Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ovidiu Papadima - O Viziune-Â Romaneasca A Lumii. Studiu de Folclor PDF
Ovidiu Papadima - O Viziune-Â Romaneasca A Lumii. Studiu de Folclor PDF
ISBN 973-96550-9-2
© Toate drepturile sunt rezervate Editurii SAECULUM I.O.
OVIDIU PAPADIMA
O VIZIUNE
ROMÂNEASCĂ
A LUMII
STUDIU DE FOLCLOR
Cu o postfaţă de
I. OPRIŞAN
Sămultuoasa
încerci închegarea unei viziuni clare şi organice din tu
lume de gînduri şi imagini a folclorului, înseam-
nl nu atît să aduni şi să alături materiale, ci mai mult să alegi, să
aooţi la lumină amănuntul ce lămureşte liniile pe care le vezi lim
pezi, ale întregului. Operă tot atît de intuiţie cît şi de sistematizare
|i desluşire a firului de gînd care petrece totul, ca şi -de atentă
catalogare a materialului; descifrare a unui mod de viaţă anumită
a gindului şi sufletului în lume, mai mult decît fişier de referinţe
cit mai complet. Aceasta este concepţia noastră despre ceea ce am
încercat aici să facem. Adică să desprindem din folclorul românesc
dtcva coordonate care, pe măsură ce ni le lămurim mai bine, avem
impresia că se încheagă tot mai armonic într-un tot organic. Or-
ganicitatea acestor valori, concrete sau abstracte, pe care le des
prindem din gindul şi sufletul poporului nostru, înseamnă că ele
nu sînt acolo produsul unei întimplări bătute de vînturi, ci că tră
iesc şi cresc acolo dintr-o viaţă a lor, exuberantă şi azi, indiferent
de unde au venit seminţele ce le-au împins rădăcina. Şi dacă tră
iesc aşa, nu înseamnă numai triumful puţerilor spirituale ale unui
neam şi mărturia nobleţei sale intelectuale, în izbînda lui de a-şi
închega o viziune proprie de viaţă, - ci facilitatea pentru noi de
a înţelege aşa cum e şi cum trăieşte el în realitate, fără falsele
entuziasme dar şi fără asprele critici neînţelegătoare, care repre
zintă cele două atitudini obişnuite ale intelectualilor noştri, faţă
de temelia noastră etnică ţărănească. Dar celui ce caută superficial
i se pare că tocmai această organicitate i se refuză.
Cuiva care ar pomi să-l catalogheze ştiinţific şi numai atît,
folclorul îi apare adesea ca o masă informă de contradicţii, deci
ceva cu totul contrariu viziunii lămurite de care vorbim. Admiţînd
şi noi aceasta, faptul capătă o valoare de premisă, din care nu se
poate în aparenţă trage decît o singură concluzie: folclorul fiind
14 OVIDIU PAPADIMA
aşa haotic cum e, - noi cei care din aceste firimituri căutăm să
închegăm un tot răspicat şi organic facem o operă cu o mare doză
de arbitrar, deci neştiinţifică In metoda ei, şi deci nevalabilă în
cele mai multe din concluziile ei.
Da, aşa ar fi dacă folclorul ar fi o depărtată lume moartă, pe
care noi azi căutăm să o reînviem în gînd din dteva risipite vestigii.
Cînd un savant reconstituie din dteva măsele un animal dispărut
în preistorie, fireşte că teama lui cea mare este ca nu cumva să
găsescă un alt învăţat o copită care să contrazică ceea ce i se pare
lui că spun dinţii. Amănuntele trebuie ded să se împlinească şi să
se verifice riguros între ele, fără excepţie. Dar folclorul e o imensă
realitate vie - şi diversitatea lui de aparenţe haotice creşte tocmai
din această viaţă care e, să nu uităm, o viaţă sufletească, ded de
o fluiditate de forme pe care fiziologia nu o poate niciodată atinge.
Folclorul e la noi, încă, o continuă creaţie. Fiindcă n-a pornit
din file de cărţi, ca alte mănunchiuri de adevăruri, nid n-a rămas
doar între file de cărţi, ca la popoarele ocddentale. La noi, încă,
folclorul înseamnă un mod de a trăi şi de a gîndi. Lămurindu-1,
nu reconstituim, prin urmare, specii vechi, d descriem moduri de
viaţă materială şi de activitate spirituală. Modul lui material sînt
obiceiurile; modul său spiritual sînt credinţele. însăşi această po
laritate adîncă arată ce admirabilă şi întreagă unitate de viaţă con
stituie folclorul la noi, şi astăzi încă. Cercetîndu-1, intri nu într-o
necropolă ca arheolog, d într-un laborator, ca ludd surprinzător
de mecanisme de investigaţie şi de creaţie. Vei fi deci nu un co
lecţionar migălos de pietre, dezolat adesea că— ţi lipseşte ceva, că
n-ai găsit una care să-ţi împlinească şi să-ţi îndreptăţească siste
mul de ordine în care le-ai numerotat, ispitit adesea să fabrid tu
una care să umple golul, - d descoperitorul încet al unor aceloraşi
tipare de înţelegere, simple şi largi tocmai pentru ca să fie temei
nice, sub nesfîrşita caleidoscopie de forme, pe care o poate viaţa
impune unui imens,suflet comunitar, cum este acela'al unui neam.
Iată, bunăoară, despre originea licuridului sînt multe legende
deosebite. După cum cred cei din comuna MSdăraş, din Ardeal,
el s-ar fi născut din fărămiturile unuia dintre îngerii păcătoşi care
au vrut să răstoarne stăpînirea lui Dumnezeu. Căutînd să intre pe
furiş în rai, el a fost surprins de Sfîntul Petre şi azvîrlit pe pămînt.
în alt sat din Ardeal, se crede că el e o fărîmă a unui diavol răplis
de altul. O credinţă relatată de Tudor Pamfile 11 arată ca o fărîmă
dintr-o altă stea, care nu era dedt înger. Se îndrăgostise într-atîta
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 15
Unde
„Arături arate
Cu flori semănate.
Flori de toate flori,
Flori de jelătate,
Să le iei în spate,
Să le duci departe."
Ţăranul romîn vede lumea asta gospodăreşte. Şi lumea cea
laltă o închipuie tot aşa. Cele trei mari idei pe care se aşează
viziunea românească a lumii: conştiinţa armoniei perfecte, în care
Dumnezeu a îmbinat toate aşezările firii; conştiinţa muncii nu ca
efort de schimbare a pămîntului, cum e tehnica modernă, ci ca
împlinire a legilor naturii; şi ideea de milostenie, pentru a reda
lumii ceea ce prisoseşte omului. E ceva, ded, iarăşi cu totul opus
îndîrjitei adunări de avuţii, ce caracterizează vremea de astăzi.
Iadul şi raiul te aşteaptă şi te primesc aşa după cum te-ai
conformat în viaţă legii acesteia creştine universale, a milosteniei.
Astăzi, cînd, în America, oameni mor de foame, cantităţi uriaşe
de pîine putrezesc acolo în magazii, ca nu cumva belşugul să le
scadă preţul cu ceva. Vă puteţi închipui cu ce povară tragică pleacă
un biet suflet din cele care au dat în viaţă astfel de barbare po
runci, pe căile grele spre lumea cealaltă.-
Mai întîi, către marginea tărimului nostru e o nesfirşită încîlci-
tură de ape, - izvoare, pîraie şi rîuri se împletesc pe pămînt ca
şerpii. Pe acest drum greu trebuie să treacă sufletul ca un gospodar
cuminte, ce şi-a luat de acasă tot ce-i trebuie. De aceea, în calea
spre groapă, neamurile îi fac rugăduni anume, la fiecare apă în-
tîlnită, Se dau de pomană ştergare şi*fel de fel de bucăţi de pînză,
care se vor aşterne peste ape, în chip de punţi şi va trece sufletul
peste ele. E acelaşi amestec ciudat de spiritualitate şi materialitate,
de spirit gospodăresc dar şi de înţelegere a lucrurilor de peste fire,
viziunea aceasta a sufletului care, deşi duh, nu poate călca singur
52 OVIDIU PAPADIMA
peste ape, dar făptură ireală a pînzei subţiri dăruite îl poate ţine
în chip de pod.
Acea minunată solidaritate a românului cu natura, acea cre
dinţă a sa în prietenia şi ajutorul tuturor făpturilor lui Dumnezeu
- dacă bineînţeles merită acest ajutor - se vădeşte şi aici. De su
fletul gospodarului se dau de pomană felurite dobitoace domesti
ce, mai mari sau mai mici, după starea lui. Ele îl vor însoţi spre
lumea cealaltă, cu făptura lor de duh şi îi vor fi de mare sprijin.
Nu lipseşte dintre toate cocoşul, - acel duşman neîmpăcat al spi
ritelor necurate, după credinţa poporului. Cocoşul îi va vesti cea
surile ce se vor scurge lungi pe drumul cel lung, va ţine în cioc
cumpenele pe la vămile văzduhului şi îi va goni pe diavoli - care
roiesc şi pe această cale, ca în toată lumea, şi care caută să ispi
tească sufletul, să-l înşele şi să-l îndrume spre ei. Pe această cale,
iată, înfricoşetoare, o pînză de foc. Spaimă adîncă pe bietul suflet!
Dar el are subsuoară un rînd de haine noi, date ca milostenie. Se
îmbracă în ele şi trece. Hainele ard, el rămîne nevătămat. Are cu
el o oaie dată de pomană, după ce i-a fost stropită bine lîna cu
apă. Buna oiţă se scutură vîrtos, stropii sar, răsfirîndu-se, din lîna
bogată; sufletul e răcorit şi apărat. Oaia, pentru român, e animalul
cel mai curat la suflet. Ea poate pătrunde şi în iad, să-şi aline
stăpînul; diavolul nu o poate opri. Cocoşul zboară voinic pe-dea
supra şi aripa lui îi face, prin foc, vînt alinător sufletului. La capăt,
aşteaptă Maica Domnului şi îndrumă sufletul mai departe.
Vin apoi vămile văzduhului. Mare şi grea încercare pentru su
flet, dacă e apăsat de multe păcate. La fiecare vamă, stau diavolii
cu cumpene în mînă şi cu cărţi negre la subsuoară. Banii daţi pe
pămînt în milă îl ajută să treacă. Dar ce te faci cu cumpăna asta,
pe care cocoşul o ţine în cioc şi pe care dracii azvîrl într-un taler,
cu nemiluita, păcate de ale omului, scoase din cartea neagră. Stă
sufletul, se frămîntă, - trebuie să-şi arate faptele bune, dar nu-i
vin în minte. Noroc cu îngereul cel bun al lui, că are şi el o carte
la subsoară. Şi cartea e albă şi cuprinde cît bine a Scut românul.
O ia îngerul şi citeşte; îşi aduce aminte bietul suflet, se aşează
faptele bune pe celălalt taler şi cumpăna începe să fie mai dreaptă.
A scăpat. De jos îi vine ajutător murmurul rugăciunilor din po
pasurile convoiului spre groapă. Cocoşul cîntă victorios şi diavolii
privesc cu părere de rău cum trebuie să piardă un suflet.
Dar calea nu e nici jumătate. Ajungem la marginile lumii noas
tre. Aici e o groapă grozavă: sorbul pămîntului:
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 53
„Sufletul despărţit
De multe mîhnit
Pleacă şi se duce
Marea o ajunge.
Vine marea mare
Vine-n turburare
Greu urlînd şi urducînd
Toată lumea spăimîntînd.
Unda c aduce
Lumea s-o înece.
Tot mălini, ciulini,
Brazi din rădăcini."
Pe această mare fioroasă - a cărei viziune aminteşte grandoa
rea infernului lui Dante - nu e decît un singur vad. Acolo e un
pom pe care îl întîlnim des în mitologia noastră:
Pe poale-a rodit. •
Mare, minunat,
Cu vîrfu-i la cer,
Poale-s peste mări.
Pe vîrf a înflorit,
Pe poale-a rodit.
Sub el ce era?
Multe mese-ntinse
Şi făclii aprinse;
Scaun galbenei
Mic şi aurel.
Pe el cin’ şedea?
Maica Precista...
Precista scria
Pe vii la cei vii
Pe morţi la cei morţi..."
Aici e, deci, de fapt, ultimul hotar al tărîmurilor pămînteşti.
De aici încolo începe lumea îngerească, lumea duhului. De aceea,
şi sufletul are încă în el ceva al pămîntului; ar vrea să mai rămmă
în lurnea noastră:
„Ion se ruga
Să-l scrie la vii.
Precista grăia:
- Rugă nu ruga
Dacă n-ai rugat
Cînd porunc-am dat.“
Legea divină s-a împlinit. Acum sufletul e pentru vecie al lu
mii celeilalte.
Ca şi moartea trupului, drumul sufletului e o lungă serie de
gingaşe desprinderi de condiţia umană. Mitologia românească nu
cunoaşte, precum cea antică, un Lethe, fluviu al uitării, din care
sorbind, sufletele să intre deodată în uitare. Drumul sufletului spre
lumea cealaltă e, în mitologia românească, un foarte luni» proces
de dematerializare, de ascensiune în spiritualitate, la fcl *a viaţa
sfinţilor creştini pe pămînt. Felurimile de obstacole fizice, pe care
trebuie să le răzbată în acest drum din urmă, îi rod mereu - ca
nişte colţi grunzuroşi de cremene - orice biată urmă de materie
a putut rămîne în firavul suflet, după ce a trecut prin laminorul
grozav al morţii. Şi aici, ca şi pretutindeni, spiritul românesc se
56 OVIDIU PAPADIMA
- Culcă-te, ca să dormim,
Că n-a nins
N-a viforît
Vînt' de seară c-a bătut
Prin pometul raiului,
Flori de măr s-au scuturat
Peste noi s-au revărsat..."
Livada asta feerică e îngrijită, e muncită, ca şi cîmpiile rodi
toare din preajmă. Cînd s-a urcat Sfîntul Soare la rai, l-a găsit pe
Moş Adam la lucru plugăresc:
„Sus în nori,
In dalbe flori, “
Arde-mi două luminări;
Şi din două luminări
Pică-mi trei din picături;
Dară din trei picături
Ruptu-mi-s-au, faptu-mi-s-au
Rîu de vin şi rîu de mir, .
Rîu de apă
Limpede.
’N rîu do vin cin’mi se scaldă?
Icea Bunul Dumnezeu
Scaldă-se,
Băiază-se,
în apă se limpezeşte
’N veştmînt alb se primeneşte,
Cu mir că se miruieşte.
Mai în jos de vadul lui
Stă Ion,
Sfîntul Ion
Şi bătrînul de Crăciun.
Scaldă-se,
Băiază-se,
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 59
’N apă limpezească-se,
’N veştmînt primenească-se,
Cu mir miruiască-se...
Mai în jos de vadul lor ‘
Scaldă-se sfinţii de rînd.
Şcaldă-se, băiază-se,
în apă se limpezesc,
•în veştmînt alb se primenesc.*1
O lume reală şi în acelaşi timp înaltă, cuviincioasă şi feerică
mărginită de ameninţarea grozavă a iadului, dar luminată de gîn-
dul că Dumnezeu, în toate, priveghează şi-l ajută pe om, - iată
lumea cealaltă, aşa cum o vede românul.
RÎNDUIALA, - ORDINE CREŞTINĂ
A LUMILOR
viaţă spirituală. Dar viaţa asta n-o poate crea decît prin suferinţă,
prin chin chiar. Vechiul înţeles al cuvîntului muncă - influenţat
de cel slav - era mai larg, ca să cuprindă amîndouă căile creatoare
ale vieţii omului. Munca înseamnă trudă, dar înseamnă şi chin, ca
în expresia „creştinii au fost puşi la munci de către păgîni“. în
rînduiala lumii, astfel, o parte imensă este rezervată răului, ca fe
cund pricinuitor de suferinţă. Pentru omul modern, răul este un
accident absurd, cu atît mai absurd cu cît te loveşte mai des. Pentru
omul vechi - pe care îl lămureşte folclorul - răul este una din
adîncile înţelepciuni necesare, ale rînduielii dumnezeieşti. El îm
plineşte şi întăreşte răul; ca încercare, sau ca pedeapsă. Răul are
astfel în lume rînduiala sa'şi mesagerii săi, care ascultă de această
rînduială. Iarăşi, fireşte, cu aşezare după chipul şi asemănarea o-
mului. Ca să ne dăm seama cît de cît de acestea, să intrăm, după
cum am promis, în tărîmul vrăjilor şi al descîntecelor. Pe tărîmul
acesta, găsim o întreagă lume de fiinţe, fiecare cu obiceiurile ei
deosebite: bolile. Sînt cinci neamuri de boli: boli de la Dumnezeu,
de la Maica Precista, de la Sfintele Zile greşite, de la Ele Sfinte
şi de la oameni duşmani. Pentru cele trei de la Dumnezeu nu se
descîntă, fiindcă Dumnezeu ştie ce face. La celelalte trebuie să le
ştii firea, ca să le poţi alunga prin descîntec. Frigurile, de pildă,
sînt şaptezeci şi şapte la număr şi au făptură de femei. Peste dînse-
le stăpîneşte una mai mare, care le trimite la slujbă în lume. Nu
se prea duc de bunăvoie - fiindcă oamenii le ameninţă, le sperie,
le alungă, în fel şi chip, prin descîntece, - dar trebuie să se supună
orînduielii. E o muncă a lor, pe care trebuie s-o îndeplinească.
în aceeaşi perspectivă, a supunerii şi a muncii, e privită în
folclor nu numai lumea pămîntului, ci şi cea de sus, a duhului. E
şi firesc. în concepţia populară, cele trei :umi: cea omenească, cea
inferioară omului, adică a materiei, şi ce 1 de deasupra omului, a
duhului, sînt acelaşi trup, aceiaşi suflet, îjţ! răspund necontenit una
alteia, chiar dacă omul nu-şi poate da seama totdeauna de aceasta.
Pămîntul e în folclor o fiinţă vie şi sînt zile şi împrejurări în care
îl poţi auzi gemînd. Cerurile se deschid o dată pe an, şi atunci prind
glas omenesc şi dobitoacele. Lucrurile neînsufleţite chiar, dau
semne omului şi îl ajută. Prin misiunea lor de paznici ai rînduielii
lumii, sfinţii îşi amestecă astfel, şi ei, intim, viaţa lor cu aceea a
omului. Viaţa aceasta a lor nu e deloc o fericită trîndăveală, cum
s-ar crede. O legendă moldoveană spune că Iisus Christos, dnd
s-a suit la cer după înviere^ le-a rînduit tuturor sfinţilor lucrul
lor. Pe Ilie 1-â pus să rînduiască sufletele şi să ajute cînd tună;
Sfîntul Petru, să taie cu coasa, dnd fulgeră; Sfintul Nicolae, să
64 OVIDIU PAPADIMA
nici nu vrea să fie iubit... Fiindcă a ieşit din ordinea creştină a vieţii.
G t de minunată era această ordine, se poate vedea din faptul arătat,
că astăzi - cu toată dorinţa noastră disperată de a ne feri viaţa de
priveliştea neagră a chinului - totuşi trecem nepăsători, cruzi, pe
lingă tragedii ascunse decent, ca să se salveze aparenţele, tragedii
pe care însă lumea celor mult mai simpli - de odinioară şi de acum
încă - nu le îngăduie să păteze lumea bună a lui Dumnezeu.
Ordinea creştină a vieţii e întemeiată pe milostenie. Popor
profund creştin, noi românii am păstrat această ordine de viaţă
pînă astăzi, acolo unde sîntem mai curaţi ca fire, în lumea noastră
ţărănească. Ar părea ciudată, .de la început, această împerechere
de termeni: ordine şi milostenie. Ordinea presupune respectare
de norme rigide. Milostenia înseamnă tocmai revărsare de prea
plin sufletesc, spontaneitate. Tocmai acesta e miracolul creştin pe
care l-a realizat - mai întreg decît multe alte popoare - neamul
nostru; a făcut din milostenie principiul de temelie al vieţii sale,
şi sufletesc şi material. A făcut din puterea imensă a milei ele
mentul de închegare armonică a existenţei sale sociale. Ca să a-
jungă aici, a lărgit noţiunea de milostenie de la înţelesul de fan
tezie sufletească la acela de datorie faţă de sine însuşi, ca şi faţă
de Dumnezeu. Dar şi aceasta era prea puţin. Şi atunci a coborît
legea morală pe pămînt şi a făcut-o obişnuinţă de viaţă. Ţăranul
arhaic dăruieşte celor ce au mai puţin decît el, nu fiindcă vrea să
urmeze din cînd în cînd unei porunci morale abstracte, scrise ori
spuse, ci pentru că îl aduce la faptul milosteniei întreaga alcătuire
a vieţii sale sociale, cu tot ceremonialul ei hieratic. Viaţa lui închi
de in cele trei mari momente ale ei - naştere, nuntă şi moarte -
o succesiune nesfîrşită de ceremonii, cu un cadru social nespus de
larg; tot satul aproape ia parte la ele. Prin acest aspect sărbătoresc
al ei, viaţa lui de aici se leagă cu.viaţa lui din lumea cealaltă, lumea
cerească. Legătura traiului pămîntesc cu viaţa viitoare o face nu
mai şi numai milostenia. Şi cum dăinuirea pe pămînt e privită
creştineşte, în folclorul nostru, numai ca o pregătire pentru viaţa
veşnică de după moarte, se poate lesne înţelege atunci însemnăta
tea milosteniei ca o punte de trecere între două lumi. Căci dacă
viaţa de aici e doar o pregătire pentru cea de dincolo de hotarele
grozave ale morţii, în schimb, pentru spiritul atît de cumpănit rea
list al poporului nostru, viaţa cerească - fie în rai, fie în iad - nu
poate fi decît o prelungire firească a celei pămînteşti. în rai, de
pildă, se vede românul nostru - căci în iad nu-i place să se vadă
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 69
„O văcuţă slabă,
Uscată şi slabă,
Păştea livezi verzi
Şi bea ape reci
Şi cădea de slabă“
Pe cînd mai departe:
„Pînă la iad
E numai un gard
Şi-acela-i spart“
pe cînd în rai intri pe un drum care trece printre
„Arături arate
Cu flori semănate."
în rai dai de imagini de muncă familiare. Iată-1 pe Moş Adam
ţinînd de coarnele plugului, hăulind şi îndemnînd boii. Iată— 1 pe
Sfintul Petre, chelarul raiului, cum deschide larg porţile grînarelor,
ca să intre şi să descarce căruţele, atît de încărcate cu roade, îneît
duduie cerul în chip de tunet depărtat, cum se aude către toamnă,
cînd trec carele pe sus. Nu e nimic de blestem în imaginile acestea
de muncă, ci totul e împăcare.
Blestemul acesta apare totuşi şi în concepţia populară despre
muncă. Dar numai atunci cînd munca depăşeşte şi strică armonia
firii; cînd, în loc de necesitate firească, devine lăcomie de bunuri.
Aici, precum am spus, concepţia noastră populară se deosebeşte
76 OVIDIU PAPADIMA
______________s__:______________________________________________________________________________ ;_______________ l .
„Măieran de la fîntînă,
Am bade ca ş-o lumină.
/ Umblă două să mi-1 ia
Dumnezeu să nu li— i dea;
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 81
populare i le putea da. Iată două din ele, care arată destul, prin
contrastul lor. „Dumineca Mare e tot Duminica asta, numai cît
este mai mare decît toate Duminicile de peste an; Dumineca Mare
e mama Domnului Hristos“... „Sfînta Luni e văcar. El e pe vite,
pe oi, pe toate vitele; numai pe cai nu, căci caii sînt ai dracului."
putere, aşa să n-ai putere vara în cîmpuri, cînd îi veni!... Aşa chea
mă el cu turta ceea piatra în cele trei ajunuri şi apoi vara; cînd
merge la alungat piatra ia turta într-o mînă şi mărţişori de la
Florii într-alta, şi tot în una dă din mîini şi alungă piatra unde
vrea el; că are drept - de ce n-a venit atunci cînd a chemat-o?"
„Bourelul mieu
. Roagă-te lui Dumnezeu
Să vie bărbatul mieu.“
La înmormîntare, fiecare ins trebuie să arunce un pumn de
ţârînă în groapă, fiindcă, între altele, există şi credinţa că bulgării
vestesc mortului cine a fost la îngropăciunea lui. Versurile populare
- în care sentimentele pornesc în depărtări doar pe firele de bu
năvoinţă ale naturii - au fost de mult motive de entuziasm estetic
pentru glosatorii literaturii noastre nescrise. Ele sînt însă mai mult
decît fericite expresii poetice; sînt obişnuiţe de viaţă folclorică:
Cîte-un cuvînt
Şi pe stele
Dor şi jele.“
Chiar şi lucrurile neînsufleţite pot da veşti omului. Bunăoară,
căderea neaşteptată a oglinzii din cui, pocnetul mobilelor din în
cheieturi, trosnetul scîndurilor, - sînt vestiri de moarte.
Iar, la rîndul lui, omul le poate cere să dea veste. Intr-un sat
de lîngă Tîrgovişte, se pun la ferestrele caselor unde-s fete de
măritat atîtea farfurii cu faţa la drum, cîte fete. Dacă una a fost
peţită ori s-a logodit, farfuria se întoarce de-a-ndoaselea.
Gospodăria ţărănească, portul oamenilor, au o sumă de atri
bute de acest fel, care sînt puse să vorbească ele în locul omului,
să dea informaţii cui are nevoie de ele, asupra vîrstei lui, a stării
lui materiale şi civile.
Dar cînd împrejurările vieţii sale devin tragice, săteanul nu
mai aşteaptă, nu mai cere, ci se roagă:
„Amin, amin,
Cosman de amin;
Maicii Domnului..
Descîntecu Sfintei Mării.
Sfintu busuioc
Şi Sfintu trandafir
Şi Sfintu fuiomfir, -
Cum ştiţi împupi
Şi înflori
Şi ştiţi raza soarelui
Şi a pămîntului
Să ştiţi şi de necazul' omului acestuia.
Sfint busuioc,
Cum eşti în sfinta biserică,
La botez şi la maslu,
Aşa să fii şi să ştii
Şi greşelile noastre,"
De astă dată, firea e implorată să constituie, din ce are ea mai
pur, o biserică în care omul să se roage lui Dumnezeu. Descînte-
cele mai toate sînt momente de disperare, punctate de licăriri de
supremă nădejde, în care omul renunţă la orgoliul său de îndru
mător, ca să roage umilit natura să-i poarte - mai pură decît el
- glasul rugăciunilor lui, spre treptele tronului de sus.
PURITATE
„Voinice, voinicule,
Sub umbră nu te-oi lăsa
Că ţi-i mîndra tinerea
Şi—î face păcat cu ea
Şi mi-ei vesteji frunza."
Setea asta absolută de puritate a firii săteanul nostru o înţele
ge, fiindcă în sufletul lui a rămas în adînc nostalgia propriei sale
curăţii iniţiale. „Sufletul cînd vine de la Dumnezeu, e atît de stră
lucitor, ca o lumină strălucitoare şi frumoasă." Tot aşa e şi cînd
se întoarce în Dumnezeire. în lumea asta se poate tăvăli în noroi,
fiindcă e sortit păcatului, ca şi iertării. Dar cînd porneşte către
lumea de dincolo, cînd caută să lase aici o dată cu trupul tot ce
a fost negru, al greşelii - cu nădejdea că se va izbăvi, cu ajutorul
bunătăţii lui Dumnezeu şi al întregului furnicar de sfinţi, rude,
prieteni şi animale, care caută să—Isalveze de pînda iadului - tre
buie să fie curat nu numai în substanţa sa de scînteie divină, dar
chiar în înfăţişarea sa. „Pe lumea asta omul pote să umble ori-
şicum; şi rupt, şi flenduros; şi negru, dar pe ceea lume trebuie să
fie curat; să--l îmbraoe eUrat cînd moare, că nu-1 primesc celelalte
suflete între dînsele“.
E interesant de subliniat acelaşi veşnic amestec specific de
concret şi abstracţie, de tragic şi de linişte măruntă - în credinţele
noastre. în timp ce sufletul e aşa de grijuliu de înfăţişarea lui,
vădit materială în lumea cealaltă - haine, încălţăminte - tot el are
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 95
„Sfintelor,
Bunelor,
Să v-aducă Dumnezeu curate,
Luminate,
Bune ca pînea,
Dulci ca mierea,
Line ca apa.“
Hotărîrile Ursitoarelor pot fi abătute: cu vicleşug. Cineva din
casă, aflînd, va feri copilul la vreme. Unuia, bunăoară, i-a fost
ursit să fie trăsnit într-o anume zi, la o anume vîrstă, pe o anume
stîncă. O babă a aflat, l-a privegheat şi în acea zi l-a ţinut acasă
prin vicleşug, căci cu puterea e imposibil să împiedici Ursita. Stîn-
ca a fost trăsnită singură şi făcută fărîme.
Dar aici intervine acea oprelişte înfiorată, care se aşează îna
intea ispitei de a silui orînduielile tainice: Se poate... Dar e pă
cat!
Cine ascultă vorba Ursitoarelor, moare de moarte năprasnică,
în Bucovina se crede, bunăoară, că-ţi poţi forţa norocul în meseria
ta. De Paşti - cînd preotul zice Christos a înviat! tu zici: Dar eu
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 113
care, plnă la urmă, tot în binele lui se adună. Cu atît mai mult,
cu cît el ştie că - dacă vrea - poate să treacă de cele mai multe
ori acest prag. E adevărat că pragul e păzit de grele şi neînduple
cate primejdii. Esenţialul însă este că poate fi trecut.
bunăoară, se foce şi azi din şoareci; din şoareci care itau în biserică
şi mănîncă anafura sfinţită. Ei capătă atunci aripile acelea scîrboa-
se şi teama de lumina curată a zilei. însă marele izvor de păcat e
omul. Cîteodată, credinţa în puterea imensă a păcatului de a ge
nera răul e atît de tare la noi, îneît ia aparenţele unui fatalism cu
totul primejdios. De exemplu, se crede că e imposibil să §c stîr-
pească omizile - oricît le-am culege de pe pomi - fiindcă ele sînt
mînia lui Dumnezeu. Numai dnd această mînie - care îşi are, de
sigur, ca sursă păcatul omenesc, - va înceta şi Dumnezeu le va
porunci, atund se vor stîrpi omizile. Desigur, o asemenea credinţă,
respectată tare, poate avea consednţe dezastruoase pentru pomi
cultură. Dar gîndiţi-vă ce puţin ar însenina ele - dacă închipuirea
asta ar fi pretutindeni tare - faţă de binele uriaş ce ar rezulta din
convingerea că totul trebuie să pornească de la sufletul omului,
că acesta trebuie curăţit, să fie purificat, înainte* pomilor. Cînd
sufletul ar ajunge astfel luminat şi deschis doar spre bine şi virtute,
nu s-ar curăţi oare şi faţa pămîntului mult mai radical şi mai rod
nic, dedt prin stîrpirea cîtorva omizi? Pînă atunci, întreaga fire e
silită să poarte - tot pentru izbăvirea omului, ca să-l cutremure
prin aducere-aminte şi pedeapsă necontenită - tiparul sumbru al
păcatului său. „Dacă treci prin pădure şi cald pe locul unde s-a
împuşcat dneva, sau unde l-a omorît pe cineva, duhul cel necurat
ce a făcut şotia acolo îţi ia^minţile şi rătăceşti, ca să te bagi în
vreo baltă, ca să fii al lui.“ însă tot omului îi e dată, adesea, po
sibilitatea .de a izbăvi firea de această povară care o chinuie, sal-
vînd el sufletele acestea păcătoase. „Pentru cei ce au murit fără
luminare, cum te scoli în ziua de Ovidenie dimineaţa, să arunci
un vreasc în pom fără să-l aprinzi, şi acela e luminarea lor."
Cosmosul întreg, cu împletitura lui de solidarităţi magice - pe
care am văzut-o - îi stă, astfel, ca de obicei, omului aproape, în
truda lui de izbăvire.
„Voinicul nu se mişca
Şi aşa îmi cuvînta:
Steaua mi s-a-ntunecat
Şi nu-i vorbă de sculat!
Vulturilor, mă mîncaţi
Şi nimica nu lăsaţi!
Numai mîna mea cea dreaptă,
Că-i măicuţa înţeleaptă;
Şi pe degetul cel mic
Mi-a pus un inel de-argint.
Maica-n el a tipărit..."
La fel ca în balada sîrbească, vulturii poartă mîna voinicului
şi o lasă în poală maidi bătrîne. Dar de aid începe deosebirea.
Maica nu încremeneşte în disperare dîrză, ca în balada străină.
Gîndul ei e tot atît de plin de Calme tristeţi, ca şi al voinicului, în
faţa morţii. Maica e preocupată nu atît să-l plîrigă pe voinic, ci
să împlinească rînduielile de pomeni, care îi vor asigura acestuia
trecerea normală spre lumea cealaltă.
Căci aceasta este esenţialul în noţiunea noastră de moarte:
trecerea „dincolo".
ALTE CĂRĂRI DE IZBĂVIRE
„Auzi, Ianăş,
Ungur Ianăş,
De-ai tăiat pe vina ei
Capul Videi cu cercei,
Capul Videi mărgelat,
Mărgelat şi-ncercelat,
Să te ierte Dumnezeu,
Că n-ai făcut nici un rău!
Auzi, Ianăş,
Ungur Ianăş,
De-a perit pe vina ta
Draga mea şi Vida mea,
Să te bată Precesta!“
Dar lealitatea înseamnă vitejie. Nu e nici unul din cîntecele
noastre bătrîneşti, care să nu exalte în nenumărate chipuri voini-
cia. E o realitate atît de adesea şi atît de mult accentuată în poezia
noastră populară, în basme, aproape în tot ce e literatură popu
lară, încît credem că e de prisos să o mai subliniem şi noi. Va fi
destul să arătăm că imaginea ei pătrunde pînă şi în lumea paşnică
a colindelor. Vestitorii de bine din seara Crăciunului nu găsesc
altă imagine ideală - pe care s-o înfăţişeze caselor unde e cîte un
băiat mic - decît pe aceea a voinicului:
„Tu Codrene,
Om viclene,
Mtocare n-ai mai mînca,
Apă rece n-ai mai bea,
Adusă dhr-mîna mea.
Cînd din codrii vei pleca,
Şapte focuri să găsească
Inima, să ţi-o pomenească."
Şi blestemul se împlineşte aidoma.
Cuviin'a asta e păstrată uneori pînă la neverosimil. O baladă
intitulată Piperea închide o povestire în care se amestecă ciudat
obişnuinţele acestea de cuviinţă şi de cumpătare, cu acea concepţie
specifică despre tîlhărie ca profesiune, ca oricare alta, concepţie
pe care am evidenţiat-o altădată. Haiducul Piperea se duce cu
ortacii lui la baba Serviana, care avea bani mulţi. O leagă strîns,
pînă ce o silesc să spună unde are banii. Pînă aid, totul e obişnuit.
Insă de aid acţiunea nu mai urmează liniile închipuirii noastre, d
ale concepţiei populare, care înfăţişează haiducia ca un factor de
dreptate sodală şi pe haiduc îl priveşte cu îngăduire, dacă respectă
regulile de cumpătare şi de cuviinţă; ceea ce se întîmplă aici. Hai-
dudi iau din bani, dar îi lasă şi babei. Şi atunci avem tabloul sur
prinzător al unor raporturi nu numai de politeţe, dar de recu
noştinţă reciprocă între jefuitori şi păgubaşă:
O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ A LUMII 141
„Ioana a lăcrămat
Şi pe frunte i~a picat
Şi lacrima mi-1 ardea."
Lacrima aceasta a mărturisit tot ce era adine în sufletul e l
Abia acum vine iertarea adevărată. Dar ispititorul Toma e ucis.
Fiindcă - în concepţia etică populară - şi păcatul şi virtutea
nu-§i justifică existenţa dedt prin pedeapsă şi răsplată. Oridt de
ttrau ar veni ele...
IUBIREA
„Frunzuleană de agud,
Cine focu-a mai văzut
Grădină fără pîrleaz,
Om bătrîn fără necaz;
Fîntînă fără cărări,
Voinic fără supărări,
Dragoste fără mustrări?"
Căci ce înseamnă oare înghemuirea tristă sub crivăţul iernii,
dnd ştii că după el va urma izbucnirea îmbătătoare a tuturor pu
terilor şi minunilor firii, în primăvară?
„Mulţumescu-ţi, primăvară,
Codru-am fost, codru sunt iară!
Frunza verde creşte-n crîng,
Cîntăreţii mi se strîng,
Nu mai am ce să mă plîng.“
Dar înflorirea aceasta a firii şi a omului e privită,'creştineşte,
ca un dar al lumii celeilalte. De aceea, românul se simte dator să
mulţumească totodată şi lumii transcendente, lumii dumnezeieşti:
152 OVIDIU PAPADIMA
„Mulţumesc Sîngeorzului,
Că văd frunza codrului.
Mulţumesc Paştilor dragi
Că văd frunza verde-n fagi.“
Bucuria aceasta a primăverii e în acelaşi timp bucuria sănătoa
să a muncii. Munca nu e privită nicăieri la noi - am văzut - ca
un blestem, ci ca un dat necesar al vieţii; mai mult chiar, ca o
clipă înflorită a vieţii. De aceea, e interesant de subliniat cum în
lirica noastră populară poezia muncii se împleteşte cu poezia dra
gostei. Iubirea e privită în lumina concepţiei creştineşti de viaţă a
folclorului nostru, numai ca o luminoasă pregătire a legămîntului
cinstit al căsătoriei. Ea priveşte în viitor totdeauna şi viitorul e
curat şi simplu: o casă mică dar îngrijită, o gospodărie onestă şi
sănătoasă. De aceea, poezia de dragoste e în folclorul nostru plină
de optimismul tineresc al vieţii, care ştie unde va ajunge. Chiar
cînd e tristă, dragostea e umbrită doar de neînţelegeri trecătoare,
de toane copilăreşti. Numai atunci cînd nu duce la căsătorie, dra
gostea e blestemată, devine tragică. Dar asta se întîmplă rar. De
cele mai multe ori, însă, precum am spus, ea este o viitoare căsni
cie; de aceea se împleteşte minunat cu poezia luminoasă a muncii
şi a primăverii:
Dar la linte,
Doamne sfinte!
Dar la bob,
Face potop!"
Alături de tristele rîntece dintre străini, iată şi reversul me
daliei sufleteşti. înstrăinarea şi sărăcia le vezi biruite prin temeri
tatea încrezătoare a tinereţii:
„Intru-n casă,
Caut la masă,
Masa-i toată de mătasă;
Doi colaci de grîu pe masă.
Cine şade după masă?
Dumnezeu cu soţul său.
Intru-n casă,
Caut în casă,
Casa-i toată de mătasă.
Prin unghere,
Gopoţele;
Pe podele,
Aurele;
Sus la horn,
Flori de corn.
Jos la uşă,
Flori de rujă.-
Pe fereşti,
Flori domneşti.
Jos în prag,
Flori de mac.
Pe păreţi,
Păuni verzi.
La icoane,
Flori de doamne.
Da’ pe-afară?
Grîu de vară.
La portiţă,
Păuniţă..."
„Lui i se părea
Că mi se făcea
Drum la kesărele
Prin curţile sele;
în mijloc de curte,
Mare masă-ntinsă,
Tot de sfinţi cuprinsă.
Jur-prejur de masă,
Verdeaţă stufoasă,
Trestică mărită,
Făclioare-aprinse,
Candele nestinse.
Cam la cap de masă,
Un jeţ de-aurel.
Cine-mi şade-n el?
Bătrînul Crăciun.
Mai în jos de el,
Sfinţi mai mărunţei,
Sfinţi şi mucenici,
O sută şi cinci..."
Observaţi cîtă ordine măsurată, cîtă ierarhie cuviincioasă în
făţişează viziunea aceasta de viaţă, pe care o aduce colindul. Nimic
din zbuciumul dezordonat al fanteziei celui care se răzbună în vis
de constrîngerile vieţii. Nimic din materialitatea pe care o mărtu
risesc imaginile opulente, care uneori împodobesc raiul mahome
dan. Şi lumea cerească are, la noi, ca supremă normă de viaţă,
ordinea şi cuviinţa; fiecare sfint îşi are invariabil locul său, scaunul
lui, după însemnătate. Şi alături de ei, vrednic să le fie aproape
acum, prin puritatea gîndului său, stăpînul casei la care se colindă
se vede slujindu-i cu umilinţă şi bucurie biblică:
„Ferice-mi de el,
De-acest boierel!
Bin’ l-a ferecat
Şi bun loc i-a dat!
In mijloc de rai,
Tot la mese-ntinse,
La făclii aprinse...
Dar de l-ai vedea
Ţie ţi-ar părea
Că-i chiar sfîntul soare,
Cam prin prînzul mare.
Dar de ţi— ai vedea
Dragă doamna lui,
Ţie ţi-ar părea
Că-i şi luna plină,
Cam pe lîngă cină.
Dar de ţi-ai vedea
Dragi feciorii lui,
Ţie ţi-ar părea
Păunii rotaţi
La nuntă chemaţi.
162 OVIDIU PAPADIMA
„Răsărit-au, răsărit
Doi luceferi gălbiori;
Nu-s luceferi gălbiori,
Q -i o dalbă mînăstire,
Cu pereţii de tămîie,
Cu podu’ de sfintă ceară,
Cu uşa de sfintă rugă.
Sfintă slujbă cine-o cîntă?
Nouă popi, nouă dieci
Şi pe-atîţia patrierd.
Sfintă slujbă dne-o ascultă?
O ascultă Maica Sfintă,
Cu fiuţ micuţ în braţă...“
Aceasta e lumea - şi cea de pămînt şi cea de cer - a colindelor
noastre. Ea se integrează firesc în acea viziune românească a lumii,
pe care am încercat s-o conturăm în carte.
Folclorul nostru se lămureşte, astfel, şi aici, ca un tot organic,
sub cele două aspecte fundamentale ale sale. Acela de coborîre a
mitului pe pămînt, pentru a-1 face - cu puterea lui minunată -
ordine nesilită de existenţă. întreg stilul de viaţă al satelor noa'tre
- cu ceremoniile lui, cu obiceiurile şi superstiţiile lui, care în
făptuieşte tocmai această ordine esenţial creştină, în care legea
creşte din suflet, - nu este impus din afară. Şi acela de ridicare a
lumii pămînteşti către ţinuturile albe ale sfinţeniei cereşti, acela
de proiectare a el pe plan mitic, aşa cum am văzut şi aici.
UN BOB DIN PURITATEA DINTÎI:
PETRACHE LUPU
I. OPRISAN
CUPRINSUL
Lămuriri......................................... ................................. 5
Flolclorul - neobosit laborator de miracole.................. 13
Stilul primar, al viziunii noastre folclorice . .................... 21
Nevoia de concret................................................ . 30
Logic şi absurd în folclor...................................... . 38
Cosmosul folcloric — .................................................. 42
Rai şi iad, sau alte chipuri ale ,lumiinoastre................. 47
Rinduiala, - ordine creştină a lumilor.......................... 60
Corespondenţe magice.................. ........................ 65
Mila, - ordine anacronică ...................................... . 67
Sfinţenia dintîi a muncii ..............................................73
Dumnezeu..................................................................... 79
Faţa omenească a firii . . ............................................. 82
Firea - eterna prietenă a omului........................... 90
Puritate .........................................................................93
O altă atitudine faţă de cosmos: respectul ................... 97
Chipuri mai blînde pentru ră u .................................... 102
Destinul. , ........................ ...........................................109
Ştiinţă şi oprelişte....................................................... 119
Umbra grea. a păcatului ...'..........................................122
înţelegeri întoarse....................................................... 125
Moartea - chip privit cu linişte...................................133
Alte cărări de izbăvire............ ....................................136
Iubirea.................................... ................................... 143
Optimismul nostru e tn ic ........................................... 149
O imagine ideală a noastră......................................... 157
Un bob din puritatea dintîi: Petrache L upu................166
Creştinism şi folclor................. ................................. 170
Folclor şi clasicism ......................................................179
Post-scriptum............................. ........................ 183
Bibliografie..................................................................184
Postfaţă ................. ..................................................... 187
ISBN 973-96550-W