CUPRINS LA ISTORIA RELIGIILOR

Istoria Religiilor ca disciplină Teologică…………………………………………

Originea religiei, religia la populaţiile cele mai primitive………………………..

Religiile populaţiilor tribale din Africa, America, Asia, Australia şi Oceania…...

Religiile antice din orientul apropiat

(Egipt, Mesopotamia, Siria, Fenicia, Palestina)………………………………......

PRELEGEREA I

Introducere

Istoria Religiilor ca disciplină teologică

Definiții
După germanul Tillich: “Religia este ceea ce ne interesează în mod final”.
După americanul Yiner: “Religia este un sistem de credinţe prin care oamenii se
luptă cu problemele finale ale vieţii”.
Francezul Durkheim, unul din cei mai importanţi sociologi timpurii scria: “O religie
este un sistem unificat de credinţe şi practici cu privire la lucrările sacre, adică acele lucruri
puse deoparte şi interzise, credinţe şi fapte care unesc într-o singură comunitate morală,
numită Biserică, pe toţi aceia care aderă la ele”.
Religia are rolul determinat in dezvoltarea unei civilizaţii. După Spengler, Tonybiee
şi alţii, civilizaţia este un organism social care se naşte, creşte, se maturizează, îmbătrâneşte
şi moare.
Sociologul Max Weber (1864-1920) arată că, de prin sec. VIII î. Hr., tradiţia
religioasă apuseană (din care, după el, face parte şi Israelul) a inclus un “element profetic” de
critică socială. De aceea mişcările reformatoare moderne îşi au obârşia în Occident, mai
curând decât în Orient, unde nu există o asemenea tradiţie religioasă. În lucrarea sa clasică
“Etica protestantă şi spiritul capitalismului”, Weber a dezvoltat teoria că morala lui Calvin şi
Luther, în contrast cu învăţăturile religioase anterioare este larg răspunzătoare de creşterea
spiritului capitalismului în Occident. Ei arătau că este o datorie să alegi cea mai profitabilă
ocupaţie disponibilă, considerând bogăţia ca un har. R.H. Towney în lucrarea “Religia şi
naşterea capitalismului”, scria că industrializarea a avut loc în Europa în condiţiile libertăţii
protestanţilor se a da bani cu împrumut şi de a se deda comerţului. Biserica Catolică
interzisese acordarea de împrumuturi băneşti cu dobânzi mari, ca fiind păcatul cămătăriei,
înăbuşind prin aceasta comerţul, în vreme ce, la protestanţi, ca de pildă la calvinişti, succesul
în afaceri era considerat ca un semn al harului lui Dumnezeu.
Fiecare civilizaţie are sistemul ei de valori care explică tot ce a creat ea. Aceste valori
sunt de fapt sunt de fapt un sistem de credinţe privind rostul omului prin lume. Aici nu este
vorba de un sistem de idei, adică de o explicaţie filosofică, ci de o înţelegere a realităţii
1
integrată adânc în conştiinţa omului. Aceste credinţe justifică mai mult sau mai puţin
existenţa omului, fiind pentru el lucruri sfinte.

Mircea Eliade scria: Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de
descoperirea sacrului” (adică a sensului sfânt). Opusul sacrului este profanul care este nereal
şi nesemnificativ.
Căutarea şi găsirea de semnificaţiei sfinte este caracteristică de neînlocuit a omului: “
a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios”. Religia face parte, deci, din structura
omului, reprezintă valorile supreme valorile supreme pentru care trăieşte el: “ a fi, sau mai
degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios”. Am putea parafraza spunând că, a pierde
calitatea de om sau a deveni neom, înseamnă a pierde religia. Omul religios “homo
religiosus” cunoaşte prin înseşi structura lui că Dumnezeu există.
Singurul argument al existenţei lui Dumnezeu se găseşte în însuşi numele lui
Dumnezeu: “Eu sunt” sau “Eu sunt Cel ce sunt”. A căuta alte argumente înseamnă a începe
desacralizarea sau de sfinţirea. Ea este aceea ce au făcut în cultura occidentală teologia şi
filosofia. (vezi Rom.1:19-22; Fapte.17:26-29)
Homo areligiosus dă valoare de sacru elementelor profane (ştiinţa, arta, familia,
munca, sportul, divertismentul, alcoolul, drogurile, sexualitatea etc.). El este, de fapt,
conştient că nu primeşte astfel răspuns la problemele finale ale vieţii, că se închină de fapt, la
nişte idoli, chiar dacă ar fi vorba de nişte filosofii înalte, umanismul, comunismul etc. Simte
că este lipsit de o experienţă religioasă autentică, singura care poate da răspuns problemei
morţii. Dar el refuză sensurile sacre vechi şi este conştient că viaţa sa ajunge fără sens. El va
trebui fie să se întoarcă la o religie clasică, fie să piară.
Andre Marlaux, un mare scriitor ateu, a spus: Secolul XXI fie va fi religios, fie nu va fi
de loc”, adică umanitatea va pieri. Filosofia modernă a existenţialismului, prefigurată de
cartea “Eclesiastul” din Vechiul Testament, are să fie o direcţie creştină (ex. Heidegger), fie o
direcţie ateistă (Sartre, Camus), care afirmă că sinuciderea este singura soluţie logică.
Astfel, cum spunea Mircea Eliade “homo areligiosus” modern a ajuns identificarea
sacrului cu profanul, camuflarea perfectă a sacrului în ultima etapă a desacralizării, singura
creaţie religioasă a civilizaţiei de astăzi a Occidentului. Adrian Năstase a scris chiar o carte
onorabilă: “Drepturile omului – religia secolului XXI”
“Homo areligiosus” contemporan este, deci, un om pervertit şi chiar “homo
religiosus”, în măsura în care mai există azi, sufere procesul de desacralizare, în momentul în
care şi-a atrofiat simţul sacrului. În termeni creştini se poate vorbi de slăbirea credinţei
din cauza civilizaţiei tehnologice. Fapt este că “homo areligiosus” a înlocuit o religie cu o
antireligie, bazată tot pe o credinţă dar de sens contrar, ajungând însă “Pe culmile
desperării”, conform titlului uneia din cărţile vestite ale existenţialismului român ateu Emil
Cioran, celebru ca filosof francez.

Mircea Eliade este cel mai important istoric al religiilor pe plan mondial. Cartea sa
“Tratat de istorie a religiilor” este de fapt o morfologie a religiei iar nu o istorie.
Compendiul său de istorie a religiilor, în trei volume, se numeşte ”Istoria credinţelor şi
ideilor religioase”. Scrierile lui Eliade au reînviat credinţa în Dumnezeu a mii de intelectuali
din Occident, deşi Eliade nu a scris dintr-un punct de vedere teist. Scrierile sale sunt
necreştine, deşi la un moment dat, afirmă că , “din punct de vedere al istoriei religiilor,
întruparea (lui Dumnezeu în Hristos) reprezintă ultima şi cea mai desăvârşită hierofanie”.

2
 Eliade a arătat că fiecare om are propria lui credinţă religioasă, de care - de
multe ori - nici nu este conştient. De obicei, este vorba de adorarea propriului “eu”. Religia
copiilor este jocul, religia tinerilor este dragostea firească, religia bătrânilor este înţelepciunea
pământească. Sau - după cugetarea lui Geothe - “Dragostea şi înţelepciunea copilului este
jocul; jocul şi înţelepciunea tânărului este dragostea; dragostea şi jocul bătrânului este
înţelepciunea”.
Religia este concepţia cea mai generală despre lume şi viaţă, bazată nu numai pe
revelaţie, ci şi pe credinţă şi pe aplicarea ei totală în practică. Din acest punct de vedere şi
o concepţie care nu este bazată pe revelaţie poate deveni religioasă.
Filosofia este socotită cea mai generală concepţie despre lume bazată exclusiv pe
raţionament dar poate deveni un sistem filosofico-religios, pe baza credinţei. Ideologiile
social-politice, cum a fost, de pildă, fascismul, pot deveni false religii, pe baza credinţei oarbe
în ele şi a încercării de a le pune în practică, indiferent de urmări.
Lipsa evenimentului supranatural într-o falsă religie lasă însă un gol în sufletul
credinciosului. Setea de supranatural duce la apariţia unor credinţe religioase bizare, cum ar fi
religia “farfuriilor zburătoare”. Aceasta este şi cauza credinţei în superstiţii a omului de azi.
Setea de supranatural se explică prin nevoia omului de a reface legătura cu
divinitatea. Fiecare om are înăuntru său un gol de forma lui Dumnezeu. În latină “religare”
înseamnă “a fi legat de”. Astfel “religie “- înseamnă reluarea legăturii cu divinitatea.
Împletirea dintre istorie şi religii are loc, după Sherman Barnes, sub teroarea timpului.
În esenţă, “istorie” înseamnă “desfăşurare în timp”, după cum geografia este desfăşurarea în
spaţiu. Religiile antice ale Orientului Apropiat ofereau căi magice şi mitice de scăpare din
timp, pe baza credinţei în zeii naturii, a căror existenţă s-ar fi desfăşurat într-un timp fără
istorie. Greco-romanii antici vedeau istoria ca recepţie, cu o puternică notă de tragedie
manifestată în lipsa de perspectivă istorică (vedeau instabilitatea şi zădărnicia creaţiei
omeneşti.).

Vechii evrei sunt cei care au produs prima povestire istorică vastă şi precisă.
“Concepţia modernă asupra istoriei îşi are rădăcinile în istoria biblică a lui Yahweh
(Dumnezeu) şi a lumii pe care a creat-o, ca scenă pentru desfăşurarea unui plan divin. Biblia
dă istoriei o semnificaţie religioasă, fiindcă în istorie a intrat Dumnezeu în legământ cu Israel.
Întâmplări ca Exodul, robia asiriană, robia Babilonică au fost prezentate ca evenimente unice
într-un plan divin. În timp şi în istorie, Dumnezeu desăvârşeşte planul Său de mântuire a
omenirii în confruntări dramatice. Biblia decupează istoria în două ere, având ca punct de
despărţire venirea lui Mesia.

Obiectul cursului de istorie a religiilor

Religiile lumii în perspectivă creştină

Pentru Mircea Eliade, istoria religiilor este o istorie a căutării de Dumnezeu a omului.
Din punctul său de vedere, toate religiile au momente creatoare şi crize. Din punct de vedere
a istoricului creştin, istoria religiilor oferă cheia pentru înţelegerea formării, înfloririi şi pieirii
civilizaţiilor necreştine, chiar şi civilizaţiile bazate pe creştinism şi-au încetat existenţa, deşi
acest lucru nu a afectat fundamental Biserica reală.

3
 Pentru istoricul creştin nu există decât două religii adevărate: iudaismul vechi-
testamental, care şi-a pierdut valabilitatea odată cu jertfa de pe cruce a Domnului Isus
Hristos - şi creştinismul. Pentru înţelegerea istoriei acestor două religii este foarte
importantă cunoaşterea lor cu alte religii. De asemenea, cunoaşterea sistemului general al
religiilor şi a naturii fiecărei religii ne ajută să evităm influenţele rele ale religiilor necreştine
şi să mărturisim credinţa noastră mai eficient.
Există multe cărţi creştine al căror scop să combată religiile false, iar la şcolile biblice
se predau adesea cursuri împotriva religiilor false. Combaterea religiilor necreştine este
corectă din punct de vedere teologic, dar cursul de istorie a religiilor nu este în mod direct
nici apologetic, nici polemic. Fără a renunţa la poziţia teologică justă a creştinismului, acest
curs să fie cât mai nepărtinitor cu putinţă iar superioritatea absolută a creştinismului în raport
cu celelalte religii să reiasă de la sine. Istoria religiilor şi istoria creştinismului s-au scris până
nu de mult în spirit polemic şi combativ, dar aceasta ne împiedică să-i iubim şi eventual să-i
câştigăm pe cei de altă credinţă. Polemica ridică noi bariere, pe lângă cele deja existente între
culte. Este demn de urmat exemplul fruntaşului evanghelic Richard Wurbrand şi al ucenicilor
săi care au părtăşie cu romano-catolici şi cu ortodocşi, găsind poziţiile fundamentale comune.
Pot oare şi religiile necreştine să conducă la Dumnezeu şi la mântuire? Nu putem
răspunde afirmativ; dar în multe religii necreştine se întâlnesc şi scântei sau frânturi de
revelaţie autentică, insuficiente pentru mântuire, însă care reprezintă portiţe, ferestre, căi de
contact pozitiv cu religia autentică pe care cei pierduţi o pot înţelege şi primi mai uşor dacă le
folosesc corect aceste puncte de contact.
De exemplu, strămoşii noştri, geto-daci, au avut condiţii mai favorabile decât
popoarele politeiste pentru a primi creştinismul datorită unor coincidenţe ale religiei lor cu
iudaismul şi creştinismul. Iosefus Flavius făcea, de exemplu, o paralelă tulburătoare între
secta evreiască a eseilor şi preoţii dacilor.

Creştini pot şi ei înţelege unele amănunte ciudate ale credinţei lor, folosind scântei de
revelaţie din alte religii, de exemplu în limba sumeriană, cuvântul care înseamnă «coastă»
înseamnă şi «viaţa». O povestire sumeriană se referă la o zeiţă care a fost creată din coasta
(viaţa) unui zeu. Această ne duce cu gândul la Eva, al cărei nume înseamnă «viaţă» şi pe
care Dumnezeu a făcut-o din coasta lui Adam şi care ar putea să fi fost făcută şi din viaţa lui
Adam. Să nu uităm că strămoşii evreilor au trecut prin Sumer, numit în Biblie Şinear sau mai
des cu numele ulterior Chaldeea. Evident, coasta lui Adam va rămâne în Biblie şi în teologie
cu toate implicaţiile ei vechi dar înţelesul de «viaţă» este atât de frumos! Îl putem reţine
măcar ca o figură de stil. Scopul cursului de istorie a religiilor este şi acela de a lărgi
studentului orizontul cunoaşterii interculturale, deoarece ignoranţa nu trebuie să caracterizeze
pe nici unul din copiii lui Dumnezeu (mai ales când este vorba de fenomenul religios).

Studierea asemănărilor şi diferenţelor dintre religii (istoria comparată a religiilor)

prezintă o mare importanţă pentru competiţia dintre religii, permisă de libera circulaţie a
ideilor. Musulmanii sunt, de exemplu, apăsaţi de povara păcatelor. În religia lor, păcatele
nu pot fi anulate, ci doar contrabalansate prin fapte bune. Dar păcatele se înmulţesc mai
repede decât faptele bune. Cât de minunat este harul acordat creştinilor! Ben Akiba, unul din
întemeietorii iudaismului târziu, acorda aşa de puţină valoare vieţii veşnice, încât aprecia mai
mul două ore de fapte bune în viaţa pământească, decât toată viaţa veşnică. Fără a dispreţui
faptele bune, este limpede că afirmaţia lui Akiba dovedeşte o necunoaştere totală a lui
Dumnezeu.

4
 Uneori creştinii s-au întrecut însă de râvna arzătoare pentru Dumnezeu a
credincioşilor musulmani. Istoria religiilor nu este deci, pentru creştini, numai un prilej de
automulţumire, ci şi o provocare de a creşte spiritual, este şi o ocazie de a aprecia pe toţi cei
care-L caută pe Dumnezeu, cu mai multă sau mai puţină pricepere.

PRELEGEREA a 2-a
ORIGINEA RELIGIEI
RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE
-Plan de expunere-

TEORIA RELIGIEI
1. EXPERIENŢA UMANĂ ŞI RELIGIA
Teoria despre religia izvorâtă din ignoranţă
ca să explice natura
cunoaşterea reală va anihila religia
Cunoaşterea reală primitivă
omul primitiv şi realitatea din jurul său
Romani 1:19 :ce se poate cunoaşte, le este descoperit
adaptarea la ordinea nevăzută
erorile primitive şi cele moderne
De la observaţie şi experienţă la înţelegere
(Romani 1:20)
Consecinţa înţelegerii: credinţa (Evrei 11:6)
2. CARACTERUL EXPERIENŢEI RELIGIOASE
a)Originea religiei: cunoaşterea prin revelaţie
originea revelaţiei: Dumnezeu
anihilarea cunoaşterii religioase prin refuz (Rom.2:21-22)
b) Trăsături ale experienţei religioase
depinde de natura religiei
este un răspuns al realităţii ultime
primeşte învăţături şi rânduieli
are de-a face cu omul ca întreg
c) Miracolul comunicării cu Dumnezeu
Intensitatea experienţei religioase
Eficienţa şi realizarea în viaţă- criteriu al caracterului divin
5
 3. MODUL DE EXPRIMARE SAU ASPECTELE RELIGIEI
Ritualul
închinare, rugăciune, ofrande
aspectul exterior şi cel interior
sensul ritualului (prin particularităţile credinţei)
= tehnici de meditaţie înalte la religiile fără Dumnezeu
= povestiri mitice explicative
Mitologia
Teologia
Codul etic
Dimensiunea socială

ORIGINEA RELIGIEI

RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE

1.Experienţa umană şi religia

Curentul scientist din sec. XIX a răspândit teoria că religia ar fi izvorât din ignoranţa
oamenilor, servindu-le ca să explice natura, pe care altfel nu o înţelegeau. Exista părerea că
dezvoltarea şi răspândirea cunoaşterii reale va duce la dispariţia religiei.
De fapt, omul primitiv nu a fost lipsit de cunoaşterea reală, fiindcă «ce se poate
cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu»
(Romani 1:19). Omul primitiv ştie mai bine decât omul modern că există (după formula lui
William James) «o ordine nevăzută şi că supremul bine constă în adaptarea armonioasă la
aceasta». Chiar dacă adaptarea a fost eronată, erorile omului modern în această privinţă sunt
şi mai mari.
Observaţia şi experienţa au drept consecinţă înţelegerea: «În adevăr, însuşirile
nevăzute ale Lui, puterea lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii,
când te uiţi cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El».(Romani 1:20). Consecinţa a
fost credinţa: «Cine se apropie de trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L
caută».(Evrei 11:6).

2. Caracterul experienţei religioase

Fiindcă religia îşi are originea în cunoaşterea pe care Dumnezeu i-a dat-o omului iar
lucrurile lui Dumnezeu nu se pot cunoaşte fără revelaţie, înseamnă că religia îşi are în cele
din urmă originea în revelaţie, aşa cum scrie istoricul şi teologul C. Dupu. Dumnezeu se
descoperă omului pe care l–a înzestrat cu cunoaştere despre El. Astfel omul ajunge la
cunoaşterea religioasă. În afara cazului că : “măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L–au
proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I–au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte şi inima lor
fără pricepere s–a întunecat”. (Rom.1:21–22)
Intensitatea experienţei religioase este cunoscută sub numele de zel sau râvnă şi se
poate manifesta în orice religie.
Gradul de eficienţă şi de realizare practică a religiei în viaţa indivizilor arată cât de
divină este religia respectivă.

3. Aspectele sau modul de exprimare al religiei

Religia este exprimată prin ritual: închinare, rugăciune, ofrande. De multe ori,
aspectul exterior al ritualului domină pe cel interior. Sensul ritualului nu poate fi înţeles fără
6
referinţă la particularităţile credinţei în care ritualul este împlinit. Practicarea tehnicilor de
meditaţie s–ar putea, de pildă, să aparţină unei religii fără Dumnezeu, chiar dacă aspectul
exterior este dominat de cel interior. De multe ori, ceremonialul este explicat prin povestiri cu
caracter mitic.
Mitologia reprezintă revelaţia unei religii necreştine. Oricât ar părea mitul de
contradictoriu sau exagerat, el poate fi o apropiere de realitatea ultimă pentru credincioşii cu
gândire mitică. Cuvântul mit, înseamnă la origine, povestire. Vorbind despre mitologie, ne
referim la povestirile cu conţinut religios care ilustrează o religie. Prezentarea unei povestiri
nu o face nici falsă, nici adevărată.

4. Problema religiilor preisorice şi a originii lor

Savanţii scientişti din sec. XIX au emis teorii despre originea religiei, în legătură cu
practicile religioase şi magice ale oamenilor primitivi.
Se numeşte preistorie perioada dinainte de apariţia izvoarelor istorice scrise. După
istoricii profani, ea se întinde în epoca pietrei şi aramei iar la unele populaţii ajunge până în
epoca fierului. Istoricii creştini se îndoiesc că istoria ar fi durat, cum afirmă istoricii profani,
zeci de mii sau sute de mii de ani. Şi istoricii profani şi cei creştini admit începutul civilizaţiei
antedeluviene (fără izvoare scrise) pe la anul 10000 î.Hr., când apar cetăţile preistorice de la
Ierihon (Palestina), Uraghit (Siria), din Asia Mică, Iran şi Clisura Dunării (Vlahoclisura, la
Lepenski Vir).
În1891, fostul misionar R.H. Codrington a arătat în cartea “Melanesienii”, despre o
populaţie din Oceania, că baza credinţei religioase este noţiunea de “Mana”. Mana este
definită ca o putere supranaturală care aparţine zonei invizibilului. Ea era experimentată
emoţional, mai degrabă decât raţional. Codrington a teoretizat că toate popoarele primitive au
început religia lor cu conştiinţa unei asemenea forţe. Cercetătorii care au studiat alte religii
ale populaţiilor primitive au descoperit un fenomen similar, deşi i se dădea alt nume.
La începutul sec. XX, antropologul şi lingvistul austriac Wilhelm Schmidt, care a
studiat limbile din Noua Guinee şi Oceania a ajuns la aceleaşi concluzii în cartea sa “Der
Urpsrungde Gotesidee” (Originea ideii de Dumnezeu) cu cercetătorul anterior Andrew Lang
despre existenţa unui monoteism primitiv. Misionarii benedictini arătaseră atenţia asupra
acestei situaţii în Australia de Vest. Lang a ajuns la concluzia că şi la alte populaţii dintre cele
mai primitive există credinţa în existenţa unei fiinţe supreme, creator al lumii şi legislator al
ordinii morale.
Din propriile sale cercetări, Schmidt a ajuns în dezacord cu teoriile lui Tyler şi ale
altora că religia a început cu animismul. El a observat că toate culturile de vânători,
culegători de fructe şi rădăcini pe care le studiase (şi care erau cele mai vechi forme de
societate care puteau fi observate) păstrau o credinţă comună într–un Mare Zeu îndepărtat.
Deşi forma predominantă de religie pentru aceşti primitivi era animismul sau politeismul,
exista totdeauna credinţa că originar fusese un singur mare zeu deasupra tuturor. Acest zeu
putea fi considerat creatorul lumii sau ruda multor zeităţi mai mici. De obicei, Marele Zeu
este înţeles ca având drept însuşire eternitatea, atotştiinţa, facerea de bine, moralitatea şi
atotputernicia. Adesea, Marele Zeu este considerat puterea care a dat societăţii legile morale.
După ce, la început, întemeiase lumea, acest Mare Zeu plecase şi acum avea puţină legătură
cu lumea. Unele mitologii mergeau mai departe, zicând că într–o zi Marele Zeu se va întoarce
şi va judeca lumea după criteriul moralităţii lui. De obicei zeităţile locale primeau cea mai
mare parte a atenţiei şi a închinării iar Marele Zeu depărtat avea un loc mai mic în mitologie.
Schmidt a dedus de aici că societăţile primitive erau originar monoteiste, însă deoarece cultul
unui singur zeu punea probleme prea mari pentru mintea omului primitiv, aceste societăţi au
corupt religia spre politeism. Mai târziu, societăţile mai avansate au regăsit religia
monoteistă. Bineînţeles, adepţii celorlalte teorii au fost puşi în încurcătură de teoria lui
Schmidt, dar singurul lor contraargument a fost că Schmidt ar fi alcătuit o teorie apologetică
în favoarea creştinismului.

7
 De fapt, teoria lui Schmidt este numai un aspect al teoriei henoteiste. Numele
Henoteim vine de la Henos, care pe greceşte henos = unu (ca şi Monos) şi defineşte un
monoteism începător, care tinde spre Panteism (credinţa în spiritul naturii) sau politeism.

5. Religii primitive
Populaţiile primitive se găsesc aproape peste tot în lume şi se caracterizează printr–un
stadiu de civilizaţie foarte puţin avansat. Ele nu cunosc agricultura, creşterea animalelor şi
meşteşugurile, ci trăiesc din culegerea fructelor şi rădăcinilor ei, din vânătoare.
Antropologii nu sunt de acord asupra originilor omenirii. După Biblie, suntem toţi
urmaşii lui Adam şi chiar ai lui Noe, aşadar omenirea s–ar fi lansat în valuri succesive ca să
ocupe globul pământesc, plecând de la platourile înalte ale Asiei apusene. Unii presupun că
populaţiile care s–au detaşat primele din nucleul principal ar fi rămas la un stadiu de
dezvoltare mai elementar şi ca urmare, ar fi fost împinse în regiunile cele mai retrase şi mai
neprimitoare ale planetei.
În stadiul actual al ştiinţei, nu putem să afirmăm categoric că aceste populaţii sunt
mai primitive decât altele, nici că religia lor ar fi mai asemănătoare cu cea a primilor noştri
strămoşi. Dar nu se poate nega faptul că populaţiile acestea, atât de depărtate unele de altele,
au obiceiuri religioase asemănătoare şi care le deosebesc de vecinii lor imediaţi, care sunt
totuşi mai avansaţi prin organizarea şi tehnica lor.

Întâi să trecem în revistă rapid aceste populaţii:

În Africa, pigmeii sau ; negritos de talie mică, împinşi în adâncul pădurii virgine,
precum şi boşimanii sau hotentoţii, instalaţi pe platourile neroditoare ale Africii de sud.
În Asia, andamanii, alungaţi din India şi refugiaţi în insulele Andamane din Oceanul
Indian; pigmeii semang, în extremitatea de sud–est al Asiei, în peninsula Malacca; negritos,
populaţie primitivă din insulele Filipine; ainos, împinşi de japonezi în nordul arhipelagului
nipon; samoiezii, în partea arctică a Siberiei.
În Australia, băştinaşii australieni, mai ales cei din sud–est.
În America, eschimoşii, în extremul nord; anumite triburi amerindiene mai
dezmoştenite decât altele:
algokini, în munţii de est;
californienii, pe platourile pustii din vest;
amazonienii, în infernul verde al pădurii virgine;
fuegienii, în exremitatea sudică – Ţara de Foc.
Se poate constata că populaţiile acestea locuiesc la extremităţile planetei. În amănunt,
există deosebiri nenumărate între ele, dar în ansamblu, se constată o convergenţă remarcabilă.

a) Dumnezeu unic
Esenţialul concepţiilor lor religioase este noţiunea de Dumnezeu unic, creator al
universului. El face ce vrea. El are cunoştinţă perfectă despre ceea ce se petrece. Câteodată se
presupune în mod naiv că soarele şi luna sunt cei doi ochi ai Săi, care îi permit să vadă totul
sau, că păsările îi aduc informaţiile de care are nevoie. Noţiunea de trinitate nu este prea
puternică dar nu lipseşte. Marele Dumnezeu general, el este considerat drept şi bun. El
pedepseşte pe cei răi şi răsplăteşte pe cei care fac binele.
Avem, deci, de–a face cu un fel de monoteism, cu câteva rezerve, totuşi. Monoteismul
este ştirbit câteodată de mituri familiale. Marele Dumnezeu poate avea un fiu sau un frate. Se
înţelege cum a putut să se dezvolte această noţiune. Un trib adora pe Marele Dumnezeu sub
un nume specific. Tribul vecin se închina unui Mare Dumnezeu foarte asemănător dar sub un
alt nume. Nu era deci acelaşi Dumnezeu dar cei doi se asemănau foarte mult. În altă parte,
monoteismul este ştirbit de ideea că Marele Dumnezeu are un rival, în persoana unui geniu al
răului sau chiar a primului om care, după ce a fost creat, s–ar fi răzvrătit contra creatorului
său.

8
 Exceptând australienii, Marele Dumnezeu nu este niciodată reprezentat printr–o
imagine. Este cu atât mai remarcabil, cu cât vecinii acestor populaţii sunt adesea închinători
la idoli.
Numele şi titlurile date Marelui Dumnezeu sunt semnificative: Cel care face,
Persoana, Stăpânul tuturor, Marele Spirit ( Marele Manitu, al unor triburi amerindiene), Cel
ce este Puterea, Sprijinul, Domnul cerului, Tatăl.
b) Cultul
Cultul comportă rugăciunea adresată Marelui Dumnezeu. Jertfa poate fi de genul
ofrandei primelor roade. Astfel, înainte de a culege nuci de cocos pentru ei, pigmeii –
negrillos oferă două divinităţii. Când boşimanii descoperă un izvor, ei încep să răspândească
puţină apă pe pământ, ca libaţiune, înainte de a bea ei înşişi.
Anumite jertfe au o valoare de ispăşire. În caz de furtună, andamanii cred că
Dumnezeu s–a mâniat şi ard frunze pentru a–l calma. Pigmeii semang îşi fac tăieturi la
genunchi, până când ţâşneşte sângele.
Morala
În general, aceste populaţii au o morală înaltă. Misionarii din Amazonia adevereau că,
în triburile unde lucrau ei, omorul, adulterul, hoţia erau complet necunoscute. Greşala cea
mai condamnabilă de care aceşti oameni se făceau vinovaţi era de–a împrumuta un obiect
fără a cere permisiunea prealabilă dar având grijă, totuşi, să–l dea înapoi după ce îl foloseau,
chiar dacă nu toate aceste populaţii au acelaşi nivel al virtuţii, în ansamblu, au o purtare
relativ pură, de o purtare mult mai mare decât vecinii lor.
Lumea de apoi
Noţiunea de viaţa – de – apoi este generală. Unii plasează lumea de apoi într–o insulă
a fericiţilor sau pe un munte la care se ajunge cu o scară sau în cer unde s–ar ajunge urmând
razele soarelui la asfinţit sau urcându–se pe curcubeu. Pentru ainos, viaţa viitoare va fi sub
pământ. Unii cred că ocupaţiile pământeşti se prelungesc în lumea-de-apoi, iar morţii sunt
înmormântaţi cu armele lor, pentru ca ei să poată practica vânătoare.
În general, se crede într-o viaţă-de-apoi fericită. Unii băştinaşi din Austrailia cred în
pedepsirea celor răi prin foc, unii amerindieni din California cred că răposaţii vor urma Calea
Lactee şi că în locul unde aceasta se desparte în două, unii vor merge la fericire, iar alţii vor
merge la osândă.
După cum se vede, religia primitivă este desigur, lipsită de rafinament, dar este relativ
scutită de deviaţii dezastruoase. Populaţiile mai bine organizate şi mai bine utilate care
înconjoară aceşti oameni simpli, au dezvoltat forme mult mai elaborate de religie însă, de
asemenea, mult mai contestabile.
În concluzie monoteismul primitiv se numeşte henoteism. În care zeul suprem este
conceput ca spirit, religia ar putea să se îndrepte spre panteism, prin animism adică spre
credinţa că natura are un suflet universal care se manifestă prin sufletele fiinţelor şi lucrurilor
pe baza principiului :“Tot ce este, trăieşte”. Mana, spiritul impersonal al malanesienilor este
un suflet al naturii, în germene.
Dacă divinitatea henoteistă este concepută după chipul şi asemănarea omului,
multiplicarea acestei divinităţi duce la politeism. Se poate ca divinitatea respectivă să rămână
unică şi personală, ducând la un monoteism perfect, cum este religia negrilor swahili din
Kenya (Africa de est), care trec uşor la creştinismul evanghelic şi chiar la penticostalism

9
 RELIGIILE POPULAŢIILOR TRIBALE DIN AFRICA AMERICA, ASIA,
AUSTRALIA ŞI OCEANIA
plan de expunere

A. AFRICA

I. POPULAŢIILE ANIMISTE AFRICANE

1. REPARTIZAREA GEOGRAFICĂ
–sute de milioane
–la sud de Sahara
–triburile Bantu
2. SITUAŢIA RELIGIOASĂ
a)regres sub influenţa
–musulmană
–creştină
–seculară
b)populaţia animistă cea mai numeroasă
–deosebiri importante
–trăsături comune

II. MARELE ZEU ŞI DUHURILE

1.CREDINŢE POZITIVE DESPRE ZEUL SUPREM
a) Denumiri ale Marelui Zeu Creator
b) Concepţie măreaţă despre el:
-nealterat
-atotputernicie
-atotştiinţă
-judecată
-dreptate
-bunăvoinţă
texte din
–Africa de vest (MAWU)
–Africa de sus (NYAMBE)
–Africa de est (DENDIT)
2.DISPARIŢIA CULTULUI MARELUI ZEU, EXPLICAŢII
a) jignit de oameni şi inaccesibil
b) prea măreţ, doar o mare forţă spirituală îl poate aborda
c) inofensiv–inutil să fie adorat
d) abordabil prin decedaţi
3.DUHURILE
a) locuiesc în obiectele naturale
b) uneori invocate pentru:
–captarea puterii lor
–îndepărtarea influenţei lor

10
 c) uneori formă corporală

III. MOARTEA ŞI LUMEA DE DINCOLO

1.CULTUL MORŢILOR
2.DUALITATEA SUFLET–TRUP
a) viaţa din vis
b) poveste malgaşă
2. PRELUGIREA VIEŢII PREZENTE
–copiii
–sclavii
–şefii
4.LUMEA DE DINCOLO
a) cultul craniului
b) mormintele deschise
c) întruparea în
–animale
–oameni BILO
TORMBA

IV. CEREMONIILE FUNEBRE

1. FĂRĂ ONORURI
–copiii
–sclavii
–criminalii
2. FUNERALII CU CEREMONII
a) practici magice
–exorcisme
–ghicit
b) poziţii în mormânt
-culcat
–şezând
–ghemuit (ideea de înviere)
3. SLUJBE COMEMORATIVE
4. CANIBALISMUL ŞI ÎNGHIŢIREA SUFLETULUI
V. ALTE PRACTICI MAGICO-RELIGIOASE
1.INIŢIEREA
a) la pubertate
b) probe dureroase
c) caracter secret
d) limba iniţiaţilor
e) societăţi secrete
2.INTERDICŢII RELIGIOASE (TABU)
3.FETIŞISMUL
a) confecţionarea obiectului magic

11
 c) proprietatea
-personală
-colectivă
c) eficienţa specifică
d) comportarea faţă de fetiş
-pedepsit
-abandonat
-conservat ca obiect etnografic
4.VRĂJITORII
a) vrăjitorul (ghicitorul) oficial al tribului
b) vrăjitorul (descântătorul) particular

VI. CULTUL
1.SACRIFICIILE
2.DANSUL RELIGIOS

VII. RELIGIA VODU

1.ORIGINEA ŞI RĂSPÂNDIREA
a) Benin
b) ANTILE (Haiti)
2.DIVINITĂŢI ADORATE
a) Marele Stăpân
b) LAOAS
3.LOCAŞURI DE CULT
a) Nunfor
b) Locaşuri cu altar
4.OFICIANŢII (DESERVANŢII DE CULT)
5.CULTUL
a) Ritualuri de iniţiere
b) Slujbe nocturne
-cântări
-dansuri
-sacrificii
c) Calul mortului
d) Practici oculte
6.MORALĂ PERMISIVĂ

B. AMERICA
I. ORIGINEA BĂŞTINAŞILOR
II. RELIGII ANIMISTE LA AMERINDIENII DIN CANADA ŞI S.U.A.
1.FIINŢA SUPREMĂ
2.MAMA-PĂMÂNT
3.MULTE NIVELE DE ZEI ŞI DUHURI
4.PREDOMINAREA ANIMISMULUI

12
 a) Natura populată de duhuri
b) Stabilirea de bune relaţii cu ele
5.RESPECTAREA RELIGIOASĂ A NATURII
a) Practici panteiste-animiste
b) Henoteism şi politeism
6.TOTEMISMUL
a) ginte exogame
b) sacrificii umane
c) consumul de narcotice
-tutun
-peyote
7.INTERDICŢII RELIGIOASE (TABU)
8.CEREMONII ŞI RITUALURI
a) Dansuri (contact cu Marele Spirit)
b) Sărbătoarea Mamei -Pământ (amerindienii Pubeblo)
9.VIZIUNI SAU VEDENII
a) pentru iniţierea băieţilor
b) în momente grele din viaţa adulţilor
10.SPECIALIŞTI RELIGIOŞI
a) Vraciul
b) Femeia-vraci
11.RITUL FUNERAR. VIAŢA DE APOI
a) credinţa în două suflete muritoare
b) sacrificii funerare
III. RELIGII TRIBALE ÎN AMERICA DE SUD
1.RELIGIA MAPUCHE DIN CHILE
a) Zeul suprem NENECHEN
b) Alţi zei şi zeiţe
c) Conducătorul religios şi sacrificiile
d) Vraci şi vrăciţe
2.RELIGIA ÂUECHUA DIN PERU
a) Elemente ale religiei Inca distruse de cuceritorii spanioli în secXVI
b) Elemente catolice
c) Elemente şamanice

C. ASIA

I. RELIGII TRIBALE DUALISTE DIN ASIA DE SUD-EST

1.CADRUL GEOGRAFIC ŞI DEMOGRAFIC
a) Asia de sud-est
-Indochina
-Indonezia
-Filipine
b) Câteva milioane de animişti -grupul tibeto-birman

13
 -grupul Mon-Khemer
-grupul Malayo-Polinesian
2. DUALISMUL COSMIC
a) Pământ, lumea oamenilor, dominată de bărbaţi
b) Lumea lăuntrică, dominată de femei
c) Pântec uriaş
d) Izvorul vieţii
e) Recipientul morţii
3.CONCEPŢIA DESPRE SUFLET
a) Nu entitate, ci forţă vitală
b) Forţa vitală împărţită în trei elemente
c) în spatele frunţii (pt. orientare)
d) în cap
c) în cer
4.CULTUL
a) Cultul strămoşilor
b) Jertfe
c) Şamani
II. RELIGII ANIMIST DIN INDIA
1.POPULAŢIA ANIMISTĂ
a) A Patruzeci de milioane
b) Trei grupuri etnico-lingvistice
-tibeto-birman
-MUNDA
-dravidian
c) Credinţe religioase
d) duhuri, demoni
e) zei, zeiţe
2.RELIGIA TRIBURILOR GOND DIN INDIA DE SUS
a) Zeul de sus Bahagavan
b) Cultul zeilor mai apropiaţi
c) Preoţii
d) Două suflete
e) JIV- forţa vitală, se întrupează
f) SANAL (personalitatea) pleacă în lumea morţilor
3.RELIGIA TRIBURILOR “APA TANI”
a) Credinţa în două tărâmuri ale morţilor, subterane şi suprapuse;
b) Credinţa în două morţi

D. AUSTRALIA ŞI OCEANIA

I.ANIMISMUL CANACILOR AUSTRAILIENI

1.GRUPURI TOTEMICE
2.LEGEA DIN “TIMPUL DE VIS” AL ÎNCEPUTULUI

14
 1).Simbolizează între:
a) Trecut şi prezent
b) Structura socială şi cadrul natural
2).Natura copilului
3).Riturile de iniţiere
4).Rolul bătrânilor
-a transmite legea
-a o impune
-femeilor
-vrăjitorilor
3.ANIMISMUL ÎN OCEANIA
1)RELGIA MELANESIENILOR
a) MANA- o capacitate sau un dar în plus
b) Lumină, prietenie, moralitate, reciprocitate
c) Rit de iniţiere
d) Lipsa structurii de cult organizat
2)RELIGIA POLINESIENILOR
a)MANA-o putere obligatorie care stă la baza ierarhiei sociale
b)Ideea de putere şi de TABU
c)Organizare minuţioasă socială şi de cult
-Jertfe
-antropofagie
d)Marele Zeu creator
e)Cultul morţilor
f)Abuzurile şi nemulţumirile
3)CULTUL CARGOUL

CONCLUZII

1. POSTULATUL FUNDAMENTAL ŞI UNIVERSAL AL RELIGIEI DAT

OMULUI CA LEGE PRIN ACTUL CREAŢIEI
1) CREDINŢA ÎN FIINŢA SUPREMĂ
2) CREDINŢA ÎN SUFLET ŞI ÎN VIAŢA DE DUPĂ MOARTE
3) COD MORAL
4) RITUALUL DEFENIT

2. SCOPUL: REALIZAREA UNEI ARMONII EXISTENŢIALE

1) LA NIVEL COSMIC
2) LA NIVEL UMAN
3) LA NIVEL SPIRITUAL

15
 PRELEGEREA a 3-a
RELIGIILE POPULAŢIILOR TRIBALE
I.AFRICA

1.Populaţiile animiste africane

Pigmeii NEGRILLOS, boşimanii şi hotentoţii, a căror religie a fost tratată în
prelegerea anterioară, sunt în număr de câteva sute de mii de persoane. Populaţiile tribale
africane de rasă negroidă numără sute de milioane de oameni şi se întind la sud de Sahara,
din Senegal (de la Oceanul Atlantic) până la Marea Roşie şi de la Lacul Ciad până în Africa
de sud. De la ecuator până în Africa de sud se întind triburile BANTU, cele mai omogene din
punct de vedere lingvistic.
Religia animistă a acestor populaţii este în regres sub tripla influienţă a propagandei
musulmane, a evanghelizării creştine şi a civilizaţiei laice occidentale. Totuşi, aceste triburi
reprezintă populaţia animistă cea mai numeroasă din lume. Diferitele triburi au deosebiri
importante şi-n credinţele şi practicile lor religioase dar trăsăturile comune sunt destul de
numeroase ca să se poată zugrăvi un tablou general, schematic, dar destul de exact.

2.Marele Zeu şi spiritele

Credinţa în existenţa unui Zeu suprem creator este general răspândită în Africa. El
este numit Cel ce face, Cel viu, Cel foarte mare, Cel ce este în înalt, Puternicul. Nu este
niciodată reprezentat de un idol, nici asociat la ceremonii magice. Ideea pe care africanii şi-o
fac despre el este măreaţă: I se atribuie atotputernicia, atotştiinţa, judecata. Populaţia EWE
din Africa de vest spune despre acest zeu, numit Mawu: “Ochiul lui Mawu domină toate
lucrurile. Nimic nu îi este ascuns. Fie că eşti în casă, în apă, fie sub umbra deasă a unui
copac, peste tot Mawu este deasupra ta. Sau :”Nimeni nu mă vede! Cugetă, tu eşti înaintea
ochiului lui Mawu, cândva îţi va da plata”.
Iată un text din Zambia:”Nyambe, nimeni nu poate izbăvi pe cineva din mâna lui,
Nyambe este un duh, el trece pe unde nu este drum.”
Un proverb malgaş spune: ”Nu te gândi la trecerea văii, căci Zeul e deasupra capului
tău.”
În regiunea Nilului de sus se cântă: “La început, când Dendit a creat lucrurile, a creat
soarele, iar soarele se naşte, moare şi revine. A creat luna, iar luna se naşte, moare şi revine.
A creat stelele, iar stelele se nasc, mor şi revin. A creat omul, iar omul se naşte, moare şi nu
mai revine.”
Zeul suprem este considerat drept şi binevoitor. Toate aceste credinţe sunt pozitive.
Din nefericire, deşi credinţa în Dumnezeu este generală, cultul său este aproape inexistent în
prezent. Acest regres este explicat în diferite feluri, de la trib la trib.
Unii spun că după ce a fost jignit de oameni, Marele Zeu s-a retras din lume şi a
devenit inaccesibil. Alţii spun că este prea măreţ pentru a fi invocat de simplii muritor şi că
numai prezicătorii foarte puternici pot să se apropie de el. În alte părţi, se pretinde cu
neruşinare că, fiind bun Marele Zeu nu face rău oamenilor şi este deci mai urgent să ştii să
îmbunezi duhurile rele care pot deveni primejdioase. Unii cred că decedaţii sunt în legătură
cu el şi că te poţi apropia de el prin mijlocirea lor.
Despre duhuri, atât cele bune, cât şi cele rele, se crede că locuiesc în aceste obiecte
naturale care au o înfăţişare puţin ciudată, fie copaci, fie munţi sau stânci. Duhurile acestea
sunt uneori invocate. Se încearcă fie captarea puterii lor presupuse, fie invers îndepărtarea
influenţei lor răufăcătoare. Africanul nu se adresează elementelor naturale înseşi, ci duhurilor
din ele. Dacă este cazul, se atribuie duhurilor şi o formă corporală.

16
 3.Moartea şi lumea cealaltă
Mai ales morţii fac obiectul unui cult. Dualitatea suflet-trup se înţelege de la sine. De
pildă, în vis, corpul rămâne inert în colibă, dar sufletul are senzaţia că se mişcă în dreapta şi
în stânga, în diverse activităţi. Această, “viaţă din vis” este privită ca parte a realităţii fizice.
Iată povestirea unui malgaş, relatată de un misionar :”Într-o seară, un bărbat, fiindu-i sete a
dat fuga la ulcior, i-a ridicat capacul şi a băut cu înghiţituri lungi. Revenind lângă soţia lui a
găsit-o moartă, spre marea lui durere. Totul a fost pregătit pentru înmormântare, dar, când să
ridice trupul spaima i-a cuprins pe toţi: femeia a înviat! S-a aflat repede dezlegarea tainei.
Sufletul femeii îi fusese sete şi intrase în ulcior, seara trecută, în clipa care bea apă bărbatul
ei, grăbindu-se mai puţin să bea decât bărbatul, sufletul femeii a fost închis în ulcior. În
timpul ceremoniei de înmormântare, unul din cei de faţă a vrut să bea apă, a ridicat capacul
ulciorului şi a eliberat sufletul femeii închise acolo. Sufletul a revenit în trupul femeii care a
înviat”.
Pentru africani, moartea este separarea dintre suflet şi trup. Viaţa de apoi este privită
ca o prelungire a vieţii prezente. Un prunc care moare, n-a realizat nimic important în lumea
acesta şi va avea o viaţă de apoi neînsemnată pe lumea cealaltă. Un sclav va fi sclav şi pe
lumea cealaltă. În schimb, oamenii liberi, mai cu seamă şefii, vor avea o mare putere pe
lumea cealaltă. După caracterul moral pe care l-au avut pe acest tărâm, vor fi binefăcători şi
răufăcători, iar în cazul din urmă cei vii vor avea motive să se teamă.
Cât despre lumea cealaltă, ideile sunt felurite. Câteodată, se crede că mortul rămâne
prezent în craniul său care este, atunci, păstrat cu grijă, de pildă, într-o colibă specială. După
alţii, sufletul bântuie în împrejurimile mormântului, care este lăsat întredeschis, pentru ca
sufletul să poată ieşi şi intra. Se mai crede că sufletul îşi alege o locuinţă vremelnică într-un
animal, de preferinţă sălbatic. Adesea se stabileşte o legătură între un strămoş decedat şi unul
din urmaşii săi la care se descoperă o asemănare.
Mai cu seamă malgaşii, dar şi alte populaţii cred că sufletul unui mort poate să posede
un om viu, ceea ce se manifestă printr-o boală, mai ales mentală. Această situaţie dă prilej
unei ceremonii numită BILO. Într-o atmosferă de mare emoţie, bolnavul anunţă că mortul a
pus stăpânire pe el. Bolnavul este îmbrăcat cu un veşmânt special, i se îndeplinesc poruncile,
se aduc jertfele pe care le cere el, i se aplică remediile cerute de el însuşi. Ritualul “tromba”,
practicat în alte părţi are trăsături asemănătoare, dar este mai complex.

4.Ceremoniile funebre.
Copiii şi sclavii sunt îngropaţi fără mare ceremonie. Criminalii sunt arşi şi aruncaţi la
fiare. Dimpotrivă, cei respectaţi din pricina vârstei lor, şefii. Primesc mari onoruri în caz de
deces. Se recurge la exorcisme (scoaterea demonilor) şi descântece precedate de cercetări
prin ghicit. Câteodată, se transportă cadavrul din colibă în colibă, cu strigăte şi muzică
instrumentală. Mortul este întrebat, pentru a afla dacă nu i-a cauzat careva decesul prin vrăji.
Se crede vă trupul mort se clatină într-un chip semnificativ, când se apropie de coliba celui
care I-a făcut vrăjile ucigaşe. Mortul este îngropat, uneori şezând, câteodată ghemuit în
poziţia unui fătus, ceea ce presupune ideea de înviere.
Doliul este marcat de o slujbă solemnă care poate avea loc la sfârşitul lunii şi după un
an. Se aduc răposatului ofrande în hrană şi veşminte şi este însărcinat să ducă mesaje
răposaţilor mai vechi. În unele etnii este practicat canibalismul în ideea că oamenii că
oamenii vii îi pot însuşi astfel energia vitală a răposatului. Acest obicei a fost părăsit, dar unii
vrăjitori pretind că înghit prin practici ocult sufletul cuiva. Cel vrăjit ar urma să moară la
puţină vreme. În Madagascar se practică “întoarcerea morţilor de partea cealaltă”. După o
şedere de câţiva ani într-un mormânt provizoriu, cadavrul este dezgropat, învelit într-un
giulgiu nou şi depus într-un mormânt definitiv. Fără acest transfer răposatul ar fi nemulţumit
şi ar putea pricinui necazuri celor vii.

17
 5.Practicile religioase
a) Iniţierea este un obicei foarte general, cu un ritual variabil de la o populaţie la alta.
Se practică, de regulă, în momentul pubertăţii pentru tinerii de ambele sexe. Scopul este să le
schimbe personalitatea şi să-i facă să treacă de la adolescenţă la viaţa adultă. Adesea, câteva
grupuri de vârstă trec prin iniţiere simultan. Ea durează mai multe zile şi comportă probe
foarte dureroase, de pildă, tatuaje, tăieturi, chiar şi mutilări, exerciţii de suportare a durerii.
Circumcizia este obişnuită. Tinerii sunt învăţaţi, uneori, limba iniţiaţilor şi le se dă un nume
nou. Totul se petrece în cel mai mare secret, într-o zonă a junglei neiniţiaţilor. Cei iniţiaţi
promit să nu divulge tainele, de aceea rămân neclarităţi în privinţa naturii exacte a
ceremoniilor şi a desfăşurării lor. La anumite etnii, se ajunge la înfiinţarea de societăţi secrete
care răspândesc teroarea în jurul lor.
b) Cuvântul “tabu” provine din Oceania, însă denumeşte noţiunea de “interzis”, destul
de răspândită şi în Africa. Este vorba de ceva sacru, care de aceea nu trebuie atins, nici
amintit, nici chiar privit, fiindcă duhurile s-ar răzbuna. Există astfel locuri interzise, alimente
interzise, gesturi interzise . interdicţiile sacre variază după trib, gintă, sex, vârsta celor afectaţi
de “tabu” şi nimeni nu trebuia să se ocupe de ei, ca să nu-şi atragă nenorocirea asupra sa.
Erau lăsaţi să moară.
c) Fetişismul predomină religia africană. Fetişul este un obiect căruia I se atribuie
putere magică supranaturală. El este, în general, fabricat de un ghicitor care foloseşte în acest
scop dinţi de animale sălbatice, smocuri de păr, vegetale speciale, pietre etc. unele fetişuri
sunt proprietatea personală a unui individ, altele aparţin întregului sat. li se atribuie o
eficienţă specifică. Un anumit fetiş asigură sănătatea sau vindecă de boală, altul asigură
vânătoarea reuşită sau izbândă în război, altul aduce ploaia , altul produce fertilitate. Dacă
fetişul nu-şi face efectul scontat, este uneori pedepsit. Părăsirea fetişurilor sau arderea lor este
un semn al convertirii lor la o religie superioară, dar misionarii care vor să le păstreze din
interes etnografic îşi compromit lucrarea fiindcă sunt bănuiţi că vor să le folosească în scop
magic.

6.Vrăjitorii
Ghicitorul ocupă un loc important în societatea africană. Există ghicitori în serviciul
comunităţii care lucrează public. Ei sunt consultaţi pentru a regăsi un obiect pierdut, pentru a
reuşi într-o lucrare, pentru a vindeca o boală, a descoperi un vinovat, a afla cauzele unui
nenorocit. Ei confecţionează fetişuri şi stau în fruntea ceremoniilor religioase: adeseori ei
prescriu natura jertfelor care trebuie aduse.
Există, însă şi descântătorii sau vrăjitorii care lucrează în taină. Ei sunt detestaţi şi s-ar
dori pedepsirea lor, dar sunt temuţi pentru puterea lor de a se răzbuna. Ei folosesc mijloace
oculte ca să facă rău aproapelui lor, să-i facă farmece, să-l otrăvească, să-l îmbolnăvească sau
să-l omoare. Se crede că ei se pot întâlni cu duhurile rele în văzduh sau că se pot preface în
animale sălbatice. Ei seamănă teroarea în jurul lor.

7.Cultul
În centrul cultului se află sacrificiile. Adesea sunt sacrificate animale de talie mică,
mai ales pui (de găină), dar şi capre, oi sau chiar boi. Animalul jertfit (victima) reprezintă un
mijloc de ispăşire a unei greşeli sau vinovăţii şi este mâncat de cel ce aduce jertfa şi de
familia lui. Se acordă o plată ghicitorului. Acest obicei universal răspândit, face ca africanii
să se intereseze mult mai mult decât noi faţă de ritualul Leviticului. Într-un fel, aceasta îi
pregăteşte ca să primească mesajul Evangheliei.
Alături de sacrificii, se observă importanţa dansului, executat fie de dansatori care au
această slujbă, fie de toţi participanţii la actul de cult. Ei se împopoţează cu coarne, cu piei de
animale şi îşi mânjesc trupurile în culori ţipătoare. Uneori, un dansator despre care se
consideră că o anumită divinitate, poartă o mască. Dansatorii se învârtesc, câteodată, din ce în

18
ce mai repede, până cad în extaz sau îşi pierd cunoştinţa. Aceste “măşti” au adesea valoare
artistică, dar cam multe elemente ale animismului, sunt destinate să semene frică. Prin natura
sa, africanul este vesel, primitor, călduros , însă religia lui face să apese asupra sa văl de
spaimă, tristeţe, fanatism, cruzime. El are nevoie să audă mesajul eliberator al lui Hristos.

8.Cultul Vaudou (VODU)

Este originar din Beniamin (Africa de sud-vest, la Golful Guineei) şi s-a dezvoltat în
insulele Antile (din Marea Caraibelor), mai ales în Haiti. Cuvântul VODU înseamnă
“duhuri” în dialectul “Fon” din Beniamin.
Zeul suprem este adorat ca Marele Stăpân, care guvernează ordinea lumii, dar cultul
se ocupă şi de duhurile inferioare, numite “Loas”. Printr-un fel de sincretism, acestea sunt
asimilate unor personaje biblice: Sfântul Ioan Botezătorul, fecioara Maria. Persoana lui Isus
este complet trecută cu vederea.
Ceremoniile publice au loc într-o galerie cu coloane, deschisă, numită Nunfor.
Ceremoniile secrete au loc în localuri prevăzute cu altar. Oficianţii (deservenţii de cult) sunt
bărbaţi sau femei aleşi pentru capacitatea lor de a face minuni. Credincioşii trec printr-o
iniţiere de mai multe zile.
Cultul are loc de preferinţă noaptea şi comportă cântări, dansuri, sacrificii, de
comuniune. Chemarea morţilor este practicată larg, cu ajutorul unui medium numit “calul”
răposatului, căruia îi imită vocea şi adesea cade în inconştienţă. Sunt căutate vindecările
miraculoase, glosolalia, levitaţia şi alte practici oculte, inclusiv pretinse căsătorii spirituale cu
duhurile.
Voudiştii au o morală permisivă, acceptând poligamia, poliandria şi homosexualitatea.
Biserica catolică se arată uneori destul de conciliantă cu acest cult total incompatibil cu
credinţa evanghelică.

II.AMERICA

Se crede că locuitorii băştinaşi ai Americii sunt mongoloizi veniţi din Asia până pe la
anul 9000 î.Hr., prin strâmtoarea Berhing. În Canada şi SUA urmaşii acestor băştinaşi sunt în
prezent foarte puţini, iar cei care îşi păstrează vechile religii sunt încă mai puţini. Despre unii
din ei (eschimoşi şi unii amerindieni) s-a vorbit în legătură cu religiile populaţiilor celor mai
primitive. Urmează să ne referim la populaţiile amerindiene mai avansate.
Multe forme ale religiei amerindiene cred că există o singură Fiinţă Supremă, Marele
Manitu sau Marele Spirit. Totuşi el este depărtat şi separat de preocupările pământului. Se
făcea apel la el arareori, poate în cazuri de extremă urgenţă şi era amintit rar în conversaţia
religioasă. În inima naturii era Mama Pământului, care furniza dărnicia pământului. Despre
tunet şi fulger se credea că sunt zeităţi individuale. Se credea că multe nivele de duhuri şi zei
ar fi în univers. Totuşi amerindieni nu vedeau universul sub controlul Zeului Suprem, ca
monoteiştii, nici sub direcţia multor zei, organizaţi într-o ierarhie numită Panteon, ca
politeiştii. Amerindienii erau interesaţi în viaţa de zi cu zi, printre nenumăratele duhuri aflate
în lume. Cea mai mare parte a atenţiei lor religioase se orienta spre stabilirea de bune relaţii
cu spiritele pământului, pădurilor, apelor şi animalelor de care depindeau ei. Animiştii cred
că spiritele care există în natură au puterea de a ajuta sau a face rău. Toată natura era populată
cu duhuri. Unele erau spiritele păzitoare ale feluritelor animale. Altele erau spiritele morţilor.
Panteismul afirmă că Fiinţa Supremă trăieşte în toată creaţia. Dacă Fiinţa Supremă trăieşte şi
se manifestă în natură, natura trebuie respectată şi îngrijită. De aici o credinţă religioasă
aproape ecologistă. Viaţa trebuia dusă în armonie cu natura, fără a urmări domesticirea
naturii, ca oamenii civilizaţi. Vânătoarea era ea însăşi un act religios, făcându-se rugăciuni
către duhul animalului înainte de a-l vâna şi după aceea. Amerindienii agricultori însoţeau
semănatul şi recoltatul cu ritualuri şi interdicţii religioase. Chiar adunarea lutului pentru

19
vasele ceramice era însoţită de justificări religioase faţă de pământ:” Iau numai cât le îmi
trebuie. Îmi trebuie ca să gătesc mâncare pentru copiii mei”. Se aducea o ofrandă capacului
înainte de a-l tăia. Chiar şi pietrele de care aveau nevoie le strângeau cu respect şi nu mai
mult decât aveau nevoie. Aceste religii sunt deci combinate, cu aspecte practice panteiste-
animiste, la care se adăuga henoteismul şi politeismul.
Toteismul, care există în Africa şi Australia a fost dezvoltat în mod deosebit de
populaţiile amerindiene, din a căror limbi provine cuvântul totem. Societatea era împărţită în
ginte despre care se credea că sunt înrudite cu un animal sau cu o plantă. Erau interzise
căsătoriile în interiorul gintei. Exogamia evita degenerarea animală a rasei, dar avea şi o
coloratură religioasă. Chiar şi Marele Manitou lua câteodată o formă animală. Sacrificiile
umane erau frecvente altădată. Tutunul, planta de origine americană era folosit în ceremoniile
religioase. Se fuma pipa păcii pentru a încheia o alianţă. Micul cactus Peyote din valea Rio
Grande conţine nouă narcotice şi este mâncat în ceremonii religioase, unele aşa-zis creştine,
provocând deranjamente senzoriale şi psihice cu durata de 24 de ore. Unul din mijloacele
prin care amerindienii se protejau împotriva răului care putea veni de la Spiritul Universal
erau tabu-urile: “Orice acţiuni, împrejurări, persoane, obiecte etc., care din cauza primejdiei
pe care o reprezintă vad în afara categoriilor zilnice normale ale existenţei”.
Ceremoniile şi ritualurile conţin mai ales dansuri, însoţite de tobe şi tamburine şi de
cântări vocale, pentru a pregăti vânătoarea, sezonul agricol, războiul sau pentru ritualurile de
iniţiere. Participanţii intră în contact cu Marele Spirit. La indienii Pueblo, o femeie reprezintă
în ceremonie pe Mama Pământului. Obiceiurile atroce ale amerindienilor de altădată sunt
cunoscute: stâlpul torturii, scalparea.
Amerindienii căutau să aibă viziuni (vedenii) înainte de luptă, de vânătoare sau la
vârstă de 9-10 ani, când băieţii treceau prin ritul de iniţiere. Se credea că în vedenii apăreau
duhurile de animale sau oamenii. În funcţie de vedenie, se schimba numele băiatului.
Amerindienii aveau câteva categorii de specialişti religioşi pentru a lua legătura cu lumea
duhurilor. Cel mai des se întâlnea vraciul sau femeia-vraci.
Deşi amerindienii se tem de morţi, nu se tem de moarte. Ei cred că există două suflete
în fiecare om. Un suflet este viaţa, sau respiraţia îi moare odată cu trupul. Al doilea suflet,
“sufletul liber” rătăceşte în timpul visurilor sau pleacă din trup în timpul bolilor. După moarte
trupului, acest suflet pleacă în ţara morţilor care este socotită uneori fericită, alteori tristă.
Adesea pare să fie o continuare pentru alt plan a vieţii obişnuite, fără rai şi iad. Când murea
un mare şef, animale şi oameni erau sacrificate ca să-l însoţească în ţara morţilor. În ţara
morţilor, “sufletul liber” nu urma să trăiască veşnic . Poate că, precum se întâmpla în
conceptul ebraic de Sheol sau ideea de Hades, amerindienii credeau că sufletul va trăi în ţara
morţilor numai cât timp cei vii îşi vor aminti de cel mort. Credinţa în reîncarnare nu era larg
răspândit, nici cultul strămoşilor.
În America de sud, numărul amerindienilor păgâni se ridică la multe milioane. Un
exemplu este religia amerindienilor Mapuche din Chile, supuşi de albi abia în 1882. Ei trăiau
în rezervaţii, unde numărul lor a crescut la 1.500.000. Misiunea creştină nu a avut succes
printre ei. Aceşti amerindieni cred în mulţi zei. Zeul suprem Nenechen este atât conducătorul
tribului, cât şi primul din panteon. El trăieşte în cer, alături de soţia sa Bătrâna. Pe lângă ei
mai trăiesc şi alţi zei. Soarele, Luna, Focul, Vântul De Sud, Abundenţa.
Şeful rezervaţiei este şi conducătorul suprem al familiilor organizate pe structuri
paternale, definitor al funcţiilor rituale şi cunoscător al tradiţiei religioase. Ceremoniile
rituale sunt săvârşite pentru recolte şi vânători bogate. Ca jertfe, sunt aduse oi, sacrificate fie
pe un altar, fie direct pe pământ, în prezenţa a mii de credincioşi.
Există şi vrăciţe.
Sub influenţa misiunilor creştine catolice au apărut şi în America de sud o serie de
religii hibrid, desigur-fără ca misionarii s-o fi dorit. Dintre acestea, cea mai răspândită este
religia Quechia, a triburilor Quechia de pe platourile munţilor Anzi din Peru. Este un amestec

20
de elemente catolice, elemente ale religiei Inca distrusă de conquistadorii spanioli în sec.
XVI, precum şi de practici şamanice.

III.ASIA

1.Religiile tribale din Asia de sud-est.

În Asia de sud-est sunt incluse peninsula Indochina cu şase state, Indonezia şi Insulele
Filipine. În această zonă, dominantă de religiile budistă, musulmană şi romano-catolică
trăiesc câteva milioane de animişti, împărţiţi în trei grupe lingvistice: tibeto-birman, mon
-khmer, malayo -polinesian.
Religia animistă are un caracter dualist. Cele două principii sunt prezentate în opoziţie
dar şi complementar, nefiind identice cu Binele şi Răul din dualismul clasic. De pildă,
dualismul cosmic al triburilor Tetum face deosebire între pământ, lumea oamenilor, unde
domină bărbaţii şi lumea lăuntrică, prezentată simbolic ca un pântec uriaş, unde domină
femeile. “Lumea lăuntrică” este izvorul viaţii şi recipientul morţii, locul în care sufletele se
reintegrează la moarte. Cosmologia triburilor Tordjas din Indonezia are acelaşi tip dualist.
Sufletul nu este înţeles ca entitate, ci ca o “forţă vitală însufleţitoare”, care prin moarte
se separă iremediabil de trup.
Triburile Mnong-gar din Vietnamul de sud cred că forţa vitală a fiecărui om are mai
multe elemente:
Heeng de quartz, care sălăşluieşte în spatele frunţii şi ajută la orientare.
Heeng păianjen, care se află în cap.
Heeng bivol care se află în cer.
Grija pentru cei morţi este prezentată în toate triburile, semn al credinţei în viaţa de
dincolo şi asociată cu cultul strămoşilor. Credinţa în reîntrupare ia forme diferite de la un trib
la altul.
Viaţa rituală are în centrul ei aducerea de jertfe. Mijlocitorii între oameni, duhuri şi
zei sunt şamanii.

2.Religii animiste din India

În India există peste 40 de milioane de minimiţi, aparţinând populaţiilor tribale
împărţite în trei grupuri lingvistice: tibeto-birman, Munda şi dravidian. Aceste triburi cred în
duhuri sau demoni concepuţi antropomorfic dar şi zei, zeiţe uneori într-un zeu suprem.
Triburile Gond din India de sud cred într-un zeu suprem Bhagavian care stăpâneşte pe
tărâmul nemuritorilor.
El este asociat cu cerul sau cu soarele. Cultul său nu se bucură de aceeaşi popularitate
cu a altor zei, mult mai apropiaţi de viaţa zilnică. Datoria preoţilor rămâne de a stabili relaţii
echitabile între oameni şi zei. Ei descoperă cauzele bolilor, nenorocirilor şi îmbunează pe
zeul supărat cu ofrande şi jertfe. Încălcarea ritualului este numită PAP- încălcarea voluntară a
unei porunci divine şi nu are legea morală.
Tribul gond crede în două elemente care compun persoana umană: Jiv şi Sanal. Jiv
este forţa vitală, dată de Bhagvan la naştere, care rămâne în trup până la moarte, după care se
întoarce la Bhagvan care îl trimite să se întrupeze în altă formă. Sanal (cel care a murit) apare
ca entitate specifică în clipa morţii şi pleacă în lumea morţilor însoţit de zeul gintei şi de
strămoşii decedaţi.
Triburile din Valea Apa Tani cred că morţii merg în Neli, un loc sub pământ. Care
seamănă cu valea de unde au plecat. În Neli bagaţii vor fi bogaţi, sclavul îşi va sluji stăpânul
în continuare, iar femeia va merge la primul ei soţ. Toţi morţii vor lucra pământul până când
vor mai muri încă odată şi vor merge într-un tărâm care se află sun Neli. Neli este un loc al
fericirii. În timpul somnului, sufletele din Valea Apa Tani. Pot să rătăcească în Neli şi să fie

21
reţinute de vreun duh. Persoana al cărui suflet nu a revenit se îmbolnăveşte şi moare, dacă
şamanul nu face o vizită în Neli, cu promisiuni pentru sacrificii.

IV.AUSTRALIA ŞI OCEANIA

1.Australia
Aborigenii sunt organizaţi în grupuri de 30-40 persoane care pornesc în căutare de
vânat şi provizii. Ei se adună la intervale mai mari pentru ritualuri şi jertfe, sărbători, comerţ
şi discuţii. Temelia tribală este mai puţin rigidă dar se ţine cont de legile matrimoniale şi
totemice. Deşi este o religie primitivă se bazează pe o lege foarte cmplexă.
Toate miturile, activităţile, sfaturile şi îndrumările, cântecele şi ritualurile constituie
Legea din “timpul de vis” al începutului. Ea se află în centrul vieţii şi este transformată de cei
bătrâni şi buni cunoscători ai ei. Prin învăţarea Legii se realizează o simbioză dintre timpul
prezent şi “Timpul de Vis” de la început. Fiinţele umane, stelele, plantele, stâncile, vântul
uscat al deşertului şi briza răcoroasă totul este unit prin Lege, ca la început. Structura socială
include astfel cadrul natural prin personificarea mitologică a florei şi a faunei şi a mediului
geografic. Unele mituri cosmogonice aparţin tuturor canacilor. Miturile cosmogonice
totemice sunt împărţite pe clase totemice şi aparţin grupurilor totemice respective.
Naşterea unui copil era interpretată ca întrupare a unei fiinţe aparţinând “Timpului de
Vis”. Această fiinţă a intrat în pântecele mamei prin locul în care a simţit prima mişcare a
fătului.
La pubertate, băieţii erau instruiţi în miturile grupului totemic, trebuind să înveţe
legea în contextul riturilor de iniţiere. Femeile nu aveau această datorie, de aceea nu erau
pedepsite cu asprime, ca băieţi, în cazul încălcării legii.
Datoria bătrânilor gintei era să impună legea celor care o încălcau, femeilor care nu o
cunoşteau şi vrăjitorilor care erau socotiţi răspunzători de orice boală sau moarte, fiindcă
distrugeau armonia legii. În prezent legea şi-a pierdut efectul, prin distrugerea tradiţiilor în
urma venirii europenilor în Australia.

2.Oceania
a) Viaţa spirituală a manifestărilor din Oceania era dominată de Mana, acea
putere care da unei fiinţe sau unui lucru un loc aparte în ordinea existenţială. Statul era
considerat loc unde domneau lumina, prietenia, moralitatea şi reciprocitatea. acolo se afla şi
“coliba bărbaţilor” unde se săvârşea ritualul iniţierii băieţilor, după ce erau supuşi unor teste
destul de grele. după circumcizie, erau iniţiaţi în problemele bărbaţilor şi ale moralităţii
totemice.
Melanezii nu construiau locaşuri de cult, nu aveau preoţi, vizionari, clarvăzători.
Aveau o structură socială egalitară, bazată pe reciprocitate.
b) Viaţa religioasă a polinezilor din Oceania era dominată de ideea de putere şi
TABU. Ei aveau structuri ierarhice şi autoritare şi au organizat până în cele mai mici detalii
activităţii sociale, în funcţie de puterea deţinută în societate. Întreaga viaţă era un ritual
predeterminat. Aveau temple de piatră şi de lemn, unde săvârşeau jertfele de porci şi oameni.
Practicau antropofagia.
Pentru melanezieni, mana era o capacitate sau un dar în plus. Polinesienii subliniau
ideea de putere obligatorie care stă la baza structurii sociale: un conducător putea să-şi
impună propriile TABU-uri, încălcarea lor fiind pedepsită cu moartea.
Noţiunea de Mare Zeu creator s-a menţinut destul de bine în Polinesia. MANA era
socotită o putere supranaturală difuză în care se scaldă universul. Morţii şi unii dintre vii
aveau o parte mai mare decât alţii. Cultul morţilor are un loc important. Craniile morţilor sunt
depuse într-un loc TABU de unde supraveghează toată regiunea.

22
 Abuzurile de putere şi nemulţumire cauzate de aceste de aceste abuzuri au dus în cele
din urmă la părăsirea tradiţiilor vechi polinesiene. Tradiţiile erau deja în criză la venirea
misionarilor şi creştinismul s-a răspândit rapid. Au apărut însă şi noi culte animiste, cum ar fi
cultul cargoului. Adepţii săi aşteaptă sosirea lui John Froom care va aduce adepţilor săi
biciclete, cratiţe şi alte obiecte mult jinduite, dându-le astfel supremaţia asupra albilor.
Semnele caracteristice ale cultului sunt crucea roşie şi prăjina cu sfori, imitând antena radio.

IV.CONCLUZII

Credinţele populaţiilor tribale sunt importante deoarece şi la acest nivel se dezvăluie

credinţa într-o Fiinţă Supremă, în suflet şi în viaţa de după moarte, bineînţeles cu nuanţe
diferite la diferite populaţii. Aceste religii au şi ele un cod moral şi un ritual definit, al cărui
scop imediat este realizarea unei armonii existenţiale la nivel cosmic, uman şi spiritual. Acest
lucru reprezintă postulatul fundamental şi universal al religiei, dat omului ca lege prin actul
creaţiei. Pe această bază începe experienţa de viaţă a omului. “Imnul despre judecata de apoi”
din Dahomey, Africa, spune: Viaţa este ca un deal / MANU, creatorul, l-a făcut abrupt şi
lunecos. / Trebuie să-l urci cu o povară pe cap/ . La porţile tărâmului celor morţi / Vei trece
prin faţa asprului judecător /. Dreptatea Sa este adevărată iar El îţi va cerceta picioarele /.
Dacă nu va găsi nici o pată pe picioarele tale… ai învins”.

PRELEGEREA a 4-a

RELIGIILE ANTICE DIN ORIENTUL APROPIAT: EGIPT, MESOPOTAMIA,

SIRIA, FENICIA, PALESTINA

-Plan de expunere-

A.RELIGIA EGIPTULUI ANTIC

TRĂSĂTURI GENERALE ALE CIVILIZAŢIEI EGIPTENE

“Egiptul, un dar al Nilului” (Herodot)
Egiptul şi poporul Israel
POLITEISMUL EGIPTEAN
1. Trăsături generale
2. Zeii cerului: Re, Amon, Horus, Thot, Hator
3. Zeii pământului şi ai apei: Path, Sebe
4. Mitul lui Osiris
INCERCĂRI DE TRECERE LA MONOTEISM
PREOŢII
TEMPLELE
CULTUL ZEILOR
CULTUL MORŢILOR
EXPANSIUNEA RELIGIEI EGIPTENE
B.RELIGIA MESOPOTAMIEI ANTICE
I. TRĂSĂTURI GENERALE ALE CIVILIZAŢIEI ANTICE DIN
MESOPOTAMIA
1. Condiţii naturale
2. Sumerienii
3. Semiţii în Mesopotamia
23
 4. Epoca asiro-chaldeeană (prima jumătate a mil. I î.H.)
II. POLITEISMUL SUMERO-SEMIT DIN MESOPOTAMIA
1.
Formarea politeismului mesopotamian
2.
Prima triadă: Anu (An), Bel (Enlil), Ea (Enki)
3.
A doua triadă: Şamaş (Uton), Sin (Nanar), Hadad (Raman)
4.
Divinităţile celor cinci planete:
a. Nebo (Mercur)
b. Iştarş sau Inini (Venus)
c. Nergal (Marte)
d. Narduk (Jupiter)
e. Ninurta (Saturn)
III. COSMOGONIA (FACEREA LUMII)
1. Marduk şi Tiamat
2. Comparaţii cu geneza biblică
IV. MITUL DESPRE POTOP
V. LUMEA DE DINCOLO DE MORNÂNT
VI. PREOŢII
VII. TEMPLELE
VIII. CULTUL
MORALA
PRACTICI MAGICE

C.RELIGII ANTICE PĂGÂNE ÎN SIRIA, FENICIA, PALESTINA

TRĂSĂTURI ALE CIVILIZAŢIEI CHANANITE
POLITEISMUL CANANIT (CANANEEAN)
El, tatăl zeilor
Aşera, soţia lui EL
Baal, domnul
Mot, zeul morţii
Anath, sora lui Baal
Ddagon, zeul grâului
Astarteea, zeiţa fecundităţii
CULTUL CHANANIT (CANANEEAN)
ALTE CULTE POLITEISTE SEMITE
Zeii arameilor din Siria: Hadad, Rimmon, Gad, Atergatis
Zeul moabiţilor: Kemoş
Zeul ammoniţilor: Milkom (Molok)
Zeul edomiţilor: Koze
CULTUL POLITEIST FILISTEAN
Dagon
Baal-Zebub
VI. ARIIENII ÎN SIRIA ŞI PALESTINA (HITIŢII, HURIŢII, HEVIŢII)

24
 RELIGIILE ANITICE DIN ORIENTUL APROPIAT
(EGIPT, MESOPOTAMIA, SIRIA, FENICIA, PALESTINA)

A.RELIGIA EGIPTULUI ANTIC

I.TRĂSĂTURI GENERALE ALE CIVILIZAŢIEI EGIPTENE

1.“Egiptul, un dar al Nilului” (Herodot)

Valea lungă şi îngustă a Nilului era roditoare numai datorită revărsărilor regulate ale
acestui fluviu. Lucrările de irigaţie complexe au dus al apariţia unei civilizaţii timpurii, create
de egipteni, un popor de rasă hamito-semită, adică afro-asiatică.
Pe la anul 4000 î.H. apar normele, formaţiuni prestate conduse de monarhi, nişte
uniuni de state în jurul unui centru preorăşenesc. Pe la 3500 î.H. ele se unesc în două regate
conduse fiecare de un rege numit faraon. Începutul scrierii apare pe la 3200 î.H. Regatul de
nord (Egiptul de jos, din delta Nilului) şi se formează Regatul egiptean timpuriu cu capitala la
THIS. Aceasta este perioada THINITĂ 3200-2800 î.H. care aparţine încă epocii pietrei şi
aramei. Zeii principali erau HORUS şi SETH.
Pe la 2800 î.H. se trece la epoca bronzului. Regatul egiptean vechi (2800-2200 î.H.)
avea capitala la MEMFIS, de unde şi numele de “perioada memfită”. Zeul principal era RE-
soarele. Sunt construite cele trei mari piramide (morminte faraonice) şi Sfinxul (statuia uriaşă
a unui leu cu cap de femeie). Se dezvoltă literatura scrisă pe suluri de papirus (un fel de hârtie
fabricată dintr-o trestie din delta Nilului) cu scriere hierografică. Hieroglifele erau mici
desene stilizate reprezentând cuvinte. Morţii erau mumificaţi.

2. Egiptul şi poporul Israel

După o epocă de fărâmiţare a statului şi haos, urmează Regatul Mijlociu (2000-1750
î.H.) şi Regatul Nou (1550-1050 î.H.) ambele cu capitala la Theba. Zeul principal era Amon-
Re. Între prima şi a doua perioadă thebană, Egiptul a fost dominat de Hyksoşi, un popor
asiatic. În timpul Regatului Mijlociu au trăit patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov în Canaan,
ajungând temporar şi în Egipt. Se pare că Iosif a fost prim-ministrul unui faraon hyksos pe la
1585 î.H. Când hyksoşii au fost izgoniţi de egipteni, evreii care fuseseră protejaţi de hyksoşi,
cad în robia egipteană, pe la 1545, în timpul Regatului Nou, când Egiptul ajunge în culmea
puterii şi civilizaţiei sale.
Pe la 1500 î.H., Moise este crescut de Fiica lui Faraon, regina Hatshepsut. La moartea
ei, fiul ei vitreg şi soţul ei, Tutmos III, care o ura de moare, ajunge faraon iar Moise fuge în
Madian. Exodul are loc pe la 1445, în timpul faraonului Amenhotep II. Pe la 1440 î.H., Iosua
cucereşte Ierihonul.
Faraonul Amenhotep IV îcearcă să introducă în Egipt, pe la 1350 î.H., un monoteism,
influenţat, cred unii, de religia lui Israel. După ultimul faraon Ramses II, pe la 1300, începe în
Egipt epoca fierului.
În timpul Regatului târziu (1100- 525 î.H.), unul din faraoni îşi căsătoreşte o fiică cu
regele Solomon, dar Egiptul este cucerit de libieni. Noul faraon libian jefuieşte Ierusalimul,
după moartea lui Solomon. Apoi Egiptul este dominat de faraonii negri etiopieni, de asirieni,
de perşi (din 525 î.H.), de macedonienii din (332 î.H.) de romani (din 31 î.H.), arabii
musulmani, de pe la 640 d.H., când cuceresc şi Palestina de la imperiul bizantin creştin.

25
 II.POLITEISMUL EGIPTEAN

1.Trăsături generale
Se presupune că religia iniţială a fost henoteistă dar zeul unic era interpretat altfel în
fiecare nomă. Când faraonii au unit nomele, fiecare oraş avea zeul său. În funcţie de
importanţa politică a oraşului, zeul respectiv avea un loc mai mult sau mai puţin important în
religia politeistă egipteană. Când Egiptul de Sus domina Regatul timpuriu, zeul-şoim, Horus
era zeul principal. Apoi, zeul-şacal Seth I-a luat locul , când Egiptul de Jos câştigă întâietatea.
Zeii Egiptului erau, mai ales, zei ai soarelui, ai lunii, ai cerului, ai pământului, ai
Nilului şi ai morţii. Fiecare zeu avea unul sau mai multe animale consacrate şi era
reprezentat cu capul unuia din aceste animale. Nici o altă religie nu a fost influenţată atât de
mult de Totemism, ceea ce îi dă un caracter primitiv.

2.Zeii cerului
a) Re, zeul soarelui, era adorat al ON (pe greceşte Heliopolis- cetatea soarelui). Socrul
lui Iosif era preot în acest oraş (Geneza 41:50). Era zeul care dădea viaţa, regla anotimpurile,
ocrotea tara. Avea două animale sacre: taurul şi pasărea Fenix. Fenixul era o pasăre
fantastică, un fel de vultur care zbura din templul lui Re şe se întorcea peste 500 de ani, ca să
fie arsă şi să se renască din propria ei cenuşă pentru un nou ciclu de 500 ani. O cântare
închinată lui Re a fost comparată cu Psalmul 104 care însă este mult mai frumos.
b) Amon, zeul Thebei, a devenit, în prima şi a doua perioadă thebană (Regatul
Mijlociu şi Regatul Nou) din mileniul II î.H., zeul principal al Egiptului, oreaşul Theba,
numit No-Amon, fiind capitala tării. Amon era identificat cu Re, ca zeu al soarelui, sub
numele Amon-Re şi forma o triadă foarte populară, împreună cu soţia şi fiul său.
c) Horus, un zeu al cerului, cu cap de şoim, avea centrul cultural sau la Edfu, în
Egiptul de Sus. Era socotit fiu al lui Re, iar cei doi ochi ai săi corespundeau soarelui şi lunii.
d) Thot, zeul lunii era şi inventatorul scrierii şi deţinătorul cuvântului magic. Era
reprezetat cu cap de pasăre Ibis sau sub forma unei maimuţe cynocefale. Unii credeau că el
era creatorul care a dat viaţă lumii prin puterea cuvântului său.
e) Hathor, zeiţa cerului, a fecundităţii şi a morţii era asociată cu cultul vacii.

3.Zei ai pământului şi ai apei

a) Ptah, zeul din Nof şi din Mof (Memfis) în Egiptul de Jos (delta Nilului), era un zeu
al pământului şi al mormintelor. Era reprezentant cu chipul unei mumii. În templul său, era
îngrijit un bou negru, cu o pată albă pe frunte, boul Apis. Scarbeul, un cărăbuş simbolizând
viaţa care iese din pământ, era şi el consacrat lui Ptah. Triada Ptah- soţia sa- fiul său era des
reprezentată sub forma de statuete.
b) Sebek, zeul Nilului, cu cap de crocodil, prima închinare în unele părţi ale Egiptului
de Sus, însă era detestat în alte părţi.

4.Mitul lui Osiris

Osiris ar fi fost faraon al Egiptului dar fratele său Seth l-ar fi ucis şi tăiat în bucăţi.
Isis, soţia lui Osiris ar fi reconstituit trupul soţului său, punând la loc toate bucăţile. Apoi
Horus, fiul lui Osiris şi al lui Isis (care nu trebuie confundat cu Horus fiul lui Re) învinge pe
unchiul său Seth, stăpânul deşertului. Cei doi fraţi şi soţiile lor îşi aveau centrul cultului lor la
Abydos, în Egiptul Mijlociu.
a).Osiris era zeul pământului roditor, al morţilor şi al soarelui care apune;
b)Isis era soţia şi sora lui Osiris, fiind de obicei asimilată cu vaca Hator;

26
 c)Seth era zeul întunericului şi al deşertului, având un cap de animal greu de
identificat; după unii ar fi un cap de şoarece iar după alţii- de hipopotam.
d)Nephtys, sora lui Osiris, Isis şi Seth era soţia lui Seth dar avusese un fiu şi cu Osiris,
pe zeul cu cap de şacal Anubis, care împreună cu fretele său după tată, Horus, conducea
sufletele morţilor la judecata lui Osiris.

III.ÎNCERCĂRI DE TRECERE LA MONOTEISM

S-a încercat ca toţi zeii să fie asimilaţi într-unul singur. Astfel, s-au descoperit
statuetele unei divinităţi care purta emblemele multor zei, căreia I se dă numele grec
Pantheos (toţi zeii).
Altă încercare de-a suprima politeismul a făcut-o faraonul Amenhotep IV pe la 1350
î.H. (sec. 14.î.H.). El a introdus cultul unui zeu unic, Aton, având ca simbol discul solar şi a
luat numele de Ahenaton, întemeind o capitală nouă Ahutation. A avut loc şi o reformă
artistică în urma căreia avem imagini realiste, pline de viaţă şi de gingăşie ale urâtului dar
sensibilului faraon şi frumoasei lui soţii Nefertiti. Preoţii lui Amon din Teba profită de
decesul prematur a faraonului şi de lipsa de autoritate a urmaşului său, adolescentul
Tutanhamon (grav bolnav de tuberculoză şi decedat la 18 ani) restaurând politeismul ca
religie oficială.
Unii istorici consideră că exodul a avut loc la începutul sec. XIV î.H., pe vremea lui
Amenhotep al III-lea şi ca reforma monoteistă a lui Amenhoter IV s-ar fi datorat influenţei lui
Moise. Scriitorul Thomas Mann, în celebrul său roman “Iosif şi părinţii săi”, considera că
Iosif a inspirat reforma lui Amenhotep IV, al cărui prim-ministru ar fi fost iar exodul ar fi
avut loc pe la 1240, la sfârşitul domniei lui Ramses II sau începutul domniei lui Merneptan.

IV.PREOŢII

La început, preoţii nu formau o castă (o categorie socială închisă). Ceremoniile

religioase erau însă foarte complicate şi trebuiau săvârşite fără nici o greşeală, necesitând
preoţi profesionişti foarte specializaţi. Ei purtau un veşmânt arhaic, o simplă bucată de pânză
cu care-şi înfăşurau coapsele; aveau proprietăţi care nu se puteau înstrăina şi formau o
ierarhie bine delimitată, având şi atribuţii diferenţiate: cititul, jertfele, ghicitul, tălmăcirea
viselor. Însuşi faraonul, mai mult sau mai puţin zeificat, era în fruntea lor.

V.TEMPLELE

La început, cultul se desfăşura, probabil, în aer liber, fiindcă nu s-au descoperit

templele datând din perioadele mai vechi decât Regatul Nou. Templele apar după 1550 î. H..
În centrul templului se găsea o sală întunecată, cu statuia unui zeu. Mai înaintea acesteia era o
sală mare, numită hypostyl, cu coloane enorme, unde preoţii săvârşeau ceremoniile cultului,
publicul putea sta în piaţa din faţa templului. Intrarea era prevăzută cu doi stâlpi care erau
destinaţi să protejeze ansamblul. În interior erau alei cu sfincşi, obeliscuri (stâlpi decorativi
care nu sprijineau nimic), catarge pentru drapele, porticuri (galerii de coloane, colonade).
Marile temple de la Luxor sau Karnad formau ansambluri foarte impunătoare.

VI.CULTUL ZEILOR

În latină, sensul originar al cuvântului cult este “îngrijire”. Preoţii îngrijeau zeul, adică
statuia lui. Îi aduceau hrană, îi făceau toaleta, căutau să-l distreze. Preoţii erau aproape
singuri în aceste ceremonii, foarte numeroase, până la 60 în fiecare zi.

27
 Calendarul egiptean era complicat. Existau luni solare, cu trei sărbători pe lună,
suprapuse lunilor socotite după fazele lunii, cu patru sărbători pe lună. Se adăugau sărbătorile
anuale, prilej de mari petreceri la care lua parte populaţia. Se scotea statuia zeului care era
plimbată prin procesiune, era plimbată cu barca şi se reprezentau piese de teatru mitologice.
Totul era însoţit de muzică, de cântări, de dansuri. Jertfele aveau un loc important. Abia în
sec. XIII î.H., faraonul Ramses II a interzis jertfele omeneşti.
Pe lângă cultul oficial, egiptenii aveau acasă statueta zeităţii lor preferate căreia I se
închinau. Viaţa lor era plină de superstiţii. Aveau amulete (talismane, fetişuri), de pildă
scarabeul lui Ptah sau ochiul lui Horus. Ţineau seamă cu grijă de zilele faste şi nefaste
(favorabile sau nefavorabile pentru anumite activităţi).

VII.CULTUL MORŢILOR

Mai mult decât alte popoare, egiptenii erau obsedaţi de gândul la viaţa de dincolo de
mormânt. După ei, fiinţa umană se compunea din cinci elemente: trupul, sufletul, numele,
umbra şi KA. Aceasta din urmă era un fel de înger păzitor sau cum ar spune ocultiştii de azi
”corpul astral”. Când omul murea, KA trăia mai departe în mormânt, cel puţin atâta timp cât
era păstrat corpul îmbălsămat cu grijă. KA se hrănea din ofrandele care i se aduceau. Dacă nu
i se aduceau daruri de mâncare, făcea necazuri oamenilor, ca strigoi. De aceea, mormântul
era îngrijit şi se aduceau daruri regulat.
Sufletul nu era legat de mormânt. După credinţele cele mai vechi, ale căror urme s-au
găsit în piramide, sufletul se ducea în cer, la RE. Mai târziu, s-a impus o credinţă legată de
cultul zeului htonian Osiris (htonian-al pământului). Sufletul trebuia să plece în lumea
subpământeană, pornind de la Abydos şi să ajungă în tărâmul lui Oiris, unde coboară soarele
la asfinţit. Acolo, sufletul este prezentat la judecata lui Osiris de către Horus sau Anubis şi
este cântărit pe un cântar. Zeul Thot era grefierul sau semna sentinţa. Era de aşteptat un
verdict favorabil, datorită descântecelor, fiindcă nu se prea lua în seamă, în credinţele
egiptene, posibilitatea unei osânde, teoretic, posibilă. Sufletul nevinovat se ducea în câmpiile
lui Ialu (de unde grecii au preluat câmpiile Elisee). Acolo era un fluviu Nil cu mai multe
braţe iar grâul atingea o înălţime de 3,5m. sufletul trebuia să lucreze acolo în condiţii
favorabile iar munca era uşurată de descântece.
Oamenii din popor erau îngropaţi fără multe formalităţi dar nobilii şi mai ales prinţii
aveau înmormântări măreţe. Corpul le era îmbălsămat, după ce erau scoase măruntaiele şi
puse în patru vase speciale iar vase speciale, numite Canope. Apoi mumia era pusă într-un
sarcofag (sicriu) sau chiar două, introduse unul în altul. Cele mai vechi sarcofage erau
dreptunghiulare iar cele mai recente luau forma corpului; ele erau bogat împodobite.
Îmbălsămate era atât de reuşită, încât mumiile s-au păstrat intacte, timp de milenii.
Când cultul lui Osiris s-a amplificat, se încerca aducerea mortului la Abydos pentru a-l
înmormânta acolo. Dacă nu se putea, mortul era plimbat simbolic cu barca pe Nil, câteva
minute sau se depunea o stelă comemorativă în templul lui Abydos.
În general, în Egipt, oraşele se găseau la est de Nil, iar necropolele (cimitirele) la apus
de Nil. Vechile mestabale (morminte) erau construcţii masive. Sub pământ se găsea camera
mortuară, în care se puneau, afară de sarcofag, diferitele lucruri folositoare în viaţa-de-
dincolo. Un orificiu asigura comunicaţia între cavou şi o nişă, unde se găsea statueta
răposatului şi care comunica şi ea cu o sală mai mare unde se puneau darurile de mâncare.
Basoreliefurile (desene sculptate) care împodobeau această sală reprezentau scene din viaţa
zilnică. Extrase din Cartea Morţilor erau gravate pe pereţi, pentru ca să acţioneze ca
descântece favorabile mortului.
Mastabalele regale erau gigantice. Probabil că marile piramide erau mai mult decât
morminte regale iar constructorii au terminat în formele şi dimensiunile ei, în întregul plan

28
arhitectural tot ce ştiau în astronomie, cosmografie şi în alte domenii ale cunoaşterii. Totuşi,
este limpede că piramidele au fost şi morminte faraonice.
Într-o epocă mai recentă, mormintele au fost săpate în stâncă. Acestea sunt cavourile
din Valea Regilor, cu toate blestemele groaznice la adresa hoţilor de morminte, aproape toate
mormintele au fost jefuite încă din antichitate, probabil chiar de cei care le-au construit.
Primul mormânt găsit intact a fost cel al lui Tutanhamon, unul din cele mai neînsemnate dar
plin de comori. Recent a fost descoperit mormântul lui Şeşonk, numit în V.T. Şişak (1 Regi
14/ 25), faraonul libian care a prădat Ierusalimul după moartea lui Solomon. S-au găsit în
acest mormânt comori fabuloase.

VIII.EXPANSIUNEA RELIGIEI EGIPTENE

La început, religia egipteană era predicată numai în Egipt. Totuşi, ea trezea

curiozitatea şi admiraţia altor neamuri, mai ales a grecilor. Reformatorii religioşi din spaţiul
tracic şi getic, Orfeu, Zalmoxis şi Deceneu ar fi călătorit şi ei în Egipt pentru a învăţa de la
preoţii egipteni. La începutul erei creştine, religia egipteană era foarte la modă în tot Imperiul
Roman, în parte din cauza caracterului ei ocult care fascina pe oameni. Se crede că influenţa
ei a ajuns şi în evul mediu, asupra templierilor şi în epoca modernă asupra rosicrucienilor
(franc-masoni de grad înalt).

B.RELIGIA MESOPOTAMIEI ANTICE

I.TRĂSĂTURI GENERALE ALE CIVILIZAŢIEI ANTICE DIN

MESOPOTAMIA

1.Condiţii naturale
Mesopotamia (pe greceşte: “ţara la mijloc de râuri”) este marea vale roditoare dinte
fluviile Tigru (la nord-est) şi Eufrat (la sud-vest). Revărsările lor nu aveau loc la date atât de
regulate ca revărsările Nilulu, astfel încât lucrările de îndiguire şi irigaţie au fost mult mai
presante, ducând la formarea unei civilizaţii mai timpurii şi mai dezvoltate decât în Egipt.

2.Sumerienii
Oraşele-state presumeriene (de ex. Eridu) din prima jumătate a mil. IV î.H. au fost
urmate, de pe la 3500 î.H., de marile oraşe sumeriene: Uruk (în Biblie: Erech), Ur, Nippur,
Lugaş, Umma şi altele. Sumerienii vorbeau o limbă Aglutinantă (de acelaşi tip cu turca sau
maghiara) spre deosebire de Semiţi care vorbeau limbile flexionare (cu aceeşi structură ca şi
limbile indoeuropene). În V.T., Sumerul este numit întâi Şinear (Gen. 11/2) iar apoi i se dă
numele arameic Chaldeea folosit în mil. I î.H. (Gen. 11/31). Pe la 3250 î.H. (jumătatea sec.
XXXIII î.H.) apare, ca şi în Egipt începutul scrierii, dar epoca bronzului începe mai devreme
decât în Egipt, la 3000 î.H.

3.Semiţii în Mesopotamia
Sumerienii au creat scrierea silabică, numită “cuneiformă”, cu semne în formă de
cuie, care reprezentau silabe (nu cuvinte, ca hieroglifele egiptene) şi erau săpate cu beţişorul
în tăbliţe de lut moale, care erau apoi întărite prin ardere. Scrierea cuneiformă şi cultura
sumeriană au fost preluate de primul val semit Akkadienii din centrul Mesopotamiei, pe când
Sumerul era la sud. Centrul lor era la Akkad.

29
 După anul 2000 î.H., al doilea val semit, Amoriţii, care a cuprins şi pe Harpiu,
strămoşii evreilor. Se aşează în Mesopotamia de sud şi centrală. Preluând cultura
sumerienilor care dispar ca popor, devenind şi ei semiţi. Akkadienii se retrag în Mesopotamia
de nord, formând regatul Asiria, cu capitala la Aşşur. Amoriţii formează regatul Babilon, în
Mesopotamia centrală, ajungând la mare putere sub regele Hamurappi, care a introdus primul
mare cod de legi scrise.
În mil. II î.H. Mesopotamia a fost dominată pe rând şi de popoare nesemite: Huriţii
(în Biblie- Horiţi), Hitiţii (Hetiţi), Kasiţii (care au dominat Babilonul). Ei preiau cultura
Sumero-Semită. După 1200 î.H. începe şi în Mesopotamia epoca fierului.
4.Epoca asiro-chaldeeană (prima jumătate a mil I.î.H.)
Pe la 1100 î.H., al treilea val semit, arameii ocupă Mesopotamia (fără Asiria), Siria
(ţara Aram), Asia Mică (unde aramezează pe hitiţii indoeuropeni. Arameii Chaldei ocupă
Babilonia care după 1000 î.H. este numită Chaldeea. Primii regi Chaldei ai Noului Babilon
sunt atestaţi după 900 î.H.. Limba arameică devine limba universală a Orientului Apropiat,
fiind şi limba în care a predicat şi Domnul Isus Hristos.
În sec. IX-VII î.H., Asiria a dominat tot Orientul Apropiat, cucerit în sec. VII î.e.n.
chiar şi Egiptul. Regatul Israel fusese cucerit în sec. VII î.H. dar regatul Iuda îşi prelungeşte
existenţa datorită regilor credincioşi Ezechia şi Iosia. Noua capitală asiriană Ninive devine
centrul cultural al Mesopotamiei. Asirienii au fost cel mai crud popor antic şi au fost nimiciţi
de Babilonul chaldeu şi de imperiul medo-persan.
Babilonul haldeu atinge culmea înflorii ţi al puterii în sec. III î.H., fiind cucerit de
perşi în 539 î.H. cultura aramaică a rămas însă dominantă în Orientul Apropiat, până în epoca
elenistică, după care a cedat locul culturii Greoco-Romane.

II.POLITEISMUL SUMERO-SEMIT DIN MESOPOTAMIA

1.Formarea politeismului mesopotamian

Fiecare oraş-stat avea divinitatea sa locală iar politeismul s-a dezvoltat coordonând
diversele culte locale. Zeii au adesea nume variabile, după locul unde se aducea închinare.

2.Prima triadă (grup de trei divinităţi)

a) Anu (sau An), tatăl zeilor şi stăpânul cerului, era la început doar zeul Urukului
(Erech), primul mare oraş-stat sumerian.
b)Bel sau Enil, stăpânul pământului, era adorat întâi la Nippur, capitala religioasă a
Sumerului.
a) Ea sau Enki era zeul mării şi al lunii subpământene a morţilor şi de asemenea
întemeietorului ştiinţei şi magiei.

3.A doua triadă de zei

a)Şamaş sau Uton, zeul statului- cetate sumerian Lagaş a devenit zeul soarelui.
b)Sin sau Nanar, zeul lumii, de care babilonienii se interesau mai mult decât de zeul
soarelui, fiind pasionaţi de astronomie.
c)Hadad sau Ramman, zeul furtunii.
30
 4.Divinităţile celor cinci planete
a)Nebo era zeul planetei Mercur.1
b)Iştar sau Inini era zeiţa planetei Venus, regina cerului,2 zeiţă a războiului, în
calitatea pe care o avea Venus de luceafăr al dimineţii, dar şi zeiţă a voluptăţii, în calitate de
luceafăr de seară.
Iştar avea un soţ Thammuz (sau Dumuzi3), ucis de un mistreţ şi dus din cele şapte
porţi, ea dă ca zălog una din hainele sale şi ajunge goală înaintea sinistrei zeiţe a iadului
Erechkigal cere o ia în râs.
Lipsa zeiţei Iştar de pe pământ face însă ca vegetaţia să se ofilească iar animalele să
nu se mai împerecheze. Zeii cerului îi trimit apa vieţii iar Iştar poate reveni în lumea celor vii
cu soţul ei, recuperând la fiecare poartă veştmintele lăsate drept garanţie. Acest mit se referă
la alternanţa sezonului roditor cu cel neroditor.
c)Nergal, un zeu al infernului, era zeul planetei Marte.
d)Marduc, zeul local al Babilonului, era zeul planetei Jupiter. Întrucât Babilonul a
dominat de câteva ori Mesopotamia. Marduk a devenit zeul cel mai important. Era identificat
cu Bel Merodak-Bal-Adan Isaia 39:1)/Enlil şi I se atribuia afacerea lumii.
e)Ninurta,zeul planetei Saturn.
f)Aşşur, zeul primei capitale a Asiriei a fost zeul principal în epoca dominaţiei
asiriene.

III.COSMOGONIA (FACEREA LUMII)

1.Marduk şi Tiamat
La început era un adânc fără fund, Tiamat. Din această fiinţă monstruoasă au ieşit
zeii. Ca mamă denaturată, eaa vrut să-I înghită. Marduk s-a oferit să se lupte cu groaznica
Tiamat, cu condiţia să I se recunoască întâietatea zeii, după ce s-au îmbătat de frică, au
consimţit.
Marduk a izbutit s-o învingă pe Tiamat, prinzând-o într-o plasă. El a tăiat-o în două.
Dintr-o jumătate a monstrului a făcut cerul, iar din cealaltă, a făcut pământul. El a creat pe
rând astrele, plantele, animalele, în fine, omul, plămădind lut amestecând cu sângele unui
zeu.

2.Comparaţie cu geneza biblică

Se văd uşor asemănările cu povestirea biblică dar şi diferenţele. Geneza descrie
crearea universului de către Dumnezeu Cel Veşnic, în timp ce mitul babilonian este nu doar o
cosmogonie, ci şi o theogonie, adică o teorie despre originea zeilor, origine, de altfel, puţin
glorioasă.
1
Isaia 46:1 “Bel se prăbuşeşte, Nebo cade; idolii lor sunt puşi pe vite şi dobitoace
2
Ieremia 44:17, 18 Tot poporul care locuia în ţara Egiptului, la Patros a răspuns aşa lui Isaia “…voim…să
aducem tămâie împărătesei cerului, să-i turnăm jertfe de băutură…”
3
Ezechiel 8:14”Şi m-a adus la intrarea porţii Casei Domnului dinspre miazănoapte. Şi iată că acolo stăteau nişte
femei care plângeau pe Tamuz”. Ezechiel 8:15 “Vezi, fiul omului? Vei mai vedea şi alte urâciuni, mai mare
decât acestea”.
31
 IV.MITUL DESPRE POTOP

Acest mit face parte din epopeea lui Ghilgameş, un rege legendar al Urukului. Acesta,
în călătoriile lui îl întâlneşte pe Utanapiştim care îi spune povestea potopului. Potopul a fost
hotărât de zei, fără ca motivul său să fie amintit. Secretul nu trebuia spus oamenilor dar zeul
Ea-Enki l-a dezvăluit în vis lui Utanapiştim şi i-a recomandat să construiască o corabie şi să
îmbarce pe ea pe toate soiurile de la fiinţe vii. Această lucrare s-a făcut în şapte zile. Apoi,
Hadad şi alţi zei au dezlănţuit furtuna. Zeii s-au îngrozit ei înşişi şi s-au refugiat în cerul lui
Anu “aşezaţi pe vine, ca nişte câni”. Iştar se văicăreşte: “Cum am putut eu să spun un lucru
atât de rău în adunarea zeilor?”
Potopul a bântuit şapte zile, apoi, corabia s-a oprit în vârful unui munte. După şapte
zile, Utanapiştim dă drumul, pe rând, unui porumbel, unei rândunele, care se întorc înapoi şi
unui corb care nu se mai întoarce. Atunci el iese din corabie şi oferă o jertfă, în jurul căreia
“zeii se adună ca muştele”. Bel-Enlil, principalul iniţiator al catastrofei, este furios să vadă
că a scăpat cineva dar este împăcat de Ea-Enki şi sfârşeşte prin a întinde mâna lui
Utanapiştim şi a-l înălţa în rândul nemuritorilor.
Este cu neputinţă ca povestirea despre potop din Geneza 6,7,8 să fi inspirat Epopeea
lui Ghlgameş, care este mai veche, dar nici naraţiunea biblică, atât de coerentă, nu poate
rezulta dintr-o prelucrare a poemului sumero-babilonian. Singura soluţie a problemei este să
admitem că amintirea s-a degradat la Babilon. Zeii babilonieni, cu rivalităţile lor, retractările
lor şi caracterul lor capricios sunt într-adevăr jalnici.

V.LUMEA-DE-DINCOLO-DE-MORMÂNT

Popoarele din Mesopotamia s-au interesat mai puţin decât egiptenii de viaţă-de-
dincolo. Ei aveau despre aceasta o ideii mai curând lugubră. Astfel, îşi închipuiau lumea ca o
barcă răsturnată. Cei vii se găseau în exteriorul ei şi se bucurau de viaţă. Cei morţi erau
izolaţi în interiorul ei, în întuneric şi vaiete. Se credea, într-adevăr, că există o insulă a
fericiţilor în care se putea ajunge la râul şi pomul vieţii. Dar puţini oameni erau în stare să se
ducă acolo.

VI. PREOŢII

Preoţii aveau un loc important, mai ales în anumite oraşe, ca de pildă la Babilon. Erau
specializaţi pentru felurite lucrări: astrologie, ghicire, tălmăcirea viselor, aducerea jertfelor. În
general, regele era fruntea breslei preoţeşti.

VII.TEMPLELE

Templele erau clădiri uriaşe în fiecare oraş, având în centru un sanctuar unde se găsea
statuia divinităţii. Numai regele şi preoţii puteau ajunge acolo. De jur împrejur erau curţi şi
săli diferite. Un caracter original al templelor din Mesopotamia este că ele cuprindeau adesea
un Ziggurat. Aceasta era un turn înalt cu mai multe etaje la care se ajungea pe o rampă care

32
înconjura clădirea. Sus de tot se afla o platformă cu un sanctuar numit “cerul”. Zigguratele
puteau să aibă până la 100m înălţime. Este posibil ca prototipul acestor clădiri să fi fost
turnul Babel (Geneza 11:1-9).

VIII.CULTUL

Elementul esenţial al ritului era jertfa. Divinităţile aveau nevoie de jertfele pentru
existenţa lor: dacă nu li se aduceau jertfe, erau nehrănite şi îşi arătau mânia pricinuind
nenorociri. Dimpotrivă, dacă erau jertfe îmbelşugate, zeii erau înclinaţi spre bunăvoinţă şi
răsplăteau pe închinători ajutându-I să izbutească în lucrările lor.
După istoricul grec Herodot orice fată ajunsă la vârsta căsătoriei trebuia să practice
prostituţia în Templul unei zeiţe, înainte să se poată mărita. 4

IX.MORALA

Prostituţia “sacră” şi cruzimea înfiorătoare a asirienilor şi babilonienilor erau

aspectele cele mai întunecate ale moralei lor. O grijă lăudabilă pentru justiţie într-o societate
bine structurată mărturiseşte codul de legi din 282 articole; promulgat în jurul anului 1800
î.H. de regele Babilonului Hamurappi. Se considera că textul ar fi fost transmis regelui de
către zeul soarelui Şamaş. Patriarhii evrei au respectat uneori normele codificate de
Hamurappi;5 de pildă, o nevastă stearpă pute să-şi dea roaba ei soţului, ca să aibă un copil pe
această cale (Gen. 16:2). Desigur, dacă se compara codului lui Hamupappi cu Legea lui
Moise, superioritatea revelaţiei biblice este evidentă.
Morala babiloniană, oricât de imperfectă era a inspirat totuşi sentimente de căinţă
mişcătoare în aşa numiţii Psalmi de pocăinţă, ca de pildă: “Aşezat în mijlocul vaietelor, cu
inima împovărată, îndurerată ţi tânguitoare, în mijlocul lacrimilor amare şi al vaietelor
amare, ca un porumbel se tânguieşte el cu patimă, zi şi noapte. El strigă către zeul său
milostiv, ca o vacă sălbatecă”.
“Şterge stricăciunile mele, lasă rugăciunea mea să ajungă la tine”.

X.PRACTICI MAGICE

Babilonienii credeau că bolile erau provocate de duhurile rele şi că băuturile magice

preparate de preoţi puteau fie să vindece, fie să îmbolnăvească. Probabil că. În felul acesta,
au fost descoperite proprietăţile medicale ale anumitor plante.
Babilonienii mai credeau că astrele ar fi fost un mijloc de a ghici viitorul. Practicând
astrologia, ei au făcut observaţii astronomice folositoare. Ei împărţit anul în 12 luni, ziua în
24 de ore, ora în 60 de minute, minutul în 60 de secunde.
Ca să se apere de duhurile rele, foloseau obiecte purtătoare de noroc. În acest scop,
aşezau la intrarea în temple tauri sau lei de piatră.

4
Istorii, cartea I § 199
5
§§ 144,146
33
C.RELIGIILE ANTICE PĂGÂNE ÎN SIRIA, FENICIA, PALESTINA

I TRĂSĂTURI ALE CIVILIZAŢIEI CHANAANITE

Ţara făgăduită lui Israel se întindea de la Eufrat la nord, adică de la hotarul

Mesopotamiei, până în peninsula Sinai, la hotarul Egiptului, la sud. La vest era mărginită de
M. Mediterană iar la est de pustiul Arabiei. Aceasta era Ţara Chanaan au cum i-au zis evreii,
Eretz Israel (Ţara Israel). Chanaanul de sud s-a împărţit cu timpul în două ţări: Siria, (numită
ţara Amurru pe la 2000 î.H., când a fost ocupată de Aramei) la est, şi Fenicia, (Libanul de
azi) între munţii Liban - Antilibn şi M. Mediterană.
Canaanul de sud sau Palestina cuprindea ţările numite azi Israel şi Iordania. Aceasta
a fost partea di Chanaan ocupată, de fapt, de poporul Israel. În Chanaanul de nord, Regatul
Israel s-a întins Siria (Aram) în timpul lui David, ajungând la Eufrat doar în timpul lui
Solomon, la Tifsa, în sec. X î.H.
Chanaaniţii (sau canaaneenii) erau semiţi de vest. În mil. III î.H., adică între 3000 –
2000 î.H., au dezvoltat oraşele-state porturi Ugarit, Biblos, Arvad, Sidon, Tir. Pe la 1300-
1100 î.H. (sec.XIII-XII î.H., ei s-au resrtrâns în ţara numită de freci Fenicia (Ţara purpurei),
fiindcă în Siria au fost nimiciţi de Aramei iar în Palestina de evrei. Fenicienii sunt, deci,
rămăşiţa chanaaniţilor şi fiind corăbieri vestiţi, au întemeiat colonii în Africa de nord
(Cartagina) şi în Spania (Noua Cartagină). Din alfabetul fenician (sec. XII î.H.) se trag
alfabetele: evreiesc, arab, grec, latin, chirilic. Cărţile lui Moise au fost scrise probabil cu un
alfabet mai vechi, cel Sinaitic (sec. XIV î.H.).
În Siria de nord, oraşul Ebla, avea în mil. III î.H. legături comerciale cu oraşele
Sodoma şi Gomora, nimicite prin sec. XVI î.H.. Siria şi Palestina au fost locuite, pe lângă
Chanaaniţi şi evrei, de un mozaic de neamuri, pomenite în Vechiul Testament, fiecare cu
religia lui politeistă, importante în măsura în care au influenţat isteria evreilor şi sunt amintite
în Biblie. Aceste religii sunt cunoscute şi din tăbliţele ceramice de la Ugarit, scrise în cel mai
vechi alfabet cunoscut, cel ugaritic (sec.XV î.H.).

I.POLITEISMUL CHANANIT (CANANEEAN)

El, tatăl zeilor, asimilat cu un taur.

În limbile semite, “El” înseamnă “zeu” şi se regăseşte în numele arab Alah
(Dumnezeu). În Vechiul Testament, El este folosit ca nume al lui Dumnezeu mai ales în Iov
şi Psalmii; alteori înseamnă “zeu fals”, în Deuteronom 32:12, Isaia 44:15 etc. Nu există însă
vreo aluzie biblică specifică la zeul chanaanit El, preponderent în panteonul ugaritic, unde
este considerat cam bătrân şi având nevoie să fie întinerit.
Aşera, soţia lui El era reprezentată de stâlpi sacri, obținuţi prin tăierea ramurilor unor
copaci.
Baal este cel mai cunoscut dintre zeii chanaaniţi. Numele înseamnă “domn”, “soţ”.
Era probabil un titlu menit să ascundă numele adevărat al zeului, nume ţinut secret. Numele
apărea adesea la plural, fiindcă erau, fără îndoială mai multe divinităţi cu acest nume
(Judecători 2:11). Baal era adorat în mod special la Tyr şi Sidon. Era un zeu al furtunii şi al
ploii, care asigura culturi roditoare (1 Regi 16:31).
Mot, zeul morţii, era duşmanul lui Baal, pe care-l înghiţea în anotimpul secetos.
Aanath, sora lui Baal, intervenea biruitoare contra lui Mot, silindu-l să-l elibereze pe
Baal când sosea anotimpul ploilor.

34
 Dagon, zeul grâului, era inventatorul căruţei. S-a crezut că I se aducea închinare sub
chip de peşte dar aceasta nu este sigur (1 Samuel 5:2 Dag în ebraică înseamnă peşte).
Astarteea era o zeiţă chanaanită importantă, care corespundea zeiţei Iştar din
Mesopotamia. Şi ea pare să fi avut forme multiple, fiindcă sunt amintite uneori, astarteele, la
plural (Judecători 2:13). Era o zeiţă a fecundităţii. La Byblos (Ghebal) I se aducea închinare
în mod deosebit şi se povestea despre ea un mit car seamănă cu coborârea lui Iştar în infern.
Ea s-ar fi îndrăgostit de un tânăr şi frumos vânător, Adonis (nume care înseamnă Domnul).
Aceasta ar fi fost ucis de un mistreţ dar apoi ar fi fost readus la viaţă.

III.CULTUL CHANAANIT (CANANEEAN)

Chanaaniţii aveau, câteodată, temple. Un poem de la Ugarit se referă la un templu al

lui Baal iar Biblia aminteşte clădiri închinate acestui zeu la Samaria (2 Regi 10:21-27) şi
chiar la Ierusalim (2 Regi 11:18). Totuşi, cultul se desfăşoară cel mai adesea în aer liber, pe
“înălţimi” (Iremia 19:5), pe dealuri înalte şi sub copacii verzi (Ieremia 2:20). Se construia
acolo un altar, se ridica o stelă (lespede de piatră), numită Beth-El “casa lui Dumnezeu (a
zeului)”, se tăiau ramurile unui copac, pentru a-l face un stâlp sacru, numit Aşera. Aceste
practici idolatre erau osândite cu asprime în Legea dată prin Moise (Exod 23:24; Levitic
26:1). Iacov înălţase şi el o stelă la Bethel însă ca loc de aducere aminte iar în acest sens fapta
lui era permisă, ca şi memorialul lui Moise de mai târziu (Gen. 28:18-22; Exod 24:4).
Elementul esenţial al cultului era jertfa care putea fi ardere de tot, jertfă de comuniune
sau jertfă pentru vină. În această privinţă, chanaaniţii (chanaaneenii) au comis devieri mai
grave decât alte popoare. Jertfe omeneşti, mai ales jertfe de copii erau obişnuite. Sriptura cere
israeliţilor să nu-şi treacă prin foc copii pentru Moloh. Se pune întrebarea dacă Moloh, cuvânt
în limba chanaanită înseamnă “rege” era titlul unei divinităţi chaananite, în cinstea căreia se
practica ritul acesta sau era termenul care denumea jertfa însăşi. Oricum, israeliţii au practicat
şi ei uneori, acest obicei barbar. S-au găsit în săpături arheologice urmele jertfelor pentru
temelii: schelete de copii îngropate sub case ori sub porţi. Hiel din Bethel, reconstruind
Ierihonul, i-a pus temeliile cu preţul fiului său mai tânăr.
În sanctuarele lui Baal şi ale Astarteei erau hieroduli şi hierodule, bărbaţi şi femei
care practicau prostituţia “sacră”, fără îndoială sub pretextul de a asigura prin împreunarea
lor rodnicia pământului.
Cultul chaananit cuprindea şi activitatea profeţilor extatici care scoteau strigăte şi îşi
făceau tăieturi, ca să atragă atenţia divinităţii.
Cunoscând aceste urâciuni, se înţelege asprimea poruncilor lui Dumnezeu de nimici
aceste populaţii, a căror prezenţă în mijlocul altor popoare constituia un pericol permanent.
De altfel, Israel nu a împlinit decât parţial porunca Domnului şi au urmat adesea exemplul
aducători de moarte al păgânilor.
Fenicienii, corăbieri şi negustori, au răspândit religia chanaanită ici colo, în tot
bazinul Mării Mediterane, mai ales la Cartagina şi în Spania (la Tarsis).

IV.ALTE CULTE POLITEISTE SEMITE

1.Arameii din Siria

Se închinau lui Hadad, zeul furtunilor şi lui Rimmon care corespundea zeului
babilonian Ramman. Este posibil ca Hadad şi Rimmon să fie două nume diferite ale aceluiaşi
zeu. În Zaharia 12:11 este amintită o ceremonie funebră în cinstea lui Hadad-Rimmon. Poate
că avea loc de anul nou o sărbătoare care evoca mitul morţii şi renaşterii zeului.
Isaia aminteşte pe zeul Gad, al norocului, căruia I se aşeza o masă aducătoare de
noroc (Isaia 65:11). Nu există o aluzie biblică directă la zeiţa Atergatis care făcea obiectul
unui cult imoral, slujit de preoţi eunici (castraţi, fameni) îmbrăcaţi în haine femeieşti. Poate

35
că de aceea, însă, interdicţia de a purta haine ale sexului opus este întărită cu vigoare în
Deuteronom 22:5.

2.Moabiţii
Zeul moabiţilor era Kemoş, denumit “urâciunea moabiţilor” în 1 Regi 11:7. Regele
Moabului Meşa care, după ce au fost supus regilor lui Israel, s-a eliberat (2 Regi 3:4,5) aduce
mulţumiri lui Kemoş pentru acest succes, pe o stelă păstrată la muzeul Luvru din Paris.
Cultul moabit era sângeros. Atacat de oştile aliate din Israel, Iuda şi Edom, Meşa aduce ca
ardere de tot pe fiul său întâi născut, care trebuia să-I urmeze la domnie (2 Regi 3:27).

3.Ammoniţii
Zeul ammoniţilor era Milkom sau Molok (adică “rege”), denumit “urâciunea fiilor lui
Ammon” în 1 Regi 11:7. Poate că este vorba mai curând de un titlu, decât de un nume care
era ţinut secret. În scrisoarea sa către regele ammoniţilor, judecătorul Iefta scrie de zeul lor
Kemoş (Jud. 11:24). Fie că amoniţii se închinau şi ei lui Chemoş, fie că pentru Iefta toţi idolii
erau la fel !

4.Edomiţii
Politeismul edomiţilor este amintit în Biblie dar nu se dă numele zeilor lor. Istoricul
iudeu Iosefus Flavius aminteşte pe zeul lor Koze în “Antichităţile iudaice” XV 7.9.

V.CULTUL POLITEIST FILISTEAN

Talasocraţia, adică dominaţia maritimă în Mediterana de est a revenit în mil. III î.H.
oraşelor-porturi chanaanite Byblos, Uraghit, Arvad, apoi la începutul mil. II î.H. pelasgilor
din bazinul Mării Egee, cu centrul în Creta, de la care a fost preluată de grecii ahei de la
Mycene, apoi de fenicienii din Sidon şi Tyr, apoi iarăşi de greci în timpul marii colonizări
greceşti (sec. VIII-VI î.H).
Filistenii, care era pelasgi, adică locuitori preindoeuropeni ai peninsulei Balcanice, s-
au aşezat în Gaza pe la 1900 î.H., în timpul talasocraţiei cretane şi au fost găsiţi acolo încă de
Avraam şi Isaac. De la ei au dat grecii numele Palestina (ţara pelasgilor).
Filistenii se închinau zeului grâului Dagon pe care l-au împrumutat de la chanaaniţi şi
lui Baal-Zebub, “domnul muştelor”. Aceste insecte erau foarte periculoase în zona de coastă,
unde înţepăturile lor provocau adesea epidemii. Mai târziu evreii vor identifica zeul acesta cu
diavolul (Jud. 16:23, 1 Sam. 5:2; 2 Regi 1:3; Matei 12:24).

VI.ARIENII ÎN SIRIA ŞI PALESTINA

Hitiţii, huriţii şi heviţii au fost neamuri indoeuropene (ariene) străvechi, mienţionate

de Vechiul Testament şi în Canaan. Cei mai importanţi au fost hitiţii (hetiţii) şi huriţii
(horiţii) care în anumite momente au dominat Mesopotamia, rivalizând cu Egiptul pentru
dominaţia Chanaanului în mil. II î.H.
Hitiţii aveau 1000 de zei. Centrul puterii lor era în Asia Mică. Huriţii, cu centrul în
Mesopotamia de nord-vest (Mitanni) aveau o religie asemănătoare. Vechiul Testament nu
face aluzii precise la religiile lor însă Terah a urmat migraţia hurită de la Ur la Haran iar Bat-
Şeba fusese soţia lui Urie hetitul.

36