Demarorul

Un demaror este un dispozitiv folosit pentru punerea în

funcțiune a unui motor, care poate funcționa independent, dar
nu poate porni singur. Demarorul poate fi un motor
electric, pneumatic, hidraulic, cu ardere internă, demaror prin
inerție, sau alte dispozitive: manivelă, supapă de demaraj,
cartuș pirotehnic etc.
Sunt pornite cu ajutorul demarorului motoarele cu ardere
internă, turbinele cu gaze, unele motoare
electrice, locomotivele compound etc.
Motoarele cu ardere internă dezvoltă lucru mecanic doar în
cursa de destindere, însă aceasta este precedată de cursele de
admisiune și comprimare, consumatoare de lucru mecanic, care
trebuie furnizat la început din exterior. Turbinele cu gaze nu pot
realiza comprimarea aerului, esențială pentru ciclul lor
termodinamic decât la o anumită turație, la care trebuie aduse
cu demarorul. Motoarele electrice sincrone, pentru a funcționa
este nevoie să fie aduse la turația de sincronism cu ajutorul
unor dispozitive considerate tot demaroare. Însă sensul
principal al termenului „demaror” se referă la demarorul
motoarelor cu ardere internă.
 Istoric

Înaintea apariției demarorului electric motoarele erau

pornite prin diverse metode, cum ar fi arcuri, cartușe
pirotehnice (en) sau manual, cu manivele, trăgând de cabluri
înfășurate pe fulii sau trăgând de elice.
Metoda de pornire cu manivela era obișnuită, dar dificilă și
periculoasă. Motorul putea da rateuri, rotindu-se brusc înapoi,
manivela lovind operatorul. De aceea se recomanda prinderea
manivelei cu toate degetele dedesubt, trăgând brusc în sus.
Sistemul de cuplare al manivelei prevedea soluții de decuplare
a manivelei după pornirea motorului. Tot pentru evitarea
accidentelor, uneori sistemul de cuplaj avea mecanisme de
(roată liberă (en)). La cele care pornesc trăgând de cablu, un
rateu poate determina înfășurarea cablului invers pe fulie.
Primul demaror electric a fost instalat pe un
automobil Arnold, o variantă a Benz Velo, construit
în 1896 la East Peckham de inginerul electrician H. J.
Dowsing.[1] În Statele Unite ale Americii primul demaror electric
a fost patentat (Patent SUA 1150523) în 1911 de Charles F.
Kettering și Henry M. Leland de la Dayton Engineering
Laboratories Company (DELCO).
O problemă la demaroarele electrice a fost însăși
realizarea unui motor electric mic, care să fie suficient de
puternic pentru a porni motorul. La tensiunile disponibile mici
era nevoie de curenți mari, care supraîncălzeau demarorul
repede, însă timpul cât putea funcționa era suficient pentru a
porni motorul automobilului. Demaroarele electrice au fost
instalate începând din 1912 pe modelele Cadillac Model
Thirty și cele ale Lanchester Motor Company.[2] După pornirea
motorului, aceste demaroare deveneau generatoare, ca la
vehiculele moderne hibride.
Deși demaroarele electrice se vor impune, în 1912 ele
erau concurate de alte tipuri de demaroare, Ca cele pneumatice
ale firmelor Adams, S.C.A.T., Wolseley și Sunbeam.
Automobilele companiilor Star și Adler erau echipate cu
demaroare cu arc, armate cu manivela.
Ford Model T a păstrat pornirea cu manivela până în 1919.
Din 1920 majoritatea producătorilor își dotau autovehiculele cu
demaroare, ca să poată fi pornite și de cei cu forță fizică mai
redusă. Pornirea cu manivela a fost oferită ca soluție de rezervă
până în anii 1960, iar uneori mult mai mult (ex. Citroën
2CV până la ieșirea din fabricație, în 1990).
Înainte ca Chrysler să introducă în 1949 cheia de
contact, demarorul era comandat de un buton din podea sau
tabloul de bord. Uneori demarorul era comandat de o pedală
cuplată cu cea de ambreiaj, ca la tractoarele Ferguson
TE20 din 1940, pentru a împiedica pornirea cu cutia de viteze
cuplată.
 Demaroare acționate de forța umană

Manivelă
Una dintre cele mai comune metode de pornire a motoarelor automobilelor a fost pornirea de la
manivelă. Arborele acestor motoare era prevăzut cu gheare de prindere a manivelei, profilate
astfel ca după pornire declanșarea să fie automată. Manivela se acționa prin tragere, nu prin
împingere, pentru a se evita accidentele în caz de rateu

Coardă

Mânerul corzii de pornire la un ferăstrău cu lanț

Motoarele mici, dar de turație înaltă, cum ar fi cele de motocoase (en), ferăstraie cu
lanț (drujbe), bărci, se pornesc prin tragerea unei corzi (sfori) înfășurate pe o fulie. Uneori fulia
este dotată cu un arc ca cel de la ceasuri, fiind o variantă a demaroarelor cu arc.

Demaror cu arc

Un demaror cu arc utilizează pentru pornirea unui motor energia potențială stocată într-un
arc. Acesta este armat cu ajutorul unei manivele. Rotind manivela, pinionul demarorului
anclașează coroana dințată a volantului motorului și încoardă arcul. Scoțând piedica, demarorul
antrenează motorul. După pornirea acestuia demarorul se decuplează automat. Domeniul de
utilizare este pentru motoare nu prea mari, care trebuie să pornească în situații de urgență, când
nu se garantează existența curentului electric sau a altor surse de energie.[6]
Demaror prin inerție
Un demaror prin inerție conține un volant, altul decât volantul motorului, care este adus la turație
ridicată de un motor electric sau de un angrenaj acționat manual, înmagazinând energie.[5] După
atingerea turației necesare este cuplat la motorul care trebuie pornit, continuâdu-se antrenarea
sa. Combinația dintre energia înmagazinată în volant și cea de antrenare a demarorului permite
pornirea motoarelor mari, pe care demarorul n-ar putea să le pornească fără energia din volant.
După pornirea motorului, demarorul este decuplat. Soluția cu demaror prin inerție a fost folosită
pe larg în aviație la pornirea motoarelor în stea (en) mari.

Demaror electric

1. carcasă
2. pinion de angrenare cu roată liberă (sistem Bendix)
3. bobinajul rotorului
4. bobinele statorului, cu perii
5. perii
6. releu de cuplare

Desenul unui demaror electric

Pornirea cu demarorul electric este metoda obișnuită pentru pornirea motoarelor cu aprindere
prin scânteie (pe benzină) și a celor cu aprindere prin comprimare (Diesel, pe motorină) mici.
Demaroarele moderne sunt formate dintr-un motor electric cu magneți permanenți (en) sau
un motor electric de curent continuu cu excitație serie, echipate cu un releu care, la acționarea
cheii de contact, comandă cuplarea pinionului de antrenare cu inelul de pornire montat
pe volantul motorului care trebuie pornit și alimentează demarorul. Curentul necesar funcționării
demarorului este asigurat de acumulator. După pornire, motorul cu ardere internă antrenează el
pinionul de cuplare, care culisează sub acțiunea unui arc și comandă releul să întrerupă
alimentarea demarorului. Pinionul dispune și de un dispozitiv cu roată liberă, care permite rotirea
liberă a pinionului în caz că nu se decuplează normal.[5] Aceste demaroare sunt concepute pentru
o funcționare intermitentă, cu o durată sub 30 de secunde, deoarece, pentru a reduce
dimensiunile și prețul nu se iau măsuri pentru a evita supraîncălzirea lor. Pentru a funcționa
continuu, în cazul vehiculelor electrice hibride și parțial hibride este nevoie de altă construcție.

Demaror pneumatic

Demaror pneumatic secționat pentru un turbomotor General Electric J79. Se văd mica turbină (lângă
arborele galben) și mecanismul epiciclic (en) al reductorului (în dreapta apărătoarei perforate).

Turbomotoarele avioanelor mari și motoarele diesel de dimensiuni mai mari, cum ar fi celor ale
unor autocamioane, tancuri și vapoare sunt pornite pneumatic. Aerul comprimat necesar unui
demaraj pneumatic provine dintr-un rezervor alimentat de un compresor. Când presiunea din
rezervor este suficientă, aerul comprimat este introdus în cilindrii motoarelor cu piston, respectiv
în motorul turboreactor, punându-l în mișcare.
Pentru pornirea turbomotoarelor mari este nevoie de un debit de aer mare, la o presiune nu prea
ridicată. Acest aer este furnizat de o mică instalație de turbină cu gaze, numită grup de putere
auxiliar (en),[7] grup pornit, la rândul său, cu un demaror electric. Grupul poate fi un utilaj la
sol engleză air start cart sau, în cazul avioanelor mari, la bordul avionului. După atingerea unei
anumite turații turbomotorul poate fi alimentat cu combustibil, începând să dezvolte putere.
Antrenarea cu aer comprimat este oprită când puterea dezvoltată de turbomotor este suficientă
pentru o funcționare stabilă.[8]
Pornirea motoarelor diesel mari se face cu aer comprimat la presiunea de 10–30 bar. Motorul
pneumatic care acționează ca demaror dispune de un rotor echipat cu lamele radiale culisante
care formează camere de expansiune. Aerul comprimat introdus aici se poate destinde doar
rotind rotorul. Turația motorului pneumatic este mare, astfel că este nevoie de un reductor de
turație cu raport de reducere mare, uzual un reductor planetar. Cuplarea cu volantul motorului
care trebuie pornit se face printr-un mecanism de tip Bendix, similar cu cel al demaroarelor
electrice.
Pornirea motoarelor diesel foarte mari, cum sunt cele de pe nave, se face prin admisiunea aerului
comprimat direct în cilindri. Metoda nu este potrivită pentru motoare diesel mici deoarece prin
destindere aerul comprimat se răcește mult. În plus, este nevoie de o supapă suplimentară
specială, greu de amplasat în chiulasa motoarelor mici. Distribuția aerului se face cu un
mecanism distribuitor antrenat de arborele cu came. Metoda este eficace, motoarele pornesc „la
sfert”.
La aplicațiile care dispun oricum de un rezervor cu aer comprimat, de exemplu la camioanele
care au frâne pneumatice (en), demarorul pneumatic este avantajos, fiind simplu, asigurând un
cuplu mare și eliminând necesitatea acumulatorilor mari.
Demaror hidraulic

Demaror hidraulic

Unele motoare diesel mari sunt pornite cu demaroare hidraulice, care oferă o metodă de pornire
într-o gamă largă de temperaturi, fără a genera scântei. De obicei demaroarele hidraulice se
întâlnesc la motoarele grupurilor electrogene, ale bărcilor de salvare, ale pompelor grupurilor de
foraj și fracturare hidraulică. Demarorul face parte dintr-un sistem de pornire care cuprinde
robinete, pompe, filtre, un rezervor și un acumulator cu piston. Acest sistem poate fi armat
manual, aspect important în cazuri de urgență, când nu se dispune de energie electrică.
Demarorul este format dintr-un motor hidraulic cu pistoane axiale, care asigură turația necesară
anclașării cu inelul dințat de pe volant și cuplul necesar pornirii

Demaror cu motor cu ardere internă

Demaror cu motor cu ardere internă. 1 – carter, 2 – cilindru, 3 – volant cu fulie de pornire

Tractoarele echipate cu motoare diesel mari, cum ar fi T-150 (tractor) (ru) sau DT-54 (ru), erau
pornite cu un mic motor în doi timpi pe benzină. Puterea necesară era de circa 10 % din puterea
motorului diesel. Micul motor pe benzină era echipat cu magnetou și era pornit manual cu coarda,
ceea ce evita problemele care apăreau la temperaturi scăzute la acumulatori, mai ales în locuri
izolate, unde aceștia nu puteau fi încălziți și încărcați. Motorul preîncălzea aerul aspirat de
motorul diesel facilitând pornirea acestuia.

Demaraj prin injecție de combustibil[modificare | modificare sursă]

La motoarele pe benzină cu 12 cilindri sau mai mulți întotdeauna unul din pistoane se află într-o
poziție potrivită, aproape de punctul mort interior la cursa de destindere. Injectând combustibil în
cilindrul respectiv și aprinzându-l, motorul pornește. Cu controlul poziției de oprire a motorului
procedeul se poate aplica și motoarelor cu mai puțini cilindri. Este una din metodele de pornire
ale unui motor la un automobil echipat cu sistem start-stop.