Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Subiecte Rezolvate Microeconomie Anul1 CIG
Subiecte Rezolvate Microeconomie Anul1 CIG
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de
un avantaj relativ (comparativ), fiind justificat ă din punct de vedere economic specializarea sa în ob ţinerea
acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai pu ţin eficient, dispune de avantaj relativ în
obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unit ăţi din bunul X pentru a spori cu o unitate produc ţia bunului Y,
fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare bun jum ătate din
resursele de care dispun, ar determina ca produc ţia total ă s ă fie Qt=10X+8Y, pentru c ă:
A produce 6 x şi 3 y
B produce 3 x şi 3y
C produce 1x şi 2y
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezult ă:
Qt = 12X+10Y, pentru că:
A produce 12 X
B produce 6Y
C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de produc ţie de 4 unit ăţi (dou ă unit ăţi din bunul X şi dou ă
unităţi din bunul Y).
14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53)
Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pie ţe interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hot ărâtoare în func ţionarea economiei şi adoptarea
deciziilor; fiecare agent economic şi asigur ă autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu
exclude pluralismul formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se afl ă în raporturi de concuren ţă loial ă;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de for ţă (monopoluri, sindicate) în
activitatea şi funcţionarea economiei.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizeaz ă
integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţar ă
are propriul model.
Spre deosebire de economia de piata, în economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor,
stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor
economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si
intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu exista în stare pura, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie
este o economie mixta în care se întâlnesc, în diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza
comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie „reusita”:
economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata „directionata de consum” (S.U.A) si
economia de piata „ghidata administrativ” (Japonia).
Activitatea economica în societate se desfasoara de catre oameni, organizati în cadrul unor unitati economice,
profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care
participa la viata economica a societatii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri si având anumite
comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale
în economie. Tinând seama de aceasta functie, în rândurile agentilor economici includem: întreprinderile,
gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari,
strainatatea.
Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice,
disponibilitati banesti etc., între agentii participanti la tranzactii.
Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:
a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;
b) fluxuri monetare , care au sens opus.
_
26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77)
Elasticitatea ofertei în raport cu preţul reprezinta reacţia ofertei la modificările de
preţuri. Ea se masoara prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop sau EQ/P) , calculat prin raportarea
modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la modificarea pretului de vânzare (ΔP) :
Q Q P P Q P
a) E op Q
1
:
0
:1
Q P
0
sau
P
0 0 0 0
% Q
b) E op
% P
Tipuri de oferta :
a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decât variatia pretului);
Q P
deci Eop > 1
Q 0
P 0
c) oferta perfect elastica (la un nivel dat al pretului, cantitatea oferita creste continuu);
P
0 iar Eop
P 0
d) oferta inelastica (modificarea ofertei este mai mica decât modificarea pretului);
Q P
deci Eop < 1
Q 0
P 0
27. Echilibrul pietei. Pretul de echilibru. Variatia cererii si ofertei (manual, vol. I, p. 77-
81)
Echilibrul pietei reflecta situatia în care cantitatile oferite si cele cerute sunt egale, la pretul pietei. Se
poate spune ca piata este în echilibru la pretul care permite egalitatea cantitatii cerute de consumatori cu cea
oferita de producatori. Atunci când se ia în calcul o singura piata a unui produs, vorbim despre un echilibru
partial, iar când sunt luate în calcul toate pietele, tinând seama de interdependenta lor, vorbim despre echilibru
general.
Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi pre ţul de echilibru, se schimb ă în func ţie de
variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei exista două situaţii:
a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă);
b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă)
În cazul variaţiei cererii intalnim două situaţii:
a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă);
b) b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă)
Astfel, pre ţul variaz ă în raport direct propor ţional cu cererea şi în raport invers propor ţional cu
oferta
29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88)
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorin ţă, capacitate dat ă de propriet ăţile,
însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
În sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei
cantitati determinate dintr-un bun, în anumite conditii spatiotemporale.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului
unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.
y Px x
B
(2)
P y P y
Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este
necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea total ă s ă fie constant ă:
U'x y Umx
RMS y/x
U' y
(caz continuu) ; RMS y/x
x
Umy
(caz discret)
37. Combinarea factorilor de productie. Definitie si premise. Functia de productie (manual, vol. I, p.
109-112)
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie
privit atât sub aspect cantitativ, cât si structural – calitativ, atât din punct de vedere tehnic, cât si economic.
• Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinz ătorul porne şte de la urm ătoarele premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării,
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia
scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acesteia,
este exprimata prin functia de productie.
Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci când un
întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar sa mareasca dimensiunile
întreprinderii.
Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:
a) produsul total obtinut în urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L
unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de
productie) PMa = ΔPT/ΔL
unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare în produsul total, ΔL = schimbare în factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a
legii randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel:
dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de
producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-
un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal
al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.
Atunci când produsul total creşte produsul marginal al factorului variabil se m ăre şte Când produsul total scade,
produsul marginal este negativ.
41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126)
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientat ă spre ob ţinerea maximului de efecte utile cu minimum de
eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bog ăţie produs ă şi cantitatea de resurse
absorbite în
cursul producerii ei”.
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii:
In functie de maniera de masurare a rezultatelor:
– productivitatea fizică, care masoara randamentele în natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata în
unitati fizice;
– productivitatea (măsurată) valorică, care masoara eficienta în termeni financiari – monetari.
O alta tipologie are in vedere notiunile:
– productivitatea brută, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele activitati)
– productivitatea netă, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si
amortizarea);
- productivitate aparentă, (provenienta valorii adaugate nu este întotdeauna cunoscuta corect).
În literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de produc ţie, m ăsurând
performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprim ă produc ţia ob ţinut ă prin
utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (munc ă, capital etc.).
Acestea pot fi masurate prin:
- productivitatea medie (Wi), calculata ca raport între marimea productiei (Q) si cantitatea (X i) utilizata din
factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de produc ţie;
- productivitatea marginala (Wm) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati
suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramânând constanti: Wm = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi.
Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamânt. Cresterea
productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al
revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice,
folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.
42. Productivitatea muncii. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 126-129)
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, adic ă sub forma capacit ăţii (posibilit ăţii) for ţei de
muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a presta anumite servicii.
Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de produc ţie şi munca
cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se m ăsoar ă prin produsul final (util sau inutil), se
consideră că sporirea „producţiei unor produse inutile poate m ări productivitatea muncii, dar reduce eficien ţa
ei”.
Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre munc ă şi produc ţie m ăsoar ă
productivitatea medie a muncii (WL):
WL = Q/L; WL = L/Q
Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie (ΔQ) obţinut ca urmare
a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi
constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:
WmL= ΔQ/ ΔL
Producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice.
Cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că şi
măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-conven ţionale şi valorice.
44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131-
135)
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de munc ă se
caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceea şi mas ă de bunuri se realizeaz ă cu
un volum mai mic de muncă.
Productivitatea este influenţată de:
- factori naturali : condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui z ăc ământ etc.;
- factori tehnici: nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.; factori
economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salaria ţilor, cointeresarea
materială;
- factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cuno ştin ţe, justi ţie,
legile civile, politice;
- factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele produc ătorilor apar ţinând
aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condi ţiile specifice ale muncii
(motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o ofer ă aceasta, climatul rela ţiilor de munc ă, al vie ţii de
familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
- factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în
structura pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei na ţionale.
Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială:
- tipurile de specializare tehnică şi economică,
- capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe pia ţa mondial ă etc.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi
energetice.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeştecapacitatea de a prelucra un volum mai
mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecin ţă, de a produce mai multe
bunuri (se amplifică stocul de capital uman).
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăresc
perfecţionarea organizării şi conducerii activit ăţii economice, folosirea mai intens ă a timpului de munc ă, a
capacităţilor de producţie etc.
Efecte economice şi sociale:
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute;
- creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de munc ă şi cre şterea timpului liber
46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148)
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de
bunuri economice, la un moment dat.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru
cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicit ă;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de
nivelul eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea
tehnică,
în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
Tipuri de costuri:
A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat,
dintr-un bun. Poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix si cost variabil;
b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente
de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ,
cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc.
Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o func ţie cresc ătoare a capacit ăţii de produc ţie,
care se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modific ă în func ţie de
volumul producţiei. CV = f (Q).
Curba costului variabil arata ca costul variabil este o func ţie cresc ătoare fa ţă de produc ţie (Q):
când randamentul este crescător, costul variabil se m ăre şte o dat ă cu produc ţia, îns ă mai pu ţin decât
proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil cre şte o dat ă cu produc ţia, îns ă mai mult
decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de produc ţie nul.
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.
Astfel, CT = CF + CV.
Costul total mai poate fi determinat: ca produsîntre costul total mediu (CTM) şi produc ţie (Q): CT = CTM.Q
sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urm ă este egal cu costul total mediu:
CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator
structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting:
- costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs),
- costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs)
- costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
CF
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF
Q
Când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descre şte şi, invers, când volumul produc ţiei scade,
costul mediu fix creşte.
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determin ă prin rela ţia:
CV
CMV
Q
3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determin ă prin
relaţiile:
CV
CMV sau CMT = CMF + CMV
Q
Formele costului mediu total:
- costul pe unitatea de volum;
- costul pe unitatea de lungime;
- costul pe unitatea de suprafaţă;
- costul pe unitatea de greutate;
- costul pe unitatea de timp de muncă;
- costul pe unitatea de viteză;
- costul pe unitatea de temperatură;
- costul pe unitatea de sunet etc.
C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară varia ţia costului total pentru o varia ţie infinit de
CT CV
mică a cantităţii de produse: Cmg sau Cmg
Q Q
Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cât mai mic si când sporul de productie
mareste mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescator atunci când costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i
inferior;
b) costul mediu total este crescator atunci când costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim.
De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci când, la un
nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste în aceeasi proportie cu productia.
Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzând de urmatorii factori:
a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs;
b) nivelul productivitatii;
c) pretul factorilor de productie utilizati.
În scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionând
în principal asupra acestor trei factori.
La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla în raport invers proportional fata
de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie creste, si
invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginala creste.
48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual, vol.
I, p. 151-154)
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de
forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de produc ţie şi
tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se
achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie pl ătite
lucrătorilor etc.
Minimizarea costului.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de produc ţie pe unitatea de
produs obţinut.
Actualitatea minimizării costurilor consta in:
- limitele resurselor;
- minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului .
- costul de producţie influenţează oferta de bunuri .
- schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională .
• Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se afl ă în raport invers
proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se mic şoreaz ă atunci când productivitatea
medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginal ă (Pmg) cre şte şi, invers,
se
măreşte când productivitatea marginală scade.
• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar sc ăderii productivit ăţii
marginale îi corespunde creşterea costului marginal; cre şterii productivit ăţii medii îi corespunde sc ăderea
costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde cre şterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersecteaz ă în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai
scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivit ăţii medii se intersecteaz ă în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivit ăţii medii, iar nivelului minim al
costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivit ăţii marginale.
49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si încasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol.
I, p. 154-158)
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere
ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de produc ţie total dat, s ă maximizeze
producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existent ă).
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinz ătorul trebuie s ă aleag ă
acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de
cantitate de producţie ce asigură o diferenţă maximă între încas ările ob ţinute şi costurile de produc ţie, deci un
profit maxim. Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încas ărilor.
Incasările pot fi:
- totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se
determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi pre ţul de vânzare unitar (p): It = Q • p;
- medii (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândut ă; ea nu este altceva decât pre ţul
It Q p
unitar: Im ;
Q Q
- marginale (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenat ă de o varia ţie infinit de mic ă a cantit ăţii
vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (ΔIt) pe unitatea suplimentară (adiţională)
It
- de volum-desfacere (ΔM): Im g
Q
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia
ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale.
Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferen ţă între totalul încas ărilor (sau veniturilor) şi totalul
costurilor: Pr = It – CT.
Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită
condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei profitului în raport de
Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
0
dQ dQ dQ
dVT dCT
Luând în calcul faptul că Vmg (venitul marginal), iar Cmg (costul marginal), se ajunge la
dQ dQ
următoarea concluzie:
condiţia de maximalizare a profitului devine:
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg
• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este util ă şi cunoa şterea unui caz particular, pe
care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii.
Profitul obtinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se
obtine o diferenta maxima între totalul încasarilor si totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului productiei
care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indica
volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul începe sa obtina profit. În acest „punct mort”,
încasarile totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
51. Concurenta. Definitie, intensitate. Functiile concurentei si rolul statului (manual, vol. I, p. 167-
170)
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru
realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare
intereselor proprii.
Forme ale concurentei:
a) Perfecta - caracterizata prin trasaturi ce îi imprima un caracter de model pur teoretic;
b) Imperfecta - care se manifesta prin urmatoarele forme: monopolistica, oligopolista, monopson,
oligopson, duopson.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori dep ărtarea dintre cerere şi ofert ă (excludem,
aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson).
Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerut ă şi oferit ă, se afl ă în echilibru, concuren ţa are intensitate
relativ joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalit ăţi abia vizibile;
în această ipoteză, fiecare participant la schimb poate s ă vând ă sau s ă cumpere ceea ce dore şte la un pre ţ
convenabil, iar
pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus.
Concurenţa intersectorială este de 2 feluri:
- a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care pot
satisface una şi aceeaşi trebuinţă;
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite.
• Rolul concurenţei
Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia
(obligă întreprinderile să realizeze noi produse, să foloseasc ă noi tehnici de fabrica ţie, s ă ridice nivelul general
de
calificare a personalului, să organizeze mai bine produc ţia şi munca).
Functiile concurentei :
- Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce prive şte eficacitatea, concuren ţa realizează şi o
selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi.
- Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să
transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentar ă crea ţă prin sporirea
productivităţii muncii.
- Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de
satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor.
Rolul statului.
Statul promovează, în acest scop, trei categorii de m ăsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza
cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa;
b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor în calea
concurenţei, a abuzurilor monopolurilor ;
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă ;
53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173)
Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pie ţei.
• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitatea agenţilor economici;
- omogenitatea produselor fabricate şi vândute;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ie şire de pe
piaţă);
- transparenţa perfectă a pieţelor.
Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la
dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile
în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de produc ţie, a pie ţelor de desfacere, a
preţurilor de vânzare, a salariilor etc.
54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile
ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 – 180)
Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se
creeaza si se trimite pe piata.
• Preţul de echilibru
Pretul de echilibru este o categorie teoretica. În realitate, apare doar întâmplator.
Sunt conditii când pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitând în jurul acestuia.
Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel
de ramura), ci si al schimbarilor intervenite în costurile de productie.
• Mecanismul de formare a preţului de echilibru
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin ini ţial existen ţa pre ţului de
dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofert ă.
Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a
cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai
mic, dependent, între altele, de natura bunului, de durata în care el se creeaz ă şi se trimite pe pia ţă.
Preţul de echilibru este teoretic
• Variaţii ale preţului de echilibru
Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă rela ţia dintre cerere şi ofert ă nu se schimb ă
(considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceea şi propor ţie sau
când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este constant.
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai
preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade;
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai
preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte ;
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul
creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea
creşte mai puţin decât oferta;
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunz ător, pre ţul cre şte, dac ă cererea scade mai
puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta.
55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual,
vol. I, p.180-182)
• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
a) informare (semnalizare);
b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimarii
anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan;
c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit.
Pretul îl determina pe producator sa restrânga sau sa abandoneze anumite activitati.
Mişcarea preţurilor reglează producţia.
• Preţul şi optimizarea producţiei
Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi
vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest
caz, se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginal ă = Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispozi ţie mai multe
alternative de combinare a capitalului şi muncii, adic ă mai multe solu ţii, fiecare caracterizându-se printr-o
proporţie anumită între capital şi muncă.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale st ării de echilibru în condi ţiile în
care: Preţul = Costul marginal = CM
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezult ă c ă, pe termen lung, în condi ţii de concuren ţă
perfectă, firma obţine doar profit normal.
56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici
în conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197)
Pia ţa cu concuren ţă imperfect ă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi
deosebesc între ele. De aici fac parte:
- piaţa monopolistă,
- piaţa duopolistă,
- piaţa oligopolistă,
- piaţa monopolistică,
- piaţa tip monopson
- piaţa reglementată de stat.
În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot s ă hot ărasc ă sau s ă influen ţeze, în grade diferite,
nivelul preţului.
In cadrul pietei monopoliste intalnim:
• Monopolul ca producător unic într-o ramură;
În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător.
Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul produc ţiei pe care îl fabric ă,
şi preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care func ţioneaz ă în concuren ţă perfect ă avea şansa
să decidă doar asupra cantităţii de bunuri.
Monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte, şi
obţine un plus de profit în fiecare moment.
• Monopol prin alianţă.
Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizat ă de câteva întreprinderi mari, ce
încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia s ă o creeze fiecare în parte (cotele de produc ţie), pre ţul
de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul s ă furnizeze marfa.
• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial
În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea c ă, într-o ramur ă, func ţioneaz ă mai multe întreprinderi,
având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de conven ţii între ele, privind produc ţia şi pre ţul.
• Există şi alte forme ori situaţii de monopol:
- monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafe ţe reduse,
motiv pentru care cererea este net superioar ă ofertei, iar pre ţul de vânzare ridicat;
- monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul produc ţiei de
armament, deexemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile s ă creeze
produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobi şnuite);
- monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul s ă comercializeze unele produse
ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la pre ţuri mai mari decât cele formate în concuren ţa
liberă.
• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramur ă a două întreprinderi mari. Ele pot fi de
aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi
furnizează întreaga producţie a ramurii, iar num ărul cump ăr ătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produs ă, cât şi la pre ţ.
• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel
puţin trei), care livrează întreaga cantitate de m ărfuri.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgic ă o constituie împărţirea pieţei
între producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnat ă din clientel ă, în vederea
creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor.
• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă.
Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare num ăr de produc ători de talie relativ mic ă şi apropiat ă
şi prin diferenţierea produselor.
• Piaţa tip monopson
În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comport ă ca unul singur, în baza unor conven ţii
sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cump ăr ători.
Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste.
Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător si a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la
scara ţării.
Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu for ţă de
muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care s ă ofere locuri de munc ă.
Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramur ă dat ă, exist ă duopson, iar
dacă funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson.
60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211)
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte
angajare salarială.
Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la întreg. Disponibilitatile de munca
reprezinta populatia apta de munca prezenta într-o tara pe perioada data de timp. Oferta de munca corespunde
populatiei disponibile active.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
• Delimitări privind structura populaţiei:
a) populatie totala se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă; ,
b) populatie inactiva este acea parte din populaţia totală care nu caut ă loc de munc ă: copiii de vârst ă
preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc s ă devin ă salaria ţi. ,
c) populatie disponibila activa este acea parte a populaţiei apte de muncă format ă din persoanele
ocupate care exercită o activitate remunerat ă şi din cele care caut ă un loc de munc ă.
Populatia activa ocupata
Rata de activitate la nivelul populatiei unei tari 100
Populatia totala
Populatia ocupata
Gradul (rata) de ocupare 100
Populatia disponibila activa
• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare;
– emigrare.
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un
salariat doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea for ţei de munc ă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de munca totala – exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei
angajati sau în cautarea unui loc de munca.
Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.
61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului în
realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218)
Exista opinii diferite privind definirea salariului:
a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati
economice;
b) pret pentru care oamenii îsi închiriaza forta de munca;
c) pret al fortei de munca – marfa.
• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de munc ă;
– de dezechilibru:
a) când oferta este mai mica decât cererea de munca;
b) când oferta de munca depaseste cererea de munca.
Salariul – cost – reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezintă cheltuielile
suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribu ţiile la asigur ările sociale şi fondul de şomaj. În
funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferit ă. Abordari
conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes,
Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – arata ca cererea este egala cu oferta de munca.
Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o form ă de venit personal de a c ărui
mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiec ărui salariat.
M ărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condi ţiile de
angajare şi nivelul salariului.
62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit
(manual, vol. I, p. 218-221)
Factorii care influienteaza marimea salariului:
a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca;
b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal;
c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca;
d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum;
e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala;
f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii;
g) marirea chiriei;
h) gradul de organizare a sindicatelor
Efectul de substitutie – reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i
asigura lucratorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situatia în care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel încât au loc micsorarea
timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber.
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribu ţii, r ăspunderi în munc ă,
condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calific ării, prin
perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privin ţa eficien ţei muncii.
63. Formele salariului, importanta acestora în politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225)
Forme ale salariului:
1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezintă suma de bani pe care salariatul o prime şte de la
unitatea pentru care lucrează sau presteaz ă munc ă.
2. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au sc ăzut impozitul şi alte re ţineri
prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).
3. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cump ărat ă cu salariul nominal, la un
nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul pre ţurilor (în procente):
SN
SR unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; P – nivelul preturilor (in %)
P
În dinamica:
ISR SR 100
1
unde SR1= salariul real în perioada curenta; SR0= salariul real în perioada anterioara.
SR 0
ISN
ISR 100 unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor
IP
Alte forme ale salariului:
- direct - este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele
corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu;
- indirect - este acea parte a salariului plătită familiei în func ţie de alte criterii decât consumul efectiv de
muncă.
- minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern.
- colectiv - este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt
deosebit de bune.
- social - reprezintă acele venituri care completeaz ă salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub
forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.
Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se
determină mărimea salariului pentru fiecare salariat.
Forme de salarizare:
- Salarizarea în regie - reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: or ă, zi, s ăpt ămân ă, lun ă.
-Salarizarea in acord - este acea formă de remunerare a individului sau grupului în func ţie de cantitatea de
produse realizate, de numărul operaţiilor executate.
Salarizarea in acord este de 3 feluri:
acord direct (constă în stabilirea unui tarif constant pe bucat ă, opera ţiune executat ă) ;
acord progresiv (presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs
sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv) ;
acord global (se practică la nivel de formaţie de lucru ce î şi asum ă obliga ţia de a executa într-un termen
stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care prime şte o sum ă global ă, determinat ă
în raport cu manopera necesară realizării obligaţiilor prev ăzute în contract.)
-Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de
îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica pre ţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri
pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilit ăţi în domeniul managementului
etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului ob ţinut de unitatea economic ă unde
îşi desfăşoară activitatea.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situa ţie mai dificil ă,
remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficient ă în condi ţia dat ă.
65. Gândirea economica despre profit. Evolutie (manual, vol. I, p. 228- 231)
a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo concepeau profitul ca o parte a valorii
mărfurilor care este reţinută de patron.
b) Şcoala marginalistă: Leon Walras, A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark
c) Gândirea economică contemporană: prof. H. Guitton, J.A. Schumpeter
d) Doctrinele cooperatiste şi sociale
66. Formele profitului. Masa si rata profitului. Profitul maxim (manual, vol. I, p. 231-234)
Formele profitului:
a) profitul brut este reprezentat de partea ce ramâne din venitul total dupa ce s-au scazut cheltuielile de
productie; Pb = V – C În care:
Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat
C = cheltuieli de producţie (costul)
b) profitul net este partea din profitul brut care ramâne dupa ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al
întreprinzatorului, salariul ca recompensa pentru activitatea sa, arenda si chiria pentru terenul si cladirea care
îi apartin, impozitele si taxele ce se suporta direct din profit;
c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezinta remunerarea serviciilor întreprinzatorului, recompensa
sa pentru priceperea sa si raspunderea pe care si-o asuma, prima pentru risc si incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurari deosebite care nu au legatura cu
activitatea întreprinzatorului. Este obtinut de acei întreprinzatori care au o pozitie de monopol în producerea
si/sau vânzarea produselor. Se realizeaza pe baza unor preturi de vânzare mai ridicate.
e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginal ă. Este egal cu diferen ţa dintre
venitul marginal şi costul marginal.
• Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului
a) Mărimea profitului (masa profitului) (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca diferenţă între
venitul total (V) şi costul de producţie (C): Pr = V – C
Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinz ător şi ofer ă m ăsura
rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs.
P
P' 100 în care:
K
P’ = rata profitului
P = masa profitului
K = capitalul folosit
Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia şi
desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influen ţate de factorul timp.
b) marimea relativa (în procente) ca rata:
Pr ofit
Rata economica 100
capital propriu capital imprumutat
profit
Rata financiara 100
capital propriu
profit
Rata rentabilitatii 100
cos t
profit
Rata comerciala 100
cifra de afaceri
Dinamica profitului:
- pe termen scurt, pentru firmele care produc si vând în regim de concurenta libera, situatia optima este aceea
care le permite sa egalizeze costul marginal (Cma) cu pretul de vânzare (Cma = P). Aceasta egalitate marcheaza
echilibrul firmei (întreprinzatorului).
- pe termen lung, posibilitatile firmei de a asigura echilibrul si maximizarea profitului depind de capacitatea sa
de a realiza productia cu costuri inferioare pretului pietei, în conditiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.
67. Renta. Continutul si gândirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237)
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamânt, cladiri, constructii, resurse de
apa) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital banesc);
Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala
este insuficienta în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Gandirea economica.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concep ţii, doctrine, şcoli cu privire la
natura, formele şi temeiurile rentei.
1. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultur ă. Ei considerau c ă formarea
rentei s-ar datora dărniciei naturii: William Petty, Adam Smith, David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx.
2. Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P. Samuelson.
În ţara noastră, preocupările teoretice în legătur ă cu renta dateaz ă din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad,
P.S. Aurelian), V. Madgearu.
3. În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire sus ţin valabilitatea
universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economic ă şi nu numai
agriculturii: J.B. Clark.
68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 – 241)
Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere
detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata în raport cu ceilalti agenti si care
le permite urcarea pretului de vânzare peste nivelul considerat normal;
Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta
consta în aceea ca, atunci când se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil,
cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, într-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia
suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil îsi încetineste cresterea, pentru ca, în faza
urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar în final, productia chiar sa scada.
Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie
premisa obtinerii rentei.
Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut în urma utilizarii unui factor de productie cu
performante superioare si oferta inelastica si cel realizat în situatii când se folosesc factori cu randamente medii,
normale si mai usor de procurat.
• Forme de rentă:
1. Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate
asupra terenului;
- rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantit ăţi egale de capital şi de munc ă pe
terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe
care le generează terenuri ce au poziţie diferit ă fa ţă de pie ţele de desfacere şi/sau c ăile de comunica ţie
(rentă de poziţie) sau din diferenţe de productivitate generate de investi ţii succesive pe aceea şi suprafa ţă de
teren.
2. Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datoreaz ă
diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de pozi ţie.
3. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construc ţiilor.
4. Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de
producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea c ărora sunt exclu şi ceilal ţi.
5. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calit ăţilor
excepţionale pe care le are un individ.
6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar
fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorit ă, fa ţă de pre ţul pl ătit în realitate, mai redus.
7. Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de
întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaser ă anticipat.
8. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejur ări
favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.
9. Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflect ă dreptul de ţin ătorilor de a încasa
venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.
73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor în circulatie (manual, vol. I, p. 252-255)
1. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea şi valoarea m ărfii –
metal preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal pre ţios monetar şi valoarea
lui, pe de o parte, şi de suma valorilor bunurilor schimbate, pe de alt ă parte.
2. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuit ă
de
emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantit ăţii de moned ă în circula ţie.
3. Teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher sustine ca o mărire a cantit ăţii de moned ă în
circulaţie determină o creştere proporţională a nivelului general al pre ţurilor şi apoi o diminuare a valorii
monedei, dacă ceilalţi factori rămân constanţi.
Ecuaţia schimbului: Cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea cantit ăţii bunurilor
cumpărate, înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circula ţie a monedei:
P T
M
V
4. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea pre ţurilor a fost abordat şi de Şcoala de la Cambridge, J.M.
Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscut ă ca ecuaţia de la Cambridge:
n
n y ( k rk ' ); y în care:
(k k ' )
y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k = cererea publică de încasări în moneda lichidă
k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r = rata rezervei monetare
75. Dobânda. Definitie si forme. Masa si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 258-261)
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară
a mijloacelor băneşti împrumutate.
Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă
împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru
procurarea lichidităţii.
Formele dobânzii.
a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între b ăncile
comerciale, între acestea şi banca central ă;
b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;
c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;
e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen,
pentru construcţii de locuinţe etc.
Marimea dobanzii se exprima prin:
• Masa şi rata dobânzii (anuale) reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma
totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între
D d C
masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d 100 ; rezulta ca D
C 100
în care:
d = rata anuală a dobânzii
D = masa dobânzii anuale
C = capitalul împrumutat
Rata dobânzii poate fi:
- rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata infla ţiei (ori defla ţiei);
- rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori defla ţiei).
În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care:
d = rata nominală a dobânzii
i = rata inflaţiei
Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i;
negativă, atunci când d ‹ i;
nulă, atunci când d = i.
În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculeaz ă dup ă formula : r = d+a
în care:
a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor.
Dobanda este de 2 feluri:
- simplă;
- compusă
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C, unde: Sn = C
(1+d)n
în care:
Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
C = capitalul împrumutat
Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, în functie de evolutia ratei inflatiei.
78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270)
Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect îl constituie titlurile de valoare.
Piata capitalului se scindeaza în:
a) piata primara – cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect îl reprezinta titlurile de valoare nou emise;
b) piata secundara – include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor
lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare:
- acţiunile,
- obligaţiunile,
- obligaţiunile ipotecare,
- titlurile de rentă,
- bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit
anual variabil (de regulă), numit dividend. Actiunile se impart in:
- nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele de ţin ătorului,
- acţiuni la purtător, care nu poartă niciun nume.
O alta clasificare a actiunilor:
- ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite,
- acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale.
Posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi, ori ai
mai multora.
Durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale
cu durata de viaţă a întreprinderii.
Acţiunea este nerambursabilă atunci cand deţinătorii ei nu pot cere întreprinderilor emitente banii
plătiţi cu prilejul achiziţionării lor;
Acţiunea este negociabilă, atunci cand se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei
nefiind, deci,
imobilizaţi;
Dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul ob ţinut de întreprindere oscileaz ă de la un an
la altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferit ă în timp.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de
stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit
dobândă.
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste
titluri de valoare. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă.
Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi urbane), cu
scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici, care le garantează cu
terenuri sau imobile.
Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la
dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori
administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii.
Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se deruleaz ă la un pre ţ anumit, purtând numele de curs.
79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul
titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274)
Purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte institu ţii.
Cererea este funcţie de mai multe variabile:
- veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare;
- randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare;
- riscul investiţiilor;
- câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la burs ă etc.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual,
un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare sunt :
- actiuni,
- obligatiuni,
- titluri de renta,
- bonuri de tezaur.
• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare
Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizeaz ă cererea. Veniturile
disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi pre ţul titlurilor de valoare influen ţeaz ă şi ele cererea
acestora.
80. Randamentul banilor investiti si rata dobânzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278)
Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobânzii pentru obligatiuni) se
compara cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni : R o
P
100 ; în care:
R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobânzii obligatiunii;
C = cuponul sau dobânda totala;
P = pretul cu care se cumpara obligatiunea
W
Pentru actiuni: R a
P
100 ; in care :
Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = pretul cu care se cumpara actiunea.
Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă de frunctificare
a banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux,
reprezentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu ajutorul unor
formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de rambursare a
împrumutului (în cazul obligaţiunilor).
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o
dată) :
Vn = Vo + n(Vo · d) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii;
n = durata de viata în ani a obligatiunii;
d= rata dobânzii obligatiunii.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale):
Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + … + Vn în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = An
A V 0
d
în care: A = anuitatea, calculată după formula 1
1
(1 d )
n
V d
Vn = An devine
V n n( 0
1
)
1
(1 d )
n
Formula prin care dobânda şi împrumutul se rambursează la scaden ţă: V n = V0(1+d)n în care:
V0 = suma iniţială depusă la bancă
d = rata dobânzii bancare
n = durata în ani a depunerii
În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe actualizare,
adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă valoarea actuală este
mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de valoare, atunci investi ţia este profitabil ă.
81. Riscul investitiilor. Câstigul din vânzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280)
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguran ţei acestora şi a ratei
dobânzii. Întrucât viaţa economică este incert ă prin excelen ţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii
de titluri de valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale
veniturilor şi să precieze, totodată, gradul în care acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face
apel la teoria probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie. Pentru ca investi ţia s ă fie
profitabilă, primul termen trebuie să aibă o valoare mai mic ă decât al doilea.
Valoarea medie a fluxului viitor de venituri
Tabelul 1
83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vânzare –
cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289)
a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în
vreme ce piaţa primară, de bănci.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheat ă de stat; ea are ca scop
încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzac ţii cu valute şi metale
preţioase.
Bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni.
Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu
experienţă îndelungată, iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina administra ţiei bursei.
Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de
valoare, valute şi metale preţioase.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectueaz ă nemijlocit de agenţii de schimb care sunt :
- brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor,
- brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA). Aceştia
primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agen ţi (care le-au colectat în prealabil de la
diverse persoane fizice şi juridice), le centralizeaz ă, particip ă la stabilirea cursurilor şi execut ă ordinele
de cumpărare-vânzare.
b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor , nu sunt
omogene, ca acelea realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Operatiunile care
servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont).
Aceste operatiuni sunt:
a) operatiuni la vedere – în care transferul efectiv de valuta are loc într-un interval de 48 ore lucratoare, socotite
de la încheierea contractului;
b) operatiuni la termen – în care valuta se transfera efectiv într-un interval de timp ce depaseste 48 ore
lucratoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta în aceea ca transferul
valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste
operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial;
c) operatiuni tip Hedging (Hedging înseamna a se pune la adapost de riscuri).
În scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara când valuta necesara platii marfurilor se
procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, într-o zi anume (înainte de aceasta data), o dubla
tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revânzarea ei la termen.
c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa
cum reiese din analiza de la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela
practicat pe piaţa primară.
d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte
influenţează indicele general al pieţei bursiere, care se calculează de către
toate bursele.
e) Piaţa secundară a capitalului
87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 299-302)
Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari, de exemplu,
cursul dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se pl ăte şte, deci, o sum ă mai mare
de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi cre şte cursul monedei na ţionale (am
considerat oferta constantă).
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei, rezultatul
acţiunii multor variabile. Un efect însemnat asupra acestei rela ţii exercit ă situaţia balanţei
comerciale.
Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunz ător, un
excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi s ă creasc ă cursul monedei na ţionale. Balan ţa
comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoac ă modific ări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce
cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultim ă analiz ă,
modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale monedelor na ţionale pe pia ţa intern ă.
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot
reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, m ăsurat în moneda celeilalte ţări.
Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin al ţi factori –, în prima ţar ă se poate înregistra un aflux de
capital străin, iar în a doua, o retragere de capital, o migrare de capital na ţional (sub form ă de bani) c ătre
exterior în căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu spore şte oferta de valut ă şi cre şte
cursul monedei naţionale în
ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce ferta de valut ă şi cursul monedei na ţionale în ţara având situa ţie
opusă.
88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305)
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (popula ţia, întreprinderile din industrie,
agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a s ăn ăt ăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei
scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri:
- opera ţiuni la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valut ă are loc într-un interval de 48
de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului ;
- opera ţiuni la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care
depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului ;
- opera ţiuni de tip hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la ad ăpost de riscuri). Ele
urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de m ărfuri.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii,
operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit -
operaţiuni de arbitraj valutar.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swapb înseamnă schimb reciproc, ori
troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciproc ă intervenite, de regul ă, între dou ă b ănci centrale cu scopul
acordării de împrumuturi (de către una din ele unei ter ţe b ănci).
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la
ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea
unei valute în numerar în altă valută în numerar.
Operatiuni efectuate de banci:
Bancile efectueaza:
- operatiuni de arbitraj valutar;
- operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc)
Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, între doua banci centrale cu scopul acordarii
de împrumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si între marile banci comerciale.
Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.
93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327)
Teoria economică a bunăstării, are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearc ă s ă
pună de acord
sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea social ă.
Potrivit lui V.Pareto, alocarea optim ă a resurselor presupune că:
1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bun ăst ări;
2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bun ăst ării individuale;
3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.