Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Bibliografie……………………………………………………………………167
TITLUL I
RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI
ROMÂNESC
nord de Carpaţii Păduroşi, la vest de Dunărea panonică, iar la est de zona cuprinsă
între Bug şi Nistru.
Toate cetăţile greceşti de la Olbia la Appolonia erau integrate în statul lui
Burebista, inclusiv Dyonisopolis.
Esenţa statului geto-dac decurgea din existenţa proprietăţii private şi din
exploatarea muncii sclavilor, deşi la geto-daci sclavia nu a atins niciodată nivelul clasic,
în sensul că producţia nu s-a întemeiat, în principal, pe munca robită, ci pe cea liberă.
Sclavia s-a practicat în special pe proprietăţile private şi în exploatările miniere. În
paralel, obştea sătească integrată în statul geto-dac a supravieţuit în lupta cu statul, şi-a
păstrat şi cristalizat caracterele, pe care le-a păstrat vreme de milenii. În unele regiuni ale
ţării (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat până la începutul secolului XX.
În legătură cu stratificarea socială, autori precum Dio Cassius, Dio
Crisostomul şi Iordanes ne arată că în statul geto-dac există o clasificare a
persoanelor în oameni liberi şi sclavi, iar oamenii liberi, la rândul lor, se clasificau
în tarabostes (pileati) - nobilii – şi comati (capileati) – oamenii liberi, dar săraci.
Tot aceşti autori ne arată că dregătorii erau promovaţi doar din rândul taraboştilor,
care exercitau în acelaşi timp proprietatea privată asupra marilor domenii civile.
Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea în stat era
exercitată de către rege, aflat în vârful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atribuţii
legislative, administrative, militare şi judecătoreşti. Vechii autori ne arată că la
geto-daci aveau vocaţie la succesiunea tronului fiii regelui, fraţii regelui, marii
preoţi. Astfel, Burebista şi Decebal au fost fii de regi, Diurpaneus a venit la
succesiunea lui Scorrilo în calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui Scorrilo, l-a
moştenit pe unchiul său, Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui
Burebista în calitate de mare preot. Reţinem că la geto-daci atribuţiile laice şi
religioase, la nivel central, erau exercitate fie de aceeaşi persoană fie de către
persoane diferite. Astfel, Deceneu şi Comosicus, erau în acelaşi timp şi regi şi mari
preoţi, pe când în timpul lui Burebista mare preot era Deceneu, iar în vremea lui
Decebal mare preot era Vesinas.
11 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
face rob pe soţ/ Traiu’n dar nu şi-l dă tânărului cel stricat./ Căci virtutea e zestrea
ei:/ Iubitoare-i de soţ, poftele înfrânând./ Crimă-i patul cel pângărit,/ Fapta are ca
pedeapsă moartea, din moşi-strămoşi”.
De aici rezultă că:
- geto-dacii cunoşteau familia monogamă;
- monogamia era păzită straşnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;
- geto-dacii cunoşteau instituţia dotei (zestrei), deşi nu bunurile erau
principala zestre, ci ţinuta ei morală – “zestrea-i nu-l face rob pe soţ (…) căci
virtutea e zestrea ei”.
Alte dispoziţii privesc materia obligaţiilor. Din sursele indirecte rezultă că
obligaţiile izvorau fie din contracte, fie din delicte.
Contractele aveau caracter solemn şi erau de două feluri:
- contracte solemne în formă religioasă;
- contracte solemne în formă scrisă.
În domeniul dreptului penal, cele mai importante dispoziţii incriminau
infracţiunile contra statului, proprietăţii private şi persoanei
Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atribuţiunile privind soluţionarea
litigiilor au fost preluate de organele specializate ale statului. În fruntea acestui
aparat se afla fie regele, fie marele preot. Nu ştim cu exactitate dacă în vârful
ierarhiei judiciare se afla regele sau marele preot, pentru că în unele izvoare ale
vremii se menţionează că la geto-daci Comosicus a fost judecător suprem, dar nu
se precizează dacă în calitate de rege sau în calitate de mare preot. Izvoarele
istorice ne mai relevă că s-au păstrat urme ale răzbunării private în forma legii
talionului şi sistemul duelului judiciar.
Geto-dacii au cunoscut şi norme de drept internaţional public, pe care le
aplicau în relaţiile cu alte popoare, în special cu ocazia încheierii convenţiilor cu
alte state.
La est avem versantul transilvan al Carpaţilor Orientali. Apoi, coborâm spre sud până la
izvoarele Oltului, urmăm Valea Oltului până la confluenţa Oltului cu Dunărea. La sud
urcăm pe Valea Dunării până la punctul de plecare.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, provincia a avut o conducere şi o
organizare unitară. După moartea lui Traian (117 e. n.), împăratul Hadrian a
reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona
transilvană dintre Olt şi Carpaţi din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de
astăzi şi a format provincia Dacia Inferioară. Celelalte teritorii ale fostei
provincii au format Dacia Superioară. În anul 124 e. n., Hadrian a desprins din
Dacia Superioară partea aflată la nord de Mureşul superior şi de Arieş, formând
Dacia Porolissensis. Următoarea reformă a fost înfăptuită de către Marc
Aureliu, care, în anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară,
formând Dacia Appulensis. În anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia
Appulensis partea din vestul Banatului, formând Dacia Malvensis. Dacia
Porolissensis a rămas în aceleaşi graniţe.
Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei
Conducerea provinciei şi apoi, a provinciilor, a evoluat în funcţie de
organizarea teritorială. Astfel, câtă vreme Dacia a fost o provincie unitară, ea era
condusă de un guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de
ordin senatorial şi de grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe
plan administrativ, judiciar şi militar. Avea în subordine mai multe legiuni (I
Adiutix, IV Flavia Felix şi XIII Gemina), întrucât la romani guvernatorii de rang
consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.
După reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusă de către un
legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adică un fost
pretor la Roma. Acest guvernator exercita şi el în Dacia Superior atribuţii
adminstrative, judiciare şi militare, dar el avea dreptul de a conduce o singură
legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis erau conduse de
guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din rândurile
- augurii.
Totodată, în fiecare oraş se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor)
dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv
asigura şi el promovarea cultului imperial.
În toate coloniile şi municipiile se organizau asociaţii – colegia – pe criterii
profesionale, etnice sau religioase. Conducătorii lor erau denumiţi prefecţi sau magistri.
Localităţile rurale erau de două feluri. Unele erau organizate după model
roman, iar altele erau organizate după modelul geto-dac. Cele organizate după nivel
roman erau, la rândul lor, de două feluri: pagus şi vicus.
Se numeau pagi localităţile rurale fondate pe teritoriile dependente de oraşe. Erau
conduse de prefecţi, care erau în acelaşi timp şi membri ai senatelor municipale (decurioni).
Se numeau vici localităţile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de oraşe
sau care se aflau în zone unde nu existau oraşe. Acestea aveau conducere proprie.
Localităţile rurale organizate după modelul geto-dac se numeau obşti săteşti
(teritoriale). Deşi ele erau integrate în provincie, aveau dreptul de a se autoconduce
în sistemul democraţiei obşteşti.
Mai existau şi alte localităţi cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau
locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-
au dezvoltat, cum ar fi cea aflată lângă Ampulum, care a devenit oraş.
Un regim juridic diferit aveau şi localităţile balneare, dintre care o amintim
pe cea de la Aquae.
Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană
Evoluţia dreptului ne atestă faptul că şi pe plan juridic, în Dacia Traiană, a
avut loc un proces de sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic şi
instituţional. În cadrul acestui proces evolutiv, iniţial, în Dacia Traiană se aplicau
rânduieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, şi dreptul civil roman
şi dreptul ginţilor (ius gentium), pe de altă parte.
Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetăţenilor romani aflaţi
în provincie, care se bucurau, ca orice cetăţean roman, de toate drepturile civile şi
politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.
20 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
supremă a statului roman asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani
numită tributum (stipendium).
Totodată în provincia Dacia s-a putut exercita şi proprietatea quiritară, pe
baza ficţiunii lui ius italicum, întrucât proprietatea quiritară putea fi exercitată doar
de către cetăţenii romani şi purta asupra lucrurilor romane (res romana), or
terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele
din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera că teritoriile dependente
de anumite colonii se află în Italia. Pe această cale acele terenuri deveneau lucruri
romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietăţii quiritare. Această
proprietate era exercitată doar de către cetăţenii romani aflaţi în Dacia.
De asemenea, a fost cunoscută şi proprietatea peregrină, distinctă de cea
provincială, întrucât ea purta doar asupra construcţiilor şi a bunurilor mobile. Era
sancţionată printr-o acţiune in rem specială.
În materia persoanelor se aplicau dispoziţiile dreptului roman, dar numai în
primele decenii de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în vremea
domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic
statutar, fiind considerate categorii sociale închise şi ereditare.
Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.
Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din
categoria latinilor fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere
juridic, nu şi din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.
Peregrinii se împărţeau în două categorii: obişnuiţi şi dediticii.
Peregrinii obişnuiţi aveau acces la ius gentium şi la cutuma locală.
Peregrinii dediticii aveau o condiţie juridică inferioară, pentru că s-au opus
cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetăţile. Aceşti peregrini nu
puteau dobândi cetăţenia romană, fiind exceptaţi de constituţiunea lui Caracalla.
Aceştia nu puteau veni la Roma fără a nu cădea în sclavie.
Cu timpul, pe fondul unificării instituţiilor juridice, asistăm la un proces de
unificare a condiţiei juridice a persoanelor, în înţelesul că asistăm la o tendinţă
22 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
conform căreia toţi oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc aceeaşi condiţie
juridică. Acest proces s-a desăvârşit în anul 212 e. n. când, prin edictul lui Caracalla,
toţi locuitorii liberi din Dacia Traiană au devenit cetăţeni romani, dobândind astfel
acces la dreptul civil roman, cu excepţia peregrinilor şi a latinilor iuniani.
În materie succesorală, până în vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate
rânduieli paralele, însă, începând din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.)
constatăm că şi dispoziţiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, întrucât
oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc testamenti factio (capacitate testamentară).
Dar cele mai importante dispoziţii ale dreptului daco-roman sunt în domeniul
obligaţiilor, având în vedere faptul că în Dacia Traiană producţia şi economia de
schimb au cunoscut o dezvoltare fără precedent, or instituţiile din domeniul
obligaţiilor trebuie să reglementeze această categorie de relaţii. Aceste instituţii
juridice ne sunt cunoscute amănunţit, căci fizionomia lor juridică ne-a fost
transmisă pe cale directă, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.
Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania
Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt
cercetate de către filologii, istoricii şi juriştii din întreaga lume. Filologii cercetează
tăbliţele cerate pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii).
Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viaţă al daco-romanilor în
comparaţie cu locuitorii din alte provincii. Juriştii le cercetează în vederea
reconstituirii instituţiilor juridice daco-romane din domeniul obligaţiilor.
Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei
palme (25x8 cm), scobite uşor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica
o scriere cursivă cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate
pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de
mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se
numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer şi Albertini, botezate după numele celor
ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte
trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt
23 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
scrise pe două feţe (feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior
era scrisă pe ambele feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele
interioare). Tăbliţele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.
Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia
Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în
locuri diferite, între anii 1786 şi 1855. În total erau 25 de tăbliţe, dintre care 14
erau lizibile, iar 11 nu.
Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a
studiat şi comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente
epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăbliţele
cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a
avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munţilor Apuseni, de teama cărora
locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel
mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona
Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă
teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe
persoane care au plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea
minei de aur ar fi fost abandonată.
Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de
locaţiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de
societate, un proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista
cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet şi o declaraţie de garanţie.
Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu
corespund pe de-a întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului
ginţilor, nici cerinţelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea
unor elemente extrase din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din
contractele de împrumut calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena lui
Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform dispoziţiilor dreptului
roman, întrucât, datorită dispoziţiilor dreptului civil şi celor ale dreptului ginţilor,
femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea încheia contracte în nume propriu. De
24 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
condiţiile necesare mancipaţiunii, deoarece mancipaţiunea este un act de drept civil, fiind
accesibilă doar cetăţenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul şi accipiens sunt
peregrini. În al doilea rând, mancipaţiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe
când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este
respectată nici condiţia cântăririi metalului preţ şi nu se pronunţă nici formula
solemnă specifică mancipaţiunii. Pe de altă parte, această practică este nefirească,
întrucât o singură operaţiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte
diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite
moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în faţa unei substituiri de termeni, în sensul
că părţile au realizat operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie juridică
accesibilă şi peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori
afirmă că această practică este datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de
către autohtoni. S-a mai susţinut şi teoria conform căreia s-ar fi recurs la această
formulă pentru mai multă siguranţă.
În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea
generatoare de obligaţii la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul
feudal românesc. Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerinţelor
dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginţilor, nici celor ale dreptului geto-dac a
fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulţi autori au considerat că, de vreme ce
aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană şi nu corespund cerinţelor dreptului roman
sunt nule. O asemenea părere este fundamental greşită, întrucât porneşte de la falsa
premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat doar dispoziţiile dreptului civil roman, iar
dispoziţiile dreptului geto-dac au fost fie desfiinţate, fie au căzut în desuetudine. În
realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte provincii, asistăm la o împletire între
valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut
dreptul daco-roman, ale cărui dispoziţii sunt originale, astfel încât instituţiile juridice
daco-romane nu trebuie raportate la cerinţele dreptului roman, ci trebuie raportate la
cerinţele dreptului daco-roman, care este diferit atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de
dreptul local.
Întrebări şi teste
TITLUL II
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU
membrii obştei erau egali în drepturi, oricare dintre aceştia putea primi anumite sarcini
din partea Adunării megieşilor.
Totodată, obştile săteşti erau organizate, mai ales după secolele al VII-lea şi
al VIII-lea e. n. în uniuni de obşti (obşti de obşti), care erau constituite pe teritorii
unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat
al obştii de obşti, format din reprezentanţii obştilor componente.
Secţiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obştei săteşti
Viaţa socială din cadrul obştei săteşti era reglementată prin norme de
conduită fără caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin
forţa de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o
asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau
respectate de bună-voie, întrucât ele exprimau interese comune.
În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană,
normele dreptului daco-roman şi-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul
dreptului public nu s-au mai aplicat şi au pierit din conştiinţa poporului nostru, pentru că
normele de drept public reglementează organizarea de stat, relaţiile dintre stat şi cetăţeni,
or după retragerea aureliană statul s-a descompus şi odată cu el şi normele juridice care îl
organizau, pe când normele dreptului privat, adică cele din obştea sătească aflătoare pe
teritoriul Daciei Traiane însă s-au păstrat, dar şi-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au
păstrat normele privind stăpânirea pământului, normele de muncă, cele cu privire la
relaţiile dintre persoane, cu privire la încheierea convenţiilor, cele ce reglementau
reprimarea delictelor din cadrul obştei săteşti, precum şi acele norme ce reglementau
sistemul de soluţionare a litigiilor. Ele au fost preluate, o dată cu apariţia primelor
formaţiuni politice de tip feudal, au fost sancţionate de către statul feudal şi pe această
cale şi-au redobândit caracterul juridic. Iată dar că obştea sătească este vehiculul istoriei
prin care toate normele de conduită ce au reglementat viaţa din cadrul acesteia în Dacia
Traiană au fost transportate în societatea feudală.
În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moşia obştei săteşti, care
era stăpânită în devălmăşie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că asupra
33 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Sfatul domnesc era un organism colectiv, care îşi desfăşura activitatea pe lângă
domn. Era format din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul membrilor
Sfatului domnesc oscila între 12 şi 25. Sfatul era convocat în locuri şi la date fixate de
către domn. În cadrul atribuţiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme
de stat, confirma titlurile de proprietate, întărea daniile domneşti, precum şi acordarea
de imunităţi şi privilegii feudale, dând garanţia respectării acestora. De asemenea,
Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dându-şi acordul faţă de soluţia
pronunţată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de către
domn a tratatelor internaţionale.
Componenţa şi competenţa Sfatului au cunoscut şi ele o anumită evoluţie. Astfel,
în primele decenii de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost format
doar din boieri de ţară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că
domnia a fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales pe domn şi tot ei îi controlau activitatea
pentru ca domnul să nu le încalce drepturile şi privilegiile. Astfel că până spre jumătatea
secolului al XV-lea raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost favorabil
acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică boierii ce
executau poruncile domneşti. Ilustrativă este situaţia de la începutul domniei lui
Alexandru cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană
vornicul), pentru ca la sfârşitul domniei acestuia raportul să fie invers. Această evoluţie a
componenţei şi competenţei Sfatului domnesc se reflectă şi în fizionomia hrisoavelor
domneşti. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii şi boierii hotărau împreună,
iar boierii îşi puneau peceţile pe hrisoavele domneşti, promiţând în acest fel că asigură
aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau
numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra activităţii
domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.
Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului ce exercitau atribuţii de ordin militar,
administrativ şi judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influenţa bizantină, mai întâi în
Ţara Românească şi apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân şi, respectiv
Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de
activitate în cadrul statului, şi competenţa dregătorilor se caracteriza prin confuzia de atribuţii.
Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestaţii efectuate
după o anumită planificare la construcţia sau la repararea cetăţilor, drumurilor sau
podurilor domneşti, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor domneşti şi
procurarea pentru aceştia a cailor de olac (de poştalion – vine din turcescul “ulak”).
Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi răscumpărate prin plata unor sume
în bani, pe când altele au fost transformate în obligaţii băneşti.
Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană,
din diferite taxe şi din răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Iniţial se
numeau dare sau dajdie, pentru ca mai târziu să se numească biruri. Până în secolul
al XVI-lea boierii nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impuşi şi ei,
deşi se bucurau de unele scutiri.
Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor,
curtenilor şi al negustorilor.
În ţările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste
grupuri fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau
chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru judeţe sau ţinuturi, oraşe
sau sate, moşii individuale sau grupe de moşii, cele plătite de armeni sau cele
plătite de catolici. Aceste sume globale se împărţeau apoi pe unităţi impozabile, în
funcţie de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit
Catastifelor lui Petru Şchiopul rezulta că fiecare sat avea de plătit o sumă globală,
împărţită apoi pe gospodării în funcţie de puterea lor economică, întrucât, în
virtutea acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de istov) plăteau impozite mai
mari, pe când ţăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici. Puterea
economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcţie de numărul vitelor de
muncă. Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după
întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar aceste impozite erau
percepute în sistemul cislei (îşi are originea în slavonescul “cislo”, care înseamnă
număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală, căci dacă un
membru al obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra
sătenilor, în primul rând asupra rudelor şi vecinilor. O dată cu instaurarea şi
48 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
înăsprirea dominaţiei otomane, când birurile sporeau de zeci de ori, ţăranii dădeau
bir cu fugiţii, fiind insolvabili. Cei rămaşi în sat aveau obligaţia de a plăti suma
globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI şi XVII, numeroase obşti
săteşti devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obşti, ca urmare a
neplăţii birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinătate care
prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au ajuns să fie
aservite fie către domn, fie către boieri.
În acelaşi timp, statul feudal a fixat şi o serie de taxe cum erau cele pe
comercializarea produselor şi pe exploatarea subsolului.
Secţiunea a V-a. Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei
În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al
statului era în curs de constituire, astfel încât cele mai importante funcţii ale
statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de către boierii învestiţi cu imunităţi
sau privilegii. Aceşti boieri erau boierii de ţară (neamuri). Termenul de “neam”
vine de la latinescul “gentiles”, având înţelesul de fondatori. Ei aveau armate
proprii (steaguri) cu care răspundeau la chemările domniei în virtutea relaţiilor de
vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân şi a
lui Alexandru cel Bun) şi astfel domnii şi-au format o oaste proprie (oastea cea
mică), formată din curteni, mica nobilime, orăşeni şi ţărani liberi.
În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care participau toţi
locuitorii ţării, inclusiv ţăranii aserviţi.
În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii
delegau comanda armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui
hatman. Existau însă şi formaţiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani,
agă sau de către postelnic. Din secolul al XVII-lea creşte importanţa mercenarilor în
armatele ţărilor române, deşi erau foarte costisitori. În secolele XVII şi XVIII asistăm la un
proces de destrămare, până la dispariţie, a armatelor din ţările române.
Secţiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor
române în conformitate cu dispoziţiile Legii ţării
trei duminici la rând, în biserică, după slujbă. Dacă se îndeplineau aceste forme de
publicitate şi nici un membru al obştei nu dorea să-şi exercite dreptul de
precumpărare (de preemţiune), atunci terenul putea fi înstrăinat unei persoane din
afara obştei. Dacă terenul era vândut fără respectarea dreptului de precumpărare,
actul respectiv era nul. Dacă însă terenul fusese înstrăinat cu respectarea formelor
de publicitate unei persoane din afara obştei, în termen de un an de la data vânzării,
oricare membru al obştei se putea răzgândi şi putea să exercite dreptul de
răscumpărare, adică întorcea preţul cumpărătorului străin de obşte. Pe această cale
terenul revenea în stăpânirea unui membru al obştei.
Pe de altă parte, Legea ţării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze
dreptul de protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o funcţie originală, în
sensul că a fost utilizat cu precădere în vederea asigurării solidarităţii obştei săteşti.
Pentru a contracara un asemenea drept, favorabil ţăranilor liberi, Legea ţării a creat
o instituţie favorabilă boierilor – înfrăţirea pe moşie.
Vechile popoare au practicat înfrăţirea ca pe o formă de creare a rudeniei
artificiale, ca o reacţie la fenomenul descompunerii ginţilor, pentru că ginţile erau
comunităţi întemeiate pe rudenia de sânge. În momentul în care ginta începe să se
descompună în mari familii patriarhale, oamenii încep să aibă sentimentul izolării,
încât apare înfrăţirea prin amestecul sângelui ca formă artificială a creării rudeniei
de sânge. Ulterior înfrăţirea a evoluat în sensul că în epoca feudală se practica
înfrăţirea pe biblie, devenind fraţi de cruce.
Dar pe lângă această formă a înfrăţirii moştenită de demult, Legea ţării a
creat o nouă variantă a infrăţirii, şi anume înfrăţirea cu efecte patrimoniale. Conform
acestui procedeu, două sau mai multe persoane se înfrăţeau pe anumite bunuri, în
sensul că înfrăţiţii puneau în comun acele bunuri şi deveneau fraţi nedespărţiţi
(coproprietari ai acelor bunuri). Cum, de regulă, se puneau în comun moşii,
înfrăţirea cu efecte patrimoniale a fost reglementată de Legea ţării sub denumirea
de înfrăţirea pe moşie. De regulă, cei înfrăţiţi puneau în comun moşiile lor, în
înţelesul că fiecare venea cu moşia proprie. Uneori, înfrăţirea se realiza între mai
multe persoane pe moşia unei singure persoane, astfel încât cei înfrăţiţi deveneau
pământului nu atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară
o clauză expresă care să prevadă înstrăinarea libertăţii.
Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donaţie. Pe această cale, ţăranul
dona boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia
să prevadă în mod expres acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Ţăranii liberi puteau cădea în rumânie şi prin efectele produse de contractul
de împrumut. Ţăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri
includeau la sfârşitul contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă
debitorul nu plăteşte la scadenţă, va cădea automat în rumânie.
Ţăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătoreşti.
Precum ştim, în cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii
colective în materie fiscală şi în materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă
membrii obştii nu puteau plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea
sumă sau de către domnie.
În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după
întemeiere, obştea sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat
dreptul de a-i urmări pe infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca
statul să îi judece şi să îi pedepsească. Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a
depista infractorul, era condamnată la plata unei amenzi penale. În caz de neplată a
amenzii, obştea era aservită fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.
În mod simetric, Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din
rumânie. Menţionăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea de
rumânie şi hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele
dintre boieri şi ţăranii aserviţi şi, constatându-se că ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se
dădea dreptate şi, pe această cale, îşi redobândeau libertatea şi pământul.
În ceea ce priveşte statutul juridic al orăşenilor, Legea ţării le recunoaşte un
drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor, Consiliul orăşenesc şi
prin breslele de meşteşugari, acestea din urmă începând a fi organizate încă din
secolul al XVI-lea în oraşe.
zestrea viitorilor soţi. Începând din secolul al XVII-lea, datorită faptului că zestrea se
constituia numai pentru fete, se conturează o nouă etapă, şi anume întocmirea foii de
zestre. După aceste etape urma binecuvântarea părinţilor şi binecuvântarea religioasă,
deoarece căsătoriile erau considerate a fi încheiate în cer. Cu această ocazie, la
oficierea căsătoriei în biserică nu se încheia un act scris.
Din Statutele Ţării Făgăraşului rezultă că binecuvântarea religioasă nu
putea fi dată în lipsa binecuvântării părinteşti. De aceea, prin intermediul Statutelor
Ţării Făgăraşului a fost consacrată căsătoria cu fuga. Pe această cale, atunci când
părinţii refuză să îi binecuvânteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de răpire,
ocazie cu care viitorul soţ răpeşte viitoarea soţie cu voia ei, după care plăteşte o
amendă simbolică. Aceastră amendă ce era plătită, în mod simbolic, de către
viitorul soţ, producea aceleaşi efecte ca şi binecuvântarea părintească.
Din ceremonialul căsătoriei, din procedura peţitului şi din constituirea
zestrei rezultă că tinerii trebuiau să ţină seama şi de învoirea părinţilor. Cu ocazia
încheierii căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriţi. La origine, având în
vedere caracterul democratic al familiei, ambii soţi erau înzestraţi de către părinţi
ca o recunoaştere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin darurile
făcute de vecini şi prieteni cu ocazia sărbătoririi nunţii. Începând din secolul al
XVII-lea au apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din
bunurile cu care venea în căsătorie femeia. Tot din acea perioadă încep a fi
menţionaţi vânătorii de zestre. De aceea, părinţii fetelor luau diferite măsuri
juridice pentru protejarea integrităţii zestrei.
Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era şi starea de
robie a unuia dintre soţi, care atrăgea căderea în robie atât a soţului liber, cât şi a
copiilor rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie.
Divorţul putea fi obţinut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul îşi putea
repudia soţia, după cum şi soţia îşi putea repudia bărbatul. Dacă divorţul se
pronunţa din vina soţiei, zestrea rămânea la bărbat.
Legea ţării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:
- copii fireşti (legitimi);
67 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
acesta ar mai fi trăit. Spre exemplu, dacă veneau la moştenire doi fii şi doi nepoţi
din fiu, moştenirea se împărţea în trei părţi, nepoţii din fiu urmând a dobândi pe
această cale împreună o treime din moştenire, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui
lor dacă acesta ar mai fi trăit.
Se recunoştea şi soţului supravieţuitor vocaţia succesorală, chiar în concurs
cu descendenţii. La moştenitori se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi
drepturile de creanţă şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile
succesorale intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).
Moştenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepţia
Legii ţării, testamentul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită
testator, instituie unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul putea fi întocmit în
formă scrisă – diată (vine de la grecescul “diata”, care are înţelesul de testament)–
sau în formă verbală – cu limbă de moarte.
Diata era scrisă, datată şi semnată de către testator, numai că urma a se
întocmi în prezenţa martorilor.
Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în
prezenţa martorilor. Cum mulţi nu ştiau carte, deseori testamentul oral îmbrăca
forma hrisovului domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte
comune cu hrisovul domesc, pentru că ambele erau însoţite de un blestem care
urmau să îi lovească pe aceia care nu îndeplineau cea din urmă voinţă a
testatorului. Legea ţării permitea părinţilor să dezmoştenească pe fiii răufăcători
sau pe fiii lipsiţi de respect.
Pe de altă parte, Legea ţării nu a consacrat instituţia majoratului, de aceea ea
a consacrat instituţia fideicomisului şi substituţiunea fideicomisară, căci în Europa
apuseană, în special în Germania, era cunoscută instituţuia majoratului, conform
căreia proprietatea funciară este inalienabilă şi putea fi dobândită doar de către
primul născut bărbat, ceea ce i-a îndreptăţit pe unii să afirme că la germani, nu
numai că proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci ea dispune de
proprietari, în sensul că devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se
naşte primul şi bărbat.
69 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
insolvabilitate. Dacă întreaga obşte sătească nu putea împlini suma globală, urma a fi
aservită către domnie sau către boierul ce plătea suma de bani în cauză.
Dar răspunderea solidară a existat şi în materia dreptului penal. A apărut în
legătură cu reprimarea unor delicte, mai ales a celor de vătămare corporală, având în
vedere că la origine, în epoca prestatală, delictele de vătămare corporală erau
pedepsite conform legii talionului (sistemul răzbunării sângelui). Într-un stadiu mai
avansat, odată cu trecerea spre societatea organizată politiceşte delincventul putea să
răscumpere dreptul de răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era
fixată prin acordul părţilor. Acest sistem poartă denumirea de compoziţiune voluntară.
Mai târziu, după formarea statului, dacă victima accepta să renunţe la dreptul său de
răzbunare în schimbul unei sume de bani, cuantumul sumei de bani era stabilit de
către stat în funcţie de gravitatea delictului. Noul sistem este cunoscut sub denumirea
de compoziţiune legală. După consolidarea statului se impune un nou sistem, conform
căruia statul este acela care sancţionează pe cei ce săvârşesc fapte penale prin
intermediul organelor sale specializate.
În cazul poporului nostru, înainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale
erau judecate de către organele obştii săteşti, şi anume Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
în frunte cu judele. După formarea statului feudal, atribuţiile judiciare din domeniul
penal al obştii săteşti au fost preluate de către statul feudal, astfel încât obştea sătească
nu mai putea soluţiona procesele penale. Totuşi obştea şi-a păstrat, pe linia tradiţiei,
atribuţiunea de a-l depista pe infractor şi de a-l preda slujbaşilor domneşti, pentru ca
aceştia să-l judece şi să-l pedepsească.
În legătură cu exercitarea acestei atribuţii a obştii săteşti, trebuie să
distingem între două situaţii:
- infracţiunea a fost comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de către un membru
al obştii;
- infracţiunea a fost comisă în afara obştii săteşti de către o persoană străină
de obştea sătească, dar care pătrundea în hotarul obştii.
În prima ipoteză, când infracţiunea era comisă în cadrul hotarului obştii
săteşti de către un membru al obştii, existau două posibilităţi:
71 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
- infractorul să fie identificat şi predat dregătorilor domneşti, caz în care obştea sătească
era exonerată de răspunderea penală, de vreme ce răspunderea apăsa asupra infractorului.
- infractorul să nu fie depistat, împrejurare ce atrăgea răspunderea colectivă a obştii
săteşti pe tărâm penal, în înţelesul că întreaga obşte era condamnată a plăti o amendă
penală numită gloabă (duşegubină). Aceste amenzi erau plătite, de regulă, în vite mari şi
tocmai de aceea, în afară de sensul de amendă penală, termenul de “gloabă” mai avea şi
înţelesul de “vită slabă”. Termenul de “duşegubină” vine din slavonescul “şugubină” şi
are înţelesul de păcat mare, de pierdere a sufletului, fărădelege.
În ipoteza în care infracţiunea era comisă în afara obştii de o persoană
străină de obşte, dar autorul pătrundea în hotarul obştii, infractorul era urmărit de
gonitorii din urmă (slujbaşi domneşti ce aveau atribuţii în acest sens) până la
hotarul obştii, moment în care atribuţiile lor încetau. Din acest loc, urmărirea
infractorului era preluată de reprezentanţii obştii.
În acest caz, se puteau contura trei posibilităţi:
- infractorul este depistat şi predat gonitorilor din urmă. În acest caz, obştea
era exonerată de răspundere.
- obştea sătească să dea urmă, adică să arate gonitorilor din urmă locul prin
care infractorul a părăsit hotarul obştii, loc din care urmărirea era reluată de către
gonitorii din urmă. Aceasta este o altă situaţie în care obştea sătească era exonerată
de răspunderea penală.
- obştea sătească nu identifica infractorul şi nici nu dădea urma slujbaşilor
domneşti. În această situaţie trebuia a plăti gloaba şi, întrucât, de regulă, amenzile
erau foarte grele, în mod frecvent obştile săteşti erau aservite către domn sau către
boierul care prelua plata amenzii.
Răspunderea colectivă exista şi în domeniul relaţiilor internaţionale. Avem în
vedere ipoteza în care supusul unui stat nu-şi execută obligaţia pe care o are faţă de
supusul unui alt stat. În această situaţie, orice conaţional al debitorului care se află
pe teritoriul statului creditorului poate fi supus executării silite asupra bunurilor, în
înţelesul că autorităţile din statul creditorului îi confiscă bunurile, ca urmare a
dovezilor prezentate de către creditor, după care îi eliberează acte care să
72 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
dovedească motivul executării silite. Întors în ţară, cel supus executării silite se
prezintă cu actele doveditoare în faţa domniei, iar domnul, prin slujbaşii săi, îl
despăgubea pe seama bunurilor debitorului care nu şi-a executat obligaţia faţă de
supusul altui stat. Acest sistem a fost consacrat de dispoziţiile Legii ţării prin
denumirea de “despăgubirea de la altul”; el a funcţionat şi în alte sisteme judiciare.
Spre exemplu, episcopul de Cenad, care era în pelerinaj în Italia, a fost supus
executării silite în Padova pentru că episcopul de Oradea nu-şi plătise datoriile faţă
de negustorii din Padova.
Secţiunea a XI-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la obligaţiile izvorâte
din contracte
Legea ţării a consacrat şi răspunderea individuală în materia obligaţiilor,
obligaţie ce rezulta fie din contracte, fie din delicte.
Ca şi la romani, şi în Legea ţării contractele au fost principalul izvor de obligaţii.
Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile
contractante. În dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poartă aceleaşi
denumiri ca şi în dreptul modern. Totuşi, condiţiile specifice feudalismului le-au
determinat anumite particularităţi. Dacă însă în dreptul roman dispunem de criterii
sigure pentru a distinge între contractele reale, contractele consensuale şi contractele
nenumite, Legea ţării nu oferă asemenea criterii. Ca dovadă, în virtutea dispoziţiilor
Legii ţării, vânzarea consensuală ia naştere prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea
materială a lucrului, de unde rezultă că Legea ţării nu făcea o distincţie clară între
contractele consensuale şi contractele reale. Pe de altă parte, la vânzarea romană, preţul
consta întotdeauna dintr-o sumă de bani (pecunia numerata), pe când în Legea ţării
preţul putea consta şi dintr-un alt bun, de unde rezultă că vânzarea consensuală se poate
confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.
Cele mai amănunţite reglementări ale Legii ţării au în vedere contractul de
vânzare-cumpărare. Acest contract se realiza prin convenţia părţilor cu privire la
obiect şi preţ. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea, ca şi la
romani, întrunire a trei elemente esenţiale – consimţământul, obiectul şi preţul.
În cazul locaţiunii unui lucru, una dintre părţi procură folosinţa unui teren (este
vorba despre un contract de arendare) sau a unei locuinţe (este vorba despre un contract
de închiriere) în schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.
În cazul locaţiunii de servicii, un om liber îşi oferă serviciile sale în schimbul unui
preţ, iar locaţiunea unei lucrări determinate se încheia între client şi întreprinzător. Un
exemplu ilustrativ de locaţiune a unei lucrări determinate constă din contractul încheiat
între proprietarul unui teren, în calitate de client, şi un arhitect, în calitate de
întreprinzător, contract prin care arhitectul se obligă a-i construi pe un teren aparţinând
clientului o clădire.
Locaţiunea presupune existenţa consimţământului, a obiectului şi a preţului.
Preţul, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prezintă particularitatea că
nu trebuie să fie echitabil, locaţiunea putându-se realiza în schimbul oricărui preţ.
Donaţia este contractul prin care o parte, numită donator, transmite proprietatea
asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numită donatar. Acest contract
îmbracă forma unei simple convenţii, ce se putea încheia fie între domn şi vasalii săi,
fie între persoane fizice, fie între persoane fizice şi mănăstiri. De regulă, donaţiile
făcute de domn boierilor, precum şi cele făcute de persoanele fizice mănăstirilor, se
încheiau sub condiţie. Astfel miluirea (donaţia domnească) putea fi revocată dacă
boierul donatar nu îşi îndeplinea obligaţia de dreaptă şi credincioasă slujbă faţă de
domnie. Persoanele fizice care făceau donaţii mănăstirilor condiţionau încheierea
actului de menţionarea numelor lor în pomelnice sau de neînstrăinarea lor, dovadă că
donatorii, deşi erau terţe persoane în ceea ce priveşte actele ce ar fi fost încheiate de
către donatari ulterior cu privire la bunul în cauză, puteau revoca eventualele
înstrăinări ale bunurilor donate mănăstirilor. În ceea ce priveşte donaţiile încheiate
între persoane fizice, donatarul îşi lua angajamentul faţă de donator de a-l îngriji în
timpul vieţii, iar după moarte de a-i face pomeni.
Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donaţiei putea fi şi
persoana umană, când ţăranul liber se închina cu sufletul şi averea unui feudal sau
când robii erau dăruiţi de către stăpânii lor. Donaţiile, pentru a fi întărite, erau făcute
în faţa domnului şi a Sfatului domnesc.
76 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
hicleni erau atribuite, de regulă, de către domn boierilor săi credincioşi sau
mănăstirilor. În plus, în mod excepţional, această infracţiune nu putea fi
răscumpărată prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicată boierilor
hicleni era executată de către domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni
care au aplicat boierilor hicleni şi pedepse precum tăierea capului sau
spânzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rând.
Altă faptă mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la
slavonescul “osluh”, care înseamnă neascultare. Această infracţiune putea fi
comisă de orice persoană, inclusiv de către ţăranii aserviţi. De regulă, dacă era
comisă de către ţăranii aserviţi, făptaşii erau fie condamnaţi la plata unor amenzi,
fie erau supuşi unor corecţii fizice executate de către domni sau boieri. Dacă
infracţiunea era comisă de către un boier, nu existau criterii de distincţie între
hiclenie şi osluh, iar fapta era pedepsită cu moartea.
Uciderea era o altă faptă mare. Se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu era
descoperit, se aplica duşegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut
fapta sau asupra satului, dacă fapta fusese comisă în hotarul obştii săteşti.
Legea ţării consacra şi norme ce incriminau faptele împotriva proprietăţii.
Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun aparţinând altei persoane,
era pedepsit cu moartea prin spânzuratoare la locul săvârşirii infracţiunii, de faţă cu
martori, când hoţul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de
dispoziţiile Legii ţării sub denumirea de furt faţă. Furtul neflagrant era pedepsit cu
gloabe (amenzi) şi despăgubiri.
Tâlhăria era considerată în Legea ţării ca fiind furtul comis cu violenţă, în
bandă, cu arme la drumul mare sau prin pătrunderea cu forţa în casă. Se pedepsea
cu moartea, prin spânzurătoare, la locul faptei.
Tot cu moartea erau pedepsite şi infracţiunile îndreptate împotriva religiei şi
moralei, precum sodomia, bigamia, răpirea de fecioare comisă de către fiii de boier;
în cazul în care cel care comisese infracţiunea de răpire de fecioare nu făcea parte
din cinul boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta din abaterea
de la normele religioase, şi ierosilia, care consta din furtul de lucruri sfinţite din loc
sfinţit, erau sancţionate cu pedepse duhovniceşti, precum posturi, mătănii, etc.
Faptele mici sunt următoarele:
- sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea
de denunţare calomnioasă. Se aplica în acest caz legea talionului, în sensul că
denunţătorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denunţat dacă
denunţul ar fi fost întemeiat.
- limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern infracţiunea
de mărturie mincinoasă, era pedepsită cu amenzi şi cu îmbourarea, adică prin
arderea pe faţă cu fierul roşu.
- ucisăturile, care aveau avea drept corespondent în dreptul modern
infracţiunea de lovire, erau pedepsite cu amenzi. Dacă lovirile cauzaseră moartea
victimei, pedeapsa era moartea şi confiscarea averii.
- injuria, numită în Legea ţării sfadă, era pedepsită cu amenzi.
- hotărnicia falsă şi mutarea semnelor de hotar în scopul însuşirii pământului
altuia, erau pedepsite cu amenzi şi despăgubiri.
- distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace
erau pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia să
primească despăgubiri.
Legea ţării permitea ca cele mai multe dintre infracţiuni, chiar dintre cele
care erau pedepsite cu moartea, cu excepţia hicleniei, să poată fi răscumpărate prin
plata unei sume de bani.
Pedepsele erau de trei feluri:
- privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;
- pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea şi bătaia;
- pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg sau pe
uliţa satului a infractorului, bătaia în târg sau pe uliţa satului a infractorului;
- amenzile penale.
logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele
învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.
În anul 1652 a fost tipărită la Târgovişte Îndreptarea legii, denumită şi Pravila
cea mare, din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei legiuiri este
călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului.
Îndreptarea legii este, în esenţă, o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură, dar
cuprinde, în plus, şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum
şi unele probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica
şi filosofia.
Ambele legiuri au o structură asemănătoare, dispoziţiile lor fiind
sistematizate în capitole (pricini), secţiuni (glave) şi articole (zaciale).
Dispoziţile din cele două legiuri pot fi clasificate în două categorii:
- dispoziţii referitoare la relaţiile din agricultură;
- dispoziţii de drept civil, penal şi procesual.
Dispoziţiile cu privire la relaţiile din agricultură reglementau legarea ţăranilor de
pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe ţăranii fugari şi de a-i readuce pe moşii,
interdicţia de a primi ţărani fugari pe domeniile feudale, precum şi obligaţia de a-i preda
adevăraţilor stăpâni, obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de boieri şi consecinţele
neîndeplinirii acestora, paza bunurilor agricole şi pedepsele aplicate celor care distrugeau
sau sustrăgeau asemmena bunuri, precum şi normele după care trebuiau să se desfăşoare
relaţiile din agricultură.
Dispoziţiile de drept civil reglementează instituţii precum proprietatea,
persoanele, familia, obligaţiile şi succesiunile.
În materia proprietăţii, bunurile sunt clasificate în bunuri mobile şi bunuri
imobile, cu precizarea că bunurile imobile sunt mai valoroase şi, ca atare, protejate
cu o atenţie sporită. Există şi o clasificare a bunurilor în mireneşti şi sfinţite.
Bunurile mireneşti aparţineau laicilor, pe când cele sfinţite aparţineau bisericii. Se
precizează că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că
această acţiune putea fi intentată oricând.
88 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
purtarea prin târg – , aplicarea în anumite cazuri a legii talionului, denumită suflet
pentru suflet, pedepse religioase – afurisenia, posturi, mătănii şi rugăciuni.
Dintre infracţiunile reglementate în acele două legiuiri amintim: hiclenia,
calpuzania (falsificarea de monedă, îşi are originea într-un termen din limba turcă),
omorul, furtul, mărturia mincinoasă, răpirea de fecioară sau de femeie, incestul,
bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infracţiunii de ierosilie se lărgeşte,
incluzând şi împreunarea trupească cu o călugăriţă sau împreunarea trupească în
biserică, fapte pedepsite cu moartea).
modern în ţările române. Iată de ce izvoarele dreptului din prima fază a regimului
turco-fanariot şi-au găsit expresia în reformele lui Constantin Mavrocordat.
În Aşezământul din 1740 nu se vorbeşte despre favorizarea ţăranilor aserviţi,
ci se spune că ispravnicii şi boierii trebuie să aibă grijă ca ţăranii aserviţi să îşi
îndeplinească obligaţiile, în sensul înăspririi exploatării ţăranilor aserviţi prin
interzicerea strămutării de pe moşii, precum şi din introducerea unor noi prestaţii în
muncă, fără stabilirea vreunei limite.
Rezultatele recensământului realizat în 1746 au demonstrat că în perioada
1741-1746 jumătate din ţăranii aserviţi au fugit din ţară, neputând plăti birurile, fie
în sudul Dunării, mai exact în Timoc, fie în Transilvania, astfel încât economia
agrară era ameninţată cu falimentul.
Atunci, în perioada în care domnea în Ţara Românească, la 1 martie 1746,
Constantin Mavrocordat a dat un aşezământ (hrisov), prin care a decis că toţi ţăranii
aserviţi care se vor întoarce în ţară vor fi eliberaţi din rumânie, urmând ca ţăranii
întorşi în ţară să primească o carte (un document) de eliberare din rumânie pe baza
căreia se puteau aşeza pe orice moşie doreau, iar foştii stăpâni nu aveau dreptul să-i
urmărească; de asemenea, în următoarele şase luni după întoarcere erau scutiţi de
plata oricăror impozite. Dar acest aşezământ a fost prost redactat, întrucât nu s-a
precizat până la ce dată pot reveni în ţară ţăranii fugari şi, în al doilea rând, pentru că
nu s-a precizat care va fi statutul celor rămaşi în ţară, astfel încât efectul aşezământului
a fost în sens invers, deoarece şi cei rămaşi au început a fugi pentru a se bucura de
iertarea de rumânie.
Atunci, constrâns de împrejurări, la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a
dat un nou aşezământ prin care a desfiinţat rumânia, Prin al doilea aşezământ,
Constantin Mavrocordat le-a recomandat boierilor să îi ierte pe ţăranii întorşi în ţară
de rumânie. Dacă boierii nu dădeau curs acestei recomandări, ţăranii îşi puteau
răscumpăra libertatea prin plata sumei de 10 taleri.
O reformă similară a iniţiat Constantin Mavrocordat şi în Moldova în anul
1749, pe când era domn al Moldovei, numai că dispoziţia avea caracter imperativ, în
sensul că boierii erau obligaţi a elibera ţăranii din vecinie. După reformele lui
politica Turciei, în cea de a doua fază domnii fanarioţi ai ţărilor române au promovat o
politică proprie, promovând o diplomaţie ocultă, de pendulare între Turcia şi Rusia,
fiindcă după 1774 raportul de forţe dintre Turcia şi Rusia tinde să se schimbe în
favoarea Rusiei, mai ales în timpul domniei Ecaterinei a II-a. De aceea, domnii fanarioţi
promovau în secret interesele Greciei, cu sprijinul Rusiei, pentru emanciparea grecilor
de sub turci, iar ţările române trebuiau să fie o trambulină grecească.
Prin tratatele de la Kuciuk-Kainardji (1774) şi de la Iaşi (ianuarie 1792),
precum şi prin hatişerifuri, s-a decis ca durata domniei să fie de 7 ani, iar domnii să
fie înlăturaţi doar pentru abuzuri grave, constatate de către Turcia. De aceea, la
presiunea Rusiei, în 1802 s-a dat un nou hatişerif prin care s-a consacrat încă odată
durata de 7 ani a domniei, iar abuzurile domnilor puteau fi constatate doar de către
Rusia, care dobândise un drept de intercesiune (un drept de intervenţie) în sprijinul
ţărilor române, deoarece Rusia se erija în apărătoarea ortodoxiei în Balcani. Aşa se
face că, ulterior, rolul domniei tinde să sporească, domnii exercitând atribuţii
legislative, executive şi judiciare într-un climat de autonomie sporită.
Pe plan legislativ, domnii erau cei care promulgau izvoarele dreptului scris,
stabileau ierarhia izvoarelor de drept, precum şi care dintre dispoziţiile Legii ţării
se aplicau alături de dispoziţiile dreptului scris.
Pe plan executiv, domnul numea şi revoca înalţii dregători, fonda noi aşezări
urbane sau rurale şi elibera paşapoarte. Fireşte, deşi în acea perioadă nu erau
paşalâcuri, ţările române nu eliberau paşapoarte proprii, acestea se eliberau de abia
din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, dar, ca o expresie a recunoaşterii autonomiei,
paşapoartele din ţările române erau eliberate de către domn, nu de către
funcţionarii turci, şi aveau rubrici distincte, fiind eliberate într-o formă proprie.
Pe plan judiciar, domnul este preşedintele Divanului domnesc, în calitate de
instanţă supremă.
Înaltul divan exercita şi el atribuţii legislative, administrative şi judiciare.
Toate aşezămintele domneşti intrau în vigoare după ratificarea Divanului domnesc.
Pe plan administrativ, Divanul asigura aplicarea în practică a dispoziţiilor
legale, înfiinţa serviciile publice, aproba impozitele fixate de către domnie.
Pe plan judiciar, Divanul domnesc, în frunte dcu domnul, era instanţa supremă.
S-au înfiinţat epitropii ale obştirilor, ce îşi desfăşurau activitatea în capitale şi în
oraşele din judeţe şi ţinuturi şi exercitau, după model francez, atribuţii administrative
privind învăţământul, sănătatea, industria, comerţul şi lucrările publice.
În ceea ce priveşte dregătoriile, apare o inovaţie. Această inovaţie consta din
introducerea dregătoriilor fără slujbe. De aici rezultă că titlul de boier echivala cu
cel de dregător şi că dregătoria se putea cumpăra, chiar dacă nu avea obiect. Pe
această cale, o serie de persoane se înnobilau, deşi nu exercitau funcţii în stat, cum
a fost cazul căminarului G. Iminovici.
Cu privire la sistemul fiscal, existau două tipuri de impozite:
- directe, care cuprindeau la rândul lor capitaţia (impozitul pe persoane) şi
ajutorinţele (impozitele cu caracter excepţional);
- indirecte, care proveneau din taxe pe comerţul intern şi extern.
Contribuabilii erau de două feluri:
- bresle;
- birnici, care puteau fi ţărani liberi, ţărani clăcaşi, etc.
În domeniul organizării bisericii au apărut reglementări noi, biserica aflându-se
sub autoritatea domnului, din punct de vedere administrativ, şi sub autoritatea
Patriarhiei de la Constantinopol, din punct de vedere spiritual. Mitropolitul trebuia
confirmat de către domn şi ocupa cel mai de seamă loc în cadrul Divanului
Domnesc. Episcopii care aveau eparhii primeau cârja episcopală de la domn şi
aveau unele atribuţiii judiciare în eparhiile lor. Din punct de vedere ierarhic, sub
episcopi se aflau protopopii, stareţii şi preoţii. Existau episcopii în Moldova la
Roman, Rădăuţi şi Huşi, iar în Ţara Românească la Râmnic, Buzău şi Argeş.
Foarte importantă a fost reforma judiciară. Aceasta a fost realizată de Alexandru
Ipsilanti, mai întâi în Ţara Românească, iar apoi, uşor modificat, în Moldova.
Prima instanţă era judecătoria după la judeţ (judecătoria de judeţ), care
soluţiona litigiile dintre ţărani, precum şi unele pricini penale mai mărunte. Apoi
erau departamenturile, care erau în număr de trei, dintre care două erau civile şi
unul criminalicesc. Următorul nivel era ocupat de departamentul veliţilor boieri,
97 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
care judeca în primă instanţă litigiile dintre boieri şi în apel hotărârile celor trei
departamenturi. Instanţa supremă era Divanul domnesc, care judeca orice pricină
civilă sau penală fie în primă instanţă, fie în apel.
Secţiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot
În domeniul dreptului, autonomia dobândită de ţările române s-a oglindit şi în
elaborarea unor coduri de lege, desemnate prin termenii “cod”, “codică”, “condică”. Apariţia
acestor coduri marchează începutul modernizării dreptului nostru şi, totodată, începutul
sistematizării sale pe ramuri de drept, în principal sub influenţă franceză şi austriacă.
La 1775 s-a adoptat Pravilniceasca condică, la 1806 Pandectele paharnicului
Toma Carra, la 1814 Manualul juridic al lui Andronache Donici, la 1817 Codul Calimah
(Condica ţivilă a Moldovei), la 1818, în Ţara Românească, Legiuirea (Codul) Caragea.
Pravilniceasca condică a fost nemijlocit expresia tendinţei ţărilor române spre
autonomie juridică, pentru că la acea epocă, în momentul intensificării relaţiilor cu
cetăţenii din vestul Europei, Turcia pretindea că acelor străini să li se aplice regimul
capitulaţiilor, după cum pretindea ca acelaşi regim al capitulaţiilor să se aplice şi în
ţările române. După o serie de dispute s-a decis că, deopotrivă, cetăţenii statelor din
vestul Europei să se bucure de regimul capitulaţiilor în Imperiul Otoman, adică să fie
judecaţi pe teritoriul Imperiului Otoman după legile lor, sub motivul că principalul
izvor de drept era Coranul, pe când ei aveau altă religie. Dar cetăţenii din Occident au
pretins ca regimul capitulaţiilor să se aplice şi în ţările române.
Alexandru Ipsilanti, în replică, a răspuns că în ţările române nu se aplică
Coranul, deoarece, în primul rând, au alte izvoare de drept şi nu sunt incluse în
Imperiul Otoman, ci sunt doar vasale acestuia. La acest răspuns, reprezentanţii statelor
occidentale au pretins aplicarea regimului capitulaţiilor, pe motiv că procedura de
judecată era înapoiată. Atunci, Alexandru Ipsilanti a modificat organizarea instanţelor
şi procedura de judecată după model european.
La 1775, în Ţara Românească, a fost adoptată şi promulgată Pravilniceasca
Condică, intrată în vigoare abia în 1780, datorită opoziţiei Turciei. Prin aceasta s-a
organizat sistemul judiciar în patru trepte şi s-a introdus o procedură de judecată
modernă sub influenţă austriacă. De asemenea, Pravilniceasca condică cuprindea şi
câte ori judecătorul constată o lacună a Codului, va aplica dispoziţiile Legii ţării, ce
continuă a fi în continuare dreptul nostru comun, chiar şi în acea perioadă.
Prima parte se referă la Dritul persoanelor, partea a doua se referă la Dritul
lucrurilor, iar partea a treia la Înmărginiri ce privesc dritul persoanelor dimpreună cu
cel al lucrurilor. Cele două anexe cuprind dispoziţii de drept comercial, referitoare
la licitaţie şi faliment.
Legiuirea Caragea s-a publicat în Ţara Românească în 1818. Este denumită şi
Codul Caragea, deoarece a fost elaborată din ordinul domnitorului Ioan Gheorghe
Caragea. Principalii autori au fost: logofătul Nestor, care a fost primul profesor ce
a predat dreptul în limba română, Athanasie Hristopol şi stolnicii Constantin şi
Ioniţă Bălăceanu. Cuprinde dispoziţii de drept civil în primele patru părţi, dispoziţii
de drept penal în partea a cincea şi dispoziţii de drept procesual în partea a şasea.
Cele şase părţi ale Codului Caragea erau astfel intitulate:
- Partea întâia – Pentru obraze (persoane);
- Partea a doua – Pentru lucruri;
- Partea a treia – Pentru tocmeli (contracte);
- Partea a patra – Pentru daruri (donaţii) şi moşteniri;
- Partea a cincea – Pentru vini;
- Partea a şasea – Despre ale judecăţilor.
Observăm că primele patru părţi ale Codului Caragea formează un adevărat
cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.
Pravilniceasca condică, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea au fost
abrogate în 1865, moment în care a intrat în vigoare Codul civil român.
Aceste coduri cuprind dispoziţii referitoare la: proprietate, persoane, organizarea
familiei, rudenie, succesiuni, obligaţiuni, dreptul penal şi dreptul procesual.
Cu privire la dreptul de proprietate codurile menţionate au consacrat dreptul absolut
de proprietate, făcând distincţie între proprietatea absolută şi proprietatea divizată.
În cazul proprietăţii absolute, numită şi desăvârşită sau neîmpărţită, toate
atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de către aceeaşi persoană.
administraţiei ţării, urmând ca acesta, prin aparatul de care dispunea, să-i aducă la
îndeplinire toate dispoziţiile. Această măsură a fost considerată ca fiind temporară,
deoarece se preconiza introducerea unui regim constituţional modern.
Programul revoluţiei de la 1821 a fost exprimat în mai multe acte, şi anume:
Proclamaţia de la Tismana, cunoscută şi sub denumirea de Proclamaţia de la Padeş, dată la
începutul revoluţiei, Cererile norodului românesc, Proclamaţia de la Bolintin, Proclamaţia
de la Bucureşti. Dintre acestea, Cererile norodului românesc (“norod” în limba slavonă are
înţelesul de popor) a constituit un adevărat proiect de constituţie, conform căruia statul urma
să fie o monarhie constituţiuonală, iar domnul trebuia să jure că va respecta Constituţia. În
dregătoriile de stat şi cele bisericeşti numirile urmau a se face numai după merit. Acordarea
de către domn a titlurilor nobiliare depindea de exercitarea unei funcţii în cadrul aparatului de
stat. Se mai prevedea reorganizarea sistemului judiciar prin reducerea taxelor şi accesul
tuturor locuitorilor la instanţele de judecată, înfiinţarea unei armate naţionale, subordonarea
bisericii statului şi legilor ţării, alegerea mitropolitului de către popor, înfiinţarea de şcoli cu
predare în limba română pentru toţi tinerii, indiferent de situaţia socială, în condiţii de deplină
gratuitate, desfiinţarea vămilor din interiorul ţării şi menţinerea doar a celor de la graniţă,
desfiinţarea privilegiilor şi scutirilor acordate negustorilor străini, revenirea la sistemul plăţii
impozitelor în patru rate, alungarea din ţară a boierilor vinovaţi de grave abuzuri, preluarea
pământurilor boierilor care s-au pronunţat împotriva revoluţiei. Se mai prevedea că
pământurile dobândite de boieri prin abuz şi înşelăciune urmau a fi înapoiate ţăranilor.
Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti
Ca urmare a revoluţiei de la 1821 şi a plângerilor adresate de către boierii
români tuturor cancelariilor din Europa, Turcia hotărăşte în 1822 ca în ţările
române să se revină la tradiţia domniilor pământene. Organizarea de stat a ţărilor
române a fost stabilită prin Convenţia de la Ackerman din 1826, convenţie ce nu a
putut fi aplicată datorită noului război ruso-turc. Sistemul domniilor pământene a
fost suspendat în 1828, când, în urma războiului ruso-turc, ţările române au fost
ocupate de către trupele ţariste. Regimul de ocupaţie militară a durat până în 1834,
timp în care ţările române au avut regimul unor protectorate, iar conducerea lor era
exercitată de către un guvernator numit de către ţar.
Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Ackerman şi ale Tratatului de la
Adrianopol din 1829, în ţările române urmau a se adopta Regulamente organice în
scopul modernizării vieţii sociale şi de stat. Regulamentele organice au fost
aprobate în anul 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare, şi apoi au fost
întărite de către Poartă. Regulamentele organice pentru Ţara Românească au intrat
în vigoare în 1831, iar cele pentru Moldova în 1832.
În doctrina juridică românească s-a afirmat într-o opinie că cele două
Regulamentele organice ar fi adevărate constituţii. În realitate, ele sunt acte cu
caracter constituţional, care dau o reglementare unitară organizării statului.
Regulamentele organice nu sunt constituţii în sens modern, pentru că au fost
adoptate din iniţiativa unor puteri străine şi nu conţin dispoziţii cu privire la
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Conform dispoziţiilor Regulamentelor organice, domnia era electivă,
nobiliară şi viageră. Era astfel deoarece domnul era ales pe viaţă de către Adunările
obşteşti extraordinare doar din rândul boierilor. Domnul ales trebuia să fie învestit
de Turcia şi confirmat de Rusia. Cu toate acestea, s-a hotărât, în mod excepţional,
ca primii domni să fie numiţi pe termen de şapte ani prin acordul Turciei şi Rusiei.
În virtutea dispoziţiilor Regulamentelor organice, domnul exercita conducerea
statului în conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti.
În virtutea acestor atribuţii, domnul avea iniţiativa legislativă, iar legile votate de
Adunarea obştească obişnuită (ordinară) puteau fi aprobate sau respinse de către
domn. Domnul era comandantul armatei naţionale. El nu avea dreptul de a judeca,
ci numai de a întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Totuşi, în Moldova
domnul prezida şedinţele instanţei supreme, care era Divanul domnesc.
Conform Regulamentelor organice, dregătoriile au fost organizate într-un
sistem unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendinţei către specializarea
lor şi a principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, domeniul internelor era condus
108 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Astfel, a fost modificat vechiul sistem privitor la instituţia domniei, care nu mai
era nici viageră, nici electivă. Domnii erau numiţi de către puterea suzerană şi de către
puterea protectoare pe o perioadă de şapte ani, dintre boierii credincioşi lor.
În perioada 1850-1856 au funcţionat Divanurile obşteşti. Acestea erau
compuse din reprezentanţi ai boierilor şi ai clerului şi aveau în competenţă
adoptarea legilor, adoptarea bugetului, controlul asupra conducerii administrative a
statului şi a oraşelor, controlul asupra finanţelor publice. Aceste competenţe au
însemnat paşi în direcţia limitării puterii domnului, precum şi în direcţia separării
puterilor în stat.
Armata a fost desfiinţată, deoarece s-a alăturat revoluţiei.
În privinţa administraţiei s-a introdus o nouă terminologie. Vechile dregătorii
au fost numite departamente sau ministere cu competenţe bine precizate. Spre
exemplu, ministerul de interne se ocupa de asigurarea ordinei publice, de agricultură,
sănătate şi lucrări publice. Organizarea administrativ teritorială s-a menţinut,
conducătorii judeţelor şi ţinuturilor fiind denumiţi ocârmuitori, respectiv pârcălabi.
Prevederile Covenţiei de la Balta-Liman au fost completate de altele,
înfăptuie fie pe baza unor acte internaţionale, fie pe baza unor hotărâri interne.
Astfel, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, protectoratul rusesc asupra
Moldovei şi Ţării Româneşti a fost înlăturat, Principatele române rămânând doar
sub suzeranitatea turcească. Prin acelaşi tratat, partea de sud a Basarabiei, respectiv
cele trei judeţe de pe marginea Dunării – Cahul, Ismail şi Bolgrad – au fost
restituite Moldovei. Conform aceluiaşi tratat, Regulamentele organice urmau a fi
desfiinţate şi înlocuite cu o legiuire alcătuită de marile puteri, ţinându-se seama şi
de dorinţele românilor.
Pentru exprimarea acestor dorinţe au fost convocate Adunările ad-hoc, care
au funcţionat în perioada septembrie-decembrie 1857. Adunările ad-hoc,
exprimând voinţa românilor, au adoptat hotărâri fundamentale cu privire la viaţa de
stat a ţărilor române, decisive pentru viitorul lor politic. Aceste hotărâri prevedeau
recunoaşterea autonomiei şi neutralităţii Principatelor, unirea Ţării Româneşti şi a
115 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui principe dintr-o
familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ şi constituţional.
Aceste hotărâri, împreună cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise
reprezentanţilor Puterilor garante, care s-au întrunit la Paris în mai 1858.
Conferinţa de la Paris, ce şi-a desfăşurat lucrările în perioada mai-august 1858 a
stabilit printr-o convenţie statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a
Principatelor. Reflectând divergenţele dintre cele şapte puteri, Convenţia de la Paris a
fost plină de ezitări şi de contradicţii, pe care însă oamenii politici români, animaţi de
un profund patriotism, au ştiut să le depăşească în favoarea unirii.
Convenţia de la Paris prevedea: cele două ţări româneşti urmau a purta denumirea
de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, dar cu o organizare separată, cu
domni diferiţi, cu adunări legiuitoare şi capitale diferite. De asemenea, prevedea crearea
Comisiei Centrale de la Focşani, care să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de
Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotaţie din
cele două ţări. Totodată se recomanda punerea pe baze noi prin modificarea legislaţiei, a
relaţiilor dintre boieri şi ţărani. Convenţia avea anexată şi legea electorală, care introducea
un sistem cenzitar, prin care moşierimea era în mod vădit favorizată.
Convenţia de la Paris, fără a răspunde în totalitate aspiraţiilor de atunci ale
românilor, a fost prima recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trăi
uniţi într-un stat unitar.
Întrebări şi teste
TITLUL III
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC MODERN
Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele
îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu Codul
civil. Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de procedură
civilă sunt cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza
au acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat
din Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură civilă belgian, precum
şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I – Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a – Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a – Curţile de apel;
- Cartea a IV-a – Arbitri;
- Cartea a V-a – Executarea silită;
- Cartea a VI-a – Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a – Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele,
jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul,
când se proceda la o nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva
hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a
fost bine interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu
Codul penal. Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost
legiuirile româneşti anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi
doctrina juridică a vremii.
Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima fază,
cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii.
124 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Domnul:
- avea iniţiativă legislativă;
- sancţiona legile;
- încheia convenţii cu alte state;
- numea şi revoca pe miniştri;
- avea dreptul de amnistie;
- era şeful armatei;
- conferea gradele militare;
- conferea decoraţii.
După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea
regatului, în 1881, şi modificarea în acest sens a Consdtituţiei din 1884, puterile
regelui, în calitate de şef al statului, au sporit şi mai mult.
Guvernul era propus de către rege şi avea o poziţie preponderentă în raport
cu Parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament şi
guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul, iar apoi numea un nou guvern
care organiza noi alegeri.
Conform Constituţiei din 1866, Parlamentul era format din Senat şi
Adunarea deputaţilor.
Puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.
- judecătoriile de ocoale;
- tribunalele de judeţ;
- curţile de apel;
- curţile de juraţi;
- Curtea de Casaţie.
5. Legislaţia învoielilor agricole
În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea
învoielilor agricole din 1866.
Această lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei, afecta profund
condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei materială. Legea reglementa contractele sau
învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special
ţinut de către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea
autentic şi era învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului.
Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în
mod vădit de la dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.
În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în
aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia
boierului, autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa armată.
După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor
agricole mai multe modificări.
Dintre acestea menţionăm:
desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau nevoiţi să
lucreze pentru moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);
- dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol,
hotărârea autorităţilor administrative;
- stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile agricole;
- controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani
de către inspectori regionali;
Întrebări şi teste
Armata din Transilvania era compusă din două corpuri distincte: armata
voievodului, pe de o parte, şi o armată locală organizată de către nobili, pe de altă parte.
În ce priveşte organizarea fiscală, în epoca voievodatului românii şi ungurii
plăteau un impozit numit lucrum camerae, iniţial în natură, iar mai târziu în bani.
(lucrum=beneficiu, câştig). Ţăranii români şi unguri plăteau un impozit numit
terragium, care apoi a fost extins şi asupra orăşenilor. În condiţii excepţionale, erau
plătit un impozit suplimentar, numit subsidia, care vine din latinescul “subsideo”,
care înseamnă a fi de rezervă. În plus, românii care erau şi păstori plăteau
quinquagesima ovium (o oaie şi un miel din 50).
Secuii erau scutiţi de plata impozitelor, întrucât îndeplineau obligaţii
militare. Totuşi, la încoronarea regelui, la prima sa căsătorie, precum şi la naşterea
primului său copil, erau obligaţi la darea boilor (un bou de fiecare familie).
Saşii aveau îndatorirea de a plăti o taxă anuală, la Sfântul Martin, de 500 de
mărci de argint, prin contribuţia tuturor gospodăriilor, numită şi darea Sfântului Martin.
În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, în epoca voievodatului
Transilvania era împărţită în districte româneşti, comitate ungureşti, scaune secuieşti
şi scaune săseşti. Districtele româneşti s-au bucurat până în secolul al XIV-lea de o
totală autonomie. În Maramureş au existat opt districte autonome româneşti, care
aveau un voievod propriu, precum şi instanţa lor de judecată. În acelaşi timp, Ţara
Făgăraşului a fost organizată până la jumătatea secolului al XV-lea într-un district
autonom cu instanţă de judecată proprie. Numeroase districte româneşti au existat, de
asemenea, şi în Banat, Ţara Haţegului, în ţinutul Rodnei şi în zona Hunedoarei.
În regiunile în care printre români au pătruns şi ungurii, aceştia din urmă s-au
organizat în comitate, unităţi administrativ-teritoriale conduse de către comiţi, care
erau ajutaţi de vicecomiţi. Comiţii erau numiţi de către voievodul Transilvaniei.
Fiecare comitat era împărţit în mai multe plăşi, conduse de către pretori, aleşi din
rândurile micii nobilimi locale.
Scaunele secuieşti, în zona de sud-est, unde s-au aşezat secuii, s-au format
succesiv. În secolul al XV-lea erau şapte asemenea scaune cu capitala la
135 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
decretele sale şi în Transilvania, iar, pe de altă parte, opoziţiei factorilor locali faţă
de aplicarea decretelor regale în Transilvania, care se bucura de o largă autonomie.
În aceste condiţii specifice, în Transilvania au luat naştere două rânduieli
juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de către cele trei
naţiuni privilegiate, iar, pe de altă parte, populaţia românească majoritară avea un
sistem de drept propriu, cuprins în Legea ţării. Aşa se explică faptul că în
Transilvania s-au aplicat puţine decrete regale, iar acestea au ocupat un loc
secundar în sistemul de drept al Transilvaniei.
Menţionăm în acest sens:
- Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;
- Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiară;
- Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei şi
obligaţiile iobagilor.
Unii regi ai Ungariei au iniţiat şi codificări ale dreptului scris şi nescris:
- în anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o primă codificare
sub denumirea de Decretum maius;
- în anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost întocmită o
colecţie de drept, intitulată Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia
în anul 1691 prin Diploma leopoldină. În acest cod sunt cuprinse dispoziţii cu
privire la privilegiile nobililor, obligaţiile iobagilor, procedura de judecată, statutul
oraşelor libere şi dreptul aplicat în provinciile dependente de Ungaria. În acest cod
se precizează că Transilvania are un sistem juridic propriu. Întrucât acest cod a fost
împărţit în trei părţi, a fost numit şi Decretum tripartitum.
Nobilimea celor trei naţiuni privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – au
încercat să impună în Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, întemeiat pe
Unio trium nationum, în virtutea căruia românii erau excluşi de la viaţa politică şi
erau declaraţi “duşmanul răzvrătitor din ţară”.
Românii din Transilvania şi-au apărat şi promovat vechiurile obiceiuri şi
tradiţii juridice. Între revendicările formulate de românii din Transilvania a fost şi
cea referitoare la recunoaşterea şi codificarea vechilor obiceiuri juridice româneşti.
146 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Această revendicare a fost satisfăcută în anul 1508, când au fost redactate Statutele
Ţării Făgăraşului în limba latină. Ele cuprindeau obiceiurile juridice româneşti
într-o formă fidelă, dar concentrată, considerându-se că sunt cunoscute foarte bine
de populaţia românească, din generaţie în generaţie.
De altfel, în cuprinsul Statutelor Ţării Făgăraşului se arată în mod expres că
ele au fost elaborate la propunerea românilor şi că normele cuprinse în această
codificare sunt vechi obiceiuri româneşti.
Statutele Ţării Făgăraşului cuprind norme de drept civil, de drept penal şi de
procedură. Terminologia şi conţinutul acestora sunt similare cu cele din Ţara
Românească şi din Moldova, ceea ce ilustrează unitatea de conţinut a obiceiului juridic
românesc aplicat de toţi românii din toate cele trei ţări, în ciuda vicisitudinilor istorice.
Numeroase dispoziţii reglementează relaţiile de familie: căsătoria, divorţul,
regimul bunurilor dotale.
La încheierea căsătoriei era necesar consimţământul părinţilor. Zestrea
viitoarei soţii trebuia să fie constituită de către părinţi, iar în lipsa acestora de
către fraţi. Căsătoria puteau fi desfăcută prin divorţ şi prin repudiere. Dacă
desfacerea căsătoriei se făcea din vina soţiei, bunurile dotale rămâneau în
stăpânirea soţului.
De asemenea, se consacră sistemul răspunderii colective în materie penală.
Reglementările sunt identice cu cele din Ţara Românească şi în domeniul
succesoral, precum şi în domeniul penal.
Secţiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent
de Imperiul Otoman (1541-1683)
Legile adoptate de Dieta Transilvaniei în secolele XVI şi XVII cu privire la
organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil şi dreptul
penal au fost sistematizate în secolul al XVII-lea în colecţii, denumite Approbatae
constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1541 şi 1653 – şi Compilatae
constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1653 şi 1669. Ambele colecţii au fost
reunite într-o lucrare denumită Approbatae et compilatae constitutiones.
Mihai Viteazul, după înfăptuirea unirii celor trei ţări române, a adoptat unele
măsuri legislative la cererea ţăranilor români, prin care a consacrat anumite
dispoziţii ale obiceiului românesc. Astfel, la propunerea lui Mihai Viteazul, Dieta
din iulie 1600, a recunoscut drepturile românilor de a-şi paşte vitele în hotarele
satelor săseşti şi ungureşti, potrivit vechilor obiceiuri. De asemenea, preoţii români
au fost scutiţi de obligaţiile în muncă.
Normele de drept ale oraşelor săseşti au fost codificate în Statutele
municipale săseşti, care au fost adoptate în adunările saşilor din anii 1570 şi 1580
şi aprobate de principele Transilvaniei în anul 1583. Aceste statute cuprind norme
de drept civil, penal şi procesual.
Alte culegeri de drept au fost Statutele Odorheiului şi Statutele Zarandului,
ca urmare a autonomiei locale de care se bucurau aceste unităţi administrative.
Secţiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului
dependent de Austria (1683-1848)
După anul 1683, dezvoltarea economică şi socială în Transilvania au impus
reglementări juridice noi. Dar, în acelaşi timp, au continuat să se aplice şi vechile
reglementări. Aşa se face că dreptul în Transilvania după anul 1683 este extrem de
eterogen şi lipsit de unitate.
De aceea, se constată şi după anul 1683 existenţa a două rânduieli juridice:
- obiceiul juridic, creat şi aplicat de populaţia majoritară românească;
- un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curţii de la Viena şi a Dietei Transilvaniei.
Ca urmare a legilor privind organizarea judecătorească şi desfăşurarea
proceselor, impuse de monarhia habsburgică şi de Dieta Transilvaniei, obiceiul
juridic românesc nu s-a mai putut aplica în practica tuturor instanţelor, ci numai în
aceea a instanţelor inferioare. În acest fel, aplicarea oficială a obiceiului juridic
românesc s-a limitat la procesele de mai mică importanţă, judecate potrivit
procedurii orale.
Aplicat sistematic în comunităţile săteşti, obiceiul juridic românesc nu şi-a
pierdut importanţa de odinioară, fiind în acelaşi timp şi un factor de păstrare a
valorilor tradiţionale şi a modului de viaţă românesc.
148 Copyright © DEPARTAMENT ID 2007
Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT
Întrebări şi teste
TITLULV
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1918-1938
juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a
celei din 1866.
Consfinţind făurirea statului naţional unitar român, Constituţia prevedea că “România
este un stat naţional, unitar şi indivizibil” şi că “teritoriul României este inalienabil”.
Constituţia a consfinţit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile
şi libertăţile cetăţeneşti şi a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat.
Potrivit Constituţiei, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege
şi Reprezentanţa naţională (formată din Senat şi Camera Deputaţilor), cea
executivă de către rege şi Guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.
Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări
ale Reprezentanţei naţionale. După aprobarea de către majoritatea membrilor
ambelor adunări, legile urmau a fi sancţionate de către rege.
Constituţia din 1923 a introdus controlul constituţionalităţii legilor, exercitat
de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile
legile contrare Constituţiei, dar numai cu privire la cazul judecat.
De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului legalităţii actelor
administrative, potrivit căruia instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele
emanate de la administraţia de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri
către persoanele particulare.
Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege
şi de a fi ales, desfăşurarea alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.
În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale,
instituţia regenţei. Instituirea regenţei a fost determinată de renunţarea lui
Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al
tronului. În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării,
proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o
regenţă, formată din trei persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în
eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului. Regenţa a
început să îşi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca urmare a morţii regelui
de utilitate naţională. Prin Constituţia din 1923 a fost reformulat conceptul de “utilitate
publică”, dându-i-se o accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin Constituţia
din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie de măsuri în vederea limitării dreptului
de proprietate absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât, potrivit concepţiei
romane clasice, preluată de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi
depline atât asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra acelui teren.
Constituţia din 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile subsolului trec în proprietatea statului,
ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu
privire la dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană.
Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a
unor uzine metalurgice. În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor
particulari, sub pretextul că particularii pot pune mai bine în valoare decât statul
bogăţiile subsolului şi întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru
înfăptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi
pentru vechile provincii.
Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea
statului, cu plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu
preţul regional al arendei înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul
ţării. Această primă operaţie s-a putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât
mai mult cu cât despăgubirile urmau a fi plătite de către stat.
Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor.
Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să
dea impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a ţăranilor, ci
că au fost vândute de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile
repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor
către stat.
industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de creanţă născute din
contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment. Pentru a se evita
asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de
proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.
În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi reglementări,
inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispoziţii cu
privire la soluţionarea conflictelor colective de muncă, la repausul duminical, la durata zilei
de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la jurisdicţia muncii.
Secţiunea a V-a. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou
cod penal, care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.
Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:
- Cartea I – Dispoziţii generale;
- Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
- Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale
speciale care se refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării (1930), la reprimarea
concurenţei neloiale (1932), la reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice
(Legea Mârzescu - 1924), la apărarea regimului monarhic din România (1927), la
introducerea stării de asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).
Secţiunea a VI-a. Procedura civilă
În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul 1864.
Unificarea legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea
unor dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi
prin adoptarea unor noi legi. Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai
***
În scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la
25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.
Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-
un sistem format din:
- judecătorii;
- tribunale;
- curţi de apel;
- curţi cu juri;
- Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.
În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai multe secţiuni.
Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai multe secţiuni.
Curţile cu juri judecau numai procese penale.
Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o
lege specială în anul 1923, modificată în anul 1925.
Întrebări şi teste
d) activităţi economice.
Care erau instanţele judecătoreşti stabilite prin Legea din 25 ianuarie
1924 pentru unificarea organizării judecătoreşti?
Bibliografie