APTITUDINILE MUZICALE

Psihologii şi pedagogii consideră aptitudinile ca fiind înclinaţii, dispoziţii

native, pentru anumite domenii de activitate; se dezvoltă sau nu în condiţiile
neexersării. În ceea ce priveşte muzicalitatea, pentru domeniul educaţiei
muzicale sunt şi rămân importante : vocea, auzul, percepţia, gândirea,
imaginaţia şi memoria muzicală.
Aptitudinile muzicale sunt abordate din două perspective :
- a dotării sale pentru a deveni un iubitor de muzică;
- a dotării necesare pentru o eventuală profesionalizare.
Edgar Willems consideră că aptitudinile muzicale sunt reprezentate
de simţul melodic, ritmic şi armonic, ele declanşând reacţii fiziologice,
intelectuale şi emoţionale, asigurând receptarea şi interpretarea muzicii.
Sensibilitatea, percepţia, reprezentarea, memoria, imaginaţia, gândirea
muzicală şi mai ales vocea sunt considerate elementele necesare pentru
profesionalizarea muzicală.
Sensibilitatea muzicală constă în capacitatea copiilor de a simţi
sonorităţile muzicale şi de a-şi manifesta satisfacţia şi interesul pentru a asculta
anumite lucrări muzicale, a cânta, acestea dezvoltându-se prin practicarea
muzicii.
Percepţia muzicală are la bază sensibilitatea muzicală formată,
dezvoltată prin activităţi specifice începute din copilărie.
Reprezentarea muzicală este capacitatea de a reproduce sau a descrie
imagini muzicale însuşite prin repetiţii la care copilul participă cu plăcere şi
interes.
Memoria reprezintă activitatea de întipărire, de păstrare şi reproducere a
reprezentărilor sonore şi se dezvoltă prin activităţi sistematice, de durată,
concretizate prin activităţi de memorare şi reproducere a unor piese muzicale
integrale sau fragmentare.
Imaginaţia muzicală reprezintă procesul psihic prin care se creează noi
reprezentări muzicale, pornind de la cele însuşite anterior şi se dezvoltă prin
activităţi specifice.
Gândirea muzicală cuprinde elemente de reprezentare, memorie
muzicală şi sensibilitate şi se dezvoltă prin deprinderi de a gândi şi recepta
muzica, dar mai ales prin dezvoltarea deprinderilor de audiţie interioară.
Acestea au rol în dezvoltarea atenţiei auditive, condiţie psihologică esenţială
pentru cultivarea capacităţilor de receptare a muzicii.
Aptitudinile muzicale interesează, în mod special interpretarea şi nu
trebuie confundate cerinţele profesionalizării cu cele ale dezvoltării generale
educaţionale. Dimitri Kabalevski consideră că dacă nu orice om poate deveni
un bun interpret muzical, orice om cu dotare intelectuală normală îşi poate
dezvolta capacităţile de receptare a muzicii.
Ion A. Creangă, în lucrarea „Măsurarea aptitudinii muzicale prin
metoda testelor” (1940) , analizează raportul dintre muzicalitate şi dotarea
muzicală, argumentând necesitatea completării metodelor pasive cu cele active,
cum ar fi – interpretarea unui cântec pe baza căruia a putut descoperi atitudinea
celui testat faţă de muzică în general.
Liviu Giurgeca, în studiul „Cercetări în legătură cu măsurarea
aptitudinii muzicale” (1941 , propunea măsurarea acestora prin dictare, care
oferea posibilitatea testării unui grup de subiecţi pe un plan mult mai complex.
Psihologul Nicolae Pârvu dezbate, în lucrarea sa „Studii de psihologia
artei” (1967), componentele psihologice ale talentului muzical : muzicalitate
(însuşiri intelectuale – memorie, inteligenţă, imaginaţie); însuşiri de voinţă şi
caracter (mare putere de muncă, dorinţă de afirmare, perfecţionare şi
autodepăşire, stapânire de sine, încredere în propriile posibilităţi); însuşiri
afective şi de temperament (sensibilitate, emotivitate, flexibilitate).
Ştefan Zissulescu consideră aptitudinea muzicală o combinaţie
specifică de însuşiri senzoriale, intelectuale, afective şi volitive.
Instituţia şcolii este cea mai în măsură să contribuie la dezvoltarea
aptitudinilor muzicale. Aptitudinile nedezvoltate se pierd, dar cu
obligativitatea educatorilor de a depista şi cultiva dotările copiilor acestea pot
fi descoperite şi dezvoltate.
Principalele capacităţi muzicale ce constituie obiectul educaţiei muzicale
sunt: dezvoltarea auzului, a vocii, a simţului ritmic, a memoriei muzicale;
cultivarea aptitudinilor interpretative şi de receptare; formarea deprinderilor
elementelor de scris – citit muzical; cultivarea disponibilităţilor creative ale
copiilor.
Cele mai importante aptitudini privesc dezvoltarea sensibilităţii, a
fanteziei şi a imaginaţiei prin activităţi muzicale specifice, cultivarea
interesului şi a dorinţei de integrare în activităţi muzicale, dezvoltarea
capacităţilor de apreciere competentă a valorilor muzicale, formarea acestora
realizându-se prin intermediul obiectivelor disciplinei.