MUZICĂ – ANSAMBLU CORAL

Introducere
Dragi studenţi,

Cântul vocal induce o stare de bine, de bucurie atât celui care cântă, cât şi celor care
ascultă. În scopul formării deprinderilor de cânt corecte, se poate recurge la orice mijloace,
dacă acestea sunt selectate în baza unor cunoştinţe temeinice.
Calităţile vocale exersate, valorificate şi îngrijite corespunzător constituie un atú în
orice profesie care presupune comunicare permanentă. Expresia verbală şi vocală constituie
mijlocul cel mai frecvent utilizat în profesia de dascăl. Pierderea chiar şi temporară a
capacităţilor vocale poate influenţa puternic, în sens negativ calitatea actului didactic.
Prevenirea situaţiilor neplăcute cauzate de neputinţa comunicării sănătoase este posibilă dacă
se cunosc noţiunile de bază referitoare la actul fonator şi câteva reguli de igienă vocală.
Modulele concepute pentru studiul individual sunt succinte, pe de o parte pentru că
studiul pur teoretic al muzicii nu formează deprinderile necesare de cânt, acestea
presupunând exerciţiu practic, pe de altă parte pentru că un volum mai mare de informaţii
este destinat celor care au ca obiect principal de studiu arta sunetelor.

Modulul I – Aparatul vocal

Plăcerea cântului şi bucuria de a descoperi universul sonor în şi prin joc se reflectă

aproape fără excepţie în manifestările copiilor. Acestea pot fi valorificate cu succes nu doar
în activităţile destinate formării şi dezvoltării gustului estetic, ci în întregul demers didactic
întreprins pentru educarea preşcolarilor şi a şcolarilor mici.
Ideea enunţată mai sus atrage atenţia asupra responsabilităţii pe care dascălul din
ciclul primar şi/ sau preşcolar o are faţă de copilul care are dreptul de a se bucura de
competenţele sale muzicale de-a lungul întregii sale vieţi. Deprinderile muzicale formate şi
dezvoltate în copilărie sunt definitorii pentru evoluţia ulterioară a omului. Muzica relaxează,
ascute simţurile, tămăduieşte. Rolul ei de remediu universal determină aşadar o abordare
dintr-o perspectivă mai largă atunci când ne referim la educaţie.
 În pedagogia modernă, activităţile de cânt vocal şi instrumental, de explorare a
universului sonor nu mai reprezintă apanajul educaţiei muzicale. Educaţia realizată inter,
intra şi transdisciplinar valorifică în diferite contexte de învăţare toate achiziţiile dobândite de
copii în cadrul activităţilor muzicale, potenţându-le rolul şi importanţa. Astfel, se impune ca
pe parcursul întregului proces de formare şi dezvoltare a competenţelor muzicale ale celor
mici să se ţină cont de:
- Caracteristicile fizice ale aparatului fonator în raport cu vârsta copiilor;
- Nivelul de dezvoltare psiho-fizică a copiilor;
- Contextul socio-cultural în care trăiesc copiii;
- Finalităţile demersului educaţional.
Şcoala românească actuală are o pronunţată tendinţă de a se alinia la standardele
globale, reflectată în toate ariile curriculare, deci şi în studiul artelor. Cu toate acestea, putem
afirma cu certitudine că educaţia muzicală din ţara noastră este încă dominant vocală, aspect
determinat de factori imparţiali care nu constituie obiectul de studiu al prezentului curs.
Cântul vocal poate fi practicat de oricine, sunetele muzicale fiind produse de însuşi corpul
uman. Dacă instrumentiştii manifestă o deosebită grijă pentru instrumentele lor muzicale
căutând să le acţioneze fără a le brusca şi să le valorifice tehnic şi timbral aşa încât să obţină
un spectru timbral cât mai larg, de ce nu ne preocupăm cel puţin la fel de mult de vocea
umană?
Volumul cu care vorbim, intonaţia, expresivitatea şi toate celelalte calităţi necesare
pentru comunicarea verbală ne definesc ca persoane şi ca profesionişti. Un obiectiv
neformulat explicit al educaţiei muzicale este învăţarea modului în care expresia verbo-
vocală poate deveni un instrument eficient în orice situaţie de comunicare.
Educarea vocii şi auzului muzical se recomandă să fie începută de la cele mai fragede
vârste. Acest proces trebuie însă să ţină cont de specificul aparatului fonator la vârsta celor cu
care se lucrează. Dascălul trebuie să cunoască registrul în care cântă copiii, ambitusul
(întinderea) vocilor copiilor, volumul cu care aceştia pot cânta natural, rezistenţa lor la efort
vocal. Desigur, în condiţiile în care educatoarea/ învăţătoarea are un timbru de alto şi cântă
lejer în registrul grav, poate cânta în registrul mediu cu o oarecare dificultate. Această
problemă poate fi soluţionată dacă dascălul cunoaşte ce înseamnă vocea de piept şi vocea de
cap şi dacă are deprinderi minimale de cânt.
În cadrul prezentului curs ne propunem să desluşim aceste chestiuni aşa încât după
parcurgerea lui, să deţineţi instrumentele de lucru necesare activităţii didactice.
Organul auditiv

În locul explicaţiilor de natură fiziologică, medicală privind alcătuirea şşi funcţionarea

urechii umane, vă invit să vă reîmprospătaţi cunoştinţele analizând imaginea de mai jos.

Fiecare sunet captat de urechea externă se transmite la nivelul creierului, solicitând

creierul să desfăşoare o activitate permanentă de decodificare a informaţiilor primite. Câte
din aceste informaţii sunt cu adevărat necesare în viaţa omului? Este greu de răspuns la o
astfel de întrebare, dar cert este că nu toate sunetele din cele percepute ne folosesc. De-a
lungul vieţii, omul învaţă să selecteze şi sorteze sunetele auzite, să le valorifice în contexte
adecvate pentru a ajunge la o stare de bine, la un echilibru între mediul obiectiv şi cel
subiectiv.
 Aparatul fonator

Rareori ne gândim cât este de complex aparatul care ne asigură posibilitatea de

comunicare verbală. În cele ce urmează, propunem o succintă descriere a acestuia, cu referire
la vârsta preşcolară şi la cea şcolară mică.
Conform S. Creangă, aparatele care alcătuiesc sistemul verbo-vocal sunt:
- Aparatul fonator. Laringele este singurul organ care produce sunetele.

Laringele creşte rapid până la vârsta de 3-4 ani, apoi creşte lent până la pubertate. În
perioada pubertăţii, în acelaşi timp cu dezvoltarea aparatului genital de care este intim legat
sub raport hormonal, laringele prezintă o creştere rapidă care durează între 15 şi 20 de luni,
timp în care epiglota şi celelalte cartilaje laringiene se măresc, iar coardele fonatoare devin
mai lungi, mai mari şi mai groase. Aceste modificări anatomice, împreună cu modificările
hormonale cauzează o serie de fenomene de ordin fonator care desemnează în ansamblu tot
ceea ce se înţelege prin “schimbarea de voce”. În această perioadă de schimbare vocea apare,
mai ales în cânt, răguşită, inegală şi nearmonioasă. După pubertate laringele continuă să
crească, dar lent, până la vârsta la care se termină în mod obişnuit creşterea şi dezvoltarea
generală a corpului, respectiv până la vârsta de 20-25 de ani la bărbaţi, şi 20-22 de ani la
femei.
Dimensiunile laringelui sunt variabile. La femei laringele are o înălţime de aprox. 5
cm., diametrul sagital de 2-2,5cm., iar diametrul transversal de 3- 3,5cm şi se află situat mai
sus decât la bărbaţi, la care înălţimea laringelui este de aprox. 7cm., diametrul sagital de
3cm., iar cel transversal de 4cm. La bătrâni, prin pierderea elasticităţii mijloacelor de fixare,
limita inferioară ajunge la nivelul vertebrei C7. (Creangă, 2014)
Laringele cu traheea formează un resort elastic cuprins între baza craniului şi
muşchiul diafragm. (Creangă, 2014)
Mobilitatea laringelui se realizează în timpul masticaţiei, al deglutiţiei, al respiraţiei,
al mişcării capului, precum şi al vorbirii şi cântului. Mişcările de ridicare, şi mai ales cele de
coborâre ale laringelui pot fi controlate şi conduse volitiv printr-o tehnică vocală
corespunzătoare, astfel încât să se poată cânta sunete acute şi să se poată pronunţa vocalele e,
î şi i şi cu laringele coborât. Date fiind marea sa mobilitate, uşurinţa mişcărilor şi adaptările
musculare pe care le are, laringele poate fi lesne educat şi antrenat prin “conduite fonatoare”
diverse. (Creangă, 2014)
La copii, dimensiunile laringelui sunt mai mici, proporţionale cu dimensiunile
corpului. Prin urmare, sunetele emise de copii se situează în registru mediu, în octava
centrală.
În imaginea de mai jos veţi vedea o parte din claviatura pianului. Aceasta acoperă
registrul mediu spre acut. Se consideră că sunetele din octava centrală alcătuiesc registrul
mediu în care cântă cu lejeritate oricine, fără să-şi lucreze explicit vocea. Octava centrală
începe cu sunetul Do1.

La vârsta de 4-5 ani, copiii cântă natural, curat şi fără efort sunetele cuprinse în
intervalul Re - La. Ei pot cânta cu uşurinţă succesiuni de sunete alăturate şi intervale mici,
formate din sunete naturale (cântate pe clapele albe ale pianului).
Printr-o serie de exerciţii muzicale, ambitusul copiilor se dezvoltă treptat, ajungându-
se ca, în clasa a IV-a, aceştia să poată intona curat octava Do1 – Do2 şi, în funcţie de datele
vocale personale, să cânte 1-2 sunete mai sus sau mai jos faţă de reperele enunţate.
 Pentru a înţelege mai bine cât de important este să cântăm cu copiii în registrul
potrivit nivelului de dezvoltare a laringelui lor, priviţi harpa de mai jos.

Corzile mai lungi şi mai groase ale acestui instrument produc sunete grave, în timp ce
cele scurte şi mai subţiri, sunete mai înalte. Nu ne aşteptăm niciodată ca cele două tipuri de
corzi să-şi inverseze rolurile. În concluzie, nici de la copiii de grădiniţă sau de ciclu primar,
cu laringele scurt şi subţire, nu ne putem aştepta să cânte cu lejeritate sunete grave. De aceea
trebuie să ne acordăm într-o tonalitate confortabilă pentru vocile celor mici, indiferent de cea
care este comodă pentru noi ca adulţi.
Pentru a vedea concret cum se întâmplă, vă invităm să vizionaţi un material urmând
link-ul de mai jos.

https://www.youtube.com/watch?v=XsSdeey_0Xc

- Aparatul rezonator. Rezonatorii sunt cavităţi speciale care au proprietatea de a

amplifica sunetele prin răsfrângerea de pereţii lor. (Cristescu, 1963, p. 13)
Pentru o mai uşoară înţelegere a rezonatorilor, vom face o analogie cu instrumentele
de suflat. Priviţi de pildă un clarinet.
 Suflătorul trimite coloana de aer în tubul de rezonanţă prin ancie (acea parte a
instrumentului care intră în contact direct cu buzele instrumentistului). Cutia de rezonanţă nu
este cavitatea bucală a instrumentistului, ci tubul clarinetului.
Rezonatorii principali în cazul cântului vocal şi al vorbirii sunt sinusurile. Există însă
şi falşi rezonatori, care dau sunete nenaturale, cu proprietăţile alterale. Dintre aceştia
amintim: cavitatea bucală (care dă sunete plate, împrăştiate), meaturile nazale (care dau
sunete nazale), faringele bucal (care dă sunete înfundate, trimise în spate), faringele laringian
(care dă sunete pe coarde, strangulate).
La vârsta preşcolară şi şcolară mică, rezonatorii principali, sinusurile sunt de mică
dimensiune şi au un grad de duritate mai redus. De aceea, volumul cu care vor cânta copiii
este mai mic. Este o greşeală să le cerem copiilor să cânte (mai) tare, de vreme ce fiziologic
nu sunt încă pregătiţi pentru asta. Vocile de copii sunt delicate, fragile şi în dezvoltare, iar
forţarea lor poate provoca o serie de daune, uneori iremediabile.

- Aparatul verbal. Este format din organele articulatorii concentrate în cavitatea

bucală.
Organele articulatorii sunt: buzele, maxilarele, dinţii, vălul palatin (cerul gurii),
omuşorul şi limba.
În funcţie de poziţia şi implicarea organelor articulatorii în formarea sunetului emis,
vom obţine nu doar sunete dinferite ( B, P, M – labiale; F, V – labio-dentale etc), ci şi culori
timbrale diferite. Copiii mici sunt încântaţi şi amuzaţi de acele jocuri în care li se cere să
plimbe sunetul prin cavitatea bucală în funcţie de anumite gesturi, indicaţii. Pentru vedea un
astfel de exemplu, vă invit să vă luaţi o oglindă în mână, să alegeţi un sunet pe care-l puteţi
intona comod şi să-l cântaţi pe vocala A, făcânt cât de multe grimase vă trec prin minte. Aţi
început cu o repriză de râs? Perfect! Acum, că v-aţi destins întreaga musculatură, veţi putea
cânta mai degajat şi, implicit mai curat, mai lejer şi mai frumos timbrat, fiind atenţi/te la
modul în care articulaţi fiecare sunet.
 - Aparatul respirator.

Pentru început, vă prezint spre studiu imaginea de mai jos:

În contextul prezentului curs nu ne propunem desigur să învăţăm anatomie. Astfel, ne

limităm la prezentarea acelei părţi a aparatului respirator care joacă un rol decisiv în cântul
vocal. De remarcat este dimensiunea pe care plămânii o au în momentul inspiraţiei. Mărirea
volumului acestora creează o presiune asupra organelor interne, ceea ce se poate vedea prin
mărirea volumului toracelui şi abdomenului. Plămânii au rol de rezervor al aerului.
Cu ajutorul diafragmei, un muşchi inspirator şi expirator striat, respiraţia este
susţinută şi stimulată. Tipul de respiraţie folosit cel mai adesea în cânt este cel costo-
diafragmatic.
O demonstraţie a acestui tip de respiraţie o vedeţi dacă urmaţi link-ul de mai jos.
https://www.youtube.com/watch?v=MbjN28N2DQ0
Modulul II – Respiraţia şi emisia în timpul cântului vocal

Respiraţia

Am încheiat modulul anterior cu prezentarea respiraţiei adecvate pentru cânt. Cel mai
adesea, copiii respiră corect natural, fără efort, valorificându-şi la maximum aparatul
respirator. Acest lucru poate fi observat cel mai uşor în timpul somnului celor mici. În ceea ce
priveşte inspiraţia, menirea educatorului este să determine prin actul educaţional
conştientizarea modului în care plămânii sunt alimentaţi cu aer, aşa încât, de-a lungul
timpului, cel care cântă să ştie cum să-şi asigure rezerva de aer necesară susţinerii unei fraze
muzicale din ce în ce mai lungi şi a modului în care să dozeze aerul în timpul cântului.
În practica educaţională, auzim totuşi destul de frecvent indicaţia de lucru adresată
copiilor sub forma: tragem aer în piept! Procedând astfel, rezerva de aer pe care o pot avea
copiii, şi nu numai ei, este insuficientă. Atunci când tragem aer în piept, alimentăm de fapt
doar partea superioară a plămânilor, ceea ce asigură doar o mică parte din aerul necesar
pentru a cânta. De ce avem nevoie de o rezervă mare de aer atunci când cântăm? Pentru ca
frazarea să fie făcută corect, aşa încât cântul vocal să fie expresiv, frumos, plăcut şi pentru cel
ce cântă şi pentru cel ce ascultă. Frazarea presupune intonarea frazelor muzicale respectându-
le structura şi încheieturile, delimitând momentele care presupun un cânt legat de un cânt
fragmentat. Legato-ul de pildă, este greu de realizat pentru copiii preşcolari. Totuşi, respiraţia
lor trebuie să fie suficientă pentru a cânta cuvintele fără a le întrerupe în miezul lor.
Imaginaţi-vă cum ar suna cântecul Iepuraşu-n iarbă, dacă ar fi silabisit în felul următor,
semnul ’, însemnând un moment de inspiraţie:

Iepuraşu-n iar-’-bă
Doarme şi vi-’-sează
Poate că s-a-mbol-’-năvit
Că de mult n-a mai să-’-rit etc.̛

Din punct de vedere muzical-estetic, o astfel de intonare este considerată defectuoasă.

Pentru a obţine performanţa de a cânta legat, pronunţând corect textul, respiraţia trebuie
aşezată la sfârşitul fiecărei fraze muzicale, al fiecărui vers, astfel:
 Iepuraşu-n iarbă ’
Doarme şi visează ’
Poate că s-a-mbolnăvit ’
Că de mult n-a mai sărit ’ etc.

Pe măsură ce aparatul respirator al copiilor se dezvoltă, aceştia vor ajunge să respire

din două în două versuri, cântul dobândind astfel o continuitate firească, lejeritate, naturaleţe.
Este foarte important însă ca, în calitate de educatori, să contribuim la dezvoltarea capacităţii
respiratorii pe de o parte formulând indicaţii şi sarcini de lucru precise şi corecte, pe de altă
parte propunând un set de exerciţii adecvate în acest sens.
Indicaţiile de lucru pentru o respiraţie corectă a celor mici poate îmbrăca diverse
forme cu trimitere spre joc. În loc să le specificăm copiilor că trebuie să respire inter-costo-
diafragmatic, să inspire adânc, împingând aerul până la baza plămânilor, le vom cere să aşeze
mâinile una în spate, una în faţă, ca să simtă cum se umflă cu aer burduful, butoiaşul etc.
Astfel, cu rezerva folosirii unui termen impropriu, putem afirma că cei mici vor localiza
respiraţia în burtică. În cazul acesta devine pertinentă întrebarea referitoare la rigoarea
ştiinţifică a informaţiilor vehiculate în cadrul actului educaţional. Răspunsul rezultă din faptul
că, respiraţia corectă o dată fixată, automatizată, nu mai necesită formularea vreunei indicaţii
referitoare la locul în care stocăm aerul. Prin diminuarea frecvenţei repetării indicaţiilor
precise privind localizarea rezervei de aer pentru rezolvarea exerciţiilor de respiraţie, atenţia
se va orienta mai mult spre susţinerea pe o durată cât mai îndelungată a coloanei de aer, prin
diverse modalităţi şi forme.
Ulterior etapei în care copiii conştientizează cum inspiră, cum asigură doza de aer
necesară pentu cânt, acesta devine un aspect rezolvat automat, permiţând deplasarea atenţiei
asupra expiraţiei necesare susţinerii unei fraze muzicale. Devine aşadar mult mai important să
ne jucăm cu coloana de aer pe care ne străduim să o susţinem timp cât mai îndelungat,
păstrând în acelaşi timp o stare de relaxare. Exerciţiile de respiraţie nu trebuie să devină
rigide, seci, dificile, solicitante şi obositoare, ci amuzante, jucăuşe, plăcute şi, evident, cât se
poate de eficiente.
Respiraţia adecvată pentru cânt poate fi dezvoltată printr-o serie de exerciţii de
respiraţie pe care le veţi regăsi în modulul destinat exemplelor.
Emisia

În prezent putem constata că există foarte multe stiluri de cânt. Fiecare presupune o
emisie specifică, o tehnică specifică. Există totuşi o serie de elemente care se regăsesc în
toate stilurile de cânt.
În cazul educaţiei muzicale din grădiniţă şi din ciclul primar, nu putem vorbi de
însuşirea unui anumit stil de cânt (clasic, rock, jazz, pop, folclor etc), ci doar de formarea
deprinderilor de bază pentru o emisie corectă. După cum afirmă O. Cristescu, „Emisia vocală
bună este obţinută prin intermediul rezonanţei naturale care se petrece în cavităţile
supraglotice.” (Cristescu, 1963) Mai exact, dacă aparatul fonator funcţionează în parametri
normali, emisia este corectă. Acest lucru poate fi uşor observat întrucât condiţiile fiziologice
bune determină un atac vioi, energic, sigur al sunetului, sprijinit pe o respiraţie sănăroasă şi
rezonat (amplificat) corespunzător.
Sub îndrumarea atentă a dascălului, copiii vor învăţa treptat să emită sunete clare,
curate, naturale, suple.
Primul pas în acest sens este însuşirea intonaţiei juste. Ce este intonaţia justă?
Capacitatea de a emite un sunet muzical la înălţimea lui reală. Aceasta se învaţă pe măsură ce
se consolidează căile neurale responsabile de însuşirea şi memorarea corectă a reperelor
privind înălţimea sunetelor. Din acest motiv considerăm că acordajul just, realizat cu ajutorul
unui instrument muzical este foarte important. Câteva noţiuni referitoare la acordaj vor fi
detaliate îm modulul care tratează Vocile copiilor.
În fapt, fiecare copil prezintă o emisie aparte, un caz singular. În activităţile muzicale
desfăşurate în învăţământul de cultură generală unde se lucrează cu grupuri eterogene din
punctul de vedere al talentului şi al competenţelor muzicale, vom trasa nişte linii generale ale
cântului frumos.
Emisia pe care o vom încuraja este cea rezultată fără efort, normal, ca în vorbire.
Vocea trebuie să apară liberă, neforţată, fără încordarea muşcilor gâtului, fără ţuguierea
buzelor, fără grimase. Sunetul trebuie aşezat pe coloana de aer expirat, adică se produce o
dată cu expiraţia. După cum afirmă O. Cristescu, „sprijinirea vocii pe o respiraţie susţinută
trebuie să devină, în cel mai scurt timp, un act reflex care să nu mai afecteze gândirea în
timpul cântatului.” (Cristescu, 1963) La copiii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, acest
lucru se întâmplă de cele mai multe ori natural, însă, pe măsură ce le sunt formulate indicaţii
de lucru neadecvate, copiii îşi modifică respiraţia în timpul cântului, având drept consecinţă
limitarea rezervei de aer (în locul valorificării la maximum al plămânilor în acest scop), deci
o coloană de aer insuficientă pentru a susţine sunetele pe care le au de cântat.
Emisia greşită poate fi uşor observată pentru că generează o intonaţie imprecisă,
ezitantă şi un timbru şters, nenatural, uşor hâşâit. Repetarea fără corectare a unei emisii
greşite duce la localizarea defectelor şi diminuarea calităţilor vocale, ceea ce se poate reflecta
nu doar în actul cântării, ci şi în cel al vorbirii. Corectarea emisiei se poate face prin exerciţii
adaptate vârstei, rezolvate cel mai adesea sub formă de joc.
Emiterea corectă a sunetului presupune intonarea directă a acestuia, fără sunete
premergătoare intonate mai sus sau mai jos. Patinajul neartistic printre sunete sau pipăirea
sunetelor indică fie nesiguranţă în privinţa perceperii sunetului pe care copiii trebuie să-l
intoneze (pentru că tonul e neclar, prea încet, sau cântat în condiţii neprielnice, de gălăgie),
fie incertitudine în privinţa configurării sunetului care trebuie emis. Se impune evitarea
atacurilor tărăgănate, glisate, forţate care nu doar că diminuează considerabil valoarea
estetică a interpretării, ci afectează starea de sănătate a organului fonator pentru că induce o
stare de oboseală vocală, o emisie eronată.
Corectarea acestei probleme se poate face prin formularea unor indicaţii precise
privind modul în care copiii trebuie să cânte (de exemplu: imitaţi exact sunetul, preluaţi tonul
exact, luaţi-vă tonul corect, cântaţi natural, simplu etc) şi mai ales prin exemplul viu. Acesta
este unul din motivele pentru care considerăm necesar ca dascălul să aibă cunoştinţe şi
deprinderi muzicale corecte pe care să le valorifice corespunzător în demersul didactic pe
care-l întreprinde, fără să înlocuiască propriul cânt cu înregistrări. Profesorul pentru ciclul
primar şi preşcolar nu trebuie să fie un interpret de excepţie, un muzician cu activitate scenică
intensă, ci un om cu calităţi vocale normale, capabil să cânte curat, clar, simplu, aşezând
sunetele la înălţime justă cântece cu grad de dificultate redus spre mediu. Un alt motiv, pe
care nu-l dezbatem în contextul prezentului curs este de natură afectivă.
Emisia corectă determină evidenţierea frumuseţii timbrului personal al fiecărei
persoane. Sunetul trebie să fie plăcut, cristalin, fără vreun zbârnâit (determinat de cântatul pe
coarde) sau hâşâit (cauzat de o respiraţie defectuoasă). În acest sens, este bine venit cântul cu
voce naturală, în registrul mediu. Copiii cântă cu lejeritate şi cu voce naturală sunetele situate
în intervalul Re – La, urmând ca acest înterval să se lărgească atât ascendent cât şi
descendent, prin exerciţiu, practică muzicală şi în urma dezvoltării fizice.
În cazul vocalelor, pentru o emisie corectă, se recomandă o uşoară rotunjire a
sunetelor, fără a se transforma toate sunetele în „o”, ceea ce ar denatura textul, făcându.l greu
sau imposibil de înţeles.
 Etapele de dezvoltare a calităţilor vocale se parcurg lent, prin exerciţiu sistematic,
discplinat. Din acest motiv este foarte important ca fiecare din activităţile muzicale şi lecţiile
de educaţie muzicale desfăşurate periodic (o dată pe săptămână) şi sistematic, să includă
exerciţii/ jocuri de formare şi dezvoltare a deprnderilor de cânt, precum şi parcurgerea unui
repertoriu adaptat nivelul de vârstă din punctul de vedere al structurii formale, al întinderii
vocale pe cale-l presupune, respectiv al conţinutului de idei.

Modulul III – Vocile şi auzul copiilor din ciclul primar şi preşcolar

Vocile copiilor

Copiii învaţă vorbirea şi cântul prin imitaţie. Ei sunt oglinda adulţilor în preajma
cărora cresc. Vorbitul tare, ţipatul, vorbitul alintat etc. nu rezultă în urma iniţiativelor de
comunicare ale copiilor, ci prin preluarea acestui mod de interacţiune cu lumea de la cei din
jur.
Copiii încep să-şi folosească vocile cu intonaţii corecte pentru a cânta în jurul vârstei
de 4-6 ani. Înaintea acestei vârste, educaţia muzicală se referă mai mult la percepţia,
înţelegerea, decodificarea, interpretarea sunetelor din mediul de viaţă.
Copiii au timbrul vocilor nediferenţiat în funcţie de sex. Ele sunt clasificate la fel ca
vocile feminine în sopran şi alto, în funcţie de registrul în care cântă cu maximum de
lejeritate şi de culoare. Sopranul cântă comod în registrul acut, iar alto, în cel grav. Există şi o
voce intermediară, cea de mezzosopran, unde se încadrează majoritatea copiilor.
Educate corespunzător, vocile copiilor se cristalizează, dobândesc acurateţe şi precizie
în jurul vârstei de 8-9 ani, aşa încât ei pot cânta individual partituri adecvate nivelului de
vârstă. Timbrul proaspăt, cristalin al copiilor nu este dublat însă şi de forţă sau volum din
motive fiziologice enunţate în modulele anterioare. De aceea este impropriu să le cerem celor
mici să cânte tare. Este mai important să formulăm cerinţe de tipul: intonează curat, aşază
sunetul la înălţimea lui reală, cântă clar, cântă cu voce naturală, cântă relaxat etc. Astfel,
copiii îşi vor forma deprinderi de cânt sănătoase, care să le asigure posibilitatea de a se
bucura pe tot parcursul vieţii de beneficiile exprimării prin muzica vocală.
Există o serie de controverse privind vârsta la care educarea vocii poate fi începută.
Destul de frecvent, întâlnim oferte educaţionale pentru copiii preşcolari şi şcolari mici care
includ cursuri de canto. Deşi termenul folosit poate fi considerat pretenţios, admitem că
studierea cântului poate fi începută de la vârste fragede. Copiii care sunt pregătiţi din punct
de vedere vocal de mici dobândesc elasticitate şi flexibilitate, calităţi necesare dezvoltării
ulterioare a capacităţiilor intonaţionale şi interpretative. Una din condiţiile de bază ale reuşitei
educaţiei vocale este abordarea cu precauţie, ţinând permanent cont de particularităţile
fiziologice corespunzătoare vârstei celor mici.
Vă invit să priviţi următoarea imagine şi să vă gândiţi la primele trei cuvinte care o
caracterizează.

V-aţi gândit cumva la cuvinte precum: eleganţă, flexibilitate, echilibru, frumuseţe,

expresivitate sau altele din aceeaşi categorie? Poate vă întrebaţi ce legătură are imaginea
balerinei cu cântul vocal. Aparent, nimic. Totuşi, există o analogie între frumuseţea cântului
vocal şi cea a dansului. Astfel că, pentru înţelegerea importanţei studiului corect al cântului
vocal de la vârste fragede, propunem o analogie cu dansul, cu mişcarea, cu sportul. Cu toţii
ştim că sportivii se antrenează de mici, antrenorii având o deosebită grijă să propună exerciţii
potrivite pentru copii, care să nu producă vreo afecţiune la nivelul musculaturii sau al
ligamentelor. Dacă acest lucru este mai uşor de înţeles pentru că mişcările pe care le face
corpul în timpul sportului sau al dansului sunt vizibile, în cazul cântului nu vedem cum se
comportă aparatul fonator. Micii cântăreţi trebuie însă trataţi cu aceeaşi preocupare faţă de
organul lor vocal. Ei trebuie să cânte liber, natural, fără a forţa, fără a ataca sunete pe care nu
le pot cânta.
De asemenea, copiii trebuie să cânte acordat. Afirmaţia este susţinută de cercetările
din domeniul neurologiei care arată cât de importantă este formarea şi menţinerea căilor
neurale specifice unei anumite activităţi. După cum afirmă G. Schlaug într-unul din studiile
derulate, „muzica, în complexitatea ei, nu doar antrenează o zonă atât de vastă a creierului
încât cuprinde ambele emisfere, ci, prin structurarea unor reţele neurale complexe, determină
configurarea unor reţele neurale care, modelate şi dezvoltate corespunzător, pot influenţa
pozitiv fluidizarea proceselor cognitive şi comportamentale”. (Schlaug, 2009)
La ce ne raportăm în acest scop? La orice sursă de sunet temperată. Etalonul folosit
pentru acordarea vocilor şi a instrumentelor cu coarde este sunetul La, cu o frecvenţă de
440Hz, emisă de diapazon. Diapazonul este un instrument simplu, în formă de U, din metal,
care emite sunetul în urma lovirii.

Cu toate acestea, acordajul cu ajutorul diapazonului este doar la îndemâna celor care
au cunoştinţe muzicale de bază, auzul muzical format şi o bună capacitate de orientare în
spaţiul sonor. De vreme ce diapazonul emite exclusiv sunetul La, orice alt sunet trebuie căutat
cu ajutorul auzului intern, al sistemului de intervale muzicale creat de fiecare persoană în
parte pentru a ajunge la sunetul dorit.
Un alt instrument frecvent utilizat pentru acordaj este camertonul.

Acesta se acţionează prin suflare în orificiile situate pe circumferinţă şi emite mai

multe sunete. Dascălul trebuie deci să ştie care este primul sunet dintr-un cântec şi să-l cânte
pentru a da tonul de câte ori propune interpretarea cântecului.
În prezent, instrumentele acustice pot fi înlocuite cu aplicaţii de pe telefonul mobil sau
de pe calculator cu o interfaţă prietenoasă, care imită imaginea şi sunetele pianului. Vă
prezint mai jos două exemple, urmând ca fiecare dintre voi să caute varianta cea mai
convenabilă pe dispozitivul cu care lucrează cel mai adesea.:
 Virtual piano (pentru calculator). Prezintă avantajul că se poate cânta pe tastatura
calculatorului/ laptopului. Astfel, tonul pe care-l cântăm pentru acordaj poate fi alcătuit din
mai multe sunete, redând prima măsură dn cântec.

Piano + (pentru android). Poate fi oricând la îndemâna dascălului pe telefonul mobil.

Atenţie însă din care octavă dăm tonul! Dacă vom cânta un sunet dintr-o octavă superioară,
copiii vor încerca să-l imite identic, dar va rezulta un sunet strangulat, intonat forţat. Dacă
vom da tonul dintr-o octavă inferioară, copiii nu vor putea intona sunetul grav cântat pe
telefon, rezultând un sunet greoi, cântat pe corzile vocale, lipsit de acurateţe şi sclipire. De
aceea, deschizând aplicaţia, se recomandă selectarea octavei centrale pentru cânt.

Un inconvenient poate fi faptul că, în cazul acestor aplicaţii este folosită notaţia
literală pentru a scrie denumirile sunetelor. Acesta poate fi depăşit dacă învăţăm şi acest
sistem de notaţie, după cum este prezentat în tabelul de mai jos.
 România Germania Marea Britanie
Franţa Nordul Europei SUA
Italia
La A A
Si bemol B B flat
Do C C
Re D D
Mi E E
Fa F F
Sol G G
Si H B
Major dur major
Minor moll minor
Bemol es flat
Diez is sharp

Diferenţele mici pe care le puteţi sesiza sunt consecinţa evoluţiei diferenţiate a sistemelor de
notaţie în funcţie de contextul socio-cultural cu care sunt asociate.

Auzul copiilor

Educarea auzului este importantă nu doar pentru a cânta sau pentru a dezvolta
competenţe muzicale deosebite. Cu ajutorul auzului putem soluţiona o serie de probleme, ne
putem feri de pericole etc. Pentru a înţelege mai bine cât de importantă este educarea auzului,
vă aduc în atenţie câteva exemple din viaţa de zi cu zi, care necesită un auz fin, antrenat. În
gastronomie, e important să percepem sunetul apei care fierbe, să asociem informaţia captată
prin auz cu fenomenul care necesită atenţie şi control din partea bucătarului pentru a acţiona
în timp util reglând temperatura de gătire în funcţie de prepapratul pregătit. Conducând o
maşină, orice zgomot nou este un semnal că a intervenit o oarecare problemă care trebuie
diagnosticată şi remediată de mecanic. La rândul său, acesta se bazează pe percepţia auditivă,
urmând ca informaţia receptată prin auz să fie asociată cu noţiunile de mecanică/ electronică
însuşite în şcoală. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit.
 În mediul şcolar, incluzând grădiniţele, auzul copiilor este adesea suprasolicitat din
pricina multitudinii de stimuli sonori. Prin activităţile de educaţie muzicală, copiii pătrund
treptat, cu plăcere, fără efort, tainele universului sonor. Învăţarea ascultării active este o etapă
importantă a comunicării active. În acest sens, prin link-ul de mai jos, aducem în atenţie
spusele uneia din cele mai mari percuţioniste din lume, care, la vârsta de 12 ani a surzit:
Evelyn Glennie.
https://www.youtube.com/watch?v=IU3V6zNER4g

Modulul IV – Noţiuni de igienă vocală

Acest modul are o structură diferită de celelalte pentru că principiul pe care se

întemeiază îngrijirea vocii este acelaşi cu cel în baza căruia omul se străduieşte să-şi păstreze
în bună stare sănătatea generală: E mai bine să previi decât să tratezi!
Atât pentru dascăl, cât şi pentru copii, îngrijirea vocii este extrem de importantă;
pentru adulţi deoarece pierderea calităţilor vocale poate duce la imposibilitatea practicării
meseriei, iar pentru cei mici pentru că utilizarea defectuoasă a vocii poate avea repercursiuni
asupra dezvoltării lor psiho-somatice. Afirmaţia este susţinută de faptul că educaţia este un
proces care se bazează pe comunicare permanentă.
Aşadar, pentru o voce sănătoasă, este indicată respectarea următoarelor recomandări:
- Asiguraţi un climat liniştit pentru comunicare, aşa încât să puteţi folosi un volum
scăzut spre mediu. În sala de grupă sau în clasă, acest lucru se poate realiza dacă
cei mici învaţă să se asculte unii pe alţii, să vorbească pe rând, câte unul. Aceste
deprinderi formate de la o vârstă fragedă constituie achiziţii de preţ pentru întreaga
viaţă. Volumul folosit de cadrul didactic trebuie să fie în acelaşi timp suficient de
redus pentru a nu deranja şi suficient de mare pentru a se face auzit de către toţi
elevii săi. Folosirea pe termen lung a vocii cu un volum ridicat rigidizează corzile
vocale, ducând treptat la pierderea sclipirii şi expresivităţii vocii. Este mult mai
uşor pentru un dascăl să-şi moduleze tonul vocii pornind de la un volum mediu
spre scăzut, decât pornind de la un volum mare. Nu în ultimul rând, trebuie
menţionat faptul că cei mici copiază comportamentul vocal al cadrului didactic,
ceea ce se reflectă în nivelul volumui cu care vorbesc copiii. De cele mai multe
ori, dascălii care folosesc un volum mediu spre scăzut în comunicarea cu elevii lor
au clase liniştite, în care nivelul gălăgiei nu perturbă actul educaţional, reciproca
fiind de asemenea valabilă.
- Consumaţi apă în pauzele dintre activităţi/ lecţii. Hidratarea contribuie la
lubrifierea corzilor, prevenind iritarea acestora. Atunci când gâtul este uscat, omul
are tendinţa să tuşească scurt pentru a-şi drege vocea, ceea ce nu unge corzile, ci
mai degrabă le zgârie. Este bine ca apa să fie la temperatura camerei. Consumul
de apă este cu atât mai important cu cât activitatea pentru care ne pregătim solicită
corzile vocale mai intens, adică înaintea orelor de educaţie muzicală. Apa nu
trebuie înlocuită cu alte lichide precum cafeaua, băuturile răcoritoare care conţin
cofeină sau băuurile acidulate.
- Odihniţi-vă vocea de câte ori aveţi ocazia. Convorbirile dintre ore sunt importante
în măsura în care vă eficientizează munca. Pentru disciplinarea copiilor în timpul
pauzelor, se recomandă înlocuirea comunicării pe un ton ridicat cu propuneri de
activităţi ludice-recreative desfăşurate împreună.
- Oxigenaţi-vă mintea de câte ori aveţi prilejul. Este important să ieşiţi în pauză
îmbrăcaţi în funcţie de vreme. Atât pentru copii cât şi pentru dascăl respectarea
pauzei este vitală. Acesta este momentul eliberării de oboseala provocată de
efortul de învăţare din timpul orei.
- Activităţile de cânt trebuie pregătite prin exerciţii adecvate. Vocea trebuie
încălzită pentru cânt la fel ca musculatura pentru sport. Exerciţiile de pregătire a
vocii pentru cânt sunt vocalizele. Acestea se lucrează după exerciţiile de respiraţie.
După O. Cristescu, „vocalizele constituie hrana zilnică a vocii; ele corijează
defectele, dau supleţea, eleganţa, expresivitatea şi siguranţa în cântat.” (Cristescu,
1963) Rezolvarea vocalizelor înainte de a cânta constituie un antrenament
continuu al vocii pentru că asigură păstrarea cuceririlor de natură tehnică. Pentru
ca intonarea vocalizelor să nu fie obositoare, se poate varia intensitatea cu care se
emit sunetele şi tempo-ul. Astfel, se menţine atenţia trează şi se creează o
atmosferă de joc. Vocalizele se rezolvă sub îndrumarea dascălului, cu un acordaj
permanent. Întrucât profesorul pentru ciclul primar şi preşcolar nu neaparat are
bune deprinderi şi cunoştinţe de cânt la instrument (în special claviatură), acesta
poate recurge la alternative asupra cărora ne vom opri în modulul următor.
- Evitaţi să cântaţi vocalizele şi cântecele cu intensităţi extreme. Vocea trebuie să
treacă treptat de la intensitatea medie la cele mari şi/ sau mici.
- Activitatea de educaţie muzicală se va programa astfel încât să fi trecut cel puţin
3 ore de la trezirea copiilor şi a dascălului şi 3 ore de la servirea mesei. După
trezire, aparatul vocal se pune lent în starea de funcţionare normală. Din acest
 motiv se recomandă aşezarea orelor de educaţie muzicală în orarul copiilor după
ora 10.
Recomandările enunţate mai sus vă sunt cunoscute cu siguranţă din alte contexte. Am
considerat necesară enunţarea lor în cadrul prezentului suport de curs pe de o parte pentru a le
reaminti, pe de altă parte pentru a le explica în relaţie cu educaţia muzicală şi cu educaţia în
general.
Grija faţă de sănătatea aparatului vocal nu trebuie să se manifeste doar în ceea ce-i
priveşte pe copii, ci şi în cazul profesorilor. Subliniem în că o dată că, pierderea parţială sau
totală a calităţilor vocale poate duce la imposibilitatea de a practica profesia de dascăl sau alte
profesii care presupun comunicare verbală permanentă.
Este important de reţinut că vocea poate fi cultivată şi îngrijită corespunzător prin
activităţi muzicale desfăşurate corect, respectând principiile fundamentale ale exprimării
vocale.

Modulul V - Exerciţii de formare şi dezvoltare a deprinderilor de cânt corect în

grădiniţă şi în ciclul primar (exemple)

Pentru a nu diminua plăcerea şi bucuria de a cânta, în grădiniţă şi în ciclul primar,

exerciţiile muzicale pe care le propunem copiilor spre rezolvare vor fi transformate în jocuri.
În prezentul modul propunem câteva exemple de exerciţii muzicale cărora dascălul le poate
conferi o notă de originalitate, adaptându-le la grupa/ clasa de elevi cu care lucrează.

Exerciţii de respiraţie
https://www.youtube.com/watch?v=xY6AeR1uVPc

Foarte agreate de copii sunt exerciţiile bazate pe onomatopee. Imitarea sunetelor cu

care sunt familiarizaţi este amuzantă, detensionează vocea şi face trecerea de lşa vocea
vorbită la cea cântată. Pe onomatopeele de tipul ham-ham, miau, ga-ga, cu-cu-ri-guuu etc, se
pot intona sunete libere sau sunete acordate. Structurile melodice pe care le vom propune în
cazul intonării juste vor fi simple, formate din 2-3 sunete.
De exemplu:

Un glissando ascendent, urmat de unul descendent, pentru miau-miau;

Do-re-mi-re-do, pentru ham-ham-ham-ham-ham;
 Se pot exprima diferite stări emoţionale tot prin onomatopee.
De exemplu:

Mirarea – wawww, prin glissando descendent;

Bucuria – ha-ha-ha-ha-ha!, prin structura Sol-fa-mi-re-do.

Exerciţiile de încălzire a vocii se cântă ascendent şi descendent, din semiton în

semiton, ţinând cont de ambitusul vocilor cu care se lucrează.
Vocalizele trebuie să facă trimitere spre conţinutul cântecului ce urmează să fie
învăţat sau repetat pe parcursul activităţii/ lecţiei de educaţie muzicală.
Vocalizele pot fi rezolvate creativ, pe aceleaşi structuri melodice aşezând silabe
diferit. Este recomandat să ne jucăm cât se poate de mult cu diferitele combinaţii de sunete,
pentru a evita monotonia, plictiseala.

Cum nu toţi dascălii pentru ciclul primar şi preşcolar au competenţe de cânt la

instrument suficient de bine dezvoltate încât să conducă la pian momentul de încălzire a
vocii, vocalize se pot lucra cu ajutorul înregistrărilor.
Urmând link-urile de mai jos, găsiţi câteva exemple utile în acest sens:
https://www.youtube.com/watch?v=mBbYHOykNiM
https://www.youtube.com/watch?v=MsKZok6cXTI

Modulul VI – Etapele învăţării unui cântec după auz

În grădiniţă şi în ciclul primar, cântecele care alvătuiesc repertoriul copiilor sunt

însuşite în primul rând după auz, prin repetare. Cu toate acestea, ascultarea repetată a unui
cântec însoţită de formularea cerinţei de a cânta împreună este insuficientă pentru însuşirea
activă şi temeinică a cântecului. De reţinut este că, atunci când li se cere copiilor să înveţe un
cântec de pe youtube sau după o înregistrare, nu se întâmplă o activitate de educaţie
muzicală, de formare a deprinderilor de cânt sau de rafinare a auzului muzical. În acest caz,
totul se reduce la ceea ce în prezent numim leisure and pleasure (relaxare şi plăcere). Or,
obiectivele educaţiei se concretizează în formarea şi dezvoltarea unor competenţe specifice
fiecărui domeniu studiat, aşa încât la finalul perioadei de şcolaritate, tânărul să deţină
instrumentele necesare integrării sale în realitatea complexă a adulţilor. Astfel, activitatea de
educaţie muzicală nu se poate limita la învăţarea după auz, folosind diverse înregistrări, a
unor cântece cu valoare estetică mai mult sau mai puţin evidentă.
Profesorul pentru ciclul primar şi preşcolar este dator să cunoască specificul modului
de lucru cu cei mici în vederea dezvoltării calităţilor lor vocale. Aşa cum am menţionat într-
unul din modulele anterioare, dascălul nu trebuie să fie un mare interpret, cu o vastă
experienţă scenică, dar trebuie să aibă calităţile vocale necesare demonstrării cântului curat,
corect şi sănătos. Insistăm asupra acestui aspect cu atât mai mult cu cât cei mici învaţă
mimetic. De multe ori se observă că aceştia preiau identic de la educatoare şi/ sau învăţătoare
modul de articulare a cuvintelor, modulaţia vocii, expresiile folosite frecvent etc. Putem
afirma aşadar că elevii vor imita şi tehnica de cânt, expresivitatea interpretării, exuberanţa
manifestării prin cânt, adică toate detaliile actului fonator.
Enunţăm etapele pe care trebuie să le parcurgă elevii pentru învăţarea conştientă şi
temeinică a unui cântec după auz, aşa cum sunt sintetizate de L. Catarig:
1. Pentru a înlesni înţelegerea şi receptarea cântecului, este necesară familiarizarea cu
conţinutul cântecului. Această etapă de lucru se poate realiza prin conversaţie,
povestire, ghicitoare, ilustraţii etc.
2. Aceasta este urmată firesc de anunţarea titlului, compozitorului, autorului versurilor
(cu date biografice succinte despre aceştia)
3. Cu scopul de a-i motiva pe copii să-şi însuşească noul material muzical, interpretarea
model 1 trebuie să fie nuanţată, expresivă, însoţită de gestica şi mimica adecvate
(dacă este cazul). E foarte important ca, înainte de a interpreta model cântecul,
propunătorul să formuleze o serie de cerinţe care să determine ascultarea activă a
cântecului de către copii. Câteva din cerinţe ar putea fi:
- numărul strofelor
- prezenţa refrenului
- conţinutul tematic
- caracterul (dinamic, vioi, antrenant, dansant, melancolic etc)
- desenul melodic al strofei/refrenului (dacă muzica are o linie ascendentă sau
descendentă)
Întrucât această interpretare este cel mai adesea primul contact al copilului cu
materialul muzical propus, ea trebuie să fie în acelaşi timp atractivă şi imapctantă.
Drept urmare, propunătorul e bine să fie cât se poate de creativ - folosind instrumente
muzicale, negative, imagini asociate care se derulează simultan cu discursul melodic,
mişcare – fără însă a permite alunecarea muzicii în plan secund.
 4. Demersurile realizate până acest punct vor asigura analiza cântecului realizată în
principal de elevi, aceştia precizând: caracterul cântecului, conţinutul de idei, forma
(strofică, cu/fără refren); dacă există expresii şi cuvinte noi, acestea vor fi explicate;
textul se ritmizează în funcţie de gradul de dificultate. În cazul în care copiilor nu li se
formulează cerinţele de lucru înaintea interpretării model I, eficienţa acestei etape de
lucru va fi mult atenuată.
5. Însuşirea cântecului pe fragmente (pe strofe şi refren, fraze muzicale, rânduri
melodice) se face prin dialog permanent între educator/învăţător, reluându-se pasajele
dificile până la însuşirea corectă şi integrală. Cântecul va fi împărţit pe fraze
muzicale, pe rânduri melodice. Pentru că şansele de a corecta un cântec învăţat greşit,
sunt minime, este foarte important ca în această etapă, propunătorul să acorde atenţie
maximă reţinerii corecte a cântecului.
6. Interpretarea model 2 are acelaşi rol ca imaginea întregului în rezolvarea unui puzzle.
După ce copiii au învăţat cântecul pe fragmente, ei îl vor reîntregi cu ajutorul auzului
interior. Această interpretare trebuie să fie calitativ superioară. Deseori, din acest
considerent, propunătorul are tendinţa de a folosi în această etapă de lucru
instrumente muzicale sau negative, dar mai important decât atât este ca linia
melodică, textul, ritmul să fie impecabil redate, astfel încât să se fixeze cu acurateţe în
mintea copiilor. Drept urmare, este mai sănătos ca interpretarea să fie doar vocală,
fără a mai adăuga elemente pe care creierul copiilor să trebuiască să le perceapă şi să
le prelucreze.
7. Intonarea cântecului integral, în colectiv şi consolidarea acestuia se va face
punându-se accent pe interpretarea artistică. După intonarea în colectiv, se pot
propune diferite variante de interpretare (pe grupe, individual, cu solist, în lanţ,
alternativ cu voce şi în gând, cu acompaniament improvizat de copii sau realizat de
educatoare, cu negativ etc). Acestea asigură o mai bună retenţie a materialului
muzical, dezvoltarea capacităţii de interpretare, inventarea unor noi modalităţi de
interpretare. (Catarig, 2001)
În prezent, interpretarea model este frecvent înlocuită cu urmărirea unei înregistrări.
Cât este de benefic acest lucru pentru copii în privinţa dezvoltării calităţilor lor vocale? Vă
invit să căutaţi răspunsuri valide şi oneste la această întrebare după ce veţi înţelege că:
- Între o înregistrare şi un grup de copii nu se pot stabili conexiuni afective;
- Înregistrarea oferă informaţii sonore multiple, pe care creierul muzical aflat în
primele etape de dezvoltare nu le poate decodifica;
 - Calitatea înregistrării nu se încadrează totdeauna în standardele de acurateţe şi
rafinament cu care urechea noastră s-a obişnuit în urma evoluţiei tehnologiei.
Realizarea unor înregistrări clare, de bună calitate, presupune efort financiar, iar
pentru repertoriul destinat celor mici, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna.
- Detaşarea liniei melodice de acompaniament este foarte importantă pentru
decodificarea reperelor de înălţime a sunetelor şi pentru însuşirea corectă a
acestora. (Aici ne referim la a doua interpretare model)
Considerăm că înlocuirea interpretării live a dascălului cu înregistrări în alte etape ale
însuşirii cântecelor este ineficientă şi nu se încadrează în ceea ce considerăm activitate de
învăţare conştientă. Faptul că elevii învaţă un cântec repetându-l cu înregistrarea nu
determină formarea şi dezvoltarea unei tehnici de cânt corecte, a unei emisii clare, curate, a
unei dicţii bune şi, cu atât mai puţin a expresivităţii.
Alte aspecte metodice referitoare la însuşirea cântecelor urmează să fie detaliate în
Suportul de Studiu Individual pentru Didactica activităţilor muzicale în ciclul primar şi
preşcolar.

Modulul VII – Ansambluri vocale specifice preşcolarilor şi şcolarilor mici

Ofertele educaţionale adresate celor mici cuprind adesea cursuri de cor. Cât de potrivit
este să vorbim despre un astfel de ansamblu vocal la vârsta preşcolară sau şcolară mică? Vă
invit să reflectaţi asupra acestei idei după ce studiaţi modul în care se clasifică corurile:
Clasificarea corurilor în funcţie de numărul de persoane:
- Cor de cameră - grup mic, de până la douăzeci şi patru de cântăreţi, care cîntă, de
obicei, a cappélla sau cu acompaniament de pian.
- Cor mediu
- Cor mare
- Coruri multiple.
Clasificarea corurilor după repartizarea vocilor:
- Cor de voci egale – cor de copii, cor de femei, cor de bărbaţi
- Cor mixt – format din voci feminine - sopran, alto, şi masculine - tenor, bas.
Clasificarea corurilor în funcţie de prezenţa acompaniamentului:
- Cor a cappélla (fără acompaniament)
- Cor cu acompaniament.
Clasificarea corurilor în funcţie de pregătirea muzicală a membrilor:
 - Cor de amatori
- Cor de profesionişti.
În urma informaţiilor prezentate, este simplu de înţeles că e de preferat să afirmăm că
ne propunem să formăm un grup vocal cu copiii de grădiniţă sau cu cei din ciclul primar, în
loc să susţinem că desfăşurăm o intensă activitate corală cu ei. Preţiozitatea termenilor
folosiţi pentru a denumi o activitate nu reprezintă o garanţie pentru valoarea acesteia.
În cele ce urmează, vă invit să studiaţi variantele de cânt ce pot fi valorificate în
cadrul activităţilor de educaţie muzicală în ciclul primar şi reşcolar.

- Cântul la unison

Unisonul presupune intonarea aceleiaşi linii melodice de către toţi cei implicaţi în
actul cântului. Acest mod de cânt se practică în cadrul celor mai multe activităţi de educaţie
muzicală din grădiniţă şi ciclul primar.
Cu toată simplitatea aparentă, cântul la unison este pretenţios şi dificil. Ne referim aici
la unisonul perfect, care presupune rezonare pe aceleaşi frecvenţe ale tuturor vocilor. În
educarea copiilor mici, cântul la unison este important pentru însuşirea repertoriului de
cântece, pentru formarea şi dezvoltarea auzului muzical, pentru sincronizarea colectivului.
În cazul serbărilor şcolare, cântul la unison a cappélla (fără acompaniament
instrumental) nu este recomandat întrucât o interpretare cu valoare estetică notabilă este greu
de realizat. Chiar dacă publicul prezent la serbările şcolare nu emite pretenţii faţă de ţinuta
artistică a manifestărilor copiilor, în calitate de dascăli nu putem pierde din vedere obiectivele
educaţiei estetice.

- Cântul cu acompaniament ritmic

Pentru a îmbogăţi sonoritatea, cântul la unison poate fi însoţit de ritmuri marcate fie
cu ajutorul corpului, ceea ce se numeşte percuţie corporală, fie cu ajutorul instrumentelor
muzicale de percuţie.
Percuţia corporală îmbracă diferite forme de la cele mai simple bătăi din palme care
marchează timpii, până la combinaţii ritmice complexe, realizate prin atingerea diferitelor
părţi ale corpului, valorificând toate valenţele timbrale ale acestuia.
Exerciţiile de percuţie corporală pot fi introduse în activităţile muzicale din grădiniţă,
o dată ce copiii comunică suficient de bine cu dascălul pentru a putea înţelege indicaţiile de
lucru, explicaţiile şi demonstraţiile acestuia. În grădiniţă, aceste exerciţii vor fi de sine
stătătoare, nu cu rol de acompaniament. Ele vor fi rezolvate sub formă de joc, cu scopul
explicit de dezvoltare a simţului ritmic. Cu toate acestea, dinamizează şi cântul vocal pentru
că îi învaţă pe copii să păstreze acelaşi tempo pentru interpretarea/ cântarea/ intonarea unui
fragment ritmic sau ritmico-melodic. Astfel cântecele abordate vor fi cântate cu tonus, fără a
le lălăi, fără a le tărăgăna.
Interpretarea cântecelor cu acompaniament realizat prin percuţie corporală este
adecvată copiilor din ciclul primar.
Pentru a observa un exemplu de percuţie corporală, vă invit să accesaţi link-ul de mai
jos:

https://www.youtube.com/watch?v=XJP7B5J2BJk

Exemplul poate fi valorificat creativ pentru a acompania ritmic cântecele din

repertoriul copiilor.
Atunci când propunem interpretarea unui cântec cu acompaniament ritmic realizat
prin percuţie corporală, este bine să propunem sarcini de lucru diferenţiate pe grupe. Mai
precis, este indicat ca o grupă să intoneze vocal cântecul propus, iar cealaltă grupă să
acompanieze ritmic, dar numai după ce ne asigurăm că toţi copiii ştiu exact ce au de făcut.
Cele două grupe vor fi apoi rotite, aşa încât toţi copiii să şi cânte, să şi acompanieze ritmic.

- Cântul cu acompaniament instrumental

Pentru un acordaj corect, verificat şi menţinut pe parcursul interpretării, se recomandă

cântul cu acompaniament instrumental.
În activităţile muzicale din grădiniţă şi ciclul primar, instrumentele muzicale pot fi
valorificate
- ca instrument de lucru al propunătorului, cu rol acompaniator sau demonstrative
(cele mai adecvate şi uşor de utilizat fiind chitara, sintetizatoarele electronice sau
keyboard-urile întrucât nu blochează comunicarea vocală - ca un instrument de
suflat de pildă – şi sunt suficient de sonore pentru a stabili un raport de echilibru cu
vocile copiilor, sunt relativ uşor transportabile)
 - ca instrument de lucru al elevului, cu rol acompaniator (în special jucăriile
muzicale şi/sau instrumentele de percuţie) sau cu rol solistic (instrumente precum
xilofonul, block-flöte-le sau chiar unele instrumente cu claviatură).
În alegerea instrumentelor muzicale pentru acompaniament vom ţine cont de propriile
competenţe muzicale şi de calitatea sunetului emis de instrument. Folosirea unor instrumente
cu sunete neacordate dăunează auzului pentru că, auzindu-le frecvent, copiii îşi vor fixa
repere de înălţime a sunetului raportate la sunete false. Corectarea intonaţiei şi a aauzului
muzical este un proces îndelungat şi istovitor, care trebuie evitat. Din acest motiv, se
recomandă achiziţionarea instrumentelor muzicale din magazine de profil, unde se oferă şi
consilierea necesară.
În ceea ce priveşte cântul la instrument al elevilor, detalii se vor regăsi în Ghidul
pentru Studiu Individual destinat disciplinei Studiul Instrumentelor Muzicale În Ciclul Primar
Şi Preşcolar.

- Cântul cu negativ

Ce înseamnă negativ şi pozitiv în muzică?

Înregistrarea unui material muzical vocal-instrumental se realizează pe mai multe
canale. Atât vocea, cât şi fiecare instrument sunt înregistrate separat, iar apoi materialul
rezultat se prelucrează în studio, se masterizează, pentru a obţine echilibrul corespunzător
dintre voce şi acompaniament. Înregistrarea în care se aude piesa în întregime, adică voce şi
acompaniament, se numeşte pozitiv, iar înregistrarea exclusiv a acompaniamentului
instrumental se numeşte negativ.
Când vorbim despre pozitive şi negative, ne referim în principal la genurile muzicale
ale muzicii de divertisment. Se observă însă o tendnţă pronunţată de a cânta şi repertoriul
pentru copii în stilul muzicii de divertisment, pentru a-l ancora în mediul sonor cu care copiii
sunt obişnuţi din viaţa lor extraşcolară. Această direcţie nu este neapart una greşită, însă
trebuie urmată cu precauţie, având permanent în vedere faptul că, în cadrul educaţiei formale,
caracterul de divertisment al activităţilor muzicale nu este primordial, ci acesta se supune
unor obiective foarte clare.
Pentru că nivelul competenţelor de cânt la un instrument muzical ale propunătorului
nu se ridică întotdeauna la un nivel suficient pentru a introduce cu încredere
acompaniamentul realizat în activitatea de educaţie muzicală, se recurge tot mai frecvent la
negative. Astfel, se poate obţine cu uşurinţă o sonoritate la modă, însă implicarea activă,
contribuţia proprie a copiilor în producerea muzicii, în îmbogăţirea creativă a ei este nulă.
Cert este că, aşa cum afirmă şi V. Babii, “imaginea artistică constituie acea modalitate
empatică care stimulează o cunoaştere şi înţelegere întregită a sinelui şi a altuia. Puterea
centrării pe imaginea muzical-artistică face ca persoana să nu se mulţumească cu cunoştinţele
despre, ci să tindă spre trăirea nemijlocită a sentimentului muzical-senzitiv.” (Babii, 2010)
Cântul cu negativ poate fi totuşi practicat în măsura în care rezolvă cel puţin
problematica acordajului, a semnalului de începere şi a sincronizării copiilor.
Dacă dascălul şi copiii nu pot cânta la instrumente reale, în cadrul serbărilor şcolare se
poate opta pentru interpretări cu negativ.
Este foarte important însă de reţinut că nicicodată cântul cu pozitiv nu are valoare
estetică, ci din contră, este deranjant mai ales atunci când este integrat într-un act artistic,
prezentat unui public.

- Cântul pe mai multe voci

Cântul pe mai multe voci se învaţă începând cu clasele de gimnaziu, sub îndrumarea
atentă a profesorului de muzică, de aceea nu insistăm asupra acestui mod de cânt.
Există totuşi o etapă premergătoare celei mai sus amintite, în care copiii pot intona
canoane cu grad de dificultate redus, adică pot cânta în ecou.
Canonul este imposibil de demonstrat de unul singur, dar poate fi explicat pe înţelesul
copiilor prin mijloace extrem de simple. Iată un exemplu:
Cântecul poate fi reprezentat printr-o foaie de hârtie A4.

Copiii se împart în două grupe dacă se propune intonarea unui canon la două voci.
Fiecare grupă are de intonat acelaşi cântec (ilustrat cu ajutorul foii), doar că intervenţiile
celor două grupe nu sunt simultane, ci succesive, aşa cum indică desenul următor:
Grupa 1

Grupa II

În funcţie de structura canonului, vocea 1 va relua (sau nu) intonarea acestuia de la

început după încheierea lui.
Prin cântul în canon se obţine o armonie cu care e bine ca auzul copiilor să fie
obişnuit, să fie antrenat.
Atunci când se cântă în canon, este important ca fiecare grupă să asculte şi ce cântă
cealaltă grupă. În perioada de început a dobândirii deprinderii de a cânta în canon, unii copii
şi-ar putea acoperi uechile gândind că astfel se pot concentra mai bine pe linia melodică pe
care trebuie să o cânte. În realitate, este mai de ajutor să asculte evoluţia cântecului la cealaltă
voce, ca să nu ajungă să cânte la unison.

Modulul VIII - Repertoriul muzical specific preşcolarilor şi şcolarilor mici

Cântecul este (conform DEX) “un şir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un
instrument”.
În cazul în care este conceput pentru interpretarea vocală, acesta rezultă prin
suprapunerea dintre muzică şi text. Cântul contribuie în primul rând la formarea şi
dezvoltarea deprinderilor muzicale, stimulând plăcerea de manifestare prin muzică, dar îşi
aduce o contribuţie semnificativă şi în realizarea educaţiei estetice, intelectuale, morale.
Totalitatea cântecelor însuşite constituie repertoriul de care dispunem la un moment
dat. Acesta trebuie să aibă o zonă de acoperire vastă în vederea realizării obiectivelor de
natură educativă. Pentru a fi receptate, însuşite şi interpretate corespunzător, cântrecele din
repertoriu trebuie să întrunească următoarele condiţii:
- Să fie accesibile, adecvate nivelului de vârstă;
- Să aibă o valoare artistică incontestabilă;
 - Conţinutul tematic să fie unul educativ;
- Să contribuie la înţelegerea profundă a muzicii (şi, ulterior, la înţelegerea
elementelor de limbaj muzical, respectiv a noţiunilor teoretice studiate).
Cântecele pot fi însuşite prin solfegiere sau după auz. Însuşirea unui cântec prin
solfegiere presupune cunoaşterea scris-cititului muzical, dar însuşirea acestuia este planificată
în sistemul de învăţământ românesc începând cu clasa a III-a. În perioada premergătoare
notaţiei muzicale, copiii pot învăţa cântecele după auz, respectând etapele enunţate într-unul
din modulele anterioare.
Dacă însuşirea unui repertoriu de cântece are ca scop principal formarea şi dezvoltarea
deprinderilor de cânt, pentru rafinarea auzului muzical este recomandată audierea unui
material muzical valoros, accesibil şi plăcut. Muzica pe care o ascultă cei mici în mediul
extraşcolar îndeplineşte de cele mai multe ori doar o funcţie hedonică. Reamintim faptul că
menirea activităţilor muzicale desfăşurate cu copiii în mediul şcolar este în primul rând
formativ-educativă. De aceea este importantă cunoaşterea şi valorificarea în demersul
educaţional a lucrărilor muzicale reprezentative pentru umanitate.
Aşa cum afirmă D. Levitin, „Creierul extrage din muzică trăsăturile elementare, de
nivel inferior, cu ajutorul unor reţele neuronale specializate, care descompun semnalul în
informaţii despre înălţimea tonală, timbru, localizare spaţială, intensitate, mediul reverberant,
durata tonurilor şi momentele de apariţie a diferitelor note (şi a diferitelor componente ale
tonurilor). Aceste operaţiuni sunt efectuate în paralel de circuite neurale care calculează
aceste valori şi care pot opera într-o anumită măsură independent unul de altul – adică
circuitul pentru înălţimea tonală nu trebuie să aştepte ca circuitul pentru durată să-şi încheie
activitatea pentru a-şi face calculele.” (Levitin, 2010) De aceea, preşcolarii receptează mai
uşor cântecele interpretate de educator, lucrările instrumentale cu caracter descriptiv şi
jocurile muzicale.
Repertoriul propus spre audiere trebuie selectat cu grijă, ţinând cont de specificul şi
receptivitatea colectivului cu care se lucrează, de recomandările programei, de accesibilitatea,
valoarea artistică şi educativă a lucrărilor muzicale.
Pentru a fi de maximă eficienţă, lucrările muzicale propuse spre audiere copiilor de
vârstă preşcolară şi şcolară mică trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- Să fie adaptate nivelului de înţelegere raportat la nivelul de vârstă: de exemplu, la
grupa mică sunt potrivite mai degrabă cântece pentru copii, cântate de copii, într-un
tempo care să permită o bună înţelegere a textului, având un acompaniament
instrumental simplu, pentru ca până în clasa a IV-a copiii să ajungă progresiv la
 disponibilitatea de a asculta activ şi conştient fragmente de 5-7 minute dintr-o lucrare
instrumentală amplă, cu caracter descriptiv;
- Să aibă o melodie bine conturată, uşor de decodificat, un ritm accesibil creierului
copilului, astfel încât, la rândul său, copilul să poată reda (fredona, murmura, fluiera)
tema muzicală;
- Dacă este abordată o lucrare instrumentală, aceasta trebuie să fie cântată de
instrumente sau grupuri de instrumente pe care copilul să le poată identifica după
timbru; fireşte că atunci când se învaţă timbrul muzical se vor audia lucrări în care
tema principală este condusă de instrumentul studiat;
- Să permită copilului să transpună în alt limbaj sensul desprins din muzică;
- Calitatea înregistrării trebuie să fie una foarte bună;
- Dacă în ciclul primar se propune un fragment de concert audio-video, atunci e indicat
ca elementele vizuale să nu distragă atenţia de la muzică;
- Lucrările audiate trebuie ancorate în realitatea sonoră a copiilor, astfel încât aceştia să
înveţe în urma antrenamentului auditiv ce înseamnă muzică valoroasă, înregistrare de
calitate şi ce fel de muzică se situează în zona kitschului.
Cântul şi audierea sunt activităţi în care copiii se recomandă să fie implicaţi cu
regularitate, periodic, pentru a le forma şi dezvolta abilităţile de comunicare vocală.
Bibliografie

Babii, V. (2010). Teoria şi praxiologia educaţiei muzical-artistice. Chişinău: Elena - V. I.

Catarig, L. (2001). Îndrumător metodic pentru educaţia muzicală în gimnaziu. Oradea:
Editura Universităţii din Oradea.
Creangă, S. (2014). Cântul şi vorbirea de performanţă. Bucureşti: Editura Universitară.
Cristescu, O. (1963). Cântul; Probleme de tehnică şi interpretare vocală. Bucureşti: Editura
Muzicală a Uniunii Compozitorilor din RPR.
Drăgan, A., & Drăgan, O. V. (2007). Curs de dirijat coral. Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de Mâine.
Levitin, J. D. (2010). Creierul nostru muzical. Bucureşti: Editura Humanitas.
Schlaug, G. (2009). Music, musicians, and brain plasticity. In S. Hallam, I. Cross, & M. (.
Thaut, The Oxford Handbook of Music Psychology (pp. 197–207). Oxford: Oxford
University Press.
Truiculescu, M., M., (2011), Cântul vocal profesionist, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea

http://www.musictheory.org/
http://www.anvilstudio.com/
http://www.virtualpiano.net/
http://www.nyphilkids.org/main.phtml?
http://www.exploratorium.edu/music/