MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE ISTORIE, RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE
POLITICE ŞI ŞTIINŢELE COMUNICĂRII
DEPARTAMENTUL DE ISTORIE
ŞCOALA DOCTORALĂ

TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMAT

DIN ISTORICUL VEŞMINTELOR DIN ŢARA

NĂSĂUDULUI
SECOLUL XX

Conducător ştiinţific:
Prof. Univ. Dr. IOAN GODEA

Doctorand:
VIRGINIA LINUL

ORADEA
2014

1
STRUCTURA TEZEI
INTRODUCERE
I. CADRUL TEORETIC ŞI CONCEPTUAL
1. Definirea termenilor
2. Costumul. Geneză, istorie şi continuitate
3. Funcţii şi roluri
4. Costum şi veşminte între tradiţie şi modă
5. Veşmintele la români
6. Analiza veşmintelor. Trasee metodologice
II. ŢARA NĂSĂUDULUI. REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE
1. Coordonate georgrafice
2. Repere istorice
2.1. Începuturile – Perioada pre-grănicerească
2.2. Perioada grănicerească (1762-1851)
2.2.1. Uniforma grănicerilor
2.3. Perioada post-grănicerească
3. Spaţiul de locuit în Ţara Năsăudului
3.1. Aşezări năsăudene
3.2. Tipologia casei din zona Năsăudului
4. Zonele şi subzonele etnografice
5. Etnii în Ţara Năsăudului. Staistici şi influenţe
6. Mărturii ale tradițiilor. Muzee etnografice în Ţara Năsăudului.
6.1. Muzeu Etnografic din Sângeorz-Băi
6.2. Muzeul Etnografic din Rebrișoara
6.3. Muzeul sătesc de artă populară și etnografie
Nichiti George din Feldru
6.4. Muzeul etnografic și al mineritului Rodna
6.5. Muzeul Grăniceresc Năsăudean
6.6. Muzeul din Pod
7. Câteva conculzii
III. MESTEȘUGURI ŞI MEŞTEŞUGARI ÎN ŢARA NĂSĂUDULUI
1. Ţesutul
1.1. Prelucrarea materiilor prime
1.1.1. Prelucrarea cânepei
2
 1.1.2. Prelucrarea lânii
1.2. Feştitul firelor pentru ţesături
1.3. Instrumentele necesare torsului şi țesutului
1.4. Tehnici de țesut
1.5. Clasificarea țesăturilor
1.5.1. Țesături de uz casnic şi transport
1.5.2. Țesături pentru decorarea interiorului
1.5.3. Țesături pentru vestimentație
1.6. Piuăritul şi vâltoritul
2. Croitoria
3. Cusutul și brodatul
3.1. Materiale pentru cusut şi brodat
3.2. Tehnici de cusut și de brodat
3.3. Cromatica portului din ținutul Năsăudului
3.4. Motive artizanale
3.5. Câmpuri ornamentale
4. Pielăria. Prelucrarea pieilor
5. Cojocăria. Materii prime. Tehnici de lucru. Unelte.
6. Curelăria
7. Opincăria
8. Cizmăria
9. Confecţionarea penelor de păun
10. Alte meşteşuguri şi meserii din Ţara Năsăudului
11. Câteva concluzii
IV. COSTUMUL POPULAR TRADIŢIONAL DIN ȚARA NĂSĂUDULUI
1. Considerente generale
2. Costumul femeiesc
2.1. Îmbrăcămintea din pânză
2.1.1. Cămaşa
2.1.2. Poalele
2.2. Îmbrăcămintea ţesută
2.2.1. Pânzăturile
2.2.2. Frânghiile
2.2.3. Îmbrăcămintea din pănură

3
 2.3. Îmbrăcămintea din piele
2.3.1. Pieptarul
2.3.2. Cojocul
2.4. Încălţămintea
2.5. Găteala şi acoperământul capului
2.6. Podoabele
3. Costumul bărbătesc
3.1. Îmbrăcămintea din pânză
3.1.1. Cămaşa bărbătească
3.1.2. Pantalonii
3. 2. Îmbrăcămintea din pănură
3.3. Îmbrăcămintea din blană
3.3.1. Pieptarele
3.3.2. Cojocul
3.4. Încălţămintea
3.5. Curele şi brâie
3.6. Găteala capului
3.7. Alte accesorii ale costumului tradiţional bărbătesc
3.8. Observaţii finale
V. VEŞMINTE NĂSĂUDENE. TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR
1. Vestimentaţia românilor năsăudeni în secolul al XX-lea
2. Veşmintele la... timpul prezent
3. Costumul popular şi folclorul
4. Sfârşitul modei. Tendinţe ce prefigurează viitorul
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
GLOSAR
FIŞE DE MEŞTERI
ANEXE HĂRŢI ŞI FOTOGRAFII

Cuvinte cheie: etnografie, zone etnografice, veşminte, modă, costum tradiţional, port
popular, Ţara Năsăudului, Văile Someşului, Regimul Grăniceresc, cânepă, pănură, blană,
cămaşă, poale, pânzături, pantaloni, pieptar, cojoc, încălţăminte, accesorii, pana de păun.

4
 INTRODUCERE

Evoluţia societăţii umane a fost, secol de secol, tot mai accelerată, ritmul crescând
şi mai mult după declaşarea revoluţiei industriale, care a cuprins în secolul al XIX-lea
întreaga Europă, ajungând şi în România prin reformele impuse de Alexandru Ioan Cuza
după Unirea Principatelor, din anul 1859. Secolul al XX-lea a adus transformări şi evoluţii
încă şi mai puternice şi mai rapide în întreaga lume, în toate domeniile şi la toate nivelurile,
aşa încât am ajuns, iată, la începutul secolului al XXI-lea să vorbim despre mondializare şi
globalizare care, în mod firesc, generează şi diverse forme de rezistenţă a unei comunităţi
sau alteia, a unui popor sau altuia, mai cu seamă prin cultură.
În cadrul culturii unui popor, alături de limba vorbită, de tradiţii şi obiceiuri, de
religie, mitologie, literatură, muzică, artă în general, face parte şi arta populară, în
particular şi implicit veşmintele, costumul, cu un accent pe costumul tradiţional, ce
reprezintă o adevărată „carte de vizită”1, o importantă coordonată de identificare a unui
popor sau a unei comunităţii, rezultată în urma unui proces îndelungat, desfăşurat pe tot
parcursul dezvoltării sale istorice. Aşadar, putem considera că aceste elemente
identificatoare păstrate vii, pot juca rolul unei punţi de legătură între trecut, prezent şi viitor
şi totodată pot reprezenta o formă de rezistenţă în faţa uniformizării, a globalizării.
După cum spunea istoricul James Clifford, „culturile nu rămân încremenite, pentru
a le permite cercetătorilor realizarea unui instantaneu”2, iar conştientizarea acestui fapt,
precum şi a realităţii înconjurătoare, ne-a fost de un real folos în alegerea temei de
cercetare pentru această lucrare. Preocupările şi activitatea noastră de zi cu zi, direct legate
de cultura tradiţională, ne-au permis o bună cunoaştere a subiectului, dar au şi dat naştere
unei dorinţe puternice de a conserva şi proteja toate aceste valori, deşi studii asupra
portului popular din diferite zone ale țării sau ale meșteșugurilor populare din România au
fost realizate încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, însă
scopul demersului nostru are şi o orientare practică, nu doar descriptivă. Aşadar, alegerea
unei teme de cercetare legate de Istoria veşmintelor din Ţara Năsăudului s-a născut în mod
firesc, fiindu-ne un domeniu familiar şi accesibil, pe care, am considerat că, şi în acest fel,
îl puteam pune în valoare, prin conturarea unei imagini cât mai clare a costumul năsăudean

1
Doina Işfănoni, Paula Popoiu, Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului naţional al satului
„Dimitrie Gusti”, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 2007, p.6
2
James Clifford, Routes. Travel and Translation in the Late Twentieth Century, Cambridge Massachusetts,
Harvard University Press, 1999, p.10, apud Simina Melwisch-Birăescu, Imagini ale alterităţii. Moduri de
reprezentare în jurnale de călătorie şi descriei etnografice române şi germane (1840-1890), Marineasa,
Timişoara, 2010, p.331
5
din secolul al XX-lea, pornind de la cercetarea rădăcinilor sale istorice, pentru a pune
accent pe evoluţia sa din perioada 1900-2000, încercând a revela şi elementele de noutate
apărute în ultimele decenii ale secolului trecut sau la începutul mileniului al treilea.
Obiectivul principal al demersului nostru științific este acela de a ilustra evoluția
veșmintelor în zona Năsăudului, în mod special evoluţia costumului tradiţional, din
perspectiva unei îndelungate și nemijlocite experiențe în gestionarea și promovarea
elementelor portului popular cu toate particularităţile sale, dar şi într-o încercare de a păstra
şi proteja arta confecţionării acestor veşminte, în contextul unui tot mai pronunțat declin
valoric generat de scăderea interesului față de arta tradiţională autentică și chiar faţă de
lucrul manual al meşterilor populari, care încă mai există atât în zona noastră, cât şi în alte
zone din ţară şi mai mult decât atât, am constatat că din momentul începerii acestei
cercetări şi până la finalizarea ei, atitudinea faţă de costumul popular s-a schimbat şi
meşteşugurile tradiţionale revin în atenţia publicului larg.
Trebuie de asemenea, să precizăm că am considerat această temă a ne fi apropiată
sufletește, cunoscând încă din copilărie toate etapele confecționării costumelor populare, o
îndeletnicire păstrată şi transmisă, de la mamă la fiică, în familia noastră, de multe
generații, odată cu un sentiment de mândrie a apartenenței la acest ţinut și de respect faţă
de valorile tradiționale transmise de bunicii şi străbunicii noştri, odată cu îndemnul de a
păstra aceste tradiții și valori. Apoi, însuşi faptul de a trăi şi lucra în Salva, un sat cu o
bogată tradiţie în domeniul confecționării costumului popular și al meșteșugurilor populare
transilvănene, nucleul unui adevărat tezaur de informaţii nescrise, am considerat că este un
privilegiu şi totodată o obligaţie de a duce mai departe toate tradiţiile moştenite şi de a le
face cunoscute chiar şi prin crearea unor materiale cu caracter științific și critic, care „să
lupte pentru o viață proprie”1 şi să rămână un sprijin pentru cei interesaţi de acest domeniu.
După alegerea temei, am considerat totuşi necesară o perioadă de documentare şi
cercetare de teren, pentru a discuta şi a-i cunoaște mai bine pe meșterii populari care încă
mai lucrează în satele din Ţara Năsăudului, dar şi pe oamenii mai în vârstă care păstrează
memoria unor vremuri mai îndepărtate, din experienţe trăite personal, dar şi din poveştile
transmise oral din generaţie în generaţie (astfel au luat naştere Fişele de meşter şi Fişele de
informator). Informațiile bogate, obținute în urma cercetării de teren, au fost prelucrate,
ordonate, argumentate și ilustrate, în scopul decriptării fiecărui element şi detaliu din

1
Pierre Bidart, Realizarea unei lucrări de cercetare în domeniul științelor sociale, în Revista 22 - Suplimentul
Plus 22, Nr. 160. 2004, p. 4
6
cromatica, ornamentica și funcționalitatea pieselor de costum tradiţional păstrate
nealterate, precum și a celor modificate.
Tot în perioada de pregătire, s-a impus o atentă lectură a bibliografiei existente, a
studiilor de specialitate și a unor monografii ale satelor din Țara Năsăudului, considerând
absolut necesară o încadrare a temei într-un context istorico-geografic, dar şi într-o mai
largă istorie a costumului, în general şi a costumului popular, în particular.
Nu în ultimul rând, lucrarea de faţă își propune să aducă informații suplimentare
despre viața cotidiană a comunităților năsăudene și despre motivațiile obștești și
individuale pentru păstrare unor simboluri sociale și culturale românești, tradiţionale,
printre care şi costumul popular tradiţional, ce constituie principalul obiect de studiu pentru
cercetarea noastră. Însă doar viitorul va putea aprecia dacă eforturile noastre de cercetare,
conservare, protejare şi promovare au avut sau nu rezultatul scontat.

Capitoul I
CADRUL TEORETIC ŞI CONCEPTUAL

Pentru a justifica şi explica demersul pe care ni l-am propus pentru această lucrare,
am considerat necesar ca primul capitol să fie unul teoretic, de definire a termenilor,
conceptelor şi metodelor de lucru, dar şi o trecere în revistă a evoluţiei veşmintelor purtate
de oameni din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.
Astfel, am pornit de la definirea termenului veşmânt, provenit din latinescul
vestimentum şi prezent astăzi în toate limbile de origine latină1 şi folosit ca denumire
generică pentru a desemna un obiect de îmbrăcăminte, iar pluralul veşminte desemnând
totalitatea obiectelor ce acoperă corpul omului, folosit în prezent şi pentru a indica
îmbrăcămintea preoţilor. Alţi termeni utilizaţi pentru a desemna veşmintele sunt:
îmbrăcăminte, haină/haine, costum sau, termeni mai vechi şi mai rar folosiţi, precum
strai/straie sau ţol/ţoale. Deoarece există o multitudine de termeni care numesc fiecare
piesă de îmbrăcăminte în parte şi expresii referitoare la haine şi la rolul lor în viaţa
oamenilor, i-am adunat pe toţi aceşti într-un Glosar, care a devenit chiar un instrument de
cercetare.
Vorbind despre evoluţia istorică a îmbrăcămintei, am apelat şi la cercetările din
domeniul istoriei şi chiar arheologiei, antropologiei şi biologiei, deoarece este atestat faptul
că primele haine au apărut în urmă cu circa 170.000 de ani, aşadar odată cu naşterea lui

1
Italiană: vestimento, provensală: vestiment, franceză: vêtement, catatalană, spaniolă, portugheză: vestimenta
7
Homo sapiens, presupunându-se că odată cu apariţia primelor forme de îmbrăcăminte,
omul a putut părăsi Africa, unde condiţiile climaterice îi permiseseră să trăiască şi fără
haine, dar următorul moment extrem de important în evoluţia vestimentaţiei este situat de
cercetători mult mai recent, cu doar circa 40.000 de ani în urmă, de când datează cele mai
vechi ace de os, foarte fine şi practice, folosite la cusut1.
Au urmat mai multe salturi în evoluţia istorică a societăţii omeneşti, fiecare dintre
ele aducând noi elemente şi la nivelul costumului, influenţate de condiţiile geografice şi
climatice, dar şi de tradiţiile, credinţele şi obiceiurile societăţilor şi popoarelor în formare,
reflectând totodată şi nevoile materiale şi spirituale ale omului. Uzura veşmintelor fiind
mai rapidă decât a oricărei alte forme de artă, a impus nevoia de a schimba destul de des
piesele de îmbrăcăminte, care se transformau şi adaptau continuu, veşmintele putând fi
considerate o oglindă destul de fidelă a evoluţiei societăţii omeneşti, dar cele mai concrete
dovezi ale evoluţiei costumului au rămas tot formele de manifestare ale altor arte, mult mai
rezistente în timp, precum pictura sau sculptura.
Aşadar, dincolo de nevoia primară de a-şi acoperi corpul pentru a se proteja de frig,
dar şi din pudoare, o noţiune care a fost interpretată foarte diferit de-a lungul secolelor,
oamenii au dat costumului, pe lângă rolul practic, o funcţie estetică, artistică şi un
important rol de comunicare: simbolic (pentru a semnala o poziţie morală) sau economico-
social (pentru a afişa un statut), fără a uita dimensiunea lui culturală sau psihologică.
Astfel, putem spune că veşmintele au funcţii şi semnificaţii multiple.
Dacă în secolele trecute, bogăţia costumului, ori cantitatea de material utilizat
pentru confecţionarea lui, erau semne de bunăstare, în zilele noastre importantă este marca,
numele designerului sau al firmei care l-a produs. În alte epoci totul era produs manual, pe
când în era industrială, un produs lucrat manual, este o raritate, este mult mai scump şi,
deşi considerat mult mai valoros, a existat o lungă perioadă în care lucrul manual aproape
că a fost uitat, ne mai fiind întâlnit decât în cazul produselor de haute couture. Tot în
ultimul secol, au fost şi ani în care materialele sintetice erau mai apreciate decât cele
naturale. Şi astfel ajungem la modă şi mode care nu atât educă, ci mai degrabă,
influenţează sau chiar schimbă dorinţele şi gustul oamenilor.
Moda, definită ca fiind „ansamblul de preferințe sau deprinderi care predomină
temporar într-un mediu social: fel de a se îmbrăca, de a se comporta, de a se exprima etc.” 2
şi este considerată atât un fenomen cultural, este totodată şi „o afacere complexă şi ca

1
Eric Delson, Ian Tattersall, John Van Couvering, Alison, Brooks, Encyclopedia of human evolution and
prehistory, Garland Press, New York, 2000
2
http://dexonline.ro/definitie/modă.
8
atare, reflectă atitudinile sociale, economice, sexuale şi politice ale unei epoci”1,
cercetătorii apreciind că primii germeni ai modei au apărut în Egiptul antic, odată cu
apariția luxului și eleganței vestimentare de la curtea faraonilor, deşi este puţin probabil că
pe atunci formele, culorile, dimensiunile şi ornamentele hainelor se schimbau atât de des,
pe cât suntem noi obişnuiţi astăzi, naşterea modei în accepţiunea modernă fiind revendicată
în egală măsură de italieni, francezi, englezi şi spanioli, care dau tonul şi astăzi în Europa
şi în întreaga lume, în acest domeniu.
Fără discuţie, deşi un proverb românesc spune că „nu haina îl face pe om”, în zilele
noastre, la fel de mult sau poate chiar mai mult decât în alte epoci, îmbrăcămintea
reprezintă un element esenţial în construirea şi transmitrea identităţii individului, ajutând la
stabilirea clasei sociale, a vârstei, a etniei şi chiar a preferinţelor sexuale, hainele
contribuind chiar la abordarea sau depăşirea „prejudecăţilor sociale adânc înrădăcinate ale
căror victime au fost femeile”2 şi minorităţile de toate tipurile.
În costumul tradiţional românesc s-au înregistrat de asemenea diverse evoluţii de-a
lungul istoriei, dar chiar şi dintr-o succintă trecere în revistă a particularităţilor costumului
masculin şi feminin pe epoci şi zone geografice, am putut constata o anumită unitate
structurală şi totodată o mare bogăţie şi varietate de elemente, mai cu seamă la nivelul
detaliilor şi ornamentaţiei, o costatare interesantă fiind aceea că materialele folosite pentru
confecţionarea hainelor în urmă cu 2.000 de ani au rămas aceleaşi până astăzi: in, cânepă,
lână, piele, blană, cu precizarea evidentă că procesul tehnologic de obţinere a acestora a
evoluat şi au mai apărut şi materialele sintetice.
Cât despre costumul specific zonei şi epocii alese spre cercetare şi anume Țara
Năsăudului, avem mărturii despre costumul popular din secolul al XX-lea, consemnate de
la Nicolae Iorga şi Nicolae Dunăre ori Dimitrie Gusti până la Maria Bocșe, Paul Petrescu,
Maria Bâtcă, Elena Secoşan, Aurel Bodiu şi Maria Golban, care abordează, atât funcţia
utilitară, ceremonială şi de distincţie socială, cât şi valoarea estetică a pieselor de port
popular.
Aşadar, traseul metodologic ales pentru cercetarea veşmintelor din Ţara Năsăudului
are ca punct de plecare definirea conceptelor cu care operăm (veşminte, haine,
îmbrăcăminte, modă, costum, costum tradiţional şi port popular) şi continuă cu această
scurtă, dar necesară istorie a costumului, în general şi a cercetărilor legate de costumul
tradiţional românesc în particular. Însă pentru a defini foarte bine domeniul spaţio-

1
Mairi Mackenzie, ...isme. Să înţelegem moda, Ed. RAO, Bucureşti, 2010, p. 6
2
Ibidem
9
temporal de existenţă al obiectului nostru de studiu, am considerat necesară parcurgerea
coordonatelor geografice şi istorice ale Ţării Năsăudului, pentru a ajunge la specificul
meseriilor şi al meşteşugurilor legate de producerea materiilor prime şi de confecţionare a
costumelor propriu-zise, definind şi analizând materialele folosite: textile sau piei şi
blănuri, parcurgând toate etapele de producţie, până la analiza croiurilor, a tipurilor de
ornamente şi a semnificaţiei fiecărui element finit din costumul popular, dar şi a
ansamblului rezultat, într-o analiză diacronică, fără a excepta privirea sicronică asupra
costumului tradiţional şi a altor tipuri de costum cu evoluţii paralele.

Capitolul II
ŢARA NĂSĂUDULUI. REPERE ISTORICO-GEOGRAFICE

Țara Năsăudului, denumită şi Valea Rodnei după vechile centre istorice sau
Nösnerland, în limba germană şi Naszód vidéke în limba maghiară, este regiunea
geografică situată în nord-estul Transilvaniei, ce acoperă o parte din teritoriul actualului
județ Bistrița-Năsăud, ce a format, în perioada destrămării feudalismului, baza teritorială a
Regimentului al II-lea Grăniceresc Românesc din Principatul Transilvaniei, „botezat” apoi
de intelectualii locului Districtul Grăniceresc Năsăudean1.
Renunţând la sinonimia dintre Ţara Năsăudului şi teritoriul vechiului regiment de
graniţă, am considerat că acest ţinut se întinde în bazinul Someşului Mare, de la Valea
Ilişua la Valea Mare, aşadar şi comunele din bazinul superior şi mijlociu al Văii Ilişua
(Târlişua, Spermezeu şi Căianu Mic), cu satele aferente, cu observaţia că relieful a generat
o grupare a aşezărilor omeneşti în văile unor râuri: Ilişua, Ţibleş, Sălăuţa, Rebra, Someşul
Mare, fapt ce a determinat şi zonarea etnografică pe care o propunem în acest capitol.
Locuirea teritoriului studiat încă din preistorie, aşa cum o dovedesc relicvele
paleolitice de la Mintiu sau de la Uriu, ilustrează un fond demografic relativ omogen,
înregistrând de-a lungul timpului o pondere covârşitoare a populaţiei româneşti, de religie
ortodoxă (deşi, de-a lungul timpului, religia greco-catolică a cunoscut o anumită
dezvoltare, precum şi alte culte, mai cu seamă în ultimele decenii). Populaţia Ţării
Năsăudului, care la recensământul din anul 2002 număra 109.318 locuitori, este
preponderent rurală, fiind apreciată la circa 79% din totalul populaţiei şi în declin, dar nu
unul foarte accentuat faţă de alte zone, după cum apreciază specialiştii.

1
Mircea Mureșianu, Districtul grăniceresc năsăudean (1762-1851). Studiu de geografie istorică, Presa
Universitară Clujeană, 2000, p. 216
10
 Dincolo de informaţiile statistice, caracterul rural al Ţării Năsăudului este
confirmat şi de structura sa administrativă, deşi în prezent nu mai există o unitate
administrativă care să definească exact teritorul la care facem referire în această lucrare,
Ţara Năsăudului fiind practic, parte componentă a judeţului Bistriţa-Năsăud, totuşi, se
poate observa dintr-o simplă enumerare, că dintre cele 24 de localităţi, doar două sunt
oraşe. Aşadar, doar o mică parte din populaţie trăieşte în cele două oraşe: Năsăud şi
Sângeorz-Băi, majoritatea fiind compusă tot din oameni care trăiesc în mediul rural, în cele
22 de comune (Căianu, Chiuza, Coşbuc, Feldru, Ilva Mare, llva Mică, Leşu, Lunca llvei,
Maieru, Măgura llvei, Nimigea, Parva, Rebra, Rebrişoara, Rodna, Romuli, Salva,
Spermezeu, Şanţ, Telciu, Târlişua, Zagra) aflate pe teritoriul istoric al Ţării Năsăudului,
chiar dacă în multe cazuri, de mulţi ani lucrează în oraşe. Însă opţiunea de a locui în spaţiul
tradiţional al satului, este un sprijin, chiar dacă aparent puţin important, în păstrarea şi
promovarea tradiţiilor populare şi implicit a costumului tradiţional, care face obiectul
studiului de faţă.
Am considerat importantă şi necesară şi o privire rapidă asupra evoluţiei istorice a
Ţării Năsăudului, de la primele vestigi arheologice la perioada grănicerească ce a lăsat o
puternică amprentă asupra zonei. Apartenţa la Regimentul II Năsăud a schimbat viaţa
multor localnici, a familiilor lor şi a urmaşilor, cu efecte asupra vieţii de zi cu zi, nivelului
de trai, educaţiei, mentalităţilor, dar a adus şi anumite elemente specifice în ţinutele
populare din epoca respectivă, dar şi din secolul următor, elemente probabil împrumutate
chiar din aceste uniforme.
Secolului XX, adică perioada centrală a studiului nostru, este marcat în primii ani
de mişcarea unionistă din Transilvania care a însemnat pentru comitatul Bistriţa-Năsăud
(format în 1876, din unirea districtului Năsăud1 cu districtul Bistriţa şi porţiuni din
comitatul Dăbâca) ca unitate administrativă a Regatului Ungariei), înfiinţarea Sfatului
Naţional Român, ai cărui membri vor participa la Unirea de la 1 Decembrie 1918,
confirmată de Tratatului de la Trianon din anul 1920, când comitatul, alături de întreaga
Transilvanie istorică, devenea parte a României.
În anul 1940, judeţul Bistriţa-Năsăud, deşi avea în majoritate populaţie românească,
a fost anexat, în urma Dictatului de la Viena, Ungariei horthyste, revenind în componenţa
României abia în august 1944, când cea mai mare parte a populaţiei săseşti a fost evacuată.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, Ţara Năsăudului, parte a judeţului
Bistriţa-Năsăud, a suferit transformări la toate nivelurile: politic, social, economic, cultural.

1
Districtul Năsăud a fost înființat în anul 1861, după desfiinţarea Districtului grăniceresc (1762-1851)
11
Trebuie precizat că deşi regimul comunist a impus o amplă industrializare, urmărind
urbanizarea populaţiei, în această zonă raportul a rămas negativ (mai bine de 2/3 din
populaţia judeţului rămânând în zone rurale1).
Trebuie, de asemenea menţionat faptul, că nici reforma agrară impusă de regimul
comunist prin decretele şi legile din anii 1940-1960, nu a avut rezultatul scontat în zona
Năsăudului. Colectivizarea forţată şi insistentă afectând mai puţin zonele montane şi
colinare în care sunt situate satele care fac obiectul de cercetare al acestui studiu, fapt care
de asemenea, a avut consecinţe importante şi la nivelul mentalităţilor, nu numai al relaţiilor
social sau al nivelului de trai.
După 1989, odată cu revenirea la un regim democratic, şi Ţara Năsăudului s-a
racordat la noile condiţii socio-economice, păstrându-şi însă atributele specifice şi chiar
caracteristicile demografice, raportul dintre populaţia urbană şi cea rurală menţinându-se.
Am dedicat mai multe subcapitole aşezărilor năsăudene şi spaţiului de locuit,
considerând că toate acestea există într-o strânsă interdependenţă cu tema noastră de
cercetare, ţesăturile fiind prezente în cele mai diverse forme şi scopuri în orice locuinţă,
tipologia caselor şi a satelor regăsindu-se fără discuţie şi în specificul hainelor purtate de
locuitorii lor.
Un punct inportant în structura acestui capitol, dar şi în economia întregii lucrări,
este zonarea etnografică (Subcapitolul II.4 - Zonele şi subzonele etnografice) stabilită de
obicei pe criterii de ordin istoric, administrativ, economic, vestimentar, din perspectiva
tradiţiilor şi obiceiurilor şi, nu în ultimul rând, în funcţie de delimitările făcute chiar de
populaţia autohtonă, comunităţile locale fiind cele care, „istoric şi prin tradiţie, structurează
teritoriul pe care îl stăpânesc, conferindu-i particularităţi originale”2. În general, zonele
etnografice au primit numele oraşelor în jurul cărora gravitau comunităţile rurale şi care
aveau un rol important în schimburile de bunuri economice şi culturale, dar flexibilitatea a
devenit o caracteristică din ce în ce mai accentuată a zonelor etnografice, care trec printr-
un proces permanent de adaptare la noile realităţi socio-economice, dar şi culturale sau
spirituale.
Aşadar, delimitarea exactă a zonelor şi subzonelor etnografice este tot mai dificilă,
în secolul al XX-lea, în lumea satului înregistrându-se schimbări semnificative, care
continuă şi în zilele noastre şi mai mult decât atât, Nicolae Dunăre constata că: ,,raza

1
Aurel Bodiu, Maria Golban, Portul tradiţional românesc din Bistrița-Năsăud, Ed. Eikon, Cluj Napoca,
2012, p.16
2
Oana Ramona Ilovan, Ţara Năsăudului. Studiu de geografie regională, Cluj Napoca, Ed. Presa
Universitară Clujeană, 2009, p. 43
12
teritorială a zonelor etnografice tradiţionale s-a conturat în condiţiile economiei şi relaţiilor
sociale din epoca feudală. Economia şi cultura modernă, iar, în mai mare măsură, condiţiile
din perioada contemporană, au determinat necontenit schimbări, unificări culturale,
materiale şi spirituale pe o arie mai largă, reducerea notelor particulare zonale. Nu arareori,
ceea ce a fost zonă, cu timpul, a devenit subzonă"1.
De-a lungul timpului, etnografii, geografii şi istoricii au propus diverse delimitări
ale zonelor şi subzonelor din Ţara Năsăudului. Subliniem că dacă aceste zonări au avut ca
principal criteriu de structurate trăsăturile definitorii ale ocupaţiilor, obiceiurilor, tradiţiilor
şi portului tradiţional, pornind de la zonările realizate în ultima jumătate de secol şi de la
cercetările de teren efectuate în satele de pe văile Someşului Mare, am considerat potrivit
să facem propria delimitare etnografică, justificată de conţinutul lucrării de faţă.
Astfel, considerăm Ţara Năsăudului, aşezată în bazinul Someşului Mare (bazinul
superior şi central, de la izvoare până la Beclean) echivalentă zonei etnografice Năsăud,
care are mai multe subzone ce înglobează sate aşezate de-a lungul văii Şomeşului Mare,
dar şi pe văile afluenţilor lui:
- Valea Someşului (Şanţ, Rodna, Maieru, Sângeorz-băi, Feldru, Rebrişoara,
Năsăud, Nimigea, Chiuza)
- Valea Ilvelor (Ilva Mare, Poiana Ilvelor, Măgura Ilvei, Lunca Ilvei, Leşu, Ilva
Mică)
- Valea Rebra (Parva, Rebra)
- Valea Sălăuţa (Romuli, Telciu, Coşbuc, Salva)
- Valea Zagra (Poienile Zăgrii, Zagra, Curtuiuş)
- Valea Ilişua (Câianu Mic, Târlişua, Spermezeu)
Aşadar, dacă evoluţia istorică şi caracteristicile socio-economice, precum şi o
unitate vizibilă la nivelul mentalităţii colective sunt elemente care recomandă spaţiul
năsăudean pentru a fi considerat o zonă etnografică de sine stătătoare, cu propriile
obiceiuri, tradiţii, folclor, cu siguranţă particularităţile portului popural, înregistrate în
satele năsăudene justifică şi motivează împărţirea pe subzone pe care o propunem.
Am considerat necesar şi util, ca veşmintele din secolul al XX-lea, care reprezintă
tema centrală a acestei lucrări să fie plasate într-un context mai larg, istoric, geografic, dar
şi etnografic, pentru că aşa cum reiese din acest capitol, şi relieful şi clima, dar şi istoria
locului, cu ocupaţiile străine ori prezenţa unor colonişti, au influenţat direct evoluţia social-

1
Nicolae Dunăre, Judeţul Bistriţa-Năsăud: încadrare şi zonare etnografică, în File de Istorie, vol. I, Bistriţa,
1971, p. 184
13
economică şi culturală a Ţării Năsăudului, dar şi mentalităţile, obiceiurile şi tradiţiilor ori
arta populară şi implicit evoluţia veşmintelor purtate de localnici ori de străinii care s-au
instalat zonă, ducând la un anumit specific al costumului tradiţional din Ţara Năsăudului,
căruia îi dedicăm un capitol aparte în acest studiu.

Capitolul III

MESTEȘUGURI ŞI MEŞTEŞUGARI ÎN ŢARA NĂSĂUDULUI

În strânsă legătură cu agricultura şi păstoritul, s-au dezvoltat meşteşugurile şi

industriile populare pentru a răspunde nevoilor gospodăreşti ale locuitorilor satelor din
Ţara Năsăudului. Cum lucrarea de faţă are ca principală temă de cercetare veşmintele, ne-
am oprit în mod special, asupra meşteşugurilor populare legate de producerea ţesăturilor şi
confecţionarea pieselor vestimentare care alcătuiau costumul tradiţional, de lucru şi de
sărbătoare, fără a omite o rapidă trecere în revistă şi a celorlalte meşteşuguri practicate aici.
Prelucrarea casnică a fibrelor vegetale (inul sau cânepa) şi a celor animale (lâna de
oaie sau părul de capră) a apărut şi s-a dezvoltat pentru a avea materiile prime necesare
fiecărei familii pentru confecţionarea tuturor produselor textile. Pentru meşteşugurile care
produceau ţesături, s-au creat o serie de dispozitive, simple în aparenţă, dar pentru care în
realitate era nevoie de multe noţiuni tehnice, un pronunţat simţ al dimensiunilor şi al
proporţiilor.
Cele mai răspândite meşteşuguri tradiţionale din Țara Năsăudului legate de
confecţionarea veşmintelor şi a altor tipuri de ţesături şi textile, au fost: ţesutul, piuăritul şi
vâltoritul, feştitul firelor, croitoria, cusutul şi brodatul, pielăria, cojocăria, curelăria,
cizmăria şi confecţionarea păunilor, fiecăruia dintre aceste meşteşuguri fiindu-i dedicat
câte un subcapitol separat, deoarece am considerat a fi esenţiale în procesul de
confecţionare a pieselor de costum tradiţional, cercetările etnografice consemnând faptul
că meșteșugurile în cauză au apărut și au evoluat în mod firesc, în strânsă legătură cu două
ocupații de bază: creșterea animalelor și agricultura, deoarece agricultura a produs
materiile prime vegetale (cânepa, inul, bumbacul), iar creșterea animalelor cea a materiilor
prime de proveniență animală (lâna și părul de capră)1.
Lâna oilor, cânepa, inul, blănurile, pieile și părul animalelor au constituit
materialele de bază folosite, încă din epoca neolitică, pentru confecționarea pieselor de

1
Ioan Praoveanu, Așezăminte brănene. Portul popular și țesăturile tradiționale, Ed. Universității
Transilvania, Brașov, 2008, p. 73
14
îmbrăcăminte sau de uz casnic, fiind atestate de istorici, arheologi şi etnografi1 de-a lungul
tuturor epocilor istorice ca şi astăzi, în evoluția prelucrării fibrelor textile, distingându-se
două etape: cea a prelucrării casnice a materiilor prime textile, animale și vegetale (în
propria gospodărie) şi cea a meșteșugurilor specializate în finisarea țesăturilor.
Acest capitol acordă pe rând atenţie fiecărui meşteşug, fiind enumerate şi descrise
şi instrumentele şi utilajele folosite (de la vâltoare şi teară, la ţăgo şi urzoi), precum şi
tehnicile şi etapele de lucru (ţesut, croit, cusut, brodat etc.) sau locurile, satele în care
aceste meşteşuguri s-au practicat şi încă se mai practică, de la prelucrarea materiei prime
pentru obţinerea materialelor brute (lâna, inul), apoi prelucrarea (pânza, pănura, postavul),
şi decorarea lor până la faza finală de finisare, pentru destinaţii variate, cea mai importantă
pentru studiul de faţă rămânând tot ansamblu artistic care constituit de costumul tradiţional
în întregul său.
Pornind de la necesitatea de a satisface cerințe de ordin practic în gospodăria
țărănească, țesăturile au evoluat în timp, diversificându-se materia primă și amplificându-
se decorurile, ajungând să dețină un rol esenţial în organizarea interiorului țărănesc şi a
vestimentaţiei oamenilor.
Un alt subcapitol este dedicat cromaticii portului din Ţara Năsăudului, unde se
foloseau culori naturale pentru cusăturile ornamentale aplicate pe piesele de îmbrăcăminte,
cât și pentru ţesăturile folosite ca decor în locuințe (țoluri, cingee, fețe de masă etc.).
Cât despre motivele artizanale, ele sunt o ilustrare a bogăţiei de idei și de
sentimente ale femeilor ce le lucrau, prin complexitatea formei, alcătuind unul dintre cele
mai însemnate capitole ale patrimoniului nostru național. Motivele artizanale reflectă
lumea înconjurătoare specifică satelor românești, natura și viața, ocupațiile și obiceiurile,
contactul cu alte zone etnografice, subliniind conținutul realist și caracterul lor social şi
nici cele utilizate în zona Năsăsudului nu fac excepţie.
Clasificarea cusăturilor de pe ţesături este realizată după tematica conținutului și
după stilul folosit, care sunt adesea combinate în ansambluri complexe pe ţesăturile din
zona cercetată şi în funcţie de câmpurile ornamentale alese, căci realizarea unei compoziții
decorative implică anumite cerințe: imaginație creatoare, gust estetic viu și activ,
originalitate, știință în îmbinarea utilului cu frumosul, măiestrie în folosirea materialelor de
brodat, a culorilor și a motivelor, în asocierea punctelor după tehnici variate. Astfel, putem
observa că în general, compozițiile ornamentale ale cusăturilor năsăudene sunt echilibrate,
iar cele mai frumoase cusături, caracteristice zonei etnografice a Năsăudului, sunt cele

1
Nicolae Dunăre, Meșteșugul și arta acului, Ed. Tehnică, București, 1986, p. 12
15
lucrate cu mărgele. Foarte multe dintre motivele geometrice sau florale de pe cămăşi sunt
umplute (completate) cu mărgele mici, colorate sau există şi cusături numai cu mărgele.
Alte subcapitole importante sunt dedicate pielăriei şi cojocăritului, căci omul și-a
confecționat dintotdeauna unele obiecte de uz gospodăresc sau piese vestimentare din piei
de ovine sau de bovine, precum și din piei de animale sălbatice ori din blana lor. Pe
parcursul dezvoltării societății românești, în afară de încheierea și consolidarea părților
care alcătuiesc structura lor, unele elemente ale acestor piese vestimentare au fost ornate
prin cusături, ștanțare, imprimare etc. Înainte de a li se aplica diverse podoabe, pieile erau
supuse unor procedee specifice de prelucrare.
Pielăria sau prelucrarea artistică a pielii este un meşteşug care contribuie la crearea
pieselor de port popular, pentru care materia primă este asigurată prin practicarea unor
ocupaţii străvechi precum: creşterea vitelor şi păstoritul. Sunt folosite pieile de animale,
asupra cărora se aplică metode originale de argăsire (cu var sau tărâţe de grâu) pentru a
pregăti pojiţa pentru brodat, iar ornamentica pieselor astfel lucrate (mai ales pieptarele şi
cojoacele) este extrem de variată (colorare, presare, perforare, aplicare, brodare cu mătase).
Succesiunea operațiunilor necesare confecționării pieselor vestimentare din piele se
continuă cu croitul, festonatul (completarea părților prin bucăți), riștuluitul (subțierea și
egalarea ierhei), scrisul (desenarea motivelor) și, în sfârșit, știculuitul (brodatul).
Cojocăria producea veşmintele necesare pentru nevoile populaţiei rurale: cojoace,
pieptare şi căciuli din piei de ovine, iar dacă vorbim despre particularităţile zonei
etnografice a Năsăudului, trebuie să precizăm că pieptarele de sărbătoare şi cojoacele
purtate aici, se individualizează în funcţie de câteva aspecte principale: aria geografică de
provenienţă, vârsta şi statutul social al celui care le purta. În zona Năsăudului, foarte
conservatoare în ceea ce priveşte portul popular, pieptarul din piele de miel a cunoscut, în
evoluţia sa, două forme diferite: pieptarul înfundat şi pieptarul despicat. Pieptarul
înfundat, purtat de toată lumea până în anul 1930, astăzi este mai rar, dar revine la modă.
Nu am omis din enumerarea noastră nici curelăria şi opincăria, meşteşuguri aproape
dispărute astăzi, deşi în ansamblul portului popular bărbătesc din judeţul Bistriţa-Năsăud se
distinge un element special, numit curea lată sau chimir, care dă aspectul final şi întregeşte
costumul tradiţional, iar opicincile reprezintă un element specific costumului țărănesc, dar
aflat de asemenea, pe cale de dispariție, întrucât nu mai corespund exigențelor actuale ale
populației de la sate, ceva mai bine păstrat fiind meşteşugul cizmarilor şi pantofarilor, deşi
astăzi este preferată încălţămintea de serie.

16
 Probabil cel mai spectaculos element component al costumului popular tradiţional
din zona Năsăudului rămâne fără îndoială clopul cu pană de păun, purtat de bărbaţii tineri,
neînsuraţi (dar şi păuniţele purtate de femeile din zona Sângeorz), element confecţionat de
meşteri specializaţi, confecţionarea acelui evantai uriaş format din 3-4 rînduri de pene de
păun fiind o adevărată artă.
Trebuie să mai spunem că în zona Năsăudului au mai existat de-a lungul timpului şi
alte meşteşuguri, la care am făcut de asemenea referire într-un subcapitol separat, făcând
trimitere şi la vestimentaţia acelor meşteşugari: mineri şi cărbunari (în special în Valea
Rodnei), cărămidari, zidari, dulgheri, tâmplari, dogari, gaterişti, fierari, lăcătuşi şi tinichigi,
lingurari, piuari, cazangi, morari, măcelari, brutari, cârciumari etc. Se mai practicau şi
apicultura, floricultura, dărăcitul, vâltoritul, tricotatul, iar în a doua jumătate a secolului al
XX-lea au apărut şi meserii noi precum: frizer, coafez, sobar, batozar, pietrar, depanator,
fotograf, ceasornicar etc.
Singura precizare pe care considerăm necesar a o face, este că aceşti meşteşugari se
îmbrăcau în zilele de lucru la fel ca țăranii obișnuiți, cu mici diferenţe în funcţie de
specificul fiecărui meşteşug, de exemplu cazangii purtau un șorț mare, din piele sau doc,
care îi proteja de foc sau de a se murdări, iar în picioare purtau din cizme de gumă sau din
bocanci de piele1, cărămidarii purtau salopete şi peste ele șorțuri din doc, mănuși din piele
şi în picioare cizme din cauciuc, cărbunarii purtau salopete negre, bleumarin sau gri și
bocanci sau cizme din cauciuc2, pe când brutarii sau măcelariii ori cârciumarii purtau
şorţuri şi mănuşi albe, după cum spuneam, respectând specificul meşteşugului practicat.
Aşadar, meşteşugurile tradiţionale, mai cu seamă cele legate de confecţionarea
elementelor ce intră în componenţa costumului popular au evoluat şi s-au transformat odată
cu societatea şi nevoile şi mentalităţile oamenilor, unele dispărând complet, altele
pierzându-şi din importanţă, iar unele revenind în forţă în atenţia publicului larg.
În ultimele decenii, în condiţiile vieţii moderne, când tehnica avansată a pătruns şi
la sate, s-a renunţat treptat la ţesăturile tradiţionale, cusute sau ţesute, care împodobeau
pereţii caselor din această zonă. Dar această tendință, care a durat mai bine de un deceniu,
în prezent a fost depăşită. Începutul mileniului al treilea a marcat o nouă schimbare majoră
în opţiunile năsăudenilor şi ale românilor în general, putându-se observa o revigorare a
tradiţiilor strămoşeşti și a meșteșugurilor populare, mai cu seamă costumul popular
revenind în actualitate şi fiind purtat la marile sărbători creștine sau la unele evenimente

1
Liviu Păiuș, Cazangii, în Dicționarul culturiiși civilizației populare al județului Bistrița-Năsăud. Vol. I.
Țara Năsăudului, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010, p. 628
2
Liviu Păiuș, Cărbunarii din Rodna, în op.cit., p. 623
17
locale, dar şi la cele personale, de familie, fapt ce nu poate decât să ne bucure şi să
reprezinte o încurajare pentru meşterii care nu au renunţat la practicarea meseriei pe care o
cunoşteau, dar şi pentru tinerii care ar putea face carieră într-un domeniu în care acest
termen pare complet nelalocul lui, dar nu imposibil, căci libertate de alegere considerăm că
le poate permite chiar, de ce nu să îşi aleagă cariera de meşter popular.

Capitolul IV

COSTUMUL POPULAR TRADIŢIONAL

DIN ȚARA NĂSĂUDULUI
Un element de mare importanţă din cadrul zestrei folclorice a judeţului Bistriţa-
Năsăud este portul popular, care în Ţara Năsăudului s-a evidenţiat prin câteva piese
specifice, ce au devenit chiar o marcă distinctivă a acestui judeţ, toate fiind doar adaptări
vestimentare impuse de condiţiile climatice şi de relief, dar şi în armonie cu temperamentul
oamenilor acestor locuri pitoreşti.
Evoluția social-economică, din secolele XIX-XX, determină o periodizare destul de
evidentă a portului popular din satele n[s[udene, corespunzătoare etapelor parcurse, şi în
special a celor ce au adus modificări structurale mai importante. Caracteristica principală a
costumului de Năsăud este un anumit optimism, exprimat plastic, de exemplu, prin
contrastul dintre pânza albă a cămăşilor şi ornamentele viu colorate, dar şi pantalonul larg
la bărbaţi şi cămaşa lungă până la genunchi, brodată cu mărgele colorate, pieptarul
înfundat şi zadiile învrâstate la femei ori sumanul cu guler răsfrânt. Specifice zonei sunt
pieptarele bărbăteşti cu ciucuri din mătase policromă şi cojoacele lungi purtate de femei,
brodate cu motive florale şi cu aplicaţii de meşină şi ciucuri mari din mătase. Unice în ţară
sunt pălăriile cu roată de păun, simbol al feciorilor şi păuniţele, o podoabă specifică
tinerelor fete din Sângiorz Băi.
Din cercetările întreprinse asupra portului popular din Năsăud, rezultă că acesta s-a
dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile social-economice prin care a trecut populaţia.
Portul popular, ca formă de manifestare a culturii artistice populare, reprezintă una dintre
modalităţile cele mai expresive, mai pline de adevăr, de util, de frumos. El păstrează şi
astăzi tradiţia şi elementele de bază de la care a pornit (croi, motive decorative).
Elementele tradiţionale au fost lăsate moştenire din generaţie în generaţie, zona Năsăudului
fiind recunoscută printre cele mai conservatoare din punct de vedere al portului popular.

18
 Modul de viaţă, cu climă destul de aspră, a adus la confecţionarea a unor piese de
port groase, adecvate, precum: pânzăturile, sumanele, cojoacele, cioarecii. Pe lângă
ocupaţiile şi modul de viaţă, un factor important ce a contribuit la formarea portului
specific local a fost, după cum am mai afirmat şi Regimul de graniţă. Şi până la
militalizare, portul popular era simplu, dar regimul grăniceresc a uniformizat portul
bărbătesc şi a simplificat şi mai mult portul femeiesc. Trebuie să mai precizăm că s-au
păstrat până în zilele noastre piese de îmbrăcăminte uşoare, care „nu stingheresc
mişcările”1, deşi moda în permanentă evoluţie, poate reveni oricând, chiar şi la nivelul
portului popular, care este asemenea unui organism viu, păstrarea tradiţiei neînsemnând
neapărat doar purtarea hainelor lucrate în secolele trecute sau admirarea lor în muzeele de
etnografie, ci şi ţesutul şi cusutul şi purtatul unora noi, care să respecte tradiţia, fără a uita
însă că viaţa înseamnă şi evoluţie.
Capitolul Costumul popular tradiţional din Ţara Năsăudului, pe care îl considerăm
a constitui partea centrală a acestei lucrări este împărţit în două subcapitole principale,
dedicate descrierii şi analizei costumului femeiesc şi respectiv, costumului bărbătesc,
fiecărui element vestimentar fiindu-i dedicat un subcapitol separat, de la îmbrăcămintea de
pânză (cămaşă, poale, pantaloni) la cea ţesută (pânzături, frânghii), la cea din pănură
(sumanul, zechea, recălul) şi îmbrăcămintea din piele şi blană (pieptarul şi cojocul), fără a
uita încălţămintea, curelele şi brâiele, găteala capului şi toate celelalte accesorii.
Fiecare element în parte este descris în amănunt, fiind privite în egală măsură din
perspectivă sincronică şi diacronică. De la analiza amănunţită a materialelor din care a fost
confecţionat fiecare element de port popular, până la croieli şi tipuri de ornamente, nimic
nu a fost trecut cu vederea, folosind în demersul nostru şi termenii specifici zonei
Năsăudului, dar explicaţi întotdeauna, cel puţin la prima apariţie şi în Glosarul de la final.
Dintre elementele generale care caracterizează întreaga zonă etnografică a
Năsăudului, trebuie reţinută marea expansiune pe care o au mărgelele, foarte multe dintre
motivele geometrice sau florale de pe cămăşi fiind completate (umplute) cu mărgele mici,
colorate sau mai existau şi cusături numai cu mărgele.
După dezvoltarea industriei textile din anii 1960, costumul popular a rămas doar
îmbrăcăminte de sărbătoare. Între anii 1960 şi 1989 am asistat la o serie de transformări și
schimbări intervenite atât în tipare, cât și în ornamentică. Motive florare erau desigur
inspirate din natura încojurătoare, dar şi de pe cămăşi mai vechi, fiecare femeie căutând să

1
Ana Tohati Filip, Portul popular, în Ana Filip şi Ioan Morariu (coord.), Salva. Repere monografice, Ed.
George Coşbuc, Bistriţa, 2005, p. 347
19
înfrumuseţeze şi să îmbogăţească modelul, utilizând toate mijloacele posibile. În satele
năsăudene, unde femeile nu au încetat niciodată să poarte şi să lucreze noi modele, au
apărut chiar şi la finalul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, noi tipuri de
cămași, din stofă albă sintetică, subțire, care au de-a lungul mânecii aplicații de dantelă, ce
înlocuia lucrul manual cu motive tradiționale, cu dantele din comerțul de masă. Trebuie
subliniat faptul că aceste cămăși nu sunt tradiționale, şi deşi ar trebui încadrate mai degrabă
în categoria kitsch-ului, femeile consideră că prin confecționarea și purtarea lor pot
menţine legătura cu costumul popular tradițional, ca formă de păstrare a identităţii locale şi
naţionale în epoca globalizării.
La începuturi, poalele erau confecţionate din cânepă sau bumbac având o lungime
de cca. 90 de centimetri, în secolul al XIX-lea, (femeile fiind mai scunde, le ajungeau chiar
până la gleznă). În doua jumătate a secolului XX, poalele s-au scurtat, ajungând până la 70-
75 de centimetri (până mai jos de genunchi), după care s-a revenit la lungimea iniţială.
Îmbrăcămintea ţesută (pânzăturile, frânghile şi sumanele) este cea care diferenţiază
cel mai bine zonele şi subzonele etnografice ale ţării, marcând chiar diferenţele dintre
localităţi. Totodată, îmbrăcămintea ţesută este cea care contribuie la înfrumuseţarea
costumului popular şi fiind un motiv de mândrie şi de demonstrare a măiestriei femeilor
care le lucrează.
Elementul distinctiv pentru pânzăturile din zona Năsăudului sunt vârstele şi
decoraţiunile cusute pe ele. Vârstele sunt dungi orizontale de lăţimi diferite, dispuse pe
podul (fond) roşu, vişiniu, albastru, verde, maro sau negru al pânzăturii, astfel după cum
aprecia şi etnologul Paul Petrescu „din punct de vedere al lăţimii şi al distribuţiei vârstelor,
ca şi al coloritului lor, se deosebesc mai multe variante la pânzăturile năsăudene”1.
Tot din categoria elemetelor de port popular ţesute, fac parte şi frânghiile (un tip de
brâie), folosite pentru fixarea poalelor şi a pânzăturilor. Odată cu îmbogățirea
ornamentaţiei costumului popular au apărut şi brâiele, cusute cu ață sau cu mărgele, cu
motive geometrice sau florale, care pot fi considerate ca derivând din curelele bărbăteşti şi
având un rol decorativ mai accentuat. Acestea se poartă exact ca frânghiile, acoperind zona
în care se suprapun pânzăturile și cămașa.
Îmbrăcămintea de pănură, ţesătura de casă din lână, din care se confecţionau haine
groase de iarnă, numite generic sumane, dar care se întâlneau în mai multe variante:
sumanul, recălul, căputul, zechea, obiele, poate fi încadrată tot în categoria hainelor ţesute.

1
Paul Petrescu, Costumul popular românesc din Transilvania şi Banat, Ed. de Stat Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1959, pp. 127-128
20
 Costumul popular conţinea pe lângă elementele din pânză şi cele ţesute şi piese
lucrate din piele, cu blană sau fără blană, purtate pe timp răcăros, şi ele fiind decorate într-
o măsură mai mare sau mai mică, cu motive tradiţionale specifice cojocăriei. Din această
categorie fac parte: pieptarul, cojocul, dar şi încălţămintea de piele.
Pieptarul este un tip de vestă tradiţională, care se purta peste cămaşă, confecţionat,
la începuturi, din blană de miel. Pieptarul era scurt în talie, fără mâneci. Pentru zona
Năsăudului era specific pieptarul înfundat, care se încheia în partea stângă, pe umăr şi sub
braţ, cu trei nasturi din piele, în timp suferind şi el diverse modificări.
Pieptarele de sărbătoare au fost întotdeauna bogat decorate, cu ornamente ce
acopereau aproape în totalitate atât partea din faţă cât şi pe cea din spate. Ele se poartă şi în
prezent, menținându-se linia lor tradițională, fără modificări notabile.
Cojocul era cea mai valoroasă piesă de îmbrăcăminte purtată de femei, lucrat din
piele albă, cojocul avea o croială cu clini mari laterali. Marginile de jur împrejur, gulerul şi
mânecile erau mărginite cu blană neagră de miel. Ornamentaţia, foarte bogată, consta în
cusături de mătase colorată. Culorile predominante erau roşu şi negru, cu tonalităţi variate,
dar nu lipsea nici albastrul, galbenul sau verdele, iar printre cusături erau plasaţi ciucurii
lungi din mătase colorată, creând un câmp ornamental de neconfundat, specific Ţării
Năsăudului (împrumutat de la saşii din Bistriţa).
În prezent, izolat, se mai poartă cojoace tradiţionale, provenite din lăzile de zestre
sau confecționate după modele vechi.
Cele mai vechi piese de încălţămite, purtate la începuturi zi de zi, erau opincile din
piele de porc sau de vită ori din cauciuc, care se purtau cu obiele albe sau negre. Astăzi
opincile sunt purtate doar de membrii ansamblurilor folclorice, la spectacole, iar Meseria
de opincar a dispărut treptat, în zona Năsăsudului mai confecţionează opinci, la cerere, o
singură femeie, Cosmi Floarea din Runcu Salvei.
Cât despre modul în care femeile îşi acoperă capul sau îl împodobesc, el variază în
funcţie de vârstă şi stare civilă sau poziţia socială. Fetele îşi poartă părul cu cărare la
mijloc, cu două cozi (cosiţe) începute din vârful capului, împletite în trei, lăsate pe spate,
sau într-o singură coadă, împletită în trei, la capăt legându-se cu o petea (panglică roşie).
Vara, fetele tinere purtau pălării de paie, care pentru zilele de lucru erau simple, fără nici
un fel de ornamente, având doar un scop practic, acela de a le proteja de soare. În zilele de
sărbătoare se purta clopul subțire, o pălărie de paie împodobită cu petele (panglici),
oglinzi, flori din hârtie creponată şi funde şi aceste pălării fiind specifice zonei Năsăudului
şi mai rar întâlnite în alte regiuni din ţară.

21
 O altă particularitate aparţine subzonei etnografice Valea Someşului Mare şi mai
exact, este întâlnită în doar două localităţi: Sângeorg-Băi şi mai târziu în Maieru: fetele
nemăritate poartă la sărbători mari, păuniţe (o bentiţă cu două pene de păun aşezate lateral
în dreptul urechilor), dar în general, în secolul al XX-lea, majoritatea femeilor de la sate au
purtat năframe cumpărate din târguri sau magazine, confecţionate din bumbac, păr, mătase,
sau lână (pentru iarnă) şi decorate cu flori, cu bordură de jur-împrejur sau cu ştraife pe
margini sau pe toată suprafaţa, culorile alese variind şi în funcţie de vârstă, de situaţia
economico-socială, dar şi de gustul fiecărei femei.
Costumului popular de Năsăud nu poate fi conceput fără podoabe. Până în anii
1970, femeile şi fetele purtau salbe din taleri de argint, dar şi mărgele de piatră, mărgele
din sticlă şi cercei, dintre care au rezistat până în zilele noastre doar mărgelele împletite în
cele mai diverse forme. În prezent se poartă o mare diversitate de podoabe cusute din
mărgele, sau cusute cu mărgele pe catifea, cu diferite împletituri și modele, in special cu
motive geometrice, de toate culorile şi dimensiunile, de la bertiţe şi coliere, la brăţări şi
cercei.
În comparaţie cu costumul tradiţional femeiesc, cel bărbătesc, la fel de elegant şi de
armonios, este totuşi caracterizat printr-o mai mare simplitate şi sobrietate, este mai puţin
diversificat ca structură, ornamentică şi colorit şi mai cu seamă „datorită adaptabilităţii în
mediul geografic, portul popular bărbătesc reflectă, mai mult decât cel femeiesc,
principalele ocupaţii ale locuitorilor, legătura strânsă cu nevoile practice ale vieţii”1.
Momentul esenţial în evoluţia costumului tradiţional bărbătesc din Ţara Năsăudului
rămâne fără îndoială, după cum am mai afirmat, instaurarea Regimului de Graniţă, ce a
inmpus modificări profunde sub influenţa militarizării întregii regiuni. Schimbările de
structură a costumului bărbătesc au avut ca scop uniformizarea și de imprimarea unor
caracteristici ostășești şi în viaţa civilă. Piesele de îmbrăcăminte și încălțăminte ale
bărbaților au fost adaptate și transformate din portul popular în costumul militar, însă croite
și colorate uniform.
În timp, portul din zilele de lucru a fost înlocuit cu piese de îmbrăcăminte
cumpărate din comerţ, acestea fiind mai practice şi mai uşor de procurat. Astăzi nu se mai
păstrează piese propriu-zise din îmbrăcămintea ca zonă, ci doar înfluenţe rămase în diverse
elemente ale costumului tradiţional bărbătesc din zona Năsăudului, care se mai poartă,doar
la sărbătorile mari şi uneori la biserică.

1
Elena Lupşan, Portul popular, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006, p. 15
22
 Îmbrăcăminea din pânză reprezintă şi în cazul portului bărbătesc, ca şi la cel
femeiesc, baza costumului tradiţional şi se referă la piesele care se purtau direct pe piele
(cămaşa şi pantalonii) şi erau confecţionate din materiale mai fine, de obicei din, cânepă
sau bumbac.
Cămaşa constituie piesa de bază a costumului tradiţional bărbătesc, care în zona
Năsăudului, în secolul al XX-lea s-a purtat lungă până la genunchi, tipică fiind cămaşa cu
platcă. Toate cămăşile erau lucrate manual. După apariţia maşinii de cusut (în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea), croiul cămăşilor s-a modificat, mai ales la tineri. În
general, cămăşile bărbăteşti de lucru nu erau decorate, pe când cele de sărbătoare erau
ornamentate în funcţie de vârstă şi statut social şi economic al celui care le purtau. Bărbaţii
neînsuraţi aveau cămăşile cele mai bogat ornamentate, cusute cu aţă sau mărgele, lăţimea
şi bogăţia de culori şi motive variind în funcţie de puterea economică a celor ce le purtau.
Câmpul ornamental era pe guler, pe umeri, pe mânecă în partea de jos, pe piept, iar mai
târziu şi pe poala cămăşii, la unele finalizat şi cu ajur şi cu cipcă, lucrată manual.
Cât despre ornamentele cusute cu aţă sau mărgele în zona Năsăudului, se
înregistrează o bogăţie foarte mare de variante, care în timp au suferit numeroase
modificări şi au apărut particularităţi pe toate văile afluenţilor Someşului, toate fiind
descrise, analizate şi clasificate în acest capitol.
Pantalonii purtaţi în secolul al XX-lea, la costumul tradiţional s-au dezvoltat din
forme arhaice, purtate şi de strămoşii noştri. Vara, bărbaţii purtau pantaloni numiţi izmene.
Pantalonii de vară erau confecţionaţi, la început din aceeaşi pânză ca şi cămaşa, iar
începând cu anii 1960 erau ţesuţi în război, croiţi drept, largi sau ajustați pe corp, ușor
strâmtați spre partea de jos, prin petrecerea țesăturii, nu prin răscroire. Iarna, se purtau
cioarecii, confecţionaţi din pănură albă pentru sărbători şi din neagră pentru zilele de lucru.
Cioarecii purtaţi de bătrâni erau mai largi, tinerii purtând cioarecii strâmţi, traşi pe picior.
Treptat, cioarecii au fost înlocuiţi cu pantalonii din lână, iar apoi cu pantaloni procuraţi din
comerţ. După 1989, cioarecii aproape că au dispărut din portul popular, din cauza
dificultății confecționării lor și a faptului că erau incomozi și greu de purtat, doar în Valea
Ilvelor şi în Valea Someşului Mare (în zonele de munte) se mai poartă cioarecii, păstraţi în
lăzile de zestre.
În prezent, peste costumul tradiţional bărbătesc, iarna se poartă paltoanele de stofă,
de diferite croiuri, lungimi şi culori, dar şi cojoacele de blană sau cojoacele de box (de
piele), cumpărate din comerţ sau lucrate pe comadă, sumanul, recălul ori caputul fiind
piese tradiţionale care se mai găsesc foarte rar în lăzile de zestre.

23
 Pieptarele bărbăteşti specifice pentru zona Năsăudului, sunt, ca şi cele de femeie
pieptarele înfundate, confecţionate din aceleaşi materiale şi de aceiaşi meşteri. Un tip de
pieptar purtat doar bărbaţi (în trecut, purtat doar de bărbaţii neînsuraţi), este pieptarul cu
ciucuri, deschis în faţă, confecționat din piele albă de miel, ornamentat cu ciucuri coloraţi
din mătase, foarte deşi, în culori vii, distribuiţi pe aproape toată suprafaţa. Pieptarul cu
ciucuri purtat în toată Ţara Năsăudului, este una dintre cele mai spectaculoase piese
vestimentare ale costumului tradiţional bărbătesc din România. Pe lângă ciucuri, aceste
pieptare mai sunt decorate şi cu două cununi la început, cusute cu pene (sau pe desen),
apoi, după anii 1980 cununile au fost cusute cu mărgele.
Cojocul, purtat la începuturi, lung până la gleznă, era confecţionat din blană de oaie
şi avea întotdeauna culoarea albă. Era croit larg, singurul ornament fiind blana neagră de
miel aplicată de lungul tivurilor: în faţă, în spate, la mâneci şi guler. Fiind o haină destul
de costisitoare, cojocul era purtat de oamenii mai înstăriţi şi mai cu seamă la sărbători. În
prezent cojoacele sunt purtate mai mult de persoanele mai în vârstă.
Bărbaţii purtau opinci, pantofi, cizme de box şi bocanci. Opicile bărbăteşti, diferă
de cele femeieşti, ca tipar, neavând gurzii (vârful ridicat) şi în loc de aţe din păr de capră
sau curele subţiri din piele sau din cauciuc. Cizmele erau înalte, făcute la comandă, din
piele neagră cu tureac tare şi erau încălţate numai în zilele de sărbătoare sau la diferite
festivităţi. Cizmele mai sunt purtate, în prezent, de membrii ansamblurilor folclorice sau
în unele cazuri, de persoane particulare cu ocazia unor evenimente, la costumul popular.
Cureaua, care încinge mijlocul bărbatului, are un important rol decorativ în
ansamblul costumului popular năsăudean. Cureaua veche era foarte lată, de obicei cu 4-5
catarame, se confecţiona din piele de viţel, în timp devenind din ce în ce mai îngustă şi cu
doar 2-3 catarame. Curelele vechi năsăudene erau lucrate în diverse tehnici: curele ştanţate,
curelele cusute, curelele cu mărgele. Şi în prezent se confecționează curele din piele, de
diferite dimensiuni, cu două sau trei catarame și sunt purtate atât de localnicii mai vârstnici
cât și de membrii ansamblurile folclorice.
Brâul de picior este o altă piesă caracteristică portului popular din Țăra Năsăudului,
purtat de feciori (bărbaţi tineri, neînsuraţi). Brâul de picior este compus din două brâie mai
înguste, purtate vertical, în egală măsură pe piciorul stâng şi drept, aşezate paralel, prinse
unul de celălat şi cusute de curea, având o lungime de 80 de centimetri și o lățime de 10
centimetri. Brâul de picior se confecţionează ca şi cureaua, de la care preia şi motivele
ornamentale. Şi brâiele de picior pot fi cusute pe catifea, cu mărgele și montate pe stofă
neagră, groasă, pentru a fi mai flexibile.

24
 Iarna, bărbaţii îşi acopereau capul cu o cuşmă (căciulă) neagră, din blană de miel,
de formă alungită. De sărbători, feciorii îşi decorau cuşma în partea dreaptă sau în faţă cu
flori artificiale din hârtie creponată, din plastic etc. Vara, în zilele de lucru, bărbaţii purtau
clop de paie, iar în zilele de sărbătoare sau la biserică, bărbaţii purtau clop negru (pălărie),
din păr moale (un material adus din străinătate) sau din fetru, care era prelucrat de
pălărierii din Năsăud, fiind mai întâi înmuiat în clei de oase şi apoi aşezat pe calapod, ca să
capete forma specifică zonei.
Un alt tip de clop, specific subzonelor etnografice din Valea Someşului Superior, în
comunele Rodna, Şanţ, Maieru şi mai târziu, în satele de pe Valea Ilvelor este clopul cu
păuniţă, cu boruri mai mici, cu gerdan din mărgele viu colorate aşezat în jurul şi la baza
calotei, şi decorat cu păuniţa, alcătuită din două-trei pene negre de struţ puse una peste
alta.
Clopul unic în ţară, purtat doar în Bistriţa-Năsăud şi devenit simbol al judeţului,
este clopul cu pană de păun, care se purta ca şi brâul pe picior, doar la nunţi şi la sărbători.
Pana de păun este un evantai uriaş format din trei până la şapte rînduri de pene de păun,
care se fixează în ceară şi se leagă cu aţă, iar apoi „pana de păun se fixa cu un şiret prin
clop şi păun şi se astupa cu pajura”1.
Pana de păun s-a purtat la începuturi în localităţile Salva şi Mocod, a ajuns apoi la
Rebra, Rebrişoara şi Coşbuc, după care s-a răspândit în toată zona etnografică a
Năsăudului. În prezent, Salva este singurul loc din ţară unde se confecţionează clopuri cu
păun. Clopul cu păun era purtat doar de bărbaţii tineri, înainte de căsătorie, după care îl
vindeau, pentru că acest tip de clop este cea mai spectaculoasă, dar şi cea mai costisitoare
parte a costumului tradiţional din zona Năsăudului.
Aşadar, despre portul popular tradiţional năsăudean din secolul al XX-lea, putem
spune că în general, exprimă foarte bine starea materială mai bună, hărnicia, mândria şi
preocuparea pentru frumos şi armonie a localnicilor, urmaşii foştilor grăniceri, care s-au
bucurat de mai multă libertate în comparaţie cu ţăranii din alte zone ale ţării, mai cu seamă
că în această zonă, în multe sate nu s-a reuşit colectivizarea, din pricina reliefului montan.
Observaţiile care ni s-au părut obligatorii sunt legate faptul, că sintetizând toată
informaţia prezentată până acum, putem spune că în prima jumătate a secolului al XX-lea,
portul popular purtat atât în zilele de lucru cât şi în zilele de sărbătoare era alcătuit în
principal din aceleaşi elemente, lucrate din aceleaşi materiale şi cu un croi asemănător în
ambele cazuri, diferenţa majoră reprezentând-o ornamentica bogată în cazul costumului de

1
Ana Filip şi Ioan Morariu (coord.), Salva. Repere monografice, Ed. George Coşbuc, Bistriţa, 2005, p. 355
25
sărbătoare, atât la cel femeiesc cât şi la cel bărbătesc sau de copii, pe când în a doua
jumătate a secolului, piesele de costum tradiţional lucrate manual, în fiecare casă şi purtate
în zilele de lucru au devenit din ce în ce mai rare, fiind înlocuite cu haine moderne,
cumpărate din comerţ şi produse industrial, păstrându-se însă obiceiul de a purta costum
popular tradiţional la sărbători şi la evenimentele importante din viaţa personală şi a
comunităţii.

Capitolul V

VEŞMINTE NĂSĂUDENE. TRECUT, PREZENT ŞI VIITOR

Pentru România şi implicit pentru Ţara Năsăudului, secolul al XX-lea a însemnat în

primul rând, schimbări succesive şi radicale din punct de vedere politic, cu influenţe
majore la toate celelalte niveluri ale societăţii. Iar dacă la începutul secolului
îmbrăcămintea semnala de la distanţă rangul şi averea, sexul, vârsta şi neamul, iar
costumul popular era purtat în mod curent în mediul rural şi în micile târguri de provincie,
dar şi la curtea regală şi în înalta societate ca simbol naţional, pe la mijlocul aceluiaşi secol,
odată cu abolirea monarhiei şi instaurarea dictaturii proletare, industrializarea şi
urbanizarea populaţiei au adus şi o destul de rapidă renunţare la portul tradiţional şi
adoptarea unor noi tendinţe împrumutate din moda de la oraşe, care în anii comunismului
(mai exact în perioada 1960-1990) a însemnat şi o puternică uniformizare, urmată imediat
după instaurarea regimului democrat, din ultimii zece ani ai secolului şi mileniului, de o
diversificare aproape imposibil de clasificat, contorizat sau sintetizat, din pricina exploziei
de importuri şi a libertăţii proaspăt obţinute care a generat, la început, chiar şi în domeniul
vestimentar un adevărat haos.
Vestimentaţia locuitorilor din Ţara Năsăudului, o zonă preponderent rurală, care
până la începutul secolului al XX-lea nu suferise modificări majore, decât în perioada
districtului grăniceresc (mai cu seamă pentru costumul bărbătesc), a trecut, în secolul al
XX-lea, prin mai multe etape vizibile de evoluţie, mai cu seamă după al doilea război
mondial, când dintr-o îmbrăcăminte purtată de majoriatea covârşitoare a membrilor
comunităţilor rurale, costumul popular tradiţional, a rămas doar în uzul cotidian al
generaţiei vârstnice şi devenind, treptat, un port ceremonial, de sărbătoare.
Ritmul de dispariţie a portului tradiţional din viaţa cotidiană a satului năsăudean a
fost mai rapid în satele colectivizate de regimul comunist, exproprierile și intrarea forțată
în cooperativele agricole de producție, precum şi nevoia mare de mână de lucru în fabricile
26
şi uzinele nou apărute din oraşe, determinându-i pe tineri să părăsească satele. Însă unele
sate de pe Someş, oamenii au continuat să practice agricultura și să crească animale în mod
tradiţional, iar tinerii migrau mai puţin spre oraşe şi implicit, legăturile cu lumea urbană au
fost mai restrânse, prin urmare și-au păstrat mai bine şi portul țărănesc de lucru și de
sărbătoare, precum şi meşteşugurile tradiţionale legate de confecţionarea costumului
popular (țesutul, cusutul, brodatul, cojocăria etc.) şi nu numai, pe care le-au transmis din
generaţie în generaţie chiar până în zilele noastre.
Veşmintele care au înlocuit portul tradiţional erau fie cumpărate din magazine, fie
lucrate de croitoresele din fiecare sat. Femeile năsăudene purtau fuste simple, încreţite în
talie, din diftină, doc şi alte stămburi, cu imprimeuri florale destul de fad colorate, cu un
şurţ (şorţ) purtat în faţa fustei pentru a o proteja în timpul lucrului şi bluze la fel de simple,
peste care, în zilele mai friguroase purtau pulovere tricotate sau croşetate. Mai târziu au
apărut şi materialele din fibre sintetice, precum tercotul sau tergalul, foarte căutate şi
apreciate, fiind noi şi la modă. Bărbaţii purtau pantaloni negri, în general, din diverse stofe
şi cămăşi cumpărate din diftină sau finet, uni, în dungi sau carouri., cu pulovere sau
clasicul sacou pepit. La copii, era copiată în mare parte costumaţia părinţilor, de multe ori
hainele fiind cumpărate sau lucrate mai largi ori mai lungi, pentru a le putea purta mai
mulţi ani.
De-a lungul timpului, în mediul rural a existat şi obiceiul ca hainele de sărbătoare
mai uzate să fie reparate şi purtate apoi în zilele de lucru, dar tot industrializarea a adus şi
moda salopetelor, purtate de muncitori în fabrici şi apoi aduse şi acasă.
Într-o epocă în care „vestimentaţia controlată şi cenzurată de forurile politice,
trebuia să fie în acord cu idealul omului nou, propus ca model maselor”1, aproape că le
obliga pe femei să aleagă între sarafane-uniformă şi taioare largi, care să acopere
genunchii, iar bărbaţii rar puteau opta pentru altceva decât clasicul costum. S-a înregistrat
o uşoară deschidere faţă de moda din occident prin anii 1965-1970, când au ajuns şi în
România modele de la Paris, sau Italia, alături de cele venite din ţările socialiste: fustele
mini, rochiile lungi de seară, pantalonii evazaţi.
Anii 1970 au reprezentat şi o renaştere a interesului pentru costumul popular
românesc, odată cu tendinţa generală a creatorilor de modă din toată Europa, de a reînvia
tradiţia naţională proprie, astfel, elemente ale costumului tradiţional au fost preluate în
veşmintele moderne, de la croieli la broderii şi cusături stilizate sau adaptate, un succes

1
Adina Nanu, Artă, stil, costum, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2007. p.265
27
extraordinar având iile româneşti, care se încadrau perfect în atmosfera hippie din America
şi Europa Occidentală.
Pe de altă parte, în această epocă a uniformizării, impusă în ţară de regimul
comunist, soluţia pentru a arăta onorabil, găsită de tineri şi de populaţia de la oraşe în
general, a fost „ieşirea din modă”1, pentru că dacă pe uliţele pline de noroi ale satelor
bărbaţii purtau cămăşi peste care mai adăugau câteva veste şi pulovere, până la celebrul fâş
impermeabil, pantaloni băgaţi în ciorapi de lână şi galoşi, iar femeile erau îmbrobodite şi
purtau aceleaşi haine în straturi pentru a se proteja de frig, la oraş, pentru ocaziile speciale
cel puţin (nunţi, botezuri), oamenii voiau să iasă din monotonia generală şi apelau la
croitorese şi artişti plastici pentru a obţine câte o ţinută mai specială, situaţia schimbându-
se radical doar după anul 1989.
Trebuie, de asemenea să precizăm că cele mai renumite cooperative în producerea
ansamblurilor vestimentare sau a unor elemente de port, pentru piaţa internă şi externă, în
zona Năsăudului, au fost la Rodna și în oraşul Năsăud, precum şi secții de artă populară cu
ateliere la domiciliu, în toate satele din Țara Năsăudului, sistem de lucru ce funcţiona ca o
reţea la scară naţională. Unul dintre promotorii acestei idei, a secțiilor de artă populară, a
fost etnograful Olga Hoșia2, care a avut o contribuție semnificativă la înființarea și
implementarea ideii de muncă la domiciliu, care preciza că în activitatea acestor
cooperative erau implicaţi etnografi, designeri, meşteri şi creatori populari extrem de
talentaţi, un alt factor care credem noi, a contribuit într-o oarecare măsură la menţinerea
vie a tradiţiei portului popular, fie şi numai de sărbători, a fost, pe lângă mentalităţi şi
faptul că în zona Năsăudului a fost dezvoltată industria textilă şi multe femei care au lucrat
în fabricile de textile, în mod firesc, au continuat să lucreze şi în particular şi să aplice ceea
ce fuseseră calificate să facă la serviciu.
Momentul de maximă cotitură în istoria recentă a României, îl reprezintă fără
îndoială, Revoluţia din anul 1989, care a adus cele mai drastice schimbări, pe care le-a trăit
vreodată societatea noastră, schimbări ce s-au manifestat nu numai la nivel politic, dar şi
social, economic şi cultural. Am considerat potrivit să facem referire la perioada ultimilor
25 de ani, ca fiind timpul prezent, deşi, cel puţin în domeniul vestimentar, dar nu numai, în
acest interval putem delimita câteva momente disticte, la care vom face referire în
continuare, însă trebuie să precizăm faptul că nici un studiu de acest gen nu poate delimita,
decât în mod artificial un secol, strict cronologic, iată de ce nu ne-am oprit cu analiza

1
Adina Nanu, Artă, stil, costum, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2007, p.273
2
Informator Olga Hoșia, 76 de ani, doctor în etnografie şi folclor, Bucureşti
28
noastră la anul 1999 sau la anul 2000, ci am considerat a fi prezent inclusiv anul în care ne
aflăm. Aşadar, odată cu schimbările manifestate în toate planurile şi la toate nivelurile, în
România anilor 1990, și vestimentaţia românilor şi implicit a năsăudenilor a trecut prin
diverse etape de transformare.
În primul rând, deschiderea spre lumea la care până atunci oamenii din fostele ţări
ale lagărului comunist nu avuseseră acces şi libertatea de a alege, au generat un haos total
la nivel vestimentar. Proaspăt îmbogăţiţii îşi cumpărau ţinute de gală de la marile case de
modă de la Paris, Milano sau Londra, pe când marea masă a populaţiei descoperea hainele
din colecţiile prêt-à-porter mai întâi ale fabricilor de confecţii din Turcia sau China, apoi
ale marilor lanţuri de magazine, care iniţial şi-au deschis în România fabrici, iar mai târziu,
în anii 2000, aceste firme au început să îşi deschidă şi magazine în România.
A fost perioada în care românii au descoperit societatea de consum cu toate
avatajele şi dezavantajele ei, hainele erau purtate un sezon, cel mult două, după care se
demodau (din punct de vedere al croielilor sau cromaticii) şi chiar se degradau şi nu mai
puteau fi purtate (din pricina materialelor, deşi de multe ori erau din fibre naturale,
ţesăturile nu erau de cea mai bună calitate, nici prelucrarea lor nu reprezenta o preocupare
pentru o industrie care producea foarte mult şi avea nevoie în permanenţă de clienţi).
Tot în această perioadă, în România, meşteşugurile populare au trecut printr-o
perioadă de reaşezare şi reorganizare. Au fost desființate cooperativele meșteșugărești, care
aveau câteva zeci de mii de angajaţi, iar meșterii populari și-au pierdut comenzile și
locurile de muncă. Nici costumul popular nu a avut o soartă mai fericită, fiind rapid
abandonat în favoarea îmbrăcămintei industriale.
Aşadar putem aprecia că moda contemporană, deşi se schimbă de la sezon la sezon,
deşi moda este deja considerată o industrie, în care de la produsele haute couture cu preţuri
exorbitante până la cele mai ieftine colecţii prêt-à-porter, tot ce ajunge pe piaţă este
rezultatul muncii unor echipe de designeri, care impun tendinţele unui sezon sau al altuia şi
există câteva caracteristici generale care să caracterizeze ultimele decenii.
Dar, numai pentru a analiza moda ultimelor două decenii, ar fi nevoie de o
cercetare de sine stătătoare, fapt ce a constituit şi un argument în favoarea canalizării
atenţiei acestui studiu în direcţia costumului tradiţional năsăudean, ca marcă identitară a
ţinutului nostru şi oglindă vie a transformărilor istorice în plan politic, social-economic şi
cultural, dar şi al mentalităţilor în ultimul secol al mileniului trecut şi în primii ani ai
mileniului al treilea.

29
 Un alt subiect interesant, legat de viitorul costumului popular este spectacolul de
folclor, o formă de comunicare umană, care, la fel ca orice altă modalitate de manifestare
artistică, poate fi considerat o entitate, un sistem compus din mai multe elemente care se
intersectează şi se condiţionează reciproc. Nunta, horele și jocurile ori șezătorile
transformau satele în adevăratele scene în aer liber, iar spectacolele şi festivalurile de
folclor din zilele noastre, multe desfăşurate tot în aer liber, sunt o continuare a acestora,
adaptate la noile realităţii ale vieţii contemporane, reuşind nu numai să adune un public
numeros ci şi să reunească membrii comunităţilor, lucru tot mai rar în secolul vitezei, deşi
există pericolul ca în aceste cazuri, costumele confecţionate la comandă, după gustul
(uneori îndoielnic) al interpreţilor de folclor sau al celor care conduc ansamblurile
folclorice profesioniste sau de amatori, care consideră că bogăţia excesivă a câmpurilor
ornamentale şi a compoziţiei decorative, redată în tonuri cromatice tari, care agresează
ochiul privitorului, sunt expresie a autenticităţii şi calităţii actului artistic ce ar trebui
potenţat de aceste costume. Este evident că aceste piese nu pot fi considerate creaţii noi,
valoroase, ci rezultatul unei lipse totale de exigenţă şi simţ artistic, chiar o denaturare a
autenticităţii vestimentaţiei ţărăneşti, căreia i se aduce astfel un deserviciu, putând fi
acuzaţi pentru acest lucru, atât cei care comadă costumele, fără a se informa, cât şi cei care
le confecţionează, tot fără a se documenta, lucrând pur şi simplu la cererea clientului din
strict interes financiar, copiind din surse diferite, fără a rezulta creaţii noi ci doar nişte
costume artificiale. Dar nu pot fi excluşi nici organizatorii acestor spectacole şi
televiziunile care le difuzează, acceptând şi promovând în acest mod kitsch-ul şi prostul
gust manifestate şi în aspectul costumului popular.
În satele năsăudene, costumul popular tradițional a fost purtat mereu, țăranii nu au
renunțat niciodată la veşmintele lor, mai cu seamă la evenimentele importante din viața de
familie: nunți, botezuri, înmormântări, fiind chiar o regulă clară, aceea de a îmbrăca portul
popular şi la înmormântare. Apoi, în cadrul comunității locale, copiii și tinerii şi-au
îmbrăcat cotumele populare cu ocazia serbărilor școlare și cu ocazia sărbătorilor religioase,
dar și la evenimentele locale. Păstrarea și renașterea tradiției de a purta costume populare
se datorează, în principal locuitorilor acestor sate și meșterilor populari, ansamblurilor
folclorice din zonă și comunităților româneşti din străinătate (pentru că nici numărul
persoanelor emigrate din Ţara Năsăudului nu este deloc nesemnificativ), pentru care
costumul popular tradițional reprezintă în continuare principlalul element de identificare
etnică, îndiferent de țara în care se află.

30
 Ideal ar fi ca portul popular tradiţional să fie conservat în stadiul lui autentic şi
reprezentativ, ca rezultat al unei munci de creaţie colective a numeroase generaţii de ţărani
care au pus în veşmintele lor toată experienţa artistică şi credinţele şi convingerile de
veacuri, dar considerăm că punând problema astfel, nu am face decât să condamnăm la
moarte costumul popular, pentru că orice organism viu are nevoie să se mişte, să se
transforme, idiferent dacă transformarea înseamnă evoluţie sau involuţie şi ca urmare,
singura posibilitate viabilă, rămâne aceea de a lăsa viaţa să îşi urmeze cursul firesc şi
fiecare generaţie să adauge sau să renunţe la un element sau altul al portului popular, după
propriile dorinţe, nevoi, gusturi, aşa cum au făcut şi predecesorii noştri, o misiune specială
revenindu-le istoricilor şi etnografilor de a consemna toate etapele prin care trece portul
tradiţional.
Ceea ce specialiştii au numit sfârşitul modei coincide cu începutul mileniului al
treilea şi cu şocul viitorului prezis de Alvin Töffler încă de acum câteva zeci de ani şi pe
care îl trăim noi astăzi, când ştiinţa şi tehnologia avansează cu o viteză greu de urmărit,
toate barierele de comunicare şi comerciale au fost desfiinţate, după o scurtă perioadă mai
puţin fastă, moda (numită mai nou şi în limba română cu temenul din engleză: fashion)
revine în atenţia tuturor, într-un adevărat proces de renaştere şi reinventare, fiind susţinută
şi de nou apărutele bloguri şi forumuri de modă, de magazinele de modă online, de
revistele glossy1 care au ediţii personalizate pentru fiecare ţară, inclusiv România.
Dintre inițiativele și proiectele în care s-a valorificat folclorul şi specificul
costumului tradiţional din zona Năsăudului, prin reinterpretare în creații vestimentare de
haute couture, cel mai cunoscut și mai amplu rămâne proiectul designerului francez
Philippe Guilet, care a lansat, în cadrul unui proiect mai mare intitulat 100%.RO2, în anul
2011, o colecție de 33 de ținute, inspirate din folclorul românesc: couture 100%.Ro
Prejudecăți, în într-un spectacol desfăşurat sub sloganul Poartă cu tine reflexia frumoasă a
României.
La doi ani de la lansarea colecţiei, atât la Bucureşti cât şi la Paris, putem afirma că
ea a provocat o adevărată conștientizare a valorii patrimoniului cultural românesc, ca sursă
de inspirație pentru creatori din toate domeniile artei moderne. Astfel, concomitent cu
tendinţele înregistrate la nivel mondial şi în România, în special în anii 2012 și 2013 s-a
născut un nou curent de inspirație folclorică, cu elemente și designuri de inspiraţie
populară în vestimentația modernă, dar și de promovare a iilor tradiționale, vechi și noi,

1
InStyle, Beau Monde Style, Marie Claire, Avantaje, Burda, Elle, Glamour, Cosmopolitan
2
http://www.rfi.ro/tag/philippe-guilet
31
prin evenimente special create în acest scop1, dar notăm și faptul că tot mai mulți designeri
tineri români prezintă creații inspirate din folclorul tradițional, iar motive și ornamente ale
costumului popular năsăudean se regăsesc în aceste linii vestimentare, dar și în accesoriile
folosite care interpretează piese ale portului tradițional.
Înscriindu-ne în aceeaşi tendinţă şi considerând necesară conservarea, promovarea
şi transmiterea către generaţiile următoare a tradiţiilor populare româneşti şi implicit a
elementelor de port popular, pornind de la proiectul 100%.RO şi experienţa colaborării cu
designerul francez Philippe Guilet, am apreciat că ideea este perfect valabilă în România
zilelor noastre şi poate fi o formă de a readuce în atenţia publicului larg elemente ale
costumului tradiţional, chiar şi în forme aparent nelegate de costumul popular, pe lângă
producţia de costume tradiţionale româneşti şi ale minorităţilor2 din România, am realizat
şi o linie tradiţională inspirată din costumul popular tradiţional românesc, într-o încercare
de promovare a acestuia şi chiar de rezistenţă la globalizare şi invazia kitschului şi a
producţiei de serie, o altă motivaţie fiind chiar şi cea practică, costumele adaptate fiind mai
comode, mai uşor de întreţinut şi de purtat, dar şi mai accesibile ca preţ.
Astfel, în cadrul a ceea ce am numit LinIA tradiţională, am conceput atât ţinute la
comandă, cât şi creaţii pentru o posibilă colecţie prêt-à-porter, dar în serie limitată,
deoarece absolut fiecare element este lucrat manual. În principal, această colecţie se
adresează femeilor, dar treptat încercăm să adaptăm şi costume masculine.
După cum am precizat în capitolul precedent, costumul popular tradiţional a fost
întotdeauna bogat accesorizat. Femeile şi-au creat podoabe şi alte elemente care le
completau şi totodată le înfrumuseţau costumele. În această categorie intră brâiele,
curelele, trăistuţele, podoabele pentru cap. Trebuie să precizăm că acestea sunt cel mai
mult purtate, atât în forma tradiţională, cât şi stilizate sau adaptate după nevoile şi gustul
fiecăruia, putând fi asortate la orice costumaţie contemporană. Astfel, curelele bărbăteşti
cusute cu mărgele, au ajuns să fie purtate la rochii de seară, dând noi valenţe ţinutei.
Cât despre cum vor arăta veşmintele urmaşilor noştri, nu putem decât să sperăm că
interesul actual pentru tradiţii nu se va pierde şi el va fi multă vreme de acum înainte în
atenţia oamenilor, chiar dacă schimbări de structură, formă, culoare, ornamentică sau
materiale vor fi, fără îndoială, necesare, căci suntem conştienţi că şi costumul trebuie să se
adapteze epocilor şi contextelor (politice, sociale, econimice, culturale, tehnologice,
ecologice etc.) în care trăiesc oamenii care îl îmbracă.

1
http://www.blouseroumaine-shop.com, http://www.iiana.ro, http://www.semne-cusute.blogspot.ro
2
În ultimul deceniu, costumepopulare.ro a realizat colecţii de costume pentru minoritatea aromână,
ucraineană, ţigănască, maghiară, săsească, rusă-lipovenească
32
 CONCLUZII

Un vechi proverb românesc spune că haina nu îl face pe om1, dar fără nici o
îndoială, îl transformă, îl individualizează şi îi exprimă personalitatea, pentru că orice om
este un „creator, uneori fără să îşi de-a seama, într-un domeniu pasionant: propria
imagine”2. Fiecare om se exprimă dintotdeauna, conştient sau inconştient, prin hainele pe
care alege să le poarte, în zilele noastre, psihologii şi psihanaliştii putând determina, în
funcţie de conţinutul garderobei, tipul de personalitatea al femeilor şi bărbaţilor, în egală
măsură, pentru că prin formele, dimensiunile, culorile sau decorurile alese, ei încearcă de
cele mai multe ori să se apropie de idealul la care visează.
Istoria veşmintelor din Ţara Năsăudului în secolul al XX-lea, constituie tema de
cercetare propusă pentru lucrarea de faţă, deoarece am considerat util şi necesar un astfel
de studiu, care oferă o perspectivă inedită asupra istoriei Ţării Năsăudului. Experienţa
personală de viaţă (în Salva, pe Valea Sălăuţei) şi de lucru în domeniul vestimentar,
precum şi cercetarea de teren ne-au ajutat să ne formăm o privire de ansamblu asupra
modelor şi stilurilor adoptate de năsăudeni în ultimul secol al mileniului trecut,
determinându-ne să punem un accent special în acest studiu, asupra costumului popular
tradiţional şi influenţelor sale asupra altor tipuri de haine şi uniforme, începând cu anul
1900 şi până în zilele noastre.
Istoria costumului, ca şi istoria artelor, reprezintă o sinteză diacronică şi totodată
sincronică a istoriei umanităţii şi a evoluţiilor politice, economice, sociale şi culturale
înregistrate de societatea omenească, în general, iar costumul tradiţional este o expresie a
simţului artistic înnăscut şi rezultatul muncii creatoare a multor generaţii, un ansamblu
coerent născut din legătura armonioasă şi indisolubilă ce a existat dintotdeauna între
ţăranul român şi mediul natural în care a trăit şi şi-a desfăşurat activitatea.
Dacă privim costumul ca ansamblu plastic în centrul căruia stă omul, acesta devine
automat un important izvor istoric documentar, care reflectă toate transformările modului
de viaţă sau structurii sociale ale unei comunităţi, ori contactele sale cu alte comunităţi
învecinate, cu alte etnii sau popoare, contribuind totodată la dezvoltarea bogăţiei interioare
a omului, a calităţilor sale individuale. Costumul popular conţine în el un întreg complex al
reprezentărilor despre lume şi al credinţelor celor care îl poartă şi al celor care în
confecţionează, ţărăncile investind în fiecare haină pe care o cos nu numai muncă, ci şi

11
Ion Dodu Bălan, ed., Cartea înţelepciunii populare. Proverbe, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974, p. 26
2
Adina Nanu, Artă, stil, costum, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2007, p. 12
33
talent artistic, deşi, din păcate, aceste capodopere artistice nu sunt la fel de rezistente în
timp precum cele ale sculpturii, picturii, arhitecturii, care dăinuiesc secole întregi, acesta
fiind şi una dintre motivaţiile care ne-au determinat să încercăm a contura o imagine cât
mai clară şi mai coerentă a costumului popular tradiţional purtat pe Văile Someşului Mare
în secolul al XX-lea, din dorinţa de a contribui la conservarea şi promovarea artei şi
meşteşugurilor din Ţara Năsăudului, pentru a oferi o mărturie despre trecutul vestimentar
al năsăudenilor, care nefiind consemnat în cărţi, în timp, se poate pierde.
În demersul nostru de cercetare am constatat că în bogata bibliografie consultată,
referirile directe la costumul tradiţional năsăudean sunt rare şi foarte superficiale, un
important sprijin reprezentându-l pentru noi monografiile unor sate din zona Năsăudului,
precum şi o lucrare de dată recentă, dedicată portului tradiţional din Judeţul Bistriţa-
Năsăud şi informaţiile adunate de la unele primării, dar şi de la puţinii meşteri care mai
lucrează în zonă sau de la oamenii mai în vârstă care încă îşi aduc aminte de tradiţiile şi
obiceiurile locale şi de specificul portului tradiţional local (detalii structurate în Fişele de
meşteri şi Fişele de informatori de la finalul lucrării), concluzia fiind aceea că, din păcate,
tinerii nu mai sunt interesaţi să înveţe sau să practice meşteşugurile tradiţionale, care sunt
în pericolul de a dispărea şi doar o cerere foarte mare de confecţionare, prin metode
tradiţionale, a pieselor de port popular ar putea ajuta la renaşterea acestor meşteşuguri.
Aşadar, la finalul acestui studiu, putem afirma că şi portul popular tradiţional din
Năsăud este o oglindă perfectă a istoriei unei zonei, reflectând starea materială mai bună,
hărnicia, mândria şi preocuparea pentru frumos şi armonie a localnicilor, urmaşii foştilor
grăniceri, care s-au bucurat de mai multă libertate în comparaţie cu ţăranii din alte zone ale
ţării, mai cu seamă că în această zonă, în multe sate nu s-a reuşit colectivizarea, din pricina
reliefului montan.
Principalele concluzii sunt legate de constatrea că formele, croiul și modul de a purta
costumului popular ca ansamblu, s-au păstrat aproape nealterate, de-a lungul unui întreg
secol, în schimb, în privinţa materialelor și ornamentației am înregistrat modificări
semnificative. Apoi, dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea, costumul tradiţional era
purtat atât în zilele de lucru cât şi în zilele de sărbătoare, fiind alcătuit în principal din
aceleaşi elemente, lucrate din aceleaşi materiale şi cu o croială asemănătoare, diferenţa
majoră reprezentând-o ornamentica bogată în cazul costumului de sărbătoare, atât la cel
femeiesc cât şi la cel bărbătesc sau de copii, pe când în a doua jumătate a secolului al XX-
lea, piesele de costum tradiţional lucrate manual, în fiecare casă şi purtate în zilele de lucru
au devenit din ce în ce mai rare, fiind înlocuite cu haine moderne, cumpărate din comerţ şi

34
produse industrial, păstrându-se însă obiceiul de a purta costum popular tradiţional la
sărbători şi la evenimentele importante din viaţa personală şi a comunităţii.
Dintre elementele specifice costumului din zona etnografică a Năsăudului, care au
devenit chiar simboluri locale, trebuie menţionate pânzăturile cu vârste în nuanţe de roşu şi
portocaliu decorate cu cusături cu pene, cusăturile cu mărgele pe cămăşi, poale, curele,
apoi pieptarele înfundate şi desigur, clopul cu pene de păun.
Finalul secolului al XX-lea, care a adus schimbări majore în plan economic şi
cultural la nivel mondial, dar în România şi la nivel politic şi social, precum şi o rapidă
trecere de la o societate închisă şi conservatoare la societatea de consum şi imediat era
comunicării, a internetului, a globalizării, această continuă perioadă de tranziţie,
desfăşurată de-a lungul a aproape trei decenii, a echivalat la nivelul societăţii cu o pierdere
a criteriilor de valoare şi dezorientare, ce a influenţat, considerăm noi şi mentalităţile
oamenilor şi s-a manifestat şi la nivelul vestimentaţiei.
După perioada comunistă, care a reprezentat o uniformizare generală din punct de
vedere vestimentar (inclusiv, aşa cum spuneam, în domeniul costumului popular),
libertatea de alegere brusc obţinută a dus la o varietate atât de mare de obţiuni, aproape
imposibil de clasificat şi caracterizat, relaxarea şi libertatea fiind singurii termeni care pot
caracteriza moda sau stilul vestimentar adoptat de români, implicit şi de năsăudeni după
anul 1989.
O altă observaţie importantă, este aceea că ultimii ani au readus în atenţia
publicului larg, în România şi în întreaga lume, costumul popoular tradiţional, fiind
probabil cea mai nouă şi mai motivată tendinţă din moda ultimilor ani, ca formă de
rezistenţă împotriva mondializării şi a globalizării. Această tendinţă se înregistrează şi în
România ultimilor ani (după ce a mai existat în moda anilor 1970, când Romînia producea
şi exporta în toată Europa, piese vestimentare de inspiraţie tradiţională), şi în special în
Ţara Năsăudului, unde portul costumului tradiţional a rămas un motiv de mândrie şi unde a
existat şi continuă să existe o tradiţie domeniul confecţionării de costume populare, unele
elemente fiind astăzi adaptate şi pentru ţinutele obişnuite (LinIA tradiţională rămâne un
exemplu de promovare şi susţinere a perpetuării elementelor costumului popular, chiar şi
în forme moderne şi de promovare a meşteşugurilor tradiţionale).
Un rol important în păstrarea și în promovarea costumului popular l-au avut
ansamblurile populare, profesioniste și de amatori, care, prin spectacolele lor folclorice au
asigurat continuitatea tradiției, făcând-o cunoscută și generațiilor tinere, la nivel local,
național și internațional, deşi lipsa de gust sau de informaţie, duc uneori la apariţia

35
kitschului în costumele purtate de membrii acestor ansambluri, deşi probabil că reprezintă
cea mai bună formă de promovare a costumului tradiţional, având foarte mult succes la
publicul larg, conştienţi fiind că muzeele de etnografie sau secţiile de etnografie ale
diverselor muzee din ţară, nu pot forma gusturi şi nici nu pot suplini lipsa de informare,
prin câteva exponate, muzeele păstrându-şi rolul asumat deja, de conservare şi protejare a
tardiţiilor româneşti şi vechilor tehnici de lucru manual, prin atelierele şi taberele de creaţie
pe care le organizează pentru copii şi tineri, cu scopul de a-i învăţa să aprecieze şi chiar să
practice meşteşuguri tradiţionale, deşi poate că în anumite contexte munca migăloasă
necesară pentru decorarea veşmintelor, pare desuetă, în condițiile vieții moderne, când
știința și tehnologia ne facilitează accesul la soluții simple și rapide.
Analizând toate argumentele expuse, considerăm absolut necesară realizarea unor
studii şi cercetări care să rămână mărturii scrise despre realităţile zilelor noastre, în acest
context înscriindu-se şi cercetarea de faţă, o adevărată cartografie a zonei etnografice a
Ţării Năsăudului, prin care consider că am reuşit să trasez o imagine clară şi coerentă,
chiar dacă nu exhaustivă a istoricului veşmintelor din Ţara Năsăudului în secolul XX. Însă
doar viitorul va putea aprecia dacă eforturile mele de cercetare, conservare, protejare şi
promovare au avut sau nu rezultatul scontat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Dicţionare, enciclopedii, anuare, periodice

*** Anuarul Arhivei de folklor, vol. I-VII, Imprimeria Cartea Românească, Cluj, 1932-
1945
*** Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Muzeului Etnografic al Transilvaniei,
Cluj-Napoca, 1963-2010
*** Arhiva Someşană, prima serie, Nr. 1-28, Năsăud, 1924-1940
*** Arhiva Someşană, Seria II, Vol. I-IV, Muzeul Năsăudean, Năsăud, 1972-1977
*** Arhiva Someşană, Seria Nouă, Nr. I-X, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2003-2013
*** Atlasul etnografic roman, vol. I – IV, coord. Ion Ghinoiu, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2003-2011
*** Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc (1892-1904), vol. II, coord.
Adrian Fochi, ediţie îngrijită de Iordan Datcu, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002
*** Dicționarul culturii și civilizației populare al județului Bistrița-Năsăud. vol. I. Țara
Năsăudului, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2010

36
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1975
*** Dictionar de etnologie si antropologie, coord. Pierre Bonte, Michele Izard, Polirom,
Iaşi, 1999.
Datcu, Iordan, Dicţionarul etnologilor români, vol. I-II, Ed. Saeculum IO, Bucureşti,1998.
Godea, Ioan, Dicționar Etnologic Român, Ed. Enciclopedică, București, 2007
Vulcănescu, Romulus, Dicţionar de etnologie: terminologie, personalităţi, Ed. Albatros,
București, 1979.

Surse generale
Avramescu, Elena, Florescu-Bobu, Floarea, Broderiile la români, Ed. de Stat pentru
imprimate și publicații, București, 1959
Bănăţeanu, Tancred, Focşa, Gheorghe, Ionescu, Emilia, Arta populară în Republica
Socialistă România. Port-țesături-cusături, Ed. de Stat pentru literatură și artă, București,
1957
Bănățeanu, Tancred; Zlotea, Elena, Din tezaurul portului popular românesc, Editura Sport
– Turism, 1977
Bâtcă, Maria, Costumul popular românesc, Centrul Naţional pentru Conservarea şi
Promovarea Culturii Tradiţionale, Colecţia “Albumul de artă populară”, Bucureşti, 2006
Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării naţiunii române, Ed. Dacia, Cluj,
1994
Bernea, Ernest, Civilizaţia română sătească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006
Cocean, Pompei, Ilovan, Oana Ramona, Boţan, Cristian Nicolae, Judeţul Bistriţa-Năsăud,
Ed. Academiei Române, Cluj Napoca, 2012
Densuşianu, Ovid, Folclorul. Cum trebuie înţeles, Ed. Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti,
1910
Dima, Alexandru, Conceptul de artă populară, Fundația pentru Literatură și artă „Regele
Carol II”, București, 1939
Delson, Eric, Tattersall, Ian, Van Couvering, John, Brooks, Alison, Encyclopedia of human
evolution and prehistory, Garland Press, New York, 2000
Doagă, Aurelia, Ii și cămăși românești, Ed. Tehnică., București, 1981
Dunăre, Nicolae, Ornamentica tradiţională comparată, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1979
Dunăre, Nicolae, Meșteșugul și arta acului, Ed. Tehnică, București, 1986

37
Enăschescu-Cantemir, Alexandrina, Portul popular românesc, Ed. Meridiane, București,
1972
Godea, Ioan, Etnologia română contemporană. Lexicon bibliografic ilustrat, Ed.
Enciclopedică, București, 2002
Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească, vol. II, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1906.
Ligor, Daniela; Docheru, Mariana; Postolachi, Elena, Tehnici de ţesut şi ornamentare. De
la fibră la covor, Bucureşti, 1998
Lupșan, Elena, Portul popular, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006
Mackenzie, Mairi, ...isme. Să înţelegem moda, Ed. RAO, Bucureşti, 2010
Maier, Radu Octavian, Meşteşuguri ţărăneşti tradiţionale în spaţiul românesc, Ed.
Etnologica, Bucureşti, 2009
Manduit, Jacques A., Manuel d'étnographie, Payot, Paris, 1960
Marian, Simion Florea, Pamfile Tudor, Lupescu Mihai, Cromatica poporului românei, Ed.
Saeculum, București, 2002
Marinescu, Mariana, Arta populară românească. Ţesături decorative, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1975
Mehedinţi, Simion, Coordonate etnografice; Civilizaţia şi cultura, Ed. Cultura Naţională,
Bucureşti, 1930
Mureşianu, Mircea, Districul grăniceresc năsăudean: studiu de geografie istorică, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000
Muşlea, Ion, Cercetări etnografice şi de folclor, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971
Nanu, Adina, Arta pe om, Ed. Compania, Bucureşti, 2001
Nanu, Adina, Artă, stil, costum, Ed. Noi Media Print, Bucureşti, 2007
Nica, Marius, Date despre descoperirea celei mai vechi ţesături de pe teritoriul României
efectuată la Sucidava – Celei, din perioada de trecere de la neolitic la epoca bronzului, în
Studii şi comunicări de istorie a civilizaţiei populare din România, I, Sibiu, 1969
Nicolescu, Corina, Istoria costumului de curte în Ţările Române, secolele XIV – XVIII,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
Onofreiu, Adrian; Bolovan, Ioan, Contribuţii documentare privind istoria regimentului
grăniceresc năsăudean, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2006
Oprescu, George, Arta ţărănească la români, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1922
Opriş, Ioan, Istoria muzeelor din România, Ed. Museion, Bucureşti, 1994
Oros, Constantin, Pagini din istoria costumului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998

38
Oţetea, Andrei, Popescu-Puţuri, Ion, Nestor, I., Maciu, V., Istoria poporului român, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Pamfile,Teodor; Lupescu, Mihai, Cromatica poporului român, Ed. Librăria Socec,
Bucureşti, 1914
Pamfile, Tudor, Industria casnică la români, Tip. Cooperativa, Bucureşti, 1910
Pavelea, Traian, Năsăudul. Repere istorice şi culturale, Bistriţa, 2001
Pavelescu, Gheorghe, Meşteşug şi negoţ la românii din sudul Transilvaniei (XVIII - XIX),
Ed. Academiei, Bucureşti, 1970
Păiuş, Liviu, Monografia comunei Rodna Veche, Ed. George Coşbuc, Bistrița, 2003
Petrescu, Paul; Stoica, Georgeta, Arta populară românească, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1981
Petrescu, Paul, Costumul popular românesc din Transilvania şi Banat, Ed. de Stat
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1959
Rădulescu Motru, Constantin, Etnicul românesc, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942
Roşu, Georgeta, coord., Costumul tradiţional în România, Ed. Alcor, Bucureşti, 2011
Secoşan Elena, Petrescu, Paul, Portul popular de sărbătoare din România, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1984
Simion, Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic. vol. I-III, Tipografia
Carol Göbl, Bucureşti, 1898-1901
Smărăndescu-Arieşanu Virginia, Cusături populare din România, Ed. Tehnică, București,
1978
Stahl, Paul H., Meşterii ţărani români şi creaţiile lor de artă, Ed. Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1969
Stahl, Paul H., Constantin, Marin, Meşterii ţărani români, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004
Stoica, Georgeta, Podoabe populare româneşti, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976
Stoica, Georgeta, Horşia, Olga, Meşteşugurile artistice tradiţionale, Ed. Enciclopedică,
Bucureşti, 2001
Stoica, Georgeta; Doagă, Aurelia, Interioare româneşti. Ţesături şi cusături decorative,
Ed. Albatros, Bucureşti, 1977
Tomida, Ecaterina D., Cusăturile și broderiile costumului popular din România, Ed.
Tehnică, București, 1973
Țichindelean, Livia, Gorea-Chelaru, Mirela, Îndemânare și tradiție, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1983
Vlăduţiu, Ion, Etnografie românească, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

39
Vuia, Romulus, Muzeul Etnografic al Ardealului, Impr. Fundatiei culturale Regele Mihai I,
București, 1928
Vulcănescu, Romulus, Etnografia, ştiinţa culturii populare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966
Walton, Penelope, Eastwood, Gillian, A brief guide to the cataloguing of archaeological
textiles, Institute of Archaeology Publications, York, 1983
Zane, Gheorghe, Industria în România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1970

Surse speciale
Aplozan, Lucia, Portul și industria casnică textilă în Munții Apuseni, Ed. Institutului de
Știinte Sociale al României, București, 1944
Bernea Ernest, Muzeul românesc de etnografie, 1937
Boca, Pompei, Portul popular din Ilva Mare şi Lunca Ilvei, în Arhiva Someşeană, Seria a
II-a, vol. I, Năsăud, 1972
Bodiu, Aurel, Golban, Maria, Portul tradiţional românesc din Bistriţa-Năsăud, Ed. Eikon,
Cluj-Napoca, 2012
Cîmpeanu, Viorica; Pop, George; Pop, Anamaria; Morariu, Felicia, Prieteni ai tradiţiilor şi
valorilor locale. Salva, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2011
Dunăre, Nicolae, (coord.), Bistrița-Năsăud. Studii și cercetări etnografice, Comitetul de
Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Bistriţa-Năsăud, Bistrița, 1977
Filip, Ana; Morariu, Ioan (coord.), Salva. Repere monografice, Ed. George Coşbuc,
Bistriţa, 2005
Florescu, Florea B., Opincile la români, Ed. Academiei Populare Române, București, 1957
Florescu, Florea B., Petrescu, Paul, Stahl, Paul H., Arta populară de pe Valea Bistriței, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969
Gorovei, Artur, Meşteşugul vopsitului cu buruieni, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1943
Iordache, Gheorghe, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, Ed. Scrisul Românesc,
Craiova, 1985
Işfănoni, Doina; Popoiu, Paula, Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului
naţional al satului „Dimitrie Gusti”, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 2007
Marghiloman Elisa A., Modele de cusături naționale, Carol Göbl, București, 1911
Marinescu, Marina, Arta populară românească. Ţesături decorative, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1975

40
Marţian, Ironim, coord., Monografia oraşului Năsăud (1245-2008), vol. I-II, Ed. Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2009-2013
Mureşianu, Mircea, Districtul Grăniceresc Năsăudean (1762-1851). Studiu de geografie
istorică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000
Muti, Leon, Rebrișoara. Mărturii pentru eternitate, vol. I-II, Ed. Supergraph, Cluj-Napoca,
2007
Ostap, Melania; Semendeaev, Victoria, Pivele de bătut sumane de pe Valea Şamuzului, în
Cibinium, Sibiu, 1968
Pascu, Ştefan, Meşteşugurile din Transilvania până în sec. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti,
1954
Lila Passima, Cusături/Ţesături, Ed. Martor, Bucureşti, 2009
Pavelea Traian, Societăți culturale năsăudene, Ed. Arcade, Bistrița, 2005
Prahase Mircea Ioan, Țara Năsăudului în amintiri, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2013
Suciu, Coriolan, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I-II, Ed.
Academiei, București, 1968
Zamfirescu-Talianu Elvira, Modele de broderie pentru ornamentație interioară, Ed.
Tehnică, București, 1975

Surse electronice
http://www.complexulmuzealbn.ro
http:// www.dexonline.ro
http://www.dex-tex.info
http:// www.documente.bcucluj.ro
http://www.enciclopedia-dacica.ro
http://www.etnologie.ro
http://www.folkromania.com
http:// www.mbe.oxfordjournals.org
http://www.muzeul-etnografic.ro
http:// www.portal.unesco.org
http://www.revistacultura.ro
http://www.romanianmuseum.com
http://www.ucecom.ro

41