Curs nr.

2
Procesul de învăţământ

2.1. Definirea conceptului de proces de învăţământ

Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului

de învăţământ, a cărui definiţie generică poate fi: activitatea instructiv-
educativă complexă, desfăşurată în mod organizat şi sistemic de elevi şi
profesori în şcoală, prin care elevii dobândesc un sistem de cunoştinţe,
priceperi, deprinderi, capacităţi, competenţe, achiziţii intelectuale şi
motrice, prin care îşi formează concepţia despre lume, convingerile morale,
trăsăturile de caracter, precum şi aptitudinile de cunoaştere, cercetare şi
creaţie.
În învăţământul preuniversitar, activitatea instructiv-educativă este
orientată spre cunoaşterea şi asimilarea unui sistem de valori bine precizat,
prin documente curriculare oficiale (planuri de învăţământ, programe,
manuale şcolare, etc). Cunoaşterea corespunzătoare procesului de
învăţământ este mijlocită didactic, graţie strategiilor de instruire şi
autoinstruire proiectate şi utilizate de profesor, care sprijină elevul în
descoperirea adevărurilor cunoscute. Cunoaşterea didactică are caracter
ştiinţific şi ea avansează o dată cu derularea activităţilor de învăţare şi
predare, cărora li se adaugă evaluări continue, sistematice, ce se constituie în
premise ale activităţilor de reglare şi optimizare a procesului de învăţământ.
Activităţile instructiv-educative se desfăşoară într-un context didactic
concret, bine determinat, în interiorul căruia intervin anumite variabile;
unele dintre acestea sunt bine cunoscute şi valorificate, altele pot fi
identificate, iar altele sunt aleatorii. Acestea din urmă trebuie acceptate aşa
cum sunt, iar celelalte două categorii trebuie menţinute sub control şi
adaptate nevoilor concrete ale procesului didactic. Astfel, fiecare acţiune
instructiv-educativă prezintă o serie de caracteristici:
 Angajează activitatea binomului educaţional;
 Vehiculează un conţinut ideatic purtător de mesaje educaţionale;
 Vizează motivarea elevilor prin conştientizarea obiectivelor
educaţionale care urmează să fie realizate;
 Se desfăşoară în conformitate cu anumite principii, reguli şi
norme didactice;
 Recurge la valenţe psihopedagogice şi metodice ale unor
metode şi mijloace de învăţământ;

1
  Este orientată de finalităţi educaţionale, concretizate în
performanţe şcolare, care urmează să fie evaluate (Ionescu,
2003).
Didactice modernă concepe procesul de învăţământ ca activitate de
predare-învăţare. Rolul prioritar revine cadrului didactic care este centrat pe
corelaţia dintre acţiunea iniţială de predare şi cea ulterioară sau simultană de
învăţare, orientată pe direcţia transformării personalităţii elevului.
Didactica postmodernă concepe procesul de învăţământ ca activitate
de predare – învăţare - evaluare, proiectată în sens curricular prin centrarea
pe obiective şi realizarea corespondenţei pedagogice dintre obiective –
conţinuturi – metodologie - evaluare (Cristea, 2002).

2.2. Caracteristicile generale ale procesului de învăţământ

Sunt evidente la nivelul analizei structurii de funcţionare a acţiunii

educaţionale bazată pe corelaţia existentă între subiectul educaţiei (cadru
didactic) şi obiectul educaţiei (elevul). Aceste caracteristici vizează:
a) interacţiunea subiect-obiect, proiectată şi realizată la nivelul relaţiei
de comunicare dintre emiţător şi receptor (cadru didactic-elev);
b) unitatea informativ-formativ, proiectată şi realizată la nivelul
conţinutului mesajului educaţional, construit de cadrul didactic special
pentru declanşarea răspunsului comportamental al elevului;
c) autoreglarea activităţii cadrului didactic în funcţie de răspunsul
elevului, la nivelul unor circuite de conexiune inversă, deschise
perfecţionării.

2.3. Dimensiunile procesului de învăţământ

Descrierea procesului de învăţământ comportă în general două

planuri: abordarea sistemică, mai exact raportarea învăţământului la
sistemul său integrator şi analiza componenţială şi funcţională a
învăţământului şi, în final, principalele sale demersuri: predare-învăţare-
evaluare (Chiş, 2001).
Cristea (2002) şi Cucoş (2002) consideră că dimensiunile procesului
de învăţământ reflectă resursele abordării sistemice a activităţii didactice
angajate în plan funcţional, structural şi operaţional.
Dimensiunea funcţională reflectă legătura acestuia cu sistemul de
învăţământ, realizată la nivelul raporturilor existente între finalităţile
pedagogice macrostructurale (ideal educaţional, scopuri pedagogice) şi

2
finalităţile pedagogice microstructurale (obiectivele educaţionale). Această
dimensiune reflectă calitatea structurii sistemului de învăţământ: a structurii
de adaptare internă, care vizează organizarea pe niveluri – trepte – cicluri
şcolare curriculare, cu programele curriculare corespunzătoare; a structurii
de conducere, a cărei valoare este determinată de raporturile existente între
conducerea managerială şi conducerea administrativă a organizaţiei şcolare.
Dimensiunea structurală a procesului de învăţământ vizează resursele
pedagogice angajate în sistem pentru realizarea calitativă a activităţii
didactice şi relaţiile de colaborare instituite de şcoală cu societatea civilă, în
general cu comunităţile educative, teritoriale şi locale. Această dimensiune
reflectă structura materială şi structura de relaţie a sistemului , care asigură:
repartizarea resurselor pedagogice (materiale, umane, financiare,
informaţionale), disponibile la un anumit moment dat; atragerea resurselor
pedagogice suplimentare din direcţia agenţilor sociali (economici, politici,
sociali, etc) interesaţi să investească în învăţământ.
Dimensiunea operaţională a procesului de învăţământ vizează
activitatea educativă proiectată de cadrele didactice, realizabilă în termeni de
acţiune concretă. Această acţiune concretă presupune adaptarea sarcinilor
didactice, stabilite la nivelul programelor şcolare, la specificul clasei în
contextul proiectării şi al realizării unor relaţii pedagogice optime între
cadrul didactic şi elevi. Procesul declanşat implică patru operaţii: definirea
obiectivelor pedagogice concrete ale activităţilor didactice; stabilirea
conţinutului activităţii didactice; aplicarea metodologiei necesare pentru
reuşita activităţii didactice şi asigurarea evaluării rezultatelor activităţii
didactice.
Cucoş (2002) se referă la dimensiunea operaţională a procesului de
învăţământ prin funcţionarea mai multor tipuri de relaţii: în interiorul
procesului de învăţământ, între componentele acestuia; între procesul de
învăţământ şi sistemul de învăţământ; între componentele procesului de
învăţământ (finalităţi, metode, mijloace de învăţământ, etc) şi componente
ale mediului social (ideal social, grad de cunoaştere, nivel de dezvoltare a
tehnicii, etc).

2.4. Abordarea sistemică a procesului de învăţamânt

O abordare sistemică a procesului de învăţământ îi asigură acestuia

coerenţă şi eficienţă funcţională. În momentul realizării proiectării
procesului se au în vedere relaţiile şi coordonatele componentelor procesului
de învăţământ.

3
 Procesul de învăţământ trebuie raportat la suprasistemul în care se
concretizează, sistemul de învăţământ. Prin intermediul acestuia din urmă se
transmit sau se reformulează anumite comenzi şi exigenţe sociale,
concretizate în obiective şi se prefigurează o serie de resurse indispensabile
pentru funcţionarea procesului: aşezăminte şcolare, corpul profesoral, alte
resurse materiale. O dereglare a sistemului de învăţământ atrage după sine
perturbaţii în funcţionarea procesului didactic.
Elementele mediului social se reflectă direct în componentele
procesului didactic (înnoirea tehnologiei instruirii, infuzarea conţinuturilor şi
aspectelor relaţionale cu valori răspândite larg în societate, inducerea unor
sentimente de neîncredere sau chiar dispreţ faţă de şcoală din cauza unor
conjuncturi economice nefavorabile, etc) sau indirect, prin selecţie şi
prelucrare în interiorul unor compartimente ale sistemului de învăţământ.
Determinările pot veni şi dinspre procesul de învăţământ spre spaţiul social
(consolidarea încrederii în valorile sociale, infuzarea de noi mentalităţi,
modele comportamentale, etc) asupra cărora factorii decizionali ai statului ar
trebui să mediteze mai profund (Cuco, 2002).
Voi vorbi în continuare despre componentele procesului de învăţământ
oferindu-vă două modele de configuraţii.
Privit ca sistem (Chiş, 2001), învăţământul articulează trei categorii de
variabile reprezentate astfel: un flux de intrare (resurse umane, materiale şi
financiare: spaţii şcolare, contingente de elevi, alocări bugetare şi resurse
extrabugetare, etc), un proces (procesul de învăţământ care angajează
resursele în vederea atingerii obiectivelor) şi un flux de ieşire (reprezentat de
rezultatele sistemului, adică seriile de absolvenţi, înzestraţi cu competenţe şi
atitudini prevăzute de cererea socială de educaţie):

Procesul de
Flux de intrare învăţământ Flux de ieşire

Şcoala se află astăzi într-un context social marcat de profunde

schimbări. Se întrevăd linii de evoluţie doar pe termen scurt, astfel încât
politica şcolară capătă greu contururi precise. Este de aşteptat ca
descentralizarea pedagogică şi financiară a învăţământului să valideze foarte

4
curând diversificarea instituţiilor care oferă servicii pentru sau conexe
învăţământului. Se includ aici instituţiile create pentru a oferi asistenţă
socială şi suport educaţional diverselor categorii socio-profesionale care
dobândesc anumite cerinţe speciale, ca urmare a schimbărilor societăţii de
tranziţie. Ar fi util pentru instituţiile de asistenţă socială ca datele de ieşire
ale sistemului de învăţământ să se înscrie în nevoile de forţă de muncă în
diferite se4ctoare ale vieţii economice şi sociale. În condiţiile tranziţiei spre
economia de piaţă, sistemul de alocare a resurselor umane este reglat de
jocul pieţei. Rata ridicată a şomajului şi necesităţile reconversiei
profesionale modifică cererea socială de educaţie, solicitând forme ale
educaţiei permanente Ar fi util pentru instituţiile de asistenţă socială ca
datele de ieşire ale sistemului de învăţământ să se înscrie în nevoile de forţă
de muncă în diferite se4ctoare ale vieţii economice şi sociale. În condiţiile
tranziţiei spre economia de piaţă, sistemul de alocare a resurselor umane este
reglat de jocul pieţei. Rata ridicată a şomajului şi necesităţile reconversiei
profesionale modifică cererea socială de educaţie, solicitând forme ale
educaţiei permanente, ale formării continue, care să înlesnească trecerea de
la un sector de activitate la altul. Elementele de predicţie ar trebui să fie
elaborate prin consultare cu furnizorii de servicii educaţionale, pentru a fi
operant măcar la nivel macroeconomic.
Corelarea dintre intrări şi ieşiri în cadrul sistemului de învăţământ ţine
cu deosebire de politicile educaţionale, precum şi de economia şi sociologia
educaţiei.

2.5. Componentele procesului de învăţământ

Componentele procesului de învăţământ sunt:

2. Agenţii actului didactic

3. Curriculum-ul

1. Obiective 4. Metodologia didactică 8. Achiziţiile învăţării

5. Mijloace de învăţământ

6. Forme de organizare

7. Timpul de studiu

5
 Obiectivele procesului de învăţământ condensează cerinţele de
instruire şi educare ale societăţii sau comunităţii în care funcţionează
sistemul de învăţământ. Aceste obiective corespund unor opţiuni şi priorităţi
sociale majore cu privire la informaţia şi deprinderile pe care trebuie să le
dobândească elevii, cu privire la judecăţile de valoare şi comportarea
acestora. Obiectivele stabilesc ce urmează să cunoască elevii ca informaţie.
Ele se prefigurează la începutul acţiunii, dar capătă expresie palpabilă la
încheierea ei, rezultatele fiind cele care atestă atingerea obiectivelor.
Resursele umane, agenţii acţiunii, profesorii şi elevii, la care se
adaugă şi participarea părinţilor şi a membrilor comunităţii, reuniţi în acelaşi
efort comun, reprezintă a doua componentă principală a învăţământului.
Suportul de bază al instruirii şi educaţiei îl constituie conţinutul
învăţământului , re-definit în didactica modernă în noţiunea de curriculum.
El reprezintă ansamblul experienţelor de învăţare, oferite elevilor pe diferite
trepte de şcolaritate, cicluri şi profiluri de învăţământ. Elementele de
curriculum comportă distincţia între dimensiunea de volum (cât anume
trebuie să studieze elevul, potrivit planului de învăţământ) şi dimensiunea de
structură (ce anume din bazele ştiinţei, culturii şi practicii sociale se traduce
în experienţele de învăţare şcolară).
Procesul de învăţământ vehiculează conţinuturi ştiinţifice, tehnice,
literar-artistice, filozofice, religioase, etice, etc., organizate în şapte arii
curriculare: limbă şi comunicare, matematică şi ştiinţe ale naturii, om şi
societate, arte, tehnologii, educaţie fizică şi sport şi consiliere şi orientare.
Esenţial este să se valorifice întreg potenţialul instructiv şi educativ al
curriculumului, ceea ce depinde de calitatea activităţii didactice.
Metodele de instruire şi autoinstruire. Actul didactic se desfăşoară
într-un cadru metodologic specific. Metodologia reprezintă una din cele mai
dinamice componente ale procesului de învăţământ, achiziţiile pedagogiei
clasice fiind mereu convertite în grila de concepte cu care operează didactica
modernă.
O altă componentă o constituie mijloacele de învăţământ şi
materialele didactice. Inventarul tehnicilor tradiţionale de instruire se
reducea, în esenţă la mijloace verbale, cretă şi tablă. Gama acestor mijloace

6
s-a lărgit considerabil, înglobând aparatura audiovizuală (diapozitivul,
filmul, etc.), apoi Internetul şi calculatorul, ceea ce amplifică posibilităţile
clasice.
Formele de organizare şi înfăptuire a procesului de învăţământ.
Având precizate obiectivele şi experienţele de învăţare, aplicând anumite
tehnici apare întrebarea: cum sunt acestea angrenate în forme de muncă
şcolară adecvate. Procesul de învăţământ asimilează diferite forme de lucru
cu elevii, care asigură cadrul de organizare al acestuia: lecţiile, activităţile
practice, activitatea în cercurile de elevi, excursiile didactice şi vizitele, cu
formaţii de lucru mai largi (clasa de elevi) sau mai restrânse, cum sunt
activităţile în grup sau activităţile individuale.
Înscris într-un cadru organizaţionale, procesul de învăţământ se
desfăşoară în cadrul unor relaţii interpersonale: relaţii profesor-elev. Acestea
alcătuiesc o componentă importantă a câmpului educaţional. Principalele
interacţiuni în mediul şcolar sunt:
 relaţii de comunicare,
 relaţii de afinitate, de acceptare sau respingere, graţie cărora se
validează sau infirmă statusuri şi roluri,
 relaţii de conducere, prin care se exprimă puterea de influenţă a
persoanelor acreditate de grup ca reprezentanţi legitimi ai
intereselor colective.
Principiile pedagogiei moderne invită profesorul să cultive relaţii de
apropiere şi înţelegere faţă de elevi, fără a cădea în familiarism, să manifeste
exigenţă dozată, fără a ajunge la severitate excesivă, să fie autoritar, dar
lipsit de enervare şi patimă, să fie drept şi imparţial în oferta lecţiei şi în
apreciere.
În sfârşit, procesul de învăţământ se desfăşoară în timp: an şcolar,
semestru, săptămână de şcoală, ore de clasă. Curriculumul sau programul de
studiu este segmentat în unităţi de timp, însăşi aptitudinea de învăţare este
măsurată prin timpul necesar elevului pentru însuşirea unor cunoştinţe şi
deprinderi. Aşa cum aptitudinea de învăţare este o caracteristică individuală
şi timpul de studiu ar trebui dimensionat la ritmul de progresie al elevului.
Elementele desprinse din analiza componenţială de mai sus se află în
strânse relaţii de interdependenţă şi interacţiune, ele configurează practic
fizionomia fiecărei activităţi didactice atât la nivel global (al procesului de
învăţământ), cât şi la nivelul fiecărei unităţi didactice: lecţie, lucrare de
laborator, cercul de elevi, etc. Succesul acţiunii de modelare a inteligenţei şi
conduitei copilului nu depinde numai de stăpânirea componentelor
procesului de învăţământ, ci şi de calitatea personalului didactic, de
condiţiile materiale de instruire, de aptitudinile individuale ale elevilor, de

7
conţinutul lecţiilor. Aceşti factori se articulează în funcţie de efectele lor, de
rezultatele obţinute pe parcurs şi în final (Chiş, 2001).
Un alt model de configurare a procesului de învăţământ este prezentat
de profesorul Ionescu (2003):
Curriculum educaţional

Obiectivele procesului de învăţământ

T
I
M
P

Conţinutul învăţământului

Strategii de predare, Forme de organizare a activităţii Agenţii acţiunii şi

învăţare şi evaluare instructiv-educative câmpul relaţional

Conexiune
inversă
Rezultatele procesului de
învăţământ

Caracteristicile procesului de învăţământ prezintă aceleaşi trăsături ca

şi cele descrise în analiza componenţială precedentă celei de mai sus.
Singurul element pe care îl voi descrie este conexiunea inversă.
Această componentă asigură reglarea continuă a sistemului, care
desemnează informaţii în legătură cu rezultatele atinse, informaţii provenite
la ieşirea din sistem. Există un feed-back formativ, care se realizează
sistematic, pe parcursul întregii secvenţe şi are rol de a sprijini activitatea de
învăţare a elevilor şi feed-back sumativ, care se realizează la finele secvenţei
şi are rolul de a oferi informaţii în legătură cu prestaţia elevilor şi a cadrului
didactic.