UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA FACULTATEA DE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE

POLITICE MASTERAT: POLITICĂ MONDIALĂ ȘI EUROPEANĂ

EXPERIMENTE TOTALITARE ÎN UNIUNEA SOVIETICĂ. MAREA TEROARE

STALINISTĂ 1936-1938

Masterand, Drăgulin Alexandru-Ionuț

1. CARACTERISTICI GENERALE ALE TOTALITARISMULUI
Fenomen de amploare al secolului XX, totalitarismul a oferit noi dimensiuni ale organizării și
funcționării societății umane, fiind în același timp o demonstrație a forței și influenței pe care
un sistem ideologic le poate exercita asupra individului. Fără îndoială, totalitarismul în
dimensiunile sale politice, sociale, economice și culturale nu constituie astăzi doar un subiect de
cercetare științifică; el reprezintă încă o provocare și o seducție pentru mulți lideri politici
contemporani. Definirea conceptului de totalitarism și expunerea principalelor sale trăsături și
obiective se pot face atât din perspectivă politică, cât și din perspectivă psihologică. Definiția
oferită de Dicționarul Explicativ este mult prea lacunară pentru a contura o imagine globală
corectă a termenului. Indiferent de particularitățile statelor în care au fost instaurate, regimurile
totalitare prezintă o serie de caracteristici comune, care cuprind atât noțiuni de simbolistică
politică, cât și relațiile specifice între lideri și societate. Principiile de bază ale regimurilor
totalitare se pot rezuma astfel: monopolul partidului unic în conducerea societății,
implementarea unei ideologii proprii la nivelul întregii societăți, controlul asupra maselor prin
aplicarea metodelor represive și de teroare la nivel instituționalizat, eliminarea principiului
separării puterilor în stat și cumularea de către lider a tuturor mecanismelor de decizie,
sistematizarea unui cult al personalității – formă de propagandă care idealizează și exagerează
calitățile personale, existente sau nu, ale liderului. Pentru a putea fi aplicate aceste trăsături, este
nevoie de existența unei societăți închise, refractară la schimbări de orice natură și incapabilă de
a se exprima liber și a formula idei și preferințe. În continuare, vom considera Uniunea
Sovietică drept model al statului totalitar în secolul XX și vom prezenta configurația sa politică,
socială și economică, prin care a fost posibilă instaurarea unui regim de teroare. Bazându-se pe
tehnologia modernă, statul totalitar al secolului XX debuta sub forma unei dictaturi care
exercita întreaga putere politică, însă nu se oprea aici. Treptat, statul instituia un control extins
asupra tuturor aspectelor vieți i umane: economic, social, intelectual și cultural. Deși un
asemenea control nelimitat nu a putut fi niciodată pe deplin realizat, libertatea de acțiune a
individului a fost în mare măsură redusă. Deviația de la normă, chiar în materie de artă sau
comportament familial, putea deveni o crimă. În teorie, nimic nu era neutru din punct de vedere
politic, nimic nu era în afara obiectivelor statului. Această viziune grandioasă asupra controlului
absolut al statului era complet diferită de liberalismul și democrația secolului al XIX-lea, dar și
de autoritarismul conservator. Totalitarismul a apărut ca reacție la extinderea liberalismului ca
formulă politică. Acesta din urmă încerca să limiteze puterea statului și să protejeze drepturile
individului: liberalii se bazau pe raționalitate, armonie, progres pașnic în conformitate cu
nevoile societății și o clasă de mijloc puternică. Însă adepții totalitarismului respingeau aceste
principii, deoarece ei credeau în puterea voinței, conflictul declarat și violența manifestată. În
ceea ce privește raporturile dintre indivizi și stat, totalitarismul aduce o viziune nouă, în
comparație cu ideile democratice. Individul era considerat mult mai puțin valoros decât statul și
nu existau drepturi pe termen lung, ci doar recompense temporare pentru loialitate și serviciile
aduse „cauzei” regimului. Doar liderul atot puternic și partidul unic, aflați mai presus de lege și
de tradiție, determinau destinul statului totalitar. Spre deosebire de vechiul autoritarism,
totalitarismul nu se baza doar pe elitele politice, ci și pe mase. Statul totalitar a căutat și, uneori
a reușit să obțină sprijinul claselor sociale nemulțumite de consecințele liberalismului clasic.
Totalitarismul s-a întemeiat pe mase îndoctrinate politic, pe oameni angajați în procesul politic;
în cazul de față, consolidarea regimului din Uniunea Sovietică s -a realizat prin contribuțiile
celor devotați cauzei socialismului. Un alt element important pentru specificul relației dintre
elite și mase îl reprezintă cultul personalității staliniste; puterea de seducție și nivelul de
manipulare au fost de natură să deturneze atenția publicului de la adevărata față a regimului.
Mișcările de masă comandate de Stalin au avut rolul de a masca teroarea fizică și psihologică pe
care o practica partidul unic. O altă caracteristică a regimului totalitar socialist a fost
dinamismul fără limite. Societatea comunistă a fost o societate complet mobilizată, o societate
care înainta permanent către un scop final, stabilit de Iosif Visarionovici Stalin. Acest țel nu a
fost niciodată limitat doar la supraviețuirea regimului, ca în cazul unei dictaturi. Crearea
„omului nou” și a unei societăți fără clase, indiferent de metodele folosite, erau preocupări de
bază în politicile și deciziile arbitrare elaborate de Stalin. Dar, în mod
2
aparent paradozal, regimul comunist nu și -a îndeplinit niciodată în totalitate obiectivele
formulate concret. Sau, mai precis, de îndată ce un obiectiv era realizat, cu prețul unor sacrificii
enorme, la comanda liderului apărea un alt țel, menit să îl înlocuiască pe cel vechi și să mențină
societatea într-o mobilizare continuă. Prin urmare, totalitarismul era un fel de revoluție
permanentă, de revoluție neterminată, în cadrul căreia transformarea profundă și rapidă, impusă
de sus, continua la nesfârșit. Raymond Aron, un remarcabil observator al fenomenului totalitar
în secolul XX, era de părere că regimul nu devine totalitar printr-o chemare progresivă, ci el
pleacă de la o intenție originală, anume dorința de a transforma în mod fundamental ordinea
existentă în funcție de o ideologie. Ideologia comunistă, în formula aplicată de Stalin, a fost
dominată de teroare. Spre deosebire însă de Revoluția Franceză, care prin dictatura iacobină
poate fi considerată un prototip al terorii totalitare, regimul lui Stalin nu a folosit teroarea doar
ca un instrument de eliminare a adversarilor, ci a făcut din ea un mod de guvernare. Scopul
terorii era controlul asupra societății și consolidarea puterii personale a lui Stalin. Conștiința
fragilității regimului a determinat perpetuarea terorii la nivel de masă. Strategia de impunere a
ideologiei socialiste, gândită de cei aflați la vârful aparatului de partid și de stat, nu era bazată
pe o comtinuitate a tradițiilor politice, sociale, culturale, economice sau religioase. Dimpotrivă,
comunismul a făcut din anihilarea trecutului o practică curentă. Istoria a fost rescrisă în
conformitate cu viziunea socialistă, religia a fost înlăturată pe motiv că este o pură invenție
umană, econom ia a fost reorganizată potrivit principiilor colectiviste, iar domeniului cultural i-
au fost impuse noile dimensiuni ale „realismului socialist”, curent intelectual care, impus de la
vârf, oferea o imagine deformată și idilică a vieții cotidiene în noua so cietate socialistă. Avem,
prin urmare, toate trăsăturile unei societăți închise, ai cărei membri sunt incapabili să gândească
liber și să formuleze opțiuni, propuneri și preferințe. Dirijismul absolut face parte din esența
totalitarismului, ajungându-se ca liderii comuniști să decidă, în locul maselor, ceea ce consideră
ei că este bine pentru acestea. Dezvoltarea societății este dictată de elite, într-un mod abuziv și
constrângător. În definiția lui Karl Popper, societatea închisă este definită ca o societate în care
oamenii nu se consideră responsabili pentru deciziile lor personale. Deciziile personale sunt
luate potrivit unor

3
credințe magice, a unor credințe de grup și a unor credințe în predestinare 1. Considerându-se
agenții istoriei, cei care aplicau legile ei de neînlăturat, comuniștii dictau toate schimbările
sociale; acestea erau oprite sau controlate potrivit unor legi despre care se credea că ar guverna
societatea umană2. Popper condamnă teoria istoricismului, arătând că evoluția umanității nu
este dictată întotdeauna de legi imuabile, ci de deciziile luate de lideri. Cu toate că regimul
comunist, în varianta stalinistă, interzicea orice fel de manifestare religioasă, însăși ideologia
concepută de partid căpătase un pronunțat caracter religios. Raoul Girardet consideră că în
comunism existau mituri politice care aveau în adâncul lor rădăcinile unor mituri religioase.
„Totalitarismele moderne s-au construit pe realitatea subiacentă a Răului ce trebuie exorcizat, a
mântuirii care terbuie asigurată. Mitul vârstei de aur, al revoluției salvatoare, al salvatorului sau
al unității alcătuiesc recuzita sau inventarul clasic al comunismului”3. Într-o introducere la
volumul „Originile și sensul comunismului rus”, al lui Nikolai Berdiaev, Vasile Boari face o
paralelă între comunism și religia creștină și desoperă trei puncte comune: mesianismul
proletar, mitul colectivității – depersonalizarea individului și integrarea lui asemenea unei
piulițe într-un ansamblu al unei mașini și, în final, dogmatismul – reguli stricte și extreme ale
ideologilor comuniști4. Ideea mesianică punea proletariatul în centrul atenției, susținând că doar
această categorie socială trebuie să aibă putere de decizie politică. În realitate, proletariatul nu a
condus niciodată, puțini fiind cei care s-au ridicat din rândurile lui; aceștia au alcătuit o elită
coruptă și agresivă, dornică de îmbogățire de pe urma muncii celorlalți. Elita a comis excese
abominabile în numele clasei muncitoare, pe care a exploatat-o potrivit propriilor interese.
Mitul colectivității are la bază principiul „De la fiecare după necesități, fiecăruia după muncă”.
În felul în care l-a aplicat comunismul, mitul colectivității a ajuns să distrugă puterea
individualității creatoare. Pentru „religia” marxistă, individul nu este
12

POPPER, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 197.
Ibidem, p. 197. 3 GIRARDET, Raoul, Mituri și mitologii politice , Ed. Institutul European, Iași,
p. 6. 4 BOARI, Vasile, articolul Actualitatea lui Berdiaev, în volumul Originile și sensul
comunismului rus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 20-25.

4
decât un simplu mijloc. Personalitatea umană cu gândirea sa, cu sentimentele ei cele mai
intime, cu conștiința sa morală, cu imaginația sa creatoare trebuie să se supună în întregime
societății, să fie reglementată „de la centru” 5. Cu alte cuvinte, „în colectivismul marxist, în
societatea comunistă, omul nu va mai exista, însuși imaginea lui fiind ștearsă. El poate fi
comparat cu piatra ce se pune la temelia clădirii sau cu piulița unei puternice mașini, însă nu
mai are individualitate” 6. „Marxismul nu iubește nici pe Dumnezeu, nici pe om. El privește
omul ca pe un mijloc și ca pe un instrument. El nu iubește decât socialismul viitor,
colectivismul social” 7. Contestarea oricărei autorități divine este asociată cu însăși negarea
valorii ființei uman e, dragostea marxismului fiind una pentru cineva „îndepărtat” și nu pentru
aproapele lor 8. Dogmatismul dovedește că regimul comunist nu a aplicat o viziune asupra
lumii, bazată pe dovezi sau rațiune; a fost o ideologie anti-rațională și rigidă, în aceeași măsură
cu religia fundamentalistă. În perioada stalinistă, orice deviere de la linia generală a partidului
era condamnată public de elite. Pentru a menține adeziunea maselor la dogmele marxist-
leniniste, regimul a încurajat delațiunea generalizată: orice persoană putea fi suspectată sau
acuzată că nu trăiește în spiritul noilor legi politico -sociale. De altfel, se considera că Stalin nu
poate greși în materie de ideologie sau orice alt domeniu, critica devenind astfel inutilă. În
definitiv, originalitatea regimului comunist este demonstrată de Raymond Aron prin trei
trăsături: „1. El dispune de tehnici polițienești și de convingere de care nu a beneficiat nici un
regim despotic din trecut. Populația,, mai concentrată decât în societățile vechi, din ce în ce mai
urbanizată, este și mai mult supusă îndoctrinării; 2. El permite o stranie combinație între o
birocrație autoritară și voința de edificare a socialismului. Gestionarea unei economii de către o
birocrație nu este un fenomen original, dar gestionarea birocratică a economiei în vederea unei
dezvoltări rapide a mijloacelor de producție este un fenomen original; 3. Absolutismul
birocratic este supus unui partid, într-un sens revoluționar, de unde îmbinarea, din nou stranie, a
unei

56

BOARI, Vasile, op. cit., pp. 21-22. BERDIAEV, Nikolai, Originile și sensul comunismului rus ,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 38. 7 Ibidem, p. 42. 8 Ibidem, p. 55.
5
birocrații autoritare și a unor fenomene revoluționare. Acest partid, comparabil cu iacobinii, s-a
instalat într-un stat birocratic, aparent stabilizat”9.

2. MAREA TEROARE STALINISTĂ (1936-1938)

Încă de la instaurarea la putere, bolșevicii au considerat teroarea un instrument de bază al
regimului. Ea era îndreptată cu precădere împotriva dușmanilor din interior, împotriva celor
care se opuneau noii conduceri sau contestau ideologia socialistă. Voința individuală era anulată
în favoarea celei exprimată de mase; însă aceste mase puteau constitui oricând, în viziunea lui
Lenin, elemente refractare la schimbare. Astfel, în interiorul lagărelor se regăsesc mari
comunități de indivizi, considerate de elita socialistă ca fiind un pericol la adresa ordinii politice
abia instaurate, al cărei scop declarat era, paradoxal, asigurarea fericirii tuturor cetățenilor.
„Domeniu al arbitrariului, lagărul vizează masele, individul colectiv. Funcția sa este să
concentreze (de unde și numele), în cantități mari, nu atât indivizi, cât membri ai unei categorii
„naționale”, „rasiale” sau „sociale”, percepuți ca suspecți sau dăunători, prin definiție” 10.
Vladimir Ilici Lenin este liderul care a stat la originea sistemului concentraționar sovietic
deoarece, la inițiativa lui, au fost create structuri și instituții care aveau c a sarcină eliminarea,
prin diverse mijloace, a tuturor celor considerați ostili înfăptuirii „idealurilor socialismului”. „În
august 1918, Lenin a cerut o punere în carantină a suspecților într-un lagăr de concentrare în
afara orașului. Suspecți, nu vinovați, după cum subliniază pe bună dreptate Soljenițîn. La 5
septembrie 1918, măsura este în mod oficial adoptată printr-un decret al comisarilor poporului
(sovnarkom) vizând protejarea Republicii Sovietice împotriva dușmanilor ei de clasă, izolându
-i pe aceștia în lagăre de concentrare”11. Scopul suprem al terorii era distrugerea din temelii a
societății, împreună cu toate valorile sale și crearea unui corp social nou, care să adere la
ideologia marxist leninistă. Însă noua societate urma să fie controlată pe deplin de liderii
partidului unic; ea nu era altceva decât o masă ușor manevrabilă, fără voință și capacitate
reacționară. „Teroarea are deci valoare terapeutică. Ea nu emană nici din cruzime gratuită, nici
chiar
9

ARON, Raymond, Democrație și totalitarism, Ed. ALL, București, 2001, p. 238. KOTEK, Joel,
RIGOULOT, Pierre, Secolul lagărelor, Ed. Lucman, București, 2000, p. 7. 11 Ibidem, p. 7.
10

6
din setea de putere. Ea tinde să distrugă vechea societate, cea care se definește prin exprimarea
diversităților. Printr-o deplasare a gândirii, criteriul erorii nu mai este spiritul burghez, ci
diferența în raport cu partidul: tot ce se opune partidului este calificat drept burghez”12.
Structurile instituționale cu rol represiv s-au diversificat, teroarea devenind în cele din urmă
însăși esența regimului socialist din Uniunea Sovietică. De la început, „sistemul partidului unic
a fost înfăptuirea cea mai durabilă, rolul acestuia fiind de a controla cu o „mână de fier” noile
„instituții democratice” 13. În al doilea rând, la 7 decembrie 1917, în baza unui raport al lui
Felix Dzerjinski, Consiliul Comisarilor Poporului a aprobat Comisia Extraordinară Panrusă
pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului (CEKA). Sarcinile, așa cum le-a prezentat
Dzerjinski, erau: „1. Să reprime și să lichideze orice încercare sau act contrarevoluționar sau
sabotaj de pe tertoriul Rusiei, oriunde este nevoie; 2. Să aducă în fața justiției reprezentată de
tribunal – pe toți sabotorii și contrarevoluțio narii și să pună la punct mijloacele pentru
combaterea acestora”14. Documentul este considerat „text fondator al poliției politice
sovietice”15. Însă cel care a „desăvârșit” practicile de teroare psihică și fizică a fost Iosif
Visarionovici Stalin. Ascensiunea rapidă a sa în cadrul structurilor de partid și deteriorarea
subită a stării de sănătate a lui Lenin au făcut ca, în anul 1923, o mare parte din puterea politică
să fie în mâinile sale. Prin manevre abile, Stalin a reușit să obțină statutul de succesor al lui
Lenin, deși acesta atrăsese atenția asupra caracterului său violent. Stalin a fost liderul
emblematic al Uniunii Sovietice, iar la originea sistemului său de conducere prin teroare s-au
aflat două componente: conștiința permanentă a fragilității regimului (care îl determina să
adopte tactici agresive față de societate) și cultul personalității. Acesta din urmă a căpătat
proporții grotești, odată cu împlinirea vârstei de 50 de ani a liderului, în 1928. Unul din
biografii săi, Edvard Radzinski, relatează că „în fiecare zi, cea mai mare țară se trezea cu
numele lui pe buze. În fiecare
12

BALL, Terrence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Iași,
2000, p. 56. 13 CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX, vol. I-1918-1939, Ed. Ex Ponto,
2006, p. 135. 14 Ibidem, p. 136. 15 V. Ciorbea, op. cit., apud Stephane Courtois ș.a., Cartea
neagră a comunismului. Crimă, teroare, represiune, Ed. Humanitas și Fundația Academică
Civică, București, 1998, p. 58.
7
zi, numele lui se auzea la radio, răsuna în cântece, apărea pe paginile tuturor ziarelor. Acest
nume, ca fiind cea mai mare distincție, a fost atribuit uzinelor, colhozurilor, străzilor și orașelor.
Cu numele lui pe buze mergeau la moarte soldații. Stalingradul, în timpul războiului, a fost
scăldat în sânge, pământul umplut de nenumărate obuze s-a transformat într-o uriașă rană, dar
orașul care îi poartă numele nu s -a predat dușmanului. Victimele proceselor politice ordonate
de el, murind, îi proslăveau numele. În lagăre unde milioane de oameni închiși după gardurile
de sârmă ghimpată schimbau cursurile râurilor, construiau orașe dincolo de Cercul Polar și
mureau cu sutele de mii, totul se înfăptuia sub portretele lui. Statuile lui din granit și din bronz
au fost înălțate pe întreg teritoriul acestei imense țări” 16. De la instaurarea regimului bolșevic
și până la preluarea puterii de către Stalin, mecanismele de opresiune statală au evoluat și au
devenit tot mai brutale. Astfel s-a ajuns ca, în ajunul perioadei 1936-1938, ruptura dintre stat și
societate să fie totală. Statul își aservise în întregime corpul social, lucru care a facilitat punerea
în practică a epurărilor ordonate de Stalin. Lichidarea fizică în masă a vizat mai întâi partidul,
apoi acele comunități considerate „dușmani de clasă” și atentatori la siguranța statului. În
septembrie 1936, Stalin l-a numit în fruntea NKVD pe N. S. Ejov. Perioada 1936-1938 a rămas
cunoscută în mentalul colectiv sovietic sub denumirea de Ejovșcina, subliniind rolul important
al șefului poliției politice în acțiunile de reprimare a oponenților reali sau imaginari. Obsesia
puterii, teama patologică de a nu fi răsturnat din poziția de lider l-au determinat pe Stalin să
ordone o serie de epurări în interiorul partidului, începând cu Biroul Politic și încheind cu cei
care aveau statutul de simplu membru. „Hrușciov în Raportul secret a precizat că cinci membri
ai Biroului Politic (Postâșe v, Rudzutak, Eihe, Kosior, Ciubăr), staliniști declarați, 98 din cei
139 de membri ai Comitetului Central, 1.108 din totalul de 1.966 delegați la Congresul al XVII-
lea din 1934 au căzut victime represiunii staliniste. Aceeași politică s -a aplicat și în organizația
tineretului bolșevic „Comsomol”-ul. Astfel, 72 din 93 membri ai Comitetului Central, 319 din
385 secretari regionali și 2.210 din cei 2.750 secretari raionali au fost arestați” 17.

16 17

RADZINSKY, Edvard, Stalin, Ed. Aquila, 1993, p. 9. CIORBEA, Valentin, op. cit., p. 156.

8
Nu au scăpat de lichidarea fizică nici chiar membrii familiei lui Stalin. „Arestarea rudelor
apropiate ale unora dintre colaboratorii săi a constituit o metodă de verificare a gradului de
fidelitate față de el și politica lui” 18. Represiunea stalinistă a lovit și segmentul oamenilor de
știință. Marea Epurare din 1936-1938 a desăvârșit aici o acțiune începută cu patru ani înainte.
Mari cercetători din diverse domenii, precum Tupolev – constructor de avioane, Korolev –
inițiator al primului program spațial sovietic, 27 din 29 de astronomi de la Observatorul din
Pulkovo, numeroși lingviști, câteva sute de biologi au căzut victime „Ejovșcinei”. Pe lângă
aceștia, 2.000 de membri ai Uniunii Scriitorilor, muzicieni, oameni de teatru, ziariști au fost
arestați, deportați sau executați 19. O altă țintă a poliției politice a fost armata sovietică. Un
număr important de cadre militare cu funcții de conducere au fost victime ale politicii lui Stalin.
La 11 iunie 1937, presa din URSS anunța că mareșalul Tuhacevski și alți 7 generali au fost
condamnați la moarte, pentru acuzații de tră dare și spionaj. Istoricii confirmă că asaltul asupra
armatei a avut ca rezultat eliminarea a 3 din 5 mareșali (Tuhacevski, Egorov și Blucher), 13
generali de armată din 15, 8 amirali din 9, 50 de generali de corp de armată din 57, 154 de
generali de divizie din 186, 16 comisari de armată din 16, 25 de comisari de corp de armată din
2820. De asemenea, au fost lichidați 35.000 din 80.000 de ofițeri și 75 din cei 80 de membri ai
Consiliului Militar Suprem21. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit ținta atacurilor ideologice și s-
a încercat, în anii Marii Terori, desființarea sa ca instituție . Distrugerea bisericilor a fost
sistematică, dovadă fiind faptul că din cele 80.00 de lăcașuri de cult existente până la Primul
Război Mondial, în 1950 mai funcționau 11.525. Bunurile de valoare au fost vândute, iar banii
obținuți au fost folosiți de partid și Comintern. Mulți ierarhi, preoți și monahi au fost împușcați
sau trimiși în lagăre 22. Populația civilă a cunoscut metodele brutale de conducere ale lui Stalin.
Numai în anii 1937-1938 au fost arestate 1.575.000 de persoane, din care 84,5% - adică

18 19

Ibidem, p. 157. CONQUEST, Robert, Marea teroare, Ed. Humanitas, București, 1998, pp. 352-
353. 20 CONQUEST, Robert, op. cit., pp. 223-261. 21 WERTH, Nicolas, Istoria Uniunii
Sovietice de la Lenin la Stalin (1917-1953), Ed. Corint, București, 2000, p. 74. 22
VOLKOGONOV, Dimitri, Lenin. O nouă biografie, Ed. Orizonturi, București, pp. 406 -407.
9
1.345.000 de oameni au fost condamnați la muncă forțată în lagăre, iar 681.692 au fost
condamnați. Cu toate că Ejov a fost destituit de la conducerea NKVD în 1938 și înlocuit cu
Lavrenti Beria, nu au avut loc schimbări majore în relația dintre stat și societate. Epurările din
partid, deportările, condamnările și execuțiile în masă au continuat, chiar dacă la scară mai
redusă. Cercetătorii ruși afirmau în 1989 că „în 1940 erau 53 de lagă re mari și 425 de lagăre
mici; aceste lagăre aerau administrate de 107.000 de oameni ai poliției speciale” 23. Există
numeroase puncte de vedere în explicarea fenomenului totalitar stalinist, însă cel referitor la
suportul ideologic este deosebit de elocvent. Aici se poate constata rezultatul aplicării teoriei
marxist-leninste maturizate: „Politica lui Stalin amintește cert de cea a despotismelor cunoscute.
Însă teroarea sistematică își are sursa în ideologia dusă până la logica sa extremă. Stalin nu
înseamnă marxism-leninism denaturat, ci un marxism-leninism matur, manipulat de un personaj
lipsit de orice scrupule, adică incapabil să se oprească o clipă în fața monstruozității
consecințelor și să reflecteze la justificări”24. În concluzie, se poate afirma că experimentul
totalitar stalinist, din anii 19361938, este rezultatul unui îndelungat proces de ideologizare
exagerată a statului și a societății, asociată cu prezența unui dirijism absolut. Utopia
socialismului, concepută de Marx ca ultimul stadiu de evoluție a societăților capitaliste
europene, a devenit simbolică tocmai pentru existența Uniunii Sovietice.

23

CIUPERCĂ, Ion, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Casa Editorială

„Demiurg”, Iași, 2006, p. 67. 24 BALL, Terrence, DAGGER, Richard, op. cit., p. 46.

10
BIBLIOGRAFIE
ARON, Raymond, Democrație și totalitarism , Ed. ALL, București, 2001 BALL, Terrence,
DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Ed. Polirom, Iași, 2000
BERDIAEV, Nikolai, Originile și sensul comunismului rus, Ed. Dacia, ClujNapoca, 1994
CIORBEA, Valentin, Din istoria secolului XX, vol. I-1918-1939, Ed. Ex Ponto, Constanța,
2006 CIUPERCĂ, Ion, Totalitarismul – fenomen al secolului XX. Repere, Casa Editorială
„Demiurg”, Iași, 2006 CONQUEST, Robert, Marea teroare, Ed. Humanitas, București, 1998
GIRARDET, Raoul, Mituri și mitologii politice , Ed. Institutul European, Iași, 1997 KOTEK,
Joel, RIGOULOT, Pierre, Secolul lagărelor, Ed. Lucman, București, 2000 POPPER, Karl,
Societatea deschisă și dușmanii ei , Ed. Humanitas, București, 1993 RADZINSKY, Edvard,
Stalin, Ed. Aquila, 1993 VOLKOGONOV, Dimitri, Lenin. O nouă biografie, Ed. Orizonturi,
București WERTH, Nicolas, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (1917-1953), Ed.
Corint, București, 2000.

11
12
13