10.

Sărbătorile şi obiceiurile populare

Cercetările arheologice, etnologice şi lingvistice au relevat faptul că poporul

român este moştenitorul unei spiritualităţi străvechi de peste opt mii de ani, având
rădăcinile în civilizaţiile neolitice carpatice, apoi în civilizaţia geto-dacă şi daco-
romană, a evoluat şi s-a îmbogăţit în acest spaţiu carpato-dunărean, aflat la confluenţa
dintre cultura Occidentului şi cea a Orientului.
Mircea Eliade susţine că religia dacilor este un rezultat al sincretismului
dintre cultul lui Zalmoxis şi cultul lui Gebeleizis, un zeu urano-solar. Zalmoxis este
principalul zeu al geto-dacilor, zeu al pământului, simbolizat prin funcţii în legătură
cu creşterea tuturor vieţuitoarelor şi încolţirea seminţelor, dar şi cu domnia asupra
sufletelor morţilor. Zalmoxis era, aşadar, divinitate a vieţii şi a morţii, a credinţei în
nemurire. Acest cult al geto-dacilor este simbolizat de Sanctuarele circulare de la
Sarmisegetusa, fosta capitală a statului dac.
Pe fondul credinţei monoteiste şi în nemurire a dacilor a pătruns în Dacia
creştinismul (care are la bază aceleaşi idei religioase, credinţa într-un singur
Dumnezeu şi în nemurirea sufletului) odată cu romanizarea şi s-a răspândit prin
intermediul coloniştilor romani şi a misionarilor din Orientul Apropiat. Primul
misionar care a creştinat pe strămoşii noştri a fost apostolul Andrei, care a poposit în
Dobrogea, aproximativ în anii 59-.60 d. Hr. şi a locuit timp de 20 de ani într-o peşteră
din apropierea localităţii Adamclisi. S-au păstrat, însă, şi credinţele, practicile şi
simbolurile precreştine, care, transmise din generaţie în generaţie, erau ordonate în
desfăşurarea lor ciclică în funcţie de calendarul astronomic, de cel agrar şi pastoral
străvechi peste care s-a suprapus calendarul creştin. Împletirea dintre cele precreştine
cu cele creştine s-a constituit într-un sincretism de rituri, mituri şi credinţe care s-a
transmis din generaţie în generaţie, conturate în sărbători şi obiceiuri, repartizate pe
zilele calendarului popular, transmis exclusiv pe canale folclorice.
Calendarul popular este un instrument de măsurat timpul şi de
planificare a activităţilor economice şi spirituale(sărbătorile), în funcţie
calendarul astronomic cu cele patru momente cruciale: solstiţiul de iarnă,
echinocţiul de primăvară, solstiţiul de vară şi echinocţiul de toamnă, dar şi în funcţie
de bioritmurile de reproducere ale plantelor şi animalelor.Calendarul popular indica,
prin data sărbătorilor şi obiceiurilor, timpul optim pentru arat şi semănat, pentru
formarea turmelor, urcarea la munte, coborârea şi desfacerea turmelor, zilele
favorabile culegerii plantelor de leac, pentru pomenirea moşilor şi strămoşilor etc.
Ţăranii spuneau despre calendar că este: “rânduiala vremii, să ştii când să faci
sau când nu trebuie să faci un lucru. Calendarul ne rostuieşte lucrul şi viaţa”. Şi
întrucât elementul central era starea vremii, care putea influenţa hotărâtor viaţa
omului, ţăranul acorda o mare atenţie sistemului de prevestire a timpului, de citire a
semnelor timpului, cosmice şi terestre.
Românii au folosit până la începutul secolului XX, paralel cu calendarul
oficial (civil, bisericesc) acest calendar „neoficial”, popular.
În mentalitatea populară începutul anului este legat de începutul ciclului
vegetaţional şi de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice.Ca urmare
începutul anului(Capul Anului)potrivit calendarului popular era stabilit la 1 martie,
odată cu regenerarea întregii naturi, aşa cum îl sărbătoreau strămoşii noştri daci,
antichitatea romană şi lumea Orientului.
Calendarul oficial, civil are la bază calendarul iulian, rezultat prin reforma
calendarului roman, lunar de 355 de zile, înfăptuită de către astronomul Sosigene din

71
Alexandria din ordinul lui Iulius Caesar la anul 46 î.d.Chr. care fixează începutul
anului la 1 ianuarie, când se suprapune şi peste sărbătoarea închinată de către romani
zeului Ianus Bifrons, cu două feţe privind cu o faţă spre trecut şi cu alta spre viitor. De
atunci, cu unele modificări aduse de către Papa Grigore al XIII-lea la 1582,
calendarul civil oficial stabileşte începutul anului la 1 ianuarie, considerat Cap de
An. La Sinodul ecumenic de la Niceea din anul 325 d.H. au fost discutate regulile
calendarului iulian şi fixate principalele sărbători ale creştinilor
În raport cu acest Cap de An, fixat la 1 ianuarie, şi cu cele patru momente
astronomice cruciale, solstiţii şi echinocţii sunt grupate sărbătorile creştine,
datinile(obiceiurile religioase)şi obiceiurile populare (unele precreştine).
Obiceiurile sunt norme obligatorii de comportament al oamenilor în
comunităţile tradiţionale În structura sa, obiceiul reuneşte un ansamblu de
manifestări sincretice de la text, cântec, mimică până la dans, manifestări legate de un
anumit eveniment sau dată, de cele mai importante momente ale vieţii omului în
planul existenţei materiale şi spirituale.
Obiceiurile îndeplinesc două funcţii fundamentale: o funcţie morală, aceea
de a departaja faptele permise la nivelul individului şi al comunităţii de faptele
nepermise, interzise şi o funcţie juridică de cadru normativ prin care toate
iniţiativele umane sunt subordonate unui cod de valori şi reguli validate de către
comunitate Datorită caracterului obligatoriu, obiceiurile funcţionau ca o lege în viaţa
comunităţii.
Obiceiurile se pot clasifica în: obiceiuri calendaristice, legate de sărbătorile
de peste an şi de ocupaţii (obiceiuri agrare, pastorale etc) şi obiceiuri familiale, care
sunt legate de momentele sau circumstanţele vieţii.
O altă categorie de obiceiuri sunt norme comunitare ce au rostul de a
reglementa raporturile individului cu obştea sătească din care face parte Obştea
sătească era alcătuită din grupuri familiale în genere cu legături de rudenie,unite pe
baza principiului vecinătăţii şi al teritoriului comun, prin interese comune legate de
autoapărare şi organizare a muncii. Organul de conducere al obştilor săteşti era sfatul
obştii care se divide în trei cete de vârstă
a. ceata bătrânilor –legiuitorii, judecătorii şi administratorii satului
b. ceata oamenilor maturi-cu rol însemnat în întrajutorarea în muncă
c. ceata feciorilor care au trecut formal ritul de iniţiere numit intratul în horă.
Având în frunte un jude, ceata feciorilor organiza ceremoniile festive de peste
an, asigura judecata la nivelul întregii comunităţi prin ceata de strigători, organiza
paza satului, asigura disciplina în rândul tineretului. În Ţara Oltului ceata se organiza
la Sfântul Nicolae. În Şcheii Braşovului ceremonialul organizării cetei de feciori,
cunoscută sub numele de Junii Braşoveni, avea loc la sărbătoarea Paştelui când tinerii
intrau în horă.
Legislaţia satului era obiceiul pământului, un sistem de norme de conduită şi
convieţuire socială privitor la organizarea comunităţii, proprietatea funciară şi asupra
altor bunuri mişcătoare şi nemişcătoare, norme de drept referitoare la moştenirea
bunurilor şi la danii, infracţiuni, pedepse şi procedura de judecată.
In satul tradiţional existau două forme de proprietate: proprietatea
devălmaşă şi proprietatea individuală, ambele constituite pe baza principiului de
drept cutumiar potrivit căruia ceea ce era creat de către natură: pădurea, apele,
păşunile se afla în stăpânirea comună a obştei, iar ceea ce era creat de om prin munca
lui devenea proprietate individuală.

72
 Dreptul la proprietatea devălmaşă se stabilea pe baza principiului potrivit
căruia unui lot-matcă ( proprietatea individuală pe care se afla gospodăria) îi
corespundea un drept de pe tot hotarul satului.
Averea se transmitea urmaşilor prin înzestrare, în părţi egale fiecărui copil, iar
părinţii îşi păstrau dreptul de uz viager asupra părţii pe care se afla gospodăria. Casa
părintească rămânea moştenire celui mai mic fiu potrivit principiului ultimogeniturii
de bază în dreptul obişnuielnic românesc, în schimbul sarcinilor de întreţinere a
părinţilor, a obligaţiei înmormântării şi a pomenirii lor după moarte.
O formă de protejare a proprietăţii obşteşti era aceea prin care în caz de
înstrăinare a proprietăţii funciare individuale trebuiau întrebate mai întâi rudele apoi
vecinii, potrivit dreptului de precumpărare şi răscumpărare a pământului, care
odinioară era proprietatea unui moş comun.
În problema raporturilor familiale, rudenia era: de sânge, prin alianţă şi
spirituală (năşie de botez şi la cununie); familia era cu sistem patrilinial şi
patrilocal; femeia e numită după numele soţului; era obligativitatea vârstei mai
mari a mirelui; căsătoria era interzisă între rude până la gradul şapte. Sistemul
endogamic interzicea căsătoria cu persoane din alt sat. Căsătoria era hotărâtă, de
regulă, de către părinţi în cadrul unei învoieli prin care se stabilea contribuţia fiecăruia
la patrimoniul familial comun
În comunităţile tradiţionale, purtarea faţă de oamenii vârstnici era plină de
respect, forma de adresare, chiar şi în cazul rudelor celor mai apropiate, era cu
dumneata.
Cinstea era lucrul cel mai de preţ de aceea era pedepsit chiar şi prejudicial
moral; era apoi omenia şi frumuseţea definite prin hărnicie, modestie, cuminţenie,
puse în evidenţă atât prin comportamentul cotidian cât şi în cadrul unor manifestări
sociale care antrenau întreaga comunitate, aşa cum erau horele duminicale şi
şezătorile.
Participarea la şezători constituia şi un prilej de pregătire a fetelor pentru
momentul trecerii în floarea vieţii, marcat prin „intrarea in joc”.
Socializarea tinerilor începea cu înfrăţirea şi însurăţirea,,moment care
marca trecerea de la copilărie la adolescenţă şi continua cu intrarea în joc, sau- cum i
se mai spunea în zona Bran- ieşirea la joc, la Crăciun sau la Paşti,moment ce marca
trecerea de la adolescenţă la maturitate. Ultima etapă era intrarea în rândul celor
însuraţi, marcată prin căsătorie când se întemeia o nouă familie ce presupunea un nou
statut social.
Pentru menţinerea normelor de convieţuire socială, a legii satului, o practică
judiciară aplicată în comunităţile tradiţionale era strigarea peste sat, efectuată de
către ceata de strigători, care avea ca scop să pedepsească moral pe cei care încalcă
normele tradiţionale de convieţuire,desfrâul, furtul, normele privitoare la căsătorie.
Strigatul peste sat satiriza prin strigăte versificate fetele care n-au terminat la timp
torsul cânepii, beţivii etc.
În comunităţile tradiţionale momentele importante ale ciclului calendaristic:
sărbătorile (Crăciun-Naşterea Domnului, Anul Nou, Bobotează, Paşti-Învierea,
Înălţarea Domnului, Rusalii-Pogorârea Sf. Duh, sărbătorile sfinţilor şi ale
evenimentelor religioase) sunt însoţite, întotdeauna, de complexe obiceiuri
tradiţionale, aflate în legătură directă cu muncile de peste an, cu viaţa şi bunăstarea
comunităţii, dependentă la rândul ei mersul vremii şi de raporturile cu lumea
nevăzutelor.

73
 Din întreg repertoriul obiceiurilor calendaristice cele legate de renovarea
timpului la Crăciun, Anul Nou, Bobotează, încadrate în ciclul sărbătorilor de iarnă,
reţin prin amploarea desfăşurării lor
Cele 12 zile ale ciclului sărbătorilor de iarnă încep cu Crăciunul (25
decembrie) şi se încheie cu Boboteaza (6 ianuarie)ambele sărbători prefaţate de
Ajunuri.
În obiceiurile de iarnă apar diferenţieri zonale datorate, în mare parte,
răspândirii diferite a celor două componente, dacică şi romană aparţinând fondului
cultural autohton; în Transilvania sunt mai frecvente supravieţuirile din fondul
cultural romanic, mai evidente în colindatul de la Crăciun, iar cele traco-dacice mai
numeroase în zonele extracarpatice, îndeosebi în Moldova,.unde s-au păstrat jocurile
de măşti şi un variat repertoriu de ritualuri la Anul Nou
Crăciunul este o sărbătoare traco-dacică, căreia i s-a suprapus la apariţia
creştinismului sărbătoarea Naşterii lui Iisus. Creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua
de Crăciun timp de peste o mie de ani, în Ţările Române până în secolul al XIX-lea.
Pentru sărbătorile de iarnă la români aveau loc pregătiri: tăierea porcului la
Ignat.(20 decembrie) act care avea şi o semnificaţie rituală, porcul fiind considerat o
întruchipare a spiritului grâului, pregătirea unor alimente rituale : turta din aluat
nedospit, colacii, numiţi colindeţe din aluat dospit, rezervaţi flăcăilor colindători,
preoţilor şi pentru împodobirea mesei de Ajun, covrigii care se dădeau copiilor
colindători.
Dintre obiceiurile din ciclul sărbătorilor de iarnă cele mai semnificative sunt
Colindatul de Crăciun şi Uratul cu Pluguşorul de Anul Nou.
La colindat, în seara de Crăciun participă copii şi, în multe sate din
Transilvania, ceata de feciori, numită butca feciorilor între Târnave şi Olt, dubaşi
în zona Pădurenilor şi Hunedoara.Tema principală a colindelor este Naşterea
Domnului Iisus Hristos, comparată cu răsăritul soarelui.Ceata de colindători începea
ritualul după apusul soarelui şi îl incheia înainte de ivirea zorilor.Dacă la casele
colindate se aflau şi fete de măritat cetaşii se opreau şi le jucau. Pentru colindare se
dăruiau membrilor cetei mâncare, băutură şi bani, semnificând răscumpărarea puterii
sfinţitoare a ritualului împlinit. În ziua de Crăciun, sau a doua zi, din bunurile căpătate
se organiza o masă comună (agapă) la care erau invitate şi fetele împreună cu părinţii
lor.
Din Ajunul Crăciunului şi până în a treia zi a sărbătorii grupuri de 3-4 copii
între 10 şi 15 ani colindau cu Steaua purtând din casă în casă vestea cea mare a
Naşterii lui Iisus.
De Anul Nou se desfăşoară un complex de rituri, practici şi credinţe pentru
invocarea prosperităţii, a fertilităţii, urări de sănătate şi schimbări benefice în viaţa
socială a comunităţii.
La Anul Nou copiii şi flăcăii merg cu Pluguşorul, un evident obicei agrar
arhaic care cuprinde desfăşurarea muncilor agricole, aratul, semănatul şi coptul pâinii.
Un loc important în obiceiurile de Anul Nou îl ocupă jocurile cu măşti, ca
practică magico-religioasă, cu scopul de a asigura schimbarea anului şi cele dorite în
anul care urmează. Masca animalieră numită turcă, boriţă, capră, brezaie în satele
din Transilvania era „reprezentarea în imaginaţia şi credinţa populară a unei fiinţe din
altă lume, născută din nevoia de concret a minţii omeneşti de a da trup sau înfăţişare
materială ideii imaginare a venirii divinităţii printre oameni”,după cum susţine Traian
Herseni. În afara măştilor animaliere(Capră,Turcă,Cerb,Brezaie), cu rosturi augurale
(prevestitoare) şi fertilizatoare, în alaiurile de urători apar şi alte măşti: moşii, ,moşul
şi baba, urâţii, matahulele etc.care simbolizează spiritele strămoşilor, venite aparent în

74
dezordine, făcând vacarm şi tulburând ordinea riturilor şi a gesturilor cutumiare,
amestecând cele două planuri existenţiale, lumea de aici şi lumea de dincolo.Este o
manifestare indubitabilă a cultului strămoşilor care conduce spre ideea că „omul
tradiţional, în toate acţiunile sale se simţea însoţit nu numai de cei vii, prezenţi-
actanţii principali ai fiecărui ritual de renovare a timpului-ci de întregul neam de moşi
şi strămoşi”-după cum remarcă etnologa Maria Bocşe.
De Anul Nou se practicau şi obiceiuri cu o arie de răspândire mai restrânsă,
cum era colindatul Vasilcei, întâlnit în Muntenia şi Moldova; colindătorii purtau un
cap de porc simbolizând belşugul, pe care, în timp ce cântau colindul, îl aşezau pe pat
în credinţa că va aduce gazdei belşug.
În ziua de Anul Nou se merge cu Sorcova, pentru a ura gazdelor noroc şi
sănătate în anul în care au intrat.
Ciclul sărbătorilor de renovare a anului era considerat momentul cel mai
potrivit pentru a afla, prin practici magice de divinaţie, invocând puterea spiritelor,
cum va fi vremea în anul care va urma, dacă oamenii vor fi sănătoşi sau bolnavi, dacă
va fi război sau pace, dacă fetele se vor mărita şi cum va arăta soţul. Între aceste
practici s-au păstrat până astăzi Calendarul de ceapă, Sânvăsiile,Vergelatul, ultimul
un obicei care se practică încă frecvent în unele sate din Transilvania.
În obiceiurile de Anul Nou nu lipsesc actele de propiţiere: felicitări, urări de
fericire, sănătate şi belşug.
În perioada cuprinsă între Anul Nou şi Bobotează se efectuau acte rituale de
profilaxie şi purificare, de alungare a spiritelor malefice, practici menite să înnoiască
anul. În Moldova şi în Transilvania, curăţirea spaţiului de forţele malefice ale iernii se
efectua la Bobotează printr-un ritual numit chiraleisa, practicat de către băieţi între 7-
12, constituiţi în grupuri care cutreierau satul mergând din casă în casă, în vacarm de
tălăngi, bice şi buhaie şi cântând „Chiraleisa, Doamne/ Grâu de primăvară/ Şi- n pod
şi-n cămară/ şi pe prispă afară”. Ca obiecte simbol, copiii purtau plante magice la
căciuli: busuioc, brad, vâsc şi cârcei de salcie, iar în mâini bastoane din lemn de alun,
invocau belşugul caselor şi al ogoarelor, aruncând în ariile gospodăriilor „ pana de la
Chiraleisa”, care le împodobea căciulile. În urma grupurilor de copii preotul mergea
din casă în casă, boteza oamenii şi casele, cântând troparul „ În Iordan botezându-te
Tu Doamne, închinarea Treimii s-a arătat”.
Boboteaza (6 ianuarie),când se celebrează Naşterea spirituală a Domnului
Iisus este ultima sărbătoare a ciclului sărbătorilor de iarnă, marcată de forţa
purificatoare a apei sfinţite prin Agheasma Mare.
După ciclul sărbătorilor de iarnă, principalele obiceiuri de peste an sunt cele
în legătură cu ocupaţiile agricole şi pastorale. Sângeorzul, Plugarul, Armindenul,
Ispasul, Rusaliile, Căluşarii, Drăgaica, Sântilia, Caloianul, Paparuda, Cununa
Grâului şi Sâmedru.
Ocupaţiile tradiţionale erau rânduite pe anotimpuri după observaţii asupra
aparentei deplasări a soarelui pe bolta cerească, pe luni după mişcarea lunii în jurul
pământului, pe săptămâni echivalente celor patru faze ale lunii, pe zile, unele
favorabile altele nefavorabile.
Anumite îndeletniciri trebuiau începute numai în timpul uneia din cele patru
faze ale lunii, considerată ca forţă cosmică capabilă în acel moment să influenţeze în
mod favorabil cursul proceselor naturale, mai ales în timpul celor două faze: luna
nouă şi luna plină..
Luna nouă era considerată o perioadă fastă, de aceea erau recomandate
practici magice prin care se putea influenţa bunăstarea individului în momentul în
care luna era văzută prima dată. Pe lună nouă era recomandat semănatul florilor şi al

75
plantelor care cresc şi rodesc în sus, la suprafaţa solului ( secara, grâul, porumbul),
erau interzise: semănatul şi răsăditul legumelor, al pomilor, punerea cloştii, nunţile.
Luna plină era considerată favorabilă împlinirilor de orice fel: pornirea
plugului, semănatul legumelor ce se dezvoltă în pământ, ceapa, usturoroiul, ridichea;
acum este.timpul favorabil pentru diferite activităţi: semănatul cânepii, inului, grâului
de toamnă, vopsirea lânii cu vopsele vegetale. Acum oamenilor trebuie să le meargă
totul în plin..
Începutul, desfăşurarea şi terminarea principalelor activităţi productive erau
legate de termene ultimative: meliţatul cânepii până la Sf.Andrei (30 noiembrie),torsul
cânepii până la Joia mare dinaintea Paştilor.
Începutul muncilor agricole (Începutul Anului Agrar la 1 martie) era marcat la
Mucenici (9 martie)de obiceiul Plugarul (Tânjaua, Crai Nou) un scenariu ritual al
morţii şi renaşterii anuale a divinităţii vegetaţiei, substituită de primul gospodar care a
ieşit la arat. Acesta este transportat de feciori la râu pe o grapă cu dinţi de lemn, unde
este omorât simbolic prin aruncarea lui în apă. Întoarcerea în gospodărie a “primului
arător”condus de feciori este urmată de o petrecere cu masă, băutură şi joc. Pe tot
parcursul anului acesta va fi ascultat de către toţi gospodarii şi va judeca toate
neregulile legate de practicarea agriculturii. Obiceiul este întâlnit în zonele Ţara
Oltului. Lăpuş, Năsăud. Ritualul prilejuit de pornirea plugului şi semănat, ambele
atribute ale bărbatului, impunea restricţii în viaţa conjugală şi îmbrăcăminte curată. La
semănat, bărbatul trebuia să îmbrace o cămaşă albă, curată.
La mijlocul primăverii calendarul popular consemnează Sângiorzul (peste
care s-a suprapus sărbătoarea creştină Sf Gheorghe la 23 aprilie), care, împreună cu
cealată divinitate străveche, Sâmedrul , peste care s-a suprapus sărbătoarea creştină a
Sfântului Mare Mucenic (26 octombrie) împarte anul pastoral în două anotimpuri,
vara pastorală între Sângeorz şi Sâmedru (23 aprilie-26 octombrie) şi iarna pastorală
între Sâmedru şi Sângeorz (între 26 octombrie şi 23 aprilie).Ei poartă la brâu cheile
anului cu care Sângeorzul închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie, iar Sâmedru
închide vara şi deschide iarna. Sângeorzul este apărătorul vitelor cu lapte. Întreaga
săptămână care urma până la Armindeni (1 mai)cuprindea rituri, practici, gesturi
menite să asigure protecţia casei, a familiei, a animalelor din gospodărie şi a rodului
ogoarelor; se strâng turmele pentru vărat, se aprinde focul viu, are loc stropitul şi
spălatul ritual, măsurişul laptelui, însemnatul mieilor de „prăsilă”, urcarea oilor la
munte.
La 1 mai,ultima sărbătoare de primăvară,numită în satele româneşti şi Capul
verii, lumea creştină celebrează pe Proorocul Ieremia, după al cărui nume i s-a zis
acestei zile Armindeni, sărbătoare cu străvechi rădăcini autohtone legată de cultul
dendrolatric al invocării arborilor pentru înlăturarea spiritelor malefice.La porţi, la uşi
sau în bătătură se puneau ramuri de arbori verzi, numite Armindeni, care rămâneau
acolo până când vine grâul nou; atunci Armindenul este tăiat, se face foc cu el şi se
coace pâine nouă.
Sărbătoarea Sânzienelor ( 24 iunie) marchează solstiţiul de vară, perioada de
maximă intensitate a naturii şi a energiei solare. Solstiţiul de vară este indicat prin
două repere importante, înflorirea sânzienelor şi amuţirea cucului. Ca practică ce
marchează locul sărbătorii în calendarul popular în această zi are loc culegerea rituală
a plantelor de leac şi este prilejul a numeroase practici de divinaţie, de prospectare
magică a viitorului.
În perioada dintre semănat şi recoltarea păioaselor pe primul plan se aflau
obiceiurile de invocare a ploii. Străvechi rituri de invocare a ploii, atestate încă din

76
epoca dacică şi păstrate în cele mai multe zone din ţara noastră sunt: Caloianul şi
Paparuda.
Caloianul,obicei păstrat până de curând în zona de câmpie a Olteniei,
Munteniei, sudul Moldovei şi Dobrogea consta în modelarea din lut galben sau din
cârpe a unui om care era împodobit cu coji de ouă, aşezat într-un coşciug şi îngropat
de obicei lângă o fântână; după trei zile era dezgropat şi i se dădea drumul pe o apă
curgătoare ca să tulbure norii pentru a provoca ploaia.
Paparuda, având acelaşi scop de invocare a ploilor se practica în joia a treia
după Paşti şi în Joia Verde, a doua după Rusalii, iar în timp de secetă mare în oricare
altă zi din vară. O fetiţă era îmbrăcată cu o cămaşă confecţionată din frunze şi alte
materiale vegetale şi urmată de fete şi de băieţi umbla pe uliţele satului, cântând şi
săltând, în timp ce femeile ieşeau şi le udau turnându-le apă pe cap.O variantă a
obiceiului, atestată în Ţara Zarandului, Ţara Haţegului şi în unele sate din Carpaţii
Meridionali este Blojul, practicat de către băieţi neprihăniţi. In partea de nord a
Olteniei, obiceiul, numit Feroşeii, era practicat de către copii care foloseau ca recuzită
clopote, sape vechi pe care le loveau producând zgomote şi, în timp ce erau udaţi cu
găleţile de apă, copiii jucau invocând ploaia.
La mijlocul verii şi al sezonului pastoral, când ploile binefăcătoare se pot
transforma în furtuni, cu fulgere şi trăznete, cu grindină şi ploi torenţiale, lumea
satelor celebra sfinţii protectori ai ploilor. Cea mai mare sărbătoare „a ploilor” era
considerată Sântilia, o sărbătoare precreştină de celebrare a zeului solar peste care
biserica a suprapus celebrarea Prorocului Ilie (20 iulie), stăpân al tunetului şi al
trăznetului, un sfânt respectat, care cu 900 de ani înainte a vestit venirea lui Mesia.
Această zi era considerată şi „miezul sezonului pastoral”, când pe munţi se organizau
Sântiliile, numite şi Nedei, întâlniri ale păstorilor coborâţi de la stâni pentru a
sărbători împreună cu locuitorii de pe ambele versante ale Carpaţilor. Nedeile erau şi
sunt şi astăzi „târguri de două ţări”unde oamenii se întâlnesc, se cunosc, se bucură,
altădată legau prietenii, uneori logodne , urmate de căsătorii aşa cum era vestitul
„Târg de pe Muntele Găina”, din Munţii Bihorului.
Credinţele şi practicile rituale din timpul verii erau cele în legătură cu
secerişul. Cel mai răspândit obicei şi mai bine păstrat era acela de a lăsa ultimele
spice pe câmp netăiate pe care secerătorii le legau cu o aţă roşie şi le numeau barba
popii sau barba lui Dumnezeu în credinţa că în anul următor grâul o să rodească, să
fie roşu şi să nu aibă neghină. Secerătorii luau apoi un mănunchi de spice frumoase pe
care le păstrau până primăvara, când le scuturau boabele peste grăunţele care urmau a
fi însămânţate.
La sfârşitul secerişului se desfăşura cel mai complex ritual agrar care antrena
întreaga comunitate sătească denumit Cunună în Transilvania, Drăgaică în Muntenia
şi Moldova. Obiceiul consta în împletirea spicelor în cunună sau legarea în
buzdugan în formă de cruce, urmată de procesiunea aducerii în gospodăria din sat de
către ceata secerătorilor cântând şi chiuind, încercând astfel să stimuleze rodnicia
pământului. Cununa, în formă de cerc, simbolizând soarele şi pe care numai fecioarele
aveau îngăduinţa de a o împleti, era purtată de o fată pe la răspântiile satului, sătenii o
udau exprimând astfel dorinţa ca ploaia să cadă la timp. În final obştea satului
organiza o masă în cinstea participanţilor la ceremonial. Cununa de grâu se păstra la
loc de cinste în casă până la începutul noului an agrar când era împlântată în ultima
holdă semănată, un rit magico-religios menit sa transfere rodnicia-mana grâului-din
cunună în grâul proaspăt semănat.
Prin Drăgaică, obicei cu aceeaşi semnificaţie, românii sărbătoreau pe Ceres,
zeiţa recoltelor şi a grâului în mitologia romană, după cum susţine Dimitrie Cantemir,

77
care ne lasă şi o descriere a ceremonialului:”atunci când încep să se coacă
semănăturile fetele din mai multe sate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre
ele căreia îi dau numele de Drăgaică, o petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu
cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la
jitniţe, aşa cutreieră toate satele petrecută de lume cântând şi jucând”.
Practicile amintite sunt legate şi de importanţa pâinii care în credinţele
populare simboliza rodnicia şi fertilitatea.
Conform calendarului religios, românii celebrează Înălţarea Domnului, în
cea de a 40-a zi de la Înviere, în a şasea joi după Paşti. O străveche legendă populară
spune că un vrednic ţăran pe nume Ispas în timp ce-şi lucra ţarina l-a văzut pe Iisus
înălţându-se la cer, de aceea, în calendarul popular, sărbătoarea este numită Ispasul.
Rusaliile sau Cincizecimea este marea sărbătoare creştină care comemorează
Coborârea Sfântului Duh deasupra apostolilor la 50 de zile de la Învierea lui
Hristos. Această mare sărbătoare creştină a fost grefată peste alte celebrări
precreştine, marcate prin practici de comemorare în ajunul acestei sărbători a
morţilor prin ofrande de pâine rituală, de colaci, prescuri şi flori, însăşi denumirea de
Rusalii venind de la sărbătoarea latină Rosalia, adică sărbătoarea rozelor, zi de
pomenire a celor dispăruţi în altă Cealaltă Lume.Acum spiritele morţilor, venite la
Joimari, trebuiau împăcate şi determinate să se întoarcă de bună voie la locurile lor.
Ca urmare la Moşii de Rusalii se acorda o mare atenţie pomenilor constând din
ulcele umplute cu apă sau băutură, mâncare gătită, colaci, împărţite pentru morţii din
familie, pe la rude, vecini.
La Rusalii, în satele româneşti din Transilvania, se organiza un străvechi
obicei numit Boul înstruţat. Cetele de feciori alegeau un bou frumos pe care îl
purificau cu apă neîncepută, îi puneau cununi din flori de câmp la gât, clopoţei în
coarne, iar fetele îl îmbrăcau cu feţe de masă şi covoare alese în războiul de ţesut.
Îndrumat de vătaful Cetei de Feciori, alaiul de feciori şi fete ducea Boul înstruţat din
gospodărie în gospodărie ca un colindat al împlinirii roadelor .Întregul alai era
împrorat cu apă neîncepută şi cu boabe de grâu, ca invocare a ploilor fertile, a
roadelor şi a prosperităţii.
O altă componentă precreştină a ritualurilor îndătinate la Rusalii este Jocul
Căluşarilor, al cărui nume pare a fi legat de cultul calului, simbol solar şi geniu al
vegetaţiei, având şi funcţia de psihopomp (călăuză a sufletelor în Cealaltă Lume).
Potrivit lui Dimitrie Cantemir acest joc avea funcţie magică de vindecare a bolilor
provocate de iele.Ceata Căluşarilor se constituia în ajunul sărbătorii Rusaliilor, în
mare taină şi sub jurământ, având drept însemn magic steagul, lung de două ori statul
unui om şi o năframă neagră rămasă de la o femeie de curând decedată, care semnifica
investirea lor cu forţe magice, dobândite de la cei plecaţi în Cealaltă Lume, necesare
pentru a învinge spiritele malefice şi bolile. Dansul Căluşarilor se desfăşura timp de 6-
12 zile în fiecare gospodărie, copiii erau luaţi în braţe în sens profilactic, cu
bastoanele se schiţau gesturi de luptă împotriva agresiunilor spiritelor văzduhului.
Când timpul îmbătrânit se apropie de sfârşitul ciclului calendaristic, satele
tradiţionale sarbătoreau Sâmedrul, străveche sărbătoare autohtonă, închinată unei
divinităţi protectoare a îndeletnicirilor pastorale, peste care calendarul creştin ortodox
a suprapus ziua de comemorare a Sfântului Dimitrie al Tesalonicului, supranumit
Izvorâtorul de mir (26 octombrie).Sâmedrul reprezenta începutul sărbătorilor sfinţilor
bătrâni: Sâmedru, Sânt Andrei, Sânt Nicoară şi Crăciunul, sfinţi care asigurau
echilibrul anului, al sărbătorilor, practicilor, riturilor rânduite la cap de iarnă. În
ţinuturile de sud ale ţării şi în sudul Transilvaniei se făcea aşa numitul Foc al lui
Sâmedru,un rit solar cu profunde semnificaţii agro-pastorale, în care divinitatea

78
carpatică are ca substitut vegetal bradul, aprins în seara de 25 octombrie. La Sâmedru
se organizau vestitele Târguri de Sâmedru, ocazii pentru schimburile economice dar
şi culturale între satele, zonele şi ţinuturile carpatice.
Capul iernii,adică prima zi a lunii decembrie este precedată de sărbătoarea
Sfântului Andrei (30 noiembrie), Apostolul lui Hristos, care a venit să creştineze
ţinutul strămoşilor noştri geţi de la Dunăre.Calendarul popular celebrează pe Sânt
Andrei (Andrea), divinitate autohtonă cunoscută în tradiţiile populare ca Patronul
Lupilor.În plan mitologic Sânt Andrei era considerat cel mai mare peste vite şi
fiare.Această zi era respectată pentru apărarea vitelor de urşi, de lupi şi de alte jivine
ale pădurii, pentru paza caselor şi a familiilor de strigoi printr-o serie de interdicţii.
Împotriva forţelor malefice se consuma usturoi, cu care se şi ungeau uşile, ferestrele,
gardurile, porţile. Fetele săvârşeau practici de divinaţie, de prevestire pentru a-şi visa
ursitul. Un obicei al nopţii de Sânt Andrei era şi acela al păzirii usturoiului, care, apoi,
avea proprietăţi magice, se planta primăvara şi era păstrat de leac la oameni şi la vite,
sau ca panaceau apotropaic în călătoriile lungi.
Atât calendarul popular cât şi cel religios înscriu, între solstiţii şi echinocţii, un
Panteon de sfinţi, protectori ai recoltelor şi oamenilor.
Reluate ciclic,în fiecare an,obiceiurile şi sărbătorile sunt momente de referinţă
în viaţa spirituală şi culturală a poporului român, constituind totodată elemente ale
identităţii etnice, comune întregului spaţiu de etnogeneză al poporului român.

Bibliografie

1Simion Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol.I,Cârnelegile,

Bucureşti,1898,vol.II, Păresimile,1899,vol.III, Cincizecimea, 1901, Institutul de Arte
Grafice,Bucureşti
2.Tudor Pamfile, Sărbătorile la români.Studiu enografic,Editura Saeculum
I.O.Bucureşti,l997
3.Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an.Dicţionar,Editura Fundaţiei Culturale
Române,Bucureşti,1997
4.Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania,vol.I-II ,Cluj-
Napoca,2006,vol.III.Cluj-Napoca,2007

79