Dochia si Traian

De Gheorghe Asachi
O figura literară si nu deajuns de bine de bine înteleasă pâna acum a fost si cea
a lui Gheorghe Asachi.

În operele sale “Balade” ṣi “Legende” , potrivit lui George Calinescu “Asachi s-a
străduit să înjghebe o mitologie literară română, bizuindu-se pe tradiţia populară. Asta
va fi si preocuparea lui Alecsandri. Însa viziunea lui Aschi e, internaţional, mai
grandioasa ṣi în termini clasici. El urmareste să determine punctele mitice din teritoriul
moldav ṣi să facă lista divinităţilor, spre a putea transporta în Dacia sistemul mitologic
elin. Munte sacru e declarat Ceahlăul sub numele de Pion. Acolo se află simulacrul
Dochiei”.

Dochia este eroina unei legende româneṣti, legendă considerată de George

Calinescu mitul etnogenezei, si anume, balada “Dochia ṣi Traian”. În ceea ce priveste
balada, George Călinescu spunea: “întâiul mit e Traian ṣi Dochia, simbolizând
constituirea însuṣi a poporului român. El a încăntat pe romanticii noṣtri în frunte cu
Asachi care e primul getizant. Propriu-zis circulă numele de Traian, de Dochia, Dochiţa
în colinde. Asachi a răspândit povestea Dochiei, fata lui Decebal, urmărita de Traian ṣi
prefacută de Zamolxe la rugaciunea ei în stânca spre a scăpa de urmaritor. Miul pare
apocrif, dar se pretindea ca în 1877-78 în Neamţ cutare batran ṣtia de Dochiţa lui
Dochel, fugita pe Ceahlău ca păstoriţă ṣi prefăcută cu oiţele ei în stâncă de către Maica
Precista. <<Pe înălţimea Ceahlăului aproape de vârf se află ṣi astăzi o stâncă iesită în
mijlocul unei mici pajiṣti ṣi având în jurul ei câteva bulbucături pietroase; pe acea stânca
o închipuieṣte traditiunea pe Dochia, iar prin bulbucături inchipuieṣte oitele>>. De n-ar fi
această formă a basmului decât un răsunet al legendei lui Asachi ṣi totusi a luat
consistenţa ṣi stăpâneste constiinţele”.

Informaţiile conţinute de balada “Dochia ṣi Traian” ofera precizari despre al

doilea current ideologic dezbătut în acest studio de caz ṣi anume dacitatea deoarece
aminteṣte de credinţa în zeul Zamolxis pe care Dochia, fiica lui Decebal, fiind urmărită
de împăratul Traian care se îndragostise de ea, îl roagă cu glas fierbinte să nu o
părăsească ṣi să o ajute să scape de el: “Traian vine-n astă ţară,/ ṣi de-o birui deprins/
Spre Dochia cea fugară/Acum mâna a întins/Atunci ea, cu glas fierbinte,/Zamolxis,o,zeu
striga,/Te giur pe al meu părinte,/Astăzi rog nu ma lăsa!/Când întinde a sa mâna/Ca s-o
strânga-n brat Traian,/De-al ei zeu scutita zâna/ Se preface-n bolovan.”

Tot în legatură cu mitul Dochia, cercetătorul Romulus Vulcănescu a studiat prima

legendă. Aceasta susţine ca Dochia, fiica regelui Decebal a înaintat în fruntra unei oṣtiri
spre Sarmizegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a “fost înfrântă de armata
lui Traian ṣi a fugit cu resturile oastei în munţi spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe
să nu o lase sa fie pângărită de împărat. Si atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână
ciobaniţă cu căteva oiţe lăngă ea. Traian, trecând pe lângă ea a întrebat-o dacă a văzut
o prinţesa dacă, iar Dochia i-a arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goana într-acolo
iar Baba Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela si de atunci poate mai trăieste încă în
munţi.” De asemenea, Ptolomeu pe la mijlocul secolului al-II-lea d.Hr., în lucrarea sa
“îndreptarul geografic”, înregistreaza între oraṣele din Dacia, Dochidava, cetatea
Dochiei (nu a Dachiei!). în indice se specifică “Decidava, localitate în Dacia de
miazănoapte”.

Dacă studiem mai bine balada “Dochia ṣi Traian” putem observa că momentul în
care Dochia, fata lui Decebal,preferă să fie împietrită decât iubită de Traian, poate fi
asociat cu momentul în care Decebal, nedorind sa dea ţara pe mâna duṣmanului, a
preferat să-ṣi înfigă singur sabia în piept. Dat fiind faptul că Dochia este fata lui
Decebal, amandoi, prin acţiunile lor, au dat dovadă de demnitate.

De reţinut este ṣi faptul că Dochia este o pronunţie traco-dacică a numelui

Dacia,aṣa cum Troian este forma antroponimului Traian în limba rustică, acest aspect
demonstrând încă o dată faptul că în baladă se evidenţiază dacitatea, unul dintre
curentele ideologice principale dezbătute în acest studiu de caz.

În concluzie, se poate observa faptul că mitul nu e îndeajuns de desfăṣurat ṣi la sfârṣit

rămâne numai imaginea nnoroasa a crestei de munte: “El petroasa ei icoană/ Nu-
ncetează a iubi;/ Pre ea pune-a sa coroană,/ Nici se poate despărți./ Acea piatră chiar
vioaie/ De-aburi copere-a ei sîn,/ Din a ei plâns naște ploaie,/ Tunet din al ei suspin./ O
ursită-o priveghează,/ Și Dochia deseori/ Preste nouri luminează/ Ca o stea pentru
păstori.”