Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TINERETULUI ŞI SPORTULUI
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ “...............”
PROIECT DE ABSOLVIRE
COORDONATOR: ABSOLVENT:
2016
ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR SUPUSI
DIALIZEI RENALE PRIN
HEMODIALIZĂ
Cuprins
Argument
2.1. Definiţie
2.2. Tipuri de hemodializa
2.3. Tipuri de acces vascular
2.4. Indicatii
2.5. Eficienta
2.6. Riscuri si accidente
2.7. Atentionari
Capitolul III. Rolul asistentei medicale in ingrijirea pacientului cu Dializa renala prin
Hemodializa
Concluzii
Bibliografie
Argument
Unul dintre motivele pentru care mi-am ales această afecțiune, ca temă de studiu, este și
importanța pe care noi, cadrele medii, trebuie să o acordăm, mai întâi de orice, perioadei de
prespitalizare când șansa bolnavilor este în mâinile noastre.
Pentru pacienţii recent diagnosticaţi cu insuficienţă renală, perspectiva de a face dializă poate
fi o experiență înfricoşătoare. Pentru a scăpa de anxietatea produsă de tratamentul prin dializă,
este important să vă pregătiți din timp. În acest fel vă veți asigura că sunteți pregătit din punct
de vedere fizic, psihic şi emoţional pentru inceperea acestui, care are rolul de a vă susține
viața.
Astfel, sper ca aceasta lucrare sa-mi fie de mare ajutor in viitoarea mea profesie de asistent
medical generalist , pentru a opta in orice situatie si de a prveni recitivele bolii si daca este
posibil chiar sa-i dezvolt capacitatile fiziologice si psihologice.
Capitolul I. Aparatul excretor si excretia.Anatomie si fiziologie.
Situatia topografica. Rinichii sunt situati în regiune cea mai profunda a cavitatii abdominale,
de o parte si de alta a coloanei vertebrale, proiectându-se pe o zona cuprinsa între ultimele 2
vertebre toracale si primele 3 vertebre lombare.
Rinichiul stâng este situat cu o jumatate de corp de vertebra mai sus decât cel drept.
Configuraţia externă
El prezintă:
-2 feţe - faţa anterioară;
-faţa posterioară;
-2 margini - o margine laterală convaxă;
-o margine medială concavă;
- 2 extremităţi - o extremitate superioară numită polul superior;
- o extremitate inferioară numită polul inferior.
El este alcătuit din două zone: o zonă periferică cu grosimea de 7-8 mm,
numită substanţa corticală şi o zonă centrală numită substanţa medulară.
Aceste două substanţe se întrepătrund, neexistând o delimitare netă între ele.
Secţiune longitudinală prin rinichi
a) Arterele renale (stânga, dreapta) - ramuri directe în aorta. Artera stânga este mai scurta
decât cea dreapta.
Aceasta se divide în interiorul rinichiului, ajungând în final la nivelul glomerulului renal. Aici
se divide într-o vasta retea capilara care hraneste tubii contorti dupa care se varsa în venele
renale.
b) Venele - debuteaza în corticala rinichiului numite vene stelare . Aceste vene stelare se
grupeaza în vene lobulare (între piramidele Ferrein), se varsa în vene arcuate ce au traseu
invers arterei arcuate.
CAILE URINALE
.
URETRA
FORMAREA URINEI
2.1. Definiţie
Hemodializa este una din cele mai eficiente metode pentru tratamentul insuficienţei renale
avansate. Această procedura terapeutică este foarte populară şi ajută sute de mii de pacienţi să
îşi desfăşoare activităţile curente, să se bucure de viaţă şi să îşi exercite profesiile şi hobby-
uriule, în ciuda suferinţei renale cronice.
Boala renală cronică şi insuficientă renală acută sunt afecţiuni care reduc capacitatea
rinichilor de a-şi îndeplini în mod corespunzător funcţiile în organism, în principal cele de
metabolizare şi excreţie a unor substanţe cu potenţial toxic. Dacă aceste substanţe sau
metabolitii lor nu sunt eliminaţi prin urină, se pot acumula în interiorul organismului şi pot
influenţă nefavorabil alte organe şi sisteme.
Hemodializă este un proces care foloseşte o membrană artificila (făcută de om) pentru a:
- Elimina din organism produşi metabolici precum uree;
- Restabili echilibrul electrolitic în sânge;
- Elimina fluidele în exces din organism.
2.2. Tipuri de hemodializa
- Hemodializă în centru: pacientul se prezintă pentru fiecare şedinţa de dializă la spital sau la
un centru medical specializat. Hemodializa este efectuată de obicei trei zile pe săptămâna şi o
şedinţa durează între 3 şi 5 ore;
- Hemodializă la domiciliu: pacientul îşi realizează dializa acasă, însă doar după ce este
pregătit într-un mod adecvat de către specialist. În această situaţie pacientul îşi poate face
dializă la două zile (în total 3 şedinţe săptămânale). În funcţie de sfaturile medicului şi
particularităţile clinice se va stabili durata unei şedinţe. Uneori şedinţele pot dura şi 6 ore şi
sunt influenţate şi de starea generală a pacientului;
- Hemodializă zilnică la domiciliu: se realizează de către pacient, doar după ce medicul
curant îi explică procedura. O astfel de procedura se poate face 5 - 7 zile pe săptămâna iar o
şedinţa durează aproximativ 3 ore;
- Hemodializă nocturnă la domiciliu: hemodializă în această situaţie se realizează de către
pacient (după o pregătire atent acordată de medic), se pot face 3 - 7 şedinţe nocturne pe
săptămâna. Şedinţele se fac peste noapte, şi durează între 6 - 8 ore. Înainte că tratamentul să
fie început, medicul trebuie să stabilească locul de acces pentru tuburi. Acesta se numeşte loc
de acces al dializei şi va fi folosit la fiecare sesiune de dializă. Accesul venos se stabileşte şi
în funcţie de cât de rapid trebuie iniţiat tratamentul.
Adesea locul fistulei este la nivelul vaselor din membrul superior (antebraţ), însă întotdeauna
se alege membrul nondominant (care nu este folosit foarte mult). Cel mai adesea fistula este
realizată între artera radială şi vena cefalică (la nivelul antebraţului) sau între arteră brahială şi
venă cefalică (la nivelul cotului). O dată creată, fistulă permite accesul la fiecare şedinţa de
hemodializă. Trebuie precizat însă că uneori pot trece chiar şi câteva luni până când fistulă se
va matură. În timpul tratamentul în fistulă sunt introduse două ace: unul să scoată sânge iar
celălalt să îl readucă în vas.
Unul din cele mai importante avantaje ale acestei metode de acces este reprezentat de faptul
că fistulă nu se va bloca cu trombi şi cheaguri (nu se va obstruă) atât de des că alte cai de
acces. Este considerată drept cea mai eficientă metodă de acces pentru dializă şi cea mai
durabilă, în plus şedinţele durează mai puţin folosind această metodă deoarece viteză sângelui
este mai mare. Principalele complicaţii asociate formării ei sunt infecţii locale şi tromboză.
Uneori poate să apară sindromul de furt volemic (există un flux sangvin foarte crescut prin
fistulă, în timp ce vascularizarea restului membrului este redusă). Că urmare a acestui furt
pacientul poate prezenţa dureri, modificarea temperaturii locale şi chiar leziuni cutanate
importante.
2. Graft: este o metodă de acces vascular care foloseşte un tub sintetic implantat sub pielea
braţului
În mare este foarte similar fistulelor, cu excepţia că anastomoză arterio-venoasă este obţinută
prin intercalarea unui tub artificial. Se recomandă în cazul pacienţilor cu vene subţiri sau cu
calibru redus. Tubul montat devine astfel o venă artificială ce poate fi utilizat de mai multe ori
în vederea obţinerii accesului vascular (venos) în timpul hemodializei.
Graftul nu necesită perioada de măturare de care are nevoie fistula pentru a deveni în totalitate
funcţională, din acest motiv graftul putând fi folosit încă din prima săptămâna de la montare.
Spre deosebire de fistulă, graftul are mai multe complicaţii deoarece este un material străin, se
poate infectă sau bloca mult mai frecvent şi uneori trebuie înlocuit destul de des.
Grafturile se pot îngustă, mai ales în aval de zona de legătură cu venă, iar aceste modificări de
calibru sunt factori de risc pentu trombozare. Cel mai frecvent tip de graft folosit pentru
hemodializă este cel făcut din politetrafluoroetilen, însă se pot folosi şi vene sterilizate şi
tratate cu substanţe chimice speciale, aceste vene având provenienţă animală.
Deoarece cateterul se poate infecta sau se poate obstrua, el nu este considerat întotdeauna o
cale eficientă de acces pentru dializă şi este folosită de aceea doar rar. Dacă însă pacientul are
indicaţie imediată de dializă, cateterul poate fi o opţiune, cel puţin până când se realizează o
cale permanentă de acces. În cazul insuficienţei renale acute hemodializă se poate realiza până
când funcţia renală revine la parametri normali.
2.4. Indicatii
Hemodializa este o metode terapeutică recomandată mai ales după ce apar simptome grave
sau chiar complicaţii ale insuficienţei renale.
Aceste simptome sau complicaţii, care subliniază necesitatea dializei pot include:
- Simptome şi semne sugestive pentru sindromul uremic: greţuri, vărsături, diminuarea
apetitului, astenie, apariţia chiciurei uremice (tegumentele capătă aspect catifelat, şi la
suprafaţă lor se depune un material albicios);
- Simptome ale hiperkalemiei;
- Semne ale incapacităţii rinichilor de a elimina fluidele acumulate în exces: edeme
generalizate;
- Semne ale acidozei (acumulare de acid în sânge);
- Inflamatia pericardului (sacul fibros care adăposteşte inima) - pericardită.
Principalele afecţiuni care prin evoluţia lor cronică determina insuficientă renală sau
boală renală terminală, ambele cu indicaţie de hemodializă sunt:
- Diabetul zaharat (nefropatia diabetică);
- Hipertensiunea reno-vasculară;
- Glomerulonefrită;
- Vasculite;
- Boală polichistică renală.
Hemodializă este indicată şi când apar semne ale insuficienţei renale acute. Într-o astfel de
situaţie dializă este realizată cu foarte mare precauţie, deoarece ea poate scădea tensiunea
arterială, poate favoriza apariţia aritmiilor cardiace (tulburări ale ritmului normal) sau poate
induce apariţia altor modificări ce agravează insuficientă renală deja existenţa.
Hemodializă este indicată în momentul în care pacientul nu mai are decât 10 - 15% din rinichi
funcţional. Reducerea dramatică a funcţiei poate sau nu să fie anunţată prin simptome şi
semne de alarmă (precum cele prezentate mai sus). În mod normal, dacă pacientul se prezintă
la spital în vederea tratării şi tinerii sub observaţie a unor afecţiuni renale cronice, dializă este
începută cu mult înainte că starea rinichilor să se degradeze atât de mult încât să apară riscul
de complicaţii vitale.
Dializă poate ajută foarte mult organismul să facă faţă hipertensiunii arteriale şi să menţină un
echilibru acido-bazic şi hidroelectrolitic în limite normale, chiar şi în prezenţa afecţiunii
renale cronice. Medicul personal este cel care decide momentul din care se va realiza
hemodializă, în funcţie de mai mulţi factori printre care: starea generală de sănătate, stare
funcţională a rinichilor (determinată prin teste specifice - atât sangvine cât şi urinare), semne
şi simptome clinice, calitatea vieţii şi preferinţă personală a pacientului.
2.5. Eficienta
Hemodializa poate ameliora semnificativ calitatea vieţii pacienţilor şi poate creşte speranţa de
viaţă. Totuşi, hemodializă suplineşte doar 10% din funcţia renală. Nu poate să vindece boală
renală cronică şi nici să anuleze leziunile asociate evoluţiei îndelungate a acesteia.
Nu influenţează şi nici nu anulează evoluţia insuficienţei renale acute, însă este foarte
eficientă când apar probleme de natură hidroelectrolitică ce determina apariţia unor simptome
severe. Unii pacienţi care dezvoltă insuficientă renală acută rămân dependenţi de hemodializă
şi chiar şi în prezenţa acesteia vor dezvoltă în final insuficientă renală cronică.
Majoritatea complicatiilor asociate hemodializei pot fi prevenite sau tratate cu usurinta daca
pacientul este atent monitorizat in timpul fiecarei sedinte.
Complicatiile posibile pot include:
- Apariţia hipotensiunii arteriale: este considerată cea mai frecventa complicaţie a
hemodializei. Apare mai frecvent la femei şi la pacienţii cu vârstă de peste 60 de ani;
- Crampe musculare: dacă apar, caracterizează a două parte a şedinţei de dializă;
- Aritmii;
- Pericardită: apare dacă dializă nu este eficientă;
- Greţuri, vărsături, cefalee, confuzie (stare numită dezechilibru indus de dializă);
- Infecţii, mai ales dacă pacientul are un cateter venos că linie de acces pentru dializă;
- Formarea trombilor şi obstrucţia liniei de acces: mult mai frecvent pe cateter sau pe graft;
- Apariţia pruritului: este descris de foarte mulţi pacienţi şi se agravează adesea în timpul sau
imediat după finalizarea şedinţei;
- Tulburări ale somnului;
- Anemie: este una din complicaţiile frecvente ce apar atât că urmare a insuficienţei renale cât
şi a hemodializei;
- Afecţiuni osoase: apar că urmare a incapacităţii rinichiului de a se implică în metabolismul
vitaminei D. În plus, supraproducţia de parathormon, care apare în insuficientă renală, poate
scoate calciul din oase;
- Depresie, anxietate;
- Supraîncărcare volemică: în cazul în care pacientul nu respectă restricţiile dietetice impuse
de către medic;
- Hemoragii, uneori severe, în funcţie de tipul de acces;
- Infecţii sistemice, endocardite (infecţii ale vâlvelor cardiace), osteomielite (infecţii ale
osului), sau chiar sepsis;
- Complicaţii tehnice: emboli în dializor.
Alegerea între hemodializă şi dializă peritoneală este o opţiune care ţine seama şi de stilul de
viaţă al fiecărui pacient, de alte afecţiuni medicale coexistente, de particularităţi ale
organismului (greutate, înălţime). Pacienţii care au valori fluctuante ale tensiunii arteriale că
urmare a hemodializei (situaţie numită instabilitate hemodinamică) vor trebui chiar să
întrerupă acest tip de tratament şi se poate trece la dializă peritoneală.
Unii pacienţi sunt dializati până când se poate aplică o altă formă de tratament, în principal
până când pot primi un rinichi compatibil pentru realizarea unui transplant. În cazul în care
transplantul nu are succes, se va trece din nou la dializă.
Chiar dacă pacientul este hemodializat, acesta trebuie să îşi administreze tratamentul
medicamentos conform recomandărilor medicului, pentru a asigura succes global al terapiei.
Cât timp se realizează dializă, pacientul va primi un tratament specific. Acesta poate include
medicamente care să menţină echilibrul hidroelectrolitic al organismului, reglând în principal
concentraţia ionilor de sodiu şi potasiu.
Pentru prevenirea apariţiei cheagurilor sangvine (trombilor) care să blocheze calea de acces
pentru dializă se pot prescrie anticoagulante. Hipertensiunea trebuie şi ea controlată adecvat,
atât prin terapie cât şi prin regim dietetic şi pacientul poate primi şi eritropietina care să
stimuleze producerea medulară de eritrocite (celule roşii) pentru tratarea anemiei.
Capitolul III. Rolul asistentei medicale in ingrijirea pacientului cu Dializa
renala prin Hemodializa
Bolnavul este condus de asistent în salonul prealabil hotărât de către medic. Salonul se alege
în funcţie de starea pacientului (diagnostic, gravitatea şi stadiul bolii) şi sex. Asistentul
conduce bolnavul în salon, îl ajută să-şi aranjeze obiectele personale în noptieră şi să se
instaleze comod şi în poziţia indicată de medic în pat.
Bolnavului se aduce la cunoştinţă regulamentul de ordine interioară a secţiei precum şi
indicaţiile medicului referitoare la alimentaţie, poziţie indicată dacă este cazul şi scopul
acestuia. Asemenea i se explică necesitatea şi modul recoltări de produse biologice şi
patologice în vederea efectuării analizelor de laborator indicate de medic.
Se vor asigura condiţiile de mediu necesare ameliorării şi vindecării bolii. Pentru a crea un
mediu de securitate şi confort şi pentru a diminua factorii de stres este indicat că saloanele să
aibă o capacitate de 4 , max. 6 paturi cu o temperatura de 18-20°C să fie curate, liniştite şi
bine aerisite cu aer umidificat.
Patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă atât cerinţele de
confort a pacientului, cât şi ale personalului de îngrijire. Trebuie să-i permită pacientului să
se poată mişcă în voie, să nu-i limiteze mişcările, să poată la nevoie să coboare din pat, să
poate stă în poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod de podea. Patul trebuie să permită
că asistentă să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigaţie şi tratament cât mai comod.
Patul trebuie să fie uşor de manipulat şi curăţat, prevăzut cu rotiţe, dispozitiv de ridicare şi la
nevoie apărătoare.
Patul va fi acoperit cu un cearşaf, muşama şi aleză. Pacientului i se oferă două perne şi o
pătură din lână moale, uşor de întreţinut. Lenjeria trebuie să fie din bumbac cu cât mai puţine
cusături. Cearşaful trebuie să fie destul de mare pentru a intră sub saltea.
Schimbarea lenjeriei de pat
Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de baza, adică din îngrijirile acordate de asistenta
medicală cu scopul de a asigura confortul şi igienă bolnavului.
Constă în menţinerea pielii în stare de curăţenie perfectă şi în prevenirea apariţiei leziunilor
cutanate, fiind o condiţie esenţială a vindecării .
Toaletă pacientului poate fi :
- zilnică pe regiuni ;
- săptămânală sau baia generală
În funcţie de tipul pacientului acesta :
- nu are nevoie de ajutor ;
- are nevoie de sprijin fizic şi psihic ;
- are nevoie de ajutor parţial ;
Obiective :
Asistenta va supraveghea bolnavul până la completa să trezire, trebuie să-şi dea seama dacă
operatul este prea palid, dacă anormal agitat, dacă operatul este într-o stare gravă, dacă
prezintă transpiraţii reci sau cianoză.
După trezirea bolnavului, asistenţă îi va pune pernă, îl va servi cu ceai sau apă dacă nu este
contraindicat. În caz de indicaţii îi va umezi limba, buzele cu comprese ude.
Captarea eliminarilor
Captarea urinei
Servirea urinarelor se face în mod asemănător cu a bazinetelor. După utilizare se golesc
imediat, se spală la jet de apă caldă şi se dezinfectează.
Nu trebuie ignorat cantitatea, culoarea, mirosul urinei; poate indică unele diagnostice.
Captarea sputei
Se face în recipiente spălate, sterilizate, uscate şi în care se pune soluţie lizol 3% sau fenol
2,5%, amestecată cu sodă caustică. Atunci când se recoltează în vederea unor analize de
laborator nu se foloseşte dezinfectant. Se instruieşte pacientul să nu înghită spută, să nu o
împrăştie, să folosească recipientul dat. I se asigura scuipători de rulaj pentru a se putea
schimbă la nevoie. După golire, se spală cu apă rece, apoi cu apă caldă, cu perii special ţinute
în soluţie dezinfectantă. Se sterilizează zilnic prin fierbere sau autoclavare.
Captarea varsaturilor
Pacientul se aşează în funcţie de starea generală în poziţie şezând, decubit dorsal cu capul
întors într-o parte, decubit lateral (poziţie de siguranţă). Lenjeria de pat se protejează cu
muşama şi aleză, iar pacientul cu un prosop în jurul gâtului. Proteză dentară mobilă se
îndepărtează unde este cazul şi se oferă pacientului o tăviţă renală.
Se încurajează pacientul, i se oferă pahar cu apă să-şi clătească gură. I se oferă cuburi de
gheaţă, lichide reci în cantităţi mici.
a. Pulsul
Poate fi luat pe orice arteră accesibilă palpării care poate fi comprimată pe un plan
osos(arteră radială,temporală,carotidă,femurală,humerală,pedioasa posterioară).
Pacientul va fi în repaus fizic şi psihic timp de 10-15 minute înainte de numărare.Se
reperează şanţul radial la extremitatea distală a antebraţului în continuarea policelui.
Palparea pulsului se face cu varful degetelor index,mediu şi inelar de la mana
dreapta. Se execută o uşoară presiune asupra peretelui arterial cu cele trei degete pînă la
perceperea zvicniturilor pline ale pulsului. Fixarea degetelor se realizează cu ajutorul policelui
care îmbrăţişează antebraţul la nivelul respectiv.Numărarea se face timp de un minut cu
ajutorul unui ceas cu secundar.
Notarea în foaia de temperatura se face cu pix roşu, pentru fiecare linie orizontală
socotindu-se patru pulsaţii.
Valorile normale la adult fiind între 60-80 pulsaţii/minut.
b. Tensiunea arterială
Pentru măsurarea tensiunii arteriale pacientul va fi pregătit fizic şi psihic.
Se aplică manşeta sprijinită şi în extensie cu braţul,se fixează membrană
stetoscopului pe arteră humerală sub marginea interioară a mansetei.Se introduc olivele
stetoscopului în urechi, se pompează aer în manşetă pneumatică cu ajutorul parei de cauciuc
pană la dispariţia zgomotelor pulsatile. Se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin
deschiderea supapei pană cand se percepe primul zgomot arterial care reprezintă valoarea
tensiunii arteriale maxime. Se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau acul
manometrului pentru a fi consemnată. Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale
devenind tot mai puternice, se reţine valoarea indicată de coloana de mercur sau de acul
manometrului în momentul în care zgomotele dispar,această valoare reprezentând tensiunea
arterială minimă.
Se notează în foaia de temperatura valorile obţinute cu linie orizontală de culoare
roşie,socotind pentru fiecare linie a foii o unitate de coloana de mercur. Se unesc liniile
orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat.
Valorile normale la adult fiind de: tensiune arterială maximă 115-140 mmHg iar
tensiunea arterială minimă 75-90 mmHg.
c. Respiraţia
În timpul măsurării respiraţiei pacientul va fi aşezat în decubit dorsal fără a explica
tehnica ce urmează să fie efectuată.Se numără inspiraţiile timp de un minut.Aprecierea
respiraţiei se poate face prin simplă observare a mişcărilor respiratorii prin ridicarea şi
revenirea toracelui la normal.
Pe foaia de temperatura se notează cu verde,fiecare linie orizontală reprezentînd două
respiraţii.
Valorile normale la adult: seară 20 respiraţii/minut, dimineaţă 18 respiraţii/minut.
d. Diureza
Pentru determinarea cantităţii de urină emisă în 24 de ore se va instrui pacientul să
urineze numai în urinar timp de 24 de ore.Vasele cilindrice gradate vor fi bine acoperite şi
ţinute la răcoare pentru a împiedică procesele de fermentaţie.
Alături de înregistrarea valorii diurezei se va nota şi cantitatea de lichide
ingerate.Raportul dintre cantitatea de lichide ingerate şi cele eliminate reflectă bilanţul
circulaţiei apei în organism.
Valoarea normală este circa 1500 ml/24 de ore.La bărbaţi este de 1200-1800 ml/24
de ore, la femei 1000-1400 ml/24 de ore.
2.5. Alimentatia bolnavului
Asistenta medicală are un rol important în îngrijirea postoperatorie, ea efectuând atât îngrijiri autonome,
cât şi delegate la indicaţia medicului. Alături de asistenta participa o întreagă echipa.
Perioada postoperatorie este intervalul dintre sfârşitul operaţiei şi vindecarea completă a bolnavului. În
timpul operaţiei, asistenţă pregăteşte salonul şi patul pentru primirea pacientului, într-un salon cu paturi
puţine, cât mai izolat de zgomote; temperatura camerei să nu depăşească 20-22 ºC, lumina să fie cât mai
redusă; patul să fie cu lenjerie curată, prevăzut cu muşama şi aleză şi accesibil din trei părţi.
Definiţie:
Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin intermediul unui
ac de puncţie.
Scopul:
- explorator - recoltarea sângelui pentru examene de laborator (biochimice,
hematologice, serologice şi bacterologice)
- terapeutic - administrarea unor medicamente sub forma injecţiei şi a perfuziei
intravenoase; executarea transfuziei de sânge sau derivate ale sângelui.
Pregătirea pacientului:
Psihică:
- se explică necesitatea şi în ce constă tehnica, precum şi faptul că nu este dureroasă
Fizică:
- se poziţionează confortabil pacientul
- se dezinfectează tegumentele
- se aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm deasupra locului puncţiei, astfel încât să
oprească circulaţia venoasă
- se recomandă pacientului să stângă pumnul, venele devenind turgescente.
Materiale necesare :
- de protecţie: pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză
- dezinfectante
- instrumentar şi materiale sterile: ace, seringi, pense, mănuşi chirurgicale, tampoane
- alte materiale: garou, eprubete, etichete, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii
perfuzabile, tăviţă renală.
Tehnica:
- se spală mâinile şi se îmbracă mănuşile
- se poziţionează garoul la circa 7-8 cm mai sus de locul de elecţie, evitând
compresiunea arterei
- se fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul puncţiei, exercitând o
uşoară compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor vecine
- se pătrunde oblic cu acul, fluturaşul sau flexula traversând în ordine tegumentul, apoi
peretele venos trecând de rezistenţa elastică până când acul înaintează în gol
- se schimbă direcţia acului poziţionându-l orizontal, înaintând 1-2 cm. În lumenul
venei
- se aspiră pentru a controla prezenţa acului în venă
- se sistează staza venoasă – după recoltare, înainte de injectare
- se continuă tehnica în funcţie de scopul puncţiei
- se aplică tamponul îmbibat cu alcool şi se retrage acul brusc
- se comprimă locul puncţiei 1-3 minute
Incidente şi accidente:
- hematom
- perforarea peretelui opus
- ameţeli, paloare, lipotimie
Cistografia - este o metodă de exploatare radiologică a vezicii urinare care se poate executa
prin:
-radiografie simplă vezicală;
-radiografie după umplerea vezicii urinare cu substanţe de contrast sterilă [iodura de sodiu 10-
20%, 250-200 ml cu ajutorul seringii Guyon], eventual amestecată cu aer.
Materiale necesare:
-materiale pentru efectuarea unei clisme;
-sonda Nelaton sterilă;
-soluţie sterilă de acid booric;
-seringa Guyon sterilă;
-substanţă de contrast, ioduri de sodiu 10% sau soluţie Odiston;
-pensă hemostatică;
-mănuşi de cauciuc sterile;
-tăviţă renală.
Pregătirea bolnavului:
-se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii;
-se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare cu apă caldă;
-bolnavul este condus la serviciul radiologie, ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în decubit
dorsal pe masa radiologică.
Participarea la cistografie:
-spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
-se îmbracă mănuşile sterile;
-se introduce sonda Nelaton sterilă în vezica urinară şi se spală vezica cu soluţie sterilă de
acid boric;
-în seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodura de Na sterilă sau Odiston şi se introduce în
vezică;
-se închide sonda cu o pensă hemostatică
-bolnavul este rugat să nu urineze decât după terminarea examenului cistografic;
-medicul execută imediat radiografia
Corectarea echilibrului hidroelectrolitic
-se va urmări şi nota cu foarte mare exactitate cantităţile de lichide pierdute şi se vor administra
lichide câte 50-60 ml pentru fiecare grad de febră, deoarece cantitatea de lichide administrate în
24 de ore este în funcţie de pierderi, la care se adaugă 400-500 ml;
-la calcularea aportului de lichide se vor lua în considerare lichidele ingerate din băuturi sau
alimente, perfuzie, clisme;
-pentru a preveni hiperhidratarea se controlează zilnic greutatea corporală;
-aportul de sodiu va fi redus la 1 g/zi;
-când hidratarea orală nu este posibilă, cantitatea necesară de lichide se va introduce i.v. în
pefuzie lentă folosind glucoza 10-20%;
-calea de administrare şi compoziţia lichidelor în vederea menţinerii echilibrului
hidroelectrolitic vor fi stabilite de medic în funcţie de ionogramă;
Hemodializa este cea mai eficace metodă de epurare extrarenală, epurează sângele în afara
organismului utilizând pentru dializă membrane de celofan sau cuprofan.
Pentru acest scop există mai multe tipuri de aparate:
a) aparat cu membrană dializantă în formă de tub;
b) aparat cu membrană întinsă între două placi din material plastic;
c) rinichi cu fibre capilare.
Elementul esenţial al rinichiului artificial este membrana dializantă. Aceasta permite
schimburile de substanţă între sânge şi lichidul dializant.
2. Pregătirea bolnavului
-se face pregătirea psihică a bolnavului dacă starea generală o permite şi se administrează un
calmant;
-înainte de începerea intervenţiei, asistenta va recolta sânge pentru determinarea compuşilor
azotaţi, a rezervei alcaline, hemogramei şi hematocritului;
-bolnavul este aşezat într-un pat balanţă, comod, deoarece şedinţa poate dura 6-8 ore;
-capul şi toracele vor fi uşor ridicate, iar membrele superioare fixate în poziţii accesibile
denudării vaselor.
3.Efectuarea tehnicii
-se umple tubul de celofan cu sânge proaspăt conservat;
-se pregătesc câmpul operator şi se serveşte medicul pentru descoperirea chirurgicală a arterei
şi venei;
-medicul fixează şi racordează tubulatura aparatului la cele două canule;
-se dă drumul la sângele arterial al bolnavului în aparat;
-pe măsură ce sângele bolnavului intră în aparat, sângele conservat din tubul de celofan intră în
vena bolnavului;
IN ZIUA PRECEDENTA
REPAUS ;
-regimul alimentar să fie uşor digerabil şi cu consum de lichide pentru menţinerea tensiunii
arteriale, dezintoxicarea şi mărirea diurezei, diminuarea setei şi acidozei postoperatorii.
Alte pregătiri pentru intervenţie:
-antibioterapice când se anticipează apariţia unei infecţii postoperatorii
IN SEARA ZILEI PRECEDENTE
Pregătirea pielii
-se face baia generală, la duş (după clisma evacuatoare) :
-spălatul părului, toaleta buco-dentară, toaleta nasului ;
-se verifică regiunea inghinală, ombilicul, axilele, unghiile (scurte, fără lac de unhii),
picioarele, spaţiile interdigitale.
Cu un aparat de ras propriu se rade părul cât mai larg în funcţie de zonă, cât mai aproape de
momentul intervenţiei pentru a evita proliferarea germenilor la nivelul escoriaţiilor cutanate şi se
badijonează cu un antiseptic regiunea rasă , aplicând apoi pansament antiseptic uscat. (în unele cazuri se
pot folosi creme depilatoare).
Pregătirea tubului digestiv :
-clismă evacuatoare (cu excepţia intervenţiilor pe colon),
-nu se dau purgative se face duş după clismă;
-alimentaţie lejeră : supă de legume, băuturi dulci sau alcaline.
IN ZIUA INTERVENŢIEI
-bolnavul nu mai bea
-se face eventual o clismă cu 4 ore înaintea intervenţiei,
-se îndepărtează bijuteriile,
-se îndepărtează proteza dentară care se păstrează în cana cu apă,
-se rebadijonează cu un antiseptic colorat regiunea rasă.
-se îmbracă pacientul cu lenjerie curată, în funcţie de intervenţie;
-se pregătesc documentele : foaia de observaţie, analize, radiografii, care vor însoţi pacientul.
*Se face numai însoţit de asistenta medicală, care are obligaţia să predea pacientul asistentei
de anestezie, împreună cu toată documentaţia şi alte observaţii survenite ulterior şi foarte importante
pentru intervenţia chirurgicală.
*Transportul se face cu un brancard, pat rulant, cărucior în funcţie de boală şi bolnav.
*Bolnavul trebuie aşezat confortabil şi acoperit .
În sala de preanestezie
-se verifică regiunea rasă şi se notează eventualele escoriaţii (eczeme, intertrigo etc.);
-se verifică starea de curăţenie : regiunea inghinală, ombilicul, axilele, spaţiile interdigitale,
unghiile;
-se verifică dacă s-a îndepărtat proteza dentară;
-se pregătesc zonele pentru perfuzie prin badijonarea cu antiseptice colorate;
-instalarea sondei urinare " a Demeure" (sau, după caz, se goleşte vezica urinară) de către asistenta de
sală, după spălatul chirurgical al mâinilor, îmbrăcatul cu echipament steril, câmp steril în zona
genito – urinară.
În sala de operaţie
O dată adus pacientul în terapie intensivă, asistentei medicale îi revine sarcina să-i acorde o
atenţie deosebită. Ea nu trebuie să uite că pacientul reacţionează la actul operator în funcţie de
tipul său reactiv. Trebuie să creadă şi să înţeleagă această reactivitate şi să caute să-i
liniştească pe pacienţi, să-i asigure că totul se va desfăşura în continuare în mod normal.
Asistenta medicală nu trebuie să uite că şi operaţia cea mai simplă poate să fie urmată de
complicaţii grave, de aceea, ea trebuie să acorde atenţie oricărui semnal de alarmă pe care îl
dă pacientul sau oricărui semn patologic pe care îl constată ea în starea generală a pacientului.
De aceea, odată ajuns în salon, pacientul va fi luat în primire de asistenta medicală, care va
ajuta ca el să fie pus în pat, se va îngriji să fie bine acoperit, să fie plasat comod. În general,
pacientul este adus în cameră însoţit de medicul anestezist şi de asistenta de anestezie, care va
urmări respiraţia, precum şi modul în care este transportat şi aşezat în pat.
Date clinice:
-starea mucoaselor – limba uscată sau umedă, saburală sau curată – indică starea de
hidratare a operatului;
-starea de calm sau agitaţia – toropeala sau agitaţia extremă exprimă o complicaţie
chirurgicală (hemoragie internă, peritonită postoperatorie);
-tensiunea arterială se măsoară ori de câte ori este nevoie în primele două ore după
operaţie, din 15 în 15 minute, din 30 în 30 de minute în următoarele şase ore şi din două
în două ore pentru următoarele 16 ore, notând datele în foaia de reanimare;
-urina: reluarea emisiei de urină în prima parte a zilei este un semn bun. La început,
cantitatea nu este abundentă, dar în două zile revine la normal. Se măsoară cantitatea şi
se observă aspectul. Dacă emisia de urină lipseşte, se practică sondajul vezical
-transpiraţia: dacă apare, se notează deoarece, în cazul în care este abundentă, poate
antrena pierderi de apă importante;
CAZUL I
1.Nevoia de a respia:
-Pacienta se prezinta cu o dispnee si ortopnee foarte severa, polipnee, cu respiratii
abdominale
-pacienta este nefumatoare
-torace normal conformat
-starea generala fiind influentata
3.Nevoia de a elimina
- pacienta prezinta probleme din punctul de vedere al eliminarii urinei,
-tranzitul intestinal este prezent
4.Nevoia de a se misca si a pastra o buna postura
-conditiile de viata sunt corespunzatoara
10.Nevoia de a comunica
-starea de constiinta este pastrata
-sistemul nervos se prezinta prin cecitate orientata temporar spatial
12.Nevoia de a se realiza
-pacienta nu prezinta probleme la aceasta nevoie
13.Nevoia de a recreea
-pacienta face plimbari zilnicee cu motivul recreerii
14.Nevoia de a invata
- pacienta nu mai este asa de dornica de a mai invata lucruri noi datorita starii genereal
nefavorabile.
Plan de ingrijire
ZIUA I
ZIUA III
ZIUA V
EVALUAREA FINALĂ
În urma îngrijirilor acordate în ultimile cinci zile, bolnavul se simte mai bine , dar va
urma să continue şedinţele de dializa pâna va putea face un transplant renal.
Pacienta a fost hidratată cu Glucoză şi ser fiziologic.
S-au urmărit şi s-au înregistrat zilnic funcţiile vitale şi vegetative. În urma celor cinci zile
starea pacientului s-a ameliorat.
CAZUL II
-Numele pacientului: I. L.
-Domiciliu: Bucuresti
-Varsta : 43
-Sex : F
-Motivul internarii: scaderea in greutate de aproximativ 4 kg/luna, astenie, dureri
retrostonale.
-Antecedente personale fizice patologice: rinichi drept absent, HTA esential
-Interventii chiriurgicale: hemodializa, si efectuarea sedintelor de dializa
1.Nevoia de a respira:
-prezinta freamat pectoral, sonoritate pulmonara in limite normale,
3.Nevoia de a elimina
- este prezent un murmur vezical, un tranzit intestinal afirmativ incetinit, prezinta scaune
odata la doua zile
10.Nevoia de a comunica
- pacienta este deschisa pentru comunicare.
-starea de constienta este pastrata
12.Nevoia de a recreea
-pacienta face iesiri zilnice.
13.Nevoia de a invata
- pacienta arata interesata sa invete si sa se recreeze in anumite moduri spre cultivarea
cunostintelor.
14.Nevoia de a realiza
- pacienta este prezinta stare de boala
ZIUA I
ZIUA II
ZIUA III
ZIUA IV
EVALUAREA FINALĂ
În urma îngrijirilor acordate în ultimile cinci zile, bolnavul se simte mai bine , dar va
urma să continue şedinţele de dializa pâna va putea face un transplant renal.
Calmantul folosit în urma operaşiei a fost Piafenul.Pacienta a fost hidratată cu Glucoză şi
ser fiziologic.
S-au urmărit şi s-au înregistrat zilnic funcţiile vitale şi vegetative. În urma celor cinci zile
starea pacientului s-a ameliorat.
CAZUL III
Numele pacientului: A. Z.
Domiciliu: Bucuresti
Varsta : 52 ani
Sexul : M
Motivul internarii: pacientul se interneaza de trei ori pe saptamana pentru sedintele de dializa.
Diagnostic principal : rinichi polichistici automizal dominant IRCS in prag de dializa.
Diagnostic secundar : - cardioparie ischemica
- BY-pass artocoronarian
- Hepatita cronica postvirusala
- Flegmon voluminos la spate
1.Nevoia de a respira:
Pacientul nu prezinta probleme de respiratie
3. Nevoia de a elimina
-pacientul nu poate elimina urina deoarece nu mai are rinichii
10.Nevoia de a comunica
-pacientul este intr-o stare de comunicare mereu
12.Nevoia de a se realize
-Pacientul este realizat din toate punctele de vedere
13.Nevoia de a recreea
- pacientul nu se poate deplasa in concedii pentru ca este legat de sedintele de dializa
14.Nevoia de a invata
- Pacientul este dornic de a invata si de a fi invatat, in ciuda situatiei in care se afla
ZIUA I
PROTOCOLUL SEDINTEI DE
A treia sedinta
Greutatea : 99 kg
Kilograme in plus: 3.6 kg
Temperatura: 36.5 C
Durata sedintei: 4h
Pompa de sange: 210 ml/h
Debit: 210 ml
Restituire: ser fiziologic 1 fl
Conectare: Ora 7: TA 120/80 mmhg
Ora 8: TA 120/70 mmhg
Ora 9: TA 120/60 mmhg
Ora 10: TA 120/70 mmhg
O ra 11: TA120/70 mmhg
ZIUA IV
EVALUARE FINALĂ
În urma sedinţelor de dializă pacientul se simte mai bine. Pacientul este supravegheat
mereu, de-alungul orelor de dializă, masurându-se tensiunea şi temperatura. Pacientul va
primi ser fiziologic după fiecare dialida, si medicamente necesare de întreţinere cum ar fi:
Calciu, fier, etc.
Se mai urmăresc şi funcţiile vitale şi vegetative.
Concluzii
Majoritatea bolilor de rinichi evoluează pană în stadiile târzii fără durere, fără simptome
sau cu simptome foarte nespecifice (oboseală, dureri de cap, greaţă în cursul dimineţii, urinat
în cantitate mare în cursul nopţii etc). Însă cateva analize simple efectuate anual pot depista
din timp problemele renale.
„În România, controlul anual de rutină, efectuat prin medicul de familie, al unor parametri
simpli de sînge şi urină nu este o obişnuinţă încă. Acest lucru s-ar putea schimbă în viitorul
foarte apropiat, odată cu introducerea obligativităţii controlului anual al stării de sănătate. Că
urmare, multe boli renale mai puţin zgomotoase, însă evoluand spre distrugerea ireversibilă a
rinichilor, sunt subdiagnosticate si ca urmare, subtratate.
Chiar şi diagnosticate, bolile renale se asociază de cele mai multe ori unor boli
cardiovasculare semnificative, cele două categorii de boli agravandu-se reciproc. Din păcate,
pentru mulţi medici din România, reducerea chiar uşoară a funcţiei renale nu reprezintă un
motiv deosebit de alarmă. În fapt, prezenţa unei uşoare reduceri a funcţiei renale ( cateodată
deductibilă doar din calcule nu foarte complicate) este un factor de risc pentru o evoluţie
proastă a pacientului cu boală de inima sau de vase, mult mai mare decît, să zicem,
colesterolul din sînge", arată prof. dr. Adrian Covic.
Trebuie ştiut că bolile grave de rinichi, chiar protejate prin dializă sau transplant renal, sunt
agrevate de afectarea importantă a calităţii vieţii, dar şi de apariţia unor boli asociate severe
(în primul rând ale inimii şi ale vaselor). Că urmare, situaţia ideală este aceea în care bolile
grave de rinichi sunt evitate sau tratate din fazele iniţiale.
Bibliografie
1.IFRIM M. et al. – Atlas de anatomie umanã Vol III, Sistemul nervos organele de simt.
Editura Stiintificã si Enciclopedicã, Bucuresti 1985
2.R.ALBU –Anatomia si fiziologia omului,Editura Corint-Bucuresti 1998
3.C.BORUNDEL-Manual de medicina interna,Editura Corint-Bucuresti 1996
4.FL.CHIRU SI COLAB.-Ingrijirea omului sanatos si bolnav,Editura Cison-Bucuresti 2001
5.L.MORARIU SI COLAB.-Bazele teoretice si practice ale omului sanatos si bolnav,Editura
Universul-2002
6.Cursuri AMG si UMF
Anexe