Timișoara

Timișoara (în latină Timisvaria; în maghiară Temesvár; în germană Temeschwar,

alternativ Temeschburg sau Temeswar; în sârbă Темишвар, cu alfabet latin: Temišvar) este
municipiul de reședință al județului Timiș, Banat, România. Se află în vestul României,
aproape de frontierele cu Ungaria și Serbia, pe malul râului Bega, aflându-se pe plan
geografic la distanțe aproximativ egale față de București (541 km), Viena (549 km) și Sofia
(509 km).

Stațiunile balneoclimaterice Buziaș și Băile Călacea se află la o distanță de 30 km,

respectiv 25 de km de oraș, izvoarele minerale fiind folosite din antichitate de către daco-
romani pentru efectele lor terapeutice.

În anul 2011, Timișoara avea 319.279 de locuitori[3] și era al treilea oraș ca

populație din România, fiind printre puținele orașe care au înregistrat o creștere de la cifra
înregistrată la recensământul din 2002. Zona metropolitană Timișoara are o populație de
468.162 de oameni, pe când populația zonei urbane funcționale (ZUF) numără 508.037 de
locuitori [7]. Orașul găzduiește de asemenea o populație însemnată de non-rezidenți, flotanți și
studenți, neconsemnați în buletinele statistice[8].

Este un centru industrial, comercial, medical, financiar și universitar important

pentru România. Numele localității provine de la cel al râului Timiș, combinat cu substantivul
maghiar vár, „cetate”, adică Cetatea Timișului. Situat pe râul Bega, orașul este considerat
capitala oficială sau inima regiunii istorice Banat. Din 1848 și până în 1860 a fost capitala
oficială a Voivodinei sârbești și a Banatului timișan. Cucerită în 1716 de către austrieci de la
turci, Timișoara s-a dezvoltat în următoarele secole îndărătul fortificațiilor și în nuclee urbane
situate în jurul lor. După ce fortificațiile și-au pierdut utilitatea în lumina avansurilor
tehnologice din domeniul militar, cetatea a fost în mare parte dezmembrată și zonele astfel
recuperate au fost valorificate. După Primul Război Mondial Timișoara a intrat în componența
României. În 1989, orașul a fost focarul Revoluției Române, care a îndepărtat regimul
comunist.

Clădiri emblematice ale orașului sunt Catedrala Mitropolitană și Opera

Națională din Piața Victoriei, dar și Catedrala Ortodoxă Sârbă din Piața Unirii. Printre
obiectivele turistice se numără Castelul Huniade, Palatul Baroc, Muzeul Satului Bănățean și
Grădina Zoologică.

Istorie
Timișoara are o istorie îndelungată care începe cu antice așezări umane pe actuala
vatră a orașului și mai apoi cu apariția primei cetăți fortificate, în jurul secolului al XII-lea.
Cetatea a trecut prin diferite stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să
se dezvolte sub stăpânirea ungară a lui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIV-lea, devenind
pentru scurt timp și capitală a regatului ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552
și pentru aproape două secole a devenit un important bastion militar turcesc. În 1716 istoria
Timișoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e cucerită de Imperiul Habsburgic și începe
reconstrucția și dezvoltarea orașului drept capitală a Banatului. Colonizarea Banatului face
din Timișoara un adevărat centru multicultural și multiconfesional. Construcția canalului
navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării economice și a comerțului. Orașul cunoaște o
perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele de „Mica Vienă” ca
recunoaștere a importanței și frumuseții lui. În 1919, Banatul se unește cu România și în
Timișoara se instaurează pentru prima dată administrația română. Ocupația sovietică
postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârșit în 1989 odată
cu revoluția anticomunistă: revoluție pornită tocmai din orașul de pe Bega.

Timișoara timpurie

Vezi și: Lista siturilor arheologice din județul Timiș.

Primele urme umane existente pe teritoriul de astăzi al Timișoarei datează din neolitic, mai
bine de 10.000 de ani în urmă. Poziția geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat orașul
Timișoara, în centrul unei zone delimitate de trei artere importante de circulație
(Mureș, Tisa, Dunărea), fertilitatea câmpiei bănățene, luncile și mlaștinile întinse din preajmă
au oferit încă din vechime condiții favorabile de hrană și viețuire a oamenilor.

Articol principal: Palanca Mare.

În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparținând culturii Vinča, iar în altă
locație, un complex de locuințe și ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte
aparținând acestei perioade (anul 4000 î. Hr.) în cartierele Cetate, Mehala și la Pădurea Verde.

Referitor la perioada bronzului, cea mai relevantă descoperire este o necropolă de incinerație
în cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 300 de morminte și 600 de vase.
Această necropolă susține ipoteza că aici exista o așezare stabilă. Au mai fost descoperite
urme din epoca bronzului și în siturile din cartierele Fabric și Mehala.

Epoca fierului, legată de înflorirea civilizației geto-dace, este și ea reprezentată. Au fost

descoperite ceramică, monede romane din aur și bronz, precum și un cuțit la Pădurea Verde.
Din perioada romană au fost descoperite monede, fibule și un vârf de lance în cartierele 1
Mai și Mehala. În vatra orașului este atestată o continuitate și după retragerea aureliană. În
cartierul Freidorf au fost găsite fragmente de râșniță, semințe carbonizate, gropi de
aprovizionare, toate datând din secolele III–IV și care atestă practicarea agriculturii și
creșterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea vânătorii. De asemenea, în situl
de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar și romană aparținând secolelor II–IV, iar
locuirea așezării se prelungește până în secolele VIII–IX. Tot în acestă așezare a fost
identificată o necropolă aparținând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 50 de
morminte. Este vorba de același lucru și în cazul cercetărilor de la Dumbrăvița, unde
materialul ceramic și celelalte obiecte descoperite au dus la concluzia existenței unei așezări
daco-romane datând din secolele II–III.

Atestarea documentară a castrului Tymes

Vezi și: Cioreni.

Se presupune că în secolul al IX-lea, cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat
suveranitatea ungară. Totuși, până acum nu a fost descoperit niciun document care să dateze
din acea perioadă. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de
controversată, aceasta fiind plasată de specialiști fie în 1212, fie în 1266. În această perioadă,
cetatea ocupa o suprafață dreptunghiulară, iar fortificația consta dintr-un val de pământ cu
palisadă care era apărată din trei părți de brațe de apă, iar pe a patra latură de un canal.
Așezarea care a evoluat în această zonă nu dobândise până atunci o importanță politică,
economică, socială sau religioasă, pentru că rolul dominant în zonă, în plan politic și spiritual,
îl avea Cenadul. În 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este
centrul economic și administrativ al acestuia. În momentul atestării sale, acesta făcea parte din
comitatul Timiș, o unitate administrativ-teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai
târziu ca Banat, cu centrul administrativ în Urbs Morisena (apoi Cenad) fusese cucerit de
către maghiari în jurul anului 1030 și încorporat regatului ungar.

Timișoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Iancu de Hunedoara în Chronica Hungarorum

Macheta cetății Timișoarei în Piața Libertății

Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei
Banatului, atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș devin din ce în ce mai importante.
Timișoara primește un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care
în urma vizitei sale din 1307 ordonă construirea unui palat regal, pe locul unde este
acum Castelul Huniade, construit de Iancu de Hunedoara, iar în timpul anarhiei feudale,
acesta chiar își va muta capitala la Timișoara. Stabilirea curții regale în acest loc a determinat
o creștere demografică a așezării, dar importanța ei devine și comercială și politică. Timișoara
devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de opt ani, între 1316 și 1323. Carol Robert
de Anjou va mai reveni la Timișoara în 1330 când pornește de aici împotriva lui Basarab I,
domnul Țării Românești. Palatul regal a fost ridicat cu meșteri italieni și era organizat în jurul
unei curți dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut și cu un donjon sau un
turn.

Timișoara va juca un rol important și în lupta cu noua amenințare de la sud: turcii otomani.
În 1394, turcii conduși de Baiazid trec pe lângă Becicherecu Mare și Timișoara în drumul lor
spre Țara Românească, unde vor fi înfrânți de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în
bătălia de la Rovine. Timișoara va servi din nou ca punct de concentrare a forțelor armate
creștine, de data aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creștinilor,
turcii vor devasta Banatul până la Timișoara, de unde vor fi alungați de către comitele de
Timiș, Ștefan de Lossoncz (Lossonczy István).

Numirea lui Iancu de Hunedoara în 1440 în funcția de comite de Timiș marchează un capitol
aparte din istoria Timișoarei. Iancu va fi cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie
de la Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creștinătății. El va
transforma orașul într-o tabără militară permanentă și în domiciliul său, pentru că se mută
împreună cu familia. Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineștilor până în 1490. Iancu de
Hunedoara se ocupă și de refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După
moartea lui Ladislau al V-lea, regele Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, este
ales suveran al Ungariei (1458). Acesta este considerat de către istoriografia maghiară drept
unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei. Odată cu extinderea teritorială a Imperiului
Otoman în această parte a Europei, Timișoara, prin poziția sa și prin forța garnizoanei sale,
devine cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea sud-estică a Ungariei. Din această
cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai insistente. Astfel, tentative de
cucerire a cetății au loc în anii 1462 și 1467, dar toate aceste expediții au eșuat. În anul 1478,
Matei Corvin numește în funcția de comite de Timiș pe Paul Chinezu.

Răscoala lui Gheorghe Doja (1514)

Execuția lui Gheorghe Doja

Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea țăranilor
răsculați condusă de Gheorghe Doja. Războiul țărănesc a pornit din Transilvania, după ce
Gheorghe Doja a fost numit comandant al cruciadei antiotomane, inițiate de Papa Leon al X-
lea. Acesta promisese iobagilor participanți la cruciadă eliberarea, însă cum războiul nu a mai
avut loc, nemulțumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală.
Armatele răsculate, formate din iobagi români și unguri au înfrânt mai întâi nobilimea
condusă de comitele Ștefan Báthory și episcopul Nicolae Csáki, dar au fost înfrânte lângă
Timișoara de comitele Ioan Zapolya. Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru
a se putea apropia mai ușor de cetate, dar nu a reușit și a fost înfrânt. Se spune că locul unde
Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un scaun din fier înroșit și ars de viu, este
marcat de statuia Sfintei Marii din piața cu același nume a cartierului Iosefin. Totuși, ultimele
ipoteze susțin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel, de unde nobilii au putut
urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuției să fie undeva în fața
Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.

Atacul otoman (1552)

Articol principal: Asediul Timișoarei (1552).

Asediul Timișoarei (1552), miniatură turcă din Palatul Topkapı

După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania și Banatul, împreună cu Timișoara, vor ajunge
în mâinile habsburgilor. După un asediu eșuat în anul 1551, turcii se regrupează și se întorc cu
o nouă strategie. La 22 aprilie 1552, o armată de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed
Pașa pleacă de la Adrianopol, iar peste două luni ajunge în fața Timișoarei, înconjurând-o în
două zile. Se construiesc poduri peste râu, iar mlaștinile sunt acoperite cu lemn și scânduri.
Luptele au continuat 25 de zile, iar cei 160.000 de turci atacau cetatea apărată de numai
câteva mii de creștini. Lovitura de grație este distrugerea Turnului de apă care făcea legătura
între oraș și castel, iar cei din cetate rămân fără apă pe o căldură dogoritoare. Așadar, comitele
Ștefan de Losoncz nu mai are altă soluție decât să negocieze predarea cetății și reușește să
obțină promisiunea că trupele creștine decimate și civilii din oraș vor putea trece cu tot avutul
lor, lăsând cetatea în mâna turcilor. Astfel, la 30 iulie 1552, soldații, civilii și răniții ies din
cetate încrezători în vorbele pașei, însă acesta își încalcă jurământul și toți supraviețuitorii
sunt măcelăriți cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ștefan de Losoncz, comandantul
garnizoanei, este adus în fața lui Ahmed Pașa și decapitat. Orașul este apoi prădat, devastat,
bisericile creștine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele, aruncate din turnuri.

Timișoara otomană, vilaietul (1552–1716)

Vezi și: Evliya Çelebi.

Desen al Timișoarei otomane, 1663

Transformarea Timișoarei în capitală de vilaiet otoman, sub conducerea unui vali (guvernator)
sau beilerbei (uneori cu rang de pașă sau chiar de vizir), schimbă mult orașul, în primul rând
în ceea ce privește compoziția etnică. Musulmanii privilegiați (și odată cu ei și primii evrei, de
rit sefard) vin aici și, pe lângă agricultură s-a dezvoltat mult și comerțul. În această perioadă, o
parte din Banat este organizată de către turci în vilaiet. Aceasta cuprinde șase sangeacuri:
Timișoara, Cenad, Lipova, Jula, Moldova Veche și Orșova, dar reședința vilaietului rămâne la
Timișoara, care avea atunci același statut cu Buda și Belgrad, unde conducea un supus direct
al sultanului, un beilerbei. Orașul va fi împărțit în patru districte, iar suburbiile în 10 mahalale.
Casele au fost construite din lut și acoperite cu țigle din lemn, străzile fiind pavate cu lemn.
Apa folosită pentru spălat și băut provenea din râul Bega (numit din greșeală Timiș), dar tot
aici se aruncau și gunoaiele. Orașul avea un caracter policentrat, din cauza condițiilor
geografice (foarte multe canale și mlaștini). Din necesități de ordin militar a fost nevoie ca
fiecare cartier să fie fortificat. Fortificațiile, în afară de castel, sunt realizate din lemn și
pământ.

Cu excepția unei perioade de la sfârșitul secolului al XVI-lea, orașul nu va mai suferi asedii
până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Dar rolul său militar și strategic rămâne foarte
important prin implicarea garnizoanei turcești în acțiunile desfășurate în alte zone de interes
pentru Poarta Otomană. Puternica garnizoană va fi mereu prezentă în confruntările dintre
partidele nobiliare ardelene, dintre pretendenții la tronurile Țărilor Române. Vreme de peste o
sută de ani cetatea și orașul cunosc un permanent du-te–vino de oști, căpetenii (inclusiv
sultanul), de suite militare sau nobiliare, solii străine. La Timișoara s-au refugiat și au căutat
să obțină sprijin militar diferite căpetenii nobiliare turcofile, care râvneau la
tronul Transilvaniei. Tot de aici încercau să primească ajutor și unii pretendenți la tronul Țării
Românești și chiar al Moldovei. Ca reședință de vilaiet, Timișoara va fi unul dintre cele mai
importante centre ale stăpânirii otomane și un punct-cheie în această parte a Europei.

Răscoala antiotomană (1594)

În 1594, Banul de Lugoj-Caransebeș, George Palotici (George Palotić de Ilidia) declanșează o

răscoală antiotomană în Banat, având centrul la Becicherecu Mare. După patru eșecuri
consecutive, beilerbeiul de Timișoara, Hassan cel Mic, a reușit să o înfrângă doar după ce a
adunat o armată de 30.000 de oameni și o puternică artilerie. În urma unei puternice ofensive
transilvănene conduse de Georg Borbély, armata creștină a cucerit cetățile Bocșa, Șoimoș,
Cenad, Nădlac, Pâncota, Arad, Făget, Lipova și Vârșeț, dar Timișoara a rămas neatinsă.

Tentative de recucerire

O primă încercare de recucerire a orașului are loc în 1596 când o oaste a lui Sigismund
Báthory, împreună cu 4.000 de soldați trimiși de Mihai Viteazul și 4.000 de creștini din Banat,
încep asediul cetății, iar mai târziu în sprijinul asediaților vin și 10.000 de tătari. După 40 de
zile de eforturi zadarnice asediatorii se retrag. O nouă oaste transilvăneană revine anul
următor, dar și de această dată încercarea se soldează cu un eșec. Din timpul revoltei
antiotomane a țărilor românești mai este de menționat un raid al soldaților lui Mihai Viteazul,
care devastează mahalalele în 23 februarie 1600, iar apoi încercarea lui Gheorghe Basta și a
lui Radu Șerban de eliberare a cetății în anul 1603, ale căror armate însă nu ajung nici măcar
sub zidurile orașului.
Nici imperialii nu subestimau importanța Timișoarei, din moment ce principele
elector Friedrich August von Saxen intenționează în repetate rânduri să asedieze cetatea
(1695 și 1696). Pe de altă parte, zădărnicirea acestor planuri prin intervenția trupelor otomane
conduse de însuși sultanul Mustafa al II-lea, fuga acestuia la Timișoara în urma înfrângerii
suferite la Zenta (1697), dar și reconstruirea fortificațiilor din porunca noului sultan Ahmed al
III-lea (1703), demonstrează importanța cetății în planurile otomanilor.

Cucerirea Timișoarei de către habsburgi

Articol principal: Asediul Timișoarei (1716).

Portretul ecvestru al lui Eugen de Savoia, circa 1700–1710

După 17 ani de relativă liniște izbucnește un nou război austro-turc. După victoria de
la Petrovaradin (5 august 1716) asupra oștilor otomane, prințul Eugen de Savoia decide
cucerirea cetății Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziție strategică. În
urma unui asediu de 48 de zile, însoțit de bombardamente repetate, care au distrus în mare
parte clădirile din interiorul cetății, la 12 octombrie 1716, Mehmed Pașa, ultimul comandant
otoman al Timișoarei, acceptă capitularea, iar garnizoana turcă părăsește definitiv orașul.
La 18 octombrie 1716, prințul Eugen de Savoia își face intrarea triumfală într-o cetate grav
răvășită de violentul asediu. Garnizoana otomană se retrage în sudul Dunării, iar după 164 de
ani cetatea intră din nou sub stăpânirea europenilor.

Timișoara în Imperiul Habsburgic

În 21 octombrie 1716, prințul Eugen de Savoia adresează împăratului Carol al VI-lea

propunerea ca Banatul să fie organizat și guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale.
În 12 iulie 1717 generalul-conte Mercy înaintează Camerei Aulice de la Viena „Proiectul
modest de organizare a Banatului Timișoarei”. După aprobarea proiectului s-a întocmit
„Comisia de organizare a Țării Banatului”, care va funcționa sub conducerea contelui Mercy.
În sfârșit, la 28 iunie 1719, Împăratul a semnat Decretul care numea Administrația Banatului
și stabilea sediul acesteia la Timișoara, care devenea astfel capitala unei provincii importante
a Monarhiei Habsburgice și reședința principalelor structuri administrative. S-a creat însă un
aparat administrativ stufos, care impunea treptat o nouă mentalitate în viața orașului. Până în
anul 1751 Banatul a fost guvernat militar. Începând cu anul 1751 și până în anul 1778, când
Banatul a fost reîncorporat la regatul maghiar, administrația a fost una civilă. O schimbare, de
ordin administrativ, survine în anul 1778, când Banatul, cu excepția graniței militare, este
reîncorporat regatului maghiar, fiind acum divizat în trei comitate. Timișoara pierde statutul
de reședință a unei provincii imperiale, devenind un oraș provincial în regatul maghiar. În
administrație a fost introdusă limba maghiară.

Timișoara, oraș liber regesc

Un moment important în existența Timișoarei intervine în anul 1781. Prin Diploma din 21
decembrie 1781, emisă de împăratul Iosif al II-lea, Timișoara dobândea statutul privilegiat de
„oraș liber regesc”. Va fi reînnoit în anul 1790 de împăratul Leopold al II-lea. Beneficia de
acum de o serie de avantaje importante care vor îngădui o dezvoltare mai accelerată a
activităților urbane. Era scos de sub jurisdicția comitatului (reînființat în 1780); trimitea
reprezentanți proprii în Dietă; își alegea proprii dregători și jurați; percepea vamă la intrarea și
ieșirea mărfurilor; avea dreptul de a organiza târguri anuale și săptămânale, de a-și stabili
bugetul propriu de venituri și cheltuieli anuale; era scutit de anumite obligații fiscale; avea
dreptul la o stemă proprie etc.

Colonizarea germană

După cucerirea Banatului, autoritățile imperiale de la Viena au început un amplu proces de

colonizare, folosind în special germani catolici (șvabi) din Württemberg, Suabia, Nassau etc.
Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalității, mulți dintre imigranți murind
de malarie la 2–3 luni de la sosire. De aceea, pentru o vreme, creșterea populației a fost
asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat, ponderea germanilor catolici a ajuns la un
moment dat la 50% din totalul populației.

Fiind buni meșteșugari, germanii au dezvoltat industria și comerțul. În Timișoara, șvabii s-au
stabilit mai ales în Fabric, unde au dezvoltat puternic meșteșugăritul. Datorită nevoii de a
asigura condiții bune de viață populației colonizatoare autoritățile austro-ungare au început o
reorganizare a tuturor satelor din Banat, clădind în același timp altele noi. Astfel, regiunea a
devenit o rețea organizată, ordonată și cu o structură compactă. În cetate nu au fost acceptați
decât catolici. Populația sârbă și românească locuia în suburbii.

Comandanții cetății Timișoara

 Franz Paul, conte de Wallis (1677–1737) – comandant între 1716–1729

 Johann Friedrich Edler von Spring (d. 1732) – comandant între 1730–1732
 Franz Anton Leopold von Engelshofen (1692–1761) – comandant între 1732–1740
 Don Joan, conte de Escotti/Scotti (d. 1747) – comandant între 1740–1747
 Emanuel Lorenz, baron de Vogtern/Voghtern (d. 1770) – comandant între 1747–1751
 Franz Leopold Ludwig, conte de Thierheimb/Thürheim (1710–1782) – comandant
între 1751–1752
 Johann Sebastian, conte de Soro (d. 1761) – comandant între 1752–1761
 Alexander, conte de Villars (d. 1767) – comandant între 1761–1767
 Johann, conte de Soro (1730–1809) – comandant între 1767–1791

Canalul Bega

Dacă inițial apa a jucat un rol important în apariția așezării, dimpotrivă, în secolul al XVIII-
lea, mlaștinile erau considerate principala sursă a molimelor. Cele mai importante realizări
teritoriale au ținut de hidrotehnică: regularizarea debitelor râurilor și asanarea mlaștinilor.
Între 1728 și 1732 cursul râului Bega a fost regularizat, creându-se un canal navigabil între
Timișoara și cursul inferior. Astfel, orașul a fost conectat, prin intermediul râului Tisa și
al Dunării, la rețeaua fluvială central-europeană, devenind apt să facă față transporturilor
masive înainte de apariția căii ferate. Prin urmare, lucrările de regularizare a cursului Begăi și
Timișului și desecarea mlaștinilor au schimbat radical imaginea orașului.

Epidemiile de ciumă și holeră

Orașul este lovit în martie 1738 de o cumplită epidemie de ciumă, care face un mare număr de
victime (aproximativ 1.000 din totalul de 6.000 de locuitori). Un incendiu devastator distruge
aproape tot vechiul cartier Palanca Mare, cel mai grav afectat de epidemie. Epidemiile de
holeră și ciumă s-au repetat la diferite intervale. Cimitirul înființat în 1723 ajunge neîncăpător
și în anul 1749 este sfințit un nou cimitir, pe locul actualului Parc Central. Și acesta se umple
până în anul 1771, când este închis. În 1831 și 1836 o nouă epidemie de holeră se abate
asupra Timișoarei, împuținând ulterior numărul locuitorilor.

Revoluția de la 1848

Vezi și: Asediul Timișoarei (1849).

Armata ungară condusă de József Bem este înfrântă de trupele imperiale aflate sub
conducerea mareșalului Julius Jacob von Haynau în bătălia de la Timișoara, 9 august 1849.

În 1848 izbucnește revoluția în Europa. În Imperiul Habsburgic aceasta a avut un caracter

preponderent național, maghiarii vedeau momentul oportun pentru a ieși de sub autoritatea
Casei Imperiale, în timp ce minoritățile din regatul maghiar doreau să folosească momentul să
se desprindă de regatul maghiar. În acest an, trupele revoluționare maghiare înfrâng trupele
imperiale austriece din Transilvania și Banat, asediind timp de 114 zile cetatea Timișoarei,
fără a o cuceri. Totuși pierderile de vieți umane și pagubele materiale au fost semnificative.
Revoluția a fost înnăbușită în Banat și Transilvania prin intervenția trupelor imperiale. Ca o
urmare directă a revoluției, Ungaria a fost pusă sub o administrație militară, unele provincii
intrând, ca domenii ale coroanei, sub jurisdicția nemijlocită a Casei de Habsburg, printre
acestea numărându-se și nou-înființata provincie „Voivodina sârbească și Banatul timișan” cu
reședința în Timișoara.

Capitală a Voivodinei sârbești și a Banatului timișan

Anii 1849–1850 au însemnat pentru românii bănățeni și ardeleni anii protestelor. În această
perioadă a fost elaborată „Petiția generală din 13 februarie 1849”, semnată de șapte
reprezentanți ai Transilvaniei și trei reprezentanți ai Banatului, prin care se cerea unificarea
tuturor românilor din Imperiul Habsburgic, cu o administrație proprie. Însă, prin Constituția
din 4 martie 1849, bănățenii au fost scindați în Voivodina sârbească și Banatul timișan care
aparțineau de Austria. Noua provincie imperială, a cărei existență fusese consfințită și prin
decretul imperial din 18 noiembrie 1849, era condusă atât militar, cât și civil, iar limba
oficială era cea germană. Timișoara a fost desemnată drept reședință a guvernatorului, iar
orașul își menținea privilegiile obținute ca oraș liber regesc. Prin desființarea vămilor interne,
dar și prin vămile protecționiste impuse țărilor vestice dezvoltate s-a creat un cadru favorabil
dezvoltării economice din Imperiu, dezvoltând puternic zona și favorizând un impuls
economic ce va ajuta la reconstrucția suferită după revoluția de la 1848.

Timișoara avea acum diverse manufacturi (fabrica de bere, mori, fabrica de țesut mătase,
săpun, covoare) și era bine aprovizionată cu produse agricole din zona de câmpie a Banatului.
Ca și consecință imediată, este introdusă o linie de telegraf, iluminatul stradal cu gaz și orașul
este legat prin cale ferată de rețeaua din Imperiu și de portul de la Baziaș. În numai câțiva ani,
aici se deschid bănci, se înființează Camera de Comerț.

La 15 noiembrie 1857 a fost deschisă calea ferată Timișoara–Seghedin. Călătoria de la

Timișoara la Budapesta dura 26 de ore, iar de la Timișoara la Viena 36 de ore.

Timișoara în Regatul maghiar (1860–1918)

Piața Domului, actuala Piață a Unirii, în 1860

Gara Timișoara-Iosefin, una din cele mai frumoase gări din perioada Belle Époque

În anul 1859 se întâmplă două evenimente importante, Unirea Principatelor Române și

războiul austro-franco-piemontez soldat cu înfrângerea Austriei, fapt care a determinat o
apropiere a împăratului de aristocrația maghiară. Fruntașii români au aflat despre tratativele
dintre austrieci și unguri în privința Banatului, ca regiunea să fie trecută sub administrare
maghiară. Andrei Mocioni a cerut o audiență la împărat, a arătat că în Banat nu este motivată
o administrație maghiară unde populația este predominant de naționalitate română, apoi sârbă
și maghiară. Între 18 și 19 noiembrie 1860, la Timișoara a avut loc o întâlnire tot pe această
temă, dar încorporarea Banatului la Ungaria fusese deja decisă la Viena și era una din
condițiile pentru o mai strânsă apropiere de Ungaria, respectiv de aristocrația maghiară, de
care împăratul avea atâta nevoie pentru succesul politicii sale. Astfel, nici memoriul din
decembrie 1860, semnat de peste 12.000 de intelectuali, negustori și meseriași din Banat, nici
jalbele și doleanțele sârbilor nu și-au gasit ecou. Prin patenta din 27 decembrie 1860,
împăratul Franz Joseph I a decis anexarea Banatului la Ungaria.
Pe data de 16 februarie 1868, se dau noi legi prin care se dispune ca limba țării și a regiunii să
se folosească în scris la toate dezbaterile judecătorești și comunale, în școlile primare, medii și
superioare. Comunele puteau să dispună liber asupra pășunilor comunale. Orașele în care nu
erau comunitați militare urmau să se organizeze ca și comunele grănicerești cu primari și
consilieri comunali. Ca primă măsură a fost evident o politică de maghiarizare, dar, totuși,
pentru Timișoara această epocă a reprezentat o perioadă de înflorire, sub aspect economic și
demografic. Instituțiile de credit investesc sume importante în dezvoltarea industriei locale, la
trecerea în secolul al XX-lea aici există numeroase întreprinderi: două fabrici de spirt, o
turnătorie de fier, o fabrică de chibrituri, o fabrică de cărămizi, o fabrică de gaz, o fabrică de
lanțuri, o fabrică de pălării, o fabrică de ciocolată. Prin intermediul canalului Bega Timișoara
era legată, prin Tisa și Dunăre, la sistemul fluvial al Europei Centrale.

În data de 6 aprilie 1871 a fost dată în folosință calea ferată Timișoara–Arad. Durata călătoriei
spre Budapesta se reducea simțitor, față de ruta Timișoara–Jimbolia–Seghedin (inaugurată în
1857). Odată cu inaugurarea căii ferate Timișoara–Caransebeș la 23 octombrie 1876
Timișoara devine nod de cale ferată.

Tot în această perioadă a fost introdus tramvaiul cu cai, telefonul, iluminatul public electric, s-
au asfaltat arterele mari de circulație. În 1899 s-a introdus la Timișoara tramvaiul electric. În
timpul primarului Carol Telbisz s-au dezvoltat inclusiv suburbiile cetății, unde existau
manufacturi și meșteșugari pricepuți. Pentru că Timișoara și-a pierdut importanța militară și
deoarece era nevoie de o lărgire a spațiului, a avut loc defortificarea cetății. Au fost demolate
rând pe rând vechile porți ale cetății, au fost construite bulevarde de legătură cu suburbiile, iar
acestea au fost înghițite rând pe rând de marele oraș.

Secolul al XX-lea

Primul Război Mondial

Anii Primului Război Mondial au adus multiple greutăți în viața populației timișorene.
Nivelul de trai a scăzut rapid datorită creșterii masive a prețurilor. Spre exemplu, prețul pâinii
a crescut de patru ori în timpul războiului, al făinii de șapte ori, al cartofilor de 14 ori. Inflația
accentuată a redus drastic veniturile reale ale populației. Din cauza repetatelor rechiziții,
rațiile alimentare puse la dispoziția locuitorilor au fost mereu micșorate, devin insuficiente și
aduc numeroase familii în pragul foametei. Pe baza unor legi excepționale sunt suprimate
aproape total și puținele libertăți cetățenești existente. O parte a întreprinderilor industriale a
fost militarizată și orientată spre producția de război. A sporit durata zilei de lucru și s-a extins
utilizarea muncii femeilor și copiilor în fabrici, în locul bărbaților trimiși pe front. Până în
ianuarie 1918, din Timișoara au fost mobilizați și trimiși pe front 12.832 de bărbați, dintre
care mulți nu s-au mai întors la familiile lor. Mii de femei au rămas văduve, mii de copii au
rămas orfani. Pe fondul acestui tablou sumbru, marcat de numeroase lipsuri și pierderi de vieți
omenești, nemulțumirile acumulate izbucnesc în agitații de stradă, în frământări sociale. În 2
decembrie 1917 peste 4.000 de oameni au ieșit în stradă și au cerut încheierea imediată a
păcii, încetarea războiului.

Republica bănățeană

Sfârșitul Primului Război Mondial a văzut populația Timișoarei într-o stare extrem de
tensionată. La 31 octombrie 1918 are loc o mare demonstrație de stradă la Timișoara. În
aceeași zi, în sala cazarmei militare are loc o întrunire a celor mai importante personalități
politice și militare locale și se înființează un Consiliu Național al Banatului, cu reprezentanți
ale celor mai importante etnii din Banat: români, sârbi, germani și unguri.

Cu o zi înainte, Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și
locotenentul colonel Albert Bartha, șeful Statului Major al Comandamentului Militar
Timișoara, au participat, în Budapesta, la întrunirea liderilor politici maghiari. Întorși la
Timișoara, au convorbiri, în seara de 30 octombrie, cu fruntașii maghiari locali și decid ca la
adunarea populară din ziua următoare, care încheia demonstrația de stradă, să proclame
Republica Banat, un stat ce urma să fie organizat urmând modelul elvețian și să înființeze
Sfatul Poporului din Banat. Lider avea să fie Otto Roth, iar comandant al armatei Albert
Bartha. La adunarea din 31 octombrie, Otto Roth proclamă Republica bănățeană. În martie
1919 Otto Roth îi propune comandantului trupelor franceze Franchet d'Esperey, crearea unui
Banat independent, sub protecția Franței. În 1919 Banatul a fost împărțit între România și
Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia). Mai târziu, o ultimă
încercare de independență vine din partea germanilor din Banat, care în data de 16 aprilie
1920 trimit o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi
inclus nu doar Banatul, ci și regiunea vecină Bačka. Noua republică urma, după planurile
germanilor, să fie împărțită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare
din fiecare canton. Conferința de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere. Republica
Banat, însă, nu era agreată de o parte a românilor care doreau unirea Banatului cu Regatul
român. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, a răspuns deciziilor lui Otto Roth
astfel: Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului
nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național. Fruntașii
românilor părăsesc consfătuirea și, într-o întrunire separată, alcătuiesc Consiliul Militar
Național Român, având ca președinte pe Aurel Cosma.

Tot în ziua de 31 octombrie s-a constituit Sfatul Național Militar al Șvabilor din Banat, având
ca lider pe locotenentul colonel Albert Fuchs. În seara de 31 octombrie, mii de români din
Timișoara și satele învecinate participă la o impresionantă adunare națională în Piața
Libertății. Aprobă cu ovații cuvintele rostite de Aurel Cosma: De astăzi înainte s-au rupt
pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române. Consiliul Militar Național Român se
impune încă din primele zile cu o importantă forță politică, iar prin Comitetul Executiv a
susținut interesele locuitorilor români și va acționa cu hotărâre pentru unirea Banatului cu
România. Va avea o contribuție majoră la impulsionarea procesului de instaurare a conducerii
politico-administrative în localitățile bănățene. Într-un comunicat adresat populației arată că s-
a atașat Consiliului Național Român Central de la Arad și va recunoaște numai dispozițiile
acestuia. Era o declarație fermă prin care respingea ideea autonomiei Banatului sub forma
Republicii bănățene și totodată o exprimare limpede a voinței de unire cu România.

La mijlocul lunii noiembrie situația din Timișoara se complică și mai mult. În baza unei
Convenții Militare semnate la Belgrad, armata maghiară trebuia retrasă la nord de râul Mureș.
Teritoriul evacuat trebuia ocupat de forțele aliate. Pe acest temei, unitățile militare sârbe intră
în Banat și la 14 noiembrie 1918 ocupă Timișoara. Comandamentul sârb preia administrația
militară, dizolvă Gărzile naționale, iar mai târziu preia și administrația civilă.

Unirea Banatului cu Regatul român

3 august 1919 – intrarea armatei române în Timișoara

În 28 iulie se instalează administrația română în Banat, iar în 3 august 1919 intrau în

Timișoara primele unități ale armatei române, în ziua următoare Regatul român încheind
tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în granițele României Mari. În urma
măririi considerabile a teritoriului, România devenea un stat multietnic în care procentul
cetățenilor de altă naționalitate decât cea română era 24%. Deși majoritatea locuitorilor
Banatului era reprezentată de români, în Timișoara situația era alta în această vreme. Un alt
aspect important, care ar trebui cercetat, este încadrarea orașului în sfera culturală
românească, dat fiind faptul că locuitorii Timișoarei trăiseră atâta timp într-o alta sferă
culturală, caracterizată printr-un alt set de valori.

Se poate constata faptul că, după unire, a avut loc modificarea structurii etnice a orașului
cauzată de noile drepturi de stabilire a tuturor românilor mărginași Timișoarei, în cadrul
noului oraș, din cauza desvoltării orasului și înglobării comunelor adiacente sub forma de noi
cartiere (Mehala, Iosefin etc.). Astfel, dintr-o populatie de aproximativ 9% (1910 – populația
totală: 72.000 de locuitori), populația românească ajunge până în 1990 la 82% (populația
totală: 351.000 de locuitori). În anii care au urmat unirii s-a avut în vedere asigurarea unui
cadru economico-financiar, administrativ și legislativ comun întregii Românii, majoritatea
locuitorilor germani, maghiari, sârbi integrându-se în structurile sistemului social-politic
românesc. Astfel, după unire, România a devenit un stat multietnic, în 1918 24% din
populație fiind de altă enie decât cea română.

Timișoara interbelică

Perioada interbelică a însemnat pentru Timișoara o etapă de remarcabil progres economic,

edilitar, cultural, spiritual. Integrată în România Mare, aflată pe coordonatele unui regim
politic democratic, Timișoara se impune ca un centru urban modern, cu o viață publică
complexă și dinamică, în care buna înțelegere etnică și confesională s-a asociat cu un spirit
creator, cu un interes mereu sporit pentru cultură și valorile civilizației europene. Datorită
respectării libertăților cetățenești, înscrisă în Constituția din anul 1923, Timișoara s-a definit
în societatea românească ca un model de conviețuire a locuitorilor, ca un exemplu de
participare nediscriminatorie și efectivă a oamenilor la activitățile orașului. Se menține și se
accentuează spiritul de ordine, bazat pe muncă și moralitate, pe disciplină și respect reciproc,
grăbind integrarea deplină în structurile regimului social-politic românesc. În peisajul
economic apar zeci de întreprinderi industriale, unități comerciale, bancare etc. Zeci de
instituții școlare cu limbile de predare română, maghiară, germană, sârbă, ebraică asigură
instruirea, fără opreliști, a tinerei generații. Zeci de asociații culturale și confesionale fac
posibilă manifestarea nestânjenită a tradițiilor naționale și dezvoltă un model de civilizație
europeană modernă.
Anii interbelici au fost marcați de multiple împliniri pentru locuitorii orașului. La 15
noiembrie 1920 Timișoara devine centru universitar, prin Decretul semnat de Regele
Ferdinand I, întemeindu-se Școala Politehnică. În 11–13 noiembrie 1923 timișorenii fac o
primire sărbătorească Regelui Ferdinand I, Reginei Maria, prim-ministrului Constantin I. C.
Brătianu. În octombrie 1925 Timișoara găzduiește cea mai mare expoziție zootehnică
organizată până atunci de Regatul României. Prezentă la eveniment, familia regală pune acum
și piatra de fundament a Bisericii Ortodoxe Române din Mehala.

Populația orașului se manifestă plenar pentru apărarea integrității statului național român, a
valorilor și instituțiilor democratice. Au fost organizate impresionante adunări populare pentru
condamnarea intențiilor revizioniste. În 16 decembrie 1934 s-a desfășurat adunarea inițiată de
Liga antirevizionistă din România. Participă zeci de mii de locuitori. Mulțimea depune
jurământ solemn că „se leagă în fața lui Dumnezeu să apere cu orice sacrificiu fruntăriile
României întregite”. O semnificație aparte are marea întrunire antifascistă din 24 mai 1936. Și
acum participă zeci de mii de oameni. În 4 octombrie 1936 s-a desfășurat altă adunare
populară antirevizionistă. Potrivit relatărilor vremii, au fost prezenți 40.000–50.000 de
oameni, alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, N. Lupu, Sever Bocu, Mihai Popovici etc. Se
aprobă acum o moțiune prin care se proclamă „voința neclintită pentru păstrarea și apărarea în
orice fel a hotarelor de azi ale României, statornicite pentru vecie potrivit poruncilor
Dreptății”. Populația orașului a contribuit în anii 1938–1940 cu mari sume de bani pentru
dotarea corespunzătoare a Armatei Române și fortificarea graniței de vest.

O preocupare importantă s-a orientat spre afirmarea Timișoarei în plan cultural și spiritual.
În 18 ianuarie 1922, din inițiativa Primăriei orașului, elita intelectuală pune bazele
Comitetului Artistic Regional care va milita pentru afirmarea valorilor culturale ale Banatului.
O contribuție majoră are Sfatul Parlamentarilor Bănățeni, constituit cu scopul să susțină
construirea Catedralei Ortodoxe Române în Timișoara; înființarea Asociației Culturale a
Banatului, înființarea Universității de Vest, a Academiei de Agricultură,
reconstituirea Mitropoliei Banatului etc. Stăruințele, mereu repetate, ale locuitorilor orașului
s-au materializat în valoroase și semnificative acte culturale. În 21 noiembrie 1934, mii de
oameni au luat parte la dezvelirea bustului luptătorului național Vicențiu Babeș, monument
așezat în Parcul Central al orașului. În 13 septembrie 1936 s-a dezvelit bustul lui Alexandru
Mocioni, una dintre cele mai importante personalități ale Banatului. Monumentul a fost
înlăturat mai târziu de autoritățile comuniste. La 20 decembrie 1936, în cadrul unei ceremonii
solemne, în prezența a zeci de mii de oameni și a președintelui Senatului, Alexandru
Lapedatu, episcopul Andrei Magieru sfințește piatra fundamentală a Catedralei Ortodoxe
(Mitropolitane) Române. A fost un moment de emoționantă sărbătoare pentru populația
orașului. Peste doi ani, la 28 august 1938, episcopul Andrei Magieru a sfințit, în prezența unei
mari mulțumi, cele șapte clopote ale Catedralei, simbolizând cele șapte taine ale Legii celei
Noi. Tot atunci sfințește și crucile care vor împodobi turlele Catedralei, simbolizând îngerii
păzitori și ocrotitori ai comunității timișorene. Strădanii importante, rămase însă neîmplinite
în perioada interbelică, au fost depuse pentru construirea Palatului Cultural, înființarea
postului de radio Timișoara, înființarea Universității de Vest, a Academiei de Agricultură.

Al Doilea Război Mondial

Prizonieri de război macedoneni în tabăra germană din Timișoara, mai 1941

Progresul general al municipiului Timișoara și prosperitatea înregistrată de o parte importantă

a populației în perioada interbelică vor fi simțitor afectate în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, provoacă în rândul
românilor timișoreni profunde nemulțumiri și permanentă contestare a nedreptăților impuse
țării. La 3 septembrie 1940, o mare demonstrație populară organizată în centrul orașului,
întrunește peste 10.000 de oameni care protestează împotriva Dictatului de la Viena.

Intrarea României în război în iunie 1941 aduce asupra populației orașului o serie de
neajunsuri. Mii de bărbați au fost mobilizați și trimiși pe front; sute de familii sunt îndoliate; o
serie de întreprinderi sunt obligate să-și orienteze producția spre cerințele războiului;
numeroase fabrici întâmpină mari dificultăți în obținerea materiei prime. Deși Timișoara nu s-
a confruntat cu lipsuri majore la produsele de consum, iar populația a fost aprovizionată ritmic
cu produse alimentare, cerințele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de
raționalizare a consumului.

În iunie 1944 războiul se răspândește până la Timișoara. În noaptea de 16/17 iunie are loc
primul bombardament efectuat de Aliați asupra orașului. Au fost aruncate atunci doar bombe
incendiare. Locuitorii, instruiți din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime.
În zilele următoare, bombardamentele se repetă cu intensitate sporită; se aruncă bombe
incendiare și explozive, fiind provocate pierderi materiale și umane. Bombardamentul din 3
iulie a fost cel mai violent și devastator. În valuri succesive, bombardierele aruncă sute de
bombe asupra orașului. Centrul municipiului, Gara de Nord, Mehala, Iosefin sunt puternic
lovite, provocând sute de morți și răniți și mari distrugeri. După 3 iulie atacurile continuă, dar
de mică intensitate. În noapte de 30/31 octombrie 1944 Timișoara este lovită de aviația
germană, fiind distruse 188 de imobile particulare și uciși 10 oameni. Sute de imobile au fost
distruse și peste 4.000 de locuitori au fost sinistrați în urma bombardamentelor din vara și
toamna anului 1944.

După lovitura de stat din 23 august 1944, Timișoara trece prin alte momente dificile. Ca nod
feroviar și rutier, cu potențial industrial însemnat, orașul avea valoare strategică pentru forțele
militare hitleriste. În 26 august 1944, personalul Comandamentului german din Timișoara,
luat prin surprindere de ostașii români, s-a predat fără să opună rezistență. Însă, începând cu
11 septembrie 1944, timp de o săptămână, unitățile hitleriste și cele maghiare declanșează
acțiuni ofensive repetate pentru a se apropia și ocupa Timișoara, apărată de Divizia 9
Cavalerie Română. Cu mari pierderi în tehnică și oameni, se apropie de periferiile orașului. În
16 septembrie, tancurile germane intră în Chișoda, Giroc, Ronaț, Mehala, Freidorf, Fratelia.
Un cerc de foc se strânge în jurul Timișoarei. O parte din populație se refugiază spre Lugoj.
Apărătorii români rezistă, resping asalturile inamice cu sacrificiul a 352 de ostași și ofițeri.
Timișoara nu a putut fi cucerită. Luptele au continuat și în zilele următoare, dar bătălia pentru
Timișoara a fost câștigată definitiv de Armata Română. Cu septembrie 1944 și intrarea
trupelor sovietice în oraș, cursul istoriei Timișoarei va lua un alt drum timp de patru decenii și
jumătate.

Geografie
Municipiul Timișoara este așezat la intersecția paralelei de 45° 47' latitudine nordică cu
meridianul de 21° 17' longitudine estică, aflându-se, ca poziție matematică, în emisfera
nordică, la distanțe aproape egale de polul nord și de ecuator și în emisfera estică, în fusul orar
al Europei Centrale. Ora locală a orașului (considerată după meridian) este în avans cu 1 h 25'
8" față de ora meridianului 0, Greenwich, dar se află în întârziere cu 34' 52" față de ora
oficială a României (ora Europei de Est).

Timișoara este așezată în sud-estul Câmpiei Panonice, în zona de divagare a râurilor Timiș și
Bega. Privit în ansamblu, relieful zonei Timișoara este de o remarcabilă monotonie, netezimea
suprafeței de câmpie nefiind întreruptă decât de albia slab adâncită a râului Bega (realizată
artificial, prin canalizare). În detaliu, însă, relieful orașului și al împrejurimilor sale prezintă o
serie de particularități locale, exprimate altimetric prin denivelări, totuși modeste, care nu
depășesc nicăieri 2–3 m. În vatra orașului Timișoara cea mai înaltă cotă se află în partea de
nord-est, în cartierul Între Vii, la 95 m, iar punctul cel mai coborât la 84 m, în vestul
cartierului Mehala.

Soluri și resurse de subsol

Învelișul de sol din zona Timișoarei este de o foarte mare diversitate, numeroasele tipuri și
subtipuri încadrându-se în clasele cernisoluri, luvisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri,
hidrisoluri, pelisoluri, vertisoluri și protisoluri. Câmpia Banatului este dominată de solurile cu
fertilitate ridicată (cernoziomuri, calcarice, cambice și argice, preluvosoluri molice etc.), fără
limitări în exploatare, constituindu-se astfel într-o importantă resursă naturală pentru
dezvoltarea producției agricole intensive. Sunt valorificate resursele de apă termominerală și
termală de la Timișoara și împrejurimi (Călacea, Buziaș, Ciacova, Ivanda etc.) În perioada
postbelică au fost exploatate și resursele de hidrocarburi, petrol și gaze naturale, cu centre de
exploatare în nord-vest și vest, în Câmpia Vingăi și Câmpia Arancăi.

Sunt exploatate resursele regenerabile de energie solară și fotovoltaică și energie eoliană,

nivelul de dezvoltare din acest domeniu menținându-se foarte ridicat, în special datorită
eficientizării și introducerii de tehnologii avansate, existând un potențial substanțial de
creștere a utilizării acestor resurse în viitor.

Floră și faună

Vezi și: Lista rezervațiilor naturale din județul Timiș.

Spațiul timișorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona pădurilor de stejar.
În prezent, cu excepția arealelor împădurite cu cer și gârniță (Pădurea Verde, Pădurea Bistra,
Pădurea Giroc, Șag), teritoriul se încadrează în silvostepa antropogenă ce caracterizează
întreaga Câmpie Panonică. Peisajul este diversificat și de apariția vegetației de luncă, de-a
lungul principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esență moale: sălcii, plopi,
anini. De remarcat este prezența parcului dendrologic Bazoșu Nou: rezervație forestieră cu o
suprafață de cca. 60,4 ha, situată la cca. 10 km SE de Timișoara, pe teritoriul constituit din
rezervația propriu-zisă (17,8 ha) și zona din jurul rezervației. Zona din jurul orașului este
formată din câmpie, păduri și ierburi. Se găsesc plante rare cum ar fi papucul doamnei,
stânjenelul, căpșunica, șerparița ș.a.

Fauna pădurilor cuprinde mamifere, reprezentate de insectivore și rozătoare. Păsările sunt

numeroase, având importanță cinegetică. Fauna de silvostepă și stepă prezintă un număr mare
de specii de interes cinegetic (iepurele, căprioara, prepelița, potârnichea, fazanul etc.).
Timișoara dispune de singura grădină zoologică din vestul țării. Deschisă pe tot parcursul
anului, aceasta este amplasată în partea de nord-est a municipiului, în Pădurea Verde, pe o
suprafață de 6,34 ha de teren. În anul 2007, Grădina Zoologică a fost modernizată, cu această
ocazie s-au amenajat 16 habitate care adăpostesc 29 de specii și un număr de 144 de
animale.[11]

Hidrografie

Canalul Bega văzut de pe Podul Traian

Teritoriul zonei Timișoara dispune de o bogată rețea hidrografică, formată din râuri, lacuri și
mlaștini.[12]

Principalul curs de apă este râul Bega, cel mai sudic afluent al Tisei. Izvorând din Munții
Poiana Ruscă, Bega este canalizată, iar de la Timișoara până la vărsare este amenajată pentru
navigație (115 km). Pentru regularizarea debitului în limite care să îi permită satisfacerea
funcțiilor pentru care a fost concepută lucrarea, la Coșteiu a fost construit un nod hidrotehnic,
a cărui principală funcție este cea de regularizare a debitului, respectiv asigurarea transferului
cantității de apă din Timiș în Bega. Canalul Bega a fost conceput pentru accesul șlepurilor de
600–700 de tone și o capacitate anuală de transport de 3.000.000 de vagoane.[12] Pentru a
înlătura pericolul inundațiilor, lucrarea a fost completată ulterior cu sistemul hidrotehnic de la
Topolovățu Mic care, în perioadele de ape mari, dirijează surplusul de debit înregistrat de
Bega în râul Timiș.

Pe teritoriul orașului se găsesc și numeroase lacuri, fie naturale, formate în locul vechilor
meandre sau în arealele detasate (cum sunt cele de lângă colonia Kuntz, de lângă Giroc, Lacul
Șerpilor din Pădurea Verde etc.), fie de origine antropică (spre Fratelia, Freidorf, Moșnița,
Mehala, Ștrandul Tineretului etc.), notabile prin situarea lor pe linia de contact cu localitățile
periurbane.[12]Fauna subacvatică din apele canalului Bega cuprinde crapul, mreana, știuca,
avatul, cleanul, roșioara, etc., constituind un suport natural pentru practicarea pescuitului
sportiv și de agrement.

Din punct de vedere al apelor subterane, se poate constata că pânza freatică a Timișoarei se
găsește la o adâncime ce variază între 0,5–4 m. Pânzele de adâncime cresc numeric, de la nord
la sud, de la 4 la 9 m – până la 80 m adâncime – și conține apă potabilă, asigurând cerințele
necesare consumului urban. Apar, de asemenea, ape de mare adâncime, captate în Piața Unirii
(hipotermale), apoi la sud de Cetate și în cartierul Fabric (mezotermale), cu valoare
terapeutică, utilizate în scop balnear.

Climă

Timișoara se încadrează în climatul temperat continental moderat, caracteristic părții de sud-

est a Depresiunii Panonice, cu influențe submediteraneene. Trăsăturile sale generale sunt
marcate de diversitatea și neregularitatea proceselor atmosferice. Masele de aer dominante, în
timpul primăverii și verii, sunt cele temperate, de proveniență oceanică, care aduc precipitații
semnificative. În mod frecvent, chiar în timpul iernii, sosesc dinspre Atlantic mase de aer
umed, aducând ploi și zăpezi însemnate. Din septembrie până în februarie se manifestă
frecvente pătrunderi ale maselor de aer polar continental, venind dinspre est. Cu toate acestea,
în Banat se resimte puternic și influența ciclonilor și maselor de aer cald dinspre Marea
Adriatică și Marea Mediterană, care iarna generează dezgheț complet, iar vara impun perioade
de căldură toridă.

Temperatura medie anuală este de 10,6°C, luna cea mai caldă fiind iulie (21,1°C), rezultând o
amplitudine termică medie de 22,7°C, sub cea a Câmpiei Române, ceea ce atestă influența
maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic, numărul zilelor cu temperaturi favorabile
dezvoltării optime a culturilor, adică cele care au medii de peste 15°C, este de 143/an,
cuprinse între 7 mai și 26 septembrie.

Aflându-se predominant sub influența maselor de aer maritim dinspre nord-vest, Timișoara
primește o cantitate de precipitații mai mare decât orașele din Câmpia Română. Media anuală,
de 592 mm, este realizată îndeosebi ca urmare a precipitațiilor bogate din lunile mai, iunie,
iulie (34,4% din totalul anual) și a celor din lunile noiembrie și decembrie, când se
înregistrează un maxim secundar, reflex al influențelor climatice submediteraneene. În
perioada propice culturilor agricole, cad aproape 80% din precipitații, ceea ce constituie o
condiție favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtonă.

[ascunde]Date climatice pentru Timișoara (1961–1990)

Luna Ian Feb Mar Apr Mai Iun Iul Aug Sep Oct Nov Dec Anual
Maxima
2.3 5.6 11.9 17.6 22.8 25.7 27.8 27.6 24.0 18.1 10.3 4.2 16,5
medie °C
(36,1) (42,1) (53,4) (63,7) (73,0) (78,3) (82,0) (81,7) (75,2) (64,6) (50,5) (39,6) (61.7)
(°F)
Media
−1.6 1.2 5.8 11.2 16.3 19.4 21.1 20.4 16.5 11.0 5.6 0.8 10,6
zilnică °C
(29,1) (34,2) (42,4) (52,2) (61,3) (66,9) (70,0) (68,7) (61,7) (51,8) (42,1) (33,4) (51.1)
(°F)
Minima
−4.8 −2.3 1.2 5.8 10.1 13.4 14.6 14.3 11.2 6.2 2.1 −1.7 5,8
medie °C
(23,4) (27,9) (34,2) (42,4) (50,2) (56,1) (58,3) (57,7) (52,2) (43,2) (35,8) (28,9) (42.4)
(°F)
Minima
−35.3 −29.2 −20 −5.2 −5 2.2 5.9 5.0 −1.9 −6.8 −15.4 −24.8 −35,3
istorică °C
(−31,5) (−20,6) (−4,0) (22,6) (23,0) (36,0) (42,6) (41,0) (28,6) (19,8) (4,3) (−12,6) (−31.5)
(°F)
Precipitații 40 36 37 48 65 76 64 50 40 39 48 50 593
mm (inches) (1.57) (1.42) (1.46) (1.89) (2.56) (2.99) (2.52) (1.97) (1.57) (1.54) (1.89) (1.97) (23,35)
Zăpadă cm 9.8 9.3 4.4 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 0.0 3.7 7.2 34,4
(inches) (3.86) (3.66) (1.73) (0) (0) (0) (0) (0) (0) (0) (1.46) (2.83) (13,54)
Umiditate [%] 90 86 79 73 73 74 73 75 76 81 85 89 79
Nr. de zile cu
precipitații 7 7 7 8 9 10 7 6 6 5 8 9 89
(≥ 1.0 mm)
Ore însorite 72.1 92.2 155.4 186.4 242.4 262.3 300.6 280.2 217.5 177.3 86.4 56.9 2.129,7
[13] [14]
Sursa nr. 1: NOAA, Deutscher Wetterdienst
Sursa nr. 2: Institutul Național de Statistică (minime istorice, 1901–2000)[15]

Premierele Timișoarei
Articol principal: Cronologia istorică a Timișoarei.

 1718 – atestarea fabricii de bere, cea mai veche de pe teritoriul actual al României[16]
 1728 – începutul canalizării Begăi, cel mai vechi canal navigabil de pe teritoriul actual
al României
 1732 – Cartierul Fabric, prima zonă industrială de pe teritoriul actual al României
 1737 - este dat în folosință primul spital din Timișoara, Spitalul Mizericordienilor
 1745 – construcția spitalului orășenesc (cu 24 de ani înaintea Vienei și cu 34 de ani
înaintea capitalei Ungariei)
 1760 – primul oraș al monarhiei cu străzile iluminate cu lămpi
 1771 – primului ziar care a apărut pe teritoriul actual al României și totodată primul
ziar german din sud-estul Europei: Temeswarer Nachrichten
 1815 – se înființează biblioteca tipografului Josef Klapka, prima bibliotecă publică de
împrumut din Imperiul Austriac[17]
 1854 – primul serviciu telegrafic într-un oraș de pe teritoriul României de azi
 1855 – primul oraș al monarhiei habsburgice cu străzile iluminate cu gaz
 1857 - primul oraș pe teritoriul actual al României conectat la rețeaua feroviară
 1869 – primul tramvai tras de cai de pe teritoriul actual al României
 1869 – primul oraș de pe teritoriul actual al României cu trafic fluvial regulat de
pasageri și mărfuri
 1881 – prima rețea de telefonie de pe teritoriul actual al României
 1884 – primul oraș din Europa continentală cu străzile iluminate electric, cu 731 de
lămpi[18]
 1886 – prima stație de salvare din Ungaria și de pe teritoriul actual al României
 1897 – primele proiecții cinematografice de pe teritoriul actual al României
 1899 – al doilea tramvai electric într-un oraș din România de azi, după cel din
București (1894)
 1910 – prima hidrocentrală pe un curs de apă de pe teritoriul actual al României
 1938 – prima mașină de sudat șine de cale ferată și tramvai din lume, invenție a prof.
univ. Corneliu Micloși
 1942 – prima linie de troleibuz din România
 1953 – singurul oraș european cu trei teatre de stat în limbile română, maghiară și
germană
 1969 – primul computer alfanumeric din România
 1989 – orașul declanșării Revoluției și primul oraș liber de comunism din România
 1995 – realizarea fertilizării in vitro și a embriotransferului uman în România prin
înființarea primului Centru de Laparoscopie, Chirurgie Laparoscopică și Fertilizare in
Vitro
Structura Etnica
Timișoara s-a remarcat din cele mai vechi timpuri ca un oraș divers din punct de vedere etnic.
La 1918, cea mai mare comunitate era cea germană, urmată de maghiari,români, evrei, sârbi și
multe alte comunități mai mici, precum bulgari, slovaci, croați, cehi, sloveni, polonezi etc.[26]
Cifrele și raporturile procentuale sunt azi mult schimbate, însă aspectul multietnic al orașului
persistă.

În municipiul Timișoara trăiesc cele mai mari comunități de germani și sârbi din România.
Comunitatea maghiară număra, la recensământul din 2011, aproape 30.000 de locuitori.

Recensământ[2
7] Structura etnică
Populaț Româ Germa Maghia Sârb Evr Ro Slova Bulga Ucraine Alte
An
ie ni ni ri i ei mi ci ri ni etnii
2.48
1880 38.702 5.188 21.121 7.745 N/A N/A 416 N/A 29 1.716
7
2.36
1890 45.948 5.594 24.973 11.100 N/A N/A 332 N/A 27 1.559
3
2.73
1900 60.551 6.312 30.892 19.162 N/A N/A 288 N/A 13 1.154
0
3.49
1910 74.003 7.593 32.963 28.645 N/A N/A 341 N/A 149 957
0
8.30
1920 86.850 16.047 32.097 27.189 N/A N/A N/A N/A N/A 3.210
7
2.23 7.26
1930 102.390 25.207 33.162 31.773 379 652 279 56 1.381
7 4
16.08
1941 125.052 46.466 37.611 24.891 N/A N/A N/A N/A N/A N/A
4
3.06 6.70
1956 142.257 75.855 24.326 29.968 122 575 280 56 1.310
5 0
109.10 4.18 2.59
1966 174.243 25.058 31.016 120 490 475 71 1.135
0 8 0
191.74 6.77 1.621.10
1977 269.353 28.429 36.724 404 942 299 1.299
2 6 9 9
274.51 7.74 2.66
1992 334.115 13.206 31.785 549 675 1.314 756 903
1 8 8
2002[2 271.67 6.31 3.06
8] 317.660 7.157 26.287 367 570 1.218 762 2.249
7 1 2
2011[2 270.45 4.84 2.14
2] 319.279 4.193 28.993 176 385 859 556 3.717
4 3 5

Structura confesională

Viața religioasă cunoaște vechi tradiții și o mare diversitate, municipiul Timișoara fiind
reședința Arhiepiscopiei Timișoarei, scaunul Mitropoliei Banatului.
Datorită tradiției multietnice și multiconfesionale, Timișoara este un oraș cu una dintre cele
mai diversificate structuri confesionale din România. În 2011 circa 80,6% din timișoreni s-au
declarat ortodocși (marea majoritate ținând de Biserica Ortodoxă Română, iar restul de
Biserica Ortodoxă Sârbă) și 10% romano-catolici (marea majoritate germani și maghiari).
Urmează confesiunile penticostală cu 8.408 de adepți (2,6%), reformată (2%, majoritatea
maghiari), greco-catolică (în marea majoritate români) cu 4.191 de adepți. Sunt reprezentate și
diverse alte comunități mai mici, cum este cea evreiască (mozaică), cu o istorie de circa 450
de ani, astăzi având aproximativ 300 de membri, în cea mai mare parte vârstnici. De
asemenea, există în oraș un număr mic de credincioși creștini ortodocși greci, armeni, precum
și musulmani (arabi și turci). 359 de timișoreni s-au declarat atei.

Vedere a ansamblului urbanistic Openville dinspre Piața Consiliul Europei

Articol principal: Economia Timișoarei.

Timișoara este unul dintre cele mai dinamice centre economice și comerciale din România,[43]
cu tradiție istorică în comerț, transporturi, educație, comunicații și turism, fiind orașul
românesc cu cel mai ridicat standard al vieții.[44] Prin funcțiunile sale complexe, orașul
Timișoara polarizează un teritoriu mai larg, fiind cel mai mare centru economic, științific și
cultural din regiunea de dezvoltare Vest, concentrând 25,8% din populația urbană, peste 30%
din producția industrială, cca. 35% din activitățile comerciale și 70% din studenții din
regiune.[20]

Principalele atuuri ale Timișoarei sunt forța de muncă înalt calificată, infrastructura
dezvoltată, competivitatea mediului de afaceri, poziția geografică, caracterul cosmopolit și
tradiția culturală.

Timișoara s-a afirmat ca puternic centru economic în secolul al XVIII-lea, odată cu instalarea
administrației habsburgice. Colonizarea cu șvabi, diversitatea etnică și religioasă,
reconstrucția cetății, dar și sistemul legislativ favorabil proprietății private au determinat
formarea unui puternic țesut de meșteșugari și comercianți.[20] Când revoluția industrială a
început să se manifeste, Timișoara prezenta toate condițiile favorabile pentru adoptarea ei.[20]
Rând pe rând au fost introduse cele mai moderne inovații ale vremii. Micile ateliere
meșteșugărești au lăsat locul industriei mijlocii și mari. Un al doilea atu important l-a
constituit Canalul Bega. Acesta a constituit un avantaj competitiv necesar dezvoltării
comerțului, permițând traficul de mărfuri pe apă, legătura pe Dunăre și comerțul atât cu
Europa, dar și cu restul lumii, prin porturile de la Marea Neagră. În 1857 la Timișoara a ajuns
și calea ferată, completând astfel toate premisele necesare dezvoltării economiei industriale
moderne. Însă acest model economic specific, dezvoltat în mod organic de-a lungul a aproape
250 de ani, a luat fine în 1948 odată cu naționalizarea, suprimarea proprietății individuale și
instaurarea economiei de stat planificate.[20] Timișoara a fost succesiv masiv industrializată,
urmărind însă criterii diferite de dezvoltarea precedentă.

După căderea regimului comunist, sectorul industrial din Timișoara continuă să furnizeze
peste 4% din producția industrială națională. Caracteristic economiilor de piață avansate,
sectorul serviciilor acoperă un procent tot mai mare din economia timișoreană.

În prezent, Timișoara cunoaște o dezvoltare economică fără precedent, datorată investițiilor

străine din sectoarele de automotive, înaltă tehnologie și IT. Într-un articol din 2005, revista
franceză L'Expansion a numit Timișoara „vitrina economică a României”,[45] referindu-se la
numărul mare de investiții străine, considerate ca o „a doua revoluție” prin care orașul trece.
În anul 2016, la gala Romanian Best Cities, Forbes a desemnat Timișoara, pentru a doua oară
consecutiv și pentru a treia oară în istorie, cel mai dinamic oraș din România din punct de
vedere economic și cel mai bun oraș pentru afaceri.[46]Orașul are o gamă diversă de industrii
creative cu un sector larg care cuprinde arhitectura, arta, designul, moda, artele spectacolului,
publicitatea, R&D, software, TV, radio și jocurile video, alături de facilități și instituții pentru
cercetare specializată aplicată precum și locuri pentru convenții și expoziții.

Capitalul străin investit la Timișoara provine în special din țări precum Italia, Germania,
Statele Unite, Olanda, Elveția și Franța. Timișoara are una din cele mai scăzute rate ale
șomajului din țară, de doar 1,03% în 2012. Timișoara deține un produs intern brut/locuitor
mai mult de dublul mediei naționale conform datelor Institutului Național de Statistică.

Sediul BRD Timișoara

Sectorul financiar

Primele instituții de credit din Timișoara au apărut la sfârșitul secolului XVIII. În secolul
următor numărul lor a crescut exponențial. Printre primele insitituții se numără Prima Casă de
Economii din Timișoara, Banca de Industrie și Comerț a Banatului, Casa de Economii
Timișoara sau Banca Timișiana, prima instituție de credit românească din Banat, fondată la
12 august 1885 de elita românească a Banatului.

Timișoara este astăzi un important centru financiar, găzduind majoritatea băncilor de investiții
și companiilor de asigurări prezente pe piața de profil din România, precum și numeroase
firme de brokeraj cu activități de intermediere de instrumente financiare, cum ar fi
Romcapital. Nu mai puțin de 30 de bănci cu capital autohton sau străin au sucursale în
Timișoara dintre care 20 și-au dezvoltat și o rețea de agenții.[47]

Sectorul industrial

Vezi și: Listă de companii din Timișoara.

Fabrica de bere Timișoreana

După 1989 au avut loc schimbări majore în structura activităților industriale din Timișoara
datorită proceselor de restructurare și retehnologizare, producția industrială incluzând în
prezent atât subramuri cu tradiție, cât și unele noi, moderne și dinamice.
Din punct de vedere al dimensiunii spațiale a activității industriale, se constată o dezvoltare a
industriei preponderent de-a lungul principalelor axe de transport care concentrează cea mai
mare parte a industriei orașului, datorită structurii rutiere radiale a municipiului, consolidată
printr-o serie de 4 inele rutiere concentrice. Zonele industriale centrale, care afectau coeziunea
structurii urbane, sunt în prezent în reconversie, aici dezvoltându-se în special servicii,
instituții, dar și locuințe.

Principalele ramuri industriale care au cunoscut o amploare deosebită în Timișoara sunt

industria chimică și petrochimică (Procter & Gamble, Azur, Linde Gas, Hirsch Porozell,
Spumotim, Solventul); industria metalurgică și de utilaje grele (Uzinele Mecanice, Bega
Tehnomet, etc.); industria alimentară (Coca-Cola, Fornetti, Kandia, Comtim, Timișoreana
etc.); cea de comerț cu amănuntul (Profi, Drogerie Markt, Uni Tools, Rus Savitar, KAS,
GreenForest, Lipoplast, etc.); construcții (General Beton, Demark Construct, Izometal
Confort, Bega Grup, SIRD, etc.); transporturi (Carpatair, Dunca Expediții, etc.). Industria
automotive a înregistrat o dezvoltare fulminantă în ultimii ani, ca o consecință a necesității
dezvoltării tehnologice în cadrul unităților industriale existente, în zona Timișoarei
concentrându-se firme de renume în acest domeniu (Goodyear, Continental AG, Dräxlmaier,
Delphi, Kromberg & Schubert, TRW, Mahle, Hella, Dura, Valeo, Autoliv, Honeywell, Litens
Automotive, etc.). Acestă ramură are vechi tradiții, la Timișoara fabricându-se, între anii 1988
și 1991, modelul de autoturism românesc Dacia 500 Lăstun, în uzinele Technometal.

Alături de mari investitori din industriile de vârf menționate anterior, în municipiul Timișoara
sunt concentrate un număr mare de firme, mai ales întreprinderi mici și mijlocii, în domenii
tradiționale – cum sunt industria textilă și a confecțiilor, fabricarea articolelor de
îmbrăcăminte și industria pielăriei și încălțămintei: Guban, Banatim, Moda Tim sau Technic
Development. De remarcat că aceste domenii s-au dezvoltat inclusiv datorită societăților
autohtone, tradiționale în Timișoara, precum Uzinele Textile sau Pasmatex.

City Business Centre

AGN Business Center

ISHO Offices

Sectorul imobiliar

Vezi și: Lista celor mai înalte clădiri din Timișoara.

Segmentul office

Piața clădirilor de birouri a cunoscut o explozie în ultimul deceniu, volumul total al spațiilor
office clasa A dispuse închirierii ajungând în anul 2018 la aproximativ 200.000 m²,[48] cu o
perspectivă de creștere de 25% pe an în următorii patru ani și o rată medie de neocupare a
spațiilor de sub 5%, cea mai mică din România,[49] în proiecte precum City Business
Centre[50], Vox Technology Park[51], Bega Business Park[52], Openville[53] sau ISHO
Offices[54]. Timișoara este, astfel, a doua cea mai mare piață de birouri din țară.[55]

Industria high-tech

Industria electronică și electrotehnică este o ramură de succes în industria orașului Timișoara,

mai ales datorită investițiilor marilor întreprinderi cu activități în producția „high tech”
(Flextronics, Bosch, ABB Rometrics, AEM, ELBA, Ericsson, etc.), ceea ce a determinat și o
dezvoltare a societăților autohtone, furnizori sau sub-contractori ai acestora.

Industria IT&C

Industria IT este în continuă dezvoltare. Companii de notorietate precum Google, Microsoft,

IBM, Intel, Nvidia, Siemens, Nokia, Huawei, Atos sau Alcatel-Lucent au birouri în oraș,
sprijinind – prin hub-urile și atelierele digitale create – start-up-urile și IMM-urile din
domeniu, oferind spații de muncă colaborative pentru studenți, precum și sesiuni de pregătire
specializată în domeniul business-ului și competențelor digitale, datorită parteneriatului dintre
sectorul privat, organizațiile publice și universități. Acest domeniu cunoaște o evoluție
accelerată și pe fondul dezvoltării societăților locale, cum ar fi Lasting sau ETA2U.[56][57]În
anul 2014 a fost inaugurat clusterul Incuboxx, cel mai mare incubator de afaceri în IT&C din
România, care include 54 de spații de birouri adresate antreprenorilor și firmelor cu capital
autohton din domeniu.[58]