ELENA-CLAUDIA RUSU

(coord.)

ALEXANDRINA CARMEN ENE OANA MADLEN PĂNESCU

TEORII ŞI PARADIGME CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE

 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

ELENA-CLAUDIA RUSU
(coord.)

ALEXANDRINA CARMEN ENE OANA MADLEN PĂNESCU

TEORII ŞI PARADIGME CONTEMPORANE ÎN PSIHOLOGIE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2011

2
 CUPRINS

Pre-faţă (Conf.univ.dr. Matei Georgescu) 5

Introducere 9
1. PARADIGMELE ŞI SCHIMBAREA LOR ÎN PSIHOLOGIE (Elena-Claudia Rusu) 13
1.1. Teorie şi paradigmă. Paradigmele psihologiei 13
1.2. Paradigma newtonian-carteziană sau realist-materialistă 17
1.3. Paradigma newtoniană şi implicaţiile ei în psihologie 28
1.3.1. Paradigma behavioristă 28
1.3.2. Paradigma cognitivistă 34
1.3.3. Psihanaliza sau paradigma freudiană 42
1.3.4. Paradigma umanistă 48
Întrebări şi teme de autoevaluare 55
Teste-grilă 56
Bibliografie obligatorie 56
Bibliografie facultativă 57
2. TRECEREA DE LA PARADIGMA REALISMULUI MATERIALIST LA CEA A 58
FIZICII CUANTICE (Elena-Claudia Rusu)
2.1. Locul conştiinţei în noua paradigmă 63
2.2. Idealismul monist 66
2.3. Psihologia transpersonală 70
2.3.1. Pre-personal, personal şi trans-personal 75
2.3.2. Cartografia psihicului uman: registrele biografic,perinatal şi transpersonal 77
2.3.3. Domeniul transpersonal al psihicului 84
2.3.4. Avantajele şi limitele psihologiei transpersonale 87
Întrebări şi teme de autoevaluare 92
Teste-grilă 92
Temă pentru meditaţie 93
Bibliografie obligatorie 94
Bibliografie facultativă 94
3. INTERVENŢII PSIHOTERAPEUTICE MODERNE CE INTEGREAZĂ LUCRUL 95
CORPORAL (Alexandrina Carmen Ene)
3.1. EMDR- Rapiditate, umanitate şi eficienţă în crizele existenţiale majore 95
3.1.1. EMDR- definiţie, geneză şi grupuri ţintă 95
3.1.2. Procesul EMDR şi relaţia terapeutică. Limite de aplicare 103
3.1.3. EMDR şi tulburarea de stres posttraumatic 104
3.1.4. EMDR- exemplu de intervenţie 109
3.2. Brainspotting sau identificarea ariei cerebrale de stocare a informaţiei traumatice 112
3.2.1. Brainspotting- geneză, definiţie şi aplicabilitate 112
3.2.2. Brainspott-ul şi disocierea somatică 113
3.2.3. Brainspotting-ul ştiinţa comunicării dintre două emisfere cerebrale 114
3.2.4. Brainspotting- exemplu de intervenţie terapeutică 116
3.3. TIPI sau dezactivarea fricilor engramate corporal 117
3.3.1. Geneză, definiţie, aplicabilitate 117
3.3.2. Frică, angoasă, anxietate- a trăi fără spectrul fantomatic al unui pericol imaginar 118
Întrebări şi teme de autoevaluare 123
Teste-grilă 123
Bibliografie obligatorie 124
Bibliografie facultativă 124
4. MINDFULNESS-STARE DE CONŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ 126
PSIHOTERAPEUTICĂ (Oana Madlen Pănescu)
4.1. Originea conceptului 126
4.2. Definire 128

3
4.3. Descrierea procesului 129
4.4. Deprinderea mindfulness 130
4.5. Cercetarea mindfulness 131
4.5.1. Cercetarea mindfulness în psihologie 131
4.5.2. Cercetarea mindfulness în neurobiologie 132
4.6. Utilizarea mindfulness 134
4.7. Psihoterapia şi mindfulness 134
4.8. Psihoterapii care folosesc mindfulness 136
4.8.1. Psihoterapia cognitivă 136
4.8.2. Mindfulness şi analiza tranzacţională 142
4.9. Avantaje şi dezavantaje Mindfulness 144
Întrebări şi teme de autoevaluare 145
Teste-grilă 146
Bibliografie obligatorie 146
5. PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ (Oana Madlen Pănescu) 147
5.1. Definirea psihoterapiei integrative 147
5.2. Principiile psihoterapiei integrative 148
5.3. Origini şi istoric 149
5.4. Concepte fundamentale 153
5.4.1. Teoria motivaţiei 154
5.4.2. Teoria personalităţii în psihoterapia integrativă 159
5.4.3. Metodele abordării integrative 162
Întrebări şi teme de autoevaluare 164
Teste-grilă 164
Bibliografie obligatorie 165
ANEXA- Fotografii 166
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 168

4
 Pre-Faţă (sau) cu faţa spre pisica lui Schrodinger

Noaptea
toate pisicile sunt negre;
si ziua ...?

Aţi auzit de pisica lui Erwin Schrodinger ? Dacă nu aţi auzit, poate că nu aţi
pierdut nimic până acum şi poate că această omisiune nu înseamnă că veţi fi avut ferme
predilecţii canine, ci că faceţi parte dintre co-plătitorii de restanţe gnoseologice; mai
precis, înseamnă că există astăzi, în „fondul aperceptiv” al bunului cetăţean al societăţii
contemporane, un decalaj între modelele „realităţii” generate de fizică şi perspectiva
„abituală” asupra vieţi.
Şi, totuşi, despre ce patruped era vorba ? Despre o elegantă felină a părintelui
mecanicii cuantice care ajungea, într-unul din experimentele sale (suită a celebrului
paradox Einstein-Podolsky-Rosen) să existe simultan în două forme.
Această stare s-a numit superpoziţie iar firescul reflex logic al conservării
identităţii, limitei şi formei, ne lasă cât se poate de confuzi în a ne reprezenta delicata
felină, anume în a ne reprezenta orice „obiect”, acelaşi obiect şi nu multiplicat, care ocupă
diferite coordonate spaţiale.
Fenomenul „restanţei gnoseologice” afectează şi câmpul psihologiei în măsura în
care conceptul de „materie” polarizează încă, în varii forme, maniera în care este
modelată realitatea psihică. Graţie studiului empiric, creierul este (în continuare)
considerat fundamentul oricărui fenomen asociabil „realităţii interne”, cu alte cuvinte, ne
aflăm în plină eră a cauzalităţii directe1, în care materia este cauza primă.
Cu toate acestea, aflăm de câteva decenii încoace, prin experimente ştiinţific
exemplare, că realitatea fundamentală nu (mai) este constituită din particule materiale
aflate în relaţii de continuitate (relaţii de cauză-efect, interacţiuni structurate în spaţiu şi
timp liniar), ci din energie cu structură discretă, discontinuă. Având mintea siderată,
continuăm să nu înţelegem ce înseamnă „discontinuu” şi cum este posibil ca între două
puncte să nu existe distanţă, cum este posibil ca două particule să comunice instantaneu,
înverşunându-ne să gândim în termeni de viteză supraluminică şi de spaţiu liniar.
Consecinţele faptului ştiinţific al interconexiunii cuantice, deşi cutremurătoare, par
a lăsa cât se poate de „stabili” pe majoritatea dintre noi: fizica actuală ne relevă un univers

1
A se vedea trimiterile la opera fizicianului Amit Goswami.

5
în care orice gest are efecte, în care nu ne mai putem considera separaţi (de univers), nici
în cea mai precaută solitudine.
În logica istoriei, pentru a se recomanda ca ştiinţă, psihologia va fi trebuit să se
scuture de „aluviunile cu iz mistagogic” ale credo-ului subiectiv, pentru a se întemeia pe
empirismul persoanei a treia. Această mişcare a fost justificată de timpurile culturale în
care „adevărul” era considerat drept rezultat exclusiv al decupajului analitic al realităţii,
dovedit prin rezultatele sale tehnologice, produs al ştiinţelor exacte.
Mişcarea „analitică”, specifică erei industriale, ne-a condus spre societatea actuală,
cu beneficiile sale indiscutabile; discutabilă este însă preponderenţa acestei mişcări, care,
excesivă şi nebalansată de polarul său „sintetic”, unificator, ne-a adus în pragul a varii
dezechilibre, cu nuanţe apocaliptice: ecologice, sociale, financiare şi, mai ales, personale.
În măsura în care restituirea nuanţelor etimologice ale termenului „apocalipsa” ne
trimite spre cele de „perspectivă limpede” (derivată a unor schimbări majore care produc
discontinuităţi „perceptive”), nu întâmplător s-a precizat tot mai sigur o mişcare
compensatorie „sintetică”, atât în registrul social, prin diferite fenomene cu caracter
„spiritual” (cum a fost, de pilda, meditaţia transcendentală), cât şi în interiorul ştiinţei,
prin fizica cuantică.
Acelaşi lucru s-a petrecut şi în interiorul psihologiei prin trecerea gradată şi
sistematică de la precauţia freudiană în a-şi proteja teoria de „maree negră de nămol a
ocultismului”2 şi până la aventura holotropică grof-iană sau anvengura experienţială a
psihiatrului David R. Hawkins.
Omul actual, stăpân al supertehnologiilor, şi-a pierdut sufletul în cloazonul
„adevărului” ştiinţific al fragmentului. Şi-a pierdut sufletul cu fiecare fragment pe care l-a
observat „obiectiv”, de la distanţa terţului, recuzând sistematic experienţa plenară
subiectivă, ca viciată „ecuaţie personală”.
Schimbarea provine tot de la nivelul ecuaţiei, al ecuaţiilor fizicii actuale care
indică necesarul de resubiectivizare a ştiinţei şi, în special, al psihologiei întrucât, pe fond,
însăşi starea de excelenţă a caracterului obiectiv are o intimă alcătuire subiectivă, ca
hipercomplexă proiecţie corticală.
Fiecare spaţiu-timp cultural generează compozite Weltanschauung-uri, care nu
sunt decât expresia proceselor convenţional-constructiviste ale realităţii. Percepem şi
gândim lumea prin „cadre” consolidate cultural, care operează precum filtre ale realităţii;
avem nevoie să ne conformăm acestora pentru a ne păstra apartenenţele şi, de aici, rezultă
2
C. G. Jung, Memories, Dreams, Reflections, Pantheon Books, New York, 1953, p. 150.

6
persistenţa oricărei paradigme. De aceea, numai „nebunul” (atribuit astfel din perspectiva
sistemului persistent) poate fi artizanul unei schimbări fundamentale (paradigmatice),
pentru că înţelege determinările prin care realitatea convenţională este asamblată.
Ne-bunul, prin faptul că renunţă la statutul de bun (consumator al unei realităţii
consacrate) îşi poate schimba, resemnifica universul, devenind astfel eroul (cu mai mult
de o mie de feţe)3 al propriului mit. Ne-bunul, cel care îşi permite calea periclitantă a
schimbării paradigmatice, este treaz pentru că şi-a încetat lâncezeala soporifică prin
„realităţi” care nu-i aparţin.
Personajul treaz este cel care poate să-şi determine creativ destinul; este şi cel care
şi-a permis „să vadă” feline cuantice şi, considerăm noi, este şi cel care a dorit să
scrie/citescă texte precum carte de faţă. De aceea, triunghiul autorial al acestei cărți,
Claudia Rusu, Carmen Ene, Oana Pănescu, reuneşte persoane „practiciene ale trezviei”
care au dorit să ne vorbească despre idei care pot deveni semnificative pentru fiecare
dintre noi. Fie că este vorba despre o pasionantă și bine articulată (cu ordinea modelelor
tari ale științei) incursiune în paradigmele psihologiei, gen de incursiune cât se poate de
„cinematografică” şi printre „curente noi”, cu care Claudia Rusu ne-a obişnuit, fie că este
vorba despre recentele „tehnologii” integrative ale psihoterapiei, pe care Carmen Ene le-a
explorat în mod formativ sau, şi nu în ultimul rând, despre intraductibilul (intraductibilul
conceptual) „mindfulness”, a cărui bună practică a aşezat-o pe Oana Pănescu, în maniere
cât se poate de tradiţionale, pe zafu-urile aşezămintelor zen – autoarele ne invită la un
necesar exerciţiu de (ne)cunoaştere.
(Ne)cunoaştere întrucât putem înţelege mai bine dinamica şi nuanţele contactului
(şi ale contractului) nostru cu „realitatea” şi, mai ales, putem înţelege modul în care o
bună parte a ştiinţei actuale devine, în retrospectul viitorului apropiat, un veritabil
dicţionar al ignoranţei. Acest ultim fapt este preţios, întrucât ne arată coordonatele
esenţiale ale unui raport consistent cu actul cunoaşterii şi anume, valoarea relativă,
impermanentă, a oricărui conţinut împreună cu necesitatea întemeierii „adevărului” pe
funcţiile procesului, pe cadrul cunoaşterii. În aceeaşi ordine, autoarele ne mai vorbesc,
prin întreaga lucrare, despre necesitatea de a tolera ambiguitatea şi despre valenţele
dubiului, ca indice direct al capacităţii de „adaptare paradigmatică” creativă.
Se simte în atmosfera textului, ceea ce cunoaştem din realitatea biografică a
Claudiei Rusu, a lui Carmen Ene şi a Oanei Pănescu, anume aceea că sunt „căutătoare” de
sens fundamental. De aceea, textul de faţă poate fi (şi) derivatul întâlnirilor semnificative,
3
A se vedea trimiterile la opera mitologului, scriitorului şi profesorului Joseph John Campbell.

7
generatoare de mutaţii implicite, pe care cele trei autoare le-au avut cu personalităţi
precum Carlos Sauer, Vernon Foster, Barbara Morgan pentru Claudia Rusu, Jacques
Salomé sau David R. Hawkins pentru Carmen Ene şi Yvon Myoken Bec sau Gregor Žvelc
pentru Oana Pănescu (pentru a enumera, fără rigoare, câteva personalităţi emblematice de
a căror proximitate s-au bucurat).
Locus-ul psihologic sau mai bine spus, locus-ul experienţial-integral al oricărei
paradigme sunt personalităţile semnificative ale destinului nostru, care ne învaţă, implicit,
moduri de a vedea lumea şi, în primul rând, de a ne vedea pe noi înşine. De aceea şi în
ultimă instanţă, orice schimbare paradigmatică este o schimbare de forme (precum cele
marcate în tradiţiile şamanice) a propriei persoane, în care nu preluăm o paradigmă, ci
suntem acea paradigmă (a se vedea textul pe temă al Oanei Pănescu). În ultimă instanţă, a
avea-ul se resoarbe în a fi şi orice formă de cunoaştere duală, într-una a-duală, despre care
nici o carte nu mai este cuprinzătoare, nu din incapacitate structurală, ci pentru că nu mai
este nimic a cuprinde.
Cu toate acestea, vă invităm, cu bucurie, să cuprindeţi rândurile acestei cărţi
pentru a surprinde ineditele arabescuri tematice pe care ni le propun Claudia Rusu,
Carmen Ene şi Oana Pănescu.
Gratitudinea mea autoarelor, pentru a mă fi găzduit în pre-faţa unei cărţi necesare
şi curajoase la a cărei lectură, unele personalităţi din lumea autohtonă a psihologiei ar fi
făcut, până nu demult, feţe-feţe şi suntem convinşi că în special acestora, cartea Teorii şi
paradigme contemporane în psihologie, le asigură, astăzi, spatele.
Lectură (fe)lină !

Conf. univ. dr. Matei Georgescu

Bucureşti, 1 octombrie 2011

Introducere

8
 I am ignorant of absolute truth.
But I am humble before my ignorance
and therein lies my honour and my reward.4

Kahlil Gibran

Acum un an am început să mă gândesc la această carte cu multe speranţe şi pentru

că mi-am dat seama cât de generos şi vast este acest domeniu al „noii psihologii”, le-am
invitat pe prietenele şi colegele mele, Oana Pănescu şi Carmen Ene să mi se alăture. Şi,
într-un fel aşa cum m-am aşteptat, speranţele noastre coincideau.
Una dintre ele este ca ceea ce citiţi în această carte să vă aducă un plus de
cunoaştere despre psihologie şi noile orientări şi preocupări din acest domeniu. Desigur,
nu le-am surprins pe toate deoarce nici nu ne-am propus acest lucru. Obiectivul nostru a
fost de a pune un bun început în acest demers pe care îl vom continua şi care, cel mai
probabil, se va concretiza într-o nouă lucrare, dar şi în prelegerile, atelierele şi articolele
pe care le vom realiza în viitor.
O altă speranţă este de a adăugă un plus de cunoaştere a dumneavoastră înşivă şi
a celor din jurul dumneavoastră: „Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte legile
Universului şi zeii”, stătea scris pe frontispiciul templului din Delphi. Credem că nu
putem să ne înţelegem ca fiinţe umane şi să fim în lume în deplinătatea aceastei condiţii,
dacă nu înţelegem legile Universului din care facem parte, pentru a le urma şi respecta.
De aceea, am apelat în prima parte a lucrării noastre atât la ajutorul confraţilor de breaslă,
cât şi la cel al fizicienilor preocupaţi cu studiul fizicii cuantice, care într-un mod atât de
discret şi graţios vin astăzi să pună în formule matematice, în teorii şi modele explicative
ştiinţifice ceea ce omenirea a cunoscut de mii de ani într-un mod intuitiv şi empiric despre
fiinţa umană, lume şi univers.
De asemenea, ne-am dorit să vă provocăm gândirea, simţirea şi intuiţia;
percepţiile, imaginaţia, creativitatea, credinţele, valorile, întregul cadru de referinţă pe
baza căruia trăiţi în această lume. Uneori aceşti „ochelari” prin care ne privim pe noi şi pe
ceilalţi nu ne mai ajută, deoarece percepţiile şi cogniţiile noastre devin distorsionate,
învechite, disfuncţionale, inutile. De aceea, vă provocăm să faceţi o introspecţie cât mai
corectă pentru a vedea ce vreţi să păstraţi şi la ce să daţi drumul. A rămâne blocaţi în

4
„Sunt un ignorant in faţa adevărului absolut. Dar sunt smerit în faţa acestei ignoranţe şi în această smerenie
sălăşluiesc onoarea şi răsplata mea.” (trad.)

9
vechile percepţii, credinţe şi convingeri distorsionate, poate chiar în traumele şi durerile
noastre ne limitează propria ascensiune, creştere, evoluţie.
Prin urmare sperăm să reuşim să vă scoatem din „zona de confort” în care, poate,
aţi trăit până acum; să vă întrebaţi dacă este posibil ca în viaţa dumneavoastră şi în lume
lucrurile să stea şi altfel; dacă nu cumva există în dumneavoastră un potenţial la care nici
măcar nu aţi îndrăznit să vă gândiţi; dacă nu cumva, puteţi fi „altcineva” (de fapt cine
sunteţi cu adevărat), cineva mai bun, mai complet, mai armonios, mai liniştit, mai
împăcat, mai prosper.
Ştim din propria experienţă că a depăşi zona de confort nu este uşor, că inerţia,
fricile, dubitaţiile şi alte piedici ne îmbie să spunem: „Eu nu am nicio problemă”, „Eu ăsta
sunt” sau „N-am ce să fac în această situaţie.”
Vestea bună este că în ciuda tuturor piedicilor care ne apar atunci când vrem să ne
schimbăm, nu trebuie să facem acest lucru singuri. Dacă paşii spre schimbare şi spre
îmbunătăţirea personală îi avem de făcut noi înşine, pe acest drum putem fi însoţiţi de
tovarăşi buni şi generoşi fie că este vorba de oameni sau cărţi.
Noi vă oferim cartea, dar în spatele ei suntem noi, specialiştii, oamenii.
În prima parte din această carte am trecut în revistă orientările „clasice” din
psihologia modernă, la care am adăugat într-o continuare care pentru noi este firească,
noile curente şi preocupări din psihologia şi, respectiv, psihoterapia zilelor noastre.
Aceste orientări noi, care desigur că încă au nevoie de studiu şi cercetări
aplicative, de experimente şi dovezi, ne orientează atenţia spre o latură mai puţin agreată
(încă) de unii psihologi- latura spirituală a omului; studiul relaţiilor cu el însuşi, cu ceilalţi
oameni, cu universul din care provenim, chiar cu Dumnezeu-Creatorul.
Prin urmare la formula omului înţeles ca fiinţă bio-psiho-socială se mai adaugă şi
variabila spirituală. Omul ca fiinţă cu sens şi creatoare de sensuri. Omul ca fiinţă
imperfectă, dar perfectibilă. Omul creat şi creator.
Mergând în această direcţie am apelat la informaţii din psihologia transpersonală
şi fizica cuantică.
În demersul propus, mi s-a alăturat Carmen cu zonele ei de competenţă şi practică.
Ea a realizat un interesant capitol despre unele din cele mai recente şi eficiente teorii şi
metode de vindecare a traumelor, ştiut fiind că un om armonios şi cu o crescută calitate a
vieţii este un om care s-a vindecat de traumele sale (sau de cea mai mare parte din ele).
Prin urmare, Carmen a prezentat metoda EMDR (Eye Movement Desenzitation and
Reprocessig), Braninspotting şi TIPI (Tehnica de identificare a fricilor inconştiente), în

10
încercarea de a demonstra legătura profundă şi reciproc vindecătoare dintre corp şi minte
(psihic).
Lucrarea noastră continuă cu o altă provocare: „mindfulness” sau cum putem trăi
într-o stare de conştienţă continuă („conscious awareness”). Orice psiholog ştie că dacă nu
suntem conştienţi că avem o problemă, nu o putem rezolva. Conştienţa este prima condiţie
a oricărei schimbări, a oricărei rezolvări, a oricărei îndreptări. De asemenea, ea ne ajută să
trăim în prezent, de fapt singurul timp pe care îl avem la dispoziţie:
„(...) Dar tu trăieşte momentul. Cine trăieşte momentul salvează trecutul şi
cucereşte viitorul”, spunea marele vindecător de suflete, Părintele Arsenie Papacioc.
Conceptul de „mindfulness” provine din lumea orientală, din practica budistă şi a
fost introdus in psihologia occidentală în anii '80 cu scopul reducerii morbidităţii
psihologice asociată cu boala fizică, atenuării stresului şi creşterii stării de bine.
Practicând tehnicile „mindfulness” nu înseamnă că devenim budişti, ci că
folosindu-le putem să primim fără a judeca momentul prezent: gânduri, emoţii, senzaţii,
situaţii etc.; că prin practică sistematică ne putem menţine o stare de sănătate a psihicului
nostru.
În acest capitol, Oana menţionează dovezi ştiinţifice ale eficienţei „mindfulness”,
precum şi recomandări ale acestei practici, realizând o îmbinare fericită a demersului
ştiinţific cu pasiunea personală faţă de înţelepciunea milenară a lumii orientale.
Cartea se încheie cu un capitol referitor la una dintre cele mai îndrăzneţe abordări
din psihologie- psihoterapia integrativă. Aceasta este o psihoterapie care integrează la
nivel teoretic şi practic mai multe modele psihoterapeutice, între care Gestalt terapia
şi Analiza Tranzacţională. Iniţiatorul său este Richard Erskine. Este o terapie în care
rolul central îl are relaţia terapeutică.
Prin intermediul acestui capitol, Oana creează o punte de legătură cu domeniul
Analizei Tranzacţionale (AT) şi cu o lucrare personală pe această temă, publicată anul
trecut 5, care s-au arătat de un real folos studenţilor şi masteranzilor mei.
Am finalizat această lucrare tot cu... speranţe. Prima dintre ele este de a
continua studiul noilor paradigme în psihologie, atât în teorie, cât şi în dezvoltarea
personală şi în practica psihoterapeutică. Apoi, de a concretiza preocupările noastre
într-o lucrare ulterioară; de a transmite informaţiile şi cunoaşterea noastră în cadrul
conferinţelor, atelierelor şi a altor evenimente la care vom participa.

5
Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie. Introducere în analiza tranzacţională, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2010.

11
 Sperăm ca această carte să ajungă nu numai la mintea, dar şi la sufletul
dumneavoastră şi să vă fie de folos !

Elena-Claudia Rusu
13 Septembrie 2011

CAPITOLUL 1

12
 PARADIGMELE ŞI SCHIMBAREA LOR ÎN PSIHOLOGIE

“Adevărata descoperire nu este aceea de a găsi noi peisaje,

ci de a vedea cu alţi ochi.”
Marcel Proust

Concepte-cheie: paradigmă; paradigma newtoniană; realism materialist; behaviorism;

structuralism; funcţionalism; asociaţionism; gestaltism; cognitivism; psihanaliză; psihologie
umanistă

Rezumat
În acest prim capitol ne-am propus o prezentare a termenului “paradigmă” şi o trecere în
revistă a principalelor paradigme din psihologie, precum şi a configuraţiei pe care ele o capătă
astăzi. Aici am pus accentul pe paradigmele “clasice” ale psihologiei moderne pe care le-am
abordat într-un mod sintetic, urmărind avantajele şi limitele lor, precum şi spiritul dialectic care
stă la baza apariţiei lor.

1.1. Teorie şi paradigmă. Paradigmele psihologiei

Începând cu anul 1800, cuvântul „paradigmă” s-a referit la un pattern de gândire în

cadrul unei discipline ştiinţifice sau în alt context epistemologic. Iniţial, cuvântul era
specific gramaticii: dicţionarul Merriam-Webster din 1900 îi defineşte utilizarea tehnică
exclusiv în contextul gramaticii sau, în retorică, ca un termen pentru o parabolă sau fabulă
ilustrativă. De asemenea, în lingvistică, Ferdinand de Saussure a utilizat termenul
„paradigmă” pentru a se referi la o clasă de elemente care prezintă similarităţi.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din limba greacă, παράδειγμα
(paradeigma) şi are sensul de „pattern” sau „exemplu” de la cuvântul παραδεικνύναι
(paradeiknunai)- „a demonstra”.
Filosoful ştiinţei, Thomas Kuhn i-a oferit acestui cuvânt sensul contemporan
atunci când adoptându-l s-a referit la un ansamblu de practici care defineşte o disciplină
ştiinţifică de-a lungul unei anumite perioade de timp. Sensul pe care l-a formulat Kuhn a
fost şi este prea general. Însuşi Kuhn a preferat termenii de exemplar (în sensul de „teorie
ştiinţifică”) şi „ştiinţă normală”, care au un sens filosofic mai exact.
În cartea sa, Kuhn (1962) defineşte paradigma ştiinţifică ca:
- ce urmează a fi observat şi cercetat,

13
 - tipul de întrebări care vor fi puse şi testate pentru a obţine răspunsuri în
legătură cu acest subiect,
- cum sunt puse aceste întrebări,
- cum ar trebui interpretate rezultatele investigaţiilor ştiinţifice.6
De-a lungul timpului, s-a manifestat fenomenul schimbării paradigmelor despre
care Kuhn scria în aceeaşi lucrare: trecerea succesivă de la o paradigmă la alta „via”
revoluţie este patternul de dezvoltare obişnuit al ştiinţei mature (ştiinţele mature se află în
faza paradigmatică, în timp ce ştiinţele aflate în curs de maturizare se aflau în faza
preparadigmatică). Ideea lui Kuhn a fost ea însăşi revoluţionară la acea vreme şi a cauzat
o schimbare majoră în maniera în care gânditorii abordau ştiinţa. Astfel, a determinat sau
a făcut parte dintr-o „schimbare de paradigmă” în istoria şi sociologia ştiinţei.
Filosofii şi istoricii ştiinţei, inclusiv Kuhn însuşi, au acceptat o versiune modificată
a modelului lui Kuhn, care sintetizează perspectiva sa originală cu modelul gradualist care
l-a precedat. Modelul original al lui Kuhn este considerat prea limitat astăzi. El a crezut la
început că există o singură paradigmă la un moment dat, fapt contestat de deceniile de
dezbateri academice.
Probabil că cea mai comună utilizare a cuvântului „paradigmă” este în sensul de
Weltanschauung. De exemplu, în ştiinţele sociale, termenul este utilizat pentru a descrie
ansamblul de experienţe, convingeri şi valori care influenţează modul în care un individ
percepe realitatea şi răspunde la acea percepţie. Reprezentanţii ştiinţelor sociale au
adoptat sintagma lui Kuhn „schimbare de paradigmă” pentru a desemna un fenomen
social particular decât sensul original al lui Kuhn rezultat din studiul practicilor şi
dezvoltarea ştiinţei.
Cuvântul paradigmă este utlizat pentru a indica un pattern, model sau un exemplu
remarcabil de clar sau tipic sau un arhetip.
Pentru a concluziona, paradigma se poate defini ca un set de concepte, propoziţii,
metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter normativ, dezvoltat pentru a ghida
cercetarea într-un domeniu specificat. În acest sens, în sociologie, de exemplu, s-a
consacrat celebra paradigmă a analizei funcţionale propusă de R.K. Merton.7

6
Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas, (1962) 1999.

7
Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, 1957 apud. Cătălin Zamfir, 1993, p.420-
421.

14
 În psihologie, s-au impus următoarele paradigme moderne: asociaţionismul,
structuralismul, funcţionalismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza şi psihologia
umanistă (Grigore Nicola, 2002), la care se adaugă paradigma transpersonală, apărută pe
fondul multiplelor dislocări survenite în cunoaşterea umană, din prima jumătate a
secolului al XX-lea şi care valorifică „filosofia perenă de pretutindeni, fizica modernă şi
cercetările actuale despre conştiinţă”.8
Asupra acestor din urmă descoperiri şi re-descoperiri ne vom opri atenţia în
lucrarea de faţă, realizând, acolo un este necesar punţi către trecut, către teoriile deja
consacrate în domeniul psihologiei. În fond, trecutul îşi pune amprenta asupra prezentului
şi amândouă sunt înţelese azi ca un prezent continuu.

Merită menţionat încă de la început că între teorie şi paradigmă există asemănări,

dar şi deosebiri. O teorie este o idee care îţi poate explica cum poate funcţiona ceva, cum
ar fi teoria lui Darwin sau, în psihologie, teoria behavioristă (comportamentalistă). Teoria
este testată, demonstrată, adică infirmată sau confirmată, prin metode specifice
domeniului sau adaptate din alte domenii, prin experimente sau reflecţie.
O paradigmă, pe de altă parte, este un set de supoziţii implicite care nu sunt
menite a fi testate, fiind în esenţă inconştiente. Sunt parte a propriului nostru mod de a
acţiona în lume ca indivizi, ca oameni de ştiinţă sau ca societate.9
Putem înţelege mai bine conceptul de “paradigmă” dacă ne gândim la o persoană
care poartă nişte ochelari cu lentile albastre şi care vede lumea… albastră. În această
metaforă, ochelarii sunt paradigma sau cadrul prin care privim pentru a percepe realitatea.
Majoritatea oamenilor nici nu ştiu că poartă astfel de ochelari “puşi pe nas” de familie,
educaţie, societate, cultură, politicieni, ştiinţă etc. Şi pentru că nu ştiu de ei atunci nici nu
îşi permit să-şi pună întrebări: “Cum este fără aceşti ochelari?”, “Cum este să privesc prin
alţii, cu lentile roz, de exemplu?”, “Cum este să îi dau jos de tot?” Ce este acum
realitatea?
Poate că supravieţuirea noastră ca specie se datorează capacităţii noastre de a pune
întrebări despre sine, lume şi viaţă, despre natură şi cerul înstelat. Nu răspunsurile sunt
cele mai importante, ci întrebările, aşa cum ne învaţă Albert Einstein. Răspunsurile pot
8
Munteanu, Anca, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-line al Asociaţiei
Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2/2004: http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm

9
Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?, Bucureşti, Cartea
Daath Publishing House, 2007.

15
forma teorii la un moment dat, iar teoriile, istoria ştiinţei ne-o demonstrează, sunt
trecătoare. Ceea ce a fost demonstrat devine “caduc”, ca să folosim un termen juridic, iar
ceea ce azi este considerat neştiinţific, fantezie, chiar ininteligibil devine mâine ştiinţă.
Romanele lui Jules Verne sunt doar un exemplu.
Revenind la paradigmă, un mod de a o înţelege este prin studiul unui sistem de
credinţe. De unele din aceste credinţe suntem conştienţi, de unele valori, principii de
viaţă, credinţa religioasă etc. Problema este că în afară de acestea pe care cu relativă
uşurinţă le putem trece pe o listă, există poate sute de credinţe inconşiente, necunoscute,
care ne conduc viaţa de la nivelele subterane şi întunecoase ale conştiinţei noastre-
credinţe profunde despre valoarea personală, despre competenţa personală, despre ceilalţi
oameni şi cât de mult să vă apropiaţi de ei, toate depozitate în noi încă dinainte de a veni
pe lume şi care continuă să ne determine modul în care ne raportăm la noi, la oameni şi la
viaţă. Psihoterapeuţii, de exemplu, au creat metode şi tehnici specifice pentru a accesa
aceste zone umbroase pentru a-i ajuta pe clienţi să aducă în câmpul conştienţei lor
credinţele nocive care le ghidează viaţa: “Sunt un nimeni”, “Nu sunt bun de nimic”,
“Oamenii îmi vor face rău dacă mă apropii de ei”, “Lumea este un loc periculos”, “Viaţa
nu are niciun sens şi de aceea nu merită trăită” etc., pentru a le schimba în unele
adevărate, deci, sănătoase: “Sunt ceea ce sunt”, “Sunt bun aşa cum sunt”, “Unii oameni
îmi pot face rău şi pot învăţa cum să mă apăr”, “Lumea este un loc unde binele şi răul
coexistă”, “Viaţa are sens, merită trăită şi sunt recunoscător că sunt viu!”

Pentru a-i cita pe cei trei autori menţionaţi anterior, “o paradigmă este un sistem
inconştient de credinţe al unei culturi. Trăim şi respirăm aceste credinţe, gândim şi
interacţionăm conform lor.”10
Revenind la paradigmele din domeniul psihologiei, observăm că le putem situa pe
un continuum a cărui reprezentare arată astfel:

Paradigma newtonian-carteziană Paradigma fizicii cuantice

10
Arnz, Chasse, Vicente, Op.cit., p. 25.

16
 Paradigme de sinteză
(împrumută şi combină elemente din paradigmele situate la cei doi poli)

Paradigma freudiană ex. Psihoterapia integrativă, Paradigmele de orientare

Pardigma behavioristă Psych-K etc. transpersonală
Paradigma cognitivistă
Paradigma umanistă

Fig. 1. O schemă a paradigmelor din psihologie

1.2. Paradigma newtonian-carteziană sau realist-materialistă

Fizicianul Sir Isaac Newton este pentru mulţi dintre noi persoana pe care o
asociem cu viziunea ştiinţifică a lumii. Modelul mecanic asupra lumii este adesea numit
“fizica newtoniană” sau “modelul newtonian.” Această asociere nu este întâmplătoare
luând în considerare contribuţia adusă de savantul englez la înţelegerea lumii, la ideile şi
metodele cu care a îmbogăţit umanitatea. Concluziile la care el a ajuns, precum şi
metodele ştiinţifice create şi utilizate de el au fost atât de puternice, încât timp de 300 de
ani oamenii de ştiinţă din lume au fost convinşi că acestea descriu perfect felul cum
funcţionează natura.
Newton, asemenea filosofului şi matematicianului francez, René Descartes în
secolul al XVII-lea, a văzut lumea ca pe o mare maşinărie care operează într-un spaţiu
tridimensional, cu evenimente (ex. mişcarea planetelor sau căderea merelor) ce au loc în
timp. Materia era considerată a fi solidă, cu mici particule în miezul său. Aceste particule,
ca şi obiectele de dimensiuni foarte mari, cum ar fi planetele, se mişcau în funcţie de
legile naturii, cum ar fi forţa gravitaţională, care putea fi descrisă cu precizie matematică,
încât dacă s-ar fi tiut condiţiile iniţiale ale oricărui obiect, cum ar fi localizarea unei
planete şi viteza şi traiectoria orbitei sale, am fi putut prezice viitorul său cu o precizie
perfectă. Newton are marele merit de a fi găsit o legătură între două evenimente atât de
disparate, căderea unui măr şi mişcarea unei planete, declanşând astfel o adevărată
revoluţie. Ceea ce a mediat această legătură era “o forţă”, mai exact, gravitaţia.

17
 Această perspectivă mecanicistă a fost aplicată în scurt timp tuturor ştiinţelor:
chimie, biologie, astronomie etc. şi a creat lumea în care am fost învăţaţi să credem.

Sir Isaac Newton (1643-1727), om de ştiinţă englez,

matematician, fizician şi astronom, preşedintele Royal Society. Newton a fost savantul aflat la originea
teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În
1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției
universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice.

Spiritul, Dumnezeu, Marele Spirit Creator, Conştiinţa universală împreună cu

întregul său mister din care ni se revelează fragmente dacă şi când suntem pregătiţi să
primim, păreau a fi scoşi din “schema newtoniană”. Totuşi, istoria ne prezintă dovezi
conform cărora mulţi dintre marii oameni de ştiinţă ai tuturor vremurilor au fost
preocupaţi într-un fel sau altul de credinţă, au crezut în Dumnezeu, mai mult unii au fost
preocupaţi de ştiinţele oculte sau au fost mari mistici.
Isaac Newton intră în această categorie, deşi generaţia lui, cât în mod deosebit cele
de dinaintea lui trăiseră în întunecatul Ev Mediu, marcat de toate abuzurile Bisericii, de
toate ororile cruciadelor, Inchiziţiei şi al altor mişcări de factură religioasă ai căror
aderenţi au omorât oameni în numele lui Iisus Hristos, al lui Dumnezeu.
Newton despre care se spunea că este francmason, deşi nu există dovezi concrete
în acest sens, credea că Dumnezeu era Marele Arhitect şi Creatorul lumii. În cea mai
importantă lucrare ştiinţifică a sa, Principia Matematica, Newton scria: “Acest sistem atât
de frumos al soarelui, al planetelor şi al cometelor putea lua naştere numai prin
îndrumarea şi dominarea unei fiinţe inteligente şi puternice... Această Fiinţă guvernează
toate lucrurile, nu ca suflet al lumii, ci ca Stăpân a tot ce există... El este etern şi infinit,

18
omnipotent şi omniscient... El guvernează toate lucrurile şi cunoaşte toate lucrurile care
sunt sau care pot fi.
Singurul motiv la care mă pot gândi pentru care în sistemul nostru există un
singur corp capabil să dea lumină şi căldură tuturor celorlalte, este că Autorul sistemului
a considerat că aşa este bine.”11
Isaac Newton a pregătit generaţiile care i-au urmat împotriva materialismului ce a
dominat gândirea vestică în numele mecanicii newtoniene atunci când scria: “Ateismul
este atât de lipsit de sens şi de odios pentru omenire, încât nu a avut niciodată mulţi
profesori.” Newton nu a avut cum să prevadă dezastrul pe peste sute de ani pe care l-au
produs regimurile comuniste care promovau ateismul în sufletele oamenilor.
În secolul al XVII-lea, R. Descartes a pus accentul pe separarea ştiinţei de spirit.
În viziunea sa, mintea şi materia erau complet diferite şi separate, deşi erau create de...
Dumnezeu. Mintea umană era centrul inteligenţei şi al gândirii, creată să înţeleagă şi să
analizeze. Ştiinţa trebuia să se preocupe de studiul a tot ceea ce era material, a naturii pe
care el o vedea asemeni unei maşini ce funcţionează după legi care puteau fi formulate
matematic. Munţii şi planetele, apele şi plantele aveau o natură mecanică. Corpul uman în
mişcarea sa putea fi explicat în termeni mecanici. Dualismul descartian, separarea minţii
de trup a devenit o regulă fundamentală a ştiinţei şi a cauzat multe avantaje, dar şi
probleme în cunoaşterea corectă a omului, naturii şi universului.
Pe de o parte s-au dezvoltat ştiinţele deja existente şi au apărut altele noi, s-au
îmbunătăţit agricultura, sănătatea, ingineria, s-a răspândit revoluţia industrială în ţările
occidentale, confortul şi siguranţa oamenilor au crescut, la fel şi calitatea vieţii a din ce în
ce mai multora; pe de altă parte această viziune mecanicistă, deposedată de suflet, a creat
un cadru propice abuzurilor asupra oamenilor, clasificarea lor în “puternici” şi “slabi”şi
asupra naturii. Pământul nu a mai fost privit ca o fiinţă vie aşa cum o făceau oamenii
obişnuiţi, dar şi tradiţiile străvechi din toate părţile lumii (Asia, Australia, America de Sud
şi America de Nord), din timpuri imemoriale. Mama Pământ, aşa cum numesc Terra
tradiţiile şamanice şi creştinismul, a rămas înţeleasă în această accepţiune pentru din ce în
ce mai puţini. În noua viziune mecanicist-materialistă, Pământul, natura trebuiau să fie
subjugate, exploatate şi puse în slubja oamenilor (mai ales a unora dintre ei...). Datoria
oamenilor era aceea de “a scormoni” natura pentru a-i afla toate secretele. Această
atitudine abuzivă asupra naturii a devenit un principiu călăuzitor al ştiinţei vestice. Preţul
acestor abuzuri le plătim deja noi prin încălzirea globală, dispariţia speciilor de plante şi
11
Ibidem, p. 18

19
animale, poluare şi alte grozăvii sub incidenţa cărora trăiesc copiii noştri şi cei care le vor
urma. Şamanii spun că vesticii au omorât-o pe Mama Pământ şi, am adăuga, apoi au
purces la exterminarea lor şi a minunatelor resurse de vindecare şi înţelegere a umanităţii
şi universului care provin din tradiţiile şamanice vechi de când omenirea.
Universul este guvernat de Legea Cauzală (sau a “karmei” cum este numită în
filosofia hindusă şi în cea budistă; sau a compensaţiei): “Ce semeni aceea culegi.” Prin
urmare, abuzurile atrag abuzuri. Victimele devin abuzatori şi abuzatorii victime.
Toate abuzurile Bisericii, în special a celei Catolice, asupra oamenilor de rând şi a
cărturarilor, oamenilor de ştiinţă ai Evului Mediu le-au atras cumva pe cele ale ştiinţei
materialiste.
În Europa medievală, biserica deţinea poziţia de putere supremă. Ea avea puterea
de a numi regi, deţinea pământuri şi numeroase bunuri, deţinea “adevărul suprem” şi îl
folosea adesea pentru a controla şi manipula atât masele, cât şi conducătorii de ţări.
Noţiunile de “rai”, “iad”, “purgatoriu” şi toată teoria asociată lor îi îngrozea pe toţi
credincioşii, iar oamenii care se tem pot fi foarte uşor manipulaţi... Mai mult, aflată în
acest plin delir de grandoare, biserica susţinea că are puterea absolută de a comanda
inclusiv universului fizic şi cum anume să funcţioneze acesta.
Ştim ce s-a întâmplat cu cei care au îndrăznit să se opună preceptelor bisericeşti,
chiar dacă aduceau argumente ştiinţifice, demonstrate, observabile.
Să ne reamintim pe scurt că în 1543, Nicholas Copernicus a contestat biserica şi
Biblia, a publicat o carte în care susţinea că Soarele era centrul unviersului, nu Pământul.
Biserica a interzis enoriaşilor să citească această carte, a situat-o în “Index”-ul cărţilor
interzise şi a rămas acolo până în 1835. Spre deosebire de alţii, Copernic a scăpat de furia
şi condamnarea la tortură şi moarte din partea bisericii şi a murit din cauze naturale.
Giordano Bruno nu a avut aceeşi situaţie “fericită”. Pentru că a îndrăznit să afirme
că soarele şi planetele din sistemul nostru solar sunt unul din multele astfel de sisteme
aflate în nesfârşitul univers, a fost adus în faţa Inchiziţiei şi condamnat pentru eretism,
fiind ars de viu.
Pentru că a susţinut teoria lui Copernic, Galileo Galilei şi-a atras oprobiul bisericii,
dar pentru că era un prieten apropiat al Papei, a fost arestat la domiciliu la vârsta de 70 de
ani şi a rămas acolo până a decedat.
Merită menţionat că Galileo Galilei este considerat “tatăl ştiinţei moderne” pentru
că şi-a bazat întreaga activitate pe doi piloni ce continuă şi astăzi să fie reprezentativi
pentru ştiinţă: observaţia empirică şi folosirea matematicii. Datorită observaţiilor lui,

20
începând cu anul 1600 ştiinţa nu a mai fost proprietatea bisericii. Cunoaşterea începea să
fie dobândită în urma întrebărilor puse direct, a observaţiilor şi era validată de principii
unanim acceptate, care au fost cunoscute drept metoda ştiinţifică.
Pentru a intra cât mai puţin în conflict cu biserica, ceea ce ar fi fost inutil şi
periculos, oamenii de ştiinţă şi-au orientat predominant demersurile către cunoaşterea
materiei, evitând să formuleze legi despre Dumnezeu, dar şi despre suflet, natura umană şi
societate. Aceasta este o explicaţie, desigur nu singura, a dificultăţilor pe care le-au
întâmpinat domenii mai noi precum psihologia care studiază individul şi sociologia care
studiază societatea, de a fi recunoscute drept ştiinţe.
Punerea sub semnul întrebării a minţii sau a spiritului, parte a dualismului
cartezain au faciliat apariţia pe lista postulatelor realismului materialist a principiului
monismului materialist: toate lucrurile, inclusiv mintea şi conştiinţa, sunt alcătuite din
materie. Lumea în care trăim este complet materială.
Totuşi nimeni nu ştie cum să obţină mintea şi conştiinţa din materie, aşa că
oamenii de ştiinţă au mai adăugat un postulat: principiul epifenomenalismului. Acesta
susţine că toate fenomenele mentale pot fi explicate ca epifenomene sau fenomene
secundare, ale materiei, prin reducerea la condiţiile fizice precedente. Altfel spus, ceea ce
numim conştiinţă nu este decât o proprietate a creierului.
Însă în tot acest demers de excludere inevitabilul s-a produs: cu cât biserica se
lupta mai mult să împiedice cercetarea ştiinţifică şi să îi excludă la propriu pe cei care se
ocupau de ea, cu atât cunoaşterea se răspândea mai rapid printre oameni şi aceştia
deveneau din ce în ce mai interesaţi de ştiinţă sau măcar de binefacerile ei. Clericii
timpului au uitat că “fructul” este cu atât mai tentant dacă este interzis!
Astfel, treptat oamenii de ştiinţă, generaţii întregi, s-au eliberat de limitele impuse
ale dogmelor religioase, au decis că nu mai au nevoie de Dumnezeu şi de spiritualitate şi
conform legii talionului din Vechiul Testament, „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, au
reacţionat răzbunător şi au declarat că tot ce era nevăzut şi nemăsurabil era fantezie şi
iluzie. Poate dacă ar fi aplicat una din legile Noului Testament, de a întoarce şi celălalt
obraz, şi-ar fi luat timpul necesar pentru a găsi cea mai bună soluţie pentru toată lumea, de
a reuni spiritul şi materia, de a le înţelege natura inseparabilă şi de a le exploata în sensul
pozitiv, benefic al termenului. Dar, aceasta este misiunea noii paradigme la care ne vom
referi mai departe.
Prin urmare, în perspectiva mecanicist-materialistă, cartezian-newtoniană asupra
lumii şi vieţii, omul devenea o mică maşinărie, respectiv o rotiţă în marele angrenaj

21
universal, predictibil şi condus de legi imuabile. Acesta este principiul determinismului
cauzal conform căruia orice mişcare poate fi prevăzută cu exactitate, datorită legilor
mişcării şi condiţiilor iniţiale în care se află obiectele (situarea în spaţiu şi viteza cu care
se deplasează).
Prin urmare, cunoaştem trei principii fundamentale ale fizicii clasice:
obiectivitatea puternică, determinismul şi localizarea.
Principiul localizării a fost de descoperit de Albert Einstein în cadrul teoriei
relativităţii, o extensie a fizicii clasice la corpurile ce se deplasează cu viteză mare.
Această teorie cerea ca cea mai mare viteză pe drumurile naturii să fie viteza luminii.
Această viteză este enormă, 300.000 de kilometri pe secundă, dar chiar şi aşa este limitată.
Implicaţia acestei limite de viteză este aceea că toate influenţele dintre obiectele materiale
ce se petrec în spaţiu-timp trebuie să fie locale: acestea trebuie să se deplaseze pe o unitate
de distanţă într-un anumit timp, cu o viteză limitată. Acesta este principiul localizării.12
Prin urmare, putem identifica cele cinci principii care alcătuiesc filosofia
realismului materialist:
1. Obiectivitatea puternică
2. Determinismul cauzal
3. Localizarea
4. Monismul fizic sau materialist
5. Epifenomenalismul
Această filosofie este cunoscută şi ca realism ştiinţific ceea ce ne arată că
realismul materialist este esenţial pentru ştiinţă.
Darwin şi, în special, urmaşii lui au dat lovitura de graţie pentru perspectiva
materialistă şi antropocentrică. Nu numai că nu exista Dumnezeu, şi astfel nicio
inteligenţă creatoare care să ghideze dezvăluirea multiplelor galaxii, dar, noi înşine, situaţi
în poziţia de centru al universului, suntem numai mutaţii aleatoare, purtători ai unui ADN
definitiv şi tiranic, al cărui curs îl urmăm într-un univers lipsit de sens.
Unii psihologi au observat că nevroza are drept cauză lipsa de sens. Când cineva
pierde Sensul se îmbolnăveşte şi, uneori, în cazuri extreme se sinucide din cauze
necunoscute sau în mod neaşteptat. Ne referim aici la sensurile vieţii, morţii, la cele pur
personale, inclusiv de misiune în viaţă, dar şi la sensul de a fi al celuilalt şi a orice face
parte din această lume şi din univers.

12
Goswami, Amit, Universul conştient de sine, Bucureşti, Editura Orfeu 2000, 2008, p. 28.

22
 Mişcarea pe care au început din ce în ce mai mulţi oameni ai noii paradigme este
în sens invers celei materialist-mecaniciste: reconectarea la Divinitate şi la Sens, deci la
izvorul generator de sănătate.
La începutul secolului al XX-lea, angajaţi în marea aventură de a scormoni în
straturile din ce în ce mai profunde ale acelui univers mort, aşa cum fusese proclamat de
susţinătorii paradigmei materalist-mecaniciste, unii oameni de ştiinţă au ajuns să
descopere ceva foarte interesant şi anume că materia pe măsură ce este din ce în ce mai
profund cercetată, sondată, se dizolvă şi dispare în energie nemăsurabilă.
Dintre aceşti oameni de ştiinţă fac parte Albert Einstein, Niels Bohr, Werner
Heisenberg, Erwin Schrődinger şi alţii care au devenit fondatorii unui nou domeniu al
fizicii: cuantica.
Pentru aceştia universul fizic este în mod esenţial non-fizic şi apare dintr-un Câmp
care este mult mai subtil decât energia însăşi, un câmp care arată mai mult ca informaţie,
inteligenţă sau conştiinţă decât ca materie.
Cu toate acestea, pentru mulţi oameni de ştiinţă a vorbi despre Dumnezeu în
cadrul ştiinţei este un tabu. Aşa, ştiinţa şi religia devin două feţe ale aceleiaşi monezi. Iar
dacă ne uităm la muchia unei monede observăm că fiecare parte “priveşte” în direcţii
opuse, deşi împreună fac un tot, un întreg.
Noua paradigmă întoarce feţele acestei monede una către alta, spiritul şi materia,
împreună, Unul.
Susţineam mai înainte că decât să afli răspunsuri definitive, este mai util să
formulezi întrebări bune, cum ar fi: “Suntem capabili să modificăm realitatea fizică cu
minţile noastre?”, “Rugăciunea facilitează vindecarea?”, “Pot corpurile noastre fizice să
leviteze, să plutească în aer?”, “Putem folosi Câmpul pentru a ne vindeca şi a crea viitorul
dorit?” etc.
Nu v-ar plăcea să căutaţi răspunsurile? Ne-am bucura enorm dacă aţi răspunde cu
“Da”.
Răspunsurile la aceste întrebări ar avea un impact major asupra modului în care ne
vedem pe noi şi lumea din jurul nostru.
Între timp, se cheltuie sume incredibile pentru aflarea particulei Higgs (care dă
masă altor particule), pentru sondaje pe teme abracabradante despre cine este mai
performant în pat, femeia sau bărbatul, şi altele asemenea ale căror rezultate le întâlnim
adesea în tabloide şi pentru alte mărunţişuri care nu ajută deloc să ne răspundem la

23
fundamentalele întrebări existenţiale: “De unde vin?”, “Cine sunt?”, “Încotro mă
îndrept?”
Dar lumea ştiinţei, cel puţin încă parte seminificativă cantitativ a ei, nu vrea să
privească la lucruri care sunt considerate a fi “în afara domeniului său de studiu”. Dar
tocmai de acolo vin reuşitele, ideile revoluţionare, evoluţia profundă şi durabilă.
Câţiva autori se întrebau cine a răpit căutarea adevărului? Răspunsul: cele două
feţe ale monedei. Mai întâi biserica, şi acum, noul cler- oamenii de ştiinţă.
Credem că merită reţinut că principiile realismului materialist sunt postulate
metafizice. Altfel spus, ele sunt presupuneri legate de natura existenţei, nu concluzii la
care s-a ajuns pe cale experimentală. Prin urmare, dacă se descoperă date experimentale
care să contrazică oricare dintre aceste postulate, atunci la acel postulat trebuie renunţat.
În mod asemănător, dacă argumentele raţionale demonstrează slăbiciunea unui postulat,
validitatea postulatului trebuie pusă sub semnul întrebării.
Un punct slab major al realismului materialist este acela că principiile sale par să
excludă toate fenomenele subiective. Numeroase experimente realizate în laboratorul
ştiinţific vor fi contestate daca aplicăm principiul obiectivităţii puternice.
În ultimii ani a fost acordată o atenţie sporită posibilităţii de a înţelege fenomenele
mentale pe baza modelelor materiale, în special a calculatoarelor. Este mintea o maşină?
Adepţii realismului marterialist spun “da”. Mintea umană este o maşinărie clasică
newtoniană, asemenea maşinăriei lumii din care şi ea face parte.
Unul dintre susţinătorii acestei idei a fost I.P. Pavlov (1849-1936), om de ştiinţă
rus, reţinut în memoria colectivă pentru cunoscutele cercetări pe câini. În cele din urmă,
un câine i-a întărit convingerile lui Pavlov: când suna dintr-un clopoţel, câinele saliva,
chiar dacă nu îi aducea mâncare. Câinele fusese obişnuit (a se citi “condiţionat”) să
aştepte să i se dea de mâncare ori de câte ori clopoţelul suna. Introdu un stimul, remarcă
reacţia şi, dacă este una dezirabilă, întăreşte-o cu o recompensă. Această idee a fost dusă
mai departe în psihologie de J.B. Watson, părintele behaviorismului sau
comportamentalismului, apoi de B.F. Skinner prin învăţarea operantă şi alţi behaviorişti
mai mult sau mai puţin radicali decât ei.
Cred că putem să ne dăm seama de riscurile acestei teorii aplicată în afara moralei
şi a deontologiei: omul este privit ca un animal superior, aflat în vârful lanţului trofic, ce
poate fi uşor de condiţionat, de manipulat în funcţie de interesele unora din domenii
precum mass-media, publicitate, politică, business şi altele.

24
 Mai târziu, începând cu anii '60 prin psihologia cognitivă (U. Neisser et. all) , s-a
mutat accentul de pe comportament, singurul obiect de studiu al psihologiei acceptabil în
viziunea behavioriştilor, pe gândirea umană, cea care determină comportamentul şi
emoţiile noastre. Cu toate contribuţiile benefice ale psihologiei cognitive, multe dintre ele
cu aplicaţii directe în viaţa cotidiană 13, omul era transformat din “animalul superior” într-
un “roboţel” care poate fi “programat”, termen preluat din atractivele ştiinţe ale
informaţiei.
Omul devenea o maşinărie complexă cu stări interioare. Pentru creier, aceste stări
interioare sunt sinonime cu gândirea, cu sentimentele, ce sunt epifenomene ale stărilor
interioare ale maşinăriei complexe care este creierul uman. Termeni precum “conştiinţă”
şi “liber arbitru” deveneau parţial sau complet tabu în psihologia cognitivă.
Prin urmare, cum rămâne cu libertatea umană, cu liberul arbitru? Poate omul face
alegeri? Credem că da. Oamenii au libertate de alegere chiar şi atunci când sunt prinşi în
inconştientele lor scenarii personale stabilite încă din copilăria mică, subiect pe care Eric
Berne (1910-1970), părintele analizei tranzacţionale, l-a remarcat în practica sa
psihoterapeutică.14
În ceea ce ne priveşte, suntem adepţii unei teorii a destinului în care includem atât
accepţiunea analizei tranzacţionale, al determinismului sistemului de familie observat prin
metoda „Constelaţiilor Familiale” a lui Bert Hellinger, cât şi pe cea a filosofiei orientale
indiene care se referă la „samsara” şi „karma”, de exemplu.
Cât despre analiza tranzacţională (AT), unul dintre cei trei piloni pe care se sprijină
teoria şi practica AT se referă la faptul că: „Oamenii sunt autorii propriului destin, pe care
îl pot schimba.” În plus, literatura AT, începând cu Berne, vorbeşte despre „autonomie” şi
elementele ei: conştientizarea, spontaneitatea şi intimitatea; şi despre graniţele
autonomiei, a probabilităţii şi posibilităţii de schimbare a scenariului de viaţă (în special a
celor perdante sau „hamartice”, tragice).
Cursul vieţii noastre este, în viziunea reprezentanţilor analizei tranzacţionale, un
rezultat al interacţiunii a patru factori: ereditate, evenimente exterioare, scenariu şi decizii
autonome.
Vom dezbate celelalte orientări în capitolele următoare, aşa că vom reveni la marea
ambiţie a unor cercetători de a dovedi că noi nu suntem nimic mai mult decât o maşinărie.
Unul dintre ei este Alan Turing care afirma în anii '50 că vom ajunge să nu mai putem
13
Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
14
Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie. Introducere în analiza tranzacţională, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine,2010.

25
face distincţia în comunicarea maşinilor şi a oamenilor. El a elaborat un test, cunoscut în
psihologia cognitivă ca „testul Turing”, prin care un program computerizat va fi apreciat
că are succes dacă rezultatul său va fi insesizabil de oameni comparativ cu rezultatul
oamenilor. Altfel spus, dacă cineva comunică cu un computer şi nu poate spune că este
vorba de un computer, atunci computerul trece testul Turing. Din anul 1956, o nouă
sintagmă face parte din vocabularul nostru: inteligenţă artificială (IA) care se referă la
încercarea oamenilor de a construi sisteme care prezintă inteligenţă şi, mai exact,
capacitatea de procesare inteligentă a informaţiei.15
„Deşi admir progresul realizat în domeniul inteligenţei artificiale, nu sunt convins
de faptul că liberul meu arbitru este un miraj, iar conştiinţa mea este un epifenomen. Nu
recunosc faptul că limitele pe care localizarea şi cauzalitatea le impun unei maşinării
clasice sunt şi limitele mele. Nu cred că acestea sunt limite reale pentru orice fiinţă umană
şi mă îngrijorează ideea că, dacă credem că ele sunt într-adevăr limite, acest gând se poate
îndeplini, asemenea unei autosugestii”, scria un fizician.16
Faptul că un calculator simulează comportamentul oamenilor nu înseamnă că
oamenii sunt alcătuiţi din programele respective.
Calculatoarelor le sunt specifice raţionamentele algoritmice, adică procedee
sistematice de rezolvare a unei probleme, insuficiente pentru descoperirea teoremelor şi
legilor matematice. Aceasta este părerea unui matematician, Roger Penrose. El se întreabă
de unde vine matematica, dacă noi funcţionăm ca un calculator? El consideră că propria
noastră conştiinţă este un element crucial pentru înţelegerea adevărului matematic.
Fizicianul Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel, susţine că un calculator
clasic nu poate simula nonlocalizarea. Aceasta se referă la transferul de informaţie sau
influenţă fără semnale locale; astfel de influenţe sunt acţiune-la-distanţă şi instantanee.
Dacă oamenii pot procesa informaţia nonlocal, acesta este unul dintre programele
nonalgoritmice pe care un calculator clasic nu îl poate simula niciodată.17
Putem susţine ideea de nonlocalizare dacă acceptăm latura noastră spirituală. Un
alt argument sunt fenomenele „paranormale”, precum telepatia, clarviziunea, telekinezia
şi altele. Dintotdeauna oamenii au vorbit şi au scris despre transmiteri de informaţii de la
o minte la alta fără semnale locale, iar astăzi suntem în posesia a destule dovezi ştiinţifice

15
Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 29.
16
Goswami, Amit, op.cit., p. 31.
17
Ibidem, p. 33.

26
în acest sens, dovezi care au fost colectate chiar de oameni de ştiinţă, fizicieni, medici,
psihologi, antropologi din diferite ţări ale lumii.
Însuşi Alain Turing a înţeles că telepatia este o cale sigură prin care o persoană
care adresează întrebări poate deosebi o fiinţă umană de o maşinărie de silicon, în cadrul
unui test Turing.
Nici creativitatea nu poate fi imitată de un calculator deoarece procedeele
algoritmice, continue, specifice lui se diferenţiază de discontinuitatea specifică
creativităţii.
Nu vom putea stabili între noi şi maşini, legătura interioară dintre oameni şi
oameni. Acel simţ intern de care toate marile civilizaţii trecute au vorbit şi au fost
conştiente (sic!) că toţi suntem unul, că suntem legaţi prin legături mai mult sau mai puţin
vizibile indiferent de rasa, etnia, religia, genul şi aria geografică în care trăim. Cum ar
putea fi conştient un calculator de această legătură profundă posibilă tocmai pentru că este
o legătură a spiritului?
Etimologia ne ajută să înţelegem sensul cuvântului „conştiinţă”: scire (a şti) şi
cum (cu). Conştiinţa înseamnă „a şti cu”. Această noţiune presupune cunoaşterea
nonlocală: nu putem şti cu cineva, fără a împărtăşi o legătură nonlocală cu acea persoană.
Şi astfel, am ajuns la o nouă paradigmă, a fizicii cuantice.
Dar mai înainte de a prezenta noua paradigmă şi aplicaţiile ei în psihologie, să
privim mai îndeaproape paradigmele din psihologia modernă: behavioristă, cognitivistă,
freudiană, umanistă precum şi pe cele care le-au precedat (asociaţionistă, structuralistă,
funcţionalistă şi gestaltistă).

1.3. Paradigma newtoniană şi implicaţiile ei în psihologie

Modul în care paradigma newtoniană impunea abordarea realităţii, a oamenilor,

societăţii, mediului şi a vieţii este strâns legat de apariţia unor curente sau paradigme
specifice psihologiei. Le vom aborda în rândurile de mai jos în mod sintetic, realizând
trimiteri la surse bibliografice importante pentru cititorii care vor să aprofundeze
subiectul.

27
 1.3.1. Paradigma behavioristă

Până în momentul apariţiei behaviorismului au existat o serie de perspective

psihologice importante care l-au precedat şi facilitat, constituind, în acelaşi timp şi punţi
către următoarea paradigmă, cea cognitivistă.
A. Structuralismul

Principalele perspective psihologice s-au construit pe şi au reacţionat la cele

prezentate anterior. Procesul dialectic care a apărut de-a lungul istoriei filosofiei şi în
psihologia timpurie s-a prelungit în psihologia modernă. Primii psihologi şi-au pus
întrebări fundamentale care i-au preocupat mai târziu pe psihologii cognitivişti: putem
înţelege mintea umană dacă îi studiem structurile (aşa cum studiem structurile corpului
în cadrul anatomiei) sau funcţiile (aşa cum studiem procesele corpului în cadrul
fiziologiei)? Deşi psihologia cognitivă a fost identificată ca o ramură distinctă a
psihologiei abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, întrebările pe care şi le-a pus
au fost principalele întrebări pe care le-au formulat psihologii în prima jumătate a
secolului XX18

Obiectivul structuralismului, considerat a fi prima şcoală importantă în

psihologie, a fost să înţeleagă structura (configuraţia de elemente) psihicului şi
percepţiile sale prin analizarea acestora pornind de la componentele sale. Structuraliştii
ar lua percepţia unei flori, de exemplu, şi ar analiza-o în termeni de culori, forme
geometrice, relaţii de mărime etc.

Unul dintre părinţii structuralismului a fost psihologul german Wilhelm Wündt

(1832- 1920). El a susţinut că metoda optimă prin care o persoană poate fi antrenată să
analizeze structura psihicului era aceea de a studia experienţele senzoriale prin
introspecţie. Pentru Wündt, introspecţia însemna a privi unităţile de informaţie care
trec prin conştiinţă, cum ar fi senzaţiile experimentate de cineva atunci când priveşte o
floare. Aceasta era analiza propriilor percepţii.

Wundt a avut o serie de susţinători, dintre care îl amintim pe Edward B.

Titchener (1867- 1927). El considera că unităţile elementare de analiză a vieţii psihice
sunt senzaţiile (elementele fundamentale ale percepţiei), imaginile (imaginile pe care ni
le formăm în minte pentru a caracteriza ceea ce percepem) şi afectele (constituenţi ai

18
Leahey, 1997; Morawski, 2000 apud Sternberg, R.J., Cognitive Psychology, Fourth Edition, Belmont,
Thomson Wadsworth, 2006, p. 5.

28
emoţiilor cum ar fi dragostea şi ura). Atributele acestor elemente sunt intensitatea şi
calitatea, la care el a adăugat- „attensity” (claritatea) şi „protensity” (durata imaginii).

Deşi Wündt a avut susţinători care au adoptat ideile structuralismului, au existat

o serie de alţi psihologi care au criticat atât metoda (introspecţia), cât şi obiectul de
studiu (structurile elementare ale senzaţiei) ale structuralismului.

B. Funcţionalismul

O alternativă la structuralism a susţinut că psihologii ar trebui să-şi îndrepte

atenţia asupra proceselor gândirii decât asupra conţinutului ei. Funcţionaliştii s-au
întrebat: „Ce fac oamenii şi de ce o fac?”, în timp ce structuraliştii s-au întrebat: „Care
sunt conţinuturile elementare (structurile) psihicului uman?” Funcţionaliştii au susţinut
că, cheia înţelegerii psihicului şi a comportamentului uman era studiul proceselor
psihice. Ei au încercat să răspundă la întrebările „cum funcţionează psihicul uman?” şi
„de ce funcţionează psihicul uman?” căutând relaţii funcţionale între un stimul specific
primar (ceva care îndeamnă la acţiune) şi un răspuns specific care îi urmează (o
acţiune sau o reacţie care este legată de stimul).

Funcţionaliştii considerau că pentru a oferi răspunsuri la întrebările puse

anterior pot fi folosite o diversitate de metode, fapt care a condus la apariţia
pragmatismului. Acesta susţinea că validitatea cunoaşterii este demonstrată de
utilitatea ei: ce putem face cu ea? Pragmatiştii nu sunt preocupaţi numai de cunoaşterea
a ceea ce fac oamenii ci şi de ceea ce putem face cu cunoaşterea a ceea ce fac oamenii.
De exemplu, pragmatiştii cred că psihologia este importantă pentru învăţare şi
memorare, în parte deoarece ne poate ajuta să îmbunătăţim performanţa elevilor.

Un reprezentat al funcţionalismului orientat către pragmatism a fost William

James (1842- 1910) care şi-a adus contribuţia în psihologie cu o singură carte care a
rămas un reper în domeniu: Principles of Psychology (1890/1970). Chiar şi în zilele
noastre, psihologii cognitivişti fac referire la cartea lui James atunci când discută
despre teme centrale în domeniu cum ar fi atenţia, conştienţa şi percepţia.

John Dewey (1859- 1952) a fost un alt reprezentat al pragmatismului timpuriu

care a influenţat gândirea contemporană în psihologia cognitivă. Dewey este reţinut de
istoria psihologiei în special pentru abordarea pragmatică a gândirii şi educaţiei
şcolare. Multe din ideile psihologilor cognitivişti şi ale psihologiei educaţiei de azi au

29
fost construite pe baza celor elaborate de Dewey la începutul secolului al XX-lea. De
exemplu, în conformitate cu teoria lui Dewey, pentru a învăţa eficient trebuie să vedem
care este scopul educaţiei- utilitatea ei practică. O altă întrebare preluată de la Dewey
la care încearcă să răspundă psihologii cognitivişti contemporani este: cercetarea ar
trebui evaluată în termeni de utilitate imediată în aplicaţiile curente sau în termeni de
profunzime a insight-ului pentru înţelegerea cogniţiei umane?

C. Asociaţionismul- o sinteză integratoare

Asociaţionismul, asemenea funcţionalismului, poate fi considerat mai puţin o

şcoală de psihologie, cât un mod de gândire foarte influent. Asociaţionismul
examinează cum evenimentele sau ideile pot deveni asociate unele cu altele în mintea
noastră rezultând într-o formă de învăţare. De exemplu, asociaţiile pot rezulta din
contiguitate (asocierea lucrurilor care tind să se întâmple împreună în acelaşi timp),
similaritate (asocierea lucrurilor cu trăsături sau proprietăţi asemănătoare) sau contrast
(asocierea lucrurilor polarizate cum ar fi cald/rece, lumină/întuneric, zi/noapte).

La sfârşitul secolului al XIX-lea, asociaţionistul Hermann Ebbinghaus (1850-

1909) a fost primul experimentator care a aplicat sistematic principiile
asociaţionismului. Mai exact, Ebbinghaus a studiat şi a observat propriile procese
mentale, utilizând câteva tehnici experimentale („introspecţia experimentală
sistematică”- numărarea erorilor şi înregistrarea timpilor de reacţie), altele decât
metoda introspecţiei. Prin intermediul auto-observaţiei, Ebbinghaus a studiat cum
oamenii învaţă şi îşi amintesc un material prin repetiţie- repetarea conştientă a
materialului de memorat. Printre alte descoperiri, el a făcut una de referinţă: repetarea
frecventă poate fixa asociaţiile mentale mai bine în memorie şi, prin generalizare,
repetiţia ajută învăţarea.

Un alt asociaţionist influent a fost Edward L. Thorndike (1874- 1949). El a

susţinut că rolul satisfacţiei este esenţial în formarea de asociaţii. Thorndike a numit
acest principiu legea efectului (1905): un stimul va tinde să producă un anumit răspuns
de-a lungul timpului dacă un organism este recompensat pentru acest răspuns.
Thorndike considera că un organism învaţă să răspundă într-un anumit fel (efectul)
într-o situaţie dată dacă este recompensat în mod repetat pentru acest răspuns
(satisfacţia, care este un stimul pentru acţiunile viitoare). Astfel, dacă unui copil i se

30
oferă bomboane pentru că a rezolvat corect problemele de aritmetică, acesta învaţă să
rezolve corect problemele deoarece el formează asociaţii între soluţiile corecte şi
bomboane.

D. De la asociaţionism la behaviorism

Unii cercetători contemporani cu Thorndike, au realizat experimente pe animale

pentru a demonstra relaţia dintre stimul şi răspuns în moduri diferite de cele ale lui
Thorndike şi asociaţilor lui. Aceste cercetări au depăşit graniţa asociaţionismului şi au
dat naştere unui domeniu nou numit behaviorism. Reprezentanţii săi au studiat
răspunsurile voluntare, iar alţii pe cele involuntare, ca răspuns la ceea ce părea fără
legătură cu evenimentele exterioare.

În Rusia, câştigătorul premiului Nobel, Ivan P. Pavlov (1849- 1936) a studiat

învăţarea involuntară, începând cu observaţiile făcute asupra câinilor: aceştia salivau ca
răspuns la vederea tehnicianului de laborator care îi hrănea înainte ca aceştia să vadă
dacă el avea sau nu mâncare la el. Pentru Pavlov, acest răspuns indica o formă de
învăţare denumită învăţarea condiţionată clasică, faţă de care câinii nu au niciun
control. În mintea câinilor, un tip de învăţare involuntară lega tehnicianul de mâncare.
Opera lui Pavlov a deschis calea behaviorismului. Observaţia făcută mai târziu de
Robert Rescorla (1967) a prezentat un interes deosebit- condiţionarea clasică implică
mai mult decât o asociaţie bazată pe alăturarea temporală (ex. mâncarea şi stimulul
condiţionat au loc în acelaşi timp). O condiţionare eficientă are nevoie de contingenţă
(ex. prezentarea mâncării este contigentă cu prezentarea stimulului condiţionat).

Behaviorsimul care poate fi considerat o formă extremă a asociaţionismului, se

concentrează în întregime pe asociaţia dintre mediu şi un comportament observabil. În
conformitate cu behavioriştii radicali, orice ipoteză despre gândurile interne şi
modurile de gândire nu este decât pură speculaţie şi, deşi pot aparţine domeniului
filosofiei, nu îşi au locul în psihologie. Conştiinţa şi viaţa psihică sunt considerate pure
presupuneri.

Părintele behaviorismului radical a fost John B. Watson (1878- 1958) care

postula că psihologii trebuie să se concentreze asupra studiului comportamentului
observabil. El a negat gândirea ca vorbire subvocală. Deşi i-a criticat pe funcţionalişti
şi ideile lor, Watson a fost clar influenţat de aceştia atunci când punea accentul pe ceea

31
ce fac oamenii şi ce le determină acţiunile. Behavioriştii au fost şi cei care au preferat
în experimentele lor de laborator animalele în locul oamenilor, fapt care ridică
problema generalizării rezultatelor cercetărilor la oameni.

John Broadus Watson (1878-1958), psiholog american şi

întemeietor al behaviorismului.

Din anii '60, behaviorismul radical devine sinonim cu unul dintre cei mai
vehemenţi susţinători ai săi, B.F. Skinner (1904- 1990). Pentru Skinner, în mod virtual
toate formele de comportament uman, nu numai cele învăţate, pot fi explicate de un
comportament produs ca reacţie la mediu, care poate fi studiat eficient prin observarea
comportamentului animal. Skinner a respins mecanismele mentale şi a considerat că,
condiţionarea operantă- implicând întărirea sau slăbirea comportamentului,
contingente cu prezenţa sau absenţa recompensei sau pedepsei- poate explica toate
formele de comportament uman. Skinner a aplicat analiza sa experimentală asupra
comportamentului aproape la orice, de la învăţare la achiziţia limbajului şi rezolvarea
de probleme, până la controlul comportamentului în societate. Datorită prezenţei
impunătoare a lui Skinner, behaviorsimul a dominat psihologia, inclusiv în ceea ce
priveşte metodele şi temele de interes timp de câteva decenii.

În timp ce behavioriştii îi îndepărtau pe cercetători de viaţa psihică interioară-

misterioasa cutie neagră, unii dintre psihologi au devenit interesaţi tocmai de aceasta.
Edward C. Tolman (1886- 1959), unul dintre primii reprezentanţi ai behaviorismului, a
susţinut că, comportamentul oamenilor şi al animalelor nu poate fi înţeles fără a lua în
considerare scopul şi planificarea comportamentului. Tolman (1932) consideră că toate
comportamentele sunt îndreptate către un scop, chiar dacă un şoarece încearcă să
găsească mâncarea într-un labirint sau un om încearcă să scape dintr-o situaţie
neplăcută. Din acest motiv, E.C. Tolman poate fi considerat un precursor al psihologiei
cognitive moderne.

32
 O critică mai recentă a behaviorismului susţine că este prea limitat, dar dintr-un
alt motiv. Această critică susţine că învăţarea nu este rezultatul recompensării directe a
comportamentului; ea poate fi socială, ca rezultat al observării recompenselor şi
pedepselor pe care le primesc ceilalţi oameni din jurul nostru (A. Bandura, 1977).
Această perspectivă pune accentul pe modul în care observăm şi ne modelăm
comportamentul după comportamentul altora, învăţând din exemple. Această afirmaţie
a învăţării sociale deschide calea studiului a ceea ce se întâmplă în mintea individului.

E. Gestaltismul

Reprezentanţii gestaltismului s-au numărat printre cei mai acerbi critici ai

behaviorismului. În conformitate cu psihologia gestaltistă, putem înţelege cel mai bine
un fenomen psihic atunci când îl considerăm un întreg organizat, structurat şi nu atunci
când îl descompunem în părţi mai mici. De fapt, mişcarea gestaltistă a fost o reacţie nu
numai împotriva tendinţei behaviorismului de a înţelege comportamentul în termeni de
condiţionare, ci şi la tendinţa structuralismului de a analiza procesele mentale ca
senzaţii elementare. Principiul „întregul este diferit de suma părţilor sale” rezumă
perspectiva gestaltismului. Pentru a înţelege percepţia unei flori, de exemplu, trebuie să
luăm în considerare întreaga experienţă. Nu putem înţelege o astfel de percepţie numai
în termeni de forme, culori, mărimi etc. Contribuţia majoră a psihologiei gestaltiste a
fost adusă la studiul percepţiei formelor (Köhler, 1940) şi a insight-ului (Köhler, 1927;
Wertheimer, 1945, 1959), un aspect al rezolvării de probleme.

1.3.2. Paradigma cognitivistă

Până în acest punct am prezentat câteva dintre ideile filosofice şi psihologice care
au condus la apariţia psihologiei cognitive. Există însă şi alte domenii ale căror
descoperiri au contribuit la dezvoltarea cognitivismului (convingerea că o mare parte a
comportamentului uman poate fi înţeleasă dacă înţelegem mai întâi cum gândesc oamenii)
şi a psihologiei cognitive moderne. Domeniile care şi-au adus cea mai mare contribuţie la
apariţia psihologiei cognitive sunt domenii ştiinţifice ca psihobiologia (denumită şi
„psihologie biologică”, „psihologie fiziologică” sau „biopsihologie”), lingvistica,

33
antropologia, precum şi domenii tehnologice precum sistemele de comunicare, ingineria şi
computerele.

La începutul anilor '60 progresele făcute în psihobiologie, lingvistică, antropologie

şi inteligenţa artificială, precum şi reacţiile unor psihologi la adresa behaviorismului, au
condus la crearea unui context propice pentru o revoluţie. Primii cognitivişti (ex. Miller,
Galanter şi Pribram, 1960; Newell, Shaw şi Simon, 1975) au considerat că ideile
behaviorismului tradiţional nu sunt corecte deoarece nu fac referire la, şi mai mult, ignoră,
modul în care gândesc oamenii. Cartea lui Ulric Neisser, Cognitive Psychology (1967) a
cuprins multe idei critice şi şi-a propus informarea studenţilor, profesorilor etc. despre
domeniul care se năştea. Neisser definea psihologia cognitivă ca studiul modului în care
oamenii învaţă, structurează, stochează şi folosesc cunoştinţele.

Ulric Neisser (n. 1928) este profesor de psihologie la Universitatea Cornell

din S.U.A. Cartea sa,”Cognitive Psychology” a reprezentat instrumentul cu ajutorul căruia a început
revoluţia cognitivă în psihologie. El este un reprezentant de seamă al unei abordări ecologice a
cogniţiei şi a arătat importanţa studiului proceselor cognitive în contexte valide ecologic

Allen Newell şi Herbert Simon (1972) au propus modele detaliate ale gândirii
umane şi rezolvării de probleme de la nivelurile de bază până la cele mai complexe.

Începând cu 1970, psihologia cognitivă a fost recunoscută ca un domeniu major de

studiu în psihologie, cu un ansamblul specific de metode de cercetare.

Principalele probleme, teme şi domenii de studiu ale psihologiei cognitive

Unele dintre aceste probleme ating esenţa naturii minţii umane (R.J. Sternberg,
2006, p. 20-21):
1. Moştenit versus dobândit. O temă majoră în psihologia cognitivă este aceea de a
determina ce are o influenţă mai mare în cogniţia umană- ceea ce este moştenit sau ceea
ce este dobândit. Dacă vom considera că trăsăturile înnăscute ale cogniţiei umane sunt
mai importante, ne putem concentra cercetarea asupra studiului caracteristicilor moştenite
ale cogniţiei. Dacă vom considera că mediul joacă un rol important în cogniţie, ne putem
ghida cercetarea explorând cum diverse caracteristici ale mediului influenţează cogniţia.

34
Astăzi, cei mai mulţi oameni de ştiinţă consideră că ceea ce este moştenit interacţionează
cu ceea ce este dobândit în aproape tot ceea ce facem.
2. Raţionalism versus empirism. Cum vom descoperi adevărul despre noi înşine şi
despre lumea din jur? O vom face încercând să gândim logic, bazându-ne pe ceea ce ştim
deja sau prin observarea şi testarea observaţiilor noastre asupra a ceea ce percepem prin
simţurile noastre?
3. Structuri versus procese. Vom studia structurile (conţinuturile, atributele,
produsele) psihicului uman sau ne vom concentra atenţia asupra proceselor gândirii
umane?
4. General versus specific. Procesele pe care le observăm sunt limitate la un
anumit domeniu sau sunt generale, pentru o varietate de domenii? Observaţiile făcute într-
un domeniu se aplică tuturor domeniilor sau se aplică numai la domeniul specific care a
fost observat?
5. Validitatea inferenţelor cauzale versus validitate ecologică. Vom studia cogniţia
prin intermediul experimentelor foarte controlate care cresc probabilitatea inferenţelor
cauzale valide sau vom folosi tehnici mai naturale, care cresc probabilitatea de a obţine
rezultate valide ecologic, fără a beneficia de controlul specific experimentului de
laborator?
6. Cercetare aplicativă versus cercetare fundamentală. Vom dirija cercetarea
asupra proceselor cognitive fundamentale sau vom studia modurile în care putem să îi
ajutăm pe oameni să-şi folosească eficient cogniţia în situaţii practice?
7. Metode biologice versus metode comportamentale. Vom studia creierul şi
funcţiile sale în mod direct, probabil observând activitatea cerebrală atunci când persoana
îndeplineşte o sarcină cognitivă? Sau vom studia comportamentul oamenilor în cadrul
unor sarcini cognitive, măsurând corectitudinea realizării sarcinii şi timpul de reacţie?
Chiar dacă multe din aceste întrebări sunt puse sub forma „sau-sau”, amintim că
adesea o sinteză a perspectivelor sau metodelor se dovedeşte mai utilă decât o poziţie
extremă. De exemplu, natura noastră poate oferi un cadru moştenit pentru caracteristicile
şi pattern-urile noastre distincte de a gândi şi acţiona, dar ceea ce dobândim poate modela
modurile specifice în care ne manifestăm acel cadru. Putem utiliza metodele empirice
pentru colectarea datelor şi pentru testarea ipotezelor, dar putem recurge la metode
raţionaliste pentru interpretarea datelor, construirea teoriilor şi formularea ipotezelor
bazându-ne pe teorie. Înţelegerea cogniţiei se adânceşte atunci când luăm în considerare
atât cercetarea fundamentală a proceselor cognitive, cât şi cercetarea aplicativă privind

35
utilizarea efectivă a cogniţiei în lumea reală. Sintezele presupun în mod constant
următoarele: ceea ce astăzi este considerat a fi o sinteză, mâine poate fi o poziţie extremă.
Reciproca este valabilă.

Există o serie de teme centrale în psihologia cognitivă, care depăşesc tipul de

fenomen care este studiat. În continuare prezentăm cinci dintre acestea (R.J. Sterberg,
2006, p. 21- 23). Prima temă priveşte baza de la care putem porni pentru a putea înţelege
cogniţia. Următoarele două teme privesc substanţa psihologiei cognitive. A patra se referă
la metodele din psihologia cognitivă, în timp ce a cincea temă vizează modul în care este
utilizată cunoaşterea cognitivă.

1. Datele din psihologia cognitivă pot fi complet înţelese numai în contextul unei
teorii explicative, iar teoriile sunt goale fără date empirice.
Ştiinţa nu reprezintă numai o colecţie de fapte adunate empiric. Ea conţine astfel
de fapte care sunt explicate şi organizate de teoriile ştiinţifice. Teoriile conferă sens
datelor. De exemplu, să presupunem că avem cunoştinţă despre capacitatea oamenilor de a
recunoaşte informaţia pe care au văzut-o este mai bună decât capacitatea de a-şi aminti
(reproduce) acea informaţie. Aceasta este o generalizare empirică interesantă, dar ştiinţa
ne solicită nu numai să facem generalizări ci şi să înţelegem de ce memoria funcţionează
astfel. Prin urmare, un obiectiv important al ştiinţei este explicaţia, iar o generalizare
empirică nu oferă explicaţia în absenţa unei teorii aflate la baza sa. La rândul ei, teoria ne
ajută să înţelegem limitele generalizărilor empirice, precum şi momentul şi motivul pentru
care au loc acestea. De exemplu, o teorie propusă de Tulving şi Thomson (1973) susţine
că recunoaştere nu este întotdeauna mai bună decât reproducerea. Un obiectiv important
al ştiinţei este şi predicţia. Teoria lui Tulving şi Thomson le-a permis să prezică
circumstanţele în care reproducerea este mai bună decât recunoaşterea. Teoria a sugerat în
ce circumstanţe, dintre multiplele circumstanţe pe care le poate studia cineva,
generalizarea cunoaşte limite. Prin urmare, teoria este implicată atât în explicaţie, cât şi in
predicţie.
În acelaşi timp, teoria fără date este goală. Aproape oricine poate sta într-un fotoliu
şi propune o teorie, chiar şi una plauzibilă. Ştiinţa, însă, necesită testarea empirică a
teoriilor. Dacă nu sunt testate, teoriile rămân simple speculaţii. Prin urmare, teoriile şi
datele obţinute empiric depind unele de altele. Teoriile generează colectări de date, care
ajută la corectarea teoriilor, care mai apoi determină noi colectări de date ş.a.m.d. Prin

36
această interacţiune dintre şi repetare a teoriei şi datelor putem să sporim cunoaşterea
ştiinţifică.
2. Cogniţia este, în general, adaptativă, dar nu în toate cazurile.
Dacă ne gândim la toate modurile în care putem face greşeli, ne mirăm de cât de
bine operează sistemul nostru cognitiv. Evoluţia ne-a fost de folos în dezvoltarea şi
modelarea unui aparat cognitiv care poate să decodifice corect stimulii din mediu şi pe cei
interni şi să ne ofere cea mai bună informaţie pentru noi. Putem percepe, învăţa, reaminti,
raţiona şi rezolva probleme cu o mare acurateţe. Facem toate aceste lucruri chiar şi atunci
când suntem bombardaţi de o mulţime de stimuli, fiecare dintre ei putând să ne distragă
foarte uşor de la procesarea corectă a informaţiei. Aceleaşi procese care ne permit să
percepem, reamintim şi raţiona corect în cele mai multe situaţii, ne pot înşela uneori.
Amintirile şi raţionamentele noastre, de exemplu, sunt susceptibile să facă erori bine
definite şi sistematice. De exemplu, avem tendinţa de a supraevalua informaţia care ne
este uşor accesibilă, chiar şi atunci când această informaţie nu este relevantă pentru
problema în cauză. În general, toate sistemele, naturale sau artificiale sunt bazate pe
„trocuri”. Aceleaşi caracteristici care le fac foarte eficiente într-o mare varietate de
circumstanţe se pot dovedi ineficiente în anumite circumstanţe. Un sistem care este foarte
eficient într-o anumită circumstanţă va fi ineficient într-o multitudine de alte circumstanţe
deoarece el a devenit foarte complex şi greoi. Astfel, oamenii reprezintă o adaptare cu
eficienţă mare, dar imperfectă la mediile din care fac parte.
3. Procesele cognitive interacţionează unele cu altele şi cu cele ne-cognitive.
Deşi psihologii cognitivişti încearcă să studieze şi adesea să izoleze funcţionarea
proceselor cognitive specifice, ei cunosc faptul că aceste procese conlucrează. De
exemplu, procesele memoriei depind de procesele perceptive: ce ne reamintim depinde
parţial de ceea ce percepem. În mod asemănător, procesele cognitive depind în parte de
cele ale memoriei: nu poţi reflecta ceea ce nu îţi aminteşti. Procesele ne-cognitive, însă,
interacţionează şi ele cu cele cognitive. De exemplu, învăţăm mai bine când suntem
motivaţi să o facem. De asemenea, capacitatea de învăţarea va fi redusă dacă suntem
supăraţi şi nu ne putem concentra asupra a ceea ce avem de învăţat. Psihologii cognitivişti
caută să studieze procesele cognitive nu numai izolate, ci şi în interacţiunea lor unele cu
altele şi cu procesele ne-cognitive.
Astăzi, una din ariile psihologiei cognitive pline de provocări este la interfaţa
dintre nivelul cognitiv şi cel biologic de analiză. În ultimii ani, a devenit posibilă
localizarea activităţii cerebrale asociată cu variatele tipuri de procese cognitive. Trebuie

37
să fim, însă, prudenţi atunci când se afirmă că activitatea biologică este cauza activităţii
cognitive. Cercetarea a demonstrat că învăţarea determină schimbări la nivel cerebral- cu
alte cuvinte, procesele cognitive pot influenţa structurile biologice aşa cum şi structurile
biologice pot influenţa procesele cognitive. Prin urmare, interacţiunile dintre cogniţie şi
alte procese au loc la mai multe nivele. Psihologii cognitivişti învaţă şi despre alte ramuri
ale psihologiei deoarece ei ştiu că sistemul cognitiv nu operează izolat, ci interacţionează
cu alte sisteme.
4. Cogniţia trebuie să fie studiată cu ajutorul unei varietăţi de metode.
Nu există un sigur mod corect de studia cogniţia. Cercetătorii începători caută
uneori „cea mai bună metodă” prin care să studieze cogniţia. Toate procesele cognitive
trebuie să fie studiate printr-o varietate de operaţii convergente, adică prin metode variate
care sunt orientate către o înţelegere comună a subiectului studiat. Cu cât există mai multe
tipuri de tehnici care conduc la aceeaşi concluzie, cu atât va fi mai mare încrederea în
acea concluzie.
Psihologii cognitivişti trebuie să înveţe o varietate de tehnici pentru a-şi face bine
treaba. Toate aceste metode şi tehnici, trebuie să fie ştiinţifice. Metodele ştiinţifice diferă
de alte metode prin faptul că oferă baza pentru specificul de auto-corectare a ştiinţei: în
cele din urmă ne corectăm erorile deoarece metodele ştiinţifice ne dau posibilitatea de a
infirma aşteptările noastre atunci când ele sunt greşite. Metodele ne-ştiinţifice nu posedă
această caracteristică. De exemplu, metodele de studiu care se bazează pe credinţă sau
autoritate pentru a determina adevărul pot fi valoroase în viaţa noastră, dar ele nu sunt
ştiinţifice şi nici nu permit auto-corectarea. Cuvintele unei autorităţi pot fi înlocuite de
cele ale unei alte autorităţi oricând fără a învăţa nimic nou despre fenomenul vizat de
acele cuvinte. Aşa cum lumea a învăţat de mult timp, demnitari importanţi au afirmat că
Pământul este în centrul universului, ceea ce ulterior s-a dovedit a fi fals.
5. Toate cercetările fundamentale din psihologia cognitivă pot conduce la aplicaţii
şi toate cercetările aplicative pot conduce la concluzii fundamentale.
Uneori oamenii de ştiinţă sunt înclinaţi să identifice diferenţele dintre cercetările
aplicative şi cele fundamentale, deşi acestea nu sunt adesea foarte clare. O cercetare care
pare a fi fundamentală oferă adesea aplicaţii imediate, în timp ce o cercetare care pare a fi
aplicată poate conduce rapid la concluzii fundamentale, chiar dacă există sau nu aplicaţii
imediate. De exemplu, o descoperire fundamentală obţinută într-o cercetare asupra
învăţării şi memoriei este că învăţarea este superioară atunci când se desfăşoară într-un
timp mai lung, decât dacă se realizează într-o scurtă perioadă de timp. Această descoperire

38
fundamentală are o aplicaţie imediată pentru strategiile de învăţare. În acelaşi timp,
cercetările desfăşurate asupra declaraţiilor martorilor oculari, care par la prima vedere
aplicative, au oferit o idee fundamentală privind sistemele mnezice şi asupra modului în
care oamenii îşi construiesc amintirile, decât să reproducă pur şi simplu ceea ce s-a
întâmplat într-un anumit context. Atunci când învăţaţi la psihologie cognitivă fiţi deschişi
şi gândiţi-vă la modul în care descoperirile fundamentale pot fi aplicate şi cum
descoperirile aplicative pot avea implicaţii fundamentale.

Psihologii cognitivişti au fost preocupaţi cu studiul unei game largi de fenomene

psihologice, care include nu numai percepţia, învăţarea, memoria şi gândirea, ci şi
fenomene mai puţin orientate cognitiv, precum emoţia şi motivaţia. De fapt, aproape orice
subiect care prezintă interes pentru psihologie poate fi studiat din perspectiva cognitivă.
Cu toate acestea, există câteva domenii principale de interes pentru psihologia cognitivă:
neuroştiinţa cognitivă ; atenţia şi conştienţa ; percepţia ; memoria: procese, modele şi
metode de cercetare ; reprezentarea şi organizarea cunoştinţelor ; limbajul: raportul dintre
moştenit şi dobândit; limbajul în context ; rezolvarea de probleme şi creativitatea ;
raţionamentul şi decizia ; dezvoltarea cognitivă.19

Menţionăm că cele două paradigme, behavioristă şi cognitivistă, au stat şi la baza

modelelor de explicare, abordare şi intervenţie în cazurile de patologie a
comportamentului şi gândirii umane. Astfel au apărut şi s-au dezvoltat între anii 50-70
psihoterapia behavioristă sau comportamentală şi psihoterapia cognitivă. Astăzi se
vorbeşte de psihoterapii cognitive şi comportamentale şi observăm o tendinţă de unificare
a celor două paradigme realizată de psihoterapia cognitiv-comportamentală.20

Avantaje şi limite ale behaviorismului şi cognitivismului

Paradigma behavioristă a oferit o nouă definiţie a obiectului de studiu al

psihologiei- comportamentul. Astfel, psihologia devenea o ştiinţă naturală pur
experimentală ce are drept scop predicţia şi controlul comportamentului. În acest context,
introspecţia este eliminată şi dispare granţia dintre om şi animal. Conştiinţa (dacă există)
este exclusă din schema de studiu şi înţelegere a omului deoarece nu poate fi studiată
19
Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 21-
45
20
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Polirom, 2006.

39
ştiinţific. Emoţiile sunt considerate efecte ale funcţiilor fiziologice. Orice comportament,
oricât de complex ar fi, se poate înţelege în termeni de răspuns.

Determinismul strict este caracteristic comportamentului uman şi animal.

Behaviorismul este un monism fizic, în sensul că mentalul este rezultatul

funcţionării sistemului nervos.

Omul este redus la comportamentul său. Plăcerea, admiraţia, teama, recunoştinţa şi

altele asemenea sunt excluse; libertatea, inovaţia, invenţia, schimbarea omului şi a
societăţii sunt dificil de explicat în acest context mecanicist sau pot fi explicate exclusiv
de legile determinismului şi mecanicismului.

Conştiinţa nu este decât o funcţie fără rol cauzal şi, prin urmare, inutilă în
explicarea comportamentului.

Cât despre cogntivism, un reputat analist jungian din ţara noastră, afirma într-o
discuţie privată: “Cognitivismul a ucis sufletul.”

Pe de o parte, aplaudăm iniţiativa cognitiviştilor de a propune psihologiei ieşirea

din sfera destul de strâmtă a behaviorismului prin studiul gândirii umane, interfaţa dintre
stimulii interior şi de mediu şi, respectiv, răspunsul comportamental.

De asemenea, interesul cognitiviştilor spre alte discipline precum biologia şi

neuroştiinţele, ingineria, robotica, inteligenţa artificială etc. a adus un plus de înţelegere
asupra modului în care este structurată şi funcţionează gândirea umană, inclusiv a
patologiei ei. Creierul este “unitatea centrală”, gândirea este “soft-ul”.

Din aceste studii interdisciplinare au rezultat date şi informaţii care au contribuit la

dezvoltarea teoriei psihologiei, la apariţia unor noi metode de studiu (cercetarea
psihobiologică, simulările pe calculator şi inteligenţa artificială) sau adaptarea celor vechi
la noul obiect de studiu, precum şi aplicarea lor în viaţa cotidiană ceea ce contribuie la
optimizarea multora din activităţile noastre.

Totuşi, omul a fost atât de mult comparat cu un computer, încât a început a fi privit
ca unul. Terminologia psihologiei cognitive este adesea preluată şi adaptată din acest
domeniu: procesare a informaţiei, input, output, hardware, software, prototip, framing
etc.

Conştiinţa este încă un subiect tabu. Conştienţa (angl.sax. “awareness”) este

adesea suprapusă atenţiei, chiar dacă uneori doar parţial şi prezintă interes pentru

40
explicarea proceselor de prelucrare a informaţiei (automate şi controlate). Totuşi, R.J.
Sternberg (2006), într-o lucrare de psihologie cognitivă, defineşte conştiinţa
(“consciousness”) ca fiind legată în mod direct de conştienţă- ea include senzaţia de a fi
conştient (“feeling of awareness”) şi conţinutul conştienţei (“content of awareness”). 21 De
asemenea, autorul adaugă ideea conform căreia, o parte a procesării atenţionale a
informaţiei senzoriale, informaţia amintită şi informaţia cognitivă se desfăşoară fără a fi
conştienţi. Conştienţa este asociată proceselor controlate de procesare a informaţiei care
necestită focalizare, consumă multe din resursele atenţiei, necesită o execuţie care
consumă timp. Acest tip de procese se întâlneşte în sarcini noi şi nepracticate sau sarcini
cu multe trăsături variabile; în sarcini dificile şi prin practică suficientă, procedurile de
rutină şi cele relativ stabile pot deveni automatizate, astfel încât procesele înalt controlate
pot deveni parţial sau chair complet automate. Aceste procese automate nu necesită
conştienţă, în viziunea psihologilor cognitivişti. Un exemplu este scrierea numelui de
către o persoană educată. Această acţiune nu mai necesită conştienţă din partea persoanei
care se poate implica conştient în alte activităţi. Totuşi, psihologia cognitivă este
interesată şi de înţelegerea fenomenului de procesare preconştientă a informaţiei aflată în
afara “focalizării noastre conştiente” (angl.sax. “conscious awareness”).22

După cum vom vedea în capitolele următoare, există preocupări din partea unor
noi abordări psihologice de “lărgire a câmpului conştiinţei”, a “benzilor de conştienţă”,
ceea ce implică o schimbare majoră de înţelegere a acestor noţiuni şi, în plan concret, de a
înţelege omul şi viaţa.

1.3.3. Psihanaliza sau paradigma freudiană

Un autor român consacrat în domeniul istoriei psihologiei scria despre paradigma

freudiană: „Nicio altă paradigmă nu «a coborât» asupra lumii atât de şocant, ca o bombă;
bulversarea mentalităţilor tradiţionale a fost atât de generalizată încât sistemul a fost
perceput ca ceva absolut nou.”23
Erau scoase în prim plan forţele iraţionale şi puse în umbră cele raţionale,
conştiinţa. Apărea o „psihologie abisală” sau a adâncurilor, în care motivaţia şi

21
Sternberg, R.J., Cognitive Psychology (2006) apud. Elena-Claudia Rusu, Psihologie cognitivă, Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007, p. 73.
22
Rusu, Elena-Claudia, op.cit., p. 74-75.
23
Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2002, p. 138.

41
cunoaşterea erau opuse şi contradictorii; o orientare care depăşea explicaţiile mecaniciste
referitoare la stimul şi reacţie, pe cele subiectiviste (legate de efortul volitiv şi stările
conştiinţei) şi punea accentul pe orientarea şi încărcătura energetică a acţiunii.
Psihanaliza rămâne încă cea mai răspândită şcoală de psihologie din lume. Apariţia
ei a fost pregătită de tradiţia intelectuală europeană a studiului determinismului vieţii
sufleteşti, precum şi de istoria personală a întemeietorului ei, Sigmund Freud.24

Sigmund Freud (1856-1939), părintele psihanalizei

şi una dintre cele mai geniale minţi ale secolului XX.

În opera lui Freud putem observa influenţa majoră a unor autori precum G.W.
Leibniz, J.W. Goethe, G.Th. Fechner şi Ch. Darwin. Acesta din urmă a lansat un gen de
determinism: organismele şi instanţele lor sufleteşti sunt moştenitoare ale funcţionalităţii
comportamentale (adaptative) de la generaţiile anterioare; aceste mecanisme ale selecţiei
şi evoluţiei naturale, ca şi dinamica memoriei (Ebbinghaus), asociaţiile (S)timul-
(R)ăspuns (Pavlov), tehnica hipnotică a lui Charcot, comportamentul „superstiţios”
(Skinner), pragurile senzoriale (Fecher)- toate au avut o rezonanţă benefică pentru
medicul Freud.25
El a abordat inconştientul ca pe un teritoriu neexplorat al psihicului, iar nu ca pe
un construct logic necesar în explicarea fenomenelor. Pe măsură ce l-a studiat, Freud a
adunat date empirice în cadrul şedinţelor de psihoterapie cu pacienţii săi (vezi celebrul caz
Anna O. pe care a tratat-o în 1882). În 1895 publică împreună cu psihiatrul Joseph Breuer
lucrarea de referinţă Studii asupra isteriei prin care istoricii marchează începutul
psihanalizei.

24
Sternthal, Barbara, Sigmund Freud. Life an Work (1856-1939), Vienna, Christian Brandstatter Verlag,
2006.
25
Nicola, Gr., op.cit. p. 139

42
 Freud lansează sau re-lansează dintr-o nouă perspectivă, în vocabularul psihologic
termeni precum: catharsis, insight, Complex Oedip, Complex Electra, inconştient,
nevroză etc.
Inconştientul şi conştientul sunt văzute ca două sfere în care se derulează,
respectiv, procese primare şi procese secundare. Ilogismul viselor, de exemplu, este
caracteristic pentru procesele primare.
Freud a fost interesat de dinamica vieţii psihice, fapt ce i-a facilitat identificarea
energiei şi izvorul acesteia (pentru funcţionarea aparatului mental): libido-ul, respectiv Id-
ul sau Se-ul. Instincte diferite din Se (sau „It”) sau miezul personalităţii umane, exercită o
presiune de descărcare de energia libidinală. Pentru ca acest fenomen să aibă loc, îi
trebuie un scop (în cadrul unei activităţi specifice) şi un obiect ce facilitează descărcarea.
Id-ul acţionează guvernat de principiul plăcerii, eliminând energie, dar păstrând încă un
nivel satisfăcător.
Un alt modul al sistemului psihic este Eul; el funcţionează după legile procesului
secundar, adică după principiul realităţii, îndeplinind o funcţie de evaluare ce selectează
acţiunile în mod raţional pentru a minimaliza teama şi a maximiza plăcerea.
Numai că omul se naşte şi creşte într-un mediu socio-cultural căruia îi sunt
specifice reguli proprii, valori, principii, imagini, aşteptări, care îşi pun o amprentă
importantă asupra sa începând cu propria familie şi educaţia primită de la părinţi şi alte
figuri parentale semnificative. Astfel, sistemul psihic îşi formează şi un alt treilea modul,
Supraeul, compus din:
1. Conştiinţă: o instanţă ce sancţionează comportamentul după criteriul simţului
vinovăţiei şi care are drept cea mai importantă unealtă prin care poate controla zonele sale
inconştiente, intelectul.
2. Eul ideal: o instanţă ce recompensează comportamentele, prilejuind trăirea
mândriei.
Supraeul, format între 4 şi 6 ani, funcţionează după legile procesului primar, deci
într-un plan necontrolat de conştiinţă.
Scopul psihicului este menţinerea sau recâştigarea unui nivel acceptabil al
echilibrului dinamic care maximizează plăcerea sau minimizează tensiunea.
Scopul psihanalizei este întărirea Eu-lui pentru a-l face independent de stricteţea
Supraeului şi de a-i creşte capacitatea de a se descurca cu materialul ascuns sau anterior
reprimat al Se-ului.

43
 Doi vectori pulsionali polarizează comportamentul unei persoane: al vieţii,
integrării, continuităţii şi cel al morţii sau dezintegrării. Primul a primit denumirea de
„libido”, în timp ce ultimul nu are una specifică. Libido-ul „se fixează” pe reprezentări ale
obiectelor externe ca un proces de descărcare, numit cathexis, cu direcţie determinată de
specificitatea instinctelor, dar şi de stadiul dezvoltării individului.
Făcând referire la fenomenul fixării, Freud elaborează o teorie a „complexelor”, a
descărcării libidoului în obiecte nepermise. Complexul Oedip, despre care psihologii au
avut de-alungul timpului opinii pro şi contra referitoare uneori asupra însăşi existenţei lui,
provoacă mintea şi morala individului: băiatul îşi iubeşte de timpuriu mama. Asemănător
stau lucurile şi pentru fete: conform „Complexului Electra”, fetiţele se îndrăgostesc de
taţii lor.
Spre deosebire de preconştient de unde putem actualiza relativ uşor informaţiile,
inconştientul necesită metode specifice de investigare: hipnoza, asociaţia liberă,
interpretarea viselor, actele ratate. În vise, de exemplu, putem observa o simbolistică ce ne
ajută să înţelegem ce dorinţe, pulsiuni au fost blocate de barierele conştiente. Freud
observa că printre experienţele timpurii refulate, primul loc îl ocupă cele ce ţin de
motivaţia sexuală. Motivul pentru care se întâmplă acest lucru: pedepsele şi represaliile
îndreptate împotriva manifestării dorinţei sexuale.
Freud a scris şi despre Sine (angl.sax., „Self”), concept central în paradigma
transpersonală, pe care l-a privit ca pe fiinţa totală: corp, instincte, procese conştiente şi
inconştiente. Pentru el, Sinele nu poate fi despărţit de corp.26

Iată în cele ce urmează cele trei sisteme ale personalităţii prezentate într-un tablou
comparativ:27
SE EU SUPRAEU
Natura biologică psihologică socială
Originea ereditate experienţă culturală
Contribuţii instincte sine conştiinţă
Orientare spre trecut prezent trecut
Nivelul inconştient conştient şi inconştient
inconştient
Principiul plăcerii realităţii moralităţii
Scopul plăcerea adaptarea reprezentarea binelui

26
Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John
Wiley&Sons, Inc., 1997.
27
Potkay, Ch; Bem, Allen P., Personality: Theory, Research and Applications, Monterey, Brooks-Cole
Publishing, 1986, p. 73 apud. Gr. Nicola, Op.cit., p. 143.

44
 şi a răului
Raţionalitatea iraţional raţional nelogic
Realitatea subiectivă obiectivă subiectivă

Principalele postulate ale psihanalizei sunt:

1. Viaţa psihică se supune unui determinism cert.
2. Inconştientul joacă un rol esenţial în determinarea comportamentului uman.
3. Factorii determinanţi în explicarea psihicului sunt cei motivaţionali (sau
„dinamici”).
4. Istoria organismului este foarte importantă în determinarea comportamentului
actual.

Avantajele şi limitele psihanalizei se regăsesc începând cu însăşi teoria. Pe de o

parte, marele merit al lui Freud a fost revoluţia pe care a determinat-o nu numai în
psihologie, ci în gândirea umană, în general. El a oferit un model al psihicului uman şi al
funcţionării sale, unul al personalităţii şi al relaţiei ei cu mediul înconjurător. Sexualitatea
ieşea treptat, cel puţin în anumite paliere sociale, din „dicţionarul” termenilor tabu. Pe de
altă parte, accentul preponderent pus pe acest subiect în explicarea umanului şi socialului
constituie şi o limită a psihanalizei. Mecanismele de apărare despre care a scris Freud
reprezintă o mare contribuţie adusă înţelegerii normalului şi patologicului, fiica sa, Anna,
find cea care a continuat studiul pe această temă atât de utilă oricărui psihoterapeut şi
astăzi.
Înţelegerea inconştientului şi includerea lui în înţelegerea individului reprezintă o
mare contribuţie. Pe de altă parte, primordialitatea inconştientului în psihodinamica
personalităţii este o limită a psihanalizei freudiene. De altfel, de la limitele teoriei
freudiene au pornit şi discipolii lui Freud care au adus propria lor contribuţie în ştiinţa
numită psihologie: A. Adler, C.G. Jung, sunt doar doi dintre aceştia, dar cu opere
relevante.
Inclusiv eficienţa psihanalizei ca metodă psihoterapeutică a fost pusă sub semnul
întrebării. De aceea între aceasta şi orientări mai noi, cum este psihoterapia cognitivă sunt
deosebiri majore care pornesc de la înţelegerea diferită a însăşi funcţionării psihologice.
Ni se pare relevantă comparaţia pe care Jean Cottraux (2003) o face între
psihanaliză şi terapia cognitivă pentru înţelegerea schimbării de paradigmă şi a
manifestării ei într-un domeniu atât de practic ca cel al psihoterapiei.

45
 Cottraux, psihoterapeut cognitivist, observă că în accepţiunea psihanalizei,
psihismul uman funcţionează asemenea unei canalizări (subl.ns.). Conform psihanalizei,
fiecare are un inconştient, unde se ascund dorinţele refulate. Aceste dorinţe sunt urmarea
unor instincte biologice primare, în primul rând de natură sexuală, pe care cenzura
(supraeul) le menţine în afara laturii conştiente. Conflictul dintre aceste dorinţe şi cenzură
provoacă simptome de anxietate, depresie sau tulburări psihice care învăluie „eul”
pacientului. Rolul apei este îndeplinit aici de către dorinţe, refularea poate fi comparată
cu un obstacol, iar simptomele cu scurgeri accidentale. În viziunea psihanalitică, numaio
cură prelungită, de la cinci la zece ani, cu trei-cinci şedinţe pe săptămână va permite
accesul la dorinţele inconştiente care produc simptomele, făcându-le astfel să dispară
pentru totdeauna. Psihanalistul este nondirectiv: el se limitează să interpreteze asociaţiile
idelilor pe care le verbalizează pacientul, care, lungit pe o canapea, vorbeşte fără să-l
privească.
În cognitivism, se pleacă de la ideea că în cazul pacienţilor anxioşi, depresivi sau
care delirează, informaţia este tratată într-un mod eronat de anumite mecanisme automate.
Această interpretare eronată a informaţiei ar putea fi rezultatul interacţiunii unor factori
biologici şi al unor experienţe sau deprinderi, fenomen care se manifestă pe toată durata
vieţii. Terapeutul ajută pacientul să-şi identifice şi să-şi modifice credinţele eronate
rezultate din interpretarea defectuoasă a informaţiei. De asemenea, el scoate la lumină
erorile de logică şi postulatele din care se nasc predicţiile sumbre ale pacienţilor.
Metoda terapiei cognitive se apropie de munca unui informatician (subl.ns.), scrie
Cottraux, care prin reperarea erorilor de funcţionare din programul unul calculator, va
introduce câteva informaţii-cheie într-unul sau mai multe module ale programului ce nu
funcţionează corect. Metoda terapeutică a psihanalizei se aseamănă mai curând cu sarcina
unui instalator, care încercă să pună la punct un nou sistem de canalizare, prin care
energia hidraulică să fie folosită mai bine.
Comparaţia poate părea vulgară, dar lucrurile pot fi văzute şi astfel, completează
Cottraux. În epoca lui Freud, modelele dominante în fizică se bazau pe legile de
conservare şi transformare a energiei. În sistemul său, energia este reprezentată prin
dorinţa cu care forţa se conservă şi trebuie să se descarce în simptome. Astăzi, cu ajutorul
informaticii, dispunem de un concept operaţional, acela de programare şi de tratare
adecvată sau inadecvată a informaţiei. Conform ipotezei cognitiviste, afecţiunea
emoţională sau, altfel spus, simptomele se explică prin perturbaţii în tratarea informaţiei:

46
un „bug”, un „defect” de program. La fel, prin metode psihologice pe termen scurt, se
poate interveni şi asupra acestor erori.28

(Cum vă simţiţi citind aceste informaţii? Nu pare că lipseşte ceva? Vă simţiţi un

sistem de canalizare sau un computer, oricât de complexe şi performante ar fi ele? Dacă
răspunsul este „da” sunteţi cel mai probabil „omul paradigmei newtoniene” . Probabil,
mai aveţi nevoie de ceva informaţii despre noua paradigmă pentru a vă transforma
concepţiile despre sine, lume şi viaţă.)

Păstrând şi dezvoltând ideile şi tehnicile fezabile din cele două orientări,

psihanaliza şi psihologia cognitivă, vă propunem să le adăugăm pe cele ale curentului
umanist care a constituit puntea pe care unii psihologi au trecut către psihologia
transpersonală care ne ajută să ne descoperim adevărata, profunda identitate, locul în
univers şi sensul propriei vieţi.

1.3.4. Paradigma umanistă

Psihologia umanistă a reprezentat o gură de oxigen într-un domeniu în care omul

era privit fie puternic determinat şi controlabil ca în psihologia behavioristă, fie sfâşiat de
conflictul dintre conţinuturile Se-ului şi cele ale Supraeu-lui ca în psihanaliză. Acel
„ceva” specific fiinţei umane care ne diferenţiază de animale fără aroganţă şi ne apropie
de Ceea Ce ne-a creat, care constituie esenţa umanului şi frumuseţea umanităţii fusese dat
uitării în curentele clasice.
Psihologiei umaniste îi revine marele merit de a-şi stabili ca obiect de studiu omul
concret şi o concepţie holistică asupra lui: omul ca un tot unitar în care elementele
primare de natură biologică se combină cu cele complexe de ordin social şi spiritual.
Îi amintim aici pe cei mai reprezentativi susţinători ai umanisului: Abraham
Maslow, Carl Ransom Rogers, Charlotte Bühler, J.F.T. Bugental, C.E. Moustahas din
Statele Unite ale Americii; J. Cohen din Anglia; A. Wellek din fosta R.F.G.; Max Pagés şi
A. de Peretiti din Franţa.

28
Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri, Iaşi, Polirom, 2003, p.
17-18.

47
 C.R. Rogers, creatorul psihoterapiei centrate pe client, era convins că omul nu are
pur şi simplu caracteristicile unei maşini; el nu este pur şi simplu o fiinţă sub controlul
instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o
dimensiune a vieţii subiective.

Carl Ransom Rogers (1902-1987) a fost unul din exponenţii

psihologiei umaniste, creator al psihoterapiei centrate pe client şi susţinător al cercetării în psihoterapie, a
elaborat o teorie umanistă şi fenomenologică despre „sine” şi a fost nominalizat la Premiul Nobel spre
sfârşitul vieţii sale. El a observat ceea ce fizica cuantică şi psihologia transpersonală a continuat să explice,
că ne trăim vieţile printr-o „hartă perceptivă” care nu este niciodată realitatea însăşi.

Umaniştii observaseră că timp îndelungat omul s-a simţit pe sine asemeni unei
păpuşi vii, determinată de forţele economice, de forţele inconştientului sau de forţele
mediului înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei
psihologice. Dar el propune cu fermitate o nouă Declaraţie de independenţă. El dă în
vileag alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine angajându-se, într-o lume extrem de
dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi; nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci
Sinele său unic şi individual.
Psihologia umanistă nu studiază omul complet autonom, total nederminat şi
independent de mediul înconjurător; nici omul heteronom (F.B. Skinner) căruia îi este
refuzată orice formă de intenţionalitate; nici omul preprogramat (K. Lorenz), încorsetat de
propriile instincte; nici omul divizat (S. Freud) care se zbate între conştient şi inconştient,
între Eu şi Supraeu, între principiul plăcerii şi cel al realităţii; ci studiază omul proactiv
care se construieşte pe sine şi se autoactualizează.
Asistăm la o schimbare majoră de perspectivă asupra omului care este considerat o
fiinţă unică şi valoroasă în sine, capabilă să îşi dirijeze în mod responsabil propria sa
devenire, de aici decurgând libertatea umană. Fiinţa umană deschisă şi autoreglabilă este
obiectul de studiu al psihologilor umanişti, finalitatea acestui demers fiind creşterea
personală a oamenilor; maturizarea psihică şi socială; cultivarea relaţiilor interpersonale;
schimbarea societăţii şi constituirea „societăţii Eu-psihice”.

48
 În procesul actualizării, oamenii creează societatea şi cultura care le pot servi sau
îi pot răni. Accentul pus de umanişti a fost asupra normalităţii vieţii psihice, omul sănătos
care se poate optimiza pe sine. Asemenea lui A. Maslow, Rogers a identificat
caracteristicile omului sănătos:
1. Deschis la experienţă, opus evitării. Percepe corect exprienţele în lume,
sentimentele unei alte persoane. Înseamnă a fi capabil să accepţi realitatea. Emoţiile sunt
importante deoarece fac posibil procesul actualizării şi distingerea de temerile datorate
condiţionărilor sociale denumite „condiţii de valoare” („Te iubesc dacă te porţi frumos cu
mine!”).
2. Trăieşte în prezent, aici şi acum, învaţă din greşelile trecutului şi îşi face planuri
de viitor, considerându-le ca atare: amintiri şi vise exprimate în prezent.
3. Are încredere în corpul lui, ascultă semnalele transmise de corp şi le urmează.
Corpul are valoare. Uneori această trăsătură s-a transformat într-un nou hedonism cu toate
excesele care au decurs de aici în anii 60-70, în special în S.U.A.
4. Manifestă libertate experienţială sau altfel spus, are libertate de alegere care
atrage după sine responsabilitatea faţă de alegeri şi comportamente.
5. Dotat cu creativitate prin care îşi asigură funcţionarea completă şi actualizare a
sinelui. Omul proactiv se simte responsabil să contribuie la actualizarea altora, să
faciliteze exprimarea creativităţii în ştiinţă, arte sau într-o meserie.
Rogers concepe sinele („self”) ca opinie a individului despre ansamblul propriilor
percepţii, sentimente, valori şi atitudini achiziţionate prin experienţa de viaţă, care îl
definesc ca persoană. El diferenţiază între sinele perceput şi sinele ideal. Primul este
influenţat atât de modul în care este percepută lumea, cât şi de comportamentul persoanei.
Sinele ideal reprezintă cealaltă faţetă a sinelui, modul în care o persoană ar vrea
sau ar trebui să fie conform normelor, valorilor şi principiilor unei societăţi.
Compatibilitatea măcar şi parţială dintre cele două faţete ale sinelui reprezintă
condiţia sănătăţii mentale, numită şi congruenţă. Opusul ei, incongruenţa, împreună cu
discordanţa dintre sine şi feedback-urile primite din mediu determină probleme
psihologice.
Congruenţa se referă la trei elemente: comunicare, experienţă şi conştientizare sau
„ce exprimi”, „ce se întâmplă” şi „ce observi”. Un exemplu care ilustrează conceptul de
congruenţă este un cunoscut proverb Zen: „Când mi-e foame, mănânc; când mă simt
obosit, stau jos; când mi-e somn, dorm”, comportamente pe care lesne le putem observa la
copiii mici.

49
 Incongruenţa poate apare între experienţă şi conştientizare, ceea ce determină
repriamarea; între comunicare şi conştientizare, adică persoana nu expriă ceea ce simte,
gândeşte etc. cu adevărat. Acest tip de incongruenţă este perceput de cei din jur ca
inautenticitate, înşelătorie, necinste.
Persoana resimte incongruenţa ca pe o confuzie, ca tensiune, dezorientare,
anxietate. Acest lucru nu înseamnă că ai idei, emoţii şi preocupări conflictuale, ceea ce, d
altfel, este normal şi sănătos, ci că nu eşti conştient de aceste conflicte, nu le înţelegi şi,
prin urmare, nu le poţi rezolva sau echilibra.
Rogers vorbeşte şi despre rolul aprecierii pozitive în procesul autoactualizării. De
altfel, el a pus în centrul terapiei centrate pe client (sau rogersiană sau „a persoanei”),
rolul aprecierii pozitive necondiţionate pe care terapeutul o oferă clientului într-o
atmosferă caldă, de acceptare, considerând că interiorizarea acestei aprecieri poate învinge
tulburările psihice sau poate oferi căi de rezolvare a acestora.
Atunci când o persoană primeşte necondiţionat aprecierea celorlalţi,
autoaprecierea sinelui va fi tot necondiţionat, un mecanism prezent la indivizii la care
adaptarea psihologică este efectivă.
Uneori individul îşi poate suprima unele sentimente şi comportamente spontane în
favoarea unor comportamente social dezirabile, pentru a face pe plac celor din jur.
Încercarea de a trăi urmând principiile altora este una din cauzele frecvente ale
tulburărilor psihice.

Asemenea lui Rogers şi Abraham Maslow, a fost preocupat să studieze procesul

actualizării sinelui („self-actualization”) care se referea la utilizarea şi exploatarea
completă a talentelor, potenţialului şi capacităţilor personale cu bucurie.
Acest proces este propriu omului obişnuit, mediu care are inhibate aceste
capacităţi.
Oamenii care îşi actualizează sinele, scria Maslow, văd clar viaţa, sunt mai puţin
sentimentali şi mult mai obiectivi. Temerile şi mecanismele de apărare le distorsionează
mai puţin percepţiile; sunt dedicaţi unei cauze sau vocaţii şi respectă două condiţii ale
dezvoltării- angajamentul faţă de ceva mai mare decât persoana şi executarea corectă a
sarcinilor.

50
 Abraham Maslow (1908-1970) a rămas cunoscut în istoria
psihologiei în special pentru teoria despre Piramida Trebuinţelor a cărui utilizare a depăşit graniţele
psihologiei, trezind interesul economiştilor, specialiştilor în drept, politicienilor, educatorilor etc. Cu toate
acestea, el a adus o contribuţie importantă în câmpul cunoaşterii prin studierea procesului actualizării
sinelui, sinergiei şi adăugarea psihologiei transpersonale ca a patra forţă a psihologiei occidentale.

Persoanele studiate de Maslow erau relativ eliberaţi de nevroze şi alte tulburări

psihice, astfel încât natura umană poate fi înţeleasă pornind de la cele mai bune
„exemplare” umane şi nu de la mediocrii şi nevrotici. Pe această listă fuseseră trecute
nume precum Ruth Benedict şi Max Wertheimer, profesorii lui Maslow, precum şi cele ale
lui A. Lincoln, Th. Jefferson, A. Einstein, E. Roosevelt, Jane Adams, A. Schweitzer,
William James, A. Huxley, B. Spinoza, în total 9 contemporani şi 9 personalităţi istorice.
La începutul studiilor sale, în anii '70, lista nu cuprindea mari mistici sau învăţători
spirituali pe care de abia mai târziu i-a inclus dat fiind interesul crescând al lui Maslow
pentru psihologia transpersonală.
În 1970, Maslow identificase deja 15 caracteristici ale persoanelor care îşi
actualizează sinele:
1. O concepţie mai eficientă asupra realităţii şi relaţii mai confortabile cu aceasta.
2. Acceptare (a sinelui, a altora, a naturii).
3. Spontaneitate, simplitate şi naturaleţe.
4. Centrate pe problemă şi rezolvarea ei decât centraţi pe sine (egoişti).
5. Detaşare; nevoie de intimitate.
6. Autonomie, independenţă faţă de cultură şi mediu.
7. Împrospătarea continuă a aprecierii.
8. Experienţe de vârf şi mistice.
9. „Gemeinschaftgefühl” sau sentiment de solidaritate cu alţii.
10. Relaţii interpersonale profunde.
11. Structură de caracter democratică.
12. Discriminare între mijloace şi scopuri, între bine şi rău.
13. Simţ al umorului filosofic, neostil.
14. Creativitate în actualizarea de sine.

51
 15. Rezistenţă la enculturaţie şi transcederea oricărei culturi particulare.29
Psihologul american a subliniat faptul că cei studiaţi erau departe de a fi perfecţi şi
lipsiţi de greşeli majore. Ei împărtăşeau acelaşi probleme cu oamenii medii: vină,
anxietate, tristeţe, conflict etc., de care se diferenţiau prin faptul că prezentau
caracteristicile de mai sus.
Unii cercetători contemporani ai personalităţii, consideră că punctul de vârf al
cercetării lui Maslow asupra actualizării de sine se află în ultima sa carte, The Farther
Reaches of Human Nature (1971), în care el descrie opt căi (comportamente) în care
oamenii îşi pot actualiza sinele:
1. concentrarea (asupra propriei persoane şi a mediului);
2. alegeri pentru creştere (viaţa poate fi considerată ca un proces de alegeri în care
este mai indicat să alegem creşterea, experienţele noi şi provocatoare, necunoscutul decât
siguranţa şi regresul);
3. conştienţa de sine („self-awareness”; persoana care se actualizează pe sine
devine mai conştientă de natura sa interioară şi se comportă în conformitate cu aceasta);
4. onestitate şi responsabilitate faţă de propriile acţiuni;
5. judecata (încrederea în propria judecată);
6. dezvoltare de sine („self-development”; dezvoltarea propriului potenţial în mod
continuu).
Maslow făcea o distincţie între talentul de excepţie şi actualizarea de sine,
observând că mulţi oameni dotaţi sau chiar supradotaţi eşuaează în a-şi folosi capacităţile
complet, pe când alţii, cu talente medii, înfăptuiesc lucruri mari.
Actualizarea de sine nu este ceva pe care cineva îl are sau nu, ci un proces fără
sfârşit în materializarea propriului potenţial.
7. experienţele de vârf („peak experiences”; sunt cele în care ne simţim mai
compleţi, mai integraţi, mai conştienţi faţă de noi şi faţă de lume. Atunci când gândim,
simţim şi acţionăm cel mai clar şi precis. Simţim dragoste şi acceptare faţă de alţii,
suntem eliberaţi de conflictele interne şi anxietate şi ne dirijăm energiile în scopuri
constructive);
8. absenţa mecanismelor de apărare („ego defenses”; pentru aceasta, un prim pas
este făcut atunci când conştientizăm modurile în care distorsionăm imaginile faţă de noi şi
faţă de lume prin reprimare, proiecţie, raţionalizare etc.).

29
Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality, New York, John
Wiley&Sons, Inc., 1997, p. 380.

52
 Un aspect important din teoria lui Maslow îl preprezintă experienţele de vârf,
definite ca momente de bucurie, încântare, adesea inspirate sentimente intense de
dragoste, expunere la marea artă sau muzică, experienţierea frumuseţii naturii şi a
evenimentelor tragice (confruntarea cu moartea, însănătoşirea după o boală gravă).
Aceste experienţe de vârf pot fi înţelese ca închiderea („closure”) din paradigma
gestaltistă; orgasm complet din paradigma reichiană; descărcare totală; catharsis; climax;
consumare, terminare, golire.
Maslow observase că vieţile celor mai mulţi dintre oameni sunt umplute de
perioade lungi de neimplicare, plictiseală, rutină. În opoziţie, experienţele de vârf sunt
acele momente în care devenim profund implicaţi, încântaţi şi absorbiţi de lume.
Cele mai puternice experienţe de vârf sunt rare şi au fost înfăţişate de poeţi ca
momente de extaz şi de mistici, în experienţele mistice.
Pentru psihologul american (1970), cele mai înalte vârfuri includ sentimentele de
orizonturi fără limite care se deschid, sentimentul de a fi simultan puternic şi neajutorat
aşa cum nu a mai fost nimeni vreodată, sentimentul de mare extaz şi minune, pierderea
situării în timp şi spaţiu. Aceste experienţe durează câteva minute sau ore.
Dar Maslow a scris şi despre un alt tip de experienţe, de platou („plateau
experiences”), mai stabile şi durabile decât cele de vârf. Ele reprezintă un mod nou şi mai
profund de a privi lumea, presupun schimbarea atitudinii faţă de viaţă şi lume.
Abraham Maslow a trăit ambele tipuri de experienţe despre care a scris, mai
târziu, după ce a suferit primul infarct miocardic.

Operele lui C.G. Jung, despre inconştientul colectiv şi arhetipuri, şi a lui A.

Maslow au constituit o punte aruncată către o paradigmă mai nouă a psihologiei,
paradigma transpersonală.
Maslow a fost preocupat să studieze legătura dintre transcendenţă şi actualizarea
de sine şi a observat că persoanele care experienţiază ambele procese sunt adesea
conştienţi de sacralitatea tuturor lucrurilor. Ei percep o unitate în spatele complexităţii
aparente şi a contradicţiilor din viaţă. Sunt inovatori, gânditori originali, care pe măsură ce
îşi dezvoltă cunoaşterea, devin mai smeriţi şi conştienţi de propria ignoranţă. Aceste
persoane privesc universul cu minune şi teamă şi nu se implică în mod egoist în
activitatea lor.
În opera lui Maslow întâlnim concepte precum eupsihie şi sinergie. Primul se
referă la societăţile şi comunităţile ideale, orientate către individ; cel de al doilea, priveşte

53
atât individul, cât şi societatea. La individ, sinergia (din gr., „a lucra împreună”), apare ca
o unitate dintre gândire şi acţiune. La nivel social, se referă la cooperarea maximizată într-
un sistem cultural de credinţe care recompensează şi întăreşte sentimentele pozitive dintre
indivizi şi contribuie la minimalizarea conflictului şi discordiei.

Avantejele şi limitele psihologiei umaniste

Un avantaj şi o contribuţie adusă de psihologia umanistă în câmpul de cunoaştere
al psihologiei este reîntoarcerea la omul total, înţeles ca fiinţă complexă, purtătoare se
suflet. Omul ca fiinţă care co-creează, care se actualizează pe sine, care are experienţe
care depăşesc obişnuitul, banalul cotidian (ex. experienţele de vârf, revelaţia, extazul etc.).
Psihologia umanistă, prin Rogers, face posibilă apariţia unei noi forme de terapie
vorbită, terapia centrată pe persoană sau rogersiană, în care acceptarea necondiţionată a
clientului de către terapeut este un factor de vindecare per se.
Psihoterapeutul rogersian cunoaşte importanţa căldurii, empatiei şi autenticităţii,
ca trăsături manifestate de terapeut şi ca factorii care prezintă relaţia terapeutică însăşi ca
factor vindecător.
De asemenea, umaniştii ne-au oferit un tablou cu principalele trăsături ale omului
care se actualizează pe sine, precum şi mijloacele prin care ne putem actualiza potenţialul
latent, prin care ne putem dezvolta şi creşte continuu, în perimetrul diferenţelor de
problematici, de intensitate, rapiditate şi profunzime a schimbării personale.
Una din marile critici aduse orientării umaniste se regăseşte în eticheta pe care au
primit-o unii dintre reprezentanţii ei, că practică o “psihologie de birou”, adică axaţi pe
cercetarea teoretică, cu mai puţine rezultate în domeniul cercetării ştiinţifice bazată pe
metodele de cercetare consacrate. Behavioriştii, de exemplu, au criticat faptul
metodologic al culegerii datelor în condiţii necontrolate.
Unii critici pun sub semnul întrebării postulatul lui Rogers despre originea naturală
a bunătăţii sufleteşti, aducând drept argumente viaţa contradictorie a adultului, disfuncţiile
din viaţa sa, eşecurile din domeniul educaţional etc.
De asemenea, psihanaliştii consideră că procesele inconştiente au fost uitate de
umanişti, deşi se cunoaşte că acestea au o pondere semnificativă în conduita umană.
Umaniştii au eliminat din sfera lor de interes, din însăşi demersul de înţelegere a
sufletului, psihicul animal. Istoria psihologiei ne prezintă că studiul psihicului animal a
oferit multe indicii pentru înţelegerea funcţiilor senzoriale, afectivităţii şi intelectului.

54
 Teoria lui Maslow a fost utilizată de mulţi dintre psihologii umanişti, în special
opera sa asupra actualizării sinelui. Totuşi, însuşi Maslow atrăgea atenţia că în explorarea
avansată a naturii umane, există posibilităţi dincolo de actualizarea sinelui. Aceste
posibilităţi sunt temele de interes ale psihologiei transpersonale.

Întrebări şi teme de autoevaluare

1. Caracterizaţi paradigma newtonian-carteziană.

2. Comparaţi teoria behavioristă cu cea umanistă. Menţionaţi avantajele şi limitele
acestora.
3. Explicaţi sistemul psihic uman din perspectiva freudiană. Faceţi o comparaţie
cu teoria cognitivistă.
4. Identificaţi şi comentaţi cele 15 caracteristici ale persoanelor autoactualizate,
formulate de Abraham Maslow.
5. Comentaţi şi comparaţi avantajele şi limitele paradigmelor prezentate în
Capitolul 1.

Teste-grilă
1. Această paradigmă a psihologiei consideră că obiectul de studiu al psihologiei
este gândirea umană:
a. paradigma behavioristă
b. paradigma freudiană
c. paradigma cognitivistă
d. paradigma umanistă

2. Absenţa umorului este una din trăsăturile persoanelor autoactualizate.

a. Adevărat
b. Fals
3. În teoria freudiană, Supraeul este de natură:
a. biologică
b. socială
c. psihologică

55
 Bibliografie obligatorie

1. Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?,
Bucureşti, Cartea Daath Publishing House, 2007.
2. Freud, Sigmund, Despre psihanaliză, Bucureşti, Editura Herald, 2011.
3. Goswami, Amit, Universul conştient de sine, Bucureşti, Editura Orfeu 2000,
2008.
4. Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas,
(1962) 1999.
5. Mânzat, Ion, Istoria psihologiei universale, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2008.
6. Maslow, Abraham, Motivaţie şi personalitate, Bucureşti, Editura Trei, 2008.
7. Munteanu, Anca, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-
line al Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2/2004:
http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm
8. Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002.
Bibliografie facultativă

Mihai, I. Mihai, Istoria psihologiei, Iaşi, Institutul European, 2008.

56
 CAPITOLUL 2

TRECEREA DE LA PARADIGMA REALISMULUI MATERIALIST LA CEA

A FIZICII CUANTICE

If you can see only what light reveals and hear only what sound announces,
Then in truth you do not see nor do you hear.30

Kahlil Gibran

Concepte-cheie: paradigmă cuantică; conştiinţă; idealism monist; psihologie transpersonală;

pre-personal; personal; transpersonal; sistem COEX; Matrice perinatală

Rezumat
Cel de al doilea capitol al acestei lucrări este o continuare firească a primului, în care am urmărit
să surprindem trecerea de la paradigma realist-materialistă la cea cuantică şi implicaţiile acesteia în
psihologie. „Centrul de greutate” al studiului psihologilor se mută asupra conştiinţei şi a fenomenelor

30
„Dacă poţi vedea doar ceea ce-ţi dezvăluie lumina şi auzi numai ceea ce anunţă sunetul,
Atunci cu adevărat nu vezi şi nici nu auzi.” (trad.)

57
transpersonale. Apar o nouă cartografiere a psihicului uman şi modalităţi inedite şi eficiente de intervenţie
psihoteraputică.

În celebra şi totodată controversata sa piramidă a trebuinţelor, psihologul umanist

american Abraham Maslow nominaliza printre trebuinţele de deficit (“D-needs”) nevoia
de apartenenţă şi iubire, de afecţiune din partea familiei şi prietenilor, de acceptare şi
aprobare din partea grupurilor sociale.

ACTUALIZAREA
SINELUI
Moralitate,creativitate,
spontaneitate, rezolvare de
probleme, lipsa prejudecăţilor,
acceptarea faptelor

NEVOI DE STIMĂ
respect de sine datorat realizărilor,
competenţei, încrederii;
reputaţie, recunoaştere, statut

NEVOI DE APARTENENŢĂ ŞI IUBIRE

dragoste şi afecţiune
din partea familiei, prietenilor;
acceptare şi aprobare din partea grupurilor sociale
NEVOI DE SIGURANŢĂ
securitate, stabilitate, protecţie, structură, ordine,
lege, predictibiliate, eliberare de frică şi haos
NEVOI BIOLOGICE
Mâncare, băutură, aer, somn, sex etc.

Fig. 2. Piramida trebuinţelor

A.H.Maslow, Motivation and Personality (1954,1970)

Citite de jos în sus, primele patru nivele includ trebuinţele de deficit (“D-needs”
sau “Deficit needs”), înnăscute, reprezentând motivaţia de tip homeostazic.

58
 Nivelul al cincilea, actualizarea sinelui (“self-actualization”), reprezintă trebuinţa
de creştere şi vizează procesul de dezvoltare personală a indidviudului (“B-needs” sau
“Being needs”).
O observaţie: ierarhia lui Maslow nu este valabilă pentru orice cultură, fiind
puternic determinată socio-cultural. De aceea există de cele mai multe ori un şoc cultural:
occidentalii care ajung în ţări din America de Sud şi în India se minunează de sărăcia
materială a majorităţii populaţiei şi de bogăţia culturală şi spirituală. Şi invers: orientalii
sunt uimiţi de tehnologiile, confortul şi luxul occidentului, pe de o parte, şi de lipsa
preocupării pentru nevoile sufletului, a căutărilor spirituale, a înţelegerii sensului vieţii de
care dau dovadă majoritatea occidentalilor.
În anii '80, când Maica Tereza a vizitat S.U.A., a afirmat că americanii sunt
binecuvântaţi din punct de vedere material, dar sunt săraci spiritual.
Cu toate că Maslow şi alţii asemenea lui, oameni de ştiinţă nord americani, scriau
despre nevoia omului de autorealizare, de actualizare a sinelui, de profundă cunoaştere de
sine care vine la rând, firesc, după ce celelalte nevoi din “piramidă” au fost satisfacute. Şi
totuşi fenomenul era încă la scară mică. De fapt, această minoritate a occidentalilor care
sunt preocupaţi de actualizarea sinelui, de vindecarea sufletului şi a trupului este cea care
se îndreaptă către ţările sărace material, dar bogate spiritual, ca India, Nepal, Tibet, Peru
etc.
De altfel, în 1970, Maslow a revenit asupra piramidei sale şi a mai adăugat două
niveluri în vârf: nevoile cognitive (de a cunoaşte, de a înţelege şi de a explora) şi pe cele
estetice (pentru frumuseţe, armonie, ordine, simetrie). Cu toate acestea, nu toate versiunile
piramidei sale includ ultimele două nivele.31 Mai târziu, a adăugat transcendenţa în
piramida sa. El observase că oamenii care au atins starea de actualizare de sine intră
adesea într-o stare de transcendenţă în care devin conştienţi nu doar de potenţialul lor
personal, ci şi de întreg potenţialul speciei umane. Deşi aceşti indivizi trăiesc adesea o
bucurie extatică, simt totodată şi o tristeţe cosmică.

În toate religiile şi tradiţiile spirituale, suntem avertizaţi că preocuparea excesivă

pentru dobândirea de bunuri materiale se face în detrimentul progresului spiritual. Dar
lumea occidentală, impregnată de materialism, nu aude acest avertisment. Mai mult, ea a
devenit modelul fostelor ţări comuniste, deci şi al României, ale cărei tradiţii şi credinţa

31
Maslow, Abraham, http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow

59
creştin-ortodoxă, au fost mai întâi zdruncinate de materialismul ştiinţific al comunismului
şi, acum, de materialismul capitalist, de tip occidental.
Atunci când materia este realitatea fundamentală, nevoile materiale se multiplică,
determinând dorinţa de a dobândi din ce în ce mai multe bunuri: case mai mari, maşini
mai mari, haine de firmă, forme halucinante de distracţie şi o mulţime de produse
tehnologice fascinante. În lumea în care materia este realitatea ultimă, nevoile spirituale
sunt nerecunoscute, negate sau reprimate, atunci când ies la suprafaţă.
Pentru omul materialist fericirea stă în bunurile materiale pe care le posedă. Numai
că fericirea piere şi ce disperare îl cuprinde pe acesta când trecătoarele bunuri materiale
dispar: un cutremur devastator, falimentul, hoţia şi alte conjuncturi de deposedare îl
aruncă într-un hău negru pe cel ataşat de obiecte. Psihologii vorbesc despre “ataşamentul
nevrotic de obiecte”.
Pe de altă parte, religiile şi învăţătorii spirituali ne arată că realitatea este alta.
Materialismul excesiv determină fenomene îngrijorătoare atât la nivel individual, cât şi
social. Vorbim aici şi despre boli, infracţiuni şi decese.
Pentru a-l aminti din nou pe Maslow, omul care se actualizează pe sine manifestă
metamotivaţia care ia adesea forma devotamentului faţă de idealuri şi ţeluri înalte. Ea se
află pe un continuum cu trebuinţele de bază. Prin urmare, oamenii au şi metanevoi:
frumuseţea, perfecţiunea, justiţia, adevărul. Frustrarea pe termen lung a acestor nevoi
determină metapatologii: lipsa de valori, de sens, de împlinire în viaţă.

Ne place să ne autoproclamăm ştiinţifici, dar nu suntem. Pentru a fi într-adevăr

ştiinţifici, trebuie să ne reamintim faptul că ştiinţa s-a schimbat mereu, pe măsură ce a
descoperit noi lucruri.
Un adevăr incontestabil despre paradigme, este acela că ele se schimbă.

60
 „Pentru mine, marea schimbare a paradigmei are de-a face cu mine (aici înăuntru) şi cu
restul universului (acolo afară). Dacă suntem doar precum nişte mici ceasuri, soldaţi înrolaţi
într-un univers ticăitor, atunci de ce m-ar preocupa ce se întâmplă în afara mea? Având
această atitudine este uşor să bombardezi oameni, să le goleşti resursele, să arunci viitoare
generaţii într-o lume nevoiaşă. Pe când, dacă îmi lărgesc graniţele în timp şi spaţiu, este
complet diferit. Practic înseamnă că în loc să las lumina aprinsă toată noaptea, pentru că sunt
prea leneş să o sting, mă gândesc la cantitatea de cărbune sau petrol care arde într-un bec,
apoi la munca de a face acel bec, la gaura din pătura de ozon şi la faptul că, peste trei
generaţii de-acum înainte nu va mai exista nimic din acestea.
Este uluitor cum se îngrijorează oamenii pentru următoarea masă, şi totuşi nu le pasă
de ce va mânca cineva peste 100 de ani de-aici înainte. Elanul care paşte pe miriştea mea se
duce de la un petic de pământ la altul şi niciodată nu mănâncă TOATE seminţele. Şi nici el nu
poartă ceas.”

Willliam Arntz, regizor şi scenarist, producător al revoluţionarului film What the Bleep
Do We Know!? (2004)

Schimbarea paradigmelor se produce în special în ştiinţă, unde fiecare generaţie

aduce o nouă contribuţie la cele vechi. Dacă privim în istoria psihologiei, curentele
moderne au apărut situându-se în opoziţie cu cele care dominau viaţa academică a
momentului. De exemplu, cognitivismul a apărut ca reacţie la behaviorismul ce redusese
fiinţa umană la comportamentul ei. “Elementul” dintre stimul şi reacţie sau comportament
fusese pus sub tăcere, devenise un tabu pe care niciun psiholog “serios” nu şi-ar fi permis
să-l studieze. Şi totuşi, s-au întrebat cognitiviştii, în afara condiţionărilor, ce anume mai
explică manifestarea unui comportament uman? Aşa a început palpitanta călătorie în
studiul gândirii umane.
Paradigma cunoaşterii evoluează pe măsură ce viziunile mai vechi se dovedesc a fi
incomplete şi incorecte. Uneori mai încet, alteori zgomotos frumuseţea şi măreţia ştiinţei
vin din faptul că ea merge mai departe. Apare o nouă viziune, se construieşte o nouă
structură pe o fundaţie veche.
Ca psihologi, ştim că noul este inconfortabil. El ne forţează să ieşim din zona de
confort şi atunci ne este frică. Noul presupune schimbare. Poate apare frica de schimbare.
Din păcate frica neconştientizată şi neintegrată produce monstruozităţi: oameni atacă alţi
oameni, ard cărţi şi biblioteci întregi, oameni sunt arşi pe rug, se interzic cărţi şi se pun
piedici în publicarea lor, a articolelor şi a orice contrazice ideologia sau dogma acceptată.

61
 Noul ne scoate din amorţeală, rutină, rigidizare şi plictiseală. Noul trebuie testat,
verificat, validat şi ştiinţa poate face acest lucru cu metodele, tehnicile şi instrumentele
specifice. Ea poate răspunde la întrebarea: noul ne este benefic? Evoluăm, progresăm,
creştem profund, ne vindecăm cu ajutorul lui? Ştiinţa ne poate ajuta să aflăm răspunsuri.
William A. Tiller, Profesor Emerit la Universitatea Stanford, creatorul Fundaţiei
pentru Noua Ştiinţă, creator al şcolii de Ştiinţă Psihoenergetică, susţine că activitatea
acestor instituţii implică expansiunea ştiinţei tradiţionale de a include conştiinţa umană şi
intenţia umană capabile să influenţeze semnificativ atât proprietăţile materiei şi a ceea ce
noi numim “realitatea fizică”. Cercetările lui Tiller şi ale colaboratorilor săi au demonstrat
că substanţele materiale îşi schimbă proprietăţile atunci când ne menţinem o intenţie clară
de a produce acest lucru. De exemplu, spune Tiller, am fost capabili în mod repetat de a
schimba procentul acid/alcalin (pH) apei dintr-un vas, mărindu-l sau micşorându-l, fără a
adăuga subtanţe chimice în apă, ci doar menţinând intenţia de a face acest lucru.32
Dacă înţelegem ideile revoluţionare ale noii fizici cuantice, atunci nu putem
considera că fizica newtoniană este complet greşită. Vechea fizică continuă să existe în
spaţiul materiei ca un caz special al noii fizici. Prin urmare, vă propunem să aruncăm o
privirea asupra principiilor realismului materialist menţionate anterior din perspectiva
fizicii cuantice. Observaţi relevanţa pentru domeniul psihologiei.
Am preluat aceste comentarii de la un fizician, Amit Goswami, care are marele
merit de a explica teoria cuantică şi pe înţelesul nespecialiştilor în domeniu.
Obiectivitatea puternică. Am explicat mai înainte modul în care susţinătorii
materialismului consideră că universul este material obiectiv, adică independent de noi.
Afirmaţia făcută de ei are o validitate operaţională. Totuşi, fizica cuantică ne învaţă că
alegem ce aspect- undă sau particulă- va comporta un obiect cuantic într-o anumită
situaţie. În plus, acţiunea noastră de observare colapsează pachetul de unde cuantice într-o
particulă localizată. Subiectele şi obiectele sunt inextricabil legate unele de altele. Dacă
subiectele şi obiectele se împletesc astfel, mai putem susţine afirmaţia referitoare la
obiectivitatea puternică?
Determinismul cauzal. Este o altă afirmaţie susţinută de ştiinţa clasică, ceea ce
susţine realismul materialist. Altfel spus, doar avem de cunoscut forţele ce acţionează
asupra unui obiect, precum şi condiţiile iniţiale: viteza iniţială şi poziţia obiectului. Totuşi
principiul cuantic al incertitudinii, ne arată că nu putem niciodată dertermina simultan

32
Tiller, William A., Psychoenergetic Science: A Second Copernican-Scale Revolution, Editura Pavior,
2007.

62
atât viteza unui obiect, cât şi poziţia sa, cu acurateţe maximă. Ideea cauzalităţii este pusă
şi ea sub semnul întrebării. Deoarece comportamentul obiectelor cuantice este probabilist,
o descriere strictă cauză-efect a comportamentului unui singur obiect este imposibilă.
Localitatea. Se referă la ideea că toate interacţiunile dintre obiectele materiale sunt
mediate de semnale locale, idee majoră pentru viziunea realist materialistă pentru care
obiectele există independet şi separate unul de celălalt. Dacă, însă, undele se propagă la
distanţe mari, colapsând instantaneu în momentul în care cineva măsoară, atunci influenţa
măsurătorii noastre nu se deplasează local. Astfel, localitatea este eliminată.
Materialismul şi epifenomenalismul. Susţinătorii materialismului afirmă că
fenomenele mentale subiective sunt epifenomene ale materiei. Ele sunt reduse la
procesele creierului material. Însă pentru a înţelege comportamentul obiectelor cuantice,
se pare că trebuie să aducem în discuţie conştiinţa – capacitatea noastră de a alege-
conform principiului complementarităţii şi ideii de legătură subiect-obiect. În plus, faptul
că un epifenomen al materiei poate influenţa materia pare absurd: dacă conştiinţa este un
epifenomen, atunci cum poate aceasta să colapseze unda propagată a unui obiect cuantic
într-o particulă localizată, atunci când face o măsurătoare cuantică?

2.1. Locul conştiinţei în noua paradigmă

Însuşi Thomas Kuhn a observat că în schimbarea paradigmelor există mai multe

etape. Prima este descoperirea datelor care nu se potrivesc cu modelul realităţii. Dacă
nimeni nu pune sub semnul întrebării modelul prezent, anormalităţile sunt de obicei
trecute cu vederea sau chiar negate. Apoi, pe măsură ce apar semnele acestora şi nu mai
pot fi ignorate, modelul existent este modificat pentru a se potrivi datelor. În cazul clasic
al lui Copernic, anomaliile erau reprezentate de faptul că planetele nu se mişcau pe orbite
circulare, aşa cum ar fi trebuit, în cazul în care s-ar fi învârtit în jurul Pământului.
Astronomii din Evul Mediu au încercat să corecteze aceste curiozităţi adăugând epicicluri
orbitelor-curbe descrise de cercurile care se rotesc în jurul altor cercuri. Când nici acestea
n-au mai fost de ajuns pentru a explica observaţiile, au adăugat epicicluri la epicicluri-
rezultatul fiind un model foarte incomod de folosit. Dar nimeni nu şi-a pus problema
schimbării perspectivei de bază asupra lumii.33

33
Laszlo, Ervin; Grof., Stanislav; Russell, Peter: Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi transformarea
planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009, p. 51.

63
 „ Cred că este fascinant să compari situaţia de azi din psihologie şi psihiatrie cu
evenimentele petrecute în fizică în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ce puţin le-a luat
fizicienilor să facă tranziţia conceputală de la fizica newtoniană la teoria relativităţii
descoperită de Einstein şi de acolo la teoria cuantică! Prin comparaţie, avem acum o
cantitate impresionantă de date care ne arată că modul în care înţelegem conştiinţa şi
mintea omenească este inadecvat şi imposibil de argumentat. Aceste dovezi vin din religia
şi antropologia comparată, din psihoterapia experienţială, din parapsihologie, tanatologie şi
alte domenii. Cu toate acestea, acest material a fost complet ignorat de ştiinţa generală.”

Stanislav Grof în:

Laszlo, Ervin; Grof., Stanislav; Russell, Peter: Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi
transformarea planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009, p. 50.

Ne aflăm în acelaşi stadiu în ceea ce priveşte conştiinţa. Ştiinţa occidentală

consideră conştiinţa o mare anormalitate. Nimic din modelul ştiinţific al realităţii nu
spune că fiinţa umană ar trebui să fie conştientă şi nu există niciun motiv care s-o
îndreptăţească să existe. Şi totuşi, conştiinţa este unul din lucrurile de care suntem siguri.
Cel mai probabil, Descartes la conştiinţă se referea când formula celebrul său dicton:
Cogito ergo sum (Gândesc, deci exist). Ne putem îndoi de percepţii, de gânduri, de
sentimente, dar nu ne putem îndoi de faptul că observăm, gândim şi simţim, că suntem
fiinţe conştiente. Prin urmare, şi oamenii de ştiinţă sunt fiinţe conştiente care se confruntă
permanent cu existenţa propriei conştiinţe, fără a putea încă să o explice!
Dacă în trecut ştiinţa ignora conştiinţa fiind interesată să studieze lumea fizică,
astăzi ştiinţa începe să îşi dea seama că nu o mai poate ignora, aflându-se în etapa a doua
a schimbării paradigmei, aceea în care se încearcă un fel de extindere pentru a cuprinde şi
anomalia. Unii oameni de ştiinţă se îndreaptă către fizica cuantică, unii spre teoria
informaţiei, alţii spre neuropsihologie. Observăm însă că niciunii nu avansează mai mult,
deoarece încearcă să explice conştiinţa pornind de la paradigma spaţiului-materie: “E
necesar un model de realitate complet nou, unul care să includă conştiinţa ca un aspect
fundamental al realităţii, la fel de important ca spaţiul, timpul şi materia- poate chiar mai
important.”34

34
Russell, Peter în Laszlo, Grof, Russell, op.cit., p. 52.

64
 Aceasta este a treia etapă a procesului lui Kuhn, crearea unui model radical care
să explice anomaliile. Doar privind dincolo de modelul limitat spaţiu-timp-materie putem
crea un nou model. Încă mulţi dintre noi sunt blocaţi în vechea paradigmă considerând-o
singurul adevăr. Dar harta nu este teritoriul, după cum scria Gregory Bateson. Speranţa
este ca într-un viitor nu foarte îndepărtat vom putea reuni o matematică simplă şi elegantă
(factorul estetic în ştiinţă), conştiinţa umană şi universul fizic, extinzând astfel înţelegerea
noastră asupra realităţii.
Fizicianul şi psihologul american, Peter Russell, la care făceam referire mai
înainte, recunoaşte că acum vede conştiinţa ca venind din spaţiu, timp şi materie, ca un
rezultat al activităţii fizice în sistemul nervos. Totuşi, scrie el, direcţia adevărată este
opusă, încât foarte curând va trebui să acceptăm conştiinţa ca un element fundamental al
cosmosului, nu ca pe un lucru care se naşte din materie.
În sine, ideea nu este nouă. Toate tradiţiile şi filosofiile străvechi ale omenirii
vorbesc despre acest lucru, doar cu cuvinte diferite.
Cel mai probabil, noua cultură, din care unii dintre noi sperăm că vom face parte,
va aduce la masa dialogului ştiinţa şi înţelepciunea vechilor culturi. Nu este vorba despre
o repetiţie, ci despre o nouă sinteză. Principiul spiralei şi nu al cercului, se aplică aici. Sau
vorbele pline de subânţelesuri ale domnitorului Petru Rareş, care în secolul al XVI-lea,
spunea într-o scrisoare destinată judelui oraşului Bistriţa: “Vom fi ce-am fost, şi mai mult
decât atâta.”
Susţinem ideea lui Russell, coform căreia revoluţia conştiinţei constă în
redescoperirea înţelepciunii eterne în termeni contemporani pe care o facem să
funcţioneze într-o lume în care domină ştiinţa şi raţiunea.

Observăm că noua paradigmă a fizicii, cea cuantică se află în opoziţie cu

principiile materialismului realist. Aceste nu oferă răspunsuri la marile întrebări ale
fizicienilor şi psihologilor, şi, în cele din urmă, a din ce în ce mai mulţi oameni.
Prin urmare, unde putem găsi răspunsuri? Opusul realismului materialist este
idealismul monist: “Dacă idealismul monist îndeplineşte această nevoie (pentru o filosofie
nouă, n.n.), pentru prima dată de la Descartes încoace, atunci ştiinţa, disciplinele umaniste
şi religiile pot coopera, în vederea găsirii întregului adevăr uman.“35

2.2. Idealismul monist

35
Goswami, A., op.cit., p. 60.

65
 Idealismul monist reprezintă filosofia care susţine că nu materia, ci conştiinţa este
fundamentală. Universul materiei şi universul fenomenelor mentale, precum gândirea,
sunt determinate de conştiinţă. Idealismul acceptă existenţa şi importanţa dimensiunilor
materială şi mentală- împreună determină universul manifestărilor, şi propune un univers
transcendent, al ideilor şi arhetipurilor, ca sursă a fenomenelor materiale şi mentale.
Idealismul monist este o filosofie unitară, astfel încât include imanentul şi transcendentul
in interiorul conştiinţei, realitatea ultimă.
În lumea occidentală, idealismul monist se regăseşte în lucrarea Republica a
filosofului grec Platon care a creat celebrul mit al peşterii. El scrie despre o peşteră în care
se alfă oameni ce stau mereu într-o poziţie fixă, cu faţa spre perete. Marele univers care se
întinde în afara peşterii este perceput de aceşti oameni ca un spectacol de umbre proiectat
pe pereţii peşterii. Acei oameni, noi oamenii, în general, confundăm jocul umbrelor, al
iluziilor cu realitatea. Dar realitatea se află exact în spatele nostru, în lumina şi formele
arhetipale de pe perete. Pentru Platon, spectacolul de umbre sunt manifestările ireale
imanente, din experienţa umană, a realităţilor arhetipale ce aparţin unui unviers
transcendent. De fapt, dacă suntem atenţi ne dăm seama că lumina este singura realitate,
singura pe care o vedem. Conform principiilor realismului monist, conştiinţa este lumina
din peştera lui Platon.
Aceste idei aparţin înţelepciunii din toate timpurile şi locurile de pe glob. În
Vedele indienilor, cuvântul sanskrit nama este utilizat pentru a denumi arhetipurile
transcendente, iar rupa seminifică forma imanentă a acestora. 36 Dincolo de nama şi rupa,
străluceşte lumina lui Brahman, conştiinţa universală, pe care se fundamentează orice
existenţă.
Mai cunoscut este poate cititorilor simbolul daoist Yin-Yang.

36
Goswami, A., op.cit., 2008, p. 61-62.

66
 Yang, simbol masculin, luminos, reprezintă universul transcendent, iar Yin,
întunecat, simbol al feminităţii, reprezintă universul imanent.
Fiţi atenţi la relaţia dintre cele două jumătăţi. Dao este cel care face ca acum să fie
lumină şi imediat să apară întunericul, cel care transcende manifestările sale
complementare.
Iudeii, în Kabbala, descriu două ordini ale realităţii: cea transcendentă,
reprezentată de Sefirot ca Teogonie; şi cea imanentă, alma-de-peruda, „universul
separaţiei”. După Zohar, lucrarea fundamentală a misticii iudaice, atunci când
contemplăm lucrurile într-o meditaţie mistică, totul apare ca un întreg.
În lumea creştină folosim în mod obişnuit cuvintele cerul şi pământul, iar dincolo
de ele se află Dumnezeirea, Împăratul Împăraţilor, Domnul Savaot. Împărăţiile şi
Împăratul una sunt.
În credinţa creştin-ortodoxă, cel mai adânc glas în inima noastră este conştiinţa,
glasul lui Dumnezeu din om, care ne îndeamnă numai la bine şi ne opreşte la rău, şi al
doilea este sufletul cuvântului.
Sufletul cuvântului este cuvântul cel dinlăuntru, aşezat de Dumnezeu în inimă, cu
care vorbim- ca să nu vorbim sonor. Acesta se cheamă şi „sufletul cuvântului”, cum spune
Sfântul Ioan Damaschin. Cuvântul aşezat de Dumnezeu în inima omului de la zidirea lui,
cu care vorbim tainic. Ea lucreză faţă de materie, faţă de Dumnezeu şi faţă de noi înşine.37
Conştiinţa, unica, ajunge la noi prim manifestările complemetnare: idei şi forme,
nama şi rupa, yin şi yang, cer şi pământ; iar complementaritatea este un aspect important
pentru filosofia idealistă.
Când privim în jurul nostru, noi vedem doar materia. Cerul nu este un obiect
tangibil al percepţiei obişnuite, fapt care ne determină să considerăm doar materia ca
reală, să acceptăm filosofia realistă ce susţine că materia şi energia, forma alternativă a
materiei, sunt singura realitate.
Pe de altă parte, unii oameni au susţinut că cerul poate fi experienţiat în mod
direct, dacă vom căuta dincolo de viaţa noastră cotidiană. Numele acestor oameni este de
acela de mistici.
Misticii ne învaţă că sentimentul nostru că suntem separaţi în experienţele noastre
de zi cu zi este o iluzie. Într-o experienţă subiect-obiect, conştiinţa unui subiect este
37
Părintele Cleopa, Lucrarea conştiinţei în Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.7,
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/31constiinta.htm

67
aceeaşi conştiinţă ce reprezintă fundamentul oricărei existenţe. Conştiinţa este unitivă,
conştiinţa-subiect: „Tu eşti aceasta!” (Upanişade).
Conştiinţa este diferită de minte. Obiectele materiale (ex. un măr) şi obiectele
mentale (gândul despre un măr) sunt în egală măsură obiecte în conştiinţă.
Misticii au descoperit în meditaţiile, rugăciunile lor asupra naturii sinelui nostru,
că în spatele întregii diversităţi există o singură conştiinţă. Această unică
conştiinţă/subiect/sine are mai multe denumiri: atman (la hinduşi), Duhul Sfânt (la
creştini). Iisus Hristos a afirmat: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.”38
Pentru mistic experienţa unităţii creează posibilitatea intrării pe o cale a
transformării fiinţei ce eliberează iubirea, mila universală şi înlătură iluzia separării şi
ataşamentele de care suntem dependenţi. În sanscrită, de exemplu, această fiinţă eliberată
se numeşte moksha.
Există întrebări fundamentale pentru care filosofia idealistă nu are răspunsuri:
Cum devine conştiinţa unică mai multe conştiinţe? Cum se împarte conştiinţa nedespărţită
în realitatea subiect-obiect? Cum există şi nu există conştiinţa în acelaşi timp?
Totuşi, A. Goswami (2008), consideră că idealismul monist este filosofia adecvată
ştiinţei, din perspectiva fizicii cuantice. În viziunea sa, ştiinţa şi misticismul au ceva în
comun: ambele s-au născut din date empirice interpretate în lumina principiilor teoretice
explicative. În ştiinţă, teoria contribuie la explicarea datelor şi la pregătirea
experimentelor ulterioare. Filosofia idealistă poate fi considerată o teorie creativă ce ajută
la explicarea observaţiilor empirice ale misticilor, precum şi la îndrumarea altor căutători
ai Adevărului. Iar misticismul este o întreprindere universală. Religia, pe de altă parte,
simplifică descoperirile misticilor pentru a le face accesibile maselor.
Una dintre cele mai importante şi mai insidioase informaţii pe care ne-o însuşim
când suntem copii este că există un univers material al obiectelor- independente de
subiecţii, care sunt observatorii. De câte ori ne uităm la lună, de exemplu, o găsim acolo
unde ne aşteptăm să o găsim, de-a lungul unei traiectorii calculate clasic. Ne gândim că
luna se află mereu acolo în spaţiu-timp, chiar şi atunci când nu o privim. Dar fizica
cuantică neagă această afirmaţie. Atunci când nu privim luna, unda de posibilitate a lunii
se propagă, chiar dacă cu o valoare infimă. Atunci când o privim, unda colapsează pe loc;
astfel, unda nu poate exista în spaţiu-timp. Mai simplu am putea spune toate acestea

38
Noul Testament cu Psalmii, Ioan 10:30, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
2008, p. 241.

68
preluând o afirmaţie din metafizica idealistă: Nu există obiect în spaţiu-timp fără un
subiect conştient care să îl privească.
Putem spune că undele cuantice seamănă cu arhetipurile platonice în sfera
transcendentă a conştiinţei, iar particulele care se manifestă în urma observării noastre
sunt umbrele imanente de pe peretele peşterii. Conştiinţa este agentul care colapsează
unda unui obiect cuantic ce există în potentia (posibilitate, n.n.), transformând-o în
particulă imanentă în sfera manifestărilor.39
În fizica cuantică este cunoscut un experiment care a confirmat şi clarificat ideea
de transcendenţă. Acest experiment a fost realizat de fizicienii din Orsay, Franţa şi îl are
ca autor principal pe Alan Aspect care împreună cu alţi specialişti, colaboratori ai săi, au
demonstrat în mod direct că atunci când două obiecte cuantice sunt corelate, dacă
măsurăm unul dintre ele (colapsându-i funcţia undă), funcţia de undă a celuilalt este şi ea
colapsată instantaneu- chiar şi la distanţă macroscopică, chiar dacă nu există un semnal în
spaţiu-timp care să medieze legătura dintre acestea. Einstein, demonstrase că toate
legăturile şi interacţiunile din universul material trebuie să fie mediate de semnale ce se
deplaseză în timp (principiul localizării), fiind, astfel, limitate de viteza luminii. Ne putem
întreba în această situaţie unde se află legătura instantanee dintre obiectele cuantice
corelate de care depnde acţiunea la distanţă lipsită de semnale? Pe scurt, răspunsul
fizicienilor este: în sfera transcendenţei realităţii.
Denumirea tehnică pentru acţiunea la distanţă lipsită de semnale este non-
localitatea. Corelaţia dintre obiectele cuantice observate în experimentul lui Aspect este o
corelaţie non-locală. Dacă acceptăm non-localitatea cuantică ca element fizic stabil al
universului în care trăim, facilităm înţelegerea ştiinţifică a unui univers transcendent în
afara unviersului fizic al spaţiului-timp.
Există un mod paradoxal de a ne gândi la realitatea non-locală- există oriunde şi
nicăieri, oricând şi nicicând. Non-localitatea (şi transcendenţa) este nicăieri şi aici şi
acum.
Poate că Democrit şi al său materialism au avut până nu demult cea mai mare
influenţă asupra civilizaţiei occidentale, dar prin mecanica cuantică, Platon devine
învingătorul: „Teoria cuantică interpretată în lumina unei metafizici idealiste pregăteşte
calea pentru o ştiinţă idealistă, în care conştiinţa primează, materia rămânând în urmă,
pe locul al doilea.”40

39
Goswami, A., op.cit., p. 73.
40
Ibidem, p. 74- 75.

69
 2.3. Psihologia transpersonală

Abraham Maslow a adăugat psihologia transpersonală la cele trei forţe ale

psihologiei occidentale: behaviorism-ul, psihanaliza şi psihologia umanistă. Pentru el,
behaviorismul şi psihanaliza erau prea limitate în obiectivul lor pentru a constitui fundaţia
unei psihologii complete despre natura umană. Psihanaliza era preponderent derivată din
cazurile şi studiile de psihopatologie. Behaviorism-ul a încercat să reducă acele
complexităţi ale naturii umane la principii mai simple, dar care s-au dovedit a fi simpliste,
şi a ignorat teme precum valorile, conştiinţa şi conştienţa, dragostea.
La începutul anilor '60, psihologia umanistă a izvorât din opera lui Maslow şi a
altor teoreticieni preocupaţi de sănătatea psihică şi funcţionarea eficientă. Psihologia
transpersonală, considerată o evoluţie normală a psihologiei umaniste, a adăugat la
preocupările şi conţinuturile tradiţionale ale psihologiei o menţiune despre importanţa
aspectului spiritual al experienţei fiinţei. Ea este interesată să studieze „stările“ şi
„procesele“ prin care oamenii pot experimenta legături profunde cu interiorul fiinţei
(Sinele), depăşind conştiinţa Eului.41
Psihologia transpersonală îşi propune explorarea şi dezvoltarea tuturor
potenţialităţilor latente ale fiinţei umane, persoana fiind concepută nu doar ca fiinţă
socială, ci şi ca fiinţă spirituală. De altfel, însăşi denumirea acestei noi ramuri a
psihologiei este sugestivă: „trans-personal“ înseamnă „dincolo de persoană“ sau, mai
corect, deasupra persoanei: trecerea de la Eul conştient la Sinele ca sinteză a conştientului,
subconştientului şi supraconştientului.
Psihologia transpersonală are două obiective majore:
1. înţelegerea experienţelor transpersonale, a nivelelor şi „stărilor“ de conştiinţă
accesibile omului;
2. conducerea procesului de dezvoltarea transpersonală a individului prin
transformarea permanentă a structurilor psihice şi spirituale.
Psihologia transpersonală include întregul spectru al experienţelor umane şi, în
acest sens, este interesată de psihopatologie, psihoterapie, psihologie analitică, mistică,
existenţialism şi nivelurile spirituale orientale. Teoria şi modelele oferite de ea nu sunt
rezultatul cercetării tulburărilor psihice, ci, din contră, pune accent pe experienţele omului

41
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Iaşi, Editura Cantes, 2002, p. 17.

70
sănătos şi matur, care doreşte să-şi activeze şi să-şi valorizeze capacităţile latente ale
spiritului său.
Prin urmare, pentru această nouă ramură a psihologiei, personalitatea nu reprezintă
un obiectiv principal de studiu, ci o parte importantă a Fiinţei umane care permite
manifestarea Sinelui, o interfaţă între spirit şi lume. Mai profund decât Eul conştient sau
Ego-ul, format în urma interacţiunii dintre om şi elementele sociale şi culturale, este
Sinele, manifestat de şi mult mai profund decât el, esenţa fiinţei umane. Alte denumiri
alături de Sine- Self, Atman, se referă toate la sursa şi destinaţia întregului proces evolutiv
al omului.
Psihoterapia transpersonală demonstrează dimensiunile ei practice, aplicative şi de
potenţare a sănătăţii mintale. Această metodă psihoterapeutică îşi propune să abordeze
omul integral, înţeles în toate dimensiunile lui: fiziologic, emoţional, cognitiv, spiritual:
„Extinderea conştiinţei dincolo de limitele Eului este considerată fundamentală pentru
vindecare. Psihoterapia transpersonală, integrând practicile occidentale cu tehnicile
spirituale orientale, favorizează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide larg porţile
pentru manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei.“42
Principalele teme de studiu ale psihologiei transpersonale pot fi considerate
următoarele:
- „stările“ de conştiinţă modificată;
- conştiinţa sublimială şi supraliminală;
- conştiinţa extinsă şi multidimensională;
- evoluţia atât a subconştientului, cât şi a supraconştientului (conştiinţa cosmică);
- familiarizarea cu practici şi experienţe din religiile occidentale (extaz mistic şi
revelaţie) şi orientale (meditaţia transcendentală);
- experienţe arhetipale;
- psihologia concentrării şi meditaţiei;
- „experienţe de vârf“ şi „experienţe de platou“ (A. Maslow);
- procesul de împlinire a Sinelui („Selfactualization“);
- noile ipostaze transpersonale ale Sinelui: Sinele total, Sinele adânc şi Sinele
transcendent;
- optimizarea dimensiunilor spirituale ale omului prin transcendere şi cosmizare,
centrare şi sinergizare;
- dezvoltarea şi împlinirea metanevoilor;
42
Idem

71
 - sacralizarea vieţii cotidiene;
- realizarea şi autorealizarea transpersonală (Selftranscenderea);
- arta transpersonală (arhetipuri şi simboluri transpersonale) etc.43
Psihologia transpersonală îşi propune să studieze nu numai psihismul individului,
ci şi spiritul său, de pe poziţiile unei psihologii integrale şi integratoare. Psihismul este
compus din procese, operaţii, trăsături, pe când spiritul de sinteză, este totalitate şi
transcendere. În centrul preocupărilor sale stă conştiinţa, dimensiunea centrală care oferă
baza şi contextul tuturor experienţelor; conştiinţa este „solul“ şi „marea minţii
universale“.
Această mai nouă ramură a psihologiei, nu le neagă pe cele anterioare ei, ci
urmăreşte să le integreze într-o abordare sintetică, cu scopul descătuşării potenţialului
lăuntric şi, adesea, ascuns al omului întreg. El nu este doar un agregat de mecanisme,
după cum scrie profesorul român Ion Mânzat (2002), nu doar un sistem de procese
cognitive, nu este doar o fiinţă care reflectă realitatea externă; omul este deschis spre
univers, este el însuşi un microcosmos cu posibilităţi de dezvoltare din interior, este o
Fiinţă spirituală care întreprinde în mod constant şi chinuitor o călătorie spre centrul
fiinţei sale, adică spre Sine, nucleu şi sinteză interioară.
Sintetizând, obiectul de studiu al psihologiei transpersonale este existenţa
spirituală a omului, depăşirea limitelor persoanei şi spiritualizarea sa prin cunoaşterea
Sinelui.
Prevestitorii psihologiei transpersonale au fost, alături de Abraham Maslow, Carl
Gustav Jung, Roberto Assagioli şi Viktor Frankl. Alţi premergători: Richard Maurice
Bucke care scrie în 1901 despre „Conştiinţa Cosmică“; William James şi Constantin
Rădulescu- Motru („personalismul energetic“, 1927).
Reprezentanţi de seamă ai psihologiei şi psihoterapiei transpersonale sunt:
Stanislav Grof, John Lilly, Ken Wilber, Frances Vaughan, Daniel Goleman, Claudio
Naranjo, Roger Walsh, Pierre Well, Arthur Deikmann, J.F. Bugental, Elmer Green,
Michael Hutton etc.
Noua paradigmă şi-a făcut apariţia şi în domenii conexe sau îndepărtate: medicina,
fizica cuantică, ştiinţele educaţiei, matematica, arta etc.
În 1987 a luat fiinţă în Europa, Asociaţia Transpersonală Europeană, an în care a
survenit şi recunoaşterea academică a psihologiei transpersonale în această parte a lumii

43
Ibidem, p. 18.

72
prin înfiinţarea de către Academia Regală din Marea Britanie a unei secţii de Psihologie
Transpersonală în cadrul Departamentului de Psihologie.
De atunci şi până astăzi, psihologia transpersonală a fost inclusă ca disciplină de
studiu în învăţământul academic, atât în Ciclul I (de licenţă), cât şi în Ciclul II-masteral şi
în studii postunviersitare.
Universităţi renumite precum Cambridge şi Oxford au creat departamente speciale
în care se cercetează în echipe interdisciplinare formate din medici, antropologi, filosofi,
sociologi etc., temele de interes al psihologiei şi psihoterapiei transpersonale. În acest
scop sunt alocate resurse financiare şi umane importante, precum şi cele mai moderne
instrumente existente în acest moment pentru studiul funcţionării cerebrale.44
Situaţia este similară şi în Rusia, unde există o puternică asociaţie naţională de
psihologie transpersonală.45 De altfel, temele de interes ale acestui domeniu au fost
studiate intens în universităţile din fosta U.R.S.S., cu accente specifice în perioada
Războiului Rece (1947-1991).
Astăzi în lume, există instituţii destinate psihologiei şi psihoterapiei
transpersonale, sub forma asociaţiilor, fundaţiilor. În plus, menţionăm existenţa unor site-
uri specializate pe acest subiect,a revistelor şi cărţilor.
În anul 1993, în ţara noastră, Ion Mânzat prezenta psihologia transpersonală într-
un studiu publicat în Revista Academica , iar în perioada 1995-1998 a ţinut primul curs
universitar pe această temă la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe Cognitive a Universităţii
Ecologice din Bucureşti.
Prof. Anca Munteanu susţine acest curs la Facultatea de Psihologie a Universităţii
de Vest din Timişoara, iar profesorul Mânzat la Facultatea de Psihologie a Universităţii
Titu Maiorescu din Bucureşti şi la Facultatea de Psihologie şi Asistenţă Socială din cadrul
Universităţii Petre Andrei din Iaşi.
Din anul 2009, în cadrul Facultăţii de Sociologie-Psihologie a Universităţii Spiru
Haret a fost introdus în planul de învăţământ (Ciclul I Bologna), disciplina Teorii şi
paradigme contemporane în psihologie în cadrul căreia se abordează şi psihologia
transpersonală, precum şi alte problematici pe care le veţi întâlni în lucrarea de faţă.
Din iunie 2001, funcţionează Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală
(ARPT), membră a Asociaţiei Europene de Psihologie Transpersonală care îşi propune ca
în viitorul apropiat să înfiinţeze Institutul Transpersonalului menit să ofere servicii

44
http://www.oxford-transpersonal.co.uk/
45
Asociaţia de psihologie şi psihoterapie transperonală din Rusia, http://www.atpp.ru/

73
profesionale de calitate şi o instruire adecvată profesioniştilor care doresc să activeze în
acest domeniu.46
Preşedintele de onoare al ARPT este Dr. Stanislav Grof, iar din Comitetul Director
fac parte nume sonore ale ştiinţei şi culturii româneşti: Prof.univ.dr. Ion Mânzat
(Preşedinte); Prof.univ.dr. Anca Munteanu, Academician prof.univ.dr. Alexandru Surdu şi
Conf.univ.dr. Mariana Caluschi.
Asociaţia editează şi un Jurnal de Psihologie Transpersonală care apare bi-anual
şi care poate fi citit on-line la adresa de internet a asociaţiei menţionată în nota de subsol.
Există şi o editură „specializată“ pe teme de psihologie şi psihoterapie
transpersonală şi conexe: Editura Elena Francisc Publishing. Desigur că există şi alte
edituri româneşti interesate de acest domeniu: Editura Mix din Braşov, Editura For You,
Editura Adevăr Divin, Editura Herald din Bucureşti etc.
În cele ce urmează să aruncăm o privire asupra unor concepte specifice psihologiei
transpersonale cu scopul clarificării lor şi a situării lor în conjuncţie cu noţiuni psihologice
consacrate.

2.3.1. Pre-personal, personal şi trans-personal

Psihologia transpersonală distinge între pre-personal şi trans-personal. Complexele

freudiene, de exemplu, aparţin prepersonalului; arhetipurile jungiene, ca atribute ale
speciei, rasi, naţiei sunt mai prepersonale, dar sunt şi o cale deschisă către transpersonal.
Transpersonalul avansează dincolo de personalul ce cunoaşte limite, cuprizând experienţa
zilinică şi conştiinţa Eului şi este mai bogat decât prepersonalul (adică ceea ce precede
personalul).
Ceea ce regăsim în poziţia de mijloc este personalul care se referă la conştiinţa
cotidiană şi înţelegerea realităţii exterioare sau ceea ce Ken Wilber numea poziţia „Mental
Ego”.
Pe scurt, putem spune că domeniul personal se referă la conştiinţa trupului,
conştiinţa vieţii psihice şi inconştientul prezent: Mental Ego.

46
Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT), http://www.arpt.ro/RO/indexro.htm

74
 Pre-personalul se regăseşte în inconştientul freudian, inconştientul jungian,
preconştientul.
Trans-personal presupune viaţa spirituală care depăşeşte relaţia trup- psihic (trans-
conştientul şi trans-inconştientul).
Stanislav Grof sublinia că experienţele transpersonale sutn acele experienţe care
presupun o expansiune, o extensie a conştiinţei dincolo de frontierele Eului şi dincolo de
graniţele timpului şi spaţiului, percepute conştient. Experienţele transpersonale îl conduc
pe om spre trăirea transcenderii, cosmizării şi spiritualului.

Ken Wilber prezintă într-o lucrare spectrul conştiinţei, precum şi corespondenţa

dintre terapii şi nivelurile acestui spectru. 47

Simplă consiliere NIVELUL SUPRAEU

Terapie de susţinere
supraeu umbră

Psihanaliză NIVELUL EU
Psihodramă
Analiză tranzacţională
Terapie cognitivă
Psihologia eului eu corp

Analiză bioenergetică
Terapie rogersiană
Terapie Gestalt ORGANISM TOTAL
Analiză existenţială organism total mediu
Logoterapie
Psihologie umanistă Psihologia analitică a lui Jung BENZI
Psihosinteză TRANS-
Maslow, Progoff PERSONALE

47
Wilber, Ken, Fără graniţe. Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării personale, Bucureşti, Elena
Francisc Publishing, 2005, p. 32.

75
Hinduism vedantic CONŞTIINŢĂ UNITARĂ
Budism (Mahayana şi Vajrayana)
Taoism Univers (ca divin)
Islamism ezoteric
Creştinism ezoteric
Iudaism ezoteric

Fig.3. Terapiile şi nivelurile spectrului conştiinţei (Ken Wilber, 2005)

Considerăm această reprezentare grafică a corelaţiei dintre nivelurile conştiinţei şi

terapii relevantă şi clarificatoare. Totodată, ea prezintă în subsidiar avantajele şi limitele
fiecărei terapii la care se face referire.
Astăzi remarcăm orientarea integrativă în psihologie şi, în special, în psihoterapie
menită să răspundă nevoilor atât de variate ale clienţilor, ceea ce îl solicită pe
psihoterapeut să îşi extindă graniţele personale şi profesionale pentru a include şi sintetiza
terapiile mai vechi, izvorâte din înţelepciunea perenă şi cele mai noi- multe dintre ele
reveniri actualizate la cele vechi: „ Deşi terapia verbală poate fi extrem de utilă în studiul
interpersonal şi rectificarea interacţiunii şi comunicării distorsionate în relaţiile umane (de
exemplu, terapia de cuplu şi de familie), este ineficientă în rezolvarea blocajelor şi
macrotraumelor emoţionale şi bioenergetice care stau la baza multor tulburări emoţionale
şi psihosomatice.”48
Stanislav Grof (2005) observa că în timp ce psihoterapiile tradiţionale foloseau
preponderent mijloace verbale şi analiza intelectuală, terapiile care au început să apară
după 1950, numite şi experimentale puneau accentul pe experienţă şi pe exprimarea
directă a emoţiilor. Multe dintre ele includeau şi forme de lucru corporal: gestalt terapia
lui Fritz Perls, terapia psihedelică, abordările neo-reichiene, terapia primară, rebirth etc.
Grof (1988) a dezvoltat împreună cu soţia sa, Christina, respiraţia holotropică, o
metodă care poate facilita stările holotropice (stări modificate de conştiinţă) profunde prin
mijloace foarte simple- o combinaţie de respiraţie conştientă, muzică evocatoare şi lucru
corporal concentrat pe anumite zone.

2.3.2. Cartografia psihicului uman: registrele biografic, perinatal şi transpersonal

Asemeni lui Stanislav Grof (2005), considerăm că psihiatria şi psihologia

academică tradiţională folosesc un model al psihicului limitat la biologie, biografia

48
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă asupra conştiinţei, Bucureşti, Editura
Elena Francisc Publishing, 2005, p. 29.

76
postnatală şi inconştientul freudian individual. Pentru a putea explica toate fenomenele
care apar în stările holotropice, trebuie să revizuim drastic modul de înţelegere a
dimensiunilor psihicului uman. Pe lângă nivelul biografic postnatal, noua cartografie
extinsă include alte două domenii: perinatal (legat de trauma naşterii) şi transpersonal
(care include amintirile ancestrale, rasiale, colective şi filogenetice, experienţele karmice
şi dinamicile arhetipale).
Fenomenele perinatale şi transpersonale nu sunt o descoperire de ultimă oră a
psihologiei, ci au fost descrise de-a lungul miilor de ani de literatura religioasă, mistică şi
ocultă din diverse locuri ale lumii.
Această nouă perspectivă ne ajută, de exemplu, să înţelgem că rădăcinile
tulburărilor care nu au o bază organică (“psihopatologie psihogenă”) se regăsesc în nivelul
perinatal şi în cel transpersonal.
Ştiinţa materialistă occidentală nu lasă loc niciunei forme de spiritualitate şi, în
realitate, consideră că aceasta este incompatibilă cu viziunea ştiinţifică asupra lumii.
Cercetările moderne asupra conştiinţei relevă că spiritualitatea este o dimensiune
naturală şi legitimă a psihicului uman şi a schemei universale a lucrurilor.

Nivelul perinatal al inconştientului ne relevă amintiri care le depăşesc pe cele din

copilărie şi pruncie, mergând către naştere. Aici întâlnim emoţii şi senzaţii fizice de
intensitate extremă, experienţele devenind un amestec al temelor naşterii şi morţii. Ele
prezintă un sentiment de limitare gravă care ne ameninţă viaţa şi o luptă disperată, dar
fermă pentru eliberare şi supravieţuire.
Denumirea de perinatal a fost preferată de Grof datorită legăturii strânse dintre
acest domeniu al inconştientului şi naşterea biologică: peri- înseamnă “lângă” sau “în
jurul”, iar rădăcina natalis înseamnă “referitor la naştere”.
În inconştientul nostru există o reprezentare puternică a naşterii şi morţii noastre,
strâns legate între ele. Experienţa naşterii este încărcată de stres fizic şi emoţional, ceea ce
face ca trauma naşterii să depăşească multe dintre traumele postnatale, cu excepţia poate a
formelor de violenţă extremă.
Putem descoperi prin experienţă directă că am avut o naştere cu prezentaţie
pelviană, că s-a folosit forcepsul la ieşirea din uter sau că ne-am născut cu cordonul
ombilical înfăşurat în jurul gâtului. De asemenea, putem simţi furia biologică, frica,
durerea fizică şi sufocarea pe care le-am trăit la naştere şi, mai mult, putem recunoaşte
corect tipul de anestezic folosit când ne-am născut.

77
 Când oamenii (adulţii) au astfel de experienţe manifestă diferite posturi şi mişcări
corporale, rotaţii şi mişcări ale capului ce reproduc corect mecanica unui anumit tip de
naştere. Când retrăim naşterea , pot apărea în mod spontan pe piele vânătăi, umflături şi
alte modificări vasculare în locurile unde a fost aplicat forcespul sau unde cordonul
ombilical strângea gâtul. Putem deduce de aici că trauma naşterii este înregistrată până la
nivel celular.

Stanislav Grof (n. 1931, Praga, Cehoslovacia) este psihiatru şi unul

dintre întemeietorii psihologiei transpersonale, un pionier în domeniul cercetării stărilor modificate de
conştiinţă cu scopul analizei, vindecării şi optimizării psihicului uman. El a oferit psihologiei contemporane
o nouă “cartografiere” a psihicului uman şi metoda “Respiraţiei Holotropice”, pe care o studiază în
continuare. Această metodă se practică şi în ţara noastră.49

Naşterea pune alături viaţa şi moartea. În fond, fătul “moare” ca organism acvatic
şi se naşte ca formă de viaţă aerobă, anatomia lui fiind alta. Trecerea prin canalul naşterii
este, prin ea însăşi, o experienţă dificilă şi periculoasă. Copilul şi mama pot muri în timpul
travaliului, iar bebeluşii se pot naşte vineţi din cauza asfixierii sau chiar în moarte clincă,
fiind nevoie de resuscitare.
A retrăi şi integra conştient trauma naşterii are o importanţă aparte în procesul
psihoterapiei experienţiale, în vindecarea şi dezvoltarea persoanei.
Grof a observat că experienţele care îşi au originea la nivelul perinatal al
inconştientului se prezintă sub forma a patru tipare distincte, ficăruia fiindu-i specifice
emoţii, senzaţii şi o imagerie simbolică specifice. Aceste tipare sunt legate de experienţele
fetusului înainte de începerea naşterii şi în timpul celor trei stadii consecutive ale naşterii
biologice. Aceste experienţe intense lasă amprente la nivel inconştient asupra dezvoltării
ulterioare a individului. Grof numeşte cele patru constelaţii dinamice din inconştientul
abisal Matrice Perinatale Fundamentale sau MPF-uri.50
De subliniat este faptul că domeniul perinatal al psihicului reprezintă şi o
importantă cale de acces către inconştientul colectiv despre care vorbea C.G. Jung.

49
Respiraţia Holotropică, http://transpersonal.ro/index.php?page=continut&sectiune=78
50
Grof, S., Ibidem, pp. 49-72.

78
 Matricele Perinatale sunt bogate şi complexe şi au dimensiuni biologice,
psihologice, arhetipale şi spirituale specifice. Experienţa prin care ne confruntăm în mod
direct cu naşterea şi moartea par să ne conducă automat la o deschidere spirituală şi la
descoperirea dimensiunilor mistice ale psihicului şi existenţei. Pare să nu aibă importanţă
dacă această întâlnire ia o formă simbolică, ca în şedinţele psihedelice şi holotropice sau
în timpul crizelor psihospirituale spontane (“urgenţe psihospirituale”), ori dacă are loc în
situaţii de viaţă. Simbolurile specifice din aceste experienţe provine din inconştientul
colectiv şi nu din amintirile personale.
Matricele individuale au legături fixe cu anumite categorii de experienţe postnatale
ordonate în sisteme COEX.
Un sistem COEX, după cum îl denumeşte S. Grof, reprezintă un compus din
amintiri cu încărcătură emoţională din diferite perioade ale vieţii, fiecare COEX având o
temă fundamentală ce se regăseşte la toate nivelurile sale. De exemplu, nivelurile unui
anumit sistem pot conţine toate amintirile importante legate de umilire, înjosire sau ruşine
care ne-au lezat stima de sine.
Ceea ce determină înregistrarea amintirii într-un sistem COEX nu este neapărat
durerea sau trauma asociată ei, nu caracterul plăcut sau neplăcut, ci intensitatea şi
relevanţa emoţională a experienţei. Prin urmare, există sisteme cu amintiri neplăcute, dar
şi unele cu amintiri plăcute, chiar extatice.
Matricile Perinatale coroborate cu sistemele COEX pot da formă modului în care
percepem lumea, ne pot influenţa comportamentul de zi cu zi şi pot contribui la apariţia
diferitelor tulburări emoţionale şi psihosomatice. Impactul acestor matrici perinatale poate
fi observat şi la nivel macro, în religie, artă, mitologie, filosofie şi în psihopatologia
socială şi politică.
Fără a intra în detalii, preferând să recomandăm cititorilor parcurgerea lucrărilor
lui Stanislav Grof care au fost traduse şi în limba română, vom aminti succint cele patru
MPF-uri.
MPF I sau Prima matrice perinatală fundamentală- Uniunea primară cu mama.
Este legată de existenţa intraunterină înainte de travaliul naşterii şi este perioada numită
„universul amniotic”. Fetusul nu are conştiinţa limitelor şi nu face deosebirea între
interior şi exterior. De aceea, după naştere putem trăi experienţe ale unor spaţii vaste fără
graniţe, când ne indentificăm cu Universul; sau atunci când plutim în apa mării, când ne
identificăm cu animalele acvatice, cu apa însăşi, ceea ce poate fi lesne înţeles deoarece

79
fetusul este o fiinţă acvatică. Putem avea imagini arhetipale cu Mama Natură care ne
hrăneşte şi ocroteşte necondiţionat, asemenea unui uter primitor.
Dacă femeia însărcinată a fost bolnavă sau tulburată în această perioadă a sarcinii,
după naştere copilul sau, ulterior, adultul paote avea un sentiment de ameninţare
întunecată şi sinistră, simţindu-se otrăvit. Putem avea viziuni cu entităţi demonice, ape
poluate, un sentiment al răului omniprezent. Dacă femeia însărcinată a vrut să avorteze
copilul, acesta va trăi ulterior o formă de ameninţare universală, cu viziuni sângeroase de
apocalipsă.
Putem observa legăturile strânse dintre evenimentele din istoria noastră biologică
şi arhetipurile jungiene.51
A doua matrice perinatală, MPF II sau absorbţia cosmică fără ieşire sau Iadul.
Când retrăim începutul naşterii biologice, simţim de obicei că suntem supţi de un vârtej
gigantic sau înghiţiţi de o fiară mitică. Putem avea şi senzaţia că întreaga lume, Universul
însuşi este înghiţit. În această etapă, apar viziuni cu monştri arhetipali complecşi şi
devoratori ca dragonii, şerpii, caracatiţele uriaşe. Apare un sentiment de ameninţare vitală
care determină anxietate şi neîncredere apropiată de paranoia. Este etapa în care coborâm
în hăurile lumii subterane, în tărâmurile morţii sau Iad. Aceasta este călătoria eroului,
după cum scria Joseph Campbell.52
În această etapă contracţiile mamei apasă fetusul şi cervixul nu este încă deschis.
Suntem prinşi într-un coşmar claustrofobic, cu dureri emoţionale şi fizice, având un
sentiment de totală neajutorare şi deznădejde. Sentimentele pe care le trăim sunt de
singurătate, vinovăţie, absurditate a vieţii şi disperare existenţială ce ating proporţii
metafizice. Parcă nu există scăpare de aici şi experienţa terifiantă pare a nu se mai sfârşi.
Apare aici o triadă experienţială specifică: sentimentul de moarte iminentă, nebunie şi
imposibilitatea întoarcerii.
Când retrăim această etapă ne putem identifica cu prizonierii din temniţele
subterane, cu victimele Inchiziţiei, deţinuţii din lagărele de concentrare sau pacienţii din
azilele de bolnavi psihiatrici.
Putem simţi chinurile lui Iisus pe cruce, ale păcătoşilor din Iad sau chinul lui Sisif
care împinge bolovanul spre vârful muntelui.

51
Vezi: Jung, Carl Gustav, Opere complete-I. Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Bucureşti, Editura Trei,
2004.
52
Campbell, Joseph, The Hero With a Thousand Faces, Princeton, Princeton University Press, 2003.
(http://0775776.student.wdka.nl/herothousandfaces.pdf)

80
 Suferim o orbire temporară şi suntem incapabili să găsim ceva pozitiv în viaţa
noastră şi în existenţa umană în general. Legătura cu Dumnezeu pare irecuperabil pierdută
sau întreruptă. Soluţia pentru a pune capăt acestei experienţe chinuitoare este acceptarea
ei completă şi capitularea. În literatura spirituală se vorbeşte despre Noaptea Neagră a
Sufletului şi este un stadiu important al deschiderii spirituale, care poate avea puternice
efecte de purificare şi eliberare.
A treia matrice perinatală sau MPF III: Lupta moarte-renaştere. Această etapă este
cea a celui de al doilea stadiu clinic al naşterii biologice, propulsarea prin canalul naşterii,
după dechiderea cervixului, când capul coboară în pelvis. Acum contracţiile uterine
continuă, dar cervixul este acum dilatat şi permite propulsarea treptată a fetusului prin
canalul naşterii. Fetusul simte presiuni mecanice zdrobitoare, dureri şi, deseori, un grad
mare de anoxie şi sufocare. Apare sentimentul de ameninţare a vieţii şi o intensă anxietate.
Fluxul sanguin către fetus se poate întrerupe, cordonul ombilical poate fi prins
între cap şi deschiderea pelviană sau poate fi răsucit în jurul gâtului. Placenta se poate
detaşa în timpul naşterii sau poate obstrucţiona canalul naşterii. Senzaţia de sufocare se
amplifică şi datorită faptului că fetusul poate aspira diferitele forme de material biologic
pe care le întâlneşte în stadiile finale. Uneori pot apărea complicaţii şi se recurge la
forceps sau la o cezariană de urgenţă.
Atmosfera din această etapă este una de luptă titanică, secvenţe agresive şi
sadomasochiste, experienţe de sexualitate deviantă, episoade demonice, complicaţii
scatolgice şi întâlnirea cu focul.
Când ne întâlnim cu această matrice, în cadrul tehnicii respiraţiei holotropice sau
în alte exercţii, tehnici etc., simţim fluxuri de energie de mare intensitate care ne străbat
corpul şi care se acumulează până la descărcări explozive. Prin urmare, ne putem
identifica cu vulcanii, furtunile electrice, cutremurele, ciclonul, dar şi tancuri, rachete,
bătălii extraordinare, lupta cosmică dintre Lumină şi Întuneric, îngeri şi demoni, zei şi
titani.
Când experienţpa MPF III se apropie de rezolvare, devine mai puţin violentă şi
neplăcută. Predomină o atmosferă de pasiune şi energie pulsională de mare intensitate.
Putem întâlni figuri arhetipale, eroi legandari şi semizei care reprezintă moartea şi
renaşterea. Deseori întâlnim focul în forma sa obişnuită sau arhetipală, de foc purificator.
În versiunea arhetipală, ardem tot ceea ce este corupt în noi şi ne pregătim pentru
renaşterea spirituală. Imaginea Păsării Phoenix este des întâlnită în această etapă.

81
 Un fapt interesant îl reprezintă experienţa mamei care în acest moment simte că
vaginul ei arde.
Spre deosebire de matricea precedentă, aici situaţia este grea, provocatoare, dar nu
lipsită de speranţă şi nu mai simţim neputinţa. Suntem implicaţi total într-o luptă pe viaţă
şi pe moarte, dar suferinţa are o direcţie precisă, un sens şi un scop clare. În termeni
religioşi, situaţia este legată de conceptul de Purgatoriu.
Nu mai suntem victime neajutorate, ci putem opta pentru unul din cele trei roluri
disponibile: observator, agresor sau victimă.
Acest tip de experienţă o putem numi de extaz dionisiac sau vulcanic, în contrast
cu extazul oceanic sau apolinic al uniunii cosmice asociate cu prima matrice perinatală.53

A patra matrice perinatală sau MPF IV: Experienţa moarte-renaştere. Această

matrice este legată de cel de al treilea stadiu al naşterii clinice, expulzarea finală din
canalul naşterii şi tăierea cordonului ombilical. Procesul este însoţit adeseori de amintiri
concrete despre anestezie, presiunile forcepsului şi sentimentele asociate cu diverse
manevre obstretice ori intervenţii postnatale.
Retrăirea naşterii biologice nu este o simplă reluare mecanică a evenimentului
biologic iniţial, ci şi o moarte şi o renaştere psihospirituale. Deoarce fetusul este complet
izolat în timpul naşterii şi nu are cum să exprime emoţiile extreme şi să reacţioneze la
senzaţiile fizice intense, amintirea acestui eveniment rămâne psihologic neprocesată şi
neintegrată. Anatomic ne naştem, dar nu am integrat acest fapt din punct de vedere
emoţional.
Retrăirea naşterii biologice presupune moarte eului fals pe care până în acest
moment al vieţii noastre l-am confundat cu eul real. Desigur, frica apare, deoarce reperele
cunoscute dispar, experienţa fiind în pericolul de a nu fi completată. De aceea este nevoie
de o îndrumare corespunzătoare pentru ca persoanele care reexperienţiză naşterea să nu
rămână blocate psihologic în acest teritoriu problematic. Trăim o experienţă a anihilării
totale, suntem copleşiţi de viziuni albe sau aurii, de o strălucire supranaturală şi o
frumuseţe greu de descris în cuvinte, de natură divină.
După ce am supravieţuit experienţei de anihilare totală şi sfârşit al lumii, suntem
răsplătiţi cu imagini de o frumuseţe aparte, culorile curcubeului, scene celeste şi
perceperea unor fiinţe arhetipale învăluite în lumină divină.

53
Grof, S., Ibidem, p. 50-66.

82
 În urma experienţei morţii şi renaşterii spirituale, ne simţim binecuvântaţi, uşuraţi,
extaziaţi şi simţim că ne regăsim natura divină. Este momentul întâlnirii cu arhetipul
Marii Zeiţe Mamă.
Acest tip de experienţă vindecătoare capabilă să schimbe viaţa are loc atunci când
naşterea nu a fost prea epuizantă sau afectată de o cantitate mare de anestezic. Dacă
lucrurile au stat aşa, nu avem sentimentul ieşirii triumfătoare la lumină şi rezolvării
tuturor problemelor. Prin urmare, perioada postnatală ne lasă senzaţia unei recuperări
lente după o boală grea sau a trezirii din beţie.
Un alt aspect interesant, este acela că există corelaţii între matricele perinatale şi
diverse tulburări psihice, pe care S. Grof le prezintă în cartea din care am prezentat
informaţiile anterioare. De exemplu, persoanele care suferă de claustrofobie, teama de
spaţii închise şi strâmte, se află sub influenţa selectivă a unui sistem COEX asociat cu
începutul MPF II, când contracţiile uterine încep să fie din ce în ce mai dese, strângând
fetusul ca într-o capcană. Soluţia pentru aceste persoane este nu de a evita spaţiile strâmte,
ci de a se expune lor, trăind deplin disconfortul asociat cu amintirile ce stau la baza lui.

2.3.3. Domeniul transpersonal al psihicului

Cuvântul „transpersonal” înseamnă în traducere literală „a trece dincolo de

personal” sau „a transcende personalul”. Acest lucru se referă la capacitatea noastră de a
avea anumite experienţe care depăşesc limitele noastre obişnuite (corpul şi eul) şi a
graniţelor spaţiului tridimensional şi timpului liniar ce ne restrâng percepţia asupra lumii
în starea obişnuită de conştiinţă. Aceste experienţe se diferenţiază de ceea ce numim o
„percepţie normală” a lumii, cea care ne asigură statutul de „normali” în societate,
conform standardelor culturii şi (încă) a psihiatriei contemporane.
În starea obişnuită sau normală de conştiinţă, suntem asemenea obiectelor
newtoniene care trăiesc în graniţele corpului. Percepţia pe care o avem asupra noastră şi a
mediului este limitată de aspectele fiziologice ale organelor de simţ şi de specificul
mediului fizic. Nu putem vedea ce se află în spatele unei uşi închise sau auzi ce muzică
ascultă prietenul nostru dintr-o ţară străină.
Putem trăi viu şi accesând toate simţurile doar ceea ce se petrece în prezent.
Trecutul ni-l putem aminti şi face predicţii despre viitor. În stările transpersonale de
conştiinţă, niciuna din limitările de mai sus nu este absolută. Altfel spus, ne putem
expansiona simţurile şi putem experimenta deplin evenimente trecute, dar şi viitoare.

83
 Diferite niveluri ale conştiinţei presupun diferite fenomene54:
Experienţe transpersonale
Întinderea experienţială în spaţiu-timp şi realitatea consensuală
Transcenderea limitelor spaţiale
 Experienţa unităţii duale
 Identificarea cu alte persoane
 Identificarea cu grupul şi conştiinţa de grup
 Identificarea cu animale
 Identificarea cu plante şi procese botanice
 A fi una cu viaţa şi cu întreaga creaţie
 Experienţa materialelor şi proceselor anorganice
 Conştiinţa planetară
 Experienţe legate de fiinţe şi lumi extraterestre
 Identificarea cu întregul univers fizic
 Fenomene fizice care implică transcenderea spaţiului

Transcenderea limitelor temporale

 Experienţe embrionale şi fetale
 Experienţe ancestrale
 Experienţe rasiale şi colective
 Experienţe de încarnări trecute
 Experienţe filogenetice
 Experienţe ale evoluţiei planetare
 Experienţe cosmogenetice
 Fenomene fizice care implică transcenderea timpului
Explorarea experienţială a micro-lumii
o Conştiinţa organelor şi a ţesuturilor
o Conştiinţa celulară
o Experienţa ADN-ului
o Experienţe ale lumii atomilor şi ale particulelor subatomice
Întinderea experienţială dincolo de spaţiu-timp şi realitatea consensuală
Experienţe spiritiste şi mediumnice
Fenomene energetice ale corpului subtil
Experienţe ale spiritelor animale
Întâlniri cu ghizi spirituali şi fiinţe supraumane
Vizite în universuri paralele şi întâlniri cu locuitorii lorâ
Experienţe ale unor secvenţe mitologice şi din basme
Experienţe ale anumitor zeităţi binecuvântate şi mânioase

54
Grof, S., Ibidem, p. 73-74

84
Experienţe ale arhetipurilor universale
Înţelegerea intuitivă a simbolurilor universale
Inspiraţie creatoare şi impuls prometeic
Experienţa demiurgului şi intuiţii referitoare la creaţia cosmică
Experienţa conştiinţei cosmice
Vidul supracosmic şi metacosmic
Experienţe transpersonale de natură psihoidă
Sincronicităţi (Influenţa reciprocă dintre experienţe intrapsihice şi realitatea consensuală)
Evenimente psihoide spontane
 Trăsături fizice supranormale
 Fenomene spiritiste şi mediumnitate fizică
 Psihokinezie spontană recurentă (poltergeist)
 OZN-uri şi experienţe referitoare la răpiri de către extratereştri
Psihokinezie intenţională
 Magie ceremonială
 Vindecare şi vrăjitorie
 Siddhis yoghinic
 Psihokinezie de laborator

Cu siguranţă că acest tabel va părea o nălucire pentru occidentalul care adoptă fără
drept de apel vechea paradigmă newtonian-carteziană. Totuşi, astăzi în întreaga lume,
chiar în laboratoarele unor universităţi şi centre de cercetare renumite există dovezi,
adevărate arhive în care sunt stocate experienţe ca cele enumerate mai sus, atât ale
cercetătorilor, cât şi ale subiecţilor, oameni obişnuiţi, inteligenţi, educaţi şi sănătoşi
mintal. O parte din aceste dovezi se află în lucrările lui Grof care le-a adunat în peste 40
de ani de cercetare.
Astăzi etichetele de „extravaganţă”, „fantezie” sau „nebunie” puse acestor
experienţe nu mai sunt mulţumitoare pentru mulţi dintre noi. Dacă vom cerceta obiectiv
domeniul transpersonal al psihicului vom putea confirma faptul că toate aceste fenomene
sunt o provocare critică nu numai pentru psihiatrie şi psihologie, ci şi pentru întreaga
filosofie occidentală: „Existenţa şi natura experienţelor transpersonale contrazic unele
dintre ipotezele fundamentale ale ştiinţei mecaniciste. Ele implică noţiuni aparent
absurde, ca relativitatea şi natura arbitrară a tuturor graniţelor fizice, conexiuni non-locale
din Univers, comunicare prin mijloace şi canale necunoscute, memoria fără un substrat
material, neliniaritatea timpului ori conştiinţa asociată tuturor organismelor vii şi chiar
materiei anorganice.”55

55
Grof, S., Ibidem, p. 84.

85
 Cercetările holotropice au relevat un adevărat paradox al naturii umane. Cumva,
într-un mod misterios şi încă inexplicabil, fiecare dintre noi deţine informaţii despre întreg
Universul şi întreaga existenţă, are potenţial acces experienţial la toate părţile sale şi într-
un anumit sens este întreaga reţea cosmică, în aceeaşi măsură în care el/ea este doar o
parte infinitezimală a lui, o entitate biologică separată şi insignifiantă.
Cartografia prezentată aici reflectă acest fapt şi descrie psihicul uman ca fiind, în
esenţă, una cu Cosmosul şi cu totalitatea existenţei.
Această cartografiere extinsă are o importanţă crucială pentru o abordare serioasă
a unor fenomene ca şamanismul, riturile de trecere, misticismul, religia, mitologia,
parapsihologia, experienţele de moarte clinică şi stările psihedelice.
Acest nou model nu are doar o importanţă de natură academică ci, aşa cum
menţionam anterior, permite înţelegerea profundă a tulburărilor emoţionale şi
psihosomatice, incluzându-le pe cele etichetate drept „psihotice” şi oferă posibilităţi de
tratament inedite.

2.3.4. Avantajele si limitele psihologiei transpersonale

Din punctul nostru de vedere un mare avantaj pe care îl prezintă psihologia

transpersonală este însuşi domeniul de studiu pe care îl propune- acele fenomene şi
procese care transcend personalitatea umană, altfel spus o completare şi o îmbogăţire a
obiectului de studiu al psihologiei. Prin urmare cercetătorii acestui domeniu încalcă
anumite tabuu-ri ale domeniului academic, ştiinţific şi susţin răspicat că omul nu este
numai o fiinţă biologică, înzestrată cu psihic, determinată într-o anumită măsură de
mediul socio-cultural în care se naşte, creşte şi este educat, ci este, am spune înainte de
toate, o fiinţă spirituală, o fiinţă care dintotdeauna şi-a pus întrebări fundamentale despre
originea şi destinul ei: cine sunt? de unde vin? care este scopul acestei vieţi? ce se
întâmplă după ce mor?
“Omule, de ţi-ai cunoaşte valoarea, ai deveni chiar Dumnezeu.”

Părintele Arsenie Papacioc,

Cuvinte duhovniceşti pe CD
în Revista Familia ortodoxă, august nr. 8/2011

Ignoranţa sau eşecurile în căutarea şi formularea unor răspunsuri satisfăcătoare

pentru fiinţa umană determină ceea ce soţii Grof numeau prin „urgenţe spirituale”.

86
 Omul occidental, îndepărtat de viaţa patriarhală, rurală şi tradiţională trăieşte un
mare paradox: deşi investeşte şi urmăreşte să obţină confortul material şi social, pentru a
obţine mai mult timp pentru sine şi familie, observă că, în realitate, are din ce în ce mai
puţin timp pentru acestea; prea puţin timp pentru căutările şi practicile spirituale. În cel
mai rău caz, le abandonează definitiv dedându-se consumerismului acaparator, loisir-ului
facil şi grotesc, „simplificându-şi” viaţa prin aplicarea unei filosofii distorsionate a lui
„aici-şi-acum”, în ideea că Totul se rezumă la realitatea materială imediată, la aspectele
cotidiene în timpul celor 60-70 de ani de viaţă, deşi fiinţa umană a fost concepută să
trăiască 130-140 de ani !
Totuşi, trebuie să menţionăm un fenomen îmbucurător la nivel naţional şi global:
orientarea a din ce în ce mai multor oameni către practicile spirituale şi religioase. Din
punct de vedere sociologic, observăm că este un fenomen specific clasei de mijloc sau în
terminologie anglo-saxonă: „middle class”. Aceste persoane au educaţia şi resursele
financiare necesare pentru a-şi cumpăra cărţi, pentru frecventarea de cursuri şi seminarii
pe teme de spiritualitate, pentru a întreprinde călătorii iniţiatice în Peru, Tibet, India etc.
De asemenea, are loc o redecizie colectivă asupra modului de petrecere a timpului- mai
puţin la serviciu şi mai mult în contexte de recreere, lectură, îngrijire personală, chiar dacă
această opţiune presupune uneori scăderea veniturilor şi a statutului social (vezi
„fenomenul Downshifting”).
Mulţi dintre noi, chiar dacă am obţinut sau nu încă acel confort material de care
aminteam anterior, începem să fim interesaţi în a formula şi căuta răspunsuri la întrebări
ontologice, dornici să ne optimizăm viaţa, să trăim în armonie cu legile universului care
nu se schimbă după bunul nostru plac indiferent de cât de sofisticaţi am devenit în ştiinţă
şi tehnologie. Acesta rămâne în continuare mitul unora dintre oamenii de ştiinţă, că pot
stăpâni şi controla natura şi universul. Consecinţele grave ale acestui mit care a determinat
şi justificat adeseori comportamente abuzive ale unor oameni faţă de natură le suportăm
noi şi cu siguranţă urmaşii noştri: încălzirea globală, poluarea, subţierea stratului de ozon,
fenomene naturale (ex. tornade, valuri tsunami) întâlnite în zone în care nu au mai avut
loc până acum, dispariţia unor specii de plante şi animale etc.
Prin urmare, psihologia transpersonală ridică inclusiv probleme de conştiinţă şi
propune să trăim cât mai conştient viaţa şi relaţiile cu natura şi oamenii. Ea îi provoacă pe
vechii şi noii cercetători să se reîntoarcă şi să se aventureze pe teritorii vechi de când
lumea, pe care să le studieze şi înţeleagă cu metode şi instrumente noi: telepatia,

87
clarviziunea, experienţele din preajma morţii (NDE), experienţele de extracorporalitate
(OBE) etc.
Există deja studii realizate de medici şi psihologi asupra activităţii cerebrale a
oamenilor care practică meditaţia sau care se roagă, relevându-se activarea lobilor frontali
sau a „creierului delfin”. De asemenea, biologi din România şi fosta URSS au obţinut
acordul conducerilor Bisericilor Ortodoxe din cele două ţări şi au studiat prin prelevare de
eşantioane din biserici diferenţele prezenţei variatelor bacterii de la intrarea în biserică
până în altar şi în Sfântul Potir, în sensul că, cu cât eşantioanele erau mai apropiate de
altar cu atât numărul de bacterii şi viruşi scădea, până la zero în altar, în Potirul pentru
împărtăşanie, pe linguriţa de împărtăşanie introdusă în atâtea guri şi pe icoanele sărutate
de atâtea buze.

LEGILE COSMICE

Lumea fizică are legile ei, la fel şi lumea spirituală. În acest din urmă caz, vorbim
despre legile spirituale sau legi cosmice. Provenit din limba greacă, cuvântul cosmos înseamnă
ordine. Prin urmare, trăim într-o ordine şi aparţinem unei ordini. Pentru a fi ordine trebuie
respectate unele legităţi, altfel este haos sau dezordine.

Iată mai jos trei dintre cele mai importante legi:

1. Legea cauzală (legea karmei) mai este numită şi legea cauză şi efect. În popor se
spune că „ce semeni aceea vei culege”. Prin urmare dacă semănăm ceva distructiv, vom recolta
tot ceva distructv. Dacă semănăm ceva pozitiv, bunătate, voioşie, cumpătare etc., vom avea
parte de ele.
Această lege se mai numeşte şi legea compensaţiei sau legea karmei. În limba
sanscrită, karma înseamnă acţiune sau calea acţiunii. Ea presupune că noi, ca oameni, putem
învăţa să avem un comportament corect, conform legilor spirituale-divine, numai dacă simţim
noi înşine exact ceea ce, într-un moment din trecut, am pricinuit altor fiinţe. Neştiutorii
consideră că este vorba despre pedeapsă, în loc să înţeleagă că această lege serveşte maturizării
Prin urmare,
spirituale psihologia
prin cunoaştere transpersonală
şi înţelegere ridicăLegea
în experienţă. inclusiv probleme
susţine că ne vomdeconfrunta
conştiinţă
cu şi
aceeaşi problemă până când o vom rezolva. Ceea ce gândim, simţim şi facem se întorc asupra
noastră ca un bumerang. Astfel, omul este responsabil pentru destinul său.

2. Legea analogiei (cum este sus, aşa este şi jos) este cunoscută şi ca legea ermetică,
după Hermes Trismegistos. Creştinii spun în rugăciunea Tatăl Nostru: „... precum în cer, aşa şi
pe pământ...” În macrocosmos şi microcosmos sunt valabile aceleaşi legi.
Spiritul, conştiinţa de sine şi spiritualitatea formează o reţea cu materialitatea în
planul nostru obiectiv.
Din această lege face parte, de asemenea, axioma „precum înlăuntru, aşa şi pe
dinafară”. Corpul este o reflectare în oglindă a sufletului, de aceea o boală a corpului reflectă
o stare interioară, o stare a sufletului.

3. Legea rezonanţei ( în latină: „resonare”: a suna înapoi). Atât omul, cât şi lumea
spirituală se supun acestei legi asemenea unui diapazon sau radioreceptor. Un radioreceptor
care este poziţionat pe UUS nu poate recepţiona un post pe unde medii sau lungi. La fel şi
pentru oameni: dacă o persoană este agresivă şi plină de ură, atunci ea nu este sensibilă la
iubire. Fiecare poate percepe numai domeniile realităţii cu care el se află în rezonanţă. Altfel
spus „Fiecare vede numai ce vrea să vadă”, adică: „ Mediul care te înconjoară este propria ta
oglindă.” Dacă minţim, vom fi minţiţi. Dacă ne temem, ne vom confrunta cu fricile noastre.
Dacă suntem în rezonanţă cu iubirea, vom avea parte de ea. Dacă trăim în bucurie, vom găsi
întotdeauna ceva de care să ne putem bucura. Când ne schimbăm, mediul nostru ne va arăta
acest lucru ca o oglindă: „Cine se aseamănă, se adună.”
88
Jan Van Helsing, Să nu atingi această carte, Bucureşti, Editura Antet, 2005,
pp. 122-123.
 Oamenii de ştiinţă ruşi au demonstrat că rugaciunea, apa sfinţită, semnul crucii şi
bătutul clopotelor au proprietăţi vindecătoare.56
Desigur că avem încă lucruri de clarificat în acest domeniu în care există o
diversitate de experienţe umane, dar şi aspecte comune tuturor.
Psihologia transpersonală ne propune să ieşim din zona noastră de confort, din
ignoranţă şi să studiem fenomene care în Evul Mediu erau interzise, iar riscul de a încălca
interdicţia şi de a fi etichetat vrăjitor, torturat şi ars pe rug era mare şi pe care, apoi, ştiinţa
le-a etichetat ca nefiind reale sau, în cel mai „bun” caz, ca nefiind de competenţa ei.
Unul dintre criticii psihologiei transpersonale din psihologia românească a fost
Mielu Zlate.57
În viziunea sa, scopul psihologiei şi psihoterapiei transpersonale este de a
transforma omul într-un robot programat. Acest lucru, susţinea autorul, este posibil prin
metodele specifice psihoterapiei transpersonale, prin relaxarea psihică realizată cu ajutorul
tehnicilor preluate din filosofiile religiilor orientale zen, yoga, tao, sufism, budism etc.,
prin ingerarea de droguri (ex. LSD) şi hipnoza profundă.
Autorul român consideră că în spatele beneficiilor promovate de practicarea
acestor tehnici, psihologii transpersonali urmăresc scopuri politico-ideologice. În starea de
auto-transcendenţă, scria Zlate, se urmăreşte atingerea unei stări de sănătate, linişte, calm,
mulţumire, lipsă a dorinţelor, trăirea „experienţelor de vârf” şi a senzaţiei de a fi „un
56
Cristina M. (traducere), Oamenii de ştiinţă ruşi au măsurat puterea rugăciunii în Rostiri-Mănăstirea
Dervent, http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiri-ortodoxie&rID=141&rType=ART&rOP=more
Williams, Debra, Scientific Research of Prayer: Can the Power of Prayer Be Proven?,
http://www.plim.org/PrayerDeb.htm
57
Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Bucureşti, Editura Trei, 1997, p. 206.

89
dumnezeu”. De a pluti in vidul Nirvanei cu ajutorul drogurilor. Încurajarea la astfel de
practici nu fac,în viziune acestui autor, decât să orienteze persoana spre reverie, visare cu
ochii deschişi care îl îndepărtează de problemele personale şi sociale concrete, reale.
Ne întrebăm însă cât de centrat în sine şi conştient de realitate şi de subtilităţile ei
poate fi o persoană neliniştită, nemulţumită, bolnavă, sufocată de dorinţe care mai de care
mai materiale şi fără scopuri spirituale? Ce actor politic şi civic poate fi o astfel de
persoană? În plus, psihologia transpersonală nu se limitează la experimentele în care sunt
implicate anumite droguri, fază de debut a acesteia. De asemenea, dacă vorbim de
abordarea omului şi programarea lui asemenea unui robot, ne putem gândi la abordarea
cognitiv-comportamentală care nu îşi pune problema cunoaşterii sufletului şi a spiritului
fiinţei umane, care poate fi setată prin tehnici specifice asemenea unui computer, care
poate fi vindecată prin „devirusarea” programelor sale interne. Cu toate acestea,
propunem studierea şi practicarea unora dintre metodele psihoterapiei cognitiv-
comportamentale care şi-au dovedit eficienţa.
În stările de meditaţie profundă sau uneori spontan, persoana nu se simte „un
dumnezeu”, ci se poate simţi în conexiune şi comuniune cu Dumnezeu-Creatorul ei, cu
universul, cu o dragoste, bunătate şi acceptare care depăşesc graniţele umanului.
Considerăm adevărat că este sănătoasă şi benefică menţinerea unui echilibru între
activităţile sociale, cotidiene şi cele spirituale. Adeseori am întâlnit în grupurile de
practicare şi studiu a unor tehnici spirituale şi persoane „neîmpământate”, cu reale
probleme şi conflicte personale, familiale şi profesionale şi care evadau în practicile
spirituale, evitând confruntarea şi rezolvarea problemelor din viaţa lor.
De altfel, şamanii, vindecătorii tradiţionali au ştiut dintodeauna despre necesitatea
acestui echilibru, încât după practicarea călătoriilor vizionare, a ritualurilor de vindecare
şi a altor practici de acest gen, urma momentul „împământării” în care ei mâncau, beau,
glumeau şi se reîntorceau la viaţa şi treburile de zi cu zi.
Pentru Zlate, efectele practicării acestor tehnici sunt periculoase modelând indivizi
izolaţi de propriul eu, marginalizaţi şi pasivi social, dependenţi de mijloacele
transpersonale şi anihilaţi sistematic în personalitatea lor.
Zlate considera că psihologia transpersonală nu s-a dezvoltat în interiorul ştiinţei,
ci la marginea şi dincolo de limitele ei. El o consideră o pseudoştiinţă, o psihologie a
depersonalizării umane, a abandonării omului în propria subiectivitate (conştiinţă), a
disperării individului care doreşte să se agaţe de ceva.

90
 Aşa cum am încercat să arătăm aici, psihologia transpersonală susţine şi credem că
reuşeşte să demonstreze că rădăcinile ei se regăsesc în psihologia occidentală şi în fizica
cuantică.
De asemenea, vă propunem în cazul tuturor curentelor psihologiei prezentate aici,
cât şi a celor neprezentate aici să lecturaţi lucrări care le aparţin şi să aveţi propriile
experienţe, trăgând propriile concluzii.
***
La sfârşitul vieţii sale, marele scriitor german, Goethe, a avut o discuţie cu un
prieten, care i-a spus:
- Ştiţi, tocmai s-a descoperit că Evanghelia Sfântului Ioan nu e autentică.
- Ce poate fi autentic în viaţă- i-a răspuns autorul lui Faust – în afară de ceea ce
e veşnic, frumos şi adevărat?58

No comment.

Întrebări şi teme de autoevaluare

1. Caracterizaţi paradigma cuantică.

2. Realizaţi o paralelă între paradigma newtonian-carteziană şi cea a fizicii
cuantice.
3. Prezentaţi principalele idei ale idealismului monist.
4. Care sunt matricile perinatale formulate de Stanislav Grof? Prezentaţi-le pe
scurt.

Teste-grilă
1. Această paradigmă a psihologiei consideră că un loc central în cercetarea
psihologică actuală îl ocupă conştiinţa:
a. paradigma behavioristă
b. paradigma freudiană
c. paradigma cognitivistă
d. paradigma umanistă
e. paradigma transpersonală
58
Schuré, Édouard, Evoluţia divină. De la Sfinx la Christos, Iaşi, Editura Princeps, 1994, p. 312.

91
 2. Idealismul monist reprezintă filosofia care susţine că nu materia, ci conştiinţa
este fundamentală.
a. Adevărat
b. Fals
3. ... mai este numită şi absorbţia cosmică fără ieşire sau Iadul şi reprezintă acea
etapă în stările de conştiinţă modificată în care retrăim începutul naşterii biologice, simţim
de obicei că suntem supţi de un vârtej gigantic sau înghiţiţi de o fiară mitică. Suntem
prinşi într-un coşmar claustrofobic, cu dureri emoţionale şi fizice, având un sentiment de
totală neajutorare şi deznădejde.
a. MPF I
Prinţul
b. MPF II
c. MPF IIIÎn regatul de răsărit trăia regele Lam, adânc venerat de suspuşii săi pentru
d. înţelepciunea
MPF IV sa de a cârmui treburile ţării, pentru corectitudinea şi generozitatea lui. Regele
avea un singur fiu, Pranava. Din copilărie, Pranava vorbea fiinţelor nevăzute din aer, florilor
sau vietăţilor
Temă pentrudin pădure. Doctorii curţii au afirmat că boala este uşoară şi va trece cu timpul.
meditaţie
Deşi mâhnit din cauza acestei boli a lui Pranava, regele era fericit, deoarece băiatul era
puternic şi sănătos. La rândul său, prinţul era liniştit şi zâmbea când unii spuneau că e dus cu
mintea. La vreamea adolescenţei, i-au căutat o consoartă. Dar regii vecini au refuzat să dea
prinţesele minunate unuia care vorbeşte singur.
Cum erau regii adunaţi laolaltă în sala cea mare a palatului, oştenii intrară îngroziţi
în sală, cerând apărare. Regele trase sabia să reteze pe cel ori pe cei care cutezau să tulbure
aleasa adunare şi iată că în sală intră o groaznică arătare, pe care cărturarii imediat o
asemănară teribilului balaur din poveşti. Acum regele nici nu ştia ce să facă: să despice
creatura cumplită... ori să o ţină în viaţă pentru medicii săi? Cum toţi erau în mare îndoială,
prinţul apăru printre gărzile îngrozite şi, zâmbind, mângâie monstrul teribil , întrebând
drăgălaş:
- Ce-i, te-a trimis Bunul Dumnezeu să-i convingi că exişti? Te rog să
mergi de aici şi ne întâlnim, ca de obicei, în grădina din spate...
Balaurul dădu bucuros din coada plină de ţepi şi sări afară, peste gărzile uluite.

Convingerile noastre cele mai profunde găsesc rareori înţelegerea celor din
jur. Este greşit să renunţăm la adevăr doar pentru că o cer conjuncturile, este minunat
să împărtăşim celorlalţi din bogăţia noastră interioară- dar pentru aceasta noi trebuie
să muncim din greu. Stejarul se ridică într-o sută de ani, perla creşte în zece ani, iar
ridichea doar într-o lună. Pentru a cunoaşte eternitatea, măsura este chiar eternitatea.
Să ne îndreptăm mintea către ceea ce este etern în fiecare clipă, pentru a reuşi astfel să
adunăm eternitatea necesară regăsirii eternităţii.

Cristin Neacşu, Poveşti cu tâlc pentru adormit copiii... şi pentru trezit sufletele, 92
Bucureşti, Editura Lux Sublima, 2011, pp. 113-114.
 Bibliografie obligatorie

1. Grof, Stanislav, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă asupra

conştiinţei, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2005.
2. Laszlo, E.; Grof, S.; Russell, P., Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi
transformarea planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009.
3. Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie. Introducere în analiza
tranzacţională, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2010.
4. Wilber, Ken, Fără graniţe. Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării
personale, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2005.

Bibliografie facultativă

1. Kheper website, Psychology:

http://www.kheper.net/topics/psychology/index.html

93
 CAPITOLUL 3
INTERVENŢII PSIHOTERAPEUTICE MODERNE
CE INTEGREAZĂ LUCRUL CORPORAL

„... esenţa fundamentală a psihoterapiei este întâlnirea profund umană

şi plină de grijă dintre doi oameni, dintre care unul (în general,
pacientul, dar nu întotdeauna) este mai tulburat decât celălalt.”
Irvin D. Yalom59

Concepte-cheie: desensibilizare traumatică; reprocesare; stimulare bilaterală; traumă;

mecanisme de coping; stres posttraumatic; rezilienţă; brainspot; resurse corporale; frici
inconştiente.

Rezumat: Capitolul de faţă îşi propune o trecere în revistă a intervenţiilor

psihoterapeutice moderne ce integrează lucrul corporal, în sensul activării resurselor naturale
ale organismului uman de vindecare. Atât EMDR, cât şi brainspotting-ul combină reprocesarea
cognitivă, dezactivarea convingerilor disfuncţionale cu scanarea senzaţiilor corporale, iar TIPI
este o tehnică focalizată numai asupra anulării amprentelor corporale ale dificultăţilor
emoţionale.

3.1. EMDR – Rapiditate, umanitate şi eficienţă în crizele existenţiale

majore
3.1.1. EMDR –definiţie, geneză şi grupuri ţintă
Esenţa unei intervenţii psihoterapeutice reuşite poate fi exemplificată metaforic de
o parabolă culeasă de cântăreţul şi poetul valon Jules Beaucarne. Aceasta are ca şi
protagonişti un swami şi pe trei dintre discipolii săi. În timpul unei plimbări liniştite prin
grădinile ashramului, cei patru observă un melc mâncând o salată. Reacţiile discipolilor

59
Yalom, Irvin D., Călăul dragostei, Bucureşti, Editura Trei, 2008, p. 24.

94
sunt diferite, în funcţie de profilul psihologic, experienţa de viaţă şi valorile personale ale
fiecăruia. Primul discipol, cel mai impulsiv dintre ei, striveşte melcul. „«Swami, strivirea
acestei creaturi nu este oare un păcat?» Iar înţeleptul îi răspunde: «Ai dreptate, fiule.»
«Dar el mânca hrana noastră şi atunci n-am procedat bine?» Înţeleptul îi răspunde şi lui:
«Ai dreptate, fiule.» Al treilea discipol replică: «Dar lucrurile pe care le-au spus ei se bat
cap în cap, cum se poate să aibă dreptate amândoi?» La care swami răspunde: «Şi tu ai
dreptate, fiule.»” 60
Conceptul de psihoterapie desemnează, în sensul cel mai incluziv posibil,
întrebuinţarea unor tehnici sau proceduri care au efect paleativ sau curativ asupra
tulburărilor mentale, emoţionale şi/sau comportamentale ale unui individ. 61 Practica
psihoterapiei implică aspecte legale şi profesionale ca şi orice alt domeniu. În literatura de
specialitate, practica psihoterapiei presupune un plan de tratament realizat de o personă
recunoscută, cu o pregătire în conformitate cu normele prevăzute de articolele legislative
în vigoare.62
EMDR63 (Desensibilizare traumatică şi reprocesare prin mişcări oculare) reprezintă
o metodă de psihoterapie complexă (recunoscută internaţional, metoda nu este încă
recunoscută şi acreditată de Colegiul Psihologilor din România deoarece validarea
presupune înfiinţarea unei asociaţii a primilor practicieni E.M.D.R formaţi integral, în
număr de minim trei) descoperită întâmplător în 1987, în Statele Unite de către Francine
Shapiro, psiholog american şi membru al Institutului de Cercetări Mentale (Mental
Research Institute) din Palo Alto. Preocupările lui Shapiro pentru psihologie şi pentru
relaţia minte–corp au debutat în urma unui diagnostic de cancer care a schimbat brusc
direcţia vieţii acesteia (potrivit propriilor mărturisiri tocmai se pregătea să devină profesor
universitar de literatură engleză). Ea menţionează incidentul prin care, în timpul unei
plimbări obişnuite, fiind frământată de gânduri negative (întâmplarea are loc la 10 ani
după diagnostic) constată o ameliorare surprinzătoare a stării emoţionale. În urma unei
autoobservări minuţioase constată că schimbarea s-a datorat unor mişcări oculare rapide
asemănătoare celor din timpul somnului (REM). Urmează o perioadă de practică asupra
propriei persoane (pentru a stabili eficienţa mişcărilor oculare în anumite tipuri de gânduri
60
Beaucarne, Jules apud de Lassus, Rene, Programarea neuro-lingvistică şi arta comunicării, Bucureşti,
Editura Teora, 2004, p.1.
61
Reber, Arthur,S.; Reber, Emily, S., The Penguin Dictionary of Psychology, Third Edition, Penguin Books,
England, 2001, p.586.
62
Mai multe detalii legate de metodele de psihoterapie recunoscute în România, de modalităţile de atestare,
acreditare şi certificare se regăsesc pe site-ul Colegiului Psihologilor din România, www.copsi.ro.
63
Eye Movement Desensitization and Reprocessing.

95
negative), asupra prietenilor, rudelor, colegilor, însoţită de observaţii şi concluzii. În
majoritatea cazurilor, Francine remarcă o schimbare rapidă a dispoziţiei emoţionale în
urma setului de mişcări oculare rapide şi îşi dă seama că se află în faţa descoperirii unui
proces natural, firesc de autovindecare. Datorită orientării behavioriste, Francine este
interesată în special de modul în care mişcările oculare contribuie la scăderea intensităţii
stărilor de anxietate. Astfel avea să se nască ceea ce iniţial s-a numit EMD şi a constituit şi
subiectul lucrării de cercetare pentru doctorat.64 Singura dificultate părea a fi reprezentată
de faptul că subiecţilor le este greu să-şi mişte singuri ochii păstrând ritmul şi viteza,
motiv pentru care psihoterapeuta americană va recurge la utilizarea degetelor pentru
stimularea vizuală (mişcările oculare sunt mai uşor de realizat dacă urmăresc linia trasată
de degetele terapeutului).

Dr. Francine Shapiro, creatoare a metodei EMDR, cercetător la Institutul de

Cercetări Mentale din Palo Alto, California, director al Institutului EMDR şi fondator al Programului de
Asistenţă Umanitară EMDR, o organizaţie nonprofit care coordonează în întreaga lume programe de
intervenţie psihologică în caz de dezastre.

Ulterior, Francine remarcă faptul că prin mişcările oculare sunt retratate şi

reprocesate nu numai amintirile recente, ci şi amintirile vechi, eventual infantile, eficienţa
în cazul celor din urmă fiind mai mare. În urma practicii la un centru de veterani,
creatoarea metodei gândeşte că tehnica este mai curând una de desensibilizare traumatică
(remarcă slăbirea, dizolvarea amintirilor recurente asociate cu un răspuns de anxietate,
panică aproape constant) şi îşi doreşte să dezvolte şi o manieră de reprocesare, integrare a
elementelor traumatice. În „Journal of Traumatic Stress” va publica studiul ce conţine
concluziile în urma lucrului cu traumele majore datorate abuzului sexual.
Simpla descoperire a efectului calmant, vindecător al mişcărilor oculare este
urmată de o perioadă de cercetări ample asupra a mii de persoane de toate vârstele şi de
toate condiţiile care suferă de diverse tipuri de traume sau dezechilibre psihologice. În

64
Potrivit interviului acordat de Francine Shapiro în Journal of EMDR Practice and Research, 2009,
interviu reprodus pe http://findarticles.com/p/articles/mi_7605/is_200910/ai_n45881845/.

96
momentul de faţă EMDR este o metodă complexă, cu un protocol clar organizat, ce
integrează aspecte proprii mai multor abordări psihoterapeutice (precum psihoterapia
cognitiv–comportamentală, programare neurolingvistică, metode de relaxare proprii
hipnoterapiei). Echipa de cercetare din spatele acestei metode revizuieşte constant datele,
le actualizează pentru a fi cât mai adaptate contexului psihologic şi psihoterapeutic actual.
Formarea (de scurtă durată – 6-8 zile) include două niveluri, ambele urmate de
supervizări, de grup sau individuale. Cerinţele specifice vizează aplicarea cu stricteţe a
instrucţiunilor din protocolul inclus în manualul EMDR (până la citirea integrală de către
psihoterapeut în faţa clientului a anumitor pasaje, urmarea punct cu punct a celor opt
etape ale protocolului), în vederea asigurării însuşirii corecte a metodei. Ambele
supervizări includ filme care să dovedească aplicarea eficientă, strictă a etapelor EMDR
de la aplicarea unor tehnici de relaxare menite să stabilizeze clientul la scanarea
persistenţei sau dispariţiei senzaţiilor neplăcute din corp asociate reprocesării
evenimentului traumatic.
Terapia EMDR are şi tipuri de protocol specializat pentru copii, adicţii (droguri,
alcool), tulburări de comportament alimentar. Lucrul cu asemenea grupuri presupune o
formare suplimentară pe lângă cea de bază (este cunoscut faptul că în cazul copiilor mici
nu se poate vorbi despre convingeri pozitive sau negative în forma în care le găsim la
vârsta adultă, prin urmare va fi considerat ca şi convingere un gând negativ de genul „sunt
un prost”; protocolul este mult mai dinamic în cazul acestora, incluzând şi desene, jocuri,
obiecte distractive – copiii nu-şi pot menţine atenţia focalizată în măsura în care o pot face
adulţii; copiii identifică greu emoţiile – nu pot spune „sunt trist”, „sunt bucuros”, însă pot
localiza cu uşurinţă senzaţiile din corp – „mă doare burtica”, „mă strânge aici”).
Stimularea bilaterală se va face în cazul acestora utilizându-se degetare cu animale de pluş
sau păpuşi, clowni, în funcţie de creativitatea terapeutului, de vârsta copilului şi de
preferinţele acestuia din urmă.
Eficienţa acestei metode este evidentă atât în cazul traumelor minore (care de cele
mai multe ori trec aproape neobservate, disconfortul corelat fiind evitat, reprimat sau
negat, dar constituind sursa emoţiilor şi comportamentelor disfuncţionale de mai târziu,
inoportunând integrarea socială sau armonia cotidiană individuală – exemplu, o traumă
minoră poate fi reprezentată de cuvintele depreciative ale învăţătoarei: „nu eşti în stare să
rezolvi nici măcar cea mai simplă problemă”) cât şi în cazul celor majore: violenţe fizice,
emoţionale, verbale, abuzuri sexuale, accidente grave, decese şi boli, catastrofe naturale,
războaie, atentate, incendii. Există o povestire zen care ar putea nuanţa relativitatea

97
clasificării evenimentelor în pure situaţii stresante sau traume minore. Protagonistul
acesteia este un broscoi tânăr şi frumos, de doi ani, adică adolescent „un mic amfibian de
o frumoasă culoare verde, cu piele uşor granuloasă...” 65 Broscoiul se bucură de aprecierile
familiei sale iubitoare, este lăudat pentru frumuseţea sa, părinţii săi nu irosesc niciun
moment pentru a-şi arăta mândria de a avea un asemenea fiu. Broscoiul cel tânăr se
hotărăşte într-o seară de vară să iasă la plimbare prin împrejurimi, să se bucure de noaptea
calmă. Este foarte mândru de el şi merge ţanţoş, cu deplină încredere. Însă îi iese în cale
o fetiţă, care, sinceră, aşa cum sunt toţi copiii, strigă „– O! Ce oroare, un broscoi!” 66, fiind
completată de mamă, care remarcă dezgustată urâţenia broscoiului şi, împingându-l cu
piciorul, se miră şi de josnicia sa. Broscoiul se sperie şi se acoperă de urină protectoare,
dar e lesne de înţeles că din momentul acela încrederea sa în sine începe să fie
zdruncinată. Povestirea are implicaţii profunde în privinţa relativităţii percepţiei... lipseşte
continuarea şi, cu siguranţă broscoiul ar putea alege să se îndoiască de aprecierile
parentale, să trăiască evenimentul ca pe o traumă minoră cu grave consecinţe asupra
stimei de sine, sau, dimpotrivă, ar putea considera că fetiţa şi mama ei se înşală, sunt
răuvoitoare şi, chiar dacă este nedrept, fiinţa sa profundă nu are nicio legătură cu
etichetele care i-au fost puse (broscoiul pare a beneficia în familia sa de origine mai
degrabă de un ataşament securizant).67
Temă de meditaţie

Dacă ai avea posibilitatea să interpretezi un rol într-o reprezentare teatrală a

acestei povestiri, care ar fi alegerea ta? Ai alege să fii broscoiul sau mai degrabă fetiţa
sau poate mama ei? Prin ce gesturi/mimică ai nuanţa interpretarea? Cum ar fi ulterior
să schimbi perspectiva şi să încerci să vezi şi cum e să fii în pielea celorlalte
personaje?Ce gânduri, senzaţii, sentimente, fantasme se asociază fiecărui rol?Ai
dificultăţi în a te imagina într-un rol anume? De exemplu, nu îţi place şi nu ai putea
sub nicio formă să fii sau să te comporţi ca un broscoi? Ce îţi imaginezi că s-ar
întâmpla dacă ai fi văzut în calitate de broscoi? Tu cum alegi să percepi lumea în care
trăieşti? Prin ce tip de lentile? Prin lentilele broscoiului, ale fetiţei sau ale mamei ei?
Sau poate prin toate, dar în ce tip de circumstanţe?
Vestea bună sau proastă( depinde ce vrei să alegi să percepi) e că dacă vrei să
fii psihoterapeut şi nu unul care ajute la pseudovindecarea pacientului său, fişa
postului include: perspectiva- broscoi, perspectiva- mamă, perspectiva- fetiţă şi în
acelaşi timp observatorul celor trei perspective, fără să te identifici cu vreunul dintre
cele trei roluri.
.

65
Brunel, Henri, Cele mai frumoase povestiri zen, Bucureşti, Editura Pro Editură şi Tipografie
S.R.L., 2005, p.174.
66
Idem
67
Idem

98
 Termenul traumă, provenit din limba greacă, a cărui semnificaţie în limba de
origine era de rană, este utilizat actual fie cu sensul de vătămare fizică rezultată din
impactul direct cu o forţă externă, fie face referire la o rănire de factură psihologică,
urmare a unui abuz emoţional extrem68. Potrivit observaţiei lui Franz Ruppert, despre
rănirea psihologică se poate vorbi doar în contextul în care procese precum percepţiile,
sentimentele, gândurile, memoria sau imaginaţia sunt perturbate, funcţionează anormal
sau limitat, cum ar fi de exemplu în cazul repetiţiei obsesive a imaginilor vizuale,
olfactive sau auditive legate de un anumit eveniment trecut, sau starea de alertă continuă
şi senzaţia de pericol iminent, care determină pe un individ să sară din pat şi să transpire
de anxietate la cel mai mic zgomot.69 Clasificarea traumelor în minore sau majore
comportă gradul de relativitate pe care îl presupune întâlnirea dintre evenimentul stresor,
caracteristicile situaţiei potenţial traumatizante şi strategiile de coping ale individului,
adică mecanismele de adaptare şi integrare eficientă, reprocesare a evenimentului. Numai
în cazul în care este experimentată neputinţa apoteotică şi individul se simte complet
înghiţit de teroare, adică nu poate gestiona sub nicio formă evenimentul într-un mod
funcţional (reacţiile sale fiind de îngheţ, fugă sau atac instinctiv şi răsărind din
profunzimile creierului arhaic, din amigdală -sediul emoţiilor ancestrale ce transgresează
neocortexul şi raţiunea acestuia) se poate vorbi despre o traumă majoră. Consecinţele
experimentării unui eveniment traumatic major pot afecta încrederea şi siguranţa
individului într-o asemenea măsură încât să se schimbe radical atât percepţia de sine în
sensul senzaţiei de a fi nepuntincios, vulnerabil, slab, cât şi modul în care este văzută
lumea- care devine ameninţătoare, nesigură, duşmănoasă.
Traumele au fost clasificate de către Leonore Terr în funcţie de durata expunerii, în
traume de tip 1, rezultate ale unor evenimente neaşteptate, bruşte, caracterizate prin
pericol acut de moarte- de exemplu, un accident de maşină şi traume de tip 2, care sunt
urmarea unor situaţii stresante persistente ce depăşesc individul şi se asociază cu
neputinţa, slabiciunea, disperarea (precum expunerea constantă a unui copil la abuzurile
verbale şi fizice ale unui părinte autoritar, critic).70
Echipele EMDR (EMDRIA din Statele Unite şi EMDR Europa) sunt implicate în
numeroase proiecte umanitare de intervenţie în situaţii de expunere la catastrofe naturale
68
Reber, Arthur S.;. Reber, Emily S. Dictionary of Psychology, London, Third edition, Penguin
Books, 2001, p.764.
69
Ruppert, Franz, Trauma, Bonding&Family Constellations, United Kingdom, Green Balloon
Publishing, 2008, p.75.
70
Terr, Leonore apud Ruppert, Franz, Trauma, Bonding&Family Constellations, United Kingdom, Green
Balloon Publishing, 2008, p.77.

99
sau războaie.71 Metoda se adresează tuturor categoriilor de persoane şi de vârste. Ceea ce
este interesant este faptul că prin protocolul specific al acestei metode structuri
inconştiente dezadaptative se dezvăluie şi luminează rădăcinile unor tulburări precum
depresia, adicţiile, bulimia, anorexia, atacurile de panică, fobiile.
Prin legătura pe care o restabileşte între emisfera cerebrală dreapta şi emisfera
cerebrală stângă (legătură inexistentă la momentul traumei, cortexul prefrontal fiind
blocat, doar creierul limbic fiind activat), prin corelarea constantă trecut–prezent (în
momentul în care clientul urmăreşte degetele terapeutului) se păstrează contactul cu
„acum şi aici”, evitându-se afundarea completă în cazanul amintirii perturbante, clientul e
cu un pas în „atunci şi acolo” şi cu altul în „aici şi acum”. După cum remarca şi David
Servan – Schreiber (fost preşedinte HAP France şi unul dintre formatorii EMDR acreditaţi
de EMDR Europa, supravieţuitor vreme de aproximativ 20 de ani al unei forme de cancer
pe creier extrem de agresive cu pronostic de deces rapid, invalidat printr-un stil de viaţă ce
devine exemplar, model de igienă nu numai emoţională, mentală, dar şi alimentară)
„mişcările oculare sau alte forme de stimulare care captează atenţia – îi ajută pe pacienţi
să rămână concentraţi asupra prezentului în timp ce retrăiesc emoţiile care aparţin
trecutului.”72

David Servan-Schreiber (1961-2011), membru fondator al organizaţiei

Medicilor fără frontiere, neuropsihiatru, fost preşedinte al Hap, Franţa, a descoperit întâmplător la vârsta de
31 de ani o tumoare malignă extrem de agresivă, în formă avansată, în momentul în care s-a oferit să
înlocuiască un student absent de la un experiment de scanare cerebrală. Descoperirile sale în urma
confruntării constante cu moartea sunt împărtăşite în cartea Anticancer.73

Această stare duală a atenţiei ar sta la baza reorganizării amintirilor traumatizante

în creier. Astfel, terapia EMDR contribuie la declanşarea procesului natural de vindecare
şi retratare a informaţiei stocate disfuncţional şi asta indiferent de timpul care a trecut de
la momentul traumatismului. Este deblocată astfel toată energia conţinută de traumă şi se

71
http://www.emdr.com/.
72
Servan-Schreiber, David, Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente şi fără psihanaliză,
Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2007, p. 115.
73
Cartea a fost tradusă la Editura Elena Francisc Publishing, 2008.

100
facilitează accesul clientului la senzaţia de recuperare a unor părţi semnificative din sine,
iar această redescoperire a ceea ce părea pierdut creează sentimentul de a fi plin, întreg
din nou. Una dintre povestirile pentru vindecare şi creştere, aparţinând psihosociologului
francez Jacques Salomé dezvăluie metaforic legătura subtilă dintre trăirea fericirii şi
setimentul de a fi întreg. Personajul principal al acestei povestiri este „o mică fericire, care
se numea Clito. Era foarte timidă, adeseori speriată încercând să se afirme, să iasă din
umbra aşteptării.”74 Clito avea multe dorinţe de viaţă şi îşi dorea să reuşească, însă toate
acestea erau dublate de un număr considerabil de frici, fundamentate pe rănile şi eşecurile
de până atunci. „Neînţelegerea provenea din faptul că încerca să înlăture acel munte doar
prin mintea ei. Încă nu ştia că fericirea nu se caută cu mintea, ci cu emoţiile, cu
sentimentele şi mai ales cu surprizele neprevăzutului, însoţite de multă încredere.”75 Clito
se îndoia chiar că ar fi altceva decât aceste temeri şi vulnerabilităţi personale. Se identifica
şi se reducea la acestea. Nu ştia că fiinţa ei profundă reprezintă mult mai mult decât atât.
Pur şi simplu nu putea să vadă dincolo de acest munte de griji şi frici şi să simtă prezenţa
dublului ei, care era „ mai deschis şi mai liber. Era nerăbdător şi agitat. Era în stare să-şi
asume orice risc pentru a găsi plăcerea. Însă dorinţa lui secretă era de a o întâlni pe Clito
şi de a forma o singură fiinţă. De a regăsi o unitate pierdută, de a se regăsi întregit.” 76
Concluzia scriitorului este tulburătoare în simplitatea şi profunzimea ei: „Poate în acest
lucru constă fericirea, în a te simţi întreg.”77

Temă de meditaţie
Dacă te percepi pe tine ca fiind mai întreg decât alţii, există cel puţin
două variante de interpretare şi cred că nu sunt în favoarea ta ca viitor psiholog
(vezi ceea ce arată că e o problemă e tocmai comparaţia- „mai întreg
decât”...pentru că uneori un individ se pricepe de minune să observe păduchii din
capul altuia tocmai pentru că ai săi au învăţat să mişune discret, pe vârfuri, adică
s-au supraadaptat. Şi atunci ar fi recomandabilă o doză serioasă de modestie care
să echilibreze aroganţa ce şi-a scos capul de omidă din coconul de mătase (ai
putea să-ţi simbolizezi şi modestia şi aroganţa prin doua obiecte pe care să le porţi
cu tine). Senzaţia de a fi întreg se simte, că de aceea e senzaţie, nu se
interpretează, mentalizează, raţionalizeză. Dar tu care citeşti eşti întreg, nu mai
întreg decât alţii, prin urmare nu ai păduchi...

74
Salomé, Jacques, Poveşti pentru a ne vindeca, Poveşti pentru a creşte, Bucureşti, Editura Ascendent,
2007, p. 127.
75
Idem
76
Idem
77
Idem

101
 E.M.D.R-ul asigură poate mai mult ca alte metode un acces rapid la senzaţia de a
redeveni întreg în situaţii existenţiale extreme, de criză majoră, fiind recunoscută la nivel
mondial de comunitatea ştiinţifică mai ales pentru eficienţa ei în cazul tratării stresului
posttraumatic. Înalta Autoritate de Sănătate (HAS) care validează îngrijirile medicale încă
din iunie 2007 recomandă oficial abordarea EMDR alături de terapiile cognitiv–
comportamentale în tratarea stărilor de stres posttraumatic.

3.1.2. Procesul EMDR şi relaţia terapeutică. Limite de aplicare

Ca şi în cazul oricărei alte forme de psihoterapie, retratarea informaţiei

traumatizante prin stimulările bilaterale (oculare, auditive sau tactile) nu este
recomandată înaintea realizării unei alianţe terapeutice solide. Absenţa unei minime
pregătiri înainte de declanşarea procesului de desensibilizare comportă riscuri. Fără o
relaţie terapeutică stabilă şi de încredere în practicianul EMDR clientul poate să încerce să
intervină în proces şi să-i împiedice derularea. Valorificarea transferului poate facilita
astfel ataşamentul reparatoriu şi poate sta la baza unei alianţe terapeutice eficiente. Mai
mult decât atât, protocolul acestei metode este în aşa fel gândit încât să încurajeze atât
flexibilitatea cât şi limitele clare, ferme. Terapeutului i se cere să fie directiv şi structurat
şi, în acelaşi timp, senzitiv şi hrănitor, conţinător (nu intervine în momentul în care
clientul împărtăşeşte experienţa trăită în timpul stimulărilor bilaterale). 78 Siguranţa,
încrederea în terapeut nu poate decât să ajute clientul să-şi acceseze resursele conştiente şi
inconştiente, creându-se astfel o bază sigură pentru vindecare. Uneori poate fi nevoie şi de
mai mult de 6 luni sau un an pentru ca terapeutul să înceapă să aplice tehnicile specifice
acestei metode. Ritmul depinde de modul în care se creează şi se desfăşoară relaţia
terapeutică. În contextul în care aceasta nu este stabilă, aplicarea metodei poate să nu aibă
eficienţa scontată. Este adevărat însă că protocolul şi încrederea în metodă şi în terapeut
pot focaliza atenţia clientului înspre vindecarea iminentă şi astfel, problemele sau
simptomele să pară a fi suspendate. Este ca un fel de acoladă între simptome şi
comportamente disfuncţionale şi atitudini adaptative. Mai mult decât atât, încrederea în
terapeut şi în proces îi permite clientului să fantasmeze în legătură cu un rezultat pozitiv,
ducând în mod paradoxal chiar la manifestarea acestuia. Viziunea încrezătoare a
terapeutului în vindecarea clientului său, fără false aşteptări, poate favoriza suspensia

78
Kitchur, Maureen, The strategic developmental model for EMDR în EMDR solutions, New York,
Robin Shapiro ed., w. W. Norton & Company, inc., 2005, p.12.

102
credinţelor dezadaptative ale clientului şi constituie baza pentru schimbare.79 În cazul
absenţei unui ataşament securizant în copilărie, structurile cortical şi limbic ale creierului
nu sunt dezvoltate la nivel optim; amigdala şi hipocampul nu funcţionează corespunzător.
Din fericire, creierul se caracterizează prin plasticitate şi este capabil de reorganizare
funcţională chiar în decursul a câţiva ani, luni sau săptămâni, după cum remarcă R.
Joseph80. Doar în cazuri cu totul şi cu totul excepţionale de catastrofe naturale sau
condiţii de război echipele EMDR vor aplica tratamentul în absenţa unei relaţii terapeutice
solide (vezi intervenţiile echipelor EMDR din Haiti pentru a ajuta cadrele medicale şi
politice să se restabilească emoţional pentru a putea acorda ajutor la rândul lor victimelor
– aproape că nu exista familie care să nu aibă cel puţin o pierdere- şi în cazul în care de
echilibrul acestora depindea şi primul ajutor acordat celorlalţi, contribuţia esenţială a
Medicilor fără Frontiere, împreună cu practicienii EMDR, a vizat aceste grupuri ţintă).
Se recomandă prudenţă în aplicarea metodei în cazul tulburărilor disociative
(aplicarea unui test de scorare a nivelului de disociere este indispensabilă). În cazul
nerespectării acestei cerinţe, practicianul debutant poate agăţa prin proces un episod
psihotic.

3.1.3. EMDR şi tulburarea de stres posttraumatic

Conform DSM IV, tulburarea de stres posttraumatic apare ca urmare a expunerii

individului la un eveniment stresor puternic în care persoana a experimentat direct sau a
trecut printr-un eveniment ,,eveniment comportând moartea efectivă sau ameninţarea cu
moartea, ori o vătămare serioasă sau o ameninţare a integrităţii corporale proprii; faptul de
a fi martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii
corporale a altei persoane; a afla despre moartea violentă sau inopinată, despre vătămarea
serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al
familiei sau de un alt asociat apropiat”.81 Cu alte cuvinte, prin traumă se poate înţelege
atât vătămare corporală fizică, cât şi vătămare emoţională. De obicei, o violenţă fizică
(traumă corporală) este însoţită de o traumă emoţională. Cu toate acestea, reacţiile ce
urmează expunerii la violenţe extreme, catastrofe diferă, fapt remarcat şi de Boris

79
Ibidem p.13.
80
R. Joseph apud Kitchur, Maureen, The strategic developmental model for EMDR în EMDR
solutions, New York, Robin Shapiro ed., w. W. Norton & Company, inc., 2005, p.13.
81
DSM IV-TR 2000, Manual de diagnostic şi statistica tulburărilor mentale, Editura Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, 2003, p. 463.

103
Cyrulnik în cartea sa ,,O minunată nefericire” 82 atunci când remarcă gama variată de
reacţii ale copiilor la acelaşi tip de agresiune. Exemplul pe care îl dă al celor 3 copii
arestaţi împreună cu mama lor în acelaşi lagăr este sugestiv. Răspunsul emoţional al
fiecăruia dintre ei în momentul separării de mamă este diferit. Albert, în vârstă de 10 ani,
ia decizia de a se descurca singur, indiferent de dificultăţi şi de a oferi sprijin şi celor doi
fraţi. Eduard, deşi cel mai mare dintre fraţi, experimentează angoasă maximă şi disperare.
El pare a fi înghiţit de absenţa mamei şi de golul rămas în viaţa lui. Rose simte furie faţă
de mamă pe care o acuză pentru faptul că i-a părăsit. Rezilienţa în cazul micului Albert
este surprinzătoare, el învaţă să interpreteze agresiunile la care este supus în aşa fel încât
să-şi acceseze resursele supravieţuirii (şirul abuzurilor la care este supus nu se opreşte la
experienţa din lagăr): ,,acest tip de gândire contextuală, concluzionează autorul, (prin care
Albert îşi oferă lui însuşi suport emoţional şi se încurajează) pune în lumină misterul
inegalităţii traumatismelor.“83
Prin urmare, o criză existenţială majoră nu implică întotdeauna apariţia de
simptome patologice, în sensul că unele fiinţe umane au o capacitate uimitoare de
integrare şi interpretare a evenimentului strsor în sensul activării unor resurse nebănuite.84
În cazul unor catastrofe naturale (cutremure, inundaţii, uragane etc.) sau a unor
situaţii de terorism, război sau dezastre tehnice specifice lumii moderne precum
accidentul aviatic, explozia unei centrale nucleare etc., este recomandată o intervenţie
psihoemoţională cât mai rapidă aplicată supravieţuitorilor. Reacţia acută de stres, absolut
firească, care nu dispare după câteva zile de la incident, poate să ducă, netratată, la
instalarea tulburării de stres posttraumatic.
Există trei reacţii care dezvăluie expunerea la o traumă majoră: îngheţarea, lupta
sau fuga. Frica paralizantă, neputinţa sau oroarea pot fi corelate cu absenţa procesării
adaptative a informaţiei şi a corelaţiei între cele două emisfere cerebrale. Cel diagnosticat
cu tulburare de stres posttraumatic pare a fi captiv în propria sa reţea neuronală
scurtcircuitată, care poate readuce constant flashbackuri (frânturi ale situaţiei traumatice
sub formă de imagini, sunete, atingeri/lovituri). El pare a trăi în prezentul continuu al
traumei care se repetă şi ajunge să se comporte ca şi cum evenimentul ar fi repus în act în
termeni halucinatorii. Chiar şi în stare de vis, trauma perturbă individul care devine
victimă a unui coşmar repetitiv zi şi noapte. Pot fi retrăite doar anumite aspecte ale

82
Cyrulnik, Boris, O minunată nefericire, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2006.
83
Cyrulnik, Boris, O minunată nefericire, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2006, p.51.
84
Vezi DSM IV pentru criteriile de diagnostic ale stresului posttraumatic, pp. 467-468.

104
evenimentului traumatizant sau refăcută întreaga scenă. În termen de comportament,
consecinţele sunt evidente în sensul evitării tuturor elementelor care ar putea aminti de
traumă, a activităţilor, gândurilor, stărilor sau, la extrema opusă, senzaţia de a fi separat de
oameni, lume, de detaşare emoţională extremă faţă de ceilalţi.
Planul de tratament al acestei metode cuprinde opt faze strict, complex, eficient
structurate. La început, practicianul EMDR va aplica protocolul întocmai, fară cea mai
mică abatere, chiar cu preţul creativităţii şi viziunii personale. După parcurgerea nivelului
1, supervizorul va fi foarte atent la parcurgerea exactă, strictă a etapelor metodei şi cum
validarea nivelului 1 presupune prezentarea unei secvenţe filmate de intervenţie
psihoterapeutică, concomitent cu rezumatul a cel puţin 15 şedinţe, orice abatere de la
protocol sau aplicare inadecvată devine evidentă (sunt asigurate astfel profesionalismul şi
aplicarea corectă- o bază indispensabilă a reuşitei intervenţiei psihoterapeutice; abia după
aplicarea de sute de ori a protocolului standard pot fi integrate şi elementele specifice
viziunii psihoterapeutice individuale, eventual dezvoltarea unui protocol specific adaptat
unui anumit grup - cum şi există de altfel în momentul de faţă la nivelul comunităţii
EMDR). Psihoterapeutului i se cere în cazul nerespectării să repete validarea ulterior. Cu
alte cuvinte, nu se face rabat de la calitate, începând chiar de la solicitarea formării printr-
un dosar ce va fi analizat de o comisie internaţională.
Protocolul EMDR (ce include opt etape/faze) urmăreşte ca şi în alte metode de
psihoterapie realizarea fişei istoriei pacientului, însă centrată asupra unei probleme
(simptom) actual care îl deranjează pe pacient, de exemplu pacientul ar putea fi interesat
să abordeze dificulatea de a vorbi în public ( deoarece jobul prezent presupune susţinerea
unor prezentări de specialitate în faţa unui public restrâns avizat). Cu ajutorul
psihoterapeutului vor fi identificate situaţiile care activează starea de discomfort (trigger-
ii), incidentul cel mai greu tolerabil asociat problemei, imaginea care are impactul cel mai
puternic asupra clientului (de exemplu mulţimea de ochi aţintiţi asupra lui, pot fi şi sunete,
senzaţii corporale). Imaginea cel mai dificil de gestionat, identificarea convingerii
negative, disfuncţionale asociate (poate fi ,,Nu sunt destul de bun”) şi a alternativei ei
pozitive, adaptative (de exemplu- Sunt în regulă aşa cum sunt) sunt elemente de structură
ale unui protocol EMDR .
Retratarea evenimentelor trecute asociate şi a situaţiei sursă, când informaţia a fost
stocată necorespunzător se realizează cu ajutorul stimulărilor bilaterale. În cazul în care
memoria clientului întâmpină dificultăţi la reactualizare, se recurge la tehnici care
favorizează recuperarea amintirilor ce par a fi inaccesibile prin amnezie. Identificarea

105
situaţiei sursă, care poate data din prima copilărie, reprezintă punctul cheie al fişei de
intervenţie. Uneori retratarea evenimentului sursă poate să dezactiveze toate celelalte
informaţii stocate necorespunzător legate de evenimente asemănătoare. Demersul EMDR
include şi indicaţii precise cu privire la modul în care ar putea fi programată reuşita într-o
situaţie viitoare asemănătoare celei pentru care clientul s-a prezentat la terapie, pornind de
la modul în care i-ar plăcea să se comporte.
Presupunând că relaţia terapeutică decurge firesc, favorizând încrederea în
accesarea resurselor vindecării, terapeutul va fi atent la scalarea nivelului de disociere
care dacă depăşeşte pragul critic va fi nevoie de un protocol complex, specific pentru
cazurile de tulburări cu risc psihotic. Cu cât nivelul traumei ce se cere a fi reprocesată este
mai mare cu atât psihoterapeutul va acorda o atenţie deosebită stabilizării clientului şi
instalării de resurse. Ele vor reprezenta punctul de spijin în momentul în care clientul va fi
activat (în sensul retrăirii secvenţelor evenimentului traumatic), mai ales în cazul
şedinţelor neîncheiate. Există tehnici specifice de relaxare şi sugestie care vor fi însuşite
de client. Cum activarea corporală în decursul unei şedinţe poate fi puternică, pentru a
diminua discomfortul resimţit între şedinţele EMDR, clientul va recurge la utilizarea
setului de tehnici de relaxare pe care le deprinde cu psihoterapeutul. Pe de altă parte,
atenţia deosebită acordată acestor tehnici se asociază de obicei cu investirea terapeutului
cu încredere şi siguranţă. Se poate întâmpla ca în cazul unor simptome anxioase sporite,
să fie nevoie ca terapeutul să acorde mai multe şedinţe însuşirii acestor tehnici şi integrării
agitaţiei psihomotorii sau mişcării în planul de relaxare. Însă această etapă este esenţială şi
intim legată de deschiderea de mai târziu a clientului. A trece facil peste ea implică riscuri
crescute. Este stabilită şi distanţa optimă dintre terapeut şi client pentru realizarea
stimulărilor şi tipul de mişcări tolerate sau percepute confortabil, ritmul mişcărilor
(stimulări bilaterale oculare, stimulări auditive alternative stânga-dreapta sau stimulări
tactile bilaterale, adică tapotări-atingeri alternative stânga-dreapta). Astfel clientul este
integrat în proces şi devine parte activă în propria vindecare.
Pregătirea presupune ca etapă şi lectura de către terapeut a instrucţiunilor specifice
(în vederea asigurării fluidităţii procesului i se cere clientului să permită materialului
inconştient să iasă la suprafaţă fără să intervină asupra lui prin analiză, interpretare sau
selecţie); se acordă o atenţie deosebită faptului că procesul poate fi întrerupt de către
client atunci când nivelul de discomfort depăşeşte pragul suportabilităţii (în cazul unei
activări corporale mari sau a unui nivel de stres considerabil se aminteşte clientului că
poate recurge la tehnicile de relaxare însuşite). E de la sine înţeles că retrăirea

106
evenimentelor traumatice se asociază iniţial cu o intensificare a simptomelor (mai ales în
cazul şedinţelor neîncheiate) şi abia ulterior se ajunge la extincţie.
Procesul desensibilizării propriu-zise presupune stimularea bilaterală prin mişcări
oculare (mişcări ale degetelor terapeutului de la stânga la dreapta pe care ochii clientului
le urmează) sau auditive sau tactile stânga-dreapta. Psihoterapeutul este deosebit de atent
la mimica facială şi la gesturile clientului şi nu intervine în proces, îl lasă să se desfăşoare.
Pasivitatea clientului, în sensul nonintervenţiei asupra materialului ce iese la suprafaţă sau
asupra senzaţiilor corporale facilitează vindecarea, dar reprezintă şi una dintre dificultăţile
ce pot fi întâmpinate în proces. Clientului i se solicită să pună în comun ce simte, trăieşte
în urma stimulărilor. Este menţinut contactul clientului cu prezentul, acesta fiind încurajat
să lase procesul de tratare a informaţiei să se deruleze în continuare. Modul în care fiecare
client trăieşte procesul este diferit: în cazul unora dezactivarea se realizează mai mult la
nivel corporal, în cazul altora vindecarea presupune flash-uri de imagini şi sunete, unele
ce par a nu avea legătură între ele, sau care au fost asociate surprinzător de către creierul
clientului. În cazul în care privirea ochilor clientului devine fixă şi acesta din urmă are
dificultăţi în a urmări degetele terapeutului, acesta din urmă va depista dacă este vorba
despre oboseala ochilor (mai ales dacă este asociată şi lăcrimarea şi atunci va schimba
tipul de stimulare) sau despre alunecarea completă a clientului în amintire şi pierderea
legăturii cu „aici şi acum”. Reprocesarea informaţiei stocate disfuncţional se relevă în
momentul în care clientul începe să experimenteze senzaţii de calm, relaxare, împăcare.
De obicei în momentul în care clientul începe să experimenteze emoţii pozitive are loc şi
o schimbare în modul de percepţie a imaginii iniţiale (care se îndepărtează, dispare, se
luminează, se micşorează în funcţie de particularităţile fiecărui client). Terapeutul va avea
în vedere faptul că dezactivarea completă este însoţită de o dispariţie totală a senzaţiilor
neplăcute din corp.
Închiderea procesului tratării unei secvenţe sau a unei traume unice are în vedere
asigurarea stabilităţii clientului, căruia i se reaminteşte de tehnicile de relaxare. Visele,
ideile, gândurile recurente ale clientului dintre şedinţe, asocierile post-intervenţie vor fi
abordate în cadrul terapiei, la fel ca şi schimbările în plan relaţional pe care
desensibilizarea şi reprocesarea traumatică le antrenează. Se procedează asemănător
pentru fiecare eveniment din fişa istoriei personale a pacientului, ţinând cont de
obiectivele terapiei.
După cum se observă, EMDR are o structură clară, complexă, care nu poate decât
să ofere siguranţă clientului, încredere în procesul terapeutic.

107
 3.1.4. EMDR - exemplu de intervenţie85

În urma deciziei luate împreună cu psihoterapeuta ei, o clientă în vârstă de 24 de

ani, care se află în terapie cognitiv-comportamentală de 4 luni recurge la retratarea
informaţiei şi reprocesarea traumatică a decesului unei prietene din copilărie. Senzaţia de
apatie şi lipsă de energie sunt atât simptomele care stau la baza hotărârii clientei de a
începe terapia, cât şi urmările fireşti ale experienţei de pierdere. Cum relaţia terapeutică
este deosebit de importantă înaintea unei intervenţii EMDR, psihoterapeutul nu recurge
prematur la aplicarea acestei metode, ci aşteaptă momentul în care clienta se simte în
siguranţă şi are încredere în proces (alianţa terapeutică este sedimentată si relaţia este una
stabilă).
Clientei i se explică protocolul EMDR şi i se cere să redea cât mai clar posibil ceea
ce îi apare în minte în timpul procesului, fără să încerce să judece sau să interpreteze
imaginile, senzaţiile, trăirile pe care le are. Îi reaminteşte că are un loc sigur şi stabileşte
cu ea un semnal de stop, în cazul în care procesul ar activa corpul într-un mod prea
disconfortant.
Terapeuta: ,,Care este imaginea care reprezintă partea cea mai rea a acestui
incident?”
Clienta: ,,Era cu o săptămână înainte să moară şi eram la Braşov şi am aflat de la o
prietenă că nu se simte deloc bine şi că starea ei s-a înrăutăţit simţitor. Vroiam să ne
ducem mai mulţi prieteni să o vedem peste câteva zile însă, am aflat că era foarte posibil
să nu mai reziste până atunci...Ne-am dus a doua zi de dimineaţă şi am aşteptat până seara
să o vedem...Aşteptarea a fost groaznică, dar mai rea era ideea că o voi vedea pentru că nu
ştiam cum o să reacţionez. Imaginea cea mai dificilă a fost cea în care am stat lângă patul
ei cu prietenul meu si i-am văzut corpul slăbit şi faţa ei ce a rămas atât de frumoasă, cu
pielea arsă de la radiaţii.”
Terapeuta: ,,Prin urmare, ce a fost mai dificil de gestionat, ce anume te-a impactat
mai mult? Chipul ei, corpul ei slăbit sau faptul ca nu te puteai abţine să plângi?”
Clienta: ,,Chipul ei....mi-a arătat unghiile pe care i le-a făcut o tipă...unghiile ei
erau căzute de la atâtea radiaţii...avea mâna atât de slabă...nu am putut să spun...cred că
aspectul mâinilor şi faţa m-au impactat cel mai tare.”

85
Cu acordul clientei, intervenţie psihoterapeutică aparţinând practicianului E.M.D.R în supervizare
Alexandrina-Carmen Ene. Intervenţia este reprodusă secvenţial.

108
 Este identificată convingerea negativă asociată imaginii – sunt o persoană slabă, şi
alternativa ei pozitivă – sunt o persoană puternică, intensitatea la care este resimţită cea
din urmă fiind scalată la nivelul 2. Emoţiile pe care le resimte clienta la rememorarea
situaţiei sunt de „tristeţe...mânie...frică...revoltă, neputinţă.” Perturbarea emoţională
asociată acestui eveniment este resimţită alert, fiind scalată la nivelul 8 de disturbare
(nivelul maxim fiind de 10).
Terapeuta: ,,Unde simţi asta în corpul tău?”
Clienta: ,,Simt înţepături în gât şi ochi...fiori pe şira spinării care coboară de sus în
jos spre picioare cât şi tensiuni în ceafă.”
Terapeuta: ,,Aş vrea să aduci în minte această imagine şi acele cuvinte - ,,sunt o
persoană slabă, să observi unde le simţi în corpul tău şi să-mi urmăreşti degetele.”
Terapeuta începe procesul desensibilizării traumatice prin mişcări oculare de la
stânga la dreapta. Reprocesarea are loc mult la nivel corporal, clienta făcând referire la
senzaţii de genul: înţepături şi pulsaţii în zona gâtului urmate de usturime, lăcrimat,
greutate, presiune în zona umerilor, zvâcniri ale braţelor, ţiuit al urechii stângi etc. care
interferează cu imagini – amintiri din relaţia cu mama.
Cum şedinţa se apropie de final, terapeuta îi propune clientei să continue procesul
EMDR în sesiunea următoare, recomandându-i să treacă în jurnal, în continuare gândurile,
visele şi amintirile care urmează şedinţei deoarece reprocesarea continuă de cele mai
multe ori şi după şedinţă. În cazul în care va întâmpina dificultăţi, clientei i se sugerează
să folosească tehnicile de relaxare însuşite.
În şedinţa următoare clienta pune în comun gândurile, trăirile, experienţele ce au
urmat reprocesării traumatice din săptămâna precedentă. Mărturiseşte că a avut uneori
dificultăţi legate de somn deoarece i-au revenit în memorie foarte multe amintiri din
copilărie în care au existat neînţelegeri cu prietena ei. Ca şi copil s-a simţit nedreptăţită,
apreciind uneori remarcile Andreei ca fiind răutăcioase. Se conectează totuşi la un
sentiment de vină: ,,din perspectiva morţii, discuţiile acelea, neînţelegerile şi certurile
noastre de copii par nişte fleacuri. Între noi au rămas multe lucruri nespuse.”
A recurs într-o seară la tehnicile de relaxare pentru că a simţit că i se accelerează
pulsul ,,efectiv auzeam bătăile inimii în urechi”. După conectarea la resursele generate de
relaxare, clienta s-a liniştit şi a reuşit să adoarmă: ,,mi-am dat seama că face parte din
proces şi că e firesc să îmi revină în minte amintiri legate de lucruri încă nerezolvate”.
Concomitent cu asta, deşi corpul ei este destul de activat şi puţin tensionat.
Şedinţa continuă cu partea a doua a reprocesării incidentului decesului prietenei
sale. La fel ca şi prima dată, senzaţiile corporale alternează cu imagini, amintiri din relaţia
cu mama: ,,un refuz de-al mamei de a-i vorbi pe la vârsta de 5 ani, imagine corelată cu

109
abandonul şi cu o intensă culpabilitate; o bătaie la fund cu palma tot din partea mamei la 2
ani, urmată de tăcerea acesteia, refuzul de a-i vorbi. Reprocesarea interferează şi cu
imagini legate de moartea străbunicii (când clienta era în clasa a şaptea) pe care a iubit-o
foarte tare şi de care s-a simţit foarte apropiată ca şi copil (străbunica obişnuia să stea cu
ei în jur de două săptămâni pe lună, dormind cu ea şi spunându-i poveşti).
În momentul în care clienta începe să aibă senzaţii plăcute la nivel corporal: ,,simt
căldură în braţe şi în piept”, terapeuta verifică nivelul perturbării şi continuă
desensibilizarea până în momentul în care disconfortul dispare complet şi este înlocuit cu
o stare de confort.
Ulterior terapeuta începe instalarea convingerii pozitive ,,sunt o fiinţă puternică”,
până în momentul în care aceasta ajunge să fie resimţită ca validă, complet adevărată.
Urmează verificarea senzaţiilor corporale.
Terapeuta: ,,Închide ochii şi păstrează în minte incidentul iniţial şi convingerea
,,sunt o fiinţă puternică”. Acum adu-ţi atenţia în diversele părţi ale corpului tău, începând
cu capul şi coborând. Dacă găseşti vreun loc tensionat, încordat, sau o senzaţie
neobişnuită te rog să îmi spui despre ele.”
Clienta împărtăşeşte senzaţii confortabile, de relaxare şi linişte, căldură în tot
corpul. Acestea sunt fixate, amplificate prin alte câteva serii de stimulare bilaterală prin
mişcări oculare.
Terapeuta: ,,Ai făcut o muncă excelentă astăzi, cum te simţi?”
Clienta: ,,Mă simt foarte relaxată şi vreau să mă întind. Îmi percep corpul foarte
uşor, ca şi cum m-aş fi debarasat de câteva kilograme.”
Terapeuta: ,,Ce alte gânduri pozitive sau insight-uri ai experimentat?”
Clienta: ,,Mă simt împăcată. Pentru mine a fost spectaculos să am în faţa ochilor
imaginea prietenei mele zâmbindu-mi, cu chipul liniştit, senin şi apoi senzaţia asta pe care
o am acum că viaţa merită trăită, că suntem toţi în trecere, nu există început sau final....e
ca şi cum, prin simptomele mele depresive am renunţat la a trăi şi acum îmi redescopăr,
încetul cu încetul unicitatea şi frumuseţea fiecărui moment în parte.”
Terapeuta îi sugerează clientei să îşi noteze în jurnal toate gândurile, emoţiile,
trăirile şi insight-urile.

3.2. Brainspotting sau identificarea ariei cerebrale de stocare a informaţiei

traumatice
3.2.1. Brainspotting- geneză, definiţie, aplicabilitate

Brainspotting (BSP) a fost descoperit în 2003 de David Grand, fiind un instrument

psihologic de reprocesare a amintirilor sau a situaţiilor traumatice. Valorifică şi accesează

110
resursele corpului, favorizând astfel un proces de vindecare emoţională, cu rezultate
eficiente şi asupra sănătăţii organice. Brainspot nu este doar un punct anume din creier
unde experienţa este stocată, ci o reţea care se va regăsi şi la nivel de senzaţii corporale.
Se asociază cu activarea creierului şi a părţii corporale corespondente. Este motivul pentru
care prin tehnica menţionată terapeutul îşi propune să îl ajute pe client să identifice aria
din creier în care a fost stocată amintirea traumatică, fiind atent în acelaşi timp şi la
activarea corpului, odată ce această arie a fost localizată. Brainspotting-ul reprezintă,
aşadar şi un instrument neurobiologic. Această metodă îl ajută pe terapeut să localizeze, să
proceseze şi să elibereze emoţiile clientului şi senzaţiile corporale corespondente.
Apelează la resursele naturale ale corpului de a se vindeca prin scanare de sine. Când un
brainspot este stimulat, creierul inconştient transmite semnale terapeutului, în sensul că
sursa problemei a fost găsită.

Dr. David Grand, psihoterapeut, scriitor, creator al instrumentului

brainspotting şi al sunetelor biolaterale, care facilitează depăşirea limitelor terapiilor axate numai pe
schimbul verbal

Brainspotting este şi un instrument psihoterapeutic modern ce poate fi integrat

oricărei metode de intervenţie consacrate, odată ce alianţa terapeutică devine stabilă.
Eficienţa acestui instrument depinde considerabil, ca şi în cazul procesului EMDR, de
încrederea, siguranţa pe care clientul o are în relaţie cu terapeutul său (efectul procesului
Brainspotting este indisolubil legat de accesarea unei stări de abandon din partea
clientului, căruia i se solicită să lase materialul inconştient sau amintirile însoţite de afecte
să iasă la suprafaţă fără să încerce să intervină asupra lor). Este un instrument de tratare a
informaţiei stocate disfuncţional la nivelul creierului, implicând si lucrul corporal
(psihosomatic). După cum se ştie, potrivit ultimelor descoperiri ştiinţifice, o amintire
traumatizantă se va regăsi stocată atât într-o zonă din creier (identificată cu ajutorul
brainspotter-ului pe o axă imaginară), cât şi la nivel corporal. Prin intermediul acestui
instrument clientul poate fi regresat până la momentul constituirii ataşamentului
disfuncţional sau al traumelor infantile. Prin faptul că psihoterapeutul intervine minimal
asupra procesului (lăsând vindecarea aproape să se deruleze de la sine), se transmite

111
implicit şi mesajul potrivit căruia, prin retrăire şi reprocesare într-un context securizant,
prin exprimarea ,,nespusului” rămas engramat corporal, corpul are capacitatea de
autovindecare. Psihoterapeutul nu-şi impune astfel propriul punct de vedere, sau
interpretările personale, ci doar oferă suport clientului pentru o înţelegere cât mai
profundă a ordonării tematice a amintirilor, a afectelor asociate acestora şi a modului în
care funcţionează psihicul său. Cei mai mulţi oameni care nu au trecut printr-un proces de
dezvoltare personală trăiesc într-un simulacru de prezent, care, de fapt, este o reiterare a
unor traume minore sau majore ale căror concluzii comportamentale, afective au fost
întărite, devenind obişnuinţe. Astfel, situaţiile prezente sunt percepute prin ochelarii
deformaţi ai convingerilor anterioare. Brainspotting-ul, ca şi EMDR-ul, favorizează
menţinerea contactului constant al clientului cu prezentul (prin intermediul brainspotter-
ului). Este evitată astfel cufundarea completă în amintirea traumatică.

3.2.2. Brainspotting-ul şi disocierea somatică

Ca şi în cazul metodei EMDR, eficienţa brainspotting-ului se dezvăluie exemplar

în cazul afecţiunilor care sunt asociate de senzaţia de separare a unor părţi ale corpului,
când organismul nu mai este privit şi resimţit ca întreg (splitare datorată unei percepţii
disfuncţionale ce urmează, de obicei, dar nu întotdeauna, unor traume ce nu au fost
însoţite de mecanisme de coping care să permită resemnificarea şi integrarea
evenimentului). De exemplu, după o expunere la un pericol real, individul poate să
perceapă anumite regiuni ale corpului ca amorţite sau străine, să aibă senzaţia derealizării
sau chiar să nu mai recunoască anumite porţiuni corporale ca fiind ale sale. Cu alte
cuvinte, dacă mai înainte, la descrierea tulburării de stres posttraumatic era evidenţiată
disocierea psihoemoţională, uneori aceasta este însoţită de o disociere somatică, de obicei
greu explicabilă (de exemplu, dacă un client vorbeşte despre incapacitatea de a-şi folosi
braţele pentru a munci şi nu există nicio explicaţie organică, este o adevărată probă de
profesionalism pentru psihoterapeut să identifice motivul disocierii fizice sau ce încearcă
să spună clientul prin braţele sale devenite disfuncţionale şi nu poate spune altfel, eventual
în cuvinte. Ce anume a fost stocat şi deplasat spre membre pentru a fi ţinut departe de
conştiinţă?).
Tulburările de acest gen, care pun la încercare şi răbdarea medicilor, până în
punctul în care sunt excluse ca posibilitate toate cauzele organice, sunt clasificate ca şi

112
isterie, conversie sau tulburări psihosomatice (conform DSM IV). Factorii care stau la
baza blocajului mental, emoţional şi energetic, deplasat spre un anumit organ ţintă, se află
într-o strânsă relaţionare cu experimentarea unui nivel înalt de stres.
Cu ajutorul practicianului în brainspotting, clientul care ar alege să lucreze asupra
acelei senzaţii de amorţeală din braţe (care ar pune sub semnul întrebării profesia – de
asistent manager), ar putea identifica aria cerebrală asociată acestei senzaţii şi ulterior alte
zone corporale activate prin asociere (de exemplu ar putea fi vorba despre o tensiune în
stomac şi o senzaţie de usturime în gât). Procesul ar aduce la lumină amintiri legate
tematic de comenzile creierului de a face braţele disfuncţionale. Cu alte cuvinte, printr-o
destructurare favorizată de retrăirea materialului reprimat, ar putea deveni posibilă
restructurarea şi reasocierea firească a percepţiei asupra elementelor corpului. De obicei,
braţele ce nu mai vor să răspundă cererii conştiente de funcţionabilitate ascund o revoltă
subtilă împotriva job-ului, a colegilor de serviciu sau personalului din conducere şi a
sarcinilor prevăzute de acesta (se va avea totuşi in vedere faptul că fiecare disociere
somatică este o carte de vizită individuală şi chiar dacă regiunea corporală afectată poate
oferi nişte repere, ele nu sunt generalizabile). Brainspotting-ul favorizează astfel
reexperimentarea senzaţiei de a fi întreg şi în coerenţă cu sine.

3.2.3. Brainspotting-ul – ştiinţa comunicării dintre două emisfere cerebrale

După cum remarcă Fredric Schiffer, ştiinţa creierului dual stabileşte rolul
emisferei cerebrale stângi, respectiv a emisferei cerebrale drepte din punctul de vedere al
funcţionării psihologice86.
De modul în care se realizează relaţia şi schimbul dintre cele două, depinde
echilibrul psihologic pe care un individ îl resimte sau nu. Pattern-urile arhaice, distructive,
emoţiile negative, blocante, toată simptomatologia suferinţei psihice omeneşti, de la
anxietate, depresie, până la tulburările psihotice, sunt urmare a unei emisfere tulburate sau
a unui schimb deficitar sau inexistent între cele două în momentul confruntării cu o
situaţie de criză sau cu un trigger ce actualizează o traumă. Brainspotting-ul face posibil
dialogul dintre cele două emisfere, permiţând ca fluxul întrerupt să-şi redobândească
fluenţa. Când schimbul dintre cele două emisfere nu este optim, subiectul poate avea
senzaţia de trecere de la o personalitate la alta, ca şi cum în interiorul său ar fi mai multe
86
Schiffer, F., Can the Different Cerebral Hemispheres Have Distinct Personalities? Evidence and
its implications for theory and treatement of PTSD and other disorders, Journal of Trauma and Dissociation,
No.1, 2000, pp.83-104.

113
fiinţe distincte. Metodele sau instrumentele care îşi propun să refacă circuitul dintre cele
două emisfere cerebrale acordă o atenţie deosebită hrănirii, îngrijirii şi reeducării minţii
emisferei celei mai tulburate pentru că, într-adevăr, este ca şi cum cele două emisfere ar
avea minţi diferite care pot fi într-o totală disjuncţie, luptă sau, dimpotrivă, în armonie,
complementaritate. Emisfera cea mai afectată corelează cu un comportament al
individului de parcă ar fi la vârsta şi momentul continuu al traumei, în imposibilitatea de a
se mişca şi de a fi mişcat de acolo de către ceilalţi, ca şi cum s-ar aştepta constant la o
retraumatizare. Dacă psihoterapeutul nu are abiliatea conţinerii şi susţinerii părţii
traumatizate din client, în sensul oferirii unui cadru de siguranţă şi protecţie,
retraumatizarea la care se aşteaptă clientul poate deveni o realitate a terapiei (pentru
practicianul brainspotting, incapacitatea de focalizare şi atenţie la procesul clientului
poate să indice o activare a unui punct orb, a unei probleme personale nerezolvate,
moment în care devine indisponibil pentru omul din faţa lui, care se poate trezi la un nivel
foarte subtil din nou singur în traumă). De arta psihoterapeutului şi a practicianului
brainspotting în special depinde identificarea traumelor ascunse de o aparenţă funcţională
dată de masca de supravieţuitor (este cazul traumelor din copilărie, urmate de o splitare şi
retragere a minţii din lumea exterioară, concomitent cu înlocuirea cu scenarii de putere şi
triumf). Delimitarea ariei cerebrale implicate de o dificultate prezentă, concomitent cu
activarea corporală, va scoate însă la suprafaţă fantomele din pivniţă, oricât ar fi ele de
ascunse de poleiala funcţionalităţii individului. Cearşaful care acoperea bine fantomele şi
le făcea să pară şi mai înspăimântătoare, adică întregul convoi de mecanisme de apărare
arhaice este cu grijă dat la o parte şi astfel observată frica paralizantă şi trauma rămasă
intactă, în ciuda trecerii anilor.

3.2.4. Brainspotting – exemplu de intervenţie terapeutică87

Exemplul de mai jos este selectat dintr-un proces psihoterapeutic amplu ce îmbină
mai multe metode terapeutice. Brainspotting-ul îşi dezvăluie frumuseţea prin faptul că
este complementar oricărui demers terapeutic. Tehnica a fost aplicată unei cliente în vârstă
de 26 de ani.

87
Intervenţie reprodusă cu bunăvoinţa practicianului brainspotting Anca Şuteu, psihoterapeut cu
drept de liberă practică în psihoterapie cognitiv-comportamentală.

114
 Intervenţia a vizat o situaţie disconfortantă şi anume o conversaţie telefonică a
clientei cu tatăl.
Terapeuta: ,,Te rog să te găndeşti la discuţia telefonică pe care a-i purtat-o cu tatăl
tău, fără să intervi asupra amintirii. Este identificată până la cele mai mici detalii imaginea
cea mai supărătoare din situaţa dată şi scalat nivelul de discomfort trăit asociat acesteia.
Terapeuta: ,,Unde anume în corp simţi asta?”
Clienta: ,,În gât.”
Cu ajutorul unui arătător, este identificat brainspot-ul şi în acelaşi timp punctul de
activare maximă corporal. Indicaţia terapeutică este de a păstra privirea asupra vârfului
arătătorului (pentru a fi în contact atât cu aria corespunzătoare din creier în care este
stocată amintirea, cât şi cu prezentul).
Terapeuta: ,,Observă reacţia corporală fără să te aştepţi la ceva şi lasă procesele
interne să-ţi aducă ce vor ele. Nu te aştepta să se întâmple ceva. Pur şi simplu observă.
Lasă lucrurile să iasă la suprafaţă. Dacă simţi nevoia să vorbeşti, te ascult.
Clienta: ,,Mă ustură gâtul şi îmi este greu să vorbesc. Mă înţeapă ochii.”
Terapeuta: ,,Rămâi cu această senzaţie. Lasă ca acest proces să te ducă unde vrea
şi să-ţi aducă ce vrea.”
Clienta .....suspină...mi-e greu să vorbesc despre asta. Îi apar succesiv mai multe
amintiri din adolescenţă şi copilărie în care tatăl o certa aspru, iar ea începea să plângă sau
să tacă, inclusiv o amintire în care a primit o palmă (spunând acest ultim lucru, îşi duce
mâna la obraz).
Terapeuta: ,,Toate acestea sunt amintirile unei fetiţe şi apoi ale unei adolescente.
Tu nu mai eşti acolo. Acestea sunt doar amintiri. Tu eşti acum, aici cu mine şi eşti în
siguranţă.”
Amintirile se concentrează pe convingeri disfuncţionale: ,,nu merit să fiu iubită”,
având ca gânduri negative asociate: ,,tata dispreţuieşte femeile”, asociată cu
generalizarea ,,bărbaţii dispreţuiesc femeile”; ,,nu e în regulă pentru mine să fiu fată, tata
mă dispreţuieşte pentru că sunt fată”; ,,tata nu mă iubeşte decât dacă mă comport aşa cum
doreşte el”.
Procesul este încheiat în momentul în care clienta începe să simtă o senzaţie de
relaxare şi împăcare sufletească.

3.3. TIPI sau dezactivarea fricilor engramate corporal

115
 3.3.1. Geneză, definiţie, aplicabilitate

Ca şi în cazul EMDR-ului, descoperirea TIPI-ului (tehnică de identificare a fricilor

inconştiente) aproape că se datorează hazardului. În calitate de pedagog, Luc Nicon 88 s-a
confruntat adeseori cu situaţia în care, aparent fără nicio explicaţie oamenii întâmpinau
dificultăţi în a învăţa. Soluţia miraculoasă a constat în urmărirea efectului pe care
blocajul resimţit îl are asupra corpului. Părintele TIPI-ului a observat că obstacolul
dispărea pur şi simplu în momentul în care senzaţiile asociate emoţiilor erau lăsate să se
desfăşoare complet în corp, după care învăţarea putea să îşi desfăşoare cursul natural,
firesc.
Creatorul însuşi a fost nu numai emoţionat, dar şi surprins de eficienţa acestei
tehnici simple, care presupune şi un consum minim de timp. Frici, furii, fobii dispăreau
rapid odată ce erau lăsate să se amplifice senzaţiile corporale corespondente, aparent fără
nicio explicaţie logică. Şi-a dat seama astfel că a descoperit întămplător unul dintre
mecanismele naturale de autovindecare ale corpului. A devenit din ce în ce mai interesat
să ofere un cadru ştiinţific adecvat. Au urmat astfel studii de caz elaborate pe aproximativ
300 de subiecţi ce au servit la elaborarea unui studiu ce avea ca scop validarea
descoperirii. Cu fiecare caz în parte, în decurs de o şedinţă, două sau maxim trei fricile,
depresiile, atacurile de panică dispăreau ca şi cum nu ar fi existat niciodată, prin simpla
retrăire la nivel corporal. Este ca şi cum, prin rezistenţa pe care corpul o manifestă în
momentul în care subiectul trăieşte o emoţie negativă paralizantă, aceasta din urmă se
engramează şi rămâne blocată la nivel celular în corp. TIPI-ul oferă ocazia dezactivării
emoţiilor negative care, nelăsate să se desfăşoare la nivel senzorial, au rămas blocate în
corp.
Formarea în TIPI presupune, ca şi în cazul EMDR sau Brainspotting, două
niveluri. Spre deosebire de acestea două, primul nivel - AutoTIPI presupune însuşirea
unui instrument ce poate fi aplicat individual în propria vindecare (independent de
psihoterapeut), abia cel de-al doilea nivel oferind un instrument adecvat intervenţiei
psihoterapeutice.89
În cazul unor dificultăţi emoţionale, majore sau minore, problema care se pune
este aceea a diferenţierii clare a senzaţiei fizice de percepţia intelectuală. Originea fricii pe

88
O descriere a instrumentului terapeutic se regăseşte şi în cartea acestui autor intitulată Tipi :
technique d'identification sensorielle des peurs inconscientes, Montpellier, Editura Emotions fortes, 2007.
89
http://www.tipi.fr/tipi.technique.html.

116
care o trăieşte clientul este stocată în corp, la nivel psihic se află doar interpretarea ei.
Doar urmărind traiectul corporal al fricii, aceasta poate fi dezactivată. De cele mai multe
ori, aici se regăseşte dificultatea majoră, deoarece, mai ales oamenii care nu au trecut
printr-o dezvoltare personală şi nu numai, sunt mai obişnuiţi cu analiza, interpretarea
evenimentelor decât cu retrăirea lor la
nivel corporal. Identificarea cu precizie a unei situaţii în care dificultatea emoţională s-a
manifestat, reprezintă iarăşi un pilon de rezistenţă în aplicarea corectă a acestui
instrument. Însă dacă aceste criterii sunt respectate, se poate ajunge chiar la scheletul unor
frici ancestrale, extrem de vechi, chiar din perioada intrauterină şi care stau la baza şi
menţin structura de rezistenţă a fricilor actuale, cotidiene. Este de asemenea posibilă
reactivarea unor stări de dinainte de naştere sau de la naştere, aproape imposibil de
abordat prin metodele de psihoterapie tradiţionale.

3.3.2. Frică, angoasă, anxietate – a trăi fără spectrul fantomatic al unui pericol
imaginar

Unul dintre punctele de cotitură al oricărei intervenţii terapeutice constă în

dezvoltarea unor modalităţi de coping în faţa morţii. După cum remarcă şi psihiatrul
existenţialist Irvin Yalom90, realitatea condiţiei umane implică două adevăruri între care
fiecare individ este provocat să se mişte cu o doză acceptabilă de anxietate: ne naştem şi
murim singuri. Astfel, o psihoterapie reuşită implică gestionarea disconfortului legat de
punctul terminus al vieţii. Indiferent dacă perspectiva morţii este dublată sau nu de
convingeri religioase, testul suprem pentru fiecare individ este reprezentat de a trăi
confortabil fără a fugi de sau a nega realitatea morţii.
Abordarea fricilor cotidiene în procesul terapeutic are ca substrat atingerea
scheletului fricii ancestrale legate de moarte. Frica reprezintă o emoţie pe care individul o
trăieşte în relaţie cu un pericol real sau imaginar. Gestionarea fricii poate uneori să aibă
drept consecinţă salvarea vieţii, în vreme ce reacţiile necontrolate, răsărite din creierul
ancestral pot avea ca efect exact ceea ce se doreşte a se evita, vătămarea corporală gravă
sau moartea. Există o parabolă indiană deosebit de sugestivă în acest sens. Potrivit
acesteia, un singur călugăr dintr-o mănăstire nu se lasă intimidat de o armată ce bântuia
împrejurimile şi ucidea călugării. El îşi urmeză curajos dorinţa de a rămâne. „Când un
general i-a spus: Nu-ţi dai seama că-mi pot înfige sabia în burta ta?, el i-a răspuns: Nu-ţi
90
Yalom, Irvin, Privind soarele în faţă, Bucureşti, Editura Vellant, 2011.

117
dai seama că-mi pot înfăşura burta în jurul sabiei tale? Generalul renunţă la intenţia de a-l
ucide şi e lesne de înţeles ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi tremurat de frică sau ar fi cerut
îndurare sau ar fi înfruntat agresiv pe general (furia este fundamentată tot pe frica de a
pierde controlul pe care o trăieşte copilul intern al individului) 91. Însă dacă demersul
psihoterapeut abordează frica numai din perspectiva implicaţiei ei psihologice, vindecarea
reală se va lăsa aşteptată, pentru că amprentele corporale nu răspund doar la analiză şi
interpretare. Este ca şi cum, după consumul unui espresso dublu, prin radiografierea
contextului recurgerii la această substanţă şi a consecinţelor, aşteptările intervenţiei
specifice ar viza şi dispariţia senzaţiilor din corp asociate (ceea ce este fals; înţelegerea
motivaţiei din spatele consumului şi a efectelor acestuia nu diluează nici compulsia de a
consuma şi nici efectele substanţei asupra corpului).
Temă de meditaţie
Poate că există în viaţa ta o persoană reală sau imaginară (în sensul de
reprezentare simbolică a hoţului, infractorului) care îţi trezeşte stări de frică, panică sau
angoasă. Cum ai tendinţa să îţi reprezinţi această pesoană- ca fiind aproape de tine, sau
mai degrabă departe? Care sunt gesturile pe care le face, cum arată, ce spune sau ţipă?
Ce simţi şi care este reacţia ta corporală în termeni de senzaţii? Ce îţi spui tu ţie în
momentul în care te expui imaginar întâlnirii cu persoana respectivă? Ce ţi se pare mai
dificil de gestionat- gândurile despre ce ar putea să se întâmple sau senzaţiile din corp?
Care este reacţia ta comportamentală? Hai, te rog, nu te minţi! Îţi vine să-i crăpi capul
sau mai degrabă să te arunci în genunchi sau să tremuri paralizat (cu reacţiile
fiziologice iepureşti de rigoare)? Cum ai vrea să te poţi comporta într-o astfel de
situaţie? Imaginează-ţi în detaliu comportamentul optim de tip oglindă (care ţine cont
şi valorifică intenţiile, emoţiile agresorului). Adică în ce mod ai putea să-ţi găseşti
propriul tău calugăr zen interior (metaforic în sens de răspuns înţelept, nu de
convertire).

Psihosociologul francez Jacque Salomé92 propune un demers specific prin care,

prin desfăşurarea fricii actuale este identificată frica bazală care susţine citadela a ceea ce
se manifestă în cotidian din acest punct de vedere. De exemplu, frica unui copil de Bau-
Bau (care pândeşte de după uşa camerei în care doarme), abordată doar din punct de
vedere intelectual, raţional nu va dispărea întru totul, ci poate va ajunge să fie înlocuită cu
o altă frică similară (frica de poliţişti). Prin urmare, dacă părintele, ratând registrul
simbolic în care se exprimă copilul, i se va adresa acestuia din perspectiva registrului
raţional: ,,Uite. Am aprins lumina. Vino să vezi că nu e nimeni după uşă. Nu există Bau-
Bau. Frica de Bau-Bau este de fapt rezultat al condensării şi deplasării unei frici

91
Siegel, Bernie S., Iubire, medicină şi miracole, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 239.
92
Psihosociolog francez, creator al metodei de comunicare cu efect terapeutic E.S.P.E.R.E. (Energie
specifică pentru o ecologie relaţională esenţială), autor a numeroase cărţi, traduse şi în limba română la
editurile Curtea Veche şi Ascendent.

118
inconştiente profunde (care poate fi frica de moarte, activată poate de un incident precum
decesul recent al unei bunici).

De la stânga la dreapta profesor Mariana Nicolaescu,

Jacques Salomé, Alexandrina- Carmen Ene (colecţie privată, fotografie realizată de către fotograful Felix
Munteanu). Fotografia a fost realizată după conferinţa pentru profesori suţinută în 17 octombrie 2008, la
Colegiul Naţional “Gh. Lazăr”. Jacques Salomé, născut în 1935, psihosociolog francez, formator şi creator
al metodei E.S.P.E.R.E, fondator al Centrului de formare în relaţii interumane « Le regard fertile » consideră
că introducerea comunicării în şcoli, ca materie de sine stătătoare ar preveni multe din dificulţăţile
emoţionale ale adulţilor.

Psihoterapeutul va integra convingerile religioase ale clientului în contextul în care

acestea reprezintă resurse ce ar putea susţine acceptarea perspectivei morţii ca parte
firească a destinului omenesc. A demola valorile şi convingerile clientului legate de
absenţa sau existenţa lui Dumnezeu reprezintă o eroare gravă şi comportă riscuri majore
pentru vindecarea clientului.
Orice frică, fie că este directă sau indirectă, reprezintă o activare a unei frici
ancestrale şi este în esenţă imaginară chiar dacă în unele contexte reprezintă un mecanism
de supravieţuire perfect adaptat (în faţa apariţiei unui urs – frica de urs este un răspuns
adaptat, relaxarea în faţa ursului fiind o reacţie disfuncţională, prin urmare dezactivarea
fricii de urs nu va constitui scopul unui demers terapeutic însă, chiar şi în acest caz, frica
este imaginară, în sensul că este consecinţa proiectării ideii de moarte datorată unui
posibil atac al ursului). În esenţă, rădăcinile fricilor actuale coboară în perioada prenatală,
în procesul naşterii sau al perioadei imediat următoare acestuia (vezi şi Stanislav Grof –
matricele perinatale93).
O dezactivare reuşită a fricii (de intensitate paroxistică în tulburările anxioase cum
ar fi panica fără agorafobie, panica cu agorafobie, agorafobia fără istoric de panică, fobia
specifică, fobia socială, tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul
acut,
anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă datorată unei condiţii medicale generale,
tulburarea anxioasă indusă de o substanţă şi tulburarea anxioasă fără altă specificaţie 94) se
93
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2007.
94
clasificare conform DSM IV, p.429.

119
poate realiza numai în contextul lucrului corporal, adică a retrăirii, în cadrul unei relaţii
terapeutice stabile, securizante a senzaţiilor corporale asociate fricii bazale. Vindecarea
presupune aşadar o abordare holistică ce va avea în vedere refacerea unităţii minte – corp
şi, eventual, spirit (în cazul în care clientul are convingeri de această factură). Există
metode specifice prin care poate fi abordat sistemul de credinţe care susţin fricile, metode
care vizează dezactivarea corporală a urmelor fricilor ancestrale care le susţin pe cele
actuale. La acestea se impune adăugarea unui regim alimentar sau a unor medicamente
anxiolitice care să echilibreze dezechilibrul chimic asociat fricii (pentru că, după cum
remarcă şi psihiatrul american David R. Hawkins: ,,o sursă frecventă a furiei şi a altor
emoţii negative se află în problema psihologică a hipoglicemiei funcţionale (nivel scăzut
de zahăr în sânge), care este asociată unei reacţii la o dietă suprasaturată în zahăr
(hiperinsulimie) ca reacţie la supradoză de glucoză şi sucroză”95. O primă măsură care se
impune în lucrul cu fricile înainte de intervenţia terapeutică este cea a unei diete ce
vizează reducerea carbohidraţilor. Psihiatrul american remarcă faptul că uneori şi numai
simpla măsură de a renunţa la consumul de zahăr sub orice formă se asociază cu dispariţia
simptomelor negative. ,,Acest lucru poate fi verificat printr-un test de toleranţă la glucoză
timp de 5 ore. La o persoană normală, nivelurile de glucoză cresc întâi rapid după care se
reduc lent. Pattern-ul hipoglicemic, în orice caz, arată o cădere rapidă a nivelului de
glucoză din sânge şi această bruscă reducere poate chiar să precipiteze emoţii negative
uşoare sau chiar severe, asociate unor senzaţii precum tremurături, slabiciune sau chiar
leşin.”96 Ca şi în cazul tehnicii TIPI, psihiatrul constată că modul în care frica poate fi
gestionată ţine de a renunţa la a mai da atenţie gândurilor pentru că: ,,o senzaţie de frică
va antrena literalmente milioane de gânduri.” Tehnica pe care o propune este aceea de a
renunţa la rezistenţa împotriva experimentării senzaţiilor din corp asociate fricii: ,,să
renunţi la rezistenţa împotriva uscăciunii gurii. Să o laşi să fie acolo şi să o întâmpini. Să
renunţi să rezişti la senzaţia de strângere în stomac şi de tremurat al braţelor şi picioarelor.
Când facem asta, nu ne mai focalizăm pe gândurile referitoare la ceea ce este
experimentat. Renunţăm complet şi ne supunem stării de a fi acele senzaţii. Abandonul
este ca şi cum ai fi o salcie în vânt.97 “
Cu alte cuvinte, ceea ce recomandă atât David R. Hawkins cât şi Luc Nicon este o
dezactivare corporală prin trăirea completă a senzaţiilor, ca şi cum ai fi acestea, şi nu o

95
Hawkins, David, R., Healing and Recovery, U.S.A, Veritas Publishing, 2009, p. 265.
96
Ibidem, p. 266.
97
Hawkins, David, R., Healing and Recovery, U.S.A Veritas Publishing, 2009, pp. 272, 273.

120
contraargumentare sau abordare a programelor mentale, gândurilor, pentru că, printr-o
exclusivă focalizare asupra lor, acestea nu pot fi decât amplificate. Milioanele de gânduri
asociate experimentării fricii vor naşte alte milioane de gânduri, generându-se un cerc
vicios din care, prin simpla intelectualizare, raţionalizare, nu se poate ieşi la liman. Este ca
şi cum ai încerca să tratezi o plagă deschisă de la piciorul stâng punând copci braţului
drept.
În orice demers care implică lucrul corporal (prin urmare atât în desensibilizarea
sau scanarea corporală din EMDR, cât şi în Brainspotting sau TIPI), una dintre
dificultăţile majore care pot interveni în proces este legată de acceptarea pasivităţii sau a
abandonului în faţa a ceea ce este resimţit senzorial (în sensul depăşirii de către client a
tentaţiei de a controla, modifica, interpreta, raţionaliza ceea ce se întâmplă în corpul său).
De fapt, clientul nu are nimic de făcut decât să accepte procesul aşa cum este şi
vindecarea este strâns legată de capacitatea acestuia de a se lăsa purtat de senzaţiile fizice
pe care le resimte, chiar şi dacă acestea se intensifică derutant, îngrijorător. Vindecarea
presupune o acutizare până la limita suportabilităţii sau chiar până la senzaţia de a fi
imposibil de tolerat a ceea ce se manifestă în corp şi numai după această trăire completă
se poate vorbi despre dezactivare sau extincţie (de exemplu, clientul simte că îi
explodează inima şi e nevoie să lase senzaţia de explozie a inimii să se manifeste, să îi
ofere suficient spaţiu, să nu o reprime pentru a nu ajunge în acelaşi blocaj al circuitului
energetic anterior).
In loc de concluzii
Nu există formă de psihoterapie sau instrument terapeutic ineficient, fiecare dintre
ele are avantajele şi limitele, adresându-se unor dificultăţi mai mult sau mai puţin
specifice. De fapt, metoda este importantă numai în măsura în care favorizează întâlnirea
dintre un psihoterapeut cu un profund nivel de conştientizare de sine şi un client dornic şi
motivat să se vindece (dacă punctele oarbe ale psihoterapeutului se conjugă cu
vulnerabilităţile clientului procesul vindecării celui din urmă devine imposibilă sau, în
cazul în care se întâmplă, adevărat miracol în care se pune problema cine a vindecat pe
cine – fapt sugerat încă de la început prin motto-ul acestui capitol).
Şi ca încheiere, în sprijinul aceleiaşi idei, ce ar putea fi mai potrivit decât o altă
parabolă orientală? Personajul principal, Abdul’l-Baha, fondator al religiei Baha’i, este
invitat în timpul unei călătorii la o cină de către o familie binevoitoare. Soţia gazdei, deşi
bună bucătăreasă şi intenţionând să pregătească cele mai alese bucate, reuşeşte să le ardă
pentru că în timp ce a gătit s-a rugat constant, poate – poate, cu sprijin divin, mâncarea va

121
ajunge să aibă un gust cu totul şi cu totul deosebit. Ruşinată, îşi cere scuze, iar Abdul’l-
Baha ”îi răspunde cu un surâs prietenos: « E bine că te rogi. Însă data viitoare când eşti în
bucătărie, roagă-te dintr-o carte de bucate.»”98

Întrebări şi teme de autoevaluare:

1. Prezentaţi modul în care se realizează desensibilizarea traumatică şi reprocesarea
cognitivă în EMDR.
2. Indicaţi limitele de aplicare ale metodei EMDR
3. Ce anume face din EMDR una dintre cele mai eficiente metode psihoterapeutice
pentru stresul posttraumatic?
4. Care sunt avantajele identificării ariei cerebrale în care au fost stocate informaţiile
traumatice?
5. Care sunt consecinţele favorabile aplicării demersului TIPI?
6. Prin ce anume se diferenţiază EMDR, Brainspotting şi TIPI de alte metode
psihoterapeutice?
Teste-grilă:
1. Stimulările bilaterale vizuale prin mişcări ale degetelor terapeutului de la stânga la
dreapta în seturi sunt proprii:
a. Metodei EMDR
b. Brainspotting-ului
c. TIPI-ului
2. Terapia EMDR are şi tipuri de protocol specializat pentru copii, adicţii (droguri,
alcool), tulburări de comportament alimentar.
a. Adevărat
b. Fals

3. Originea fricii pe care o trăieşte clientul în cazul expunerii reale sau imaginare la un
pericol:
a. se află engramată în corp
b. poate coborî până la experienţele perinatale sau imediat următoare naşterii
c. poate fi identificată doar prin interpretare intelectuală şi raţionalizare
1. a+b+c

98
Peseschkian, Nossrat, Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Bucureşti, Editura Trei,
Bucureşti, 2005, p. 84.

122
 2. a+b
3. c

Bibliografie obligatorie

1. Cyrulnik, Boris, O minunată nefericire, Bucureşti, Editura Elena Francisc

Publishing, 2006.
2. Nicon, Luc, Tipi : technique d'identification sensorielle des peurs inconscientes,
Montpellier, Editura Emotions fortes, 2007.
3. Ruppert, Franz, Trauma, Bonding&Family Constellations, United Kingdom,
Green Balloon Publishing, 2008.
4. Schiffer, F. - Can the Different Cerebral Hemispheres Have Distinct
Personalities? Evidence and its implications for theory and treatement of PTSD and other
disorders, Jurnal of Trauma and Dissociation, 1,83-104, 2000.
5. Servan – Schreiber, David, Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără
medicamente şi fără psihanaliză, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2007.
6. Shapiro, Robin, EMDR Solutions , New York, W. W. Norton & Company, 2005.

Bibliografie facultativă
http://www.emdr.com/
http://www.brainspotting.pro/
http://www.tipi.fr/tipi.technique.html
http://www.emdria.org/

123
 CAPITOLUL 4

MINDFULNESS – STARE DE CONŞTIINŢĂ ŞI TEHNICĂ

PSIHOTERAPEUTICĂ

Concepte-cheie: mindfulness; psihoterapie; mod cognitiv „a face”; mod cognitiv „a

fi”; analiză tranzacţională bazată pe mindfulness; Adult mindful

Rezumat
Mindfulness este o practică budistă, o stare de conştiinţă distinctă care presupune o
atenţie specială şi o tehnică psihoterapeutică folosită în diferite terapii (terapie cognitivă,
analiză tranzacţională ş.a.). A devenit foarte cunoscută în Occident mai ales datorită lui John
Kabat Zinn care a dezvoltat un program de tratament pentru a face faţă durerii cronice, numit
“Reducerea stresului bazată pe Mindfulness”.

4.1. Originea conceptului

124
 Mindfulness este o practică budistă străveche, fundamentală şi centrală în
psihologia tradiţională budistă, veche de peste 2500 de ani. Importantă în înţelegerea
acestui concept este practica efectivă, deoarece mindfulness indică o realitate intuitivă,
preconceptuală. Practica sistematică duce la dezvoltarea abilităţii de a trăi conştient, în
orice fel de situaţii de viaţă, fie obişnuite, fie foarte dificile.
Nu este un concept nou; este capacitatea noastră de a fi complet conştienţi şi
atenţi. A fi atent moment de moment este o abilitate specială, dar care poate fi deprinsă de
oricine, prin exerciţiu.
Deşi este o noţiune şi o practică veche, este foarte relevantă pentru zilele noastre,
chiar şi în Occident; implică capacitatea de fi în armonie şi în contact cu noi şi lumea din
jur, de a ne pune întrebări despre viziunea noastră asupra vieţii şi despre locul nostru în
lume, abilitatea de a aprecia plinătatea fiecărui moment prezent. A practica mindfulness
nu înseamnă a deveni budist.
„Mindfulness” este traducerea în engleză a cuvântului Pali „sati”, care reuneşte ca
sens conştientizarea, atenţia şi amintirea (amintirea de a fi conştient şi atent, nu amintirea
unor experienţe trecute). Pali este limba în care au fost notate prima dată învăţăturile lui
Buddha. Această traducere apare prima dată într-un dicţionar englez în 1921. În
psihologie sensul a fost modificat, acum cuprinzând o paletă largă de practici şi idei.
Conceptul a fost introdus în psihologia vestică începând cu anii 1980. A luat
amploare mai ales atunci când John Kabat Zinn a introdus un program de tratament
pentru a face faţă durerii cronice, numit “Reducerea stresului bazată pe Mindfulness”
(Mindfulness-Based Stress Reduction - MBSR). Acest program de tratament este foarte
folosit în prezent pentru reducerea problemelor psihologice asociate cu bolile cronice, dar
şi ca tratament pentru tulburările mentale şi comportamentale. Abordarea acestui program
a fost empirică, dar cercetările recente arată o reducere importantă a morbidităţii
psihologice asociată cu boala fizică, de asemenea atenuarea stresului şi o creştere a stării
de bine.
John Kabat Zinn (n. 1944) a obţinut un doctorat în biologie moleculară in 1971, la
Institutul de tehnologie Massachusetts (MIT), unde a studiat sub îndrumarea lui Salvador
Luria, laureat Nobel pentru medicină. În prezent ţine prelegeri despre mindfulness şi
susţine programe de reducerea a stresului bazate pe mindfulness în întreaga lume.
Cercetările sale s-au centrat asupra interacţiunii minte – corp în vindecare,
aplicaţii clinice ale meditaţiei mindfulness şi efectele sale asupra creierului, asupra

125
 sistemului imunitar şi asupra exprimării emoţionale sănătoase în timpul stresului. Are
succes în Statele Unite ale Americii, a primit numeroase premii, apare în emisiuni de
televiziune şi a contribuit la introducerea practicii mindfulness în medicină, în psihologie,
în instituţii importante, în spitale, şcoli, corporaţii, închisori, în sportul de performanţă.
John Kabat Zinn a înfiinţat o clinică pentru reducerea stresului care este acum un model
pentru programe de intervenţie bazate pe mindfulness din peste 200 de centre medicale
din lume. De asemenea organizează anual traininguri în care foloseşte tehnica
mindfulness pentru oameni de afaceri, lideri, medici, psihologi.
Este membru al Institutului “Mind and Life” (Minte şi viaţă), care organizează
discuţii între Dalai Lama şi oameni de ştiinţă occidentali urmărind promovarea unei
abordări corecte şi profunde a diferitelor moduri de a cunoaşte batura minţii, a emoţiilor
şi a realităţii.

John Kabat Zinn (n. 1944), director fondator al Clinicii pentru reducerea stresului şi Centrului
pentru mindfulness în medicina şi sănătate şi societate în cadrul Universităţii Massachusetts

4.2. Definire
Mindfulness este un concept simplu din punct de vedere teoretic, cu aplicaţii
multiple şi foarte importante.
Definiţii
 Atenţia „mindfulness” cuprinde trei elemente: conştientizare, faţă de experienţa
prezentă, cu o atitudine de acceptare.
Aceste trei elemente pot exista separat (atenţia poate fi absorbită către ceva din
trecut, de exemplu o nedreptate, dar cu furie, fără acceptare; aceptarea poate exista fară
conştientizare, ca în cazul iertării premature; centrarea în prezent poate exista fără
conştientizare, atenţie într-un moment de intoxicare cu alcool sau alte substanţe). Sunt
necesare toate cele trei componente împreună pentru o stare deplină de „mindfulness”.

126
 Mindfulness este o atenţie specială, intenţionată asupra momentului prezent, fără a
judeca. Viaţa noastră se desfăşoară moment de moment. Acest gen de atenţie aduce
conştientizare, claritate, acceptarea realităţii prezente. (John Kabat Zinn)
 Mindfulness este conştientizare centrată în prezent, fără a judeca şi fără a elabora, a
fiecărui gând, emoţie sau senzaţie care apare în câmpul atenţiei, recunoscute şi acceptate
aşa cum sunt (Kabat-Zinn, 1990, 1998; Shapiro & Schwartz, 1999, 2000; Teasdale,
1999b; Segal et al., 2002)
 Din punct de vedere clinic mindfulness este considerată o stare de conştiinţă distinctă,
diferită de starea de conştiinţă obişnuită, de zi cu zi.

Mindfulness Starea de conştiinţă obişnuită

- atenţie interioară către experienţa
prezentă
- înafara spaţiului şi timpului obişnuit
- stare pasivă dar alertă, deschisă, de
curiozitate şi de explorare
- umăreşte doar să observe ceea ce este,
cum se desfăşoară o anumită experienţă
- prezenţă, conectare la ceea ce este, nu
este o stare de transă
- capacitatea de a fi un martor se
caracterizează şi prin acceptare,
compasiune (Johanson, 2006)
- adecvată vieţii de zi cu zi
- atenţie direcţionată către exterior
- spaţiu şi timp obişnuit
- stare activă, urmăreşte să facă sau să
confirme ceva
- urmăreşte realizarea anumitor obiective,
sarcini, programe
- condusă de patternuri obişnuite, mai
degrabă o transă de zi cu zi, la mila unor
condiţionări automate, inconştiente

Mediaţia mindfulness şi concentrarea. Mindfulness este diferită de concentrare.

Concentrarea presupune restrângerea atenţiei asupra unui singur stimul (un cuvânt, un
sunet, o senzaţie); când se observă pierderea concentrării, se readuce atenţia asupra acelui
stimul. Nu se dă atenţie naturii distrageri atenţiei, ci doar se revine la obiectul
concentrării. Meditaţia mindfulness presupune observarea schimbărilor permanente a
stimulilor interni şi externi, aşa cum apar.
Mindfulness este o stare de calm, de prezenţă şi de atenţie asupra funcţiilor
corporale, emoţiilor, gândurilor, conştiinţei. Conceptul şi practica sunt preluate din

127
tradiţia budistă, care face parte din învăţătura complexă a lui Buddha pentru realizarea de
sine, iluminare, trezire.
Acestă abordare este folosită şi cercetată din ce în ce mai mult în psihologia
occidentală pentru ameliorarea unor probleme fizice şi psihice (anxietate, tulburarea
obsesiv-compulsivă, depresie, adicţie).

4.3. Descrierea procesului

Clientul se aşează într-o poziţie cu spatele drept, fie pe scaun fie pe podea cu
picioarele încrucişate. Apoi urmăreşte să fie atent asupra a ceva anume, de obicei asupra
senzaţiilor corporale ale propriei sale respiraţii. De fiecare dată când îşi dă seama că nu
mai este atent la respiraţie, ci la gânduri sau emoţii care apar inevitabil, clientul le
observă şi le lasă să treacă, revenind cu atenţia asupra respiraţiei. În acest gen de
meditaţie se pune accent pe observarea a orice apare în câmpul conştiinţei şi acceptarea
oricărui obiect fără a face judecăţi de valoare asupra sa, fără a dezvolta asupra
semnificaţiilor, implicaţiilor, sensurilor sale. Antrenamentul intens în cadrul unui program
este util pentru a învăţa aceasta atitudine mentală. Clientul este apoi încurajat să
folosească acest fel de abordare cât mai mult în viaţa de zi cu zi, înafara meditaţiei, să
readucă atenţia aici şi acum, folosind respiraţia drept ancoră, ori de câte ori observă că a
devenit pierdut într-un şir de gânduri, îngrijorări, ruminaţii sau este doar într-o stare de
lipsa de atenţie.
Acest procedeu conduce la starea de atenţie specială denumită mindfulness.
Persoana observă gândurile şi emoţiile ca evenimente ale minţii, fără a se supra-identifica
cu ele şi fără să reacţioneze la ele automat, conform cu patternul obişnuit de reactivitate.
Această stare neutră de observare introduce un „spaţiu” între percepţie şi răspuns. În acest
fel procesul conduce la un răspuns mai eficient în loc de unul reflex.
O stare de mindfulness poate fi dezvoltată folosind orice este prezent: respiraţia,
mersul pe jos, activităţi zilnice cum ar fi spălatul vaselor, observarea gândurilor.
Psihoterapeuţii sunt interesaţi în special în a încuraja clienţii să fie conştienţi de propriile
senzaţii, emoii, gânduri, sentimente, amintiri care ar putea fi conectate cu tipare, transfer,
şcenariu de viaţă, introecţii, credinţe, filtre sau alte moduri de a înţelege organizarea
experienţei personale.

4.4. Deprinderea mindfulness

128
 Mindfulness este un mod de a face lucrurile, este o abilitate care poate fi învăţată
şi exersată, este un proces psihologic. Este mai mult o stare decât o trăsătură;
experimentarea şi menţinerea sa depinde de reglarea atenţiei cultivând o deschidere către
experienţă. Reglarea atenţiei duce la menţinerea stării de mindfulness. Intervenţiile prin
midfulness sunt bazate pe tehnici de meditaţie, totuşi această stare nu se limitează doar la
meditaţie. O dată învăţată poate fi evocată şi folosită în situaţii diferite, permiţând un
răspuns diferit faţă de lucruri care altfel ar declanşa anumite reacţii emoţionale. De
asemenea se pare că psihoterapia creşte capacitatea de a evoca şi folosi mindfulness
pentru a avea înţelegeri ale experineţelor subiective interioare.

Moduri de a învăţa mindfulness.

Mindfulness se poate deprinde prin mai multe modalităţi, care implică o practică
repetată, sistematică, ca pentru deprinderea oricărei abilităţi.
Practica de zi cu zi. Implică o reamintire sistematică în timpul zilei de a fi atenţi
asupra a ce se pretrece în momentul prezent fără a ne modifica obiceiurile. A ne
conştientiza senzaţiile în timp ce mergem sau în timp ce mâncăm.
Meditaţia. Presupune rezervarea unui anumit timp într-un spaţiu retras pentru
practică. Sunt multe tipuri de meditaţiei care pot fi folosite. La început se urmăreşte
observarea unui anumit obiect, de exemplu a respiraţiei şi readucerea atenţiei mereu la
acel obiect. Apoi observarea poate fi realizată asupra oricăriu aspect care apare în câmpul
conştiinţei: o durere, un sunet, o emoţie, o senzaţie în corp.
Practica în retrageri. Retragerea este un fel de vacanţă dedicată complet învăţării
mindfulness printr-o practică sistematică şi intensivă. Ea implică un program de meditaţii
zilnic.
Practica constantă, zilnică duce la cultivarea stării de mindfulness. O practică
zilnică de durată, la care se adaugă şi perioade de retragere duce la efecte mai vizibile şi
mai rapide. Aceste aspecte sunt demonstrate prin cercetare ştiinţifică. (Johanson, G.,
2006)
Mindfulnees are o natură paradoxală şi experienţială care pare greu de abordat de
către viziunea estică asupra sănătăţii şi psihicului uman. Totuşi practica este preluată pe
scară largă, demistificată şi integrată în teoria psihologică şi în abordările terapeutice.

129
 4.5. Cercetarea Mindfulness

4.5.1. Cercetarea Mindfulness în psihologie

S-au facut numeroase cercetări asupra intevenţiilor clinice care folosesc
mindfulness. Principala orientare a cercetărilor a fost în primul rând asupra eficienţei şi
eficacităţii acestui fel de intervenţii, aşa cum este Programul pentru reducerea stresului
bazat pe mindfulness (MBSR). Cecetările realizate au dus la rezultate care arată că
MBSR este eficient atât în tratarea simpromelor psihologice cât şi a celor fizice. Această
direcţie de cercetare a fost necesară şi este importantă pentru a arăta utilitatea şi eficienţa
mindfulness ca intervenţie psihologică.
O nouă direcţie de cercetare se ocupă de identificarea mecanismelor acestei
metode şi a modului în care funcţionează. Deja există instrumente (chestionare) validate
care pot măsura mindfulness şi gradul său de dezvoltare în cazul unei persoane, astfel
încât se pot face măsurători statistice. Shapiro, Astin şi Freedman propun o teorie a
modului de funcţionarea a metodei mindfulness, plecând de la premisa că starea de
mindfulness presupune trei componente: intenţie, atenţie şi atitudine (Shapiro, Astin &
Freedman, 2006). Autorii introduc un meta-mecanism al acţiunii, pe care îl numesc
“repercepţie”, care apare ca o schimbare a perspectivei în urma aplicării celor trei
componente.
Procesul mindfulness duce la capacitatea persoanei de a nu se mai identifica cu
conţinutul conştiinţei, cu propriile gânduri şi de a percepe propria experienţă de clipă de
clipă cu claritate şi obiectivitate. Acest proces este denumit “repercepere”. Individul are
capacitatea de a se observa pe sine, de a nu se mai lăsa copleşit de drama personală a
propriei poveşti de viaţă. “Reperceperea” este înrudită cu alte concepte psihologice cum
ar fi “decentrarea” - capacitatea de ieşi înafara experienţei imediate, “deautomatizarea” –
refacerea unui proces automat care controlează percepţia şi cogniţia, “detaşarea” – a lua
distanţă, crescând câmpul atenţiei. Toate se referă la o modificare a perspectivei.
O altă linie de cercetare este cea realizată în terapia cognitivă bazată pe
mindfulness. Aceasta urmăreşte eficienţa folosirii mindfulness în prevenirea
recidivelor. Cercetările arată efecte benefice la persoanele cu un lung istoric
depresiv, cu trei sau mai multe episoade depresive. (Segal; Williams; Teasdale, 2002)

4.5.2. Cercetarea Mindfulness în neurobiologie

130
 În ultimi treizeci de ani au fost observate efectele benefice ale utilizării
mindfulness în condiţii clinice: de la durerea cronică la depresie şi la tulburările
alimentare. Interesul pentru această abordare s-a răspândit rapid în domenii variate ale
psihologiei cum ar fi consiliere relaţională, psihologia adolescentului, intervenţii în
închisori. Recent au început să se realizeze cercetări care examinează schimbările
cognitive şi neuronale care apar în timpul stării de mindfulness.
Există un interes foarte mare pentru această abordare şi se fac cercetări
numeroase, totuşi încă nu sunt încă clare componentele şi mecanismele cu care este
asociată. Predomină noţiunea de mindfulness folosită în programul de reducere a stresului
iniţiat de Kabat-Zinn (MBSR), bazat pe practicile budiste.
Mindfulness a fost adoptată în psihologia contemporană ca un mod de a creşte
conştientizarea şi de a dezvolta abilitatea de a răspunde la procesele mentale astfel încât
să se ajungă la o reducere a stresului şi a comportamentelor disfuncţionale.
Se estimează că există 10 milioande de persoane care practică meditaţia în SUA şi
sute de milioane în toată lumea. Practica meditaţiei este răspândită în toate reliigile mari
datorită realizării faptului că ajută în mai multe domenii, mai ales în dezvoltarea
personală. De asemenea, meditaţia este una dintre cele mai cercetate discipline în
psihologie. Una dintre problemele pe care le-a îmtâlnit psihologia în acest demers de
cercetare şi de utilizare a meditaţiei este faptul că noţiunea este încărcată de misticism,
considerat suspectă, ezoterică şi demonizată. Această datorită prejudecăţilor, cadrului
cultural sau ignoranţei în acest subiect. Având în vedere acest aspect, unii autori au
propus separarea meditaţiei de rădăcinile sale orientale, pentru a o face mai atrăgătoare.
Totuşi separarea meditaţiei de dimensiunea sa spirituală ar duce la o limitare a înţelegerii
întregului său potenţial.
Cercetările neuroştiinţifice urmăresc înţelegerea sistemelor neuronale utilizate în
atingerea stărilor meditative şi de asemenea urmăresc stabilirea efectelor pe care le are
practica regulată a mindfulness asupra creierelui şi funcţiilor sale. Meditaţia este asociată
şi cu modificările de stare care apar în timpul meditaţiei, dar şi cu modificările de
trăsături la cei care meditează constant, schimbări care apar gradat în timp ca o consecinţă
a meditaţiei şi se menţin în timp. Acestea sunt asociate cu transformări în activitatea şi în
structura creierului. (Johanson, G., 2006)
În anii 1960 au început să se realizeze cercetări asupra efectelor meditaţiei asupra
creierului utilizând EEG-ul în timpul meditaţiei. EEG măsoară modificările în activitatea

131
electrică a creierului şi permite observarea frecvenţelor şi semnaleleor electrice asociate
cu anumite activităţi ale creierului.
Aceste cercetări, deşi numeroase, nu au prezentat rezultate concludente, datorită
diferenţelor metodotologice şi studierii unor tipuri diferite de meditaţie.
Alte cercetări au arătat că practica de durată a mindfulness duce la modificări
semnificative la nivelul creierului, la îngroşarea zonei de mijloc din aria prefrontală şi a
“insulei”. Zona mediană a cortexului prefontal este în legătură cu reglarea sistemelor
corporale, echilibrarea emoţiilor, acordarea cu ceilalţi, reglarea fricii, reacţii flexibile,
manifestarea empatiei şi insight-ului. (Gregor, Z., 2011)

4.6. Utilizarea mindfulness

Este un mod foarte simplu de a reduce suferinţa şi a pregăti o transformare

personală pozitivă. Este un ajutor în felul în care răspundem la problemele de zi cu zi şi la
dificultăţile existenţiale (depresie, suicid, iluzii psihotice).
S-a demonstrat că intervenţiile care folosesc mindfulness au efecte pozitive în
scăderea nivelului de stres, îmbunătăţirea calităţii vieţii, îmbunătăţirea sănătăţi mentale a
persoanelor cu tulburare de anxietate, depresie, personalitate borderline, tulburări
alimentare, ADHD şi chiar psihoze. În mod empiric intervenţiile mindfulness sunt
asociate cu beneficii în relaţile de cuplu, în parentare, în munca profesorilor, în cazul
dependenţei de jocurile de noroc.
Aceste beneficii sunt aduse de mecanisme precum acceptarea, decentrarea
perspectivei, auto-reglare şi distragerea pozitivă. (Gregor, Z., 2011)

4.7. Psihoterapia şi mindfulness

Psihoterapia este considerată a cultiva direct sau indirect mindfulness, acest gen
de atenţie specială fiind propusă ca unul dintre factorii fundamentali ai eficienţei
psihoterapiei. Însă anumite intervenţii terapeutice accentuează utilizarea mindfulness.
Cele mai cunoscute sunt Reducerea stresului prin mindfulness (MBSR), terapia cognitivă
bazată pe mindfulness (MBCT), terapia acceptării şi asumării (ACT) şi terapia
comportamentală dialectică (DBT). (Gregor, Z., 2011)
Scurt istoric

132
 Încă de la începuturile psihoterapiei a existat un interes pentru filozofia şi
psihologia orientală.
Psihanaliza a cochetat cu filozofia budistă. Freud recunoştea în 1930 într-o
scrisoare către un prieten că este complet străin de filozofia orientală, care este probabil
“dincolo de limitele propriei sale naturi” (Epstein, 1995, pag. 2). Totuşi considera în
Civilization and its discontents (1930/1961) că “starea oceanică” din timpul meditaţiei
este o experienţă regresivă. Franz Alexander (1931) a scris un articol numit “Trainingul
budist ca o catatonie artificială”. Carl Jung a scris un comentariu la “Cartea tibetană a
morţilor” în 1939 şi a fost interesat toată viaţa de psihologia estică. Mai târziu, Erich
Fromm şi Karen Horney au întreţinut dialoguri cu D.T. Suzuki, un erudit zen. (Fromm;
Suzuki & DeMartino, 1960; Horney, 1945).
În 1995 Mark Epstein a scris Thoughts without a Thinker (Gânduri fără un
gânditor) care a trezit şi mai mult interes pentru psihologia budistă printre terapeuţii
psihodinamici.
În multe cazuri terapeuţii foloseau filozofia orientală sau meditaţia ca pe un mod
de a-şi îmbunătăţi propria viaţa înainte de a-şi începe cariera. Unii au început să mediteze
la sfârşitul anilor ’60, perioadă în care ideea iluminării a pătruns în Vest o dată cu Beatles
şi alţi oameni faimoşi care s-au întors din India. Cartea psihologului Ram Dass, Be here
Now (Fi aici acum)(1971), care conţinea un amestec de filozofie hindusă şi budistă, s-a
vândut în peste un milion de exemplare. De asemenea yoga, care este un fel de
mindfulness în mişcare (Boccio, 2004; Hartranft, 2003) a avut succes în acea perioadă în
Occident. Mulţi terapeuţi au încercat să conecteze experienţa personală a practicării
meditaţiei cu activitatea clinică.
S-au realizat numeroase studii asupra meditaţiei. Cardiologul Herbert Benson
(1975) a folosit meditaţia pentru a trata bolile de inimă. S-au scris multe articole despre
meditaţie ca un adjuvant în psihoterapie sau ca o terapie în sine.
În 1977 Asociaţia Psihiatrică Americană a cerut o investigare a eficienţei clinice a
meditaţiei. Majoritatea articolelor din acea vreme analizau meditaţia prin concentrare,
cum ar fi Meditaţia Transcedentală şi programul lui Benson.
În ultimii ani studiile se centrează asupra meditaţiei mindfulness. John Kabat-Zinn
a infiinţat în 1979 Centrul pentru Mindfulness în cadrul Universităţii Massachusetts
pentru a trata probleme medicale cronice pentru care medicii nu mai puteau oferi soluţii şi
ajutor. Peste 15 000 de pacienţi au participat la Programul pentru reducerea stresului prin
Mindfulness (Mindfulness-Based Stress Reduction - MBSR).

133
 Mai recent există o preocupare pentru a integra “mindfulness” şi psihoterapie prin
intervenţii bazate pe “mindfulness” validate empiric. Aceste demersuri au început prin
munca lui Kabat-Zinn în programul MBSR şi prin terapia behavioral-dialectică inspirată
de Zen a lui Marsha Linehan. În 2000 Teasdale a publicat o carte despre eficienţa
tratamentului bazat pe “mindfulness” în terapia depresiei cronice care a trezit interesul
cercetătorilor. Există un nou val de tratamente cognitiv-comportamentale pentru
problemele familiare.
În prezent există posibilitatea apariţiei unui model unificat al psihoterapiei.
Cercetările identifică “mindfulness” ca pe un element cheie în tratament, în relaţia
terapeutică şi ca pe o tehnică pe care psihoterapeuţii o pot folosi pentru a-şi dezvolta
calităţile terapeutice şi starea personală de bine. Mindfulness poate deveni un concept
care să aducă împreună teoria clinică, cercetarea şi practica şi care să ajute la integrarea
vieţii private a psihoterapeuţilor cu viaţa profesională.

4.8. Psihoterapii care folosesc mindfulness

Multe psihoterapii au fost imbogăţite prin utilizarea abordării mindfulness. Ele

folosesc programe riguroase de meditaţie pentru cultivarea capacităţii de a evoca şi folosi
mindfulness în vederea obţinerii unei bune sănătăţi mentale şi unei stări emoţionale de
bine. Abordarea mindfulness în aceste terapii nu este folosită ca tehnică de relaxare sau ca
o tehnică de management al dispoziţiei. Este folosită ca o formă de antrenament mental
pentru reducerea vulnerabilităţii cognitive la moduri de a reacţiona care cresc starea de
stres şi perpetuează psihopatologia.
Terapia comportamentală dialectică are efecte în reducerea auto-mutilării şi a
comportamentelor suicidare la pacienţii suicidari cu tulburare de personalitate borderline.
Aceasta abordare pune la dispoziţia pacienţilor şi training în meditaţia mindfulness pentru
a aduce îmbunăţiri în toleranţa faţă de afecte.
4.8.1. Psihoterapia cognitivă bazată pe mindfulness combină psihoterapia
cognitivă cu exersarea meditaţiei mindfulness. Există cercetări care au arătat că această
abordare combinată reduce semnificativ rata de recădere în depresia majoră recurentă. De
asemenea se consideră utilă şi justificată din punct de vedere teoretic utilizarea
mindfulness în tratarea unor sindroame clinice cum ar fi anxietatea generalizată,
tulburarea de stres post-traumatic, abuzul de substanţe şi tulburările alimentare.

134
 Marsha Linehan a susţinut includerea mindfulness ca o componentă a
tratamentului psihologic.
Şi în mindfulness şi în terapia cognitivă tehnicile nu sunt suficiente prin ele însele.
Este important modul în care sunt integrate în cadrul tratamentului ca întreg, aceasta
determinând schimbările pe care le face o persoană care participă la programul de
tratament. Schimbările care apar pe termen lung sunt corelate cu modificări la nivele mai
profunde decât simpla învăţare a unor tehnici sau abilităţi care ajută la rezolvarea unei
situaţii particulare, deşi deprinderea acestor tehnici a fost vehicolul prin care a apărut
transformarea mai profundă.
Progamul de terapie cognitivă bazată pe mindfulness are ca scop facilitarea unei
schimbări radicale în relaţia cu propriile gânduri, sentimente şi senzaţii corporale care
contribuie la recăderile depresive, iar aceasta se realizează prin schimbări la un nivel mai
profund.
Recăderea în depresie implică reactivarea automată a unor tipare de gândire
neadecvate, negative. Această reactivare pare să se petreacă fără implicarea conştientă a
persoanei, nu este o alegere deliberată. Din contră cel în cauză nu îşi doreşte acest lucru.
Reactivarea include pe lângă gânduri negative pe o anumită temă, şi convingeri
disfuncţionale şi sentimente şi senzaţii fizice, astfel încât rezultatul este menţinerea unei
anumite stări de spirit. De aceea este necesară o schimbare la un nivel mai profund.
Simpla înţelegere a depresiei, a modului său de funcţionare şi a modului de restructurare a
gândurilor negative nu este suficientă. Sunt necesare experienţe noi şi într-un mod
repetat, atât la nivelul gândirii cât şi al corpului, care prin acumulare vor duce la
contruirea unei noi viziuni, unui nou pattern.
Obiceiurile mentale a căror reactivare duce la reapariţia depresiei sunt persistente
deoarece au ca motivaţie realizarea anumitor dorinţe înalte, anumitor finaluri mult
aşteptate. Scopul este reducerea acestor stări mentale. Însă strategiile folosite pentru
realizarea acestor lucruri sunt contraproductive. O persoană supărată două zile pentru că
cineva i-a vorbit urât în trafic nu mai este suparată de situaţia originală, ci pentru că se
gândeşte iar şi iar încercând să înţeleagă de ce s-a supărat în acea situaţie. De fapt este o
adâncire a problemei din care vrea să iasă. Obişnuinţele mentale îi fac pe oameni să
creadă în mod greşit că pot “gândi” o soluţie la problemele lor. Dar aceasta duce la
îngrijorare şi la ruminaţie asupra situaţiei negative întâmplate şi a problemelor care vor
apărea dacă situaţia nu se schimbă. Cheia acestei ruminaţii este un proces interior care
evaluează permanent starea personală şi situaţia prezentă şi o compară cu un model de

135
cum ar trebui să fie, cum îşi doreşte sau de care i-ar fi teamă. Astfel sunt observate
neconcordanţele între ce este şi ce ar trebui să fie. Aceasta duce la încercarea de a reduce
aceste nepotriviri, ceea ce duce la o stare şi mai negativă. Încercarea de a rezolva o
problemă prin gândirea permanentă asupra ei duce la împingerea şi mai mult a persoanei
în însăşi starea din care vrea să iasă. Este de înţeles că cei care au avut o depresie majoră
nu vor să mai aibă această experienţă, de aceea încearcă să evite o altă posibilă depresie.
Totuşi o soluţie mai potrivită este renunţarea la aceste încercări şi ieşirea din acea stare
mentală care generează recăderi. (Segal; Williams; Teasdale, 2002)

Starea mentală de “A face”

Această stare mentală este declanşată atunci când ne gândim că lucrurile sunt
altfel decât ne-ar plăcea să fie. Mintea înregistrează diferenţele dintre ideea despre cum
ar trebui să fie o situaţie şi ideea despre cum este situaţia de fapt. Astfel se declanşează un
fel sau altul de emoţii negative, care la rândul lor declanşează tipare mentale automate
care urmăresc reducerea diferenţei dintre starea prezentă şi starea dorită. A acţiona cu
succes pentru a înlătura această nepotrivire duce la ieşirea din aceasta stare mentală. Însă
sunt situaţii în care soluţiile nu sunt imediate şi problema rămâne, iar mintea procesează
informaţia din această stare mentală de “a face”, revenind iar şi iar asupra situaţiei,
imaginând scenarii în care se pot reduce diferenţele între starea de fapt şi ceea ce se
doreşte.
Starea mentală de “a face” este resimţită ca o nemulţumire cauzată de centrarea
minţii asupra nepotrivirii între cum este o situaţie în realitate şi cum vreţi sau credeţi că ar
trebui să fie. De asemenea implică o monitorizare permanentă a celor două situaţii, a
diferenţelor şi a evoluţiei acestor diferenţe. Aceasta pare singura acţiune care poate fi
întreprinsă în speranţa unei schimbări atunci când nu se poate face ceva concret pentru a
schimba situaţia prezentă în situaţia dorită. Mintea lucrează cu gânduri, situaţii dorite,
imaginate, explicaţii şi interpretări ale situaţiei de fapt, ale diferenţelor în comparaţie cu
situaţia dorită, cu scenarii despre cum ar putea fi schimbată situaţia reală. Toate acestea
sunt percepute ca reale, nu ca realităţi mentale şi produc tulburare emoţională.
Un alt aspect al acestui mod mental este că mintea este pierdută în acest proces de
comparare, evaluare, analiză, găsire de posibile căi pentru a schimba situaţia, proces
care este considerat realitatea, nu pur şi simplu mental. Astfel mintea nu mai este

136
adaptată experienţei prezente. Este preocupată cu trecutul (situaţia analizată) şi cu viitorul
(situaţia dorită), iar prezentul nu mai este perceput în integralitatea sa.
Rezolvarea de probleme, urmărind analiza conceptuală a diferenţelor, este unul
din atributele importante şi necesare ale minţii umane. Însă este necesară folosirea
intenţionată a acestei dimensiuni în situaţii în care este adecvată.
Problema care apare în starea de “a face” este procesarea inconştientă, repetată,
nedorită, automată. Mintea intră într-un cerc vicios automat, nerezolvând de fapt situaţia
sau trecând iar şi iar de la o nepotrivire la altă nepotrivire între realitate şi dorinţă, şi iar la
alta. (Segal; Williams; Teasdale, 2002)
Tiparele mentale negative care duc la recăderi depresive sunt aspecte ale staării
mentale de “a face”. Oamenii îşi dau seama că se simt “rău” şi nu mai vor să se simtă aşa,
iar aceasta declanşează automat modul “a face”. Acesta nu este cel mai potrivit mod de a
face faţă unei emoţii nedorite. Acolo unde deja există o vulnerabilă chiar produce şi
menţine emoţia nedorită, în loc să o reducă.

Starea mentală de “A fi”

Este un mod de a fi mai dificil de definit în plenitudinea sa. Întreaga sa savoare
este înţeleasă şi percepută prin experimentarea sa directă. Este opusul stării mentale de “a
face”.
În starea de “a fi” nu este urmărit un anumit scop, aşa cum se face în starea de “a
face”. De aceea nu există nevoia de a evalua permanent succesul sau eşecul în
îndeplinirea anumitor scopuri. De asemenea nu se pune accent pe procesarea diferenţelor
între situaţia actuală, reală, aşa cum este şi situaţia aşa cum ar fi ea dorită. Astfel “a fi”
înseamnă a accepta ceea ce este, a permite să fie situaţia aşa cum este. Nu există o
presiune de a schimba imediat ceea ce este în ceea ce ar trebui să fie. Nu este nimic “de
făcut”, nu se urmăreşte ajungerea în alt punct. Atenţia este în prezent, spre deosebire de
modul “a face”, unde atenţia fuge de la experienţele trecute la posibilile soluţii viitoare,
ratând prezentul şi persoana nefiind cu adevărat “aici”. Mintea procesează moment de
moment experienţa prezentă. (Segal ; Williams ; Teasdale, 2002)
În starea de “a face” se gândeşte la ceea ce este prezent, trecut, viitor şi relaţia cu
acestea se face printr-un sistem de concepte. În starea de a fi experienţa cu prezentul este
imediată, directă, intimă.
Pentru a trăi acest mod de a fi este necesară o schimbare în relaţia cu gândurile şi
emoţiile.

137
 În starea “a face” emoţiile sunt evaluate ca lucruri “bune” sau “rele” şi mintea
stabileşte planuri, paşi astfel încât ele să înceteze sau să continue. Ele devin scopuri,
obiecte, lucruri independente cu o realitate proprie, separată.
În starea de “a fi” emoţiile şi gândurile sunt percepute ca aspecte care apar
moment de moment, evenimente trecătoare ale minţii. Sunt trăite şi lăsate să treacă, aşa
cum faceţi atunci când ascultaţi muzică sau sunete în natură. Aici apare decentrarea de
perspectivă care are efete terapeutice. Emoţiile şi gândurile nu mai sunt conectate la a
acţiona cu un anumit scop, nu se mai urmăreşte schimbarea sau menţinerea lor.
Desigur că acest fel de a fi necesită capacitatea de a tolera stările emoţionale
neplăcute fără a urmări imediat schimbarea lor. Gândurile de a face ceva pentru aceasta
nu duc la acţiuni şi sunt considerate realităţi ale minţii. Aceste abilităţi se dezvoltă prin
antrenament.

Modul cognitiv “A face” Modul cognitiv “A fi”

- orientare spre scop, obiectiv - nu este motivat spre a atinge un obiectiv
- motivat în a reduce diferenţa între ce este anume
şi cum “ar trebui să fie” - nu se urmăreşte schimbarea
- atenţia redusă doar la diferenţele între - atenţia urmăreşte acceptarea realităţii, fără a
realitate şi dorinţă schimba
- stare de nemulţumire, insatisfacţie - stare de libertate
- centrare pe trecut sau viitor - centrarea asupra prezentului
- procesarea experienţelor trecute, a - procesarea experienţei prezente moment de
diferenţelor şi scenariilor viitoare moment
- ratarea prezentului - starea de prezenţă
- experimentarea prezentului este redusă - experienţa prezentă este bogată, proaspătă
- relaţia cu emoţiile şi gândurile ca obiecte - relaţia cu emoţiile şi gândurile ca
şi scopuri evenimente moment de moment ale minţii
Starea de “a fi” este caracterizată şi prin libertate, prospeţime, experienţa pare
nouă şi se dezvoltă în moduri neaşteptate, este bogată, complexă. Aceasta se petrece

138
deoarece multiplele aspecte ale experienţei nu mai sunt reduse la analiza unică a
raportului său cu un anumit scop.

Terapia cognitiv comportamentală bazată pe mindfulness urmăreşte deprinderea

abilităţii de a recunoaşte şi de a ieşi din stările mentale caracterizate prin ruminaţii şi
gânduri negative, astfel încât să se prevină recăderea în depresie. Tradiţional terapia
cognitivă pune accent şi urmăreşte conştientizarea şi schimbarea conţinutului gândirii
negative automate. A învăţa diferenţa între stările mentale şi a deprinde capacitatea de a
ieşi din ele este un proces diferit, de a observa modul în care experienţa este procesată.
Schimbarea în procesul mental are loc prin folosirea intenţionată a atenţiei şi a
conştientizării. Persoana ajunge să controleze pârghia care îi permite schimbarea
proceselor mentale prin capacitatea de a alege la ce anume va participa şi în ce mod va
face aceasta. (Segal; Williams; Teasdale, 2002)
În cadrul terapiei cognitve bazate pe minfulness s-a elaborat un program pentru
conştientizarea şi învăţarea celor două stări mentale şi pentru dezvoltarea capacităţii de a
ieşi sau a intra în ele la voinţă.
Cultural, starea mentală de “a face” este foarte obişnuită în rândul occidentalilor,
spre deosebire de orientali. Această stare apare sistematic de-a lungul programului
terapeutic, în timpul exerciţiilor şi interacţiunilor. Astfel apar ocazii numeroase pentru
observarea şi conştientizarea sa, proces de-a lungul căruia este necesară şi intervenţia
trainerului care trebuie să aibă el însuşi experineţă în diferenţierea şi controlul celor două
moduri mentale.
Starea mentală de “a fi” poate fi practicată în orice situaţie. Este necesară
perseverenţă şi exersare repetată, deoarece starea de “a face” are tendinţa de a se reîntări
şi a se autodezvolta, este persistentă, iar cele două moduri mentale sunt diferite, opuse şi
nu pot fi trăite simultan, aşa cum nu puteţi merge simultan şi înainte şi înapoi. O dată ce
s-a petrecut o trecere de la o stare la alta, pacienţii învaţă cum să intre intenţionat într-o
altă stare, inclusiv în starea în care pot acţiona eficient, intenţionat, planificat pentru a
atenua stările depresive, apoi învaţă cum să trăiască echilibrat diferitele moduri de a fi în
viaţa de zi cu zi. Aducerea atenţiei în momentul prezent are un rol important în a ieşi din
starea obişnuită, automată de “a face” şi în a înţelege că există o alegere.
Astfel mindfulness ca un mod de a fi atenţi moment de moment, fără a judeca,
este o tehnică folosită în programul de terapie cognitivă ca o abilitate fundamentală
necesară pentru prevenirea recăderilor. Primul pas este conştientizarea tiparelor de

139
gândire, a emoţiilor şi a senzaţiilor corporale care caracterizează recăderile şi în general
starea mentală de “a face”. Schimbarea voită a atenţiei este procesul prin care se poate
trece de la o stare mentală la alta. A fi prezent, a observa fără a judeca este în strânsă
legătură cu modul cognitiv de “a fi”. Mindfulness asigură şi metoda de dezactivare a
modurilor mentale disfuncţionale corelate cu “a face”, şi starea mentală alternativă, în
care să se poată trece. (Segal, Z.V.; Williams, G.M.J; Teasdale, J.D., 2002)
Programul de terapie cognitivă bazat pe mindfulness se desfăşoară pe parcursul a
opt săptămâni şi cuprinde mai multe etape, pas cu pas. Rolul lor este conştientizarea şi
învăţarea treptată, de asemenea exersarea sistematică pentru formarea deprinderii de a
trece şi a fi într-o stare de “a fi” prin mindfulness.

4.8.2. Mindfulness şi analiza tranzacţională

Analiza tranzacţională bazată pe mindfulness (Mindfulness-based Transactional

Anlysis - MBTA) este o abordare a analizei tranzacţionale care are ca şi practică şi teorie
centrală conştienizarea mindfulness.

Conceptul central este Adultul mindful. Starea eului de Adult mindful este
caracterizată prin a trăi în momentul prezent, receptivi şi atenţi la orice experienţă care
apare, acceptând-o fără a o judeca sau evalua. Este un abandon interior faţă de ceea ce se
petrece moment de moment, fără a încerca reducerea şi controlul experienţelor negative,
fără a alerga după experienţe pozitive. (Žvelc, G.; Černetič, M.; Košak, M, 2011)

MBTA are ca scop dezvoltarea Adultului mindful şi folosirea lui în realizarea

altor obiective terapeutice. Pe de o parte ajută clienţii să fie complet prezenţi în viaţa lor
de zi cu zi, pe de altă parte ajută şi psihoterapeuţii, dezvoltându-le capacitatea de a fi
complet prezenţi în procesul terapeutic.

Chiar întemeietorul analizei tranzacţionale, Eric Berne, definind starea de

conştientizare în Jocuri pentru adulţi, dă o definiţie foarte potrivită pentru starea de
mindfulness: „Conştientizarea înseamnă capacitatea de a vedea un ibric şi de a auzi
păsărelele cântând, într-un fel personal şi nu în felul în care ai fost învăţat” şi:
„Conştientizarea presupune a trăi aici şi acum, şi nu în altă parte, în trecut sau viitor”.
(Berne, E., 2004, p. 148-149)

140
 Berne consideră ca scop al analizei tranzacţionale realizarea stării de autonomie.
Autonomia este alcătuită dintrei aspecte: conştientizare, spontaneitate şi intimitate.
Definiţia sa asupra conştientizării denotă o legătură clară cu conceptul de „mindfulness”.
Conştientizarea este „capacitatea de a vedea, auzi, simti tactil, gusta şi mirosi lucruri sub
formp de impresii senzoriale pure, în modul în care o face un nou-născut. Persoana
conştientă nu interpreteazăşi nu filtrează experienţa sa despre lume astfel încât aceasta să
se conformeze definiţiilor parentale”. (Stewart,I.; Joines, V., 2004)

Mai mulţi autori au corelat starea eului de Adult cu starea de mindfulness,

începând cu Claude Steiner.

Gregor Žvelc a subliniat importanţa mindfulness în conştientizarea şi reducerea

jocurilor psihologice şi în restructurarea schemelor relaţionale defensive. (Žvelc, G.;
Černetič, M.; Košak, M., 2011)

Analiza tranzacţională bazată pe mindfulness înseamnă integrarea mindfulness în

psihoterapia AT prin practicarea sa de către psihoterapeut astfel încât să aducă o stare de
prezenţă şi mindfulness în cadrul terapiei cu clienţii, prin folosirea unui cadru teoretic
care ţine cont de cercetările şi practica mindfulness şi prin a învăţa clientului cum să
practice mindfulness. De asemenea, există programe care învaţă clienţii să dezvolte
capacitatea de a experimenta şi folosi mindfulness, experienţă care este integrată
folosind analiza tranzacţională. Aceste programe sunt folosite pentru reducerea stresului
şi ca un ajutor în psihoterapie sau formarea în psihoterapie. (Žvelc, G.; Černetič,
M.;Košak, M, 2011)

A fi în starea eului de Adult nu duce imediat la a trăi mindfulness. În Adult putem

fi în modul “a face”, proces prin care este definit tradiţional Adultul, cel care rezolvă
probleme. A trăi în modul de “a fi”, adică în Adult simultan cu a fi în momentul prezent
conduce la Adultul mindful.

141
 Fig. 4. Starea eului de Adult mindful (Žvelc, G.; Černetič, M.; Košak, M, 2011)

Cercul gri din centrul cercului care simbolizeaza Adultul reprezintă Adultul
mindful. Adultul mindful implică procesul de a fi prezent, de a observa dintr-o perspectivă
decentrată Săgeţile reprezintă conştientizare căre lumea exterioară – aspect important
pentru conştientizarea relaţiilor şi tranzacţiilor, şi de asemenea reprezintă conştientizare şi
observare a stării eului de Părinte şi Copil, adică experienţa interioară, aspect important
pentru procesarea experienţelor neintegrate. Săgeţile din interiorul cercului reprezentând
Adultul se referă la conştientizarea şi acceptarea gândurilor prezente, emoţilor, reacţiilor
care apar în fiecare moment.

Conştientizarea mindfulness scade posibilitatea producerii retraumatizării, ajută

la integrarea stării eului de Copil şi la procesarea traumei. Prin mindfulness clienţii
retrăiesc amintirile traumatice şi în acelaşi timp le observă. Acest proces este numit
“conştiinţă duală ” în EMDR; clientul rămâne prezent în timp ce experimentează
amintiri traumatice. (Žvelc, G.; Černetič, M.; Košak, M, 2011)

Mindfulness ajută la conştientizarea scenariului de viaţă, a jocurilor psihologice,

a strării eului în care ne aflăm, a tranzacţiilor. Observăm ceea ce se petrece moment de
moment. Tradiţional în analiza tranzacţională se ajunge la o stare de conştientizare, de
mindfulness, în urma psihoterapiei, prin analiza stărilor eului, jocurilor, tranzacţiilor,
scenariului de viaţă. În analiza tranzacţională bazată pe mindfulness se începe invers,
dezvoltând conştientizarea mindfulness care ne poate elibera de script în momentul în
care suntem cu adevărat prezenţi aici şi acum. Deoarece experienţele neintegrate,
jocurile şi scenariul ne împiedică la rândul lor să fim cu adevărat prezenţi, capacitatea
mindfulness este folosită ca un aliat şi un ajutor în tratamentul jocurilor, scenariului şi

142
pentru integrarea experienţelor disociate. În terapia clasică conştientizarea mindfulness
este un scop, în MBTA este şi un scop şi o metodă de tratament.

MBTA este un program care durează două luni şi care urmăreşte dezvoltarea
capacităţii de a trăi mindfulness. S-a dezvoltat din programul deja existent de terapie
cognitivă bazată pe mindfulness, MBCT, cu care este asemănător, diferenţa constând în
partea teoretică care corelează mindfulness cu conceptele fundamentale din analiză
tranzacţională. (Žvelc, G.; Černetič, M.; Košak, M, 2011)

4.9. Avantaje şi dezavantaje ale Mindfulness

Unul din avantaje se referă la faptul că Mindfulness este o completare importantă
a psihoterapiei, care previne recăderile şi ajută la menţinerea rezultatelor obţinute.
Psihoterapia are ca scop schimbarea, ajutarea celor aflaţi în dificultăţi emoţionale,
îmbunătăţirea vieţii şi dezvoltarea personală. Psihologii şi consilierii sunt atraşi în
meseria lor de dorinţa de a ajuta oamenii, ajutor care poate lua multe forme.
Cele mai multe terapii urmăresc să desluşească ce a fost rău în trecut, ce nu merge
bine în prezent, legătura între acestea, şi găsirea de modalităţi pentru a rezolva problemele
prezente şi a le face faţă mai bine. Aceste demersuri se bazează pe ideea că scopul este
definirea şi rezolvarea problemei. Ele sunt utile, prin ele persoana face faţă mai bine
dificultăţilor şi are mai mult succes.
Totuşi cercetările arată că această abordare aduce doar o îmbunătăţire temporară,
dacă oamenii nu folosesc această ameliorare pentru a găsi moduri prin care să-şi
sporească starea de bine şi moduri prin care să relaţioneze diferit cu propriile probleme şi
cu propria experienţă. Aceasta implică înlocuirea vechiului mod mental de a rezolva
probleme cu unul nou care permite lucrurilor să fie aşa cum sunt. (Segal; Williams;
Teasdale, 2002)
Dezavantajele folosirii acestei metode vin dintr-o înţelegere insuficientă a celor
două stări de “a fi” şi “a face”, care duce la exagerări, mai ales la începutul practicii.
De exemplu starea de “a fi” este înţeleasă ca o stare specială în care nu se
acţionează în niciun fel, şi devine o scuză pentru pasivitate. Cele două stări sunt moduri
de funcţionare ale minţii, ambele pot însoţi orice acivitate sau inactivitate.
Meditaţia poate fi practicată într-o stare de “a face”, când persoana urmăreşte să
ajungă la sfârşitul meditaţiei, este atentă să treacă o anumită durată de timp sau este
condusă de dorinţa de a se relaxa. Întrerupere meditaţiei în acest caz duce la o stare de

143
frustrare, de furie pentru că se interpune în atingerea scopului. Activitatea de a spăla
vasele de exemplu poate fi făcută într-o stare de “a fi”, dacă acceptăm că trebuie să fie
făcuă şi o facem cu atenţie la fiecare moment şi senzaţie. Orice întrerupere în acest caz
este se prezintă ca o alegere despre ce este de făcut în prezent şi nu ca o cauză de
frustrare. (Segal; Williams; Teasdale, 2002)

Întrebări şi teme de autoevaluare

1. Explicaţi orginea conceptului „Mindfulness”

2. Formulaţi cel puţin o definiţie a ce înseamnă mindfulness.
3. Cum se deprinde starea de mindfulness?
4. Ce psihoterapii folosesc mindfulness ca tehnică terapeutică?
5. Cum ajută mindfulness la reducerea stresului?
6. Descrieţi istoricul comunităţii AT din România.
7. La ce se referă noţiunea de „contract” în AT?
8. Expuneţi şi explicaţi cele trei principii ale analizei tranzacţionale. Care este
viziunea dumneavoastră asupra lor?
9. Identificaţi şi explicaţi domeniile de aplicabilitate ale AT.
10. Care sunt treptele de formare în AT?

Teste- grilă

1. John Kabat Zinn a introdus un program de tratament pentru a face faţă durerii
cronice, numit “Reducerea stresului bazată pe Mindfulness”.

a. Adevărat

b. Fals

2. Cercetările au arătat că practica de surată a mindfulness duce la modificări

semnificative la nivelul creierului:

a. Adevărat
b. Fals

3. Starea de „a face”se caracterizează prin:

a. Orientare spre scop

144
 b. Stare de libertate
c. Procesarea experienţelor trecute şi scenariilor viitoare
d. Centrare asupra prezentului
1. a+b
2. b+c
3. a+c
4. a+b+c+d

Bibliografie obligatorie

1. Segal, Zindel V., Williams, G. Mark J., Teasdale, John D., Mindfulness-Based
Cognitive Therapy for Depression, New York, The Guilford Press, 2002.

CAPITOLUL 5

PSIHOTERAPIA INTEGRATIVĂ

Concepte-cheie: psihoterapie integrativă; principiile psihoterapiei integrative;

concepte integrative fundamentale; metodele psihoterapiei integrative

Rezumat
Psihoterapia integrativă este o psihoterapie care integrează la nivel teoretic şi
practic mai multe modele psihoterapeutice, între care Gestalt terapia şi Analiza
tranzacţională. Iniţiatorul său este Richard Erskine. Este o terapie în care rolul central îl
are relaţia terapeutică.

145
 5.1. Definirea psihoterapiei integrative
Psihoterapia integrativă îşi are începuturile în anii ’70 când mai mulţi terapeuţi au
început să folosească metode şi concepte terapeutice combinate. Există mai multe şcoli de
psihoterapie integrativă, fiecare integrând aspecte diferite. Acest capitol prezintă şcoala de
psihoterapie integrativă reprezentată de Richard Erskine, care este şi cea mai cunoscută şi
mai populară în prezent.
Psihoterapia integrativă este o psihoterapie unificatoare care realizează integrarea
teoretică a mai multor sisteme psihoterapeutice şi reunirea abordării afective, cognitive,
comportamentale şi corporale. În această abordare este important să se observe care
dintre aceste domenii (afectiv, comportamental, cognitiv, corporal) sunt deschise sau
închise contactului intern sau extern şi se folosesc metode pentru a dezvolta mai mult
contact. (Erskine, R, G.; Trautmann, R, L., 1996)
Psihoterapia integrativă reprezintă una dintre cele mai noi şcoli de psihoterapie.
Este o terapie centrată pe relaţie.

„Credem că a fi sănătoşi din punct de vedere psihologic – de fapt, a fi complet umani – înseamnă a fi în relaţie cu
alţii.”

R. G. Erskine; J.P. Moursund; R.I. Trautmann,

Beyond Empathy. A therapy of contact-in-relationship, New York, Brunner-Routledge, 1999.

Fundamentul teoriei şi metodei psihoterapiei integrative este analiza

tranzacţională. În acelaşi timp psihoterapia integrativă foloseşte în plus mai multe
abordări ale personalităţii umane: abordarea psihodinamică, terapia centrată pe client,
terapia familiei, abordarea comportamentală, terapia Gestalt, terapia corporală Reich,
teoriile relaţiei de obiect, psihanaliza. Toate aceste abordări oferă modele valide ale
personalităţii şi comportamentului uman şi se potenţează reciproc atunci când sunt
folosite împreună, integrate.
Un alt sens al termenului de „integrativă” are în vedere în această abordare
procesul integrării personalităţii. Obiectivele sunt: a ajuta clienţii să devină conştienţi de
blocaje, de părţile fragmentate ale egoului lor şi să le integreze într-un Eu nou;
dezvoltarea unui sens al Sinelui cu o nevoie din ce în ce mai mică de a folosi mecanisme
de apărare şi scriptul personal (povestea vieţii); crearea unui Eu întreg, complet, coeziv

146
capabil de o nouă relaţie cu lumea şi de contact deplin în relaţiile interpersonale. (Erskine,
R. G.; Trautmann, R, L., 1996)
Clientul este ajutat să devină conştient de părţi ale sale care au fost scindate şi au
devenit subterane în urma unor traume, acute sau cumulative: senzaţii, reacţii, abilităţi,
dorinţe, temeri, fantezii. (Erskine, R. G.; Moursund, J. P.; Trautmann, R. I, New York,
1999)
Integrarea îi ajută pe oameni să trăiască în prezent, deschişi, să aibă o viziune
nouă, proaspătă asupra realităţii aşa cum este ea moment de moment, fără protecţia
prejudecăţilor, aşteptărilor, atitudinii sau poziţiei de viaţă create anterior.
În cadrul acestei psihoterapii se recunoaşte necesitatea ca terapeuţii să fie dedicaţi
procesului de integrare. Este esenţială dezvoltarea personală şi integrarea personală a
terapeutului şi de asemenea există obligaţia etică ca psihoterapeuţii integrativi să fie în
dialog cu psihoterapeuţii din alte abordări psihoterapeutice pentru a se menţine informaţi
cu privire la noile evoluţii din acele domenii.

5.2. Principiile psihoterapiei integrative

Psihoterapia integrativă se ghidează după două principii fundametale:
anagajamentul pentru schimbarea pozitivă a vieţii şi respectul pentru integritatea
clientului.
Schimbarea pozitivă. Psihoterapia integrativă urmăreşte schimbări profunde în
viaţa clientului şi nu doar învăţarea unor comportamente noi. Fără schimbări la nivelul
scriptului terapia oferă doar ameliorări temporare şi de suprafaţă. În psihoterapia
integrativă se pune întrebarea: Care sunt credinţele de script şi sentimentele din spatele
simptomelor clientului? Ce rol au aceste simptome? Cum putem cunoaşte clientul şi
înţelege modul în care transformă şi adună experienţele în amintiri care reîntăresc
scriptul?
Respectarea integrităţii clientului. Terapeutul aduce în terapie respect, bunătate,
prezenţă, menţine contactul şi creează o relaţie interpersonală care afirmă integritatea
clientului. De asemenea se oferă suport astfel încât clientul să poată veni în contact cu
propria experienţă internă şi externă. Clientul nu este împins să fie mai deschis sau mai în
contact decât poate la un moment dat. Fiecare individ are o valoare inerentă. (Erskine, R.
G., Moursund, J. P., 2011)

5.3. Origini şi istoric

147
 Majoritatea terapiilor îşi au rădăcinile în opera lui Freud, care a influenţat într-un
fel sau altul aproape toate formele de psihoterapie şi abordările moderne. El a fost primul
care a oferit o explicaţie a modului în care funcţionează inconştientul şi a descris pe larg
la modul în care tiparele timpurii, emoţionale şi cognitive, ne influenţează viaţa adultă.
Abordarea psihanalitică a lui Freud a fost predominantă la începutul secolului XX.
Începând cu 1930, a apărut o nouă generaţie de terapeuţi: Carl Jung, Alfred Adler,
Wilhelm Reich, Karen Horney, Otto Rank, Harry Stack Sullivan. Ei au dezvoltat teoria
psihanalitică şi au contribuit la dezvoltarea multora dintre conceptele psihanalitice.
(Erskine, R. G.; Moursund, J. P., 2011)
În anii 1940 au apărut două alternative majore la abordarea psihanalitică:
psihologia umanistă avându-i ca reprezentanţi pe Abraham Maslow şi Carl Rogers, şi
abordarea behavioristă, bazată pe experimentele lui Pavlov şi B.F. Skinner şi pe teoria
învăţării a lui O. Hobart Mowrer.
Behaviorismul s-a dezvoltat ca un model clar, logic, bazat pe cercetări riguroase
ale metodelor folosite. De la început s-au centrat asupra comportamentului şi au
desconsiderat gândurile, emoţiile, motivaţiile şi conceptele dezvoltate de Freud (impuls,
mecanisme defensive, inconştient şi accentul pe descoperirea cauza problemei în istoria
personală).
Psihologia umanistă s-a fundamentat pe ideea unicităţii individului şi necesităţi
înţelegerii lui în unicitatea sa. Era o abordare simplă, directă, optimistă şi diferită faţă de
abordarea behavioristă mecanicistă, dar şi de viziunea lui Freud conform căreia oamenii
sunt conduşi doar de impulsuri sexuale şi agresive. Maslow vedea omul ca pe o fiinţă care
se auto-actualizează, motivat de nevoia de a deveni tot ceea ce poate deveni el mai bun.
Bolile şi tulburările apar din această perspectivă atunci când condiţiile necesare
dezvoltării nu sunt îndeplinite.
Principiile psihologiei umaniste au fost folosite de Carl Rogers în terapia centrată
pe client, nondirectivă. În aceasta terapie tratamentul constă în restabilirea condiţiilor
necesare şi importante pentru o dezvoltare sănătoasă: înţelegere, acceptare necondiţionată,
autenticitatea relaţiei. Fiindu-le satisfăcute nevoile de creştere oamenii încep să se
însănătoşească automat. În prezent formarea în aproape orice abordare psihoterapeutică
începe cu învăţarea tehnicilor de ascultare activă care provin direct din opera lui Rogers.
(Erskine, R. G.; Moursund, J. P., 2011)
Cele două abordări au produs Marea dezbatere psihologică (1950), pe care o mai
întâlnim şi acum în psihologie: umanism versus behaviorism. De asemenea dezvoltarea

148
acestor două şcoli de psihoterapie a stimulat o amplă dezvoltare a unor teorii
psihoterapeutice alternative.
Psihoterapia integrativă se bazează pe două modele importante: gestalt terapia şi
analiza tranzacţională. Întemeietorii acestor abordări, Frederick şi Laura Pearls respectiv
Eric Berne au fost formaţi iniţial în abordarea psihanalitică şi au fost influenţaţi de
asemenea de climatul produs de Marea dezbatere psihologică existent în acea perioadă.
(Erskine, R. G.; Moursund, J. P., 2011)

Frederick Perls (1893– 1970), cunoscut ca Fritz Perls şi Laura Perls (1905 –1990) întemeietorii
Gestalt terapiei (http://www.gestalt.org/fritz.htm)

Psihoterapia gestalt promovează conştienţa, conştientizarea sentimentelor şi a

comportamentelor prezente, contactul dintre sine si mediu.
Gestalt terapia a dezvoltat conceptele „gestalt primar” şi „gestalt secundar”. Perls
vede egoul ca fiind indivizibil şi aflat continuu într-un proces de dezvoltare. În privinţa
teoriei personalităţii sunt centrale conceptele psihanalitice de „Eu” şi „Se”, însă nu şi cele
de „Supraeu” şi „inconştient”. În schimb, accentuează rolul mecanismelor defensive,
introiecţia şi reprimarea, în întreruperile care apar în stabilirea contactului.
Mecanismele defensive întrerup contactul. Ele sunt:
Reprimarea - creează condiţiile pentru introiecţie, internalizarea defensivă
inconştientă a unor elemente din personalităţile altor persoane. Aceste elemente nu pot fi
integrate, rămân de sine stătătoare în eu, fără să poată face contact.
Proiecţia - o parte a eului este percepută ca fiind altă persoană.

149
 Retroflexiunea - acţiuni menite a fi spre exterior sunt reţinute în interior printr-un
dialog cu sine. La nivel corporal de exemplu înloc de exprimarea furiei prin ţipete sau
lovituri se produce o întărire, o încordare a musculaturii.
Deflexiunea - evitarea contactului, ascunderea sinelui prin exprimarea politicoasă
în locul exprimării directe a sentimentelor, dorinţelor, nevoilor, prin refuzul afecţiunii,
prin negarea adevărului.
Confluenţa - pierderea propriilor graniţe, resimţerea stări de unitate cu exteriorul.
Contactul este distrus pentru că datorită fuziunii nu mai există nici „celălalt” niciun eu
distinct care să facă contact.
Mecanismele de apărare sau întreruperile contactului menţin reprimarea
conştientizării propriei capacităţi de a interacţiona cu lumea exterioară. De asemenea se
menţine credinţa că modul personal de a nu face contact este singurul mod de a
interacţiona în acea situaţie.
Preocuparea pentru întreruperile contactului, prin intermediul deschiderii
terapeutului la contact, şi refacerea conştientizării realităţii interne şi externe sunt semnele
distinctive ale psihoterapiei integrative. (Erskine, R. G., Moursund, J. P., 2011)
Eric Berne si analiza tranzacţională. Analiza tranzacţională vede eul ca fiind
constituit din stări diferite ale eului, Părinte, Adult şi Copil, constituite din tipare specifice
de gânduri, sentimente şi comportamente. Berne a dezvoltat ideile psihanalistului Paul
Federn care a observat cum clienţii săi manifestau egouri distincte în momente diferite ale
terapiei.
Cunoaşterea mecanismelor de apărare este esenţială pentru înţelegerea
funcţionarea şi activarea stărilor eului.

„Datorită fixării acestor mecanisme de apărare aspectele arhaice (Copil) sau introiectatate (Părinte) ale
eului rămân stări separate şi nu devin integrate în conştientizarea neopsihicului (Adult).”
Erskine, R. G.; Moursund, J. P.,
Integrative Psychoterapy in Action, Karnac Books, London, 2011, p. 23.

Teoria stărilor eului, identificarea şi funcţionarea lor, scenariul de viaţă, formarea

şi reîntărirea convingerilor şi deciziilor de scenariu sunt aspecte importante ale teoriei
analizei tranzacţionale folosite şi in psihoterapia integrativă.

150
 În concluzie, Freud, Rogers şi behavioriştii sunt precursorii psihoterapiei
integrative. Teoria psihoterapiei integrative se bazează de asemenea pe ideile lui Berne,
Perls şi pe teoriile dezvoltării.
Din gestalt provine ideea că o experienţă terminată prematur sau nefiresc creează
un gestalt fix care funcţionează ca o nevoie nesatisfăcută. De asemenea importanţa dată
contactului şi definirea felului în care problemele psihologice derivă din distorsiunea
contactului. Prin teoriile devoltării se poate înţelege dezvoltarea persoanei şi aceasta
furnizează o bază pentru diagnosticul problemelor nerezolvate pe parcursul dezvoltării şi
pentru inervenţia în împlinirea nevoilor nesatisfăcute. Comportamentul clientului este
văzut în corelaţie cu dezvoltarea fizică, emoţională, cognitivă şi socială. Se folosesc
informaţii despre relaţia părinte-copil, formarea moralităţii, dezvoltarea copilului.
Conform suportului teoretic folosit, psihoterapia integrativă foloseşte intervenţii
terapeutice pentru dezvoltarea adultului, pentru dizolvarea defenselor, permiterea unui
contact complet şi integrarea starii eului de Copil în Adult. (Erskine, R. G.; Moursund, J.
p., 2011)
Psihoterapia integrativă are o puternică bază teoretică, însă vitalitatea sa se
observă în procesul terapeutic. De aceea cărţile de psihoterapie integrativă conţin de cele
mai multe ori descrieri de cazuri, de psihoterapii individuale în mai mare măsură decât
descrieri conceptuale, teoretice. Aceasta deoarece autorii consideră ca acesta este un mod
mai bun de învăţare pentru studenţi, dar şi oferă un cadru pentru a pune întrebări, a oferi
răspunsuri despre psihoterapia integrativă şi despre modul în care funcţionează, a
conştientiza limitele abordării teoretice. De asemenea acest mod de a scrie despre terapia
integrativă, folosind transcripte ale unor cazuri concrete, previne afundarea seacă în
modele teoretice.
Richard Erskine este un reprezentant important al psihoterapiei integrative aşa
cum este ea cunoscută astăzi. Este un psiholog cu o experienţă clinică şi de predare a
psihoterapiei de 40 de ani.
Este psihanalist licenţiat, analist tranzacţional certificat, recunoscut internaţional
ca terapeut în Gestalt terapie şi este şi psihoterapeut de grup certificat. Este specializat în
tratamentul copiilor, în practica sa terapeutică abordează cu predilecţie obsesia, disocierea
şi procesul schizoid, de asemenea conduce un program de tratament terapeutic într-o
închisoare de maximă securitate. Ţine cursuri şi workshopuri experimentale despre teoria
şi metodele psihoterapiei integrative în mai multe ţări din întreaga lume. A scris cinci cărţi
despre psihoterapia integrativă şi numeroase articole.

151
 Richard Erskine a dezvoltat conceptele iniţiale ale psihoterapiei integrative în
1972, în calitatea sa de profesor al Universităţii din Illinois. În 1976 a pus bazele
Institutului pentru psihoterapie integrativă în New York şi a continuat să dezvolte
împreună cu colegii săi psihoterapia integrativă şi relaţională. (Vezi
http://www.integrativetherapy.com)

Dr. Richard Erskine şi Oana Pănescu la Conferinţa Internaţională de Analiză Tranzacţională Bilbao
2011.

În România psihoterapia integrativă este asociată cu Asociaţia Română de Analiză

Tranzacţională (A.R.A.T.) şi cu Asociaţia Română de Psihoterapie Integrativă (A.R.P.I.).

5.4. Concepte fundamentale

Nucleul psihoterapiei integrative este analiza tranzacţională. De aceea conceptele
analizei tranzacţionale sunt concepte esenţiale şi în psihoterapia integrativă. Astfel
psihoterapia integrativă foloseşte noţiuni fundamentale din analiza tranzacţională: script
(scenariul de viaţă), credinţele de script, deciziile de viaţă, stările eului, funcţionarea şi
identificarea lor, foamea de stimuli, sistemul racket.99
Teoria lui Eric Berne a fost dezvoltată de continuatorii săi, aceasta fiind şi intenţia
lui. Analiza tranzacţională integrativă a fost definită prin numeroase articole publicate în
ultimii 25 de ani.
Teoria integrativă poate fi organizată în trei categorii: teoria motivaţiei, teoria
personalităţii şi metodele abordării integrative.
5.4.1.Teoria motivaţiei

99
Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie, Bucureşti, Editura,

152
 În teoria clasică a analizei tranzacţionale nu există o teorie a motivaţiei. Claude
Steiner cu teoria strokeurilor şi Fanita English cu ale sale „patternuri existenţiale” încep să
contureze o teorie a motivaţiei.
Psihoterapia integrativă recunoaşte nevoia oamenilor de a fi în relaţie. Teoria
integrativă a motivaţiei descrie nevoia omului de stimuli, structură şi relaţie. Integrează
conceptele lui Berne de „foame” într-un cadru al contactului şi relaţiei.
Teoria motivaţiei are o serie de componente la care ne vom referi mai jos.
Stimulii sunt interni şi externi; asigură informaţii în sistemul feedback care conduc
la satisfacerea nevoilor de bază.
Foamea de structură duce la organizarea experienţei, creează sens şi
previzibilitate.
Foamea de relaţie poate fi satisfăcută în funcţie de gradul de conştientizare a
nevoilor relaţionale ca stimuli interni, în funcţie de credinţele personale despre sine şi
ceilalţi în relaţii ca structură şi în funcţie de comportamnetul persoanei în relaţie ca stimul
extern. (O'Reilly-Knapp, M, Erskine, R. G., 2003)
Nevoile relaţionale. Sunt nevoile care apar în contactul interpersonal.
Ele apar în două zone dstincte: în prezent, aici şi acum, şi în egoul arhaic. Nevoile
arhaice nesatisfăcute au dus la fragmentarea eului (fixaţii la nivelul stării eului de Copil
sau introiecţii la nivelul stării eului de Părinte) şi perturbă manifestarea nevoilor prezente.
În terapie aceste nevoi vechi nesatisfăcute se manifestă prin intermediul transferului şi
sunt integrate. Un Adult integrat face ca nevoile relaţionale să se refere la relaţiile
prezente, din aici şi acum.
În pihoterapia integrativă sunt definite opt nevoi relaţionale:
Nevoia de securitate. Nevoia de sisiguranţă este o nevoie primară, fundamentală
(Maslow, 1970). Şi în relaţie persoana are nevoie să supravieţuiască şi să se simtă în
siguranţă. Relaţia implică contact, care implică riscul de expunere, de vulnerabilitate. De
aceea la începutul unei relaţii oamenii testează reacţia celuilalt la vulnerabilitate şi dacă
pot fi în siguranţă cu celălalt.
Această nevoie este foarte importantă în cadrul terapeutic, unde clientul cu atât
mai mult se expune, devine vulnerabil, se dezvăluie. În terapie satisfacerea acestei nevoi
înseamnă asigurări verbale, dar şi sentimentul pe care îl are clientul că vulnerabilitatea sa
este respectată şi protejată. Acest sentiment vine din acceptare, din lipsa respingerii din
partea terapeutului, lipsa umilirii şi a ridiculizării. Sentimentul de siguranţă se construieşte
puţin câte puţin prin dezvăluirea treptată şi prin observarea reacţiei terapeutului. Starea

153
acestuia de prezenţă, de atenţie, înţelegere şi acceptare poate ajuta clientul să depăşească
temerile de a se dezvălui, fanteziile negative de a fi respins, judecat pentru ceea ce este şi
pentru ceea ce simte. (Erskine, R. G., Moursund, J. P., Trautmann, R. I, New York, 1999)
Nevoia de a fi valorizat. La nivel general uman suntem în relaţii deoarece primim
a fi consideraţi importanţi şi valoroşi în acea relaţie şi de asemena primim afecţiune,
îngrijire. Terapeutul îndeplineşte această nevoie prin valorizarea funcţiei cuvintelor,
emoţiilor şi comportamentului clientului. Orice spune sau face clientul este valoros, are un
rol important, o funcţie, un sens. Aceasta valorizare se bazează pe cunoaşterea clientului.
Întâi cunoaştem cine este celălalt pentru a-l putea valoriza. Terapeutul ştie funcţia unui
anume comportament sau cel puţin că acel comportament nu este întâmplător, are o
anumită funcţie şi că aceasta este importantă. (Erskine, R. G., Moursund, J. P.,
Trautmann, R. I, New York, 1999)
Valorizarea este înrudită cu validarea – validarea legitimităţii nevoilor clientului, a
semnificaţiei afectelor şi a funcţiei procesului intrapsihic.
Tot ceea ce face clientul are valoare. Chiar şi acţiunile prin care îşi face rău sieşi
sau îi răneşte pe ceilalţi au o funcţie, un scop şi transmit un mesaj important.

Exemplu:
„Cheryl şi-a dat seama cât de profund suferea, cât îi era de teamă şi cum a blocat această teamă mulţi ani. Plânge,
apoi îşi inghite suspinele şi spune plat:
Cheryl: Nu îmi place să plâng.
Terapeutul: Ai vrea să mai fii tare încă puţin? Poate chiar ai putea să îmi spui o glumă sau să-mi reciţi o poezie.
Cheryl: Of, e greu.
Terapeutul: Da, e greu. Haide, să luăm o pauză. Vorbim despre ultimele ştiri?
Cheryl: O, te rog nu...
Terapeutul: Nu, sunt serios. Voi avea la fel de mult respect pentru felul acesta al tău de a controla şi face faţă
acestei lumi ca şi pentru durerea ta. Protecţia ta are un motiv important pentru a fi aici: poţi să te descurci la şcoală,
poţi avea o dispoziţie pozitivă, spune glume, vorbeşti despre vreme. Toate acestea au fost foarte importante în viaţa
ta, nu e aşa?”
R. G. Erskine, J. P. Moursund, R.I. Trautmann,
Beyond Empathy, New York, 1999, p.129.

154
 Răspunsul terapeutului pare o glumă, totuşi arată în cele din urmă cum
comportamentul clientului a avut un rol protectiv important, pe care îl valorizează. De
asemenea valorizând răspunsul clientului îl şi normalizează. Astfel se redefineşte
experienţa internă a clientului asupra propriului său comportament astfel încât să poată
aprecia funcţia lui. Oricum ar părea acel comportament, este cel mai bun mod posibil
pentru client de a face faţă unor situaţii dificile. Toate comportamentele au rolul de a
obţine satisfacerea unor nevoi şi de aceea sunt bune, importante.
Nevoia de acceptare. Este vorba despre nevoia de acceptare din partea cuiva
anume, special, puternic, stabil, protector. Această nevoie apare în multe relaţii, dar mai
ales în terapie. În procesul terapeutic clientul reexperimentează blocaje relaţionale vechi,
trauma cumulativă care provine din lipsa repetată a satisfacerii nevoilor şi astfel poate
integra şi restabili contactul intern. În acest proces este foarte importantă acceptarea,
protecţia şi susţinerea terapeutului precum şi modul în care clientul trăieşte emoţional
acest sprijin.
Copilul are nevoie să se poată baza pe părinţi, pe profesori sau pe mentori. Are
nevoie să aibă în viaţa sa persoane semnificative care să-i poată oferi protecţie, răspunsuri
la întrebări, încurajări. De multe ori această nevoie nu este satisfăcută, şi atunci ea revine
iar şi iar, perturbând felul de a fi al persoanei şi dezvoltarea sa. Cadrul terapeutic este o
ocazie bună de a satisface această nevoie. Pentru această este necesar ca terapeutul să se
comporte în aşa fel încât clientul să-l poată experimenta emoţional ca pe un părinte
idealizat. Nu este necesar chiar să fie aşa. Comportamentul terapeutului totuşi nu trebuie
să interfereze cu fantezia emoţională a clientului despre el. Face aceasta fiind stabil, fiind
constant atent la client, respectând programările, ascultând clientul, răspunzând la telefon.
Nevoia de reciprocitate. La nivel general această nevoie se referă la a fi împreună
cu cineva care te înţelege, care are experienţe similare. În relaţia terapeutică această
nevoie înseamnă nevoia de a fi împreună cu un terapeut care ştie ce înseamnă ceea ce
trăieşte clientul, fie că a avut experienţe similare, fie că este empatic. Este necesar să
înţeleagă şi cognitiv şi afectiv prin ceea ce trece clientul astfel încât să poată răspunde
suportiv şi sensibil.
Această nevoie provine şi din dorinţa de a fi înţeles fără cuvinte. Cei care au avut
aceeaşi experienţă nu au nevoie explicaţii, răspund că ştiu cum e, verbal şi nonverbal,
oferind astfel un fel special de validare, normalizare, o recunoaştere imediată, concretă.
Nevoia de autodefinire. Nevoia de autodefinire în relaţie înseamnă exprimarea şi
experimentarea propriei unicităţi, iar aceasta este recunoscută şi respectată de cealaltă

155
persoană. Este imaginea în glindă a reciprocităţii: nevoia de a fi diferit şi nevoia de a fi la
fel.
În terapie terapeutul împlineşte această nevoie susţinând constant orice exprimare
a individualităţii clientului. Normalizează nevoia de autodefinire şi rămâne în contact, cu
respect, chiar şi atunci când clientul nu este de acord cu el sau refuză să urmeze planul de
tratament propus de terapeut. Îl încurajează pe client să spună „nu”. Dezacordul şi
„rezistenţele” nu sunt considerate contraproductive, ci moduri importante prin care
clientul se defineşte, de aceea trebuie acceptate de către terapeut. Lipsa satisfacerii acestei
nevoi e asociată cu depresia, agresivitatea, competitivitatea.
Terapeutul satisface concret această nevoie încurajând clienţii să se descrie, să
spună cum sunt, cum nu sunt, ce le place, ce nu le place; îi susţine atunci când sunt în
dezacord; de asemenea sunt încurajaţi să înlocuiască exprimări ca „este trist” cu „eu sunt
trist”, „de ce s-a purtat aşa cu mine” cu „nu mi-a plăcut cum s-a purtat cu mine”. (Erskine,
R. G., Moursund, J. P., Trautmann, R. I, New York, 1999)
Nevoia de a avea impact. A avea impact asupra celeilalte persoane este esenţial
într-o relaţie semnificativă. Aceasta înseamnă a avea capacitatea de a-l influenţa pe
celălalt. A aduce o schimbare în ceea ce face, în felul în care gândeşte sau a trezi o reacţie
emoţională. Când acest lucru nu se petrece relaţia este percepută ca degradantă şi
înăbuşitoare.

„Funcţional, relaţiile sănătoase, relaţii în care contactul este deschis şi liber, încurajează creşterea. Acesta este
probabil motivul cel mai important pentru care relaţia este o nevoie centrală pentru toţi oamenii. Procesul creşterii
psihologice, de autoactualizare, aşa cum a spus Rogers (1951), presupune interacţiune cu ceilalţi.”
R. G. Erskine; J. P. Moursund, R.I. Trautmann, op. cit., 1999, p.141

În relaţia terapeutică trebuie să existe sentimentul că fiecare poate avea impact

asupra celuilalt. E de la sine înţeles că un terapeut competent va avea impact asupra
clientului, acesta este şi scopul terapiei, clientul doreşte să schimbe ceva. Însă se petrece
şi în celălalt sens, terapeutul trebuie să permită ca şi clientul să aibă un impact asupra sa.
Terapeutul foloseşte reacţiile pe care le are la ceea ce spune sau face clientul în serviciul
dezvoltării clientului.
Ca terapeut este simplu să împlineşti această nevoie a clientului: te laşi impactat,
tulburat, îţi pasă. Însă nu este deloc uşor, pentru că presupune să permiţi schimbarea
planului de tratament, să admiţi că ai greşit, să ai îndoieli, să greşeşti şi să foloseşti aceste
greşeli. De asemenea terapeutul trebuie să fie dispus să fie afectat de client, schimbat în

156
mod real, autentic. Terapia integrativă fiind o terapie a contactului ambele persoane sunt
prezente, reale, transformate. Cerem clientului să se tranforme, să ne permită să avem
impact asupra sa, este un proces dificil şi este important să putem face acelaşi lucru, în
rezonanţă cu el.
Nevoia ca celălalt să iniţieze. Este o nevoie care apare în toate relaţiile. Relaţia în
care doar unul are iniţiativă mereu, face primul pas devine în timp dureroasă, frustrantă.
De asemenea cel care iniţiază de fiecare dată începe să se îndoiască de implicarea celuilalt
şi poate decide să încheie relaţia. O altă reacţie poate fi de autoînvinovăţire, de a decide că
nu va primi niciodată ceea ce vrea, că nevoile sale nu sunt rezonabile şi poate încerca să
nu le mai aibă. Acestea sunt credinţe vechi de script care sunt reîntărite atunci când
terapeutul sau alte persoane apropiate nu răspund nevoilor relaţionale. De aceea este
important ca terapeutul să aibă iniţiativă în relaţie, să îşi asume responsabilitatea de a face
ca ceva să se petreacă. Aceasta presupune implicarea autentică a terapeutului, un fel de a
fi în relaţie prin care recunoaşte şi validează importanţa clientului pentru el. (Erskine, R.
G., Moursund, J. P., Trautmann, R. I, New York, 1999) Terapeutul iniţiază verbal dar şi
nonverbal (se mişcă către client, întinde o mână, facilitează un contact vizual bun).
Nevoia de a exprima iubire. A exprima sentimente, grijă, afecţiune, respect,
apreciere pentru celălalt într-o relaţie este de asemenea o nevoie relaţională. A nu exprima
aceste sentimente înseamnă a nega o realitate internă şi autodefinirea în relaţie. În terapie
şi mai ales în terapia integrativă, bazată pe contact, relaţia dintre client şi terapeut este una
dintre cele mai apropiate şi mai intime dintre relaţiile umane. Clientul experimentează în
mod firesc sentimente faţă de terapeut. (Erskine, R. G., Moursund, J. P., Trautmann, R. I,
New York, 1999)
De obicei terapeuţii descurajează exprimarea sentimentelor din partea clientului,
etichetându-le ca transfer, dependenţă sau încercare de a manipula relaţia. De asemenea,
în decursul formării terapeuţii sunt învăţaţi să fie suspicioşi faţă de asemenea manifestări,
şi de aceea nici nu ştiu cum să răspundă. Aceste sentimente sunt totuşi foarte fireşti faţă de
o persoană care ne cunoaşte atât de bine, ne înţelege, ne acceptă şi ne respectă. Ar fi mai
util ca ele să fie valorizate şi acceptate, cel puţin până când terapeutul are motive să le
interpreteze altfel.
De semenea sentimentele clientului faţă de terapeut reprezintă o parte a procesului
de recuperare şi integrare a propriei capacităţi de a simţi. La început sentimentele sunt
spontane, şi intense, iar treptat, pe măsură ce integrarea este completă, expresia lor capătă
o formă adultă de exprimare a afecţiunii, mai adecvată.

157
 Contactul. Psihoterapia integrativă pleacă de la premisa că nevoia de relaţie este
una dintre motivaţiile principale pentru comportamentul uman, iar această nevoie este
împlinită prin contact.
Contacul este esenţial în funcţionarea umană, atât contactul intern (senzaţii,
emoţii, idei, fantezii, dorinţe, nevoi) cât şi contactul extern. Capacitatea de a face
contactul cu sine şi cu ceilalţi este influenţată de deschiderea către a intra în contact.
Relaţia terapeutică este cadrul pentru dizolvarea defenselor, a vechilor credinţe,
producând astfel o centrare către a trăi în prezent şi o deschidere mai mare către contact.
Contactul se referă şi la calitatea tranzacţiilor dintre oameni: a fi conştient de sine
şi de celălalt, a fi sensibil, deschis faţă de celălalt şi a veni în întâmpinarea sa, a se
recunoaşte pe sine în mod autentic. (Erskine, R, G., Trautmann, R, L., 1996)

5.4.2. Teoria personalităţii în psihoterapia integrativă are drept concepte principale

stările eului, transferul şi sistemul scenariului de viaţă.
Stările eului de Copil şi de Părinte nu sunt integrate în Adult prin experienţele de
viaţă şi rămân neconştientizate datorită fixării mecanismelor de apărare. Aceste
mecanisme au rolul de a aduce echilibru şi protecţie individului, însă costurile în
realizarea acestor obiective sunt foarte mari: limitarea spontaneităţii, intimităţii şi
flexibilităţii care sunt esenţiale dezvoltării. (O'Reilly-Knapp, M, Erskine, R. G., 2003)
Transferul este văzut ca:
- mijlocul prin care clientul dezvăluie propriul trecut, nevoile nesatisfăcute şi
defensele construite pentru a compensa;
- rezistenţele care împiedică reamintirea completă şi în acelaşi timp o punere în act
inconştientă a experienţelor din copilărie;
- expresia conflictului intrapsihic şi dorinţa de satisfacere a nevoilor relaţionale;
- expresia efortului psihologic universal de a organiza experienţa şi de a-i da un
sens. (O'Reilly-Knapp, M, Erskine, R. G., 2003)

158
 Sistemul scenariului de viaţă permite terapeutului să se concetreze pe mai multe
dimensiuni: comportamental, intrapsihic şi relaţia terapeutică.

Fig. 5. Sistemul de script (O'Reilly-Knapp, M.; Erskine, R. G., 2003)

159
 Fig. 6. Stările eului (O'Reilly-Knapp, M.; Erskine, R. G., 2003)

5.4.3. Metodele abordării integrative

Teoria metodelor psihoterapiei integrative accentuează valoarea intrinsecă a
omului şi recunoaşte importanţa relaţiei terapeutice.
Investigaţia, acordarea şi implicarea sunt categorii de metode care facilitează
contactul şi sunt orientate către relaţie. (O'Reilly-Knapp; M, Erskine, R. G., 2003)
Investigaţia. Terapeutul este deschis şi curios în a descoperi clientul şi perspectiva
sa. Simultan clientul se descoperă pe sine în timp ce răspunde întrebărilor terapeutului.

160
 Acordarea este un proces care are două parţi. Terapeutul întâi este empatic şi se
identifică cu senzaţiile, emoţiile, nevoile celuilalt, şi apoi îşi comunică propria
sensibilitate.
Implicarea terapeutică conţine recunoaşterea, validarea, normalizarea şi prezenţa.
Ea diminuează defensele interne.
Confruntarea este o metodă folosită pentru ca clientul să conştientizeze
discrepanţa dintre gânduri şi comportamente contradictorii şi de asemenea defensele, iar
aceasta se poate face doar în cadrul unei relaţii terapeutice puternice. (O'Reilly-Knapp, M;
Erskine, R. G., 2003)
Asociaţia liberă. Clientul este invitat să spună orice îi vine în minte, ca în metoda
psihanalitică, doar că terapeutul este în relaţie cu clientul, este activ, atent, exprimă ce
gândeşte şi ce simte, ajută la clarificări, elaborări, validează şi recunoaşte semnificaţia
experienţelor clientului.
Metodele corporale (bodywork) sunt o dimensiune fundamentală, necesară în
vindecarea scriptului. Obiectivul este energizarea zonelor corporale care au fost inhibate,
blocate, rigidizate ca urmare a reprimării nevoilor nesatisfăcute şi a emoţiilor primare. Se
observă reacţiile fiziologice (schimbarea ritmului respirator, oftat, plâns, contractări
musculare), de asemenea se investighează reacţii interne care nu pot fi observate şi se
lucrează direct corporal (atingere, masaj, schimbarea ritmului respiraţiei). Este necesar ca
domeniul fiziologic să fie aliniat cu celelalte trei, cognitiv, afectiv şi comportamental.

În concluzie, terapia integrativă este centrată pe relaţie. Avem nevoie de relaţie, de

a petrece timp cu oameni care ne respectă, pentru care suntem importanţi şi valoroşi, care
ne susţin, ne apreciază eforturile şi exprimarea unicităţii noastre. Sănătatea psihică este
corelată cu recunoşterea şi împlinirea nevoilor relaţionale de către oamenii cu care suntem
în contact.
A fi în relaţii sănătoase şi care să ne ajute să ne dezvoltăm presupune în primul
rând capacitatea de a fi în contact real cu sine şi cu ceilalţi. Psihoterapeutul integrativ îşi
foloseşte abilităţile şi metodele în primul rând pentru a construi capacitatea clientului de a
fi în contact, atât intern cât şi extern.

161
 Întrebări şi teme de autoevaluare

11. Ce este psihoterapia integrativă?

12. Care sunt principiile psihoterapiei integrative?
13. Care este legătura dintre analiza tranzacţională şi psihoterapia integrativă?
14. Enumeraţi şi descrieţi cele opt nevoi relaţionale.
15. Identificaţi şi descrieţi metodele psihoterapiei integrative.

Teste- grilă

4. Un reprezentant important al psihoterapiei integative relaţionale este Richard

Erskine.

c. Adevărat
d. Fals

5. Psihoterapia integrativă integrează concepte din mai mult eabordări

terapeutice:

a. Analiza tranzacţională
b. Gestalt terapia
c. Terapia corporală Reich
d. Psihanaliză
e. Terapia centrată pe client

1. a+b+d
2. a+b+c+e
3. a+b+c+d+e
4. a+c+d+e

5. Care sunt întemeietorii Gestalt terapiei?

a. Fritz Perls
b. Laura Perls
c. Eric Berne
1. a+b
2. b+c
3. a+b+c

162
 4. b+c

Bibliografie obligatorie

1. Erskine, Richard; Moursund, Janet P., Integrative Psychoterapy in Action, Karnac

Books, London, 2011 la adresa http://books.google.com/books?
id=55m7T1D9ax0C&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false
2. O'Reilly-Knapp, Marye; Erskine, Richard G., Core Concepts of an
Integrative Transactional Analysis, Transactional Analysis Journal, Vol. 33, No. 2, pp.
168-177,2003 la adresa http://www.integrativetherapy.com

163
 ANEXA

Fotografii

Capitolul 1

Isaac Newton, http://www.google.ro/imgres?

q=isaac+newton&hl=ro&sa=X&biw=1440&bih=689&tbm=isch&prmd=ivnsob&tbnid=1bI6ZFu2XYro6M:
&imgrefurl=http://www.ipedia.ro/isaac-newton-enciclopedie-informatii-fizica-
398/&docid=x7bh44GK2Qd_2M&w=481&h=599&ei=cChfTpX1PKKk4gTeuNz8Dw&zoom=1

J.B. Watson, http://www.google.ro/imgres?

q=j.b.watson&hl=ro&biw=1440&bih=689&tbm=isch&tbnid=nVlj9xwu__ccdM:&imgrefurl=http://www.in
foamerica.org/teoria/watson1.htm&docid=ny4xGtvaXrIqXM&w=160&h=180&ei=7ChfTsWsGOmO4gTG
5LwF&zoom=1&iact=rc&dur=293&page=1&tbnh=132&tbnw=104&start=0&ndsp=37&ved=1t:429,r:5,s:0
&tx=46&ty=79

Ulric Neisser, http://www.google.ro/imgres?

q=ulric+neisser&hl=ro&biw=1440&bih=689&tbm=isch&tbnid=stPs0ticQ1fEyM:&imgrefurl=http://en.wik
ipedia.org/wiki/Ulric_Neisser&docid=jB5LTUD89O9yQM&w=176&h=241&ei=UylfTrqdOcfa4QSjurAj&
zoom=1&iact=rc&dur=462&page=1&tbnh=129&tbnw=99&start=0&ndsp=40&ved=1t:429,r:0,s:0&tx=41
&ty=72

Sigmund Freud,
http://www.google.ro/imgres?
q=sigmund+freud&num=10&hl=ro&biw=1440&bih=689&tbm=isch&tbnid=RRryPscfKgxbNM:&imgrefur
l=http://en.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud&docid=4rgYwTPrT3yH7M&w=200&h=284&ei=kSlfTv2o
F8bxsgaTzr2iDw&zoom=1&iact=hc&vpx=186&vpy=121&dur=1149&hovh=227&hovw=160&tx=91&ty=
113&sqi=2&page=1&tbnh=155&tbnw=116&start=0&ndsp=25&ved=1t:429,r:0,s:0

Carl Ransom Rogers, http://www.enotes.com/carl-rogers-criticism/rogers-carl

Abraham Maslow, http://www.google.ro/imgres?

q=abraham+maslow&hl=ro&biw=1440&bih=689&tbm=isch&tbnid=NIdv2FdQ1qvbpM:&imgrefurl=http:/
/sushinisen.hubpages.com/hub/-Self-Actualisation--The-Maslow-
theory&docid=_WyVOSYTNcV6gM&w=260&h=330&ei=RypfTuvKMq6Q4gTDyKhA&zoom=1&iact=rc
&dur=279&page=1&tbnh=128&tbnw=101&start=0&ndsp=32&ved=1t:429,r:3,s:0&tx=57&ty=63

Capitolul 2
Stanislav Grof, http://www.google.ro/imgres?
q=stanislav+grof&hl=ro&biw=1440&bih=689&tbm=isch&tbnid=CflVnKJbPYjCtM:&imgrefurl=http://ww
w.last.fm/music/Stanislav%2BGrof&docid=9VNpEMrNBgtRhM&w=252&h=277&ei=uypfTuj-
H6mN4gT6kLUn&zoom=1&iact=hc&vpx=768&vpy=75&dur=170&hovh=221&hovw=201&tx=106&ty=1
15&page=1&tbnh=129&tbnw=117&start=0&ndsp=38&ved=1t:429,r:5,s:0

Capitolul 3
Francine Shapiro,
http://www.emdr.com/francine-shapiro-phd.html
David Servan-Schreiber,
http://www.psychologytoday.com/blog/brainstorm/200904/david-servan-schreiber-cheating-death
David Grand,
http://www.brainspotting.pro/

164
Capitolul 4
John Kabat Zinn,
http://www3.uclaextension.edu/unexNewsletter/2011/June/speakers.cfm
John Kabar Zinn,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Jon_Kabat-Zinn.jpg

Capitolul 5
Frederick Perls; Laura Perls,
http://www.gestalt.org/fritz.htm
Richard Erskine; Oana Pănescu, colecţie privată

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

165
 Arntz, William; Chasse, Betsy; Vicente, Mark, Ce naiba ştim noi de fapt?,
Bucureşti, Cartea Daath Publishing House, 2007.
Berne, Eric, Jocuri pentru adulţi, Bucureşt, Editura Amaltea, 2002.
Brunel, Henri, Cele mai frumoase povestiri zen, București, Editura Pro Editură și
Tipografie S.R.L., 2005.
Campbell, Joseph, The Hero With a Thousand Faces, Princeton, Princeton
University Press, 2003. (http://0775776.student.wdka.nl/herothousandfaces.pdf)
Cottraux, Jean, Terapiile cognitive. Cum să acţionăm asupra propriilor gânduri,
Iaşi, Polirom, 2003.
Cristina M. (traducere), Oamenii de ştiinţă ruşi au măsurat puterea rugăciunii în
Rostiri- Sfânta Mănăstire Dervent, http://www.dervent.ro/rostiri.php?cID=cat-rostiri-
ortodoxie&rID=141&rType=ART&rOP=more
Cyrulnik, Boris, O minunată nefericire, București, Editura Elena Francisc
Publishing, 2006.
David, Daniel, Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Iaşi, Polirom,
2006.
de Lassus, Rene, Programarea neuro-lingvistică și arta comunicării, București,
Editura Teora, 2004.
DSM IV-TR 2000, Manual de diagnostic și statistica tulburărilor mentale, Editura
Asociația Psihiatrilor Liberi din România, 2003.
Eden, Donna; Feinstein, David; Craig, David, Psihologie energetică, Iaşi, Editura
Polirom, 2011.
Erskine, Richard, G.; Trautmann, Rebecca, L., Methods of an Integrative
Psychotherapy, http://www.integrativetherapy.com, Transactional Analysis Journal,
Volume 26, Number 4, October 1996.
Erskine, Richard G.; Moursund, Janet P.; Trautmann, Rebecca I, Beyond Empathy.
A therapy of contact-in-relationship, New York, Brunner-Routledge, 1999 .
Erskine, Richard; Moursund, Janet P., Integrative Psychoterapy in Action, Karnac
Books, London, 2011 la adresa: http://books.google.com/books?
id=55m7T1D9ax0C&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false

Georgescu, Matei, Nici zen, nici psihanaliză: cartea (care trebuie) închisă,
Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2010.

166
 Goswami, Amit, Doctorul cuantic-ghidul unui fizician pentru sănătate şi
vindecare, Bucureşti, Editura Orfeu 2000, 2007.
Goswami, Amit, Universul conştient de sine, Bucureşti, Editura Orfeu 2000,
2008.
Grof, Stanislav, Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modernă asupra
conştiinţei, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2005.
Hall, Calvin S.; Lindzey Gardner; Campbell, John B., Theories of Personality,
New York, John Wiley&Sons, Inc., 1997.
Hawkins, David R., Ochiul sinelui de care nimic nu se poate ascunde, Bucureşti,
Editura Cartea Daath, 2005.
Hawkins, David R., Putere versus forţă. Determinanţii ascunşi ai
comportamentului uman, Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2005.
Hawkins, David R., Transcenderea nivelurilor conştiinţei. Scara spre iluminare,
Bucureşti, Editura Cartea Daath, 2007.
Hawkins, David, R., Healing and Recovery, U.S.A, Veritas Publishing, 2009.
Ioan 10:30 în Noul Testament cu Psalmii, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune Ortodoxă, 2008, p. 241.
Johanson, Gregory, A Survey of the Use ofMindfulness in Psychotherapy, The
Annals of the American Psychotherapy Association, Vol. 9 No. 2. (Summer 2006):15-24
Jung, Carl Gustav, Opere complete-I. Arhetipurile şi inconştientul colectiv,
Bucureşti, Editura Trei, 2004.
Kheper website, Psychology: http://www.kheper.net/topics/psychology/index.html
Kitchur, Maureen, The strategic developmental model for EMDR în EMDR
solutions, New York, Robin Shapiro ed., w. W. Norton & Company, inc., 2005.
Kuhn, Thomas, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Humanitas,
(1962) 1999.
Laszlo, E.; Grof, S.; Russell, P., Revoluţia conştiinţei. Noua spiritualitate şi
transformarea planetară, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2009.
Laszlo, Ervin, Transformarea cuantică la nivelul creierului global, Bucureşti,
Elena Francisc Publishing, 2009.
Leahey, 1997; Morawski, 2000 apud Sternberg, R.J., Cognitive Psychology,
Fourth Edition, Belmont, Thomson Wadsworth, 2006, p. 5.
Lipton, Bruce, Biologia credinţei, Bucureşti, Editura For You, 2007.
Lipton, Bruce, Evoluţie spontană, Bucureşti, Editura For You, 2010.
Mânzat, Ion, Psihologie transpersonală, Iaşi, Editura Cantes, 2002.

167
 Maslow, Abraham, http://ro.wikipedia.org/wiki/Abraham_Maslow
Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, 1957 apud. Cătălin Zamfir,
1993, p.420-421.
Munteanu, Anca, Pledoarie pentru o nouă arhitectură a conştiinţei, Jurnal On-line
al Asociaţiei Române de Psihologie Transpersonală, Nr. 1-2/2004:
http://www.arpt.ro/RO/TPBuletin/1-2-2004.htm
Neacşu, Cristin, Poveşti cu tâlc pentru adormit copiii... şi pentru trezit sufletele,
Bucureşti, Editura Lux Sublima, 2011.
Nicola, Grigore, Istoria psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002.
Nicon, Luc, Tipi : technique d'identification sensorielle des peurs inconscientes,
Montpellier, Editura Emotions fortes, 2007.
O'Reilly-Knapp, Marye; Erskine, Richard G., Core Concepts of an
Integrative Transactional Analysis, Transactional Analysis Journal, Vol. 33, No. 2, pp.
168-177, 2003, http://www.integrativetherapy.com
Părintele Cleopa, Lucrarea conştiinţei în Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.7,
http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/31constiinta.htm
Peseschkian, Nossrat, Povești orientale ca instrumente de psihoterapie, București,
Editura Trei, București, 2005.
Potkay, Ch; Bem, Allen P., Personality: Theory, Research and Applications,
Monterey, Brooks-Cole Publishing, 1986, p. 73 apud. Gr. Nicola, Op.cit., p. 143.
Reber, Arthur,S.; Reber, Emily, S., The Penguin Dictionary of Psychology, Third
Edition, Penguin Books, England, 2001.
Ruppert, Franz, Trauma, Bonding&Family Constellations, United Kingdom,
Green Balloon Publishing, 2008.
Rusu, Elena-Claudia, Psihologie cognitivă, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2007.
Rusu, Elena-Claudia, Curente noi în psihologie. Introducere în analiza
tranzacţională, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2010.
Salomé, Jacques, Povești pentru a ne vindeca, Povești pentru a crește, București,
Editura Ascendent, 2007.
Schuré, Édouard, Evoluţia divină. De la Sfinx la Christos, Iaşi, Editura Princeps,
1994.

168
 Segal, Zindel V.; Williams, G. Mark J.; Teasdale, John D., Mindfulness-Based
Cognitive Therapy for Depression, New York, The Guilford Press, 2002.
Servan-Schreiber, David, Vindecă stresul, anxietatea şi depresia fără medicamente
şi fără psihanaliză, Bucureşti, Editura Elena Francisc Publishing, 2007.
Shapiro, Robin, EMDR Solutions , New York, W. W. Norton & Company, 2005.
Shapiro, Francine- interviu în Journal of EMDR Practice and Research, 2009,
interviu reprodus pe http://findarticles.com/p/articles/mi_7605/is_200910/ai_n45881845/.
Shapiro, Shauna L; Astin, John A.; Freedman, Benedict, Mechanisms of
Mindfulness, Journal of Clinical Psychology, Vol. 62(3), 373–386, Wiley Periodicals,
2006.
Siegel, Bernie S., Iubire, medicină și miracole, București, Editura Humanitas,
2006.
Steiner, Calaude, A Meditation on the Adult and its Corruption,
http://claudesteiner.com
Sternthal, Barbara, Sigmund Freud. Life an Work (1856-1939), Vienna, Christian
Brandstatter Verlag, 2006.
Stewart, I, Joines, V., AT astăzi – O nouă introducere în analiza tranzacţională,
Timişoara, Editura Mirton , 2004.
Tiller, William A., Psychoenergetic Science: A Second Copernican-Scale
Revolution, Editura Pavior, 2007.
Van Helsing, J., Să nu atingi această carte, Bucureşti, Editura Antet, 2005.
Wilber, Ken, Fără graniţe. Abordări orientale şi occidentale ale dezvoltării
personale, Bucureşti, Elena Francisc Publishing, 2005.
Williams, Debra, Scientific Research of Prayer: Can the Power of Prayer Be
Proven?, http://www.plim.org/PrayerDeb.htm
Yalom, Irvin D., Călăul dragostei, București, Editura Trei, 2008.
Yalom, Irvin, Privind soarele în față, București, Editura Vellant, 2011.
Zlate, Mielu, Eul şi personalitatea, Bucureşti, Editura Trei, 1997.
Žvelc, G., Černetič, M., Košak, M., Mindfulness based Transactional Analysis,
Transactional Analysis Journal, (accepted in publication), 2011.
Žvelc, G., & Žvelc, Mindful Processing for Mindfulness (manuscris nepublicat).

http://www.oxford-transpersonal.co.uk/
Asociaţia de psihologie şi psihoterapie transperonală din Rusia,
http://www.atpp.ru/
Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (ARPT),
http://www.arpt.ro/RO/indexro.htm

169
 Respiraţia Holotropică, http://transpersonal.ro/index.php?
page=continut&sectiune=78
http://www.emdr.com/
http://www.brainspotting.pro/
http://www.tipi.fr/tipi.technique.html
http://www.emdria.org/

170
Elena-Claudia Rusu (n. 1973) este absolventă a Facultăţii de Sociologie-Psihologie a Universităţii Spiru
Haret şi are o dublă licenţă în psihologie şi sociologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea Sociologie,
Psihologie şi Pedagogie (1998).

În anul 2008 obţine titlul de “Doctor în psihologie” cu o lucrare inedită pe tema psihoterapiei prin film şi
lansează termenul de “filmoterapie”. Prima parte a tezei a fost publicată în cadrul lucrării Psihologie &
Cinematografie. Funcţiile psihosociale ale filmelor (2008).

A mai publicat: Societate şi diversitate culturală (2004), Psihologie cognitivă (2007) şi Curente noi în
psihologie. Introducere în analiza tranzacţională (2010).

Din 1998 şi până în prezent predă ca lector universitar la facultatea pe care a absolvit-o şi desfăşoară o
practică privată ca psihoterapeut specialist în cadrul cabinetului individual de psihologie.

Este interesată să studieze noile paradigme şi teorii din psihologie, în special psihologia transpersonală.

Elena-Claudia a urmat cursuri de formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală, analiză tranzacţională

şi psihoterapie sistemică de familie- metoda Constelaţii Familiale, creată de Bert Hellinger (Germania).

În prezent facilitează grupuri de Constelaţii Familiale şi este formată şi supervizată de Barbara Morgan,
psihoterapeut (Anglia).

Elena-Claudia este Maestru Reiki, practică Qi-Gong şi a învăţat practica şamanică de la Aurel Mocanu
(România), Carlos Sauer (Brazilia) şi Vernon Foster (SUA).

În prezent este interesată de studiul şi practicarea psihoterapiei ortodoxe.

Contact: claudiaerusu@yahoo.com

171
Alexandrina Carmen Ene, licențiată în filologie și psihologie, absolventă a masterului de Psihoterapii
Cognitiv-Comportamentale, Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Psihologie, București.
Începând cu februarie 2011 este asistent universitar titular la Universitatea Spiru Haret, Facultatea de
Sociologie- Psihologie, București.
Trainer autorizat, psiholog practicant în psihoterapie cognitiv-comportamentală în regim de supervizare,
Atestat de Colegiul Psihologilor din România, consultant în comunicare în metoda E.S.P.E.R.E (metodă al
cărei părinte este psihosociologul francez Jacques Salomé), în supervizare cu Aleth Naquet, a urmat
programe de formare variate în metode precum: E.M.D.R nivelul I și II, analiză tranzacțională, constelații
familiale (cu Jutta ten Herkel). Alte tipuri de workshopuri la care a participat includ: AutoTIPI, psihoterapia
gestalt, comunicarea nonviolentă, respirația holotropică, Noua Medicină Germană, șamanismul.
Este membru fondator al Asociației Române pentru Terapia prin Jocul cu nisip, membru al Colegiului
Psihologilor din România, membru ARAT România, membru al Asociației de Hipnoterapie si Psihoterapie
Cognitiv-Comportamentală.

Contact : frunzadeartar@gmail.com

Oana Pănescu Madlen este absolventă a Facultăţii de Psihologie, Universitatea Independentă Titu
Maiorescu şi are licenţa în specializarea Psihologie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei (2001).
A absolvit Masterul de Antropologie si Dezvoltare Comunitară în cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice
şi Administrative, Bucureşti.

În prezent Oana Pănescu Madlen predă ca asistent universitar la Universitatea Spiru Haret, lucrează în
domeniul resurselor umane şi desfăşoară o practică privată ca psihoterapeut specialist.

A urmat cursuri de formare în psihoterapie cognitiv-comportamentală, analiză tranzacţională şi Constelaţii

Familiale.

172
Este preşedintele filialei Bucureşti a Asociaţiei Române de Analiză Tranzacţională (ARAT) şi secretar
general al EATA (European Association of Transactional Analysis).
Supervizorul său, Gregor Žvelc, este certificat ca supervizor în analiză tranzacţională şi psihoterapie
integrativă şi coordonează programe psiho-educaţionale şi de cercetare bazate pe mindfulness în Ljubljana,
Slovenia.

Contact: oanamadeleine@yahoo.com

173