedeu. Ea nu e
un ecou al evenimentelor legate de Iisus Hristos ci mai degrabă o prefigurare a lor.
S-a vorbit despre un "creştinism" preexistent al dacilor, care le-ar fi favorizat acestora
adoptarea religiei fondate de Iisus Hristos, nu numai foarte repede ci şi fără crize morale, firesc, ca o
regăsire de sine, ca o limpezire a ceva ce curgea nu îndestul de desluşit. S-a vazut într-o asemenea
afirmaţie o exagerare, dacă nu chiar o aberaţie. Dar un adevăr exista aici. Vom regăsi asemenea
manifestări ale unui "creştinism precreştin" studiind străvechile credinţe ce au supravieţuit până la noi
şi care ne vin mult de dinainte de Hristos.
În răspunsurile la o ancheta folclorică efectuată către sfârşitul secolului trecut de Nicolae
Densuşianu găsim la un moment dat exclamaţia: "Şi Dumnezeu, ce fel de om îi.”(Fochi, Adrian. Datini
şi eresuri populare de la sfarşitul secolului al XIX-lea. Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 79.)
Este absolut evident pentru oricine că aici nu avem de-a face cu o atitudine bazată pe un text
biblic, şi cu atât mai puţin provenind dintr-o subtilă teză teologică, ci, pur şi simplu, o
antropomorfizare populară "naivă". Ba, nu numai că expresia nu e biblică, dar, dacă o luăm în serios,
ea ne poate chiar intriga, plasându-se prin vecinătatea blasfemierii.
Şi totuşi să nu fim chiar atât de siguri că judecând astfel procedăm înţelept. Să nu ne grăbim cu
sfâşierea anterielor. Tot aşa a fost indignat Caiafa când Iisus a mărturisit că El, om fiind, e şi
Dunmezeu (Marcu 14, 61-63).. Tot atât de mult au fost intrigaţi iudeii când au citit că Dunmezeu "S-a
făcut trup şi S-a sălăşluit între noi -. (Ioan 1,14).
 În realitate, ţăranul, naiv, desigur, într-o expresie aruncată ca întâmplător, rosteşte aproape
textual formula pe care cei 318 episcopi din întreaga lume creştină s-au muncit două luni la primul
Sinod Ecumenic s-o definitiveze: "Dumnezeu adevărat... S-a făcut om".
Există în atitudinea faţă de divinitate a poporului român o familiaritate între om şi Dumnezeu,
vizibila peste tot, în toate producţiile folclorice. Expresia decupată anterior e departe de a fi un unicat.
Ea se pierde într-o infinitate de variante, toate manifestări ale aceleiaşi atitudini. Ne vom referi mai
departe la unele dintre ele, dar, subliniem precizarea făcuta, având în vedere pe acelea care nu provin
din Biblie şi nici nu o contrazic, care curg paralel cu Biblia.
În acest context nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de apariţii accidentale, ce, văzute superficial, ne-
ar trimite la textul biblic, deşi sorgintea lor e alta. Spre exemplificare, foarte multe poveşti şi colinde Îl
înfaţişează pe Dumnezeu umblând pe pământ cu Sfântul Petru. Sigur că Sfântul Petru a fost luat din
Noul Testament, dar numai ca nume. Personajul folc1oric n-are nimic de-a face cu cel evanghelic,
dovada că el nu Îl însoţeşte pe Iisus, ci pe Dumnezeu. Povestirea e mai veche,decât Întruparea Fiului
lui Dumnezeu, în ea nici nu se ştie de existenţa lui Iisus, iar numele de Petru dat însoţitorului lui
Dumnezeu e (numai ca nume) de provenienţă târzie, operaţia nemodificând naraţiunea în esenţa ei.
Petru nu e apostolul ştiut de noi, ci un om care trăieşte într-o familiaritate deplină cu Dumnezeu şi
care, ulterior, a fost botezat astfel.
Cei doi coboară din cer "pe-o scară sfântă de ceară". S-ar putea vedea în aceasta scara lui Iacov
din Facerea. Dar, dacă într-adevăr e vorba de aceeaşi scară, ţăranul de la Dunăre a dispus de o altă
sursă, pentru că el, înainte de încreştinare, n-avea cum cunoaşte vechiul Testament.
Iată, din miile ce ar putea fi date, trei exemple de colinde în care apropierea dintre om şi
Dunmezeu apare cum nu se poate mai pregnant:

Colo susu, mai din susu,

Cunună de flori vinete,
Colo sus la răsărit
Este on pom mândru-nflorit,
Dar la umbra pomului
Este-o masă mare-ntinsă
Şi la masă cine-mi şede?
Şede-mi dragu Dumnezeu...
(Poieni, jud. Hunedoara, inedit,
colecţia autorului).

O alta, din aceeaşi zonă, surprinzând de asemeni comportamentul cât se poate de omenesc al
lui Dumnezeu:
Colea josu, mai din jos,
Este-un pat mare de brad,
Dar în pat cine-i culcat?
Culcat dragu Dumnezeu,
De mi-ş doarme somnu-ăl greu...
(Densuşianu, Ovid.
Graiul din Ţara Hategului. Bucureşti:
Editura pentru literatură, 1966, p. 70.)

Şi un fragment dintr-o colinda de un realism bulversant, In care Dumnezeu apare ca un cioban-

haiduc, facandu-i judet cine ştiecarui infractor:

... Dar la oi cine-mi şedere?

Şede-mi dragu Dumnezeu
C-un topor îmbărburat,
Cu fluiera pe tureac,
Stă pe puşcă rezemat
Şi judecă lui Adam...
(Poieni, jud. Hunedoara, inedit,
colecţia autorului).
 Tot ca în cazul Sfântului Petru, trebuie să facem distincţie între motivul preluat din Biblie,
(judecata lui Adam) şi viziunea în care acesta e tratat, care nu mai e cea din BibJie ci aparţine unei
epoci mult anterioare momentului în care oamenii de aici au putut cunoaşte Sfânta Scriptură. După
cum, să nu cădem în eroarea ce l-a înşelat pe Duiliu Zamfirescu în chiar Discursul său de recepţie în
Academia Română. Puşca, accesoriu relativ recent, de doar câteva sute de ani, nu indicăa de loc epoca
de creare a colindei, arma fiind adaugată ulterior, pentru "actualizare", pentru a crea ascultătorului
impresia că străvechea scenă se petrece chiar sub ochii lui, în condiţiile cele mai familiare lui. Aceste
retuşuri târzii nu numai că nu alterează piesa, ci o slujesc în chiar spiritul ei. Creatorului iniţial, trăitor
într-o epocă atât de îndepărtată ca e total indefinibilă istoric, "convieţuirea" cu Dumnezeu, într-o
intimitate totală îi apărea ceva cu totul firesc, de la sine înţeles. Iar urmaşii, implicate în şlefuirea la
nesfarşit a piesei folclorice, aveau grijă să ofere fiecărei generaţii nu numai edificiul iniţial al operei ci
î1prezentau pe acesta permanent "adus la zi", "zugrăvit" după cerinţele momentului respectiv, făcându-
i pe ascultătorii tot altor şi altor generaţii contemporani cu evenimentele narate, antrenându-i şi pe ei în
desfăşurarea lor.
Dar iată şi alte dovezi cât se poate de elocvente ale provenienţei precreştine a colindelor
româneşti.
În anul 45 î.H., Iuliu Cezar a reformat calendarul şi a adus Anul Nou de la 1 martie la 1
ianuarie. (În Dacia bineînţeles că această măsură n-a avut efect decât după cucerirea ei de către
romani). Colindele erau atunci însă atât de bine fixate în tradiţia populară şi veneau dintr-o atât de
mare străvechime încât reforma calendaristică nu le-a mai putut influenţa deloc. Deşi urmau a nu se
mai cânta în martie ci la sfârşitul lui decembrie, ele nu şi-au abandonat atmosfera primăvăratică şi nu
s-au adaptat la cea de iarnă. Şi astfel, vreme de două milenii, asistăm la acest paradox că în colindele
autentice nu vom găsi nici o aluzie la ger sau zăpezi, dar vom fi asaltaţi de ploi:

Slobozi-ne gazdă-n casă

C-afară plouă de varsă...

Se umbla "cu plugul", lucru potrivit în anotimpul primăverii şi nicidecum iarna. Şi astăzi,
alaiurile sărbătorilor "de iarnă" aruncă grăunţe de grâu, "seamană" pentru ca anul să fie mănos, aşa
cum au făcut în fiecare început de martie, când se sărbătorea Anul Nou, din vremuri imemoriale şi
până pe timpul lui Cezar.
Colindele erau şi, în sate, unde tradiţia încă e vie, sunt şi azi considerate sfinte, chiar şi cele
"laice", şi tocmai de aceea textul lor se transmitea nealterat din generaţie în generaţie. Într-un articol
publicat de Gh. Maior în "Telegraful român" din 1922, se spunea despre Mioriţa (colindă şi ea): "ştiu
aceasta poezie bătrâni albiţi de zile şi care nu ştiu o boabă să citească. Mioriţa e un "cântec bătrânesc",
faţă de care ţăranul are un cult, nu-i iertat să-i schimbe textul, nici melodia; pe aceeaşi melodie nu-ţi va
admite să-i canţi altă baladă, şi nici să faci.modificări în însăşi melodia, că îndată îţi taie cântecul vreun
bătrân de te bagi în pământ de ruşine.”(Fochi, Adrian. Mioriţa. Bucureşti: Editura Academiei, 1964, p.
145.)
Deşi, folclor fiind, şi colindele erau supuse totuşi unei continui prelucrări (aici nu ne
contrazicem; există două forţe contrare care acţionează, fenomen asupra căruia nu putem insista acum),
în cazul lor retuşurile întâmpinau o rezistenţă teribilă, nu se efectuau cu lejeritatea din alte specii.
Colindele, chiar dacă relativ, aveau statutul a ceea ce în literatura cultă se numeşte "non varietur".
Dar dacă textul propriu-zis al colindei mai suferea modificări, există în ea un element de o
stabilitate extraordinară: acea formulă stereotipă, un fel de refren, ce se repetă după fiecare vers.
Aceasta e ca o "floricică", precum vinieta intr-o carte. Pur decorativă, ea poate fi alăturata oricărui text,
neavând nici o legătura cu acesta şi, astfel, scutiţi de pericolul schimbării. Or, nici una din aceste
formule, cel mai statornic element al colindei, nu se referă la iarnă, dar foarte multe la primavară:
"florile dalbe", "florile dalbe, flori de măr", "cunună de flori vinete", "raza soarelui, floarea soarelui".
Tragedia greacă a apărut cu vreo cinci secole înainte de Hristos. Ea îşi avea originea în scenele
folclorice dionisiace, unde figura centrală era un om mascat în ţap (ţap în greacă se spunea "tragos", de
unde termenul de "tragedie"). Grecii ştiau că au luat aceste obiceiuri de la traci, de unde venea şi
Dionisos. La români, acel "tragos" (cerb, capră, turcă), aşadar mult anterior creştinismului, e viu şi azi
în preajma Crăciunului, în "vremea colindelor".
 Am amintit toate acestea doar spre a risipi bănuiala cuiva care, luându-se după unele inserţii
mai recente, ar putea crede că ne aflăm în prezenţa unor producţii mai noi. Am ţinut săconvingem că,
dimpotrivă, dispunem de vestigii ale unei spiritualităţi de o incomensurabilă vechime.
Aceasta însă numai pentru a ne putea sustine ideea ce o urmărim. Avem în vedere, în piesele
folclorice aduse drept argument, felul în care omul vede relaţia lui cu divinitatea. Iar aceasta, am văzut,
e de o familiaritate totală. E o viziune anterioară proorocilor, pentru că Dumnezeu eel de aici nu e
severul judecător din cuvântările acestora, Stăpânul care şi-a pierdut răbdarea cu nişte supuşi mereu
neascultători, călcători de lege, şi care sunt ameninţati cu pedepse cumplite. Dumnezeul colindelor
româeşti vechi, precreştine, care nu se referă în nici un fel la sărbătoarea Naşterii Domnului, e unul
blând, apropiat, coborât (chenoza neotestamentară!) la nivelul omului, chiar cu note de umor, un umor
care nu ia nicidecum numele Domnului în deşert, ca la moşnegii hâtri pe care vârsta înţelepciunii nu-i
face morocănoşi ci adorabili. E Dunmezeul nu al Vechiului Testament, ci al celui Nou, aşa cum ni-L
va prezenta Fiul Său. Cu toate că aceste colinde sunt considerate "laice", ele, deşi nu se referă deloc la
Naşterea Domnului, fiind anterioare evenimentului, sunt mai în spiritul Evangheliei decât multe din
versificaţiile recente pe tema Crăciunului.
Şi atunci, întrebarea firească e: care e provenienta acestei viziuni asupra divinităţii, dacă ea nu
e biblică (formată adică prin cunoaşterea Bibliei) şi totuşi e în consonanţă cu Biblia, nu are nimic din
concepţia vechilor religii politeiste, dacă e precreştina şi totuşi atât de perfect în spiritul învăţaturii lui
Hristos?
Răspunsul, oricât de riscant, e unul singur. Foarte îndepărtaţii înaintaşi de la care provine
această atitudine faţă de divinitate au fost nişte oameni care au trăit la propriu, "fizic", în apropierea lui
Dumnezeu, care L-au văzut, care au vorbit cu El, oameni pentru care Dumnezeu nu era un duh
inaccesibil, de care te temi numai, ci o prezenţă familiară, faţă de care manifeşti o afecţiune spontană,
nu din cauza că ţi s-a poruncit să-L iubeşti ci pentru că aşa simţi tu.
E atitudinea unor oameni de la început, care încă simţeau, nu numai cu sufletul, ci în chiar
corpurile lor tandreţea mâinii lui Dumnezeu cel care i-a făcut, din fiinţa cărora nu se şterseseră încă
amprentele degetelor sale. Erau oamenii pentru care glasul Domnului nu se abstractizase până a se
volatiliza în noţiuni, ci "umbla" ca o prezenţă aproape palpabilă prin "boarea amurgului". (Facerea 3,8,
în versiunea Bartalomeu Valeriu Anania.)
Erau oamenii care au trăit în Eden, care au băut apă din râul Fison şi au hălăduit pe plaiurile
ţării Havila, cărora protopărinţii le-au încredinţat cea mai nepreţuită zestre: sfintele lor amintiri.
Un învăţat, vorbind despre apariîia şi dezvoltarea vieţii, referindu-se la faptul că organismul
uman e constituit din peste 90% apă, făcea, fără voia sa, o metaforă de geniu. Spunea că prima celuă
vie şi-a umplut membrana cu apa din Oceanul primordial, apa fiind elementul vital, şi a transmis-o
organismelor următoare tot mai dezvoltate, până la om, noi purtând aşadar în corpul nostru ceva din
apa virginală a începutului. M-a emoţionat totdeauna afirmaţia aceasta pentru că, deşi savantul se situa
pe poziţiile evoluţionismului, el exprima de fapt un mare adevăr. Noi avem în noi de bună seamă ceva
din apa feciorelnică pe deasupra căreia "Duhul lui Dumnezeu se purta" (Facerea 1, 2 ), aşa cum a
coborât apoi şi a umbrit-o pe Sfânta Fecioară (Luca 1,35).
Ei bine, aşa cum organismele vii au luat în ele ceva din apa primordială, şi Adam şi Eva, scoşi
din rai cu mâinile goale, neputând lua de acolo nimic, au luat totuşi un tezaur mai de preţ decât dacă îi
s-ar fi îngăduit să-şi umple saci întregi cu tot ce-şi doresc: au ieşit cu sufletele încărcate de poezia
feciorelnică a Paradisuiui. A fost singurul furt pe care Dumnezeu nu numai că I-a iertat, nu numai că
L-a îngăduit, a fost singurul furt pe care Dumnezeu L-a binecuvâtat. Şi până azi, acele suflete ce încă
nu s-au despuiat de poezie, în care roua poeziei încă rourează, se bucură de binecuvântarea acelei
zestre fără seamăn, lăsata de "părinţii din părinţi" (Eminescu). Iar reflexe cu aura de basm oriental, mai
reale însa decât cea mai palpabilă realitate, sclipesc din acele piese străvechi, ce nu sunt decât în parte
produse ale imaginatiei, ce au în ele fărâme veritabile de elemente aduse din Eden, aşa cum firele de
aur se află risipite în structura rocei.
Se înţelege că pe un asemenea trunchi creştinismul n-a apărut ca un altoi străin, "nu a venit să
strice, ci să împlinească", să desăvârşească o stare ce îl aştepta de demult,care tânjea dupa el.
Ca să înţelegem mai bine aceasta, să recurgem la un exemplu. Se ştie că poporul român este legat
organic de ritul creştin răsăritean. Chiar şi credincioşii care s-au unit la 1700 cu Roma au acceptat
subtilităţile doctrinare impuse, dar sub nici un motiv n-au putut renunţa la ritul în care, după cum
scriau şi în Actul unirii, "nime să nu se amestece. Ci să ţie cum şi până acum; eara de nu ne vor lăsa pe
noi şi pe rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre să n-aiba nici o tărie.”
(Studii teologice. nr. 9-10, 1952.)
Această teribilă rezistenţă ar putea fi explicată printr-o îndelungată obişnuinţă, românii
formâdu-se ca popor în spiritul creştinismului de nuanţă răsăriteană şi practicându-l pe acesta vreme de
două milenii. Ceea ce este adevarăt, dar nu e totul. Se ştie că melosul liturghiei răsăritene provine din
muzica ebraică şi cea grecească. Muzica "grecească" era însa în realitate muzica tracică. Doar Strabon
spunea un lucru cunoscut de altfel în antichitate de toata lumea: “Muzica în întregimea ei este socotită
tracică şi asiatică". Şi argumenta: "Şi cei care au practicat vechea muzică se spune că erau tot traci,
anume Orfeu, Musaios şi Thamyris.” (Strabon: Gcografia X,3,17. E semnificativ ca naiul "fluierul lui
Pann" (trac şi el), atât de răspândit în antichitate, n-a fost păstrat decât de români. Străinii care-l ascultă
azi au sentimentul că intră în rezonanţă cu un exotism straniu, nu spaţial ci temporal.)

ORFEU MUSAIOS THAMIRIS

Aşadar, urmaşii tracilor, când, prin creştinare, cântau în biserică muzică bizantină, ei nu-şi
însuşeau o noutate care să-i frapeze, ci rămâneau în elementul lor, ridicat doar prin creştinism la o
treaptă superioară. După cum ţăranul român astăzi n-ar putea simţi ca sfântă o altă muzică decât aceea
a liturghiei familiare lui, familiare nu numai de două mii de ani de când există liturghie creştină, ci
dintr-o mult mai mare străvechime, muzica auzită de el în biserică fiind de acelaşi sânge cu doinele,
colindele, bocetele sale.
Şi tot astfel stau lucrurile într-o sferă mult mai largă. Morala românului - spiritul său tolerant,
compasiunea faţă de aproapele, absenţa la el a şovinismului, trasatură dusă până acolo că el manifestă
faţă de străin o afectţune natural, neimpusă de precepte, mai mare decât faţă de ai săi toate acestea,
specific creştine, el le are, desigur, prin Biserică încă de la data creştinării sale, dar, ca şi în cazul
muzicii, terenul era plămădit în acest sens încă din începuturi. Începuturi care, repetăm, dacă se
situează undeva, foarte departe, mult înainte de creştinism, deci de posibilitatea cunoaşterii Bibliei, nu
se pot regăsi decât chiar la începutul începutului, oamenii aceştia venind cu o moştenire directă de
acolo.
Am vorbit in deschiderea capitolului despre cele două nivele ale religiozităţii la români. Ar fi
cu totul aberant să susţinem că românii, prin înaintaşii lor, au fost creştini înca înainte de Hristos, că ei
n-au mai avut ce prelua de la noua religie, având-o gata însuşită. Sperăm că am reuşit să ne facem
înţeleşi exact. Creştinismul a acţionat asupra poporului român ca asupra oricărui altuia, numai că aici,
pe malurile fluviului Fison, în ţara Havila, exista un teren gata pregătit să-l primească. Nu numai
"aurul din ţara aceea este bun" (Facerea 2, 12), ci aici era şi "pământul cel bun" (Luca 8, 8), ce de-abia
aştepta sămânţa să cadă în sânu-i. Aici metanoia n-a fost nevoie să se producă printr-o răsturnare de
180 de grade, printr-o ruptură, ci prin împlinire.
Creştinismul a modificat fără îndoială acel nivel obscur, "l-a creştinat" în sensul în care se
spune în popor despre copil când se botează. Dar şi creştinismul româesc, fără a fi atins în substanţa sa
dogmatică, ceea ce ar însemna erezie, a primit nuanţe specifice acelui fond subteran. Cum cel mai bine
a exprimat acest lucru Nichifor Crainic, vom reproduce cateva pasaje din eseul său Iisus în ţara mea
(Crainic, Nichifor. Iisus în ţara mea. "Gândirea", 1923, nr. 11-12, pp.117-120.):
"Colindele noastre cântă pe un Hristos care e al poporului acestuia. Un Hristos coborat
din lumina Evangheliei şi îmbrăcat în haina pitorească, de mit idilic, a unei mentalităţi naive în
cucernicia ei. Istoria lui Iisus, pruncul, se preface astfel într-un mit crescut ca din vlaga
pamântului românesc. Colindele îl amestecă printre ciobani şi plugari. Dar el nu se naşte în
stâna oilor sgomotoase, nici între caii neliniştiti, ci în ieslea boilor domoli şi cuminţi, cari răsuflă
de-ajută, aburesc de-ncălzesc şi durerile-mblânzesc. Plaiul şi câmpul îl culcă pe paiele grâului, pe
florile fânului, în legănaş de păltinaş; iar vântul dulce tragănă, pruncul de mi-l leagănă; ploaia
caldă dalb îl scaldă. Îngerii dau zvoană cu steble de stele în mâini, pământul însuşi se înstelează
ca văzduhul, paiele din staul se auresc, fânul uscat înverzeşte şi-nfloreşte, ieslea se preface în rai,
iar lacrimile minunii tremură ca mărgăritarul în ochii Maicei Domnului, cu păr galben despletit
ca părul Cosânzenii. Ea va toarce apoi, pe fus de argint, faşă din caier de mătasă şi, ca orice
gospodină cucemică, îşi va boteza pruncul şi-l va "creştina". Şi precum boul cel adânc iubit de
plugari e ales în colindul naşterii dintre toate dobitoacele, tot astfel, pentru odihna pribeagă a
sfintei familii, va fi aleasă umbra rotată a mărului, fruntea pomilor în frumuseţea fructelor. De-o
însemnătate răspicată în curentul acestei idei e faptul că asinul, care apare necontenit în istoria
evanghelică şi era îndelung cinstit de iubirea poporului evreu, nu se pomeneşte niciodată în
cântecele noastre religioase. Poporul nostru a ales din natura insufleţită şi din cea nelnsufleţită
numai elementele înnobilate de preferinţele sufletului si-a împletit din ele mitul Domnului / . . . /
Într-un colind, sfinţii întreabă simplu pe Iisus din ce s-a facut vinul şi grâul. şi Iisus le
răspunde: din sângele meu, vărsat de piroanele răstignirii, s-a făcut vinul, iar din stropii de
sudoare ai trupului meu chinuit s-au închegat boabele de grâu. Nimic mai frumos şi mai
semnificativ în această ţara de lanuri şi de podgorii! Pâinea şi vinul, bogăţia şi frumuseţea ei, -
închipuirea primitivă le izvorăşte din Iisus Hristos ca din puterea zămislitoare a pământului. E
contrariul dogmei euharistice a pâinei şi vinului prefăcute în trupul şi sângele Domnului, pe
masa tainică din altar. Imaginaţia popular scoate pe Hristos din sanctuar, îl răspândeşte în
lanuri şi-n podgorii şi preschimbă pământul ţării într-o nemărginită şi veşnică Cina de Taină /
.../
Odinioară purtam în largul câmpului colindele, încă fragede, ale copilăriei şi, mai
proaspete, versetele, învăţate-n seminar, ale Evangheliei. Mi-era sete de vinul armoniei, mi-era
foame de pâinea înţe1epciunii. Şi legănam în inimă visul împăcării cerului cu pământul, a lui
Dumnezeu cu omul. Ştiam de arătările lui Iisus pe drumurile de prund şi de stâncă ale Galileii şi
credeam în epifaniile dumnezeieşti din cântecele ciobanilor noştri. Dacă el a prânzit în casa lui
Zacheu, vameş între vameşi, ce l-ar stânjeni să poposească într-o seară, cu Sân-Petru, la o stână
din munţii noştri, să guste laptele fumegând al ospeţiei ciobaneşti, să se odihnească pe fânul
moale şi îmbălsamat al plaiului şi, dimineaţa, plecând, să binecuvânteze sporul turmelor? "Eu
sunt păstorul cel bun..." Iată, El a zis în ţara strămoşilor Lui: şerpii au culcuşuri, vulpile vizuini,
numai Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul. Iar ţara mea e ţara ospitalităţii; culcuşuri au
şerpii, vizuini vulpile şi Fiul Omului va gasi pretutindeni vatră caldă - inima unui creştin...
Gândeam aşa, la umbră de copac răzleţ. Şi gândurile mele fremătau cu frunzele lui, mai domol,
mai tărăgănat, sub amiază, în largul câmpului... Şi deodată, de dincolo de zare, - ori de dincolo
de vreme, - se făcea că bănuiesc, în bălaiu, în albastru şi-n purpuriu, năluca Domnului. Plutea
ori venea în pas legănat, de sfat şi de povaţă. Şi nu ştiu: din Evanghelie ori din câmp, prea
cunoscute arătări de oameni paşeau în urma-i. Şi poteca alerga şerpuit înainte, spintecând în
dreapta şi-n stânga talazuri domoale de galbene grâne ce le băteau pieptul cu spumă de spice.
Veneau poate din vale, de la fântâna bătrânească. Iisus va fi sorbit acolo din ulciorul
Samaritencei şi-i va fi spus acolo cuvintele apei celei vii, care murmura din izvorul vieţii veşnice.
Era cald şi soarele se prăvălea în rotogoale alburii peste întinderi. Capetele oamenilor se plecau
grele de soare ori poate de lumina gândului nou ce-i pătrundea şi-i umplea. Şi năluca Domnului
păru că se roteşte împrejur şi nemărginirile de grâne se limpeziră până departe, la poalele
cerului. Nu ştiu de-a fost susurul lanurilor dogorite, ori însuşi glasul lui a răsunat atunci:
"Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele că sunt albe acum şi gata de seceriş. Cine seceră primeşte
plată şi strânge roadă pentru viaţa veşnică; pentru că şi cel ce samănă şi cel ce seceră să se
bucure în acelaşi timp".
E o corespondenţă strânsa între atmosfera Evangheliei şi atmosfera noastră, între
peisajul ei şi peisajul nostru, între spiritul ei şi sensul înţlepciunii noastre populare. Sunt scene şi
episoade din viaţa lui Iisus ce parcă s-au întâmplat aici, aproape de noi. Şi sunt parabole, mai
ales parabolele aproape toate, ca şi cum ar fi zămislite în cuprinsul vieţii de la noi. Parcă
Învăţătorul, când le rostea sub albastrul mătăsos al cerului, avea sub ochi, în zare, un plugar
sămănând ţarina, o stână ciobănească, un năvodar dunărean, ori o podgorie din zona dealurilor.
Şi tot miezul de aurie înţelepciune, închis în floarea parabolelor, pare adresat de-a dreptul
acestui popor iubitor de pilde şi de poezie."
Prea frumosul text prezentat, cu toată mişcătoarea sa poezie, nu e un poem în proză şi nu e un
elogiu adus "autohtonismului" într-un moment de exaltare. EI depăşeşte ceea ce se întelege curent prin
“gândirism”, iar cine-l interpretează astfel, de obicei amendându-l prin aceasta, l-a pătruns doar la
suprafaţă.
Autorul Nostalgiei Paradisului ne face perceptibile acele elemente ce vin din străvechime, din
începuturi, în care creştinismul, respins aiurea, şi-a găsit sălaş, care sunt pentru creştinismul de-abia
născut ceea ce a fost ieslea pentru Prunc, chiar dacă rudimentară, "primitivă", totuşi, un !eagăn, de ce
avea El cea mai mare nevoie, ce-I lipsea Lui cel mai mult în momentul sosirii Sale.
Ne găsim în prezenţa a ceea ce Mircea Eliade numea “creştinism cosmic”, “pentru că, pe de o
parte, ea (creaţia religioasă specifică românilor şi Europei orientale) proiectează misterul hristologic
asupra naturii întregi, iar, pe de altă parte, neglijează elementele istorice ale creştinismului, insistând,
dimpotrivă, asupra dimensiunii liturgice a existentei omului în lume.” (Eliade, Mircea. Mioara
năzdrăvană, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, p.246.)
Fără a îndrăzni sacrilegiul de a-l completa pe cel mai prestigios istoric al religiiIor, şi cu atât
mai puţin a-l răstălmăci, am nuanţa doar observaţia sa că acest "creştinism cosmic" neglijează într-
adevăr "elementele istorice ale creştinismului", el făcând-o însă nu prin eludare, prin neluarea lor în
considerare. Cauza fiind aceea că el, "creştinismul cosmic", perpetuează nişte reminiscenţe străvechi,
precreştine, "edenice", mai de dinainte ca elementele istorice ale creştinismului să se fi petrecut.
Acest lucru devine foarte evident dacă vom reciti Mioriţa dintr-o altă perspectivă, capodopera
invitând la schimbarea neîncetată a unghiului din care e vazută.
Mioriţa e, alături de colinde (ea însăşi fiind până azi, în Transilvania, colindă), cea mai veche
creaţie poetică românească. Am încercat să demonstrăm acest lucru într-un alt studiu, pe baza de
argumente "neconvenţionale", din care aici vom aminti cât mai sumar doar unul.
Mioriţa este, dintre sutele de balade româneşti, singura la timpul prezent. Nu ne vom referi
acum la semnificaţia profundă a acestei caracteristici cu totul singulare, că, adică, în timp ce toate
celelalte poezii epice sunt, ca "bietul om, sub vremi", perisabile, evocând un moment sau altul,
trecătoare toate, Mioriţa singură, desfăşurndu-se într-un prezent perpetuu, oglindeşte etemitatea. Vom
zăbovi însă, foarte puţin, asupra unor amănunte de tehnică a versificaţiei, care ne dovedesc vechimea
extraordinară a poeziei.
Toate baladele sunt narate la timpul trecut, mai întâi pentru că ele povestesc un eveniment
consumat cândva, în trecut. Există însă o motivaţie mai imperativă decât aceasta, de "forţă majoră". De
regulă, baladele sunt de oarecari dimensiuni, ceea ce "autorului" îi creează dificultăţi în găsirea
rimelor, el fiind adesea nevoit să recurgă pentru unele părţi la povestirea în proză. Iar ca să realizeze
versurile, pune verbele la imperfect, ceea ce dă senzaţia de acţiune în desfăşurare şi conferă textului
fluenţă şi dinamism, dar, mai ales, poate prelungi naraţiunea oricât pentru că în limba română toate
verbele la imperfect au aceeaşi terminaţie, deci rimele curg de la sine.
Observăm aceasta foarte uşor dacă luăm Mânăstirea Argeşului, la răndul ei o capodoperă, cea
mai apropiată valoric de Mioriţa. Balada, spre deosebire de celelalte, începe şi ea, ca şi Mioriţa, la
timpul prezent:
Pe Argeş in gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodătrece...
………………….
Merg cu toţi pe cale...

Dar de cum acţiunea se precipită, timpul prezent e abandonat şi automat se trece la

"instrumentul de folosinţă îndelungată", la imperfect, cel ce lasă şuvoiul narativ să se reverse
nestingherit:
Meşterii grăbea,
Sforile-ntindea,
Locul măsura,
Şanţuri largi săpa
Şi mereu lucra,
 Zidul ridica,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa...

Spre deosebire de imperfect însă, în limba româna aproape fiecare verb la prezent are o altă
terminaţie, ceea ce străinilor le creeaza impresia că în acest idiom nu există decât verbe neregulate.
Acesta e un defect, pentru că ridică dificultăţi în însuşirea limbii române, dar e şi o calitate, înzestrând-
o pe aceasta cu o polifonie nelimitată. Dar care, după cum am spus, în poezie se obţine cu un efort
artistic considerabil, jugul căruia creatorul popular evită să-l poarte.
"Autorul" Mioriţei s-a încumetat la o atare temerară acţiune, rezultatul fiind, după aprecierea
unanimă, o piesă de geniu vizând perfecţiunea. Rimele, mereu altele, aşa cum nu se mai întamplă în
nici un alt caz în poezia populară de mari dimensiuni, iar în cea cu o singură dată, în Luceafărul lui
Eminescu, ilustrează de minune, la nivelul formei, viziunea cosmică a poemei, viziune ce, slujită de
rime monocorde, ar fi fost mult amputată.
Ei bine, acest travaliu extraordinar nu s-a putut face decât pe parcursul multor secole sau
milenii. Şi apa netezeşte pietrele aşa cum Brâncuşi făcea cu Măiestrele sale, dar ei îi trebuie mii şi mii
de ani ca să ajungă la acelaşi rezultat. Exact aşa stau lucrurile şi în folcIor, care, tot astfel, nu uzează de
şmirghele şi polizoare, ci de unde la fel de fluide ca ale apei. Celor ce ne vor spune că rima nu poate fi
un argument pentru o prea mare vechime, ea fiind o creaţie medievală, necunoscută în antichitate, le
vom răspunde că noi ştim acest lucru în ce priveşte poezia scrisă, dar nu putem fi siguri că folclorul n-a
uzat de rimă şi în epocile mai îndepărtate, poezia cultă preluând-o chiar de la el. Şi chiar dacă rima n-
ar fi fost uzitată în urmă cu mii de ani nici de folclor, tot vom susţine că, în cazul Mioriţei, rima
(obţinută în modul cel mai dificil, cu verbele la prezent) rămâne indiciul unei inevaluabile vechimi.
Pentrul a se înalţa pe piscul perfecţiunii şi în ce priveşte forma, acel material trebuia frământat în
prealabil mii şi mii de ani, astfel încât, în cele din urmă, după alte secole de lucru asupra rimei, să se
ajungă la minunea ce ne stă azi sub ochi.
Numai o asemenea vechime, ce depăşeşte cu totul posibilităţile noastre de apreciere, poate să
justifice cele ce le vom spune în continuare.
Încă de la publicarea Mioriţei, la mijlocul sccolului trecut, s-a observat deschiderea sa cosmică. Chiar
primul ei traducător şi comentator străin, Jules Michelet, vorbea despre o "fermecătoare fraternitate a
omului cu intreaga creaţie.” (Eliade, Mircea. De la Zalmoxis la Genghis-han, p. 227) Idee ce a fost
apoi reluată mereu şi privită din alte şi alte unghiuri.
Noi, la rându-ne, am schimba cu ceva perspectivă. Am lua cuvântul "creaţie" nu în înţelesul de
"tot ce a fost creat", ci în acela de proces, de acţiune, de creare a lumii.
Văzută prin această prismă, Mioriţa ne va apare ea o succesiune a zilelor Genezei:
ziua întâi (lumina; ea nu e menţionată expres, dar întreagă poema e inundată de o lumină
nepământească, paradisiacă la început, însângerată apoi; apare ziua şi apare noaptea);
ziua a doua (bolta cerească, "tăia", de asemeni nu e numită, dar e atât de prezentă, de reală, că
aproape o poţi atinge cu mâna);
ziua a treia (vegetaţia - iarba din negrul zăvoi, "iarba, cu sămânţa întrânsa", brazii şi păltinaşii,
"cu sămânţa, după fel, pe pământ");
ziua a patra (soarele, luna, stelele făclii);
ziua a cincea (păsărele mii, "pe întinsul tăriei cerului");
ziua a şasea (animalele, "după felul lor", oile, câinii, caii, şi, în sfârşit, oamenii).
Nici nu luăm în discuţie o eventuală observaţie deplasată, cum că, în orice roman vom găsi fără
exeepţie toate aceste elemente - lumina, bolta înstelată, soarele şi luna, păsări, arbori şi toate celelalte.
Toate acestea există în roman ca recuzită de decor, obiecte luate aşa cum se găsesc în natură şi
transpuse în carte pentru a crea impresia de real.
În Mioriţa, ele au, cu toatele, un rol simbolic. Toate sunt "protagonişti", nu constituie decorul în
care se desfăşoara o dramă ci sunt angrenate cu toatele în producerea dramei, au în ele o încărcătură
teribilă. Aşa cum Adam înglobează în sine întregul neam omenesc, aceste elemente le cuprind pe toate,
"după felul lor", toţi arborii, toate stelele, toate oile şi toţi ciobanii viitorului. Un pom din ziua a treia a
creaţiei nu e acelaşi cu un pom de azi. Acela, primul, îi conţine în sine pe toţi cei ce vor fi după el. Şi
exact aşa sunt elementele din Mioriţa. Ele, absolut toate, - aici nu există amănunte, roluri secundare au
în ele şi prospeţimea şi forţa de-abia creatului. Ele au o I densitate şi o greutate fantastice. Sunt, fiecare
"dupa felul său", ceea ce a fost în viziunea teoreticienilor big-bangului, acel minuscul punct iniţial ce
concentra în sine întreg universul.

Plânsetul cosmic. Reversul curatei bucurii iniţiale:

"Unde erai tu când am întemeiat pământul?...
Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi
îngerii lui Dumnezeu mă sarbătoreau?" (Iov 38,4;7).
Nicolae Brana, Mioriţa

Veţi găsi foarte multe opere literare bazate pe simboluri. Nu veti găsi nici una, cu excepţia
Mioriţei, în care să existe, concentrat în simboluri, întregul cosmos. Mioriţa e un poem al Genezei.
Dar Mioriţa nu e o replică a Genezei aşa cum ar fi o oglindă, o copie, o reproducere, în accepţia
în care e folosit termenul "replică" în sculptură.
Pentru că în Geneză, Creatorul le aduce pe toate la existenţă, în armonie, desavârşite: "şi iată
erau bune foarte" (Facerea 1,31). Pe când geneza din Mioriţa e ameninţată de spectrul morţii, şi nu
într-unul din elementele ei, în păltinaşi, în păsări, în astre: în coroana sa, deci în ce are ea esenţial. E
ameninţat omul. Iar prin el, întreaga creaţie.
 De obicei, drama din Mioriţa a fost privită dinspre om spre cosmos. S-a văzut constant
"fermecătoarea fraternitate a omului cu întreaga creaţie", cum spunea Jules Michelet, şi apoi
nenumăraţi alţi exegeţi. Ceea ce este fără nici un dubiu, adevarăt. Dar putem privi şi din partea opusă,
dinspre cosmos spre om. Pentru că, aşa cum am spus, operând cu simboluri, aici nu un om e dat morţii,
ci coroana Creaţiei. Creaţia e agresată în esenţa ei, ceea ce produce o tulburare de proporţii cosmice.
Steaua care cade are ceva din înspăimântatoarele "vai"-uri ale Apocalipsei. Armonia e ruptă. Se
dezlanţuie catastrofa în care sunt prinşi soarele şi luna, brazii şi păltinaşii, munţii mari, păsările şi
stelele, totul. E o zguduire universală. Nu doar omul e solidar cu întreaga creaţie până la integrarea sa
deplină în ea; şi creaţia e în totalitatea sa solidară cu omul, zbuciumul lui se repercutează crescendo în
toate ale ei. Aparitia unei note distonante în procesul Genezei, care e armonie, anunţă Apocalipsa.
În tot acest dezastru atotcuprinzator, apare o înduioşatoare încercare de refacere a armoniei
pierdute, cutremurătoare prin omenescul ei. Mama, cea care la născut pe "mândrul ciobănel", în
căutarea sa disperată, face efortul supraomenesc de a-l naşte din nou. Descrierea "mândrului ciobănel",
dacă e făcută de mama sa, nu e doar un portret, aşa cum pare. O mamă nu-şi poate descrie copilul, că
poate doar să-l nască. Şi asta încearcă acum măicuţa cu brâul de lână. Întreprindere zadarică, pentru că
nu doar omul a fost lovit ci, prin el, întreaga creaţie. Femeia nu-l mai poate naşte singură, ci antrenează
la aceasta întreaga fire, pentru că echilibrul întregului trebuie refăcut. Şi, aşa cum din sângiurile ei l-a
plămădit întâi, acum îl reconstituie din toate ale firii, din spuma laptelui, din spicele grânelor, din
penele păsărilor, din fructele de pădure. S-ar substitui, în durerea ei fără margini, Creatorului, să refacă
totul cum a fost la început, când cu atâ de puţine cuvinte se putea exprima fericirea, căci toate "erau
bune foarte".
Efortul e însă zadamic. Noi ştim, dar aceasta abia de la Hristos, că nu omul, şi nici creaţia în
totalitatea ei, pot restabili armonia originară, ci numai Durnnezeu-Omul.
Poema se încheie deci cu o reluare a acelei zguduiri universale, precum cutremurul e urmat
invariabil de măcar o replica.

"Abel a fost păstor de oi..."

(Facerea 4,2). Nicolae Brana, Mioriţa

Care săfi fost însa acel ornor, atât de curnplit încat să zguduie intregul univers? Nicidecun unul
dintr-o serie, unul între altele, trebuie să fi fost primul omor petrecut sub soare. Pentru că, aşa cum
primele făpturi conţineau în germene pe toate cele ce aveau să provină din ele, şi evenimentele prime
le cuprindeau în ele pe cele ce vor urma.
Dacă păcatul neascultării dereglase armonia dintre Creator şi creaţie, "copilul" acestui păcat,
omorul, distrugea pentru întâiia oară ceva făcut de Creator, şi anume chiar încununarea lucrarii Sale.
 În Mioriţa, date fiind ecourile universale ale evenimentului, cutremurarea întregului cosmos, nu
poate fi evocată decât întaia omucidere, cea a lui Abel de către fratele său Cain.
"Coincidenţele" sunt de-a dreptul frapante şi nu pot fi explicate dacă se au în vedere două
evenimente diferite. Abel, cel omorât, "a fost păstor de oi" (Facerea 2, 4), ca şi ciobanul din Mioriţa.
(Mircea Eliade sugerează, fără a face altă precizare, că numele de Abel ar putea însemna "cioban”
(Eliade, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. vol. I, p. 176.)).Totul se petrece în Eden, dar în
afara raiului: "în preajma raiului celui din Eden" (Facerea 3, 24), ceea ce se arată şi în Mioriţa, unde
ciobanii par a ieşi de pe "gura de rai". "Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!"; în
Mioriţa, ciobanii "se cobor la vale". Înfricoşatoarea întrebare a lui Dumnezeu: "Ce ai făcut?", urmată
de consecinţa teribilă: "Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ. şi acum eşti blestemat
de pământul care şi-a deschis gura ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta" (Facerea 4,10-11)
e exprimată în Miorita prin cutremurarea cosmosului în urma oribilei nelegiuiri.
S-ar putea spune că esenţalul problemei - paralela dintre omorârea lui Abel de către Cain şi
omorul din Mioriţa - reiese cu claritate din aceste date şi că altele suplimentare, cum ar fi aceea că
Abel a fost omorât de unul, nu de doi ucigaşi, sau că eroii biblici erau fraţi, nu străini unul de altul, nu
mai prezintă vreo importanţă.
Mioriţa lui Alecsandri e însă rezultatul unui proces inimaginabil de lung. Până să se ajungă
aici, au existat alte variante, din fericire păstrându-ni-se încă peste o mie din ele.
Avem astfel piese din faze mult anterioare ale elăborării poemei în care şi eroii Mioriţei, ca şi
cei biblici, sunt fraţi:
'Ntorcu-mi-se 'ntorcu
Într'un vârf de munte
Doi-trei ciobănei,
Fraţi îs dastustrei...
(Poieni, jud. Hunedoara, inedit,
colecţia autorului).

Mai mult, există aici un atavism, formularea ezitantă "doi-trei", care sugerează că a existat o
schemă şi mai veche, cu numai doi fraţi, exact ca în Cartea lui Moise. Şi într-adevăr, piesa de faţă se
dovedeşte una de tranziţie, pe măsură ce piesa se "literaturiza" şi-şi pierdea caracterul documentar, de
reflectare a unui eveniment ce se pierdea tot mai mult, undeva, în urmă. Trecerea de la doi la trei fraţi
se făcea după legile esteticii folclorice, în care numărul de trei, peste tot, în poezia lirică, în baladă, în
basm, avea semnificaţia unei împliniri, a unui cerc închis perfect.
Avem satisfacţia să constatăm ca nu ne aflăm pe terenul presupunerilor ci pe cel al
certitudinilor dovedite. Pentru că s-au găsit în două sate izolate din Ţara Haţegului, Uric şi Valea
Lupului, piese şi mai vechi, în care eroii sunt şi doi şi fraţi.
Dar mai întâi,pentru a şti cu ce material lucrăm, să spunem câteva cuvinte despre această zonă
de munte.
Aici, în Ţara Haţegului, se păstrează toponime extrem de vechi. Chiar în vecinătatea celor două
sate amintite se afla Râu-Bărbat, atestand, ca o cronică vie, numele fratelui lui Litovoi. Mai spre apus,
dincolo de masivul Retezat, se înalţă piscul Scorila, evocându-l pe tatăl lui Decebal. Dar la fel stau
lucrurile şi cu onomastica. Aici, în patria Corvineştilor, se găsesc foarte mulţi ţărani cu numele de
Basarabă, iar alţii de Muşat, adeverind ceea ce Eminescu spunea acum mai bine de un secol, înrudirea
celor trei familii domnitoare române, ca argument al unităţii de neam al tuturor românilor. (Eminescu,
M. Opere. Ediţie critică întemeiată de Perpesicius. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., vol. XIII, p.
314.)
Am atras atenţia asupra putemicului conservatorism al acelei regiuni pentru că şi numele atât
de comun, Valea LupuIui, e altceva decât o spune la prima vedere. El n-are nimic comun cu lupul din
pădure, aici o prezenţă aproape familiară, nefiind nicidecum o raritate atât de senzatională încât să dea
numele unei 1ocalităti. Satul se află în imediata apropiere a peşterii Cioclovina, celebră pentru urmele
vieţuirii omului "primitiv", unele din cele mai vechi din Europa, şi la jumătatea distanţei dintre
Sarmisegetuza dacică şi cea romană. Numele satului trebuie să ne poarte deci cu gâdul la acei "daoi"
care-şi trăgeau numele de la "lup" (Eliade, Mircea. Dacii şi lupii, în De la Zalmoxis la Genghis-Han,
pp. 21 ş.u.) şi care aveau steagul în formă de lup; acel Lup de care a fost atrasă irezistibil, înconjurată
de strănepoţii celor doi gemeni ai săi, Lupoaica de pe Tibru.
 Într-un asemenea loc, atat de arhaic, se puteau într-adevar descoperi vestigii ale Mioriţei din
fazele ei de formare, printre cele mai vechi ce ne-au rămas:
Pe picior de munte
Merg oile'n frunte
De multe nu's multe,
Numa's nouă sute.
Da naintea lor
Merg doi frăţiori...
(Valea Lupului-Hateg-Hunedoara.
Culeg. Ilarion Cocişiu).

(La luncile soarelui.

Antologie a colindelor laice.
Editie Ingrijită şi prefaţată de Monica Brătulescu.
Bucureţti: Editura pentru literatură, 1964, p. 49.)

Cea din Uric e o variantă prea puţin deosebită şi n-o mai reproducem.
Important de subliniat, ajunşi aici, e asemănarea aproape până la suprapunere dintre cele mai
vechi variante ale Mioriţei şi episodul biblic al omorârii lui Abel de către Cain, toate indiciile ducând
la concluzia că acesta a fost teribilul eveniment ce a inspirat sublima poemă. Deşi, cum am mai spus
mereu, ceea ce am dori să se reţină, Mioriţa nu numai că nu e o transpunere în versuri a pasajului din
Facerea, dar, dată fiind vechimea ei, din epoci în care Biblia n-avea cum fi cunoscută pe aici, din epoci
în care Carţile lui Moise nici nu erau scrise, şi el (măcar în parte), compunându-le tot aşa, după
reminiscenţe ale memoriei colective, ea narează un eveniment a cărui amintire s-a perpetuat prin
predanie, din generaţie în generaţie.
Suntem obligaţi, formulând acestea, să precizăm că nici măcar aluziv n-am voi să punem în
discuţie caracterul inspirat al Cărţilor lui Moise şi a "toată Scriptura". (2 Timotei 3,16), să le
considerăm colecţii de credinţe populare. Voim doar să aplicăm la un caz concret adevărul de-acum
general acceptat, ca fapte istorice pot fi transmise posterităţii pe cale orala. Ţinta demonstraţiei noastre
fiind aceea de a arăta, convingător, pe baza de dovezi sigure, că, fără a fi influenţată de izvoare scrise,
nici măcar de Biblie, Mioriţa păstrează amintirea unui eveniment biblic pe altă cale, prin transmiterea
vie a subiectului din generaţie în generaţie; acest demers, la rândul său, slujind la a trage concluzia,
pentru noi limpede, că fenomenul n-ar fi posibil decât dacă stră-strămoşii oamenilor ce au în tezaurul
lor naţional Mioriţa au trăit în acele locuri unde evenimentul s-a consumat, iar ei, acei îndepărtaţi
strămoşi, l-au înregistrat şi 1-au sublimat în artă.
În faţa acestei, recunoaştem, şocante, chiar provocatoare poziţii, e posibilă o obiecţie
justificată. S-ar putea crea impresia că noi prezentăm o regiune străvechea Havila, Valahia de mai
târziu, România de azi – ca fiind locuită neîntrerupt, de la apariţia primilor oameni până în prezent,
situaţie ce a făcut posibil ca acolo să se perpetueze "amintiri" din timpii Genezei. Dar între timp a fost
Potopul care a nimicit pe toţi oamenii de pe faţa pământului, cu excepţia lui Noe şi alor săi.
Descendenţii acestora s-au înmulţit apoi din nou şi s-au răspândit iarăşi peste întreg pământul, unii
dintre ei ajungând pe meleagurile ţării Havila, alţii prin alte parţi. Şansele de a poseda "amintiri"
străvechi, de la începuturi, sunt aşadar egale pentm toţi locuitorii planetei. Acei dintre oameni care au
ajuns să populeze zona danubiană, "fisonită", chiar dacă aceasta a fost într-adevăr ţara Havila din
Cartea Facerii, nu sunt, prin urmare, cu nimic mai favorizati decât oricare alţii în a deţine asemenea
"amintiri". Ceea ce este perfect adevărat. Istoricii religiilor au identificat reminiscenţe de la
începuturile existenţei umane la cele mai diverse populaţii, risipite oriunde în lume. Impresia
semnalată provine de acolo că noi nu privim situaţia panoramic, ci ne ocupăm de un caz particular.
Pentru că scopul nostru e să dovedim că străvechea Havila e Valahia de mai târziu şi ne restrângem
investigaţiile doar în acest spaţiu. Faptul că oamenii acestor locuri poartă înca în substraturile fiinţei lor
reflexe ale luminii originare nu contrazice ci vine în concordanţă cu argumentele expuse anterior.
În aceeaşi ordine de idei se cere reevaluată o informaţie cunoscută, dar căreia nu i se dă
aproape nici o importanţă. Iosif Flaviu e citat şi el printre mulţii autori antici care i-au înregistrat pe
daci. Spre deosebire însa de alţii, care ne oferă preţioase date despre aceştia, marele istoric iudeu pune
scurta sa referinţă la daci într-un context care dă de gândit.
 Pomenirea dacilor e prilejuită de prezentarea pe care el o face esenienilor. În opozitie cu
oficialii evrei, Iosif Flaviu avea faţă de esenieni o admiraţie nelimitată, el însuşi fiind în tinereţele sale
adept al lor. Esenienii, spune el, sustin că toate lucrurile trebuie dedicate lui Dumnezeu. Ei cred în
nemurirea sufletului. Sunt adepţi neclintiţi ai dreptăţii, pentru victoria căreia trebuie să lupţi. Modul lor
de viaţă e superior tuturor celorlalti, fiind "de admirat cât de mult îi întrec pe toţi ceilalţi oameni care
se dedică virtuţii". "Ei se dedică virtuţii şi dreptăţii în aşa măsură cum nu s-a mai văzut la alţii, nici
greci, nici barbari". Cu o singură excepţie: "ei seamănă cu acei daci care sunt numiţi polistai.” (Iosif
Flaviu. Antichităţile iudaice, XVIII, I, 5.)

POLISTAI GURA DE RAI

Cum am spus, afirmaţia aceasta se pierde printre alte referate mai bogate în detalii, unii
cercetatori mulţumindu-se cu consemnarea ei, alţii chiar îndoindu-se de autenticitatea sa. De unde să fi
avut un iudeu cunoştinţe despre daci?
Nu aceasta e însa ceea ce trebuie să ne mire. Iosif Flaviu scrie la Roma în ultimii ani ai
secolului I d.H., perioada în care campania iminentă împotriva dacilor preocupa pe toata lumea.
Niciodată cele spuse odinioară de Horaţiu nu se potriveau mai bine ca acum: "Oricine îmi iese în cale
mă întreabă: Hei! bunule, (tu trebuie să ştii pentru că eşti în relaţii mai strânse cu zeii), ce-ai mai auzit
despre daci?” (Horaţiu. Sermones, II, 6, 51-53.)
 HORAŢIU CELSUS

Altceva e în stare într-adevăr să ne uimească: de unde înrudirea dintre credinţa iudeilor şi cea a
dacilor? Dacă între iudei şi, să zicem, populaţiile canaaneene, egipteni, asirobabilonieni, cu care ei au
fost în contact, puteau exista influenţe reciproce, ce 1egatură aveau ei cu dacii?
Tocmai dificultatea unui răspuns 1a această întrebare i-a împins pe unii comentatori să se
întrebe dacă Iosif F1aviu se referea într-adevăr la daci. Pe aceştia îi putem linişti. La câteva decenii
după Iosif Flaviu, un scriitor grec foarte cultivat, Celsus, bun cunoscător al culturii clasice, dar şi al
Bibliei, de care se slujeşte pentru a-i combate cu o causticitate încă nemaiîntâlnită pe creştini, spune
despre "geţii de la Dunare" că sunt un popor "vechi şi de înţelepciune foarte înaltă, profesând
învăţături înrudite cu ale evreilor.” (Origen. Scrieri alese. Parfea a patra. Contra lui Celsus.
Bucureşti: Editura Istitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1984, p 42. Într-o
notiţă a sa, Eminescu scrie: "În faţa poporului egiptean stateau două popoare, grecii şi evreii - Marte şi
Moise. Marte şi-a ales pentru practică artele, apucăturile industriale, chiţibuşurile /.../ Moise şi-a ales
partea cea bună: elementele substanţei cosmice şi nemurirea sufletului. Unii laşi şi speculanţi, altii
viteji şi drepţi.” De remarcat că genialul poet îi înzestrează pe evrei exact cu aceleaşi virtuţi cu care
anticii îi caracterizau pe daci, obiect al adoraţiei sale. Eminescu, Mihai. Fragmentarium. Ediţie după
manuscrise, variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc. Bucureşti: Editura
ştiintifică şi enciclopedică, 1981, p.570.)
Or, cum dacii n-au ajuns niciodată în contact cu iudeii, iar de un misionarism mozaic prin
aceste părţi neputând fi vorba, singura soluţie raţională a problemei e că dacii moşteneau nişte precepte
religioase comune cu ale evreilor dintr-o vreme în care strămoşii şi ai unora şi ai altora nu apucaseră a
se răzleţi.
E farte interesant că în credinţe populare româneşti larg răspândite, "jidov" nu are semnificaţie
etnică şi, în nici un caz, nuanţă peiorativă de varstă recentă. "Jidovii" erau uriaşii din vechime, "de
dinainte de potop", asemenea acelora din Facerea 6,4. Se dau şi locurile pe unde ei au trăit: pe lângă
Dunăre, Tismana, Cerna. Exista o mulţime de toponime că: Valea Jidovilor, Fântâna Jidovu1ui,
Drumul Jidovilor, Jidova, toate foarte vechi şi fără vreo legătură eu evrei din vremurile apropiate de
noi. În limbajul comun, "jidovină" înseamnă trecătoare (Fochi, Adrian. Datini şi eresuri, pp. 167ş.u.).
 ORIGEN

O reminiscenţă a timpilor de la început e şi elementul atât de bătător la ochi că nici nu-l mai
vedem: culoarea albă a portului popular românesc. Iată ce spune Odobescu despre aceasta: "Dacii n-au
purtat haine poleite /.../; hainele erau la dânşii de lână alba, de cânepă albă şi tot astfel sunt şi acum ale
muntenilor români /.../ Poporul la noi se îmbracă în alb, atât vara cât şi iama; albul la dânsul e culoarea
predomnitoare; şi băgaţi de seamă că nici un alt popor european nu are această predilecţiune pentru
culoarca candorii.” (Odobescu, A.I. Opere. Bucureşti:Editura de stat pentru literatură şi artă, vol. II,
pp. 104-I05.)
Ceea ce e extraordinar în acest fapt atât de familiar nouă că nu-l mai observăm e afirmaţia lui
Odobescu precum că românii sunt singurul popor european care se îmbracă traditional în alb. Într-
adevăr, ţăranul român mergea până adineaori la lucrul câmpului. Îbrăcat exclusiv în alb, şi deloc într-o
altă culoare, ceea ce, mai întâi, e total nepractic. Apoi, ţăranii europeni, de orice etnie, iubesc straiele
cat mai bogat colorate. De unde această excepţie la români? E, tot aşa, o moştenire din începuturi. Ei
au adus culoarea candorii din lumea candorii şi din timpii candorii.
În legătură cu Mioriţa e neapărat necesar să fie evidenţiată încă o observaţie ce vizează statutul
într-adevăr excepţional al poemei.
Mioriţa prezintă o dramă, cea mai teribilă şi cea mai odioasă: omorul. Numai ca ea nu narează
actul propriu-zis. În ea omorul nu apare ca fapt, ci doar ca virtualitate. Ea nu-şi propune să înfăţişeze
decât poziţia omului faţă de moarte. Or, aceasta poziţie nu mai e cea a lui Abel ci e una hristică, a celui
ce acceptă jertfa, sau, în orice caz, se situează mult deasupra incidentului, văzându-l cu atâta detaşare
de parcă pe el nu l-ar implica deloc. E ceva din liniştea, din împăcarea pe care o exprima Iisus cel
răstignit în iconografia răsăriteană; cel ce şi-a trăit agonia în grădina Ghetsimani, printr-un zbucium
interior în faţa căruia suferinţa provocată de supliciul fizic păleşte.

În eseul citat, Nichifor Crainic spune referitor la aceasta: "Se pare că firea lui (a poporului
român), de poezie blajină şi de seninătate, se exclude de la groaznicul spectacol al suferinţei. Ea nu
stăruie asupra momentului de vaiet şi de sânge de pe Golgota, care, în doctrina mântuirii creştine,
joacă un rol capital. Chinurile Domnului, atât de bine plăcute evlaviei catolice, care le răsuceşte în
convulsiunile de gips ale Cadavrului ritual, cu orbite şi obraji teribil învineţiţi, cu fruntea şi coastele
văpsite în parodia sângelui sacru, - delicateţea noastră de simţire le acopere cu maldăre de flori, pe
pictura sfântului Epitaf. Cantecul popular spune de "un pat mândru 1ucrat" unde Hristos e aşezat
"dormind frumos" şi-l împodobeşte cu flori de mac, cu mintă, cu spice de grâu, cu clopoţei şi flori
dornneşti, cu busuioc. E aceasta nepriceperea faţă de misterul creştin al unui popor nededat cu doctrina
şi cu dogma?” (Crainic, Nichifor. Op. şi loc cit.)
Nicidecum, e răspunsu1 firesc 1a această întrebare, desigur, retorică. E atitudinea unui popor
care "nu priceepe" teoretic doctrina şi dogma, care le are implantate în fiinţa sa, congenital.
În aceasta constă marele mister al Mioriţei, forţa ei incomparabilă de fascinaţie, longevitatea ei
egală cu a speţei umane, galaxia ei de variante, peste o mie înregistrate, dar, desigur, mult mai multe,
caz cu totul şi cu totul singular între toate poeziile lumii, populare şi culte; că, având ca subiect cea mai
respingătoare fărădelege, ea converteşte abjecţia în încântare, intunericul în lumina paradisiacă.
"Relatând" omorârea lui Abel, Mioriţta nu aceeptă, refuză, respinge agresiunea nu printr-un gest de
apărare, şi nici măcar printr-o declaraţie de dezaprobare, ci prin ceva cu totul neaşteptat, mult mai
puternic: printr-o atitudine de solidarizare cu Creaţia, cu momentul magnific al Genezei, ceea ce duce
nu numai la condamnarea crimei ci la neantizarea ei.
Atmosfera într-adevăr edenică din Mioriţa este înrudită cu atitudinea pe care o au toţi cei patru
evanghelişti atunci când narează răstignirea Mântuitorului. Seninătatea Mielului jertfit se răsfrânge în
scrisul lor, din care nu răzbate nici o umbră de indignare, de protest, nici măcar de durere. Misterul
Mioriţei provine de acolo că ea evoca un episod terifiant de la începuturile existenţei umane prin optica
neotestamentară.
Cum e posibil aşa ceva? Prin aceea că "autorul" Mioriţei simţea instinctiv ceea ce Pavel va
explica, într-adevăr inspirat, că tot ceea ce se petrece înainte de Hristos sunt "umbre" ale întrupării,
proiecţii a ceea ce va fi la "plinirea vremii". Mioriţa evocă moartea lui Abel nu prin sublinierea notei
atroce ci prin ceea ce evenimentul are în el mesianic, prefigurativ. De unde atmosfera nu de moarte, ci
de nuntă, nu infernală, ci paradisiacă.

Când Lucian Blaga definea "spaţiul mioritic" tocmai această dominantă o avea în vedere,
plaiul scăldat într-o lumină nepământească, "gura de rai", şi nu atrocele, pe care, cum am spus, Mioriţa
nu că-l ignora: îl converteşte în poezie edenică.
Bineînţeles, ne aflăm prin spaţiile cele mai de taină ale fiinţei, acolo unde conturele devin
tremurătoare, ca văzute prin "apa morţilor", cele despre care Blaga spunea: "Solidaritatea sufletului
românesc cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă
sentimentală sau de fascinaţie conştientă. Se probează înca o dată că aici ne mişcam prin zonele
"celuilalt tărâm" al sufletului său într-un domeniu de investigaţie a adâncimilor.( Blaga, Lucian.
Trilogia culturii. Bucureşti: Editura pentru literatură universală, 1969, p. 126.)
Am observat mai înainte cum în viziunea românească, în virtutea unei uluitoare familiarităţi,
Dumnezeu coboară la condiţia omului. Dar "deplasarea" are loc în ambele sensuri. Apropierea de
divinitate se realizeaza şi prin transpunerea omului într-o existenţă feerică, în care nu se mai poate face
nici o delimitare între cer şi pământ, pământul devenind, cum tot Blaga îl descoperea în cântecul
popular, străveziu, iar cerul peisaj accesibil:
La mijlocu cerului
Este-un pom a raiului
Pe la mijloc zugrăvit
Cu zugravă
din dumbravă ."
(Tiberiu Alexandru,
Negreşti-Oaş-Maramureş)
(La luncile soarelui, p. 56.)
tabloul având o prospeţime de icoană pe sticlă.
Prin preajmă:
.,.Se face-un feredeu
Un 'se scaldă Dumnezeu,
Dunnezeu şi cu Sâmpetru...
(Sabin Dragoi, Lipova-Banat).
(Ibidem, p.55.)
Pe asemenea tărâmuri, în care preaplinul purităţii începuturilor se revarsă, ciobanul hălăduieşte
cu oile în largul său, "pă cer, pă pămâtu", legea gravitaţiei, ca şi toate celelalte, fiind abrogată:

Dar şi un'le pşte?

Pa cer, pă pământu,
Dar şi un'le-adapă?
'N cel noreţ de ploaie.
Dar şi un'le 'nchide?
'N cel cearcăn de lună...
(Ilarion Cocişiu
Peceneaga-Macin Dobrogea).
(Ibidem, p. 89.)

Nu fantasticul e ceea ce ne copleşeşte de uimire în cazurile de faţă, ci "firescul fantasticului",

naturaleţea cu care el e tratat. E ceva ce depăşeşte actul artistic. Cu oricât geniu l-am acredita pe
"autor", asemenea viziuni, în care transcendentul e abordat frontal, cu atâta realism, nu le mai putem
pune pe seama fanteziei. Ele, cu oricât scepticism ne-am înarma, trebuie să recunoaştem că nu pot fi
atribuite decâat unor oameni care chiar au vieţuit acolo, "unde cerul se întâlneşte cu pământul".
Pentru că aici avem de-a face cu o cu totul altă experienţă, cu un trai pe alte meleaguri decât
cele pământeşti, aşa cum le ştim noi. Cnoaştem fantasticul din basme, cu cai care zboară, cu animale
care vorbesc, cu munţi care se bat în capete, cu voinici care, decapitaţi, trataţi eu apă vie se refac subit.
Totul e minunat, nu e nevoie să fii neapărat copil pentru a savura asemenea încântătoare naivităţi. În
colindele din care extragem aceste giuvaieruri, nu mai e vorba deloc de un astfel de supranatural, ci de
ceva cu totul firesc şi transcendental totodată, de amintirea, prea proaspătă ca să nu ne
descumpănească, a unei existenţe reale într-o altă lume, sau în lumea noastră, dar în zorii înrouraţi ai
apariţiei ei.
Iată încă un cadru desprins din candoarea acelei lumi, în care, ca izvodind direct din cer, se
iveşte Fisonul Genezei, râul sfânt al înaintaşilor îndepărtaţi:
Stâna oilor
în cercu lunii;
Focu oilor,
Raza soarelui.
Unde le-adăpa?
În vadu Dunării...
 Se înţe1ege că de aici nu se mai poate ajunge într-un loc, ei într-o unică stare:
Oile pornesc
Lin pin ciar sănin...
(Densuşianu, Densuş-Hateg).
(Ibidem, p. 38.)
Lin
Prin chiar senin...

Iar sublimul fiind atins, comentariul devine o impietate.

Numai Blaga mai poate rosti: "Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet
românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de
inimă, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă:

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai...”
(Blaga, Lucian. Op. cit. p.125.)

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
În lucrarea de faţă am adus dovezi din discipline diverse pentru a demonstra că "ţara Havila"
din Întâia Carte a lui Moise este Valahia de mai târziu, Romania de azi.
Dacă Fisonul biblic, unul din râurile care curgeau prin Eden, a fost identificat cu Dunărea încă
din epoci îndepărtate, noi având dovezi scrise despre aceasta datând din secolul IV d.H., este pentru
întâia oară când se identifică ţara Havila cu Ţara Românească.
Importanţa acestei descoperiri nici nu e nevoie să mai fie subliniată. E suficient să amintim că,
în această lumină, ţara în care au trăit strămoşii românilor şi în care ei trăiesc azi este
consemnată încă din mileniul II înainte de Hristos.
Dar şi mai important decât acest lucru e faptul că Ţara Românească apare nu într-o cronică
oarecare, ci în Sfânta Scriptură, ba, mai mult, e prima ţară pe care Biblia o numeşte.

Adam cu plugul. Icoană pe lenm. Nordul Transilvaniei.

BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfânta Scriptură. Bucureşti: Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Romane, 1968
Biblia sau Sfanta Scriptură. Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu
Anania, în "Steaua" nr. 3-4, 1995
Biblia Hebraică Stuttgartensia. Stuttgart: Deutsche Bibelgesellschaft, 1990
The Bible. Revised Standard Version. The British and Foreign Bible Society, 1971
The Holy Bible. Authorized King James Version. London and New York: Collins
Amusin, I. D. Manuscrisele de la Marea Moartă. Bucureşti: Editura ştiintifica, 1963
Amzulescu, AI. 1. (Antologie de), Balade populare romaneşti. Vol I-III. Bucureşti: Editura
pentru literatura, 1964
Bălu, Ion. "Fragmentul dacic", in Steaua nr. 1-2, 1995
Beza, Marcu. Urme româneşti în Răsăritul Ortodox. Bucureşti, 1935
Brătianu, G. I. O enigmă şi un miracol istoric: poporul româ. Bucureşti: Editura ştiintifică şi
encic1opedică, 1988
Bratulescu, Monica, ed. La luncile Soarelui. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1964
Blaga, Lucian. Trilogia culturii. Bueureşti: Editura pentru literatura universală, 1969
Cassius Dio. Istoria romana. Vol III. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1985
Călinescu, G. Viaţa lui Mihai Eminescu. Bueureşti. Editura pentru literatură, 1964
Cândea, Virgil, Constantin Simionescu. Prezente culturale româneşti. Istanbul. Ierusalim.
Paros. Patmos. Sinai. Alep. Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1982
Coman, Ioan G. Scriitori bisericeşti din epoca străromână. Bucureşti: Institutul Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1979
Crainic, Nichifor. Iisus în ţara mea, In "Gandirea" nr. 11-12, 1923
Daniel, Constantin. Civilizaţia asiro-babiloniană. Bucureşti: Editura Sport-Turism, 1981
Daniel, Constantin. Civilizaţia sumeriană. Bucureşti: Editura Sport-Turism,1981
Daniel, Constantin. Orientalia mirabilia. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1976
Daniel, Constantin, Ion Acsan, ed. Tabliţele din argilă.
Scrieri din Orientul antic. Bucureşti: Editura Minerva,1981
Daicoviciu, C., H. Daicoviciu. Columna lui Traian. Bucureşti: Editura Meridiane, 1966
Daicoviciu, Hadrian. Dacii. Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1965
Densuşianu, Ovid. Graiul din Ţara Haţegului. Bucureşti: Editura pentru literatura, 1966
Dicţionar Biblic. Oradea:Editura Cartea creştină, 1995
Drăguţ, Vasile, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache. Pictura romaneasca in
imagini. Bucureşti: Editura Meridiane, 1970
Drîmba, Ovidiu. Istoria culturii şi civilizaţiei. Vol. II. Bucureşti: Editura ştiintifică şi
encic1opedică,1987
Eliade, Mircea. De la Zalmoxis la Genghis-Han. Bucureşti: Editura ştiintifică şi
enciclopedică, 1980
Eliade, Mircea. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Vol I. Bucureşti: Editura ştiintifică şi
enciclopedică, 1981
Eminescu, Mihai. Fragmentarium. Bucureşti: Editura ştiinţifică şi encic1opedică,1981
Eminescu, Mihai. Opere. Vol. XIII. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste
Romania
Eminescu, Mihai. Poezii Ediţie îngrijită de Perpessicius. Bucureşti: Editura de stat pentru
literatură şi artă, 1958
Fochi, Adrian. Datini şi eresuri populare de la sfarşitul secolului al XIX-lea. Bucureşti:
Editura Minerva, 1976
Fochi, Adrian. Mioriţa. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Romane, 1964
Fontes Historiae Daco-romanae. Vol. I-ill. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste
Romania, 1970 .
Fugariu, Florea, ed. Şcoala Ardeleana. Vol. III Bucureşti: Editura Albatros, 1970
Giurescu, Constantin C. Istoria romanilor. Editura Cugetarea, 1939
Giurescu, Constantin C. red. Istoria Romaniei in date. Bucureşti:Editura enciclopedica
romana, 1971
 Glashouwer, Wiliam 1. J. Aşa a aparut lumea. Bielefed: Christliche Literatur-Verbreitung,
1993
Hasdeu, B. P. Scrieri istorice. Vol. I-II. Bucureşti: Editura Albatros, 1979
Homer. Iliada. in romaneşte de G. Murnu. Bucureşti: Edituradestatpenh'llliteraturaşiarta, 1959
Issar, Arie S. La Bible et la science font-eUes bon-menage?, in "La Recherche" nr. 283,
janvier 1996
Josephus Flavius. The Complete Works of Josephus. Grand Rapids: Kregel Publications,
1995
Lambrino, AI. "Les Fleuves du Paradis", in Melanges de I'Ecole Roumaine en France,
1924
Mac Kendrick, Paul. Pietrele dacilor vorbcsc. Bucureşti: Editura ştiintificaşienciclopedica,
1978
Mic Dictionar Enciclopedic. Bucureşti: Editura ştiintifica şienciclopedica, 1978
Odobescu, Alexandru. Opere. Vol. I-II. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste
Romania, 1967
Opperman, Manfred. Tracii intre Arcul Carpatic şi Marea Egee. Bucureşti:Editura Militara,
1988
Origen. Scrieri alese. Partea a patra. Contra lui Celsus. Bucureşti: lnstitutul Biblic şi de Misiune
al Bisericii OrtodoxeRomane,1984
Otetea, Andrei, red. Istoria poporului roman. Bucureşti: Editura ştiintifica, 1970
Ovidius Nasso. Scrisori din Tomis. In romaneşte de ştefan Bezdechi. Cluj: Editura Cartea
Romaneasca, 1930
Ovidius Naso. Tristele. Ponticele. Traducere şi prefata de Teodor Naum. Bucureşti: Editura
Univers, 1972
Pascu, Ştefan, red. Atlas istoric. Bucureşti: Editura didactidi şi pedagogica, 1971
Pârvan. Vasile. Getica. Bucureşti: Editura Meridiane, 1982
Pârvan, Vasile. Începuturile vietii romane la gurile Dunarii. Bucureşti:Editura ştiintifica,
1974
Pearsall, Judy and Bill Trumble cd. The Oxford English Reference Dictionary. Oxford
şiNew York: Oxford University Press, 1995
Perhes, Justus. Atlas Antiquus. Gotha, 1897
Pippidi, D. M. Contributii la istoria veche a Romaniei. Bucureşti: Editura ştiintifica, 1958
Pippidi, D. M., ed. Dictionar de istorie veche a Romaniei. Bucureşti: Editura ştiintifidi şl
enciclopedidi, 1976
Procopius din Cezareea. Istoria secreta. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste
Romania, 1972
Radulescu, A., C. Scorpan, R. Florescu. Itinerare arheologice dobrogene. Bucureşti: Editura
Sport-Turism, 1976
Russu, Ion 1. Daco-getii in Imperiul Roman. Bucureşti: Editura Academiei Rcpublicii
Socialiste Romania, 1980
Simonescu, Dan, Gheorghe Buluta. Pagini din istoria eartii romaneşti. Bucureşti: Editura Ion
Creanga, 1981
Stoicescu, Nicolae. Continuitatea romanilor. Bucureşti: j Editura ştiintifidi şienciclopedica,
1980
Studii tcologice Dr.9-10, 1952
The New Encyclopaedia Britannica. Chicago: Encyclopaedia Britannica, Inc, 1992
The World Book Encyclopedia. Chicago: Field Entreprises Educational Corporation, 1960
Webster's Third New International Dictionary. Chicago: Encyclopaedia Britannica, Inc,
1986

ADAOS
PATRU SECVENŢE PRIVIND ÎNCREŞTINAREA ROMÂILOR
UN OM DE LA RĂSĂRIT
Trecuseră ca la trei decenii de câd la Tomis, pe malul apusean al Pontului Euxin, murise
Ovidiu. Dar lumea acestor locuri nu arăta altfel de cum o văzuse marele poet exilat. Dacă dacilor
coborâti din nord litoralul alb, inundat de lumină, li se părea deosebit de cald şi primitor, pentru un
meridional ţinutul se prezenta de-a dreptul aspru. Pe lângă albastrul viu al Mediteranei, marea de aici
apărea sură, răscolită adesea de crivăţul ce bântuia dinspre stepele scitice, prevestind parcă viitoare
mari invazii. În afara de aspectul neprietenos al reliefului şi climei, unui alungat din saloanele Romei îi
mai dadeau fiori şi trăsăturile localnicilor. Pe străzile cetăţilor, replicile ca ciripite ale grecilor erau
acoperite de cele grave şi profunde, şi tocmai de aceea parcă mereu ameninţătoare, ale localnicilor.
Cu geţii în amestec sunt grecii de pe-aice,
Dar geţii cei războinici îi covâşescpe greci
scria pooetul, făcând de bună seamă o observatie corespunzătoare realităţii, folosind-o însă ca un motiv
în plus pentru lamentaţiile sale.
Dar dacă aşa stăteau lucrurile văzute dinăuntrul cetăţii, ceea ce te aştepta dincolo de ziduri, în
câmpul deschis, unde elenii, ca avangardă a civilizaţiei, nici măcar nu călcau, este uşor de imaginat.
Stufoasa literatură inspirată de cucerirea vestului sălbatic american, atât de gustată şi azi, are în
Tristele lui Ovidiu înaintaşi direcţi, uşor recognoscibili. "Barbarii" cunoscuţi de el sunt un amestec
înspăimântător de eschimoşi şi piei roşii:

Şi-aşa de tare-i vântul că dezgoleşte case

Şi turnurile-nalte le culcă la pământ
Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace,
Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol;
Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete,
De alba promoroacă scânteie barba lor,
Aice vinu'ngheaţă şi el păstrează chipul
Ulciorului, şi nu-l bei, ci-l fărâmi în bucăţi!
......................................................................

Când crivăţul sălbatic, cu aspra lui suflare,

Îngheaţă apa mării, în Istru'nvălurat
Îndată se aşterne câmpia cea de gheaţă-
Barbarii dau năvală pe caii lor cei iuţi,
Săgeţile lor zboară departe, pân'departe
Şi toată-mprejurimea călări o pustiesc.
Fug oamenii! De ţarini nu-i nimeni să mai vadă;
A barbarului pradă e-al omului avut,
Nimica toată: carul ce scârţâie, vreo vită;
Şi toată-agonisită săarmanului plugar.
..........................................................................

Călări pe cai, puzderii, sarmaţii şi, cu geţii

Tot mişună pe drumurl: când vln, când iar se'ntorc,
Nici unul nu-i să n-aibă la dânsul arc şi tolbă
Şi cu venin de şarpe sunt unse-a lor săgeţi.
Au glas şi chip sălbatic, aidoma lui Marte;
Nici barba nu şi-o taie, nici părul de pe cap
Şi mâna lor îndată te'njunghie cu cuţitul
Căci tot barbarul are cuţit la coapsa lui...
(în superba tălmăcire a lui Teodor Naum).

Aceste relatătri, care au plasticitatea şi prospeţimea faptului văzut, trăit aidoma, nu din auzite,
dacă nu putem spune că sunt inexacte, sunt în mod sigur unilaterale. Că dacii nu-i primeau pe romani
cu ovaţii vom şti şi mai concret peste o jumătate de secol, cu prilejul celor două războaie ale lui Traian.
Dar ei puteau fi consideraţi "barbari" numai în aceeptia originară a termenului, oameni adică dinafara
ariei de civilizaţie greco-romană, şi nicidecum în înţelesul căpătat mai târziu: dinafara oricărei
civilizaţii.
Dacii nu erau câuşi de puţin nişte primitivi. Ei, cum bine se ştie, se amestecau adesea în politica
Imperiului Roman, ceea ce, în datele epocii însemna că făceau politică la nivel mondial. "Augustus,
după cum ne informează Suetoniu, promisese pe Iulia... lui Cotiso, regele geţior, în vremea când
ceruse în schimb în căsătorie pe fiica acestui rege." August, aşadar, ginere de get! Se înţlege că un
împărat de talia lui Octavian nu plănuia legi matrimoniale decât cu cineva care putea înclina balanţa
evenimentelor în favoarea sa, şi în nici un caz cu persoane de ran ce l-ar putea compromite.Ovidiu
însuşi, care va sfârşi prin a se ataşa de geţi, in limba cărora va scrie poeme, şi a mărturisi că Tomisul îi
devenise drag (Tam mihi cara Tomis...), îl preţuia în mod deosebit pe Cotiso, atât pentru nobleţea
spirituală a acestuia, cât şi pentru faptul că regele get era el însuşi un poet de mare talent. "Poetului
poetul întinde-a sale braţe" spune Ovidiu atunci cand i se adreseaza lui Cotiso:

...artele frumoase
A omului năravuri barbare le-mblânzesc,
Şi dintre regi nici unul nu le-a'ndrăgit ca tine,
Din timpul lui nici unul nu le-a'nchinat mai mult.
N'ai scris tu însuţi versuri? De n'ar fi al tău nume
În fruntea lor, n'aş zice căi le-a făcut un trac.
Orfeu, deci, nu e singur poet pe-aceste locuri...

La mult citata afirmaţie a lui Herodot că geţii sunt "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci"
se pot adăuga multe altele care-i văd pe daci nu numai sub aspectul lor războinic, caracteristica dictată
de necesitatea de a-şi apăra patria şi nu din dorinta de a cotropi pământuri străine, ci sub acela al unei
înalte moralităţi, dovada nu a primitivismului ci a unei conduite evoluate. Celsus, un autor din secolul
următor celui în care am poposit noi, spune că "druizii din Galia şi geţii sunt popoare vechi şi de
înţelepciune foarte înaltă, profesând învăţături înrudite cu ale evreilor." Iar că el nu calcă alături
de adevăr o mărturiseşte chiar un evreu, Iosif Flaviu, care-i considera pe daci drept un termen
superlativ de comparaţie, atunci când, ca să sublinieze virtuţile şi eforturile spre perfecţiune ale
esenienilor îi raportează la credincioşii lui Zamolxe.
Era deci perioada când părţile acestea de lume fuseseră înglobate în provincia romană Moesia
(anul 46 d.H.).
Nimeni n-ar fi putut bănui că descinderea aici a unui bărbat înre două vârste, diferit cu totul ca
înfăţişare de negustorii, militarii ori sclavii cu care călătorise pe corabie, pierdut în mulţimea pestrită
ce atunci, ca şi totdeauna, mişună prin porturi, va transforma profilul sufletesc al oamenilor acestora,
va înzestra cu un chip anume poporul ce tocmai se zămislea din amestecul romanilor cuceritori cu
dacii autohtoni, chip cu care noul popor va străbate mileniile, chip ce-i va ajuta noului popor să
învingă mileniile ce nu se prevedeau deloc binevoitoare cu el.
Omul acela avea o alură prea modesta pentru o misiune atât de hotărâtoare.
Dar cu acest om ciudat, care împreună cu prietenii săi, un mic grup, a pornit să cucerească
lumea, ne vom reîntalni. Mai întai însă, vom face un ocol până spre frontiera de răsărit a împărăţiei,
zonă fierbinte şi pentru că de acolo ameninţau necontenit parţii, dar şi pentru ca popoarele cucerite şi
încorporate în Imperiul Roman se agitau întruna, un loc de frunte în ansamblul protestatarilor
deţinându-l puţin numerosul dar binecunoscutul neam al iudeilor.

ANDREI
În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu, în Iudeea, ţara ce aparţinea provinciei
romane Siria, a început o mişcare de masă diferită de toate cele anterioare.
Că populaţia nu accepta stăpânirea romană era o stare de lucruri permanentă, cunoscută şi de
Cezarul însuşi, şi nici el nu se aştepta la alt ceva; ceea ce ţinea el să se facă era ca nemulţumirea să nu
se manifeste făţiş, şi în nici un caz să nu ia proporţii. Principiile medicinei functionează şi la scara
organismului politic: măsurile preventive sunt preferabile tratamentului bolii, iar, dacă aceasta a
izbucnit, înţelept e să fie combătuţi cât mai drastic încă de la primele semne. Măsuri profilactice
fuseseră luate încă de cu buna vreme. După lunga domnie a lui Irod, dispreţuit la Roma dar sprijinit
totuşi pentru că făcea politica împilatorilor cu o eficienţă mai mare decât ar fi reuşit-o unul de-al lor,
după dezamăgitoarea experienţă cu fiul acestuia Arhelau, în Iudeea fuseseră numiţi procuratori romani.
Aceştia, înconjuraţi de oşteni, bineînteles, se deplasau de la Cezareea, capitala oficială a ţării, de pe
malul Mediteranei, 1a Ierusalim, ori de cate ori situaţia o rec1ama, şi, fără exceptie, la Paşti, când
evreii de pretutindeni se adunau la templu. Astfel, capitala iudaismului, se poate spune mondial, pentru
că toate provinciile erau înţesate cu iudei, era supravegheată cu o rigoare exemplară.
 Şi totuşi, cu toată profilaxia, organismul politic era departe de a se arata complet sănătos. N-
apucau bine să fie stinse vâlvătăile într-o parte că altele izbucneau în altă. Urmaşilor lui Moise sulul de
flăcări înălţat când deasupra unei cetăţi când deasupra alteia le amintea de cel ce-i călăuzise pe părinţii
lor la ieşirea din robie şi aceasta îi însufleţea şi mai mult şi-i îmbăta cu speranţa victoriei mai putemic
decât vinul, acum când "Egiptul", simbolul robiei, nu mai era undeva, departe, dincolo de pustie şi de
Muntele Sinai, ci se oploşise la ei în bătătura, făcându-i robi în chiar Ţara Promisă, pe ei care nu
recunoşteau altă slujire decât cea faţă de Iahve. Pentru legionari însă, care nu-şi băteau capul cu
legendele tuturor supuşilor când ei nu mai credeau nici în propriii zei, erupţiile incendiare nu
ascundeau alt simbol decât prezenţa pojarului gata să se extindă, impunând deci intervenţii urgente şi
dure.
Ceea ce se vedea acum pe malurile Iordanului era însa foarte greu de definit. Nu părea a fi
propriu-zis o răscoală, deşi mase enorme de oameni erau concentrate în vale şi pe înălţimile din
împrejurimi. Zilnic soseau alţii şi alţii, în cete, de pe toate cărările, dinspre Ierusalim, din celelalte părţi
ale Iudeii, din Galileea şi de dincolo de Iordan. Nu erau înarmaţi (cu excepţia militarilor, amestecaţi şi
ei în mulţime, nu puteai şti la o prima vedere, ca s-o supravegheze sau să i se alăture în cazul că
lucrurile ar degenera într-o revoltă), şi asta facea rostul acestei învălmăşeli şi mai de neînţeles. Deşi
încercări de a-l desluşi se făcuseră. Printre cei veniţi nu se ştie în ce scop, printre simpli curioşi aduşi şi
ei de şuvoi, se întâlneau şi echipe trimise să iscodească ce se petrece acolo şi chiar să pună întrebări
răspicate şi de neevitat conducătorului nemaipomenitei răzmeriţe.
Numai că simpla vedere a acestuia, în loc să risipească nedumerirea, o sporea. Dacă duhul
pustiei şi-ar lua un trup, n-ar arata în nici un caz altfel.
Omul, înalt şi subţire, clătinându-se încoace şi încolo, ca o trestie bătută de vânt, în ritmul
frazelor strigate, părea de-abia ieşit dintr-una din grotele nenumărate care ciuruiesc pantele dezolante
din apropiere. Cu părul şi barba nepieptănate decât de scaii deşertului, n-avea nici urmă de sfială şi se
adresa cu aceeaşi francheţă şi desculţilor nu cu mult rnai înţoliţi decât el, ca şi snobilor saduchei, ca şi
negustorilor plini de importanţă, pe măsura pungilor dosite pe sub faldurii îmbrăcămintei, ca şi
vameşilor ce nici măcar nu mai făceau un secret din faptul că jecmănesc în afara oricăror norme, după
bunul lor plac, ca şi femeilor uşor de recunoscut, unele tinere, de-abia nişte fetişcane, altele mai trecute
şi cu atât mai sulemenite şi mai zornăitoare din brăţări şi din glezniere, ca şi soldaţilor tâmpi şi
aroganţi, a căror dotare până-n dinţi faţă în faţă cu despuierea lui apărea nu numai inutilă ci de-a
dreptul hilară. El nu purta pe pielea-i argăsită decât nişte smocuri din păr de cămilă culese de prin
spinii ce străjuiesc drumurile dogorâte ale caravanelor. Se încingea cu o curea găsita lângă cenuşa unui
foc după vreun popas al păcurarilor nomazi.
Deşi-i mustra pe toti, oamenii nu plecau, ci dimpotrivă, îmbulzeala creştea. ÎI ascultau, puneau
întrebări, îl ascultau iarăşi. Unii cădeau într-o reculegere adâcă, apoi se înfăţişau înaintea pustnicului
care-i stropea cu apă din Iordan. Nu era spălarea rituală la care fariseii ţineau atât de mult, şi nici cea
practicată cu şi mai multă râvnă de esenienii ce-şi aveau în apropiere, în mijlocul pustiei, una din cele
mai mari colonii. Nu era curăţirea tradiţională ce se făcea la nesfârşit, de cateva on pe zi. Aici se
săvârşea ceva cu totul nou şi unic: botezul, consfinţirea unei radicale transformări launtrice. Efectul
său nu era automat şi exterior, ci determinat de procesul pocăinţei, al reîntoarcerii la Dumnezeu, ceea
ce grecii au tradus prin metanoia, schimbarea cugetului. "A te schimba" în limbajul popular
romanesc are o accepţie mult mai bogată decât cuvintele o arată la prima vedere; nu înseamnă numai
a-ţi înlocui un rând de haine cu altul, ci a-ţi scoate îmbrăcămintea murdară şi a lua alta curată, spălată
mult şi limpezită în vadul râului, mirosind a proaspat; a te primeni, deci. Nu în fiecare zi "te
schimbai". "Te schimbai" doar duminica şi, mai ales, la Paşti şi la Crăciun, la Rusalii. Cam aceasta se
petrecea şi cu sufletul pentru ca omul să fie vrednic de a fi botezat.
Dar partea cea mai misterioasă a acţiunii barbatului de la Iordan era mărturisirea sa că tot ce
face nu-i decât o pregătire, că el însuşi nu-i decât un precursor. Aşa cum grecii îi aveau pe filosofi sau
chaldeenii pe magi, evreii i-au avut pe prooroci, acele guri binecuvântate prin care Iahve vorbea
poporului Său. Proorocii i-au însoţit pe evrei de-a lungul istoriei, i-au trezit când erau toropiţi de
confuzia groasă a păcatului, i-au îmbărbătat când disperarea trecea dincolo de orice limită şi se părea
că Iahve i-a părăsit definitiv. Şi, mai presus de toate, ei i-au amintit mereu lui Israel că Mesia cel
promis, Salvatorul lor, Eroul invincibil, înaintea căruia toste împărăţiile pământului se vor închina, va
sosi în mijlocul lor. Or, nicicând poporul lui Israel nu fusese mai uitat de Iahve decât acum. Şi dovada
că Dumnezeu nu mai vrea să ştie de Israel era chiar faptul ca de cinci sute de ani nici un prooroc nu se
mai ridicase dintre fiii lui, Iahve refuzând să i se mai adreseze nici măcar cu dojana. Şi iată că atunci
când părea că nici o speranţă nu mai poate miji de nicăieri, cu picioarele înfipte în vârtejurile
Iordanului, un bărbat îi striga pe toţi să se ridice deasupra malului gata să-i sufoce, să se purifice, să se
întremeze, căci momentul atât de mult aşteptat al ivirii lui Mesia a sosit. Şi lumea, în valuri mai
nestăvilite decât ale Iordanului în timpul ploilor, alerga la el. În sfârşit, Iahve şi-a întors iaraşi faţa spre
poporul său. S-a arătat un prooroc! Poate, cine ştie, Izbăvitorul Însuşi...
Aşadar, straniul bărbat le explica tuturor că el nu e decât un vestitor. Era însa o deosebire totală
între el şi proorocii cei din vechime. Aceia, cu toţii, Îl anunţau pe Mesia, dar nu-L întrezăreau decât
undeva, departe, într-un viitor nedefinit. "Îl văd, dar acum încă nu-i; Îl privesc. dar nu de aproape..."
(Numerii24, 17) spunea Valaam în numele tuturor vechilor prooroci.
Pe când proorocul cel nou îi asigura: Nu-i cine ştie unde, e aici între voi, în mijlocul vostru,
într-o bună zi vi-L voi arăta. Şi nu cine ştie când: acum!
Un medic contemporan, scriitor şi istoric, după ce a urmărit "toate cu deamănuntul de la
început", cum afirmă el, spune că poporul era "în aşteptare".
Toate popoarele sunt în aşteptare. Fiecare om e în aşteptare.Nu există un anotimp după care să
nu aştepţi un alt anotimp, o stare după care să nu aştepţi altceva. Trebuie să existe undeva, în viitor, un
moment al aşezării tuturor lucrurilor, moment spre care tindem mereu. Cine nu mai aşteaptă nimic
înseamnă că a murit, chiar dacă nu şi fizic.
Atunci însă era o altfel de aşteptare, sau aceeaşi aşteptare dar ridicată la o cotă extremă. Lumea
simţea că scânteia e gata să sară. Atavic, oamenii păstrează încă înăuntrul lor energii obscure care
răspund la diferitele impulsuri ale necunoscutului. Aceste energii au fost candva mult mai proaspete,
cu timpul s-au tocit ori au aţipit cu totul, pentru ca să se declanşeze când nici nu ne aşteptăm, uneori în
momentele cruciale, poate scăpându-ne de la pieire. Necunoscându-le, le depunem deavalma în
dosarul instinctelor. Oamenii de ştiinţă actuali privesc cu tot mai mult interes spre acest tărâm învăluit,
căruia ca să aibă un nume, îi spun subconştient, şi fac tatonări să-l exploreze, deşi submersiunile sunt
deocamdată timide. Dar energiile latente există. Iar atunci ele erau activate într-o măsură teribilă.
"Instinctul" le spunea tuturor, iudeilor, dar şi multora dintre străini, că o schimbare radicală e iminentă.
Oamenii răsfoiau cu înfrigurare scrierile vechi şi ceea ce în acestea părea a prevesti chiar momentul de
faţă capăta acum intelesuri izbitoare, mai înainte nebănuite. Romanii recitau versuri pline de luminoase
viziuni din Virgilius, grecii se întorceau la cutare pasaj din Platon ori dintr-un poet tragic. În mod
surprinzător, frazele se apropiau uneori până aproape de identitate, ba, ceea ce contraria şi mai mult,
aproape coincideau cu viziunile proorocilor evrei. Învăţaţii de mai tarziu vor polemiza vertiginos
încercând să indice care e "modelul" şi care "plagiatul". Mai sigur e că aceşti autori nu s-au inspirat
unii de la alţii. Viziunile lor se asemănau pentru că toată lumea era în aşteptare, iar cele mai sensibile
dintre conştiinţe (sau subconştiinţe) dădeau la iveala tabloul pe care impulsurile necunoscutului îl
iluminau înăuntrul lor.
Că aşteptarea se simţea cu o acuitate mult mai mare în Iudeea nu se datora, poate, numai
faptului că Israel era pregătit în mod special pentru primirea lui Mesia, că Tora, Legea sfântă a lui, era
o călăuză, un pedagog către Mesia, ci şi aceluia, sa-i zicem factorului geografic, că Mesia trebuie să
apară aici, pe pămâtul lui Iacov, ba mai mult, factorului, sa-i zicem ontologic, că Mesia trebuie să se
nască din chiar neamul lui Avraam, mai precis din spiţa lui Iuda, şi,restrângând şi mai mult aria, din
casa regală lui David. Poporul lui Israel, de altfel, nici nu implica celelalte neamuri la binefacerile
mântuirii ce va să vină, decât in sensul că toate acestea se vor supune lui.
Cum va fi aratând Mesia? se întrebau cu siguranţă mulţimile adunate în vadul Iordanului.
Oricum, nu ca un oarecare, şi ar trebui să-L recunoasca dacă într-adevar e în mijlocul lor.
Proorocul nu-l descria. Îi atribuia o putere, cum i se cade unui Izbăvitor, nelimitată. Oamenii se
uitau în juru-le, printre ei, apoi iar rămâneau cu ochii ţintuiţi asupra proorocului. Dar dacă totuşi e el?
Chiar cu înfăţişarea sălbatică pe care o are, nu posedă cuvântul sau o forţa teribilă din moment ce, sub
ochii românilor, a fost în stare să adune atata popor, cum nu s-a mai văzut de pe timpul lui Iuda
Galileeanul, popor ce a fost în aşa măsură cucerit de el încât e gata, la un semn, să execute tot ce-i va
cere?
Proorocul însă nu obosea în a-i lămuri că el nu e decât un premergător, un deschizător de drum.
El, aşa cum apare, ca stăpân pe voinţa lor, a tuturor, în stare, dacă ar dori-o, să-i pornască într-o clipită
în război deschis împotriva Romei, el, conducătorul lor, faţă de Mesia e într-o situaţie atât de joasă
încât nu e vrednic să-I execute nici slujba rezervată ultimului dintre sclavi: să-I dezlege cureaua
sandalei.
 Iar dacă aceste cuvinte erau destul de lămurite şi capabile să le sugereze slava Mântuitorului,
proorocuI le mai spunea în schimb altele cu înţeles mai greu de străbătut. Cel aşteptat îi va urma lui,
dar îl şi precede, îl depăşete adică şi în trecut şi în viitor. Spus aşa, cu cuvintele lui concrete şi colorate,
asta ar însenma, în termeni abstracţi, că Cel prevestit de el e cumva etern, lucru cu totul de neacceptat,
calitatea aceasta neavând-o decât Iahve, iar Mesia, în reprezentarea iudeilor, oricât de slăvit ar părea,
nu poate fi totuşi decât un om; ce-i drept, un om care îi va ridica pe ei la o măreţie ce s-o întreacă şi pe
a egiptenilor şi pe-a asirienilor, şi, mai ales, pe a romanilor. Etern însă...
Numai că acum nu e timp de speculaţii teologice. Important e că Mesia există, s-a născut şi e
undeva foarte aproape, poate chiar de faţă. Iar dorinţa lor, în care se concentra dureros şi fantastic, ca
materia cosmică într-o stea ce se prăbuşeşte în sine, toată aşteptarea lungului şir de înaintaşi, toată
speranţa în care aceştia au trăit şi au dormit, era să-L vadă pe Mesia.
Şi într-o zi proorocul L-a arătat într-adevar, însoţindu-şi gestul mâinii întinse cu nişte cuvinte
enigmatice: "Iată Mielul lui Dumnezeu..." A dezamagit aparitia Aceluia pe care proorocul îl dădea
drept Mesia? A întrecut toate aşteptările? În mod sigur a derutat. Nu "iată Leul !", aşa cum te-ai fi
aşteptat la unul descins din coapsa lui Iuda. De câte ori au murmurat fiecare dintre ei cuvintele
părintelui lor Iacov, cu siguranţă profetice, cuvinte ce nu e chip să nu se îndeplinească întocmai,
cuvinte pentru împlinirea cărora erau ei adunati aici: "Iudo, pe tine te vor lăuda fraţii tăi. Mâinile tale
în ceafa vrăjmaşilor tăi. Închina-se-vor ţie feciorii tatălui tău. Pui de leu eşti, Iudo, fiul meul... El a
îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca o leoaică." Cine-l va deştepta? Nu va lipsi sceptru din
Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, căruia se vor supune
popoare!e..."
Şi acum, în loc de Leu: "Iată Mielul/"
Arătarea nu s-a făcut când toată lumea era de faţă. Era după amiază , cand căldura toridă devine
de nesuportat, iar oamenii veniţi, ca de fiecare dată, dinainte de a se zări bine de ziuă, se împrăştiaseră,
unii urmând a reveni mai spre asiţntit. Acum lângă prooroc nu mai rămăseseră decât doi dintre ucenicii
săi. Ei, de cum au auzit ceea ce toţi fiii lui Israel aşteptau de sute şi sute de ani să audă: "Iată-L!", s-
au luat după Cel arătat. Acesta i-a primit în locuinţa Lui, vreo colibă improvizată; casă n-a avut
nicicând, casa Lui fiind cerul şi pământul. Dar important e că "au rămas cu El în ziua aceea."
Doi tineri, doi iudei dintre atâţia alţii, într-o zi anumită, la o oră ce le-a rămas pentru vecie
întipărită în suflete şi ne-au conunicat-o: patru după amiază, au stat sub acelaşi acoperiş, L-au privit şi
L-au ascultat vorbind pe Cel aşteptat de toţi, de unii cu bună ştiinţă,de alţii dintr-o pornire nedesluşită
a inimii, aşteptat însă de către toţi.
Ştim şi numele unuia dintre cei doi, primii fericiţi ce au ascultat cuvintele Lui în calitate de
Mâtuitor, de Fiu al lui Dumnezeu: Andrei, cel ce-I va deveni Apostol. EI e "cel dintâi chemat". De la
el ne-au ramas doar câteva cuvinte, spunând însă infinit mai mult decât ar putea-o face tomurile tuturor
bibliotecilor din lume, esenţa a însăşi Sfintei Scripturi: "Am aflat pe Mesia".
EI a spus-o primul. O vor spune încă mulţi. O va spune, pecetluind-o cu viaţa, fratele său Petru.
Dar chiar Petru a auzit aceste cuvinte, care exprimă totul, de la Andrei.
Pentru a rosti aceste cuvinte şi a lămuri inţelesul lor neţărmurit, vor porni cu toţii până la
marginile lumii; numai pentru aprinderea acestor cuvinte în sufletul fiecarui om vor mai trăi ei de aci
încolo şi pentru aceasta vor muri. Iar Andrei, cel care le-a pronuntat întâi, primul ce a avut fericirea
visată de noianuri întregi de oameni, aceea de a-L gasi pe Mesia, nu e altul decât călătorul pe care l-am
întâlnit coborând de pe puntea unei corabii într-una din cetăţile Daciei Pontice, tocmai pentru a vesti şi
celor de acolo evenimentul central al vieţii sale; eveniment ce merită şi trebuie neapărat, cu orice risc,
cu orice preţ, vestit, pentru că e unul şi acelaşi cu evenimentul central al vieţii omenirii.
L-am aflat pe Mesia! vor spune de aci încolo şi locuitorii Daciei. Şi vor adauga: L-am aflat de
la chiar acela care a rostit cel dintâi aceste cuvinte capitale, de la Sfântul Apostol Andrei!

CALENDARUL
E în firea omenească tendinţa de a lăsa urme în timp, aşa cum înalţă monumente în spaţiu.
Calendarul e plin de date aniversare. O orânduire, de cum se instalează, mai înainte de a trece la
treburile gospodăreşti, are grija să anuleze aniversările precedente spre a şi le impune pe ale ei, cea
care vine după ea procedând, fireşte, la fel.
Zeificându-şi împăraţii, romanii, considerând că aceştia merită mai mult decât o zi aniversară,
le-au consacrat câte o lună încheiată. O luna au numit-o Iulie după numele dictatorului Cezar; alta,
careia i-au spus August, i-au oferit-o lui Octavian. Şi ar fi continuat dacă Tiberiu, care avea un fel de a
fi ciudat, suferea de spleen, intra în grevă imperială şi-şiomora plictisul într-o staţiune de pe litoral
exact ca un modern, dar care se vede că nu era lipsit de realism şi chiar de umor, nu le-ar fi retezat-o
atunci când i-au propus o lună şi lui."Ce vă veţi face când veti ajunge la al treisprezecelea
împărat?” Le-a zis el, stopând cu aceasta pornirea de rebotezare a lunilor.
Şi aşa se face că în calendarul universal avem luni cu nume de zeităţi, ca Ianuarie şi Martie, ori,
pur şi simplu, numerotate: a şaptea, a opta, a noua, a zecea - Septembrie, Octombrie, Noiembrie,
Decembrie, dar am rămas cu doar două purtând numele unor capete de imperiu, Iulie şi August.
Românii sunt singurul popor din lume care are o lună purtând numele unui pescalr: Îndrea,
rezultatul, potrivit normelor fonetice ale limbii române, a numelui grecesc Andreas. Şi, de fapt, în
calendarul vechi românesc acesta e singurul caz în care o lună poartă nume de om, pentru că acest
calendar ignora memoria suveranilor antici (lui lulie i se spunea Cuptor, iar lui August Măsălar).
E adevărat că nu un pesear oarecare putea exercita o asemenea influenţă încat să-şi impună
numele în calendar. Andreas fusese nu numai pescar, ci şi "pescar de oameni", după expresia a însuşi a
Însuşi Învăţătorului său, adică Apostol al lui Iisus Hristos.
Aici trebuie observat că există o deosebire esenţială între Îndrea, pe de o parte, şi Iulie şi
August, pe de alta. Numele împăraţilor romani se atribuiau lunilor printr-un decret, printr-o hotărâre
luată de cele mai înalte autorităţi, pe când o lună s-a numit Îndrea prin simplă adopţie populară, aşa
cum, dacă aceasta era pe placul întregii obşti, o lună putea fi numită Cireşar sau alta Brumărel. Ceea ce
este infinit mai greu. Dacă un înalt for poate emite un ordin şi dispune de mijloacele necesare să
impună exceutarea sa, ca poporul să accepte, de bună voia lui, nesilit de nimeni, un anumit nume
pentru o lună, aceasta trebuie să i se impună cu o asemenea evidenţă cu care el ştie că în Iunie se coc
cireşele sau că în Octombrie cad primele brume.
E cea mai sigură dovadă că strămoşii românilor au fost creştinaţi de Sfântul Apostol Andrei.
Numele său a fost dat lumii care începe după sărbătoarea martirizării lui, 30 Noiembrie, nu printr-o
masură luata de sus, de către autorităţi, ci prin consensul popular.
Forma Îndrea, perpetuând originalul grec Andreas, şi nu forma Andrei, cum se va statornici
numele mai târziu în limba română, atestă cu siguranţă absolută vechimea fenomenului, situarea lui în
epoca genezei poporului şi lirnbii române.
Alături de dovada scrisă, transmisă de Origen şi Eusebiu, şi de cele conservate în colinzi,
obiceiuri şi toponimie, numele de Îndrea dat lunii Decembrie de către români, caz unic în lume, vine să
depună mărturia de necombătut în favoarea originii apostolice a creştinismului românesc.

GEŢII ÎN NOUL TESTAMENT

Faptul de a se şti unul din primele popoare europene creştinate e pentru români spre paguba lor
sufletească dacă îl folosesc drept laudă deşartă, dar, cultivat întru adevăr, e una din supremele lor
bucurii.
E istoriceşte dovedit că o mare mulţime de români erau creştini încă din secolul I. După
afirmaţia lui Tacit, "superstiţia" ce-şi avea originea în Iudeea se răspândise "chiar şi la Roma", ceea
ce corespunde întru totul cu indicaţia din Filipeni 4,22 după care noua învăţătura cuprinsese nu numai
straturile de jos ale societăţii ci pătrunsese şi în "Casa Cezarului". încă înainte de Traian, consulul
Flaviu Clemens, vărul lui Domiţian, fusese condamnat la moarte de către acesta pentru vina de a se fi
convertit la creştinism.
In acest context, e sigur că printre ostaşii romani aduşi în Dacia, printre nenumăraţii colonişti,
printre negustorii (investitorii epocii) ce au dat buzna spre noua provincie cucerită, unii venind dinspre
Metropolă, alţii din Orientul imediat, acesta şi mai masiv creştinat, mulţi au fost indubitabil creştini, ca
să nu mai vorbim de propovăduitorii sosiţi special cu scopul răspândirii noii religii. Aşadar, oricum,
prin filieră romană popoml român s-a născut creştin.
Conştiinţa lui nu se împacă însă doar cu atât. Românii au, mai întâi sădită în adâncul lor, apoi
demonstrată documentar, convingerea că erau creştini, fie şi într-un număr redus, chiar mai înainte de
cucerirea Daciei, că românii sosiţi aici au găsit daci creştini. Această realitate a făcut ca spiritul de
confruntare, dezlănţuit atât de atroce în timpul celor două războaie, să pălească rapid, pe măsură ce
cele două comunităţi creştine luau cunoştinţă una de cealaltă, totul conducând la o, pentru oficiali, de
neînţeles înfrăţire care explică romanizarea rapidă a autohtonilor, proces altfel greu de înfăptuit în
condiţii de confruntare prelungită. Ceea ce înseamnă că religia creştină a fost un ferment al plămădirii
poporului român, că acesta nu doar că s-a născut creştin dar îşi recunoaşte în creştinism una din
cauzele esenţiale ale formării sale.
 Vom reaminti spusa lui Origen, reprodusă de Eusebiu, potrivit căreia Dacia Pontică a fost
evanghelizată de unul din apostolii Mâtuitorului, şi anume, de chiar "cel dintâi chemat", de
Andrei, fratele lui Petru: "Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au
împrăştiat peste tot pământul locuit, Toma, precum cuprinde tradiţia, a luat ţara parţilor;
Andrei, Sciţia; Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit în Efes. Acestea sunt relatate
întocmai de Origen în Carteaa III-a a Comentariilor asupra Genezei".
Sămânţa adusă de Sfântul Andrei în Sciţia se vede că căzut pe pământ bun, pentru că puţini ani
după aceea, la distanţă de doar două decenii, Sfântul Pavel îi trece pe 1ocuitorii acestei provincii între
cei ce se află deja întru Hristos: "Nu vă minţiţi unul pe altul, le scrie el Colosenilor (3,9-11), fiindcă
v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat în cel nou, care se
înnoieşte, spre deplină cunoştinţă,după chipul Celui ce i-a zidit, unde nu mai este elin şi iudeu,
tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos."
Nu vom mai relua o discuţie inutilă, în legătură cu care lucrurile au fost lămurite, că, adică, în
acest pasaj e vorba despre populaţia din Sciţia Minor şi nu despre stepele scitice de la nordul Mării
Negre. Vom încerca totuşi să ne lămurim la ce neam de oameni se gândea marele Apostol când îl
introducea într-o enumerare atât de importantă şi atât de patetică prin recurgerea la şirul de antiteze ce
se unesc în final întru Hristos.
Începând din anul 46, deci chinr din perioada în care apostolii părăsesc Palestina şi pornesc în
toate părtile să propovăduiască Evanghelia, Dobrogea face parte din provincia romană Moesia. În 86,
Domiţian scindează provincia în Moesia Superior şi Moesia Inferior, aceasta din urmă cuprinzând şi
Dobrogea. În ciuda denumirii oficiale, lumea îi spunea însa ţinutul Sciţia, aşa cum făcuse şi Strabon
(58 i.H -21 d.H.), şi Ovidiu, contemporanul său, în repetate rânduri, astfel ca, în 292, când Diocleţian o
proclamă provincie separată, el îi dă numele intrat de mult în uz: Scytia Minor.
De ce totuşi Sciţia, când regiunea era locuită, în primul rând, masiv, de geţi, pe litoral, în
strălucitoarele lor cetăţi, de greci, şi, de-acum de coloniştii romani?
Sciţi au fost pe aici cu siguranţă. Ovidiu, pe la începutul secolului îi şi văzuse, ei erau însă pe
cale de disparitie, absorbiţi în masa daco-română. Cazul este similar cu cel al tribului germanic al
francilor, dispărut cu totul, nu înainte însă de a boteza cu numele său o întreagă ţară locuită de o cu
totul altă seminţie, de gali romanizati. Sau, ca să revenim mai în vecini de Dobrogea, bulgarii, asimilaţi
cu totul de slavii din sudul Dunării, le-au transmis denumirea celor ce i-au deznaţionalizat. Aşa deci,
cum galii se vor numi francezi, cum slavii sud-dunăreni se vor numi bulgari, geto-românii din
Dobrogea vor fi cunoscuţi, cu sau fără acceptul lor, ca sciţi.
Astfel, "scit" a încetat de timpuriu să mai denumească o etnie, el desemnând de fapt pe
locuitorul provinciei Sciţia, care nu era scit câtuşi de puţin. Iată o dovadă în acest sens din literatura
vremii. Celsus, căruia nu-i putem contesta calitatea intelectuală şi rigoarea informaţiei, spune la un
moment dat: "Aşa a fost cazul cu Zamolxe din Sciţia". Că el nu face o confuzie ci se slujeşte de
terminologia curentă ne-o atesta o altă expresie a lui: "geţii care cinstesc pe Zamolxe". Este exemplul
cel mai limpede că, în accepţia lui şi a atâtor altora, "sciţii" erau de fapt geţi get-beget, dacă ne este
permis acest joc de cuvinte.
Exact aşa stau lucrurile şi cu supranumele de Scitul dat episcopului de Tomis Teotim I, pe
care hunii, cunoscându-i foarte bine etnia, îl numeau „Dumnezeul romanilor". În secolul IV, când
sciţii părăsiseră demult scena istoriei, Ioan Cassian, daco-roman din Dobrogea, era considerat
„Cassianus natione Scytha", ca şi, mai târziu, după anul 500, Dionisie Exiguul, creatorul
calendarului creştin.
Nu către părţile Kievului, creştinate de-abia în secolul IX, a căzut sămânţa semănată de
SfântulAndrei, ci la Tomis şi la Callatis, la Durostor şi la Niculitel. Numai astfel poate fi explicat
numărul enorm de martiri ce au sfinţit cu sângele lor pământul Dobrogei, înregistraţi de martirologiile
privite cu rezerve până mai adineauri când au fost strălucit confinnate de deseoperirile arheologice, de
inscripţii şi de sfinte moaşte. Numai aşa se explică abundenţ/a de viaţă spirituală (Ioan 10,10) de la
gurile Dunării.
Ca în atâtea râduri, prejudecăţile ne împiedică să vedem clar şi când ne referim la ieşirea la
lumină a creştinilor în timpul lui Constantin cel Mare. Mulţi dintre cercetătorii actuali, unii de prestigiu
de necontestat, consideră Biseriea drept o instituţie ce-şi are originea în perioada Sfântului Constantin.
Sigur ca libertatea, încetarea persecuţiilor au făcut ca viaţa creştina să înflorească brusc, să cunoască o
dezvoltare impetuoasă. Dar aceasta în măsura în care viaţa creştina există şi pană atunci, presa putemic
asupra zăgazului, şi nu aşteaptă decât condiţiile în care să se manifeste plenar. Nu înseamnă că mai
înainte nu exista mai nimic şi totul a apărut odată cu libertatea. Istoricii sunt tentaţi, în ce priveşte
Dacia Pontica, Sciţia, dar şi Dacia în general, să plaseze creştinarea masivă în secolul IV, pe motivul
că mărturiile anterioare nu sunt sufieient de consistente. Să nu uităm însa ca acelaşi lucru este valabil
pentru întregul Imperiu, pentru creştinism în general.
Sigur că seeolul de aur, cel al sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Hrisostom în
primul rând, dar şi al altora, zeci, aproape de aeeeaşi mărime, nu poate fi comparat cu nimic din ce
fusese până atunci, dar el n-a aparut din senin, era nu atât ceva nou cât continuarea unui proces ce, mai
puţin văzut, sub servitutile clandestinităţii, se desfăşoară de trei secole.
Edictul de la Milan este ca ridicarea unei cortine. Nu înseamnă că oamenii de pe scenă apar
abia acum, ci că noi nu i-am văzut în prealabil.
In ce priveşte mărturiile despre creştinismul daco-român anterioare secolului IV, ele totuşi
există. Fără să-i numească pe daci, dar, probabil, subînţelegându-i, la mijlocul secolului II, Iustin scria:
"Nu există nici un neam, fie trăind pe căruţe şi în corturl şi crescând vite, la care să nu se facă
rugaciuni în numele lui Hristos." Oricât de exagerată ar fi afirmaţia aceasta, ea exprimă totuşi o
realitate indubitabilă, răspândirea extraordinară a creştinismului la un secol de la apariţia lui,
răspândire pe care Sfântul Iustin o crede ca fiind ea însăşi o minune dumnezeiască.
Tertulian (160-240), în schimb, declară expres că Hristos stăpâneşte "în ţinuturile
sarmaţilor, daciţor, germanilor şi sciţilor." Să ne reamintim că pe când trăia Tertulian, Dacia nu se
afla pe undeva, pe la capătul pământului, pe tărâmul legendar al hiperboreilor, ci între limesurile
Imperiului, străbătută de temeinice şosele romane, administrată riguros, deci foarte bine cunoscută, iar
aprecierile învăţământului şi incisivului apologet nu erau făcute după zvonuri ci în perfectă cunoştinţă
de cauză.
În opoziţie cu afirmaţia lui Tertulian este în general socotită cea a lui Origen, făcută câteva
decenii mai târziu. Acesta susţine că "foarte mulţi" (plurimi) dintre britanici, germani, daci, sarmaţi şi
sciţi nu au auzit cuvântul Evangheliei. Cum cele două mărturii par a se contrazice, ele au fost cel mai
adesea considerate "nesigure", deci nedemne a fi trecute între dovezile istorice serioase.
Se ignoră faptul că Origen nu neagă propovăduirea Evangheliei la neamurile amintite, ci o
chiar o confirmă, el susţinând doar că nu toţi au auzit Vestea cea Bună. Ceea ce, desigur, era foarte
adevărat.Azi când dispunem de statistici destul de exacte privitoare la răspândirea creştinismului în
diferite epoci, suntem cu toţii de acord că în momentul la care se referă Origen imensa majoritate a
populaţiilor amintite nu erau creştinate şi doar un procentaj redus al acestora deveniseră adepţi ai lui
Hristos.
Aproape niciodată nu se face efortul minim de a se citi afirmaţia lui Origen în context. S-ar
observa atunci că el comenta versetul 14 din Matei 24: "Şi se va propovădui această Evanghelie a
Împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul.” De fapt,
Origen argumenta prin aceasta de ce Parusia Întârzie, când aceasta, încă din prima generaţie de
creştini, de la apostoli chiar, era crezută ca iminentă, fapt ce provoca mari tulburări în sânul
comunităţilor creştine. Or, spunea marele învăţat, iată că există destui daci, sarmaţi şi atâţia alţii care
încă n-au auzit cuvântul Evangheliei, întârzierea sfârşitului lumii fiind astfel justificată prin raportarea
la chiar cuvintele Mântuitorului. Noi reţinând singura concluzie corectă, aceea că Origen, confirmând
pătrunderea propovăduirii creştine până la daci şi la alte popoare, face doar menţiunea, corectă şi
necesară argumentaţiei sale, că foarte mulţi dintre membrii acestora încă nu auziseră de noua
învăţătură.
Repetam, la ora când aceste afirmaţii se făceau, daco-romanii se găseau în teritoriul Imperiului,
erau "compatrioţii" marilor personaltăti citate. Românii, între multe altele, suferă de "complexul
Aurelian", se consideră adică mereu la periferia lumii civilizate, dacă nu chiar abandonaţi în afara ei,
uitând că ei au făcut parte din Imperiul Roman 170 de ani, cu alte reveniri sub Constantin cel Mare şi
Iustinian, iar prin ramura lor pontică, mai multe secole. Tertulian sau Origen, aşadar, pomenindu-i, nu
se refereau la nişte seminţii despre care abia dacă se auzise câte ceva, ci la o provincie a Imperiului,
perfect cunoscută. Şi pe cât de păgubitor este să te supraevaluezi, tot pe atât este şi să te vezi mereu
mai jos decât eşti.
Mărturiile scrise la care ne-am referit (şi care am văzut că nu sunt nici nesigure şi nici nu se
contrazic) sunt pe deplin validate de sângele martirilor din lunga perioadă a persecuţiilor, ca şi de
înflorirea extraordinară a vieţii bisericeşti înregistrată odată cu obţinerea libertăţii de credinţă sub
Constantin cel Mare. Peste o sută de inscripţii creştine şi peste treizeci de bazilici, unele de dimensiuni
ce impresionează şi raportate la arhitectura actuala, la unele mai păstrându-se şi fragmente de frescă,
descoperite în Dobrogea, dar şi în nordul Dunării, vorbesc nu atat de o puternică încreştinare în secolul
al IV-lea, aşa cum obişnuit se afirmă în tratatele de istorie, cât de o supraabundentă viaţă creştină
avându-şi originea în epoca apostolică, viaţă ce se dezvoltase extraordinar vreme de trei secole şi care
nu aştepta decat momentul favorabil să se poata manifesta deschis.
Fără aceasta bogaţie "freatică", "subterană", nu se poate explica izbucnirea atât de
impresionantă a vieţii bisericeşti de după anul 313.
Imediat ce situaţia a permis-o, găsim în Dacia Pontică un mare număr de episcopate şi o
mitropolie. Ierarhii de aici se bucurau de o preţuire deosebită din partea omologilor lor. În anul 325,
episcopul "scit" este consemnat printre participanţii la întâiul sinod ecumenic; la al doiIea participă
Gerontius, la al treilea Timotei, la al patrulea Alexandru. La sinodul din 458 este prezent "Theotimus
humilius Scythiae regionis episcopus", cel care va apăra poziţia calcedoniană într-o scrisoare adresată
împăratului Leon.
Teotim I fusese prieten al Sfântului Ioan Hrisostom. Ioan Cassian a fost hirotonit diacon de
acelaşi Ioan Gură de Aur şi preot de catre papa Inocenţiu I, de către întâii stătători ai Bisericii
Universale nedivizate aşadar, împrejurări ce atestă nu numai stima ce i se acorda ci şi vocaţia sa
ecumenică, ilustrată de întreaga sa lucrare de mai târziu. La 18 martie 550, papa Vigilius îi trimitea o
scrisoare episcopului Valentinian cu formula de adresare: "Dilectissimo fratri Valentiniano episcopo
de Tomis provinciae Scythiae", în care, dincolo de stereotipia epistolară, observam importanţa pe care
personalităţile de vârf ale timpului o dădeau şi omului şi scaunului în care acesta stătea. Ca şi faptul că,
la alegerea lui Epifaniu ca patriarh ecumenic, "Paternus misericordia Dei episcopus provinciae
Scytiae metropolitanus" semna la poziţia a 7-a între mitropoliţii şi episcopii prezenţi.
Am expus acest compendiu de istorie bisericească, repetând date, bineînţeles, larg cunoscute,
cu singura dorinţă de a evidenţia un lucru: toate personalităţile enumerate, şi care sunt indubitabil
daco-romane, poartă determinativul de "scit". Documentele citate imediat anterior arată însă cum nu se
poate mai limpede că se avea în vedere "provincia Scythia", căreia cei vizaţi îi aparţineau, şi nicidecum
etnia acestora.
Iar prin aceasta am dorit să demonstrăm că un număr atât de mare de exemple pledează fără
drept de apel pentru interpretarea în acelaşi mod a consemnării "scitului" de către Sfântul Apostol
Pavel în citatul din Coloseni, citat, care, de fapt, constituie subiectul acestei pledoarii.
Dar chiar formularea Sfântului Pavel nu lasă loc altei abordări. În citatul acesta, el vrea să arate
că oamenii aparţinând unor categorii până atunci ireconciliabile, care se duşmăneau reciproc, care se
excludeau una pe alta, între care nu putea fi stabilită nici o legătură, devin una, un tot armonios, în
Hristos. Pentru ilustrarea acestei idei, el opune, ca şi cum le-ar aşeza faţă în faţă pe două coloane,
exemplele cele mai contrastante; din punct de vedere etnic: elin – iudeu, religios: tăiaţi împrejur -
netăiaţi împrejur social: sclav - liber. În acest flux al antitezei trebuie să se înscrie şi termenii "barbar"
şi "scit". Care este insă opoziţia dintre aceştia? Dacă.Pavel are în vedere scitul ca etnie, nu numai că
simetria demonstraţiei sale se prăbuşeşte, dar ea îşi pierde şi sensul. Istoricii greci îi considerau pe sciţi
cei mai barbari dintre toţi barbarii, barbarii prin excelenţă. Ce rost avea aici dublarea unui termen
printr-un cvasi-sinonim, când cei doi trebuiau să apară într-un putemic contrast? Dacă Pavel ne
comunica o realitate cu totul şocantă, în mentalitatea epocii de neimaginat, că, adică, iudeul şi elinul,
cel provenit din mozaism ca şi cel dintre păgâni, sclavul şi cel liber în Hristos sunt unul şi acelaşi, cum
ar putea el să ne anunţe, în aceeaşi ordine de idei, că în Hristos nu se mai face deosebire între un barbar
şi alt barbar?
E cum nu se poate mai evident că aici se are în vedere tot o opoziţie, de aceeaşi elocvenţă ca şi
celelalte. La deosebirile de ordin etnic, religios şi social, se adaugă cea de ordin cultural. "Scitul" de
aici nu poate fi decât cel din Sciţia Minor, din aria Imperiului, şi care am văzut că are o bogată viaţă
spirituală, abia acesta contrastand cu barbarul de dincolo de fruntariile civilizaţiei.
Or, am văzut din toate cele arătate anterior că "sciţii" din Dobrogea sunt de fiecare dată geţi,
apoi daco-romani. În Cuvântul către cititori ce însoţeşte editia din 1988 a Bibliei, Prea Fericitul
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, comentând pasajul din Coloseni unde apare,
pentru prima şi ultima oariă, în Noul Testament, termenul de "scit", şi coroborându-l cu alte citate din
Epistolele pauline, conchide: "Predica Sfantului Apostol Andrei în Sciţia Mică ne apare ca o deplină
certitudine... Răsărit în aceste ţinuturi prin predica unui Apostol, Cuvântul lui Dumnezeu a pătruns
adânc în conştiinţa şi memoria celor care le locuiau, devenind una din componentele fundamentale
ale trăirii lor creştine şi ale vieţii lor spirituale."
 Iar dacă "scitul" din Coloseni e get din Sciţia Mică, aşa cum noi credem a fi şi cum ne-am
străduit să demonstrăm că este, înseamnă că originea apostolică a creştinismului românesc e dovedită
nu doar de autorităţi precum Tertulian, Origen sau Eusebiu, ci de Izvorul documentar suprem, de Noul
Testament, prin chiar cuvintele Sfântului Apostol Pavel.

DICŢIONAR
ADAM. Primul om creat de Dumnezeu şi aşezat în raiul cel din Eden. Etimologic este pus în
legătură cu cuvântul care, în ebraică, înseamnă "pământ". (NOTA PAGINATORULUI: Adamclisi
este în realitate pământul lui Adam.)
AFEREZĂ. Suprimarea vocalei iniţiale a unui cuvânt.
BDELIU. O răşină galbuie, asemănătoare cu chihlirnbarul.Se găsea în "ţara Havila" amintită în
Facere. (NOTA PAGINATORULUI: la Colţi din judeţul Buzău se găseşte chihlimbar de o calitate
excepţională, relativ ieftin pentru colecţionari. La Ermitaj se găseşte o cameră tapată cu chihlimbar de
aici.)
BIG-BANG. Explozia iniţială din care, după cea mai recentă teorie cosmogonică, a luat naştere
Universul. Fenomenul, aşa cum este descris de savanţii de azi, îşi găseşte o analogie aproape perfectă
în viziunea eminesciană din Scrisoarea I: "Dar deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. Iată-l
/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl... "
BITINIA. Provincie antică în nord-vestul Asiei Mici, populată de tracii veniţi din Peninsula
Balcanică (Herodot). Într-o scrisoare din 112, Piliniu cel Tânăr îi raportează lui Traian ca populaţia de
aici este covârşitor creştină. Colonişti bitini se întilnesc şi în Dacia, de pildă la Apulum.
CHENOZĂ. Dezbrăcarea lui Hristos de slava dumnezeiască şi coborarea la condiţia umană.
CREAŢIONISM. Concepţie potrivit căreia lumea a fost creată de Dumnezeu.
ERMINIE. Manual de pictură bisericească după tipicul bizantin. Spre deosebire de Occident
unde, de la Renaştere, arta s-a desacralizat, în Răsărit s-au perpetuat tiparele tradiţionale consfinţite
prin norme precise, neschimbate din primele secole creştine.
ESENIENI. Sectă iudaică opusă mozaismului oficial, caracterizată printr-o viaţă ascetică
asemănăloare monahismului creştin.
ESHATON. Termen grecesc însemnând "final". Sfârşitul lumii, aşa cum e prezis în
Apocalipsă.
EVA. Prima femeie, soţia lui Adam. Cuvântul în ebraică înseamnă "viaţă".
EVOLUŢIONISM. Concepţie ce susţine apariţia întâmplătoare a vieţii, făra o voinţă
supranaturală, şi dezvoltarea de la sine a organismelor vii, de la forme primitive, monocelulare, la
altele tot mai complexe până la om, care ar descinde dintr-o specie de maimuţă.
IOTACIZARE. Înmuierea unei consoane prin i semivocalic.
ISAHAR, ZABULON, AŞER. Ţinuturile locuite de triburile israelite numite astfel după fiii
patriarhului Iacov, din care proveneau. Cele amintite aici erau situate spre nord-vestul Canaanului. Pe
deasupra lor ar fi trecut privirea lui Moise dacă ea s-ar fi îndreptat spre Troia. Când Moise privea Ţara
Făgăduinţei, aceasta încă nu era ocupată de poporul evreu, aşadar denumirile de faţă aparţin unei
perioade ulterioare. (NOTA PAGINATORULUI: Moise n-a fost lăsat să intre în Ţara promisă
Caananul de lângă Marea Moartă (Marea Neagră în realitate) după ce a rătăcit 40 de ani prin pustiul
Sinai (Scit mai exact la nordul Mării Negre) care l-a rătăcit şi pe Cirus în campania sa împotriva
sciţilor. Tudor Diaconu a tradus inscripţia pelasgă de pe inelul de la Ezerovo, descifrând şi numele
posesorului care este MOISEI şi nu Moise. Este şi mai interesantă locaţia muntelui de unde a adus
Tablele Legii, cine şi unde s-a turnat viţelul de aur, cine erau adepţii cu care a hoinărit prin pustiu, pe
unde au trecut în Marea Roşie, şi cine erau egiptenii care îi urmăreau, din a căror robie au scăpat.)
METANOIA. Cuvânt grecesc însemnâd "schimbarea minţii", a spiritului, întoarcerea la
Dumnezeu. Tradus în româneşte prin "pocăinţă".
MOISE. Cel mai mare conducator al poporului evreu, cel care i-a scos din robia Egiptului şi l-
a dus spre Canaan, unde însă el nu va intra. Prin el, Iahve a dat poporului ales Legea (Tora). I se
atribuie primele cinci cărti din Biblie (Pentateucul). În prima dintre ele, Facerea, cea dintâi ţară pe care
o inregistrează e Havila, identificată în cartea de faţă.cu "Ţara Vlah" (Valahia). Cum Moise a trăit până
pe la 1230 î.H., reiese că cea mai veche atestare a Valahiei datează din secolul XIII î.H. (NOTA
PAGINATORULUI: Moise era pelasg iar egipt la pelasgi însemna străinătate, ceva din exterior (un
fel de abroad al închipuiţilor englezi de azi). În realitate Biblia este VEGANĂ DEVENITĂ
GETICĂ PRIN ADOPŢIA LIMBII VEGANE (EXTRATERESTRE), LIMBA ADAMICĂ,
LIMBA ROMÂNĂ (CE ARE UN SISTEM DE ÎNCIFRARE DE TIP MATEMATIC), şi se
numea PUIUL găsindu-se la TISMANA loc de unde a fost furată prin copiere de o sectă de tădători
(evrei), iar originalului i s-a dat foc, pentru ştergerea urmelor. Dacă Moise este „creatorul” primelor
cinci capitole din Biblia aceasta el este sigur şi cel care a participat la furtul ei şi apoi la plecarea
(exodul) precipitată prin pustiul de la nordul Mării Negre prin Georgia, Armenia, Turcia, Siria de azi
până la Ierusalim (vechi oraş pelasg care înseamnă în traducere „vedenia raiului”) unde compilând
Puiul copiat prin extragerea vocalelor, anagramări ale denumirilor şi numelor a inventat Tora. Apoi
popii evrei au scris Biblia (prin hoţie şi nu prin „inspiraţie divină”) pe care au trimis-o în lume pe
variantă ebraică şi apoi grecească, ca se ne parvină ca o „carte sfântă” a altora, fiindcă de a noastră noi
uitasem. De la noi au plecat mulţi cu misiuni pe pământ ca un RAM ajuns în India RAMA, care acolo
era venerat ca un prinţ al înţelepciunii. Numai Moisei al nostru după ce şi-a îmbânzit turma de hoţi
timp de 40 de ani prin pustiu i s-a dat voie să revină acasă fără el. Dacii au fost şi sunt toleranţi, însă
Dumnezeu nu i-a permis marelui Moise să pună piciorul în ţara pe care a tâlhărit-o atât de pervers în
ceea ce era mai sensibil şi l-a îngropat la Varna, mai precis la Ezerovo, unde i-a fost găsit inelul de aur
cu scris pelasg – get – dac – român ce curge normal din limba adamică, iniţială pe care nici chiar
hoţii bibliei n-au negat-o. Limba română se înrudeşte cu toate limbile lumii fiindcă din ea provin toate
idioamele. Babilonul sau amestecarea graiurilor s-a produs la noi prin crearea matematică de către
călugări a idioamelor: sanscrit la Putna, grec la Slon (Aluniş Buzău), ebraic la Tismana (de unde s-
a furat şi BIBLIA GETICĂ), latin la Curtea de Argeş.)
ONIX. Piatră semipreţioasă, varietate de agat, indicată ca existând în "ţara Havila", alături de
bdeliu şide aur. (NOTA PAGINATORULUI: verificaţi şi oricalc, ce se găsea din belşug pe vremea
Daciei Preistorice şi care cred că a fost exploatat până la radere de străini, aşa cum se întâmplă şi azi
cu alte bogăţii.)
OVIDIUS NASO. Mare poet latin (43 î.H. -17 d.H.). Nu se cumoaşte motivul pentru care a
fost exilat de August care nu suporta un concurent (motive politice şi de femei din protipndadă) 1a
Tomis, unde a murit. Spre a i se ridica pedeapsa, scria poeme sumbre despre Dacia Pontică şi locuitorii
săi. În realitate, i-a preţuit pe geti şi a scris poeme în limba lor, opere din păcate pierdute. ((NOTA
PAGINATORULUI: suspect au mai fost pierdute o seamă de documente şi odoare pe la Viena,
Budapesta, Ermitaj, Vatican, şi alte locuri care nu vor să se afle adevărul ca să nu se constate
goliciunea lor biscisnică de epigoni ai dacilor.)
TABULA PEUTINGERIANĂ. Hartă din sec. III d.H., cuprinzând şi Dacia Traiana, cu
Dunărea şi multe cetăţi cunoscute din izvoarele antice.

Ravenna - Mozaic în San Apollinaire Nuovo Basilica

MOISE IUSTINIAN ŞI STAFUL

 CEI TREI MAGI

GASPAR BALTAZAR
IISUS PESCAR DE OAMENI MAICA SFÂNTĂ CU FIUL SFÂNT

LAZĂR ÎNVIAT

HRISTOS LUPTĂTOR
 ULTIMA CINĂ

IISUS

CRUCEA
BOTEZUL DOMNULUI ŞI SFÂNTUL DUH SAMARITEANA

SFÂNTUL VITALIS
 IUSTINIAN

TEODORA SFÂTUL APOLENARIS

PĂSTORUL CEL BUN SACRIFICIUL PENTRU DUMNEZEU

 ADAM ŞI EVA

ADAM ARÂND ADAM PLÂNGÂND

BOTEZUL DOMNULUI