1.

Revoluţia marginalistă: trăsături şi precursori

Liberalismul clasic, ajuns la apogeul dezvoltării sale în perioada de început a

primei revoluţii industriale, în timp s-a dovedit a fi în imposibilitatea de a oferi soluţii
teoretice noilor probleme economice apărute spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceasta
nu înseamnă o abandonare a preceptelor sale, ci o adaptare la nevoile realităţii.
Scrierile economice „convenţionale”, sintetizate de Mill şi contestate cu vehemenţă
de Marx au suferit o transformare profundă, cunoscută sub numele de „revoluţia
marginalistă”. Odată cu această schimbare, depărtarea de scrierile ciasice a devenit tot
mai clară, atât în ceea ce priveşte obiectul, cât şi în ceea ce priveşte metoda ştiinţei
economice.
O analiză a evoluţiei gândirii economice ne îndreptăteşte să considerăm
marginalismul o revoluţiei în domeniu, dat fiind că ideea de revoluţie presupune o
anumită ciclicitate. Dacă părintele economiei politice, Adam Smith, porneşte în
cercetarea sa de la producţie fiind preocupat mai ales de creşterea economică şi de
eficienţă, David Ricardo deplasează studiul fenomenelor şi legilor economice spre
domeniul repartiţiei, cu accent pe latura socială şi pe echitate. Marginalismul oferă
imaginea încheierii unui „ciclu” în sensul reîntoarcerii la analiza producţiei; preocupările
privind creşterea economică rămân în plan secund, esenţială devenind preocuparea
pentru determinarea condiţiilor de echilibru, acest demers situându-se în contextul în
care cantitatea de resurse este dată. Economia devine astfel o ştiinţă care se ocupă cu
alocarea unei cantităţi determinate de resurse, neglijând într-o oarecare măsură
modalităţile de constituire sau de sporire a acestor resurse.
Sub influenţa condiţiilor economice din vremea lor, economiştii clasici au fost
preocupaţi îndeosebi de costuri şi ofertă, făcând abstracţie de cerere. Marginaliştii şi-au
îndreptat atenţia tocmai spre domeniul neglijat de clasici.
Ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea sunt marcate în planul gândirii
economice de existenţa unui trio de cercetători, creatori de şcoală, care lucrând
independent şi concomitent în ţări diferite, sunt recunoscuţi drept fondatori ai
marginalismului: Carl Menger (Austria), William Stanley Jevons (Anglia) şi Leon Walras
(Elveţia). Astfel, marginalismul nu are o paternitate naţională precum alte şcoli şi
curente de gândire eonomică.
Marginaliştii abandonează teoria valorii-muncă şi cu ajutorul unui nou principiu
unificator integrează pe de-o parte teoria consumatorului şi cea a firmei (meritul
principal a fost explicaţia dată cererii pornind de la preferinţele consumatorului), şi pe de
altă parte, teoria valorii şi cea a distribuţiei.
Principiul marginalii - analiza efectelor în condiţiile când un factor de producţie
creşte cu o unitate, ceilalţi rămânând constanţi - este aplicat în analiza preţurilor şi a
pieţelor, deschizându-se calea spre determinarea teoretică a optimului (echilibrului)
când consumatorii şi producătorii îşi maximizează satisfacţia sau profitul.
Spre deosebire de reprezentanţii şcolii clasice, care-şi construiau analiza pe legi
naturale, cu caracter obiectiv, desemnate metaforic de Smith prin sintagma de „mână
invizibilă”, marginaliştii apelează la psihologia individului, la gusturile şi preferinţele sale.
O asemenea abordare nu putea scăpa atenţiei geniului lui Keynes care, preluând-o, îi
va da o anvergură macroeconomică.
Punând accentul pe cerere şi pe latura psihologică a comportamentului
consumatorului şi ca atare dând dovadă de spirit novator, marginaliştii folosesc în
analiza economică un procedeu mai vechi, folosit pentru prima dată de Petty: calculul
matematic.
Încercarea de a evidenţia latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice
şi de a stabili alocarea optimă a unei cantităţi date de resurse a deschis calea
argumentării matematice, astfel încât revoluţia marginalistă a însemnat începutul
analizei economice moderne. În fapt, economics-ul aşa cum este acesta abordat de la
catedră şi studiat de generaţiile de studenţi nu este nimic altceva decât o combinaţie
între două ştiinte aparent neconvergente: matematica şi economia.
Interdependenţele dintre variabilele economice încep să îmbrace forma unor funcţii
matematice, care arată efectele modificării unei variabile asupra unei alte variabile (de
exemplu, relaţia preţ-cerere). Odată determinate funcţiile, a fost făcut şi pasul următor,
de exprimare a acestor funcţii sub forma unor ecuaţii şi curbe. În consecinţă, literatura
economică a fost împânzită de simboluri şi grafice. Au apărut ecuaţiile simultane, care
au fost rezolvate ca sisteme cu soluţii comune (preţul la care se egalează cererea şi
oferta se determină la intersecţia a două curbe).
Încercarea de determinare a optimului i-a făcut pe pionierii analizei economice
moderne să devină conştienţi de utilitatea calculului diferenţial. Ei au definit unitatea
marginală ca derivată de ordinul întâi: o schimbare infinitezimal de mică a unei variabile
determină o modificare infinitezimal de mică a altei variabile.
Optimul apare astfel definit ca egalitate între utilităţile marginale aferente unor
întrebuinţări diferite.
Accentul se deplasează dinspre cantităţile totale spre modificarea acestora.
Echilibrul devine un concept nodal, care pune în ecuaţie anumite variabile şi le
maximizează pe altele. Odată cu introducerea conceptului de echilibru în analiza micro-
economică a consumatorului şi a firmei, au rămas cel mai adesea neabordate probleme
ale macroeconomiei (determinarea venitului naţional, creşterea şi dezvoltarea
economică). Acestea vor reveni în atenţie în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Problematica valorii constituise piatra unghiulară a învăţăturii clasicilor economiei
politice. Smith şi Ricardo lansaseră teoria valorii-muncă, preluată şi completată mai apoi
de Marx.
A existat totuşi şi altă abordare a valorii, de provenienţă „pur” franceză (Say), pe
care marginaliştii o preiau şi elaborează o nouă teorie a valorii, bazată pe utilitate.
Timpul de muncă necesar producerii unui bun este detronat din poziţia de determinant
al valorii acestuia. Noua regină a valorii devine utilitatea. De multe ori, se face confuzie
între utilitate şi raritate, spre exemplu, în cazul „paradoxului apă-diamant” (numit şi
paradoxul valorii): deşi apa este indispensabilă vieţii, iar diamantul are mai mult o
valoare estetică, preţul apei este mult inferior celui al diamantelor (diamantul are o
valoare mare, izvorul acesteia fiind raritatea, iar apa are o valoare cel puţin la fel de
mare deşi este mai abundentă, valoarea ei fiind dată de utilitate).
În optica marginalistă, valoarea încetează a fi o relaţie socială, devenind un
concept eminamente subiectiv, bazat pe gusturi, preferinţe, cutume etc. Valoarea unui
bun este dată de utilitatea ultimei doze consumate din respectivul bun, numită utilitate
marginală.
În formularea legii debuşeelor, J.B. Say şi-a dat seama că venitul posesorului
fiecărui factor de producţie apare ca recompensă proporţională cu aportul la obţinerea
rezultatelor activităţii economice. Meritul marginaliştilor este acela de a fi aprofundat
această abordare, concluzionând că mărimea venitului este funcţie de productivitatea
marginală a fiecărui factor. În noua teorie economică, măsura cererii este utilitatea, iar
în domeniul ofertei această măsură este productivitatea marginală.
În cadrul curentului marginalist actual sunt evidente două tendinţe diferite:
 prima are la bază matematizarea analizei economice; limbajul cifrelor este
important în orice demers ştiintific, iar utilizarea sa pe scară largă a dus la apariţia unor
ştiinţe de graniţă (econometria, ergonomia);
 a de-a doua consideră că „matematicile sunt numai o moară care preface în
făină grâul ce i se aduce, dar rămâne de ştiut cât face acest grâu”iii; această tendinţă
„literară” încă îşi face simţită prezenţa în cadrul teoriei economice contemporane.
Trecerea la analiza marginalistă - considerată a fi o veritabilă revoluţie în ştiinţa
economică - nu a fost bruscă, ci s-a derulat sinuos pe tot parcursul secolului al XIX-lea.
Mai mult, ruptura cu trecutul nu a fost atât de generală: niciodată un gânditor izolat nu a
făcut o descoperire fără să se folosească de rezultatele muncii predecesorilor.
Odiseea marginalismului (neoclasicismuluiiv) a început în anul 1814, atunci când
Malthus observă posibilitatea utilizării calculului diferenţial, neglijat până atunci de
analiza economică. Zece ani mai târziu, Thomas Perronet Thompson (1783-1869) este
primul economist de limbă engleză care face uz de metodele matematice ale calculului
diferenţial într-o analiză economică, în lucrarea „Despre instrumentul schimbului”.
Prima elaborare sistematică a principiului marginal, aplicat la teoria firmei o
întâlnim în lucrarea „Cercetări despre principiile matematice ale teoriei avuţiei”,
publicată în anul 1838 de inginerul francez Augustin Cournot (1801-1877), care se
înscrie în tradiţia raţionalistă prin demersul său bazat pe credinţa în puterea raţiunii de a
revela o lume economică ordonată matematic; geometria analitică, descoperiră de
Descartes, îi va servi lui Cournot pentru a reprezenta grafic, într-o manieră sugestivă,
teoriile sale economice.
Cournot dă interpretare matematică unor concepte economice fundamentale,
cărora le dă forma unor funcţii matematice, ca relaţii preţ-cantitate. Graficul echilibrării
cererii cu oferta, costul şi venitul marginal sau teoria monopolului sunt numai câteva
dintre preocupările lui Cournot, care azi sunt întâlnite în orice manual de economie. În
analizele sale, el porneşte de la ipoteza că fiecare individ caută să-şi maximizeze
utilitatea pe care o obţine muncind sau vânzând un bun; monopolistul nu face nici el
excepţie de la regulă, stabilind un preţ de vânzare care corespunde egalităţii dintre
costul marginal şi venitul marginal.
Cournot elaborează un model al duopolului, în care presupune că ajustările făcute
de un duopolist pentru a-şi maximiza profitul nu vor avea ca efect modificări în politica
rivalului său; în urma ajustărilor succesive, se ajunge la un preţ de vânzare inferior celui
al monopolistului. Fructificate de Walras şi Marshall, scrierile lui Cournot impresionează
mai ales prin perenitate.
Un alt pionier al calculului marginal, german de această dată, a fost Johann
Heinrich von Thünen (1783-1850), matematician, inginer agronom şi proprietar al unei
ferme agricole. Studiile sale empirice, bazate pe o îndelungată şi minuţioasă culegere
de date, sunt grupate în cea mai de seamă lucrare a sa, intitulată „Statul izolat” (apărută
între 1823 şi 1863).
„Statul izolat” este de fapt un model al unei economii închise, care dispune de
pământuri cu fertilitate uniformă. În centrul acestei economii, înţeleasă ca o „piaţă” se
află „oraşul". În jurul oraşului se află ferme agricole specializate şi grupate în cercuri
concentrice. Pe măsură ce distanţa faţă de oraş creşte, producţia agricolă capătă un
caracter tot mai extensiv: de la producerea de legume de lângă oraş se ajunge la
păşunile din zonele cele mai îndepărtate.
Din analiza datelor statistice, Thünen remarcă că scăderea preţurilor cerealelor
influenţează renta funciară.
Scopul lui Thünen este să elaboreze un model de utilizare a terenului agricol astfel
încât fiecare cultură să fie amplasată la acea distanţă faţă de oraş care aduce
proprietarului cea mai mare rentă funciară. Renta funciară devine obiect al unui calcul
de optimizare.
Thunen consideră că amplasarea culturilor trebuie făcută ţinând cont de
cheltuielile de producţie propriu-zise la care se adaugă costul transportului. Thünen
susţine că diferenţele în ceea ce priveşte costul transportului determină apariţia unui tip
specific de rentă diferenţială. Unele produse au un cost mai ridicat, dar reclamă
cheltuieli de transport mai mici (grâul comparativ cu cartoful, de exemplu).
În esenţă, raţionamentul lui Thünen este următorul: distanţa, greutatea şi felul
produsului determină costurile (de producţie şi de transport), care determină preţurile
relative, iar acestea din urmă determină mărimi diferite ale rentei funciare.
În apropierea oraşului vor fi amplasate astfel culturile care aduc o rentă funciară
maximă sau care sunt perisabile, întrebuinţările terenului fiind în ordine: cultivarea
legumelor, fond forestier, cultura cerealelor, zootehnia, vânătoarea.
Meritul lui Thünen este aplicarea analizei marginale la teoria producţiei şi a
repartiţiei. El remarcă un lucru deosebit de important: venitul net (înţeles ca profit) este
maxim atunci când valoarea produsului marginal coincide cu costul marginal al
factorului. Productivitatea capitalului trebuie măsurată prin produsul marginal rezultat
prin adăugarea unei unităţi suplimentare de capital unei cantităţi constante de muncă.
Dincolo de abordarea marginalistă a teoriei localizării, numele lui Thünen este
legat şi de celebra sa formulă de calcul a salariului natural,

(a. p)

unde a reprezintă valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului, iar p

este valoarea producţiei medii realizate de respectivul lucrător.
Nenumăraţi economişti au lăsat moştenire posterităţii formule, dar numai Thünen a
avut excentricitatea de a cere să-i fie gravată una pe piatra funerară, în loc de epitaf!
Primul care a prezentat o teorie a consumului bine închegată şi integrată
principiului utilităţii marginale a fost Hermann Heinrich Gossen (1810-1858). În lucrarea
sa „Legile relaţiilor umane”, apărută în anul 1854, Gossen reduce utilitatea la plăcerea
obţinută în timpul consumului.
El enunţă două propoziţii, cunoscute sub numele de „legile lui Gossen”:
  prima afirmă că intensitatea unei nevoi descreşte pe măsură ce respectiva
nevoie este satisfăcută continuu şi neîntrerupt; Gossen presupune existenţa unui prag
de saţietate dincolo de care consumul nu-şi mai are rostul;
 a doua spune că utilitatea totală a unei cantităţi de bunuri cu utilizări alternative
este maximă atunci când utilitatea marginală este aceeaşi pentru toate utilizările.
Nicholas Georgescu - Roegen a remarcat că cele două legi fundamentale ale lui
Gossen scot în evidenţă un element esenţial al analizei economice, preluat ulterior de
Marshall: timpul. Luarea în considerare a vârstei sau a faptului că unele plăceri nu se
atenuează prin repetarea lor zilnică implică o schimbare a opticii, pe care Gossen a
intuit-o.

2. William Stanley Jevons şi marginalismul englez

William Stanley Jevons (1835-1882) este considerat iniţiatorul marginalismului

englez.
Preocupat mai întâi de logică şi matematică, Jevons este atras de generarea unor
structuri de gândire formale şi de perspectiva pragmatică de a descoperi faţete noi ale
lumii externe. Născut în Anglia, el îşi abandonează studiile şi pleacă în Australia unde la
nici 20 de ani, elaborează o serie de studii empirice în diverse domenii: clasificarea
slujbelor, anchete sociale şi chiar meteorologie. În acest ultim domeniu, în anul 1878 el
publică un studiu devenit celebru: „Crizele comerciale şi petele solare”. Ideea pe care o
enunţă este pe cât de simplă, pe atât de convingătoare, mai ales că o susţine cu date
statistice minuţioase: el observă că periodicitatea manifestării unor „pete pe Soare”
coincide cu durata medie a „ciclului afacerilor”; aceste „pete” influenţează clima, care la
rândul ei determină mărimea recoltelor, respectiv economia în ansamblul ei.
Principala sa contribuţie la teoria economică este publicarea în anul 1871 a lucrării
„Teoria economiei politice”.
Punctul de plecare al analizei sale l-a reprezentat teoria utilităţii. El consideră că
valoarea provine din utilitatea bunurilor şi identifică valoarea cu „raportul de schimb”
(raportul dintre un produs şi cantitatea dintr-un alt produs contra căruia se schimbă).
Ca reflectare a preocupărilor sale iniţiale, Jevons arată că „teoria economică
necesită utilizarea matematicii, întrucât lucrează cu cantităţi”. Cum aceste cantităţi se
modifică în mod permanent, evoluţia lor poate fi reprezentată grafic; se poate utiliza în
analiză şi calculul diferenţial, care operează cu mărimi infinitezimal de mici.
Preluând de la Bentham concepţia potrivit căreia ştiinţa economică reprezintă în esenţă
„un calcul al plăcerii şi durerii”, Jevons consideră că deşi sentimente (senzaţii) precum
plăcerea sau durerea sunt greu de comensurat, efectele lor sunt de natură „cantitativă”
şi pot fi măsurate prin intermediul raportului în care bunurile care furnizează
plăcere/durere se schimbă între ele.
Conceptul de utilitate în sens jevonsian este o rezultantă agregativă a raportului
satisfacţie/insatisfacţie referitor la consumul unui bun. Utilitatea alcoolului incumbă atât
efectele sale benefice, curative (inclusiv starea de euforie indusă), cât şi efectele sale
dăunatoare fizic şi psihic.
 Utilitatea nu este circumscrisă caracteristiclior intrinseci ale unui bun, ea find în
esenţă subiectivă: utilitatea unei cărţi este apreciată în mod diferit de indivizi... chiar
dacă este vorba de o carte de bucate utilă pentru toată lumea.
Jevons consideră că atunci când un consumator are nevoie de un bun şi, pentru a-
şi satisface această nevoie, consumă cantităţi succesive egale din acel bun, dozele
adiţionale au utilităţi diferite. Până la un anumit nivel, bunul îi este indispensabil şi deci
utilitatea este crescătoare; dincolo de un nivel maxim (când utilitatea dozei adiţionale
devine nulă), utilitatea începe să scadă, putându-se transforma în dezutilitate („utilitate
negativă”).
Jevons face distincţie între utilitatea totală şi ceea ce el numeşte „gradul final al
utilităţii”, definindu-l ca „gradul de utilitate al ultimei unităţi, sau al următoarei posibile
unităţi adăugate într-o cantitate foarte mică sau infinitezimal de mică dintr-un stoc exis-
tent”.
Concluzia pe care o desprinde Jevons din teoria utilităţii este că „utilitatea totală a
unui bun care are întrebuinţări multiple este maximă atunci când gradul de utilitate al
ultimei unităţi consumate este acelaşi pentru toate întrebuinţările”.
Deşi este de factură utilitaristă, concepţia lui Jevons nu absolutizează ideea de
maximizare a satisfacţiei. Ştiinţa economică se subordonează moralei, alegerea între
„bine” şi „rău” este mai presus decât opţiunea între două alternative pur economice,
chiar dacă această opţiune implică maximizarea plăcerii.
Consecvent raţionamentelor logice, Jevons exprimă cauzal concepţia sa despre
valoare prin intermediul unor afirmaţii (propoziţii) esenţiale.
Mai întâi, el stabileşte că mărimea costului de producţie influenţează invers
proporţional cantitatea oferită dintr-un bun economic. La rândul ei, oferta determină
invers proporţional „gradul final de utilitate” (sau, în termeni moderni, utilitatea mar-
ginală), care determină direct proporţional valoarea produsului. La baza teoriei
subiective a valorii, Jevons pune... costul de producţie. În demersul său de clarificare a
problemelor legate de valoare, Jevons este „clasic” la plecare şi „neoclasic” la final,
evitând traseul Say - Ricardo - Mill. Remarcabilul său spirit pragmatic îl face să observe
că teoria valorii muncă nu poate fi generalizată la toate bunurile, el dând exemplul
pescuitorului de perle care după o zi de muncă istovitoare dacă ar aduce la suprafaţă o
simplă piatră aceasta nu ar avea nici o valoare. La fel, un tablou realizat într-o zi poate fi
mult mai valoros decât un tablou la care s-a lucrat un an.
Rădăcinile teoriei valorii muncă pot fi regăsite în scrierile lui J. Locke, care
abordase problema valorii în contextul mai larg al concepţiei sale despre proprietate. El
căutase să justifice, să apere proprietatea privată de abuzurile guvernării şi, în acest
scop, explicase valoarea prin muncă. În epoca în care a trăit Jevons, siguranţa
proprietăţii devenise deja o realitate astfel că el a înlocuit munca din poziţia de
determinant al valorii cu utilitatea şi raritatea. Analiza sa asupra valorii este
independentă de problema proprietăţii. Jevons recunoaşte munca drept determinant
indirect al valorii, în sensul că munca disponibilă pentru un domeniu determină oferta de
produse din domeniul respectiv, iar aceasta influenţează „gradul final de utilitate", deci
şi valoarea.
Relaţia muncă-valoare este bine evidenţiată de Jevons: „Valoarea muncii trebuie
să fie determinată de valoarea rezultatului muncii”. Atitudinea unui individ fată de
muncă, dincolo de latura morală, ia în calcul satisfacţia şi insatisfacţia aduse de muncă.
Iniţial, insatisfacţia este mai mare, dar pe măsură ce munca va continua satisfacţia va
echilibra „dezutilitatea” muncii. Există un punct hedonist care corespunde egalităţii
dintre costul (marginal) al muncii şi câştigul (marginal) din muncă (salariul). Dincolo de
acest punct, dacă lucrătorul ar continua să muncească „plăcerea” oferită de salariu ar
începe să fie depăşită de „durerea” provocată de muncă. Această analiză ingenioasă
prezintă un mare neajuns: ea presupune că decizia micşorării sau sporirii timpului de
muncă aparţine lucrătorului...
Jevons a dedicat o serie de studii empirice problemei evoluţiei economiei. El
aminteşte de pesimismul malthusian atunci când enunţă „legea naturală a creşterii
sociale” potrivit careia expansiunea economiei britanice nu era limitată de grâu cum
crezuse Malthus ci de cărbune, resursă total insuficientă pe termen lung. În lucrarea
„Problema cărbunelui” (1865), Jevons observă că, după inventarea de către James
Watt a motorului cu aburi, consumul de cărbune al Marii Britanii a crescut considerabil.
Această observaţie a rămas în teoria economică sub numele de „paradoxul lui Jevons”:
chiar dacă preogresul tehnic creşte eficienţa utilizării unei resurse, cantitatea
consumată din respectiva resursă are tendinţă de creştere, şi nu de scădere.
Considerată de Keynes ca „început al unei noi etape în ştiinţa economică”, opera
lui Jevons rămâne valoroasă şi prin aceea că acestuia îi revine meritul de a-l fi
redescoperit pe Cantillon.

3. Carl Menger şi şcoala marginalistă austriacă

Marginalismul austriac l-a avut ca mentor pe Carl Menger (1840-1921), profesor la

Universitatea din Viena, care a publicat în anul 1871 lucrarea „Fundamente ale
economiei politice”.
Grupând mai multe generaţii de economişti în jurul lui Carl Menger şi al discipolilor
săi apropiaţi (Eugen von Bohm-Bawerk, Frederich von Wieser), şcoala austriacă se
personalizează printr-o serie de trăsături distincte:
 importanţa pe care o acordă analizei psihologice (subiectivismul);
 accentul pus în analiza economică pe individ considerat subiect şi scop al
activităţii economice;
 respingerea matematizării excesive a analizei economice.
Principalele contribuţii ale şcolii austriece privesc definirea şi clasificarea bunurilor
economice (Menger), teoria capitalului (Bohm-Bawerk) şi distribuţia veniturilor (Wieser).
Un aport deosebit al lui Menger constă în conturarea unei noi teorii despre valoare.
În acest scop, în lucrarea sa „Principii de economie” (1871), el expune mai întâi o teorie
a bunurilor.
Bunul este definit ca un obiect apt să satisfacă o trebuinţă omenească şi disponibil
pentru această funcţie.
Bunurile sunt clasificate în funcţie de raritatea lor (bunuri economice şi bunuri
noneconomice), precum şi după modul în care vin în întâmpinarea nevoii. Din acest
punct de vedere, bunurilor le sunt atribuite „ranguri” diferite.
Bunurile destinate consumului final - care satisfac nevoile în mod nemijlocit - sunt
bunuri de prim rang (de exemplu, pâinea). Dacă aceste bunuri ar fi disponibile în
cantităţi nelimitate, iar trebuinţele ar fi limitate, nu ar exista nici valoare şi nici pret.
Realitatea este însă cu totul alta şi, în asemenea condiţii, valoarea lor este dată de
satisfacţia măsurabilă adusă de ultima unitate consumată din respectivul bun. Valoarea
este cu atât mai mare cu cât bunurile sunt mai rare.
Bunurile care satisfac trebuinţele în mod indirect au ranguri superioare (grâul şi
făina, de exemplu). Bunurile de rang superior necesită anumite bunuri complementare,
fără care şi-ar pierde caracterul de bunuri. Valoarea bunurilor de rang superior este
determinată de valoarea prezumtivă a bunului de rang inferior la a cărui producere
servesc. Aceasta reprezintă de fapt o întoarcere la teoria lui Condillac, potrivit căruia
valoarea produsului final determină costurile materiilor prime. Pentru a ilustra această
relaţie, Menger foloseşte drept exemplu tutunul, pe care-l consideră bun de prim rang.
În condiţiile în care ca efect al schimbării preferinţelor cumpărătorilor s-ar cumpăra mai
puţin tutun, s-ar diminua culturile deci şi veniturile cultivatorilor, inclusiv cele ale
fabricilor de ţigări.
Rezultă deci că pentru Menger esenţială este comensurarea valorii, şi nu izvorul
acesteia. Aprecierea valorii are caracter subiectiv, fiind determinată de satisfacţia
obţinută prin consumarea ultimei unităţi de bun. Valoarea nu este cantitate, şi nici
substantă; ea este importanţă şi apreciere.
În stabilirea mărimii valorii, Menger are în vedere două considerente: ierarhizarea
diferită a nevoilor de la un individ la altul (a) şi gradul diferit de satisfacere a nevoilor (b).
Ele sunt surprinse în următorul tablou:

Tabloul lui Menger

a
b I II III IV V VI VIl VIII IX X
10 9 8 7 6 5 4 3 2 1
9 8 7 6 5 4 3 2 1
8 7 6 6 4 3 2 1
7 6 5 4 3 2 1
6 5 4 3 2 1
5 4 3 2 1
4 3 2 1
3 2 1
2 1
1

Cifrele romane reprezintă ierarhizarea nevoilor în funcţie de întâietatea care le

este acordată de fiecare individ (de exemplu: hrană, îmbrăcăminte, cultură, bunuri de
lux), iar cifrele arabe indică gradul de satisfacere a nevoii.
Acest tabel serveşte drept instrument de analiză unui consumator raţional în
încercarea sa de a-şi aloca venitul disponibil limitat astfel încât să obţină maxim de
satisfacţie.
Dacă venitul său este de 10 lei şi are nevoie de 4 bunuri. Mai întâi, el îşi va
procura un produs alimentar pentru care gradul de satisfacere este maxim (10). În al
doilea rând, va avea de ales între o a doua unitate de bun alimentar şi un articol de
îmbrăcăminte (pentru ambele gradul de satisfacere a nevoii fiind 9). În al treilea rând, va
avea de ales între a treia unitate de bun alimentar, al doilea articol de îmbrăcăminte şi o
carte (pentru toate trei bunurile gradul de satisfacere a nevoilor este acelaşi, egal cu 8).
Procesul de alegere va continua pe acest principiu până când venitul se epuizează.
Urmărind maximizarea utilităţii totale - ca sumă de utilităţi individuale -
consumatorul care dispune de 10 lei şi are nevoie de 4 bunuri va achiziţiona 4 unităţi de
produs alimentar, 3 articole de îmbrăcăminte, 2 cărţi şi 1 produs cosmetic (utilitatea
totală maximă este 80). Este unica combinaţie care corespunde principiului hedonist,
conform căruia se caută realizarea maximului de satisfacţie cu un minim de venit
cheltuit.
Prin însăşi construcţia sa, tabelul a dat naştere la numeroase critici. Principala sa
lacună este considerată a fi ignorarea ofertei din analiza valorii bunurilor de consum, cât
şi din cea a celor cu destinaţie productivă.
Pornind de la teoria bunurilor aşa cum a fost elaborată de mentorul său, Eugen
von Bohm-Bawerk (1851-1914) aduce acesteia unele completări şi elaborează, în
acelaşi timp, o nouă teorie a dobânzii.
În principala sa lucrare, „Teoria pozitivă a capitalului” (1886), el arată că valoarea
capitalului, ca bun indirect, nu-şi are sursa în bunurile de rang superior utilizate la
producerea lui. Valoarea acestui capital este în funcţie de cea a bunurilor de rang
inferior la a căror obţinere va participa. Valoarea bunurilor viitoare va fi cu atât mai mare
cu cât „perioada de producţie”v va fi mai mare.
A produce bunuri indirecte (bunuri de rang superior) înseamnă a renunţa pe
moment la producerea unor bunuri directe (bunuri de rangul I). Deşi mai avantajoasă,
producerea bunurilor indirecte este mai greu de acceptat pentru că „bunurile prezente
au în general o valoare subiectivă mai mare decât cea a bunurilor viitoare de acelaşi
rang”.
Bohm-Bawerk explică astfel natura dobânzii, ca preţ al renunţării la bunurile
prezente în favoarea celor viitoare. Totodată, el stabileşte o relaţie între mărimea ratei
dobânzii şi durata perioadei de producţie (ciclul de producţie). Cu cât rata dobânzii este
mai redusă, cu atât durata ciclului de producţie poate fi mai mare, dat fiind că perioada
medie de producţie se determină ca raport între mărimea capitalului şi producţia anuală.
Perioada medie de producţie este asimilată coeficientului mediu al capitalului, care
arată timpul necesar recuperării capitalului investit.
În cazul în care rata dobânzii este nulă, fondurile disponibile ar putea fi investite în
totalitate în producerea de bunuri viitoare. Ca urmare, rata dobânzii trebuie să fie
pozitivă pentru a evita penuria de bunuri prezente. Aceasta a fost situaţia caracteristică
economiei planificate care, îmbrătişând teoria reproducţiei lărgite a lui Marx şi ignorând
influenţa ratei dobânzii, s-a confruntat cu o lipsă acută de bunuri de larg consum.
Discipol şi continuator al lui Menger, Fredrich von Wieser (1851-1926) explică în
alt mod măsura valorii. În lucrările sale „Valoarea naturală” (1889) şi „Teoria valorii”
81891), Wieser consideră că valoarea bunurilor finale (de larg consum) este
determinată de cea a bunurilor de rang superior folosite la producerea lor. Comparativ
cu Menger, Wieser inversează raportul cauză-efect.
În stabilirea mărimii valorii, Wieser introduce conceptul de cost de oportunitate.
Astfel, valoarea materiilor prime - bunuri de rang superior - nu este dată de utilitatea
marginală a ultimei unităţi de bun inferior produs cu ajutorul lor, ci de valoarea bunurilor
la a căror producere s-a renunţat.
 Pentru Wieser, „valoarea naturală” constituie un raport între cantitatea de bun şi
utilitatea marginală, al cărui caracter este „dat” şi nu poate fi influenţat. El observă că
valoarea naturală nu este respectată atât timp cât bunurile de lux rezervate celor bogaţi
au o valoare de schimb mai mare decât bunurile de subzistenţă indispensabile celor
săraci. Cu alte cuvinte, o pâine este mai utilă decât un parfum (are o valoare naturală
mai mare) şi totuşi parfumul este mai scump. În lucrarea sa „Economia socială” apărută
în anul 1904 Wieser susţine ideea intervenţiei statului în scopul corectării inegalităţilor
sociale.

i
Revoluţia reprezintă o schimbare bruscă, o transformare completă a ordinii economico-sociale şi morale (Le Petit
Robert 2000, pag. 2218);
ii
O unitate marginală dintr-o mărime înseamnă o cantitate mică cu care variază acea mărime (Dicţionar Macmillan
de economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999, pag. 241;
iii
Ch. Gide, Ch. Rist, Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până în zilele noastre, Ed. Casei Şcoalelor,
Bucureşti, 1926, pag. 753;
iv
În lucrările de specialitate, termenii marginalism şi neoclasicism sunt sinonimi. Termenul neoclasicism derivă din
ideea că iniţiatorii aşa-numitei „revoluţii marginaliste” au extins şi au îmbunătăţit fundamentele teoriei economice
clasice. Controversa privind delimitarea şcolilor în clasică şi neoclasică îşi păstrează încă actualitatea. G.A. Frois de
exemplu, susţine că „şcoala clasică nu există”, terminologia aparţinându-i lui Marx.Acesta o utilizase pentru a face
distincţie între „economia vulgară care se mulţumeşte cu aparenţe” şi Ricardo, Mill şi predecesorii lor. Mai târziu, J.
M. Keynes amplifică această confuzie, susţinând că de fapt şcoala clasică îi include pe discipolii lui Ricardo;
v
Ludwig von Mises, în lucrarea Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică, defineşte perioada de producţie
astfel: “O acţiune simplă, indivizibilă şi nerepetată este numai rareori suficientă pentru atingerea ţelului urmărit. De
regulă, pe actor îl separă de ţelul strădaniilor sale mai mult decât un singur pas. El trebuie să efectueze mulţi paşi; şi
fiecare nou pas adăugat la cei efectuaţi înainte ridică, din nou, întrebarea dacă el trebuie sau nu să-şi continue
drumul spre ţelul ales mai înainte. Majoritatea ţelurilor sunt atât de îndepărtate, încât numai o persistenţă hotărîtă
duce la atingerea lor. În vederea reuşitei este necesară o acţiune perseverentă, neabătut îndreptată spre ţelul urmărit.
Timpul total care necesită a fi cheltuit, adică timpul de lucru plus timpul de maturizare, poate fi numit perioadă de
producţie.” (citat pe site-ul Institutului Ludwig von Mises România)