Capitolul 3

RELAŢIA MEDIU-ECONOMIE

3.1. Caracterul biunivoc al relatiei mediu-economie

Orice proces economic evoluează între doi poli – producţie şi consum - aflaţi în relaţia de
interdependenţă, deci de recunoaştere a rolului activ al fiecăruia dintre ei. Producţia presupune un
input de materii prime, materiale, etc. şi un sistem de tehnologii care să transforme cu un anumit
randament aceste inputuri în bunuri de consum, în cadrul unor filiere specifice, strict necesare, dar
şi a unor filiere adiacente.
Relaţia “mediu – economie” (fig. 3.1) prezintă două componente :
- forma materiilor prime, spaţiului de producţie, energiei, biodiversităţii care se constituie
într-o “supapă” pentru mediu. Această “supapă” se defineşte în raport cu disponibilul potenţial faţă
de un stoc necesar, ceea ce semnifică faptul că mediul asigură suportul inputurilor economice în
anumite limite ;
- stocurile de mediu, implicate în menţinerea echilibrului ecologic, a căror structură se poate
modifica odată cu mutaţiile calitative în plan tehnologic.
Relaţia “economie - mediu” prezintă, de asemenea, două componente :
- un “mesaj” material către mediu, reprezentat de emisii, deşeuri, degradări fizice etc. rezultat
în urma activităţii de producţie şi consum, a cărui dimensiune depinde de performanţele celor doi
poli;
- ansamblul efectelor induse de “mesajul” material al economiei către mediu, dependente de
fazele succesionale ale acestuia : dacă “mesajul” se adresează unor zone fragile, efectele sunt mai
mari, iar dacă se adresează unor zone cu funcţionalităţi stabile, efectele sunt mai mici .
Desigur, intensitatea efectelor depinde, în egală măsură şi de nivelul “mesajului” : atunci când
acesta depăşeşte capacitatea de reciclare de care
dispune mediul ( funcţia de reciclare nefiind totuşi o funcţie specifică mediului, ci una de adaptare,
care presupune consumuri suplimentare de energie, exercitând presiuni auspra fluxului energetic al
unui ecosistem), apare fenomenul de poluare reală, care afectează funcţiile specifice mediului.
Energia
Solară

Mediul, Gestiunea resurselor şi

reziduurilor, absorbţia
substanţelor contaminate, servicii
recreative, etc.
Materiale, servicii, informaţie
ES2

Energie directă
ES3

ES1

Extracţia şi
Resurse procesarea Societate
energetice resurselor (cerere
E energetice finală)
Interacţiune EC BEN

Cerere de energie Cerere de

primară energie Energie
procesată netă

Flux energetic

Flux monetar

Fig. 3.4. Relaţia dintre fluxul energetic şi fluxul monetar.

Fig. 6.3. Arborele durabilită
 ECONOMIE

INPUTURI Filiere CONSUM

+ adiacente
PRELUCRARE

Relaţia “Economie - Mediu”

Relaţia “Mediu – Economie”

ECON

INPUTURI Filiere
+ CONSUM
PRELUCRARE
specifice

Economie

- materii prime - emisii

- spaţiu - deşeuri
Supape
- energie - degradări
- biodiversitate

Mediu STOCURI EFECTE

Fig. 3.2. Schema simplificată a circuitului resurselor

(după J.P. Barde : Economie et politique de l’environnement,

Presses Universitaires de France, Paris 1992).

3.2. Dimensiunea economică a mediului.

3.2.1. Trăsăturile mediului.

Deşi unele din elementele constitutive ale mediului pot fi apropriate, aceasta reprezintă mai
degrabă o încălcare a statutului de bun public, ce se

atribuie mediului ca sistem, decât o aplicare a legităţilor coexistenţei economico-sociale şi a

resurselor naturale, ca suport permanent al celei dintâi.
O asemenea afirmaţie poate fi susţinută recurgând la analiza trăsăturilor generale, dar mai ales a celor
specifice, ale mediului ca sistem.
Trăsăturile generale ale mediului sunt următoarele:
- mediul este un sistem viu şi deschis, dominat deci de legi biologice şi întreţinând un schimb
permanent de resurse cu mediul economico-social;
 - funcţiile mediului nu reprezintă o însumare a funcţiilor elementelor sale componente, ci o
formă de exprimare a unui întreg care înseamnă mai mult decât o sumă ;
- între elementele mediului există o puternică interdependenţă, motiv pentru care el nu poate fi
descompus în elementele sale componente pentru realizarea cuplării cu activitatea economico-
socială, decât cu preţul unor dezechilibre ecologice ;
- datorită energiei interne şi prelucrării informaţionale, mediu este un sistem organizaţional ce
dispune de o mare independenţă funcţională; autoreglarea sistemului se realizează în limite destul
de largi, care au făcut posibilă dezvoltarea unei civilizaţii bazată pe tehnologii lineare, mari
consumatoare de energie directă şi indirectă1.
- conceptele de bază cu care se poate opera în analizarea mediului ca sistem sunt entropia şi
cantitatea de informaţie ;
- dinamica mediului este dată de schimbul de materie, energie şi informaţie, realizat atât între
elementele sale componente cât şi cu mediul economico-social ;
- mediul este un sistem continuu şi neanticipativ : valorile ieşirilor din sistem, la un moment
dat nu depind de valorile intrărilor la momente consecutive.
Trăsăturile specifice ale mediului sunt :
- mediul se structurează pe principiul specializării.
Principalele grupuri de populaţii din biocenoză îndeplinesc roluri diferite : plantele verzi îndeplinesc
rolul de producători primari, animalele îndeplinesc rolul de consumatori, iar bacteriile şi ciupercile pe cel
de detritivori, implicate fiind în reciclarea substanţelor.
“Prestaţia fiziologică” a acestor populaţii ( biochimică şi ecofiziologică ) asigură menţinerea
continuă, la un nivel optim, a vieţii biocenozei, respectiv ecosistemului.
Prin urmare, viaţa ecosistemului nu ar fi posibilă în afara specializărilor amintite, deci a
“diviziunii muncii” între elementele alcătuitoar. Specializarea elementelor unui ecosistem, spre
folosul existenţei acestuia, trebuie să considerăm ca pe una dintre cele mai mari performanţe
bioeconomice ale naturii, care sporeşte, sub multiple aspecte, eficienţa tuturor sistemelor vii2;
- între elementele mediului, ca sistem, există legături cvasistocastice.
Fiind format dintr-o mulţime “complexă şi eterogenă” de sisteme supraindividuale, evoluţia
mediului este rezultatul relaţiilor dintre acestea, relaţii ce se dezvoltă conform unor legi de
probabilitate ;
- în condiţiile existenţei unui proces de specializare bine definit, în cazul mediului nu
funcţionează principiul substituibilităţii între elementele sale componente. Posibilitatea apariţiei
unei astfel de substituiri este cu atât mai mică cu cât se afirmă tot mai mult caracterul complex şi
evoluat al mediului ca sistem ;
- o altă consecinţă a specializării este că, într-un sistem viu, complex şi evoluat, cum este
mediul, nici unul dintre sistemele alcătuitoare nu posedă o specializare universal valabilă, altfel
spus o nespecializare.
Desigur tranziţia către elemente specializate presupune existenţa elementelor nespecializate, dar
menţinerea acestora dincolo de anumite limite temporale înseamnă stagnare, căreia i se asociează o
eficienţă bioeconomică scăzută.
În esenţă, specializarea reprezintă o condiţie esenţială a supravieţuirii şi progresului sistemelor
vii, pe măsură ce acestea înregistrează o creştere a complexităţii lor interne ;
- “fiinţarea sistemelor vii se datorează întrunirii, într-o singură unitate spaţiotemporală, a trei
ipostaze fundamentale ale materiei : substanţa, energia şi informaţia”1.
Substanţa constituie suportul structurii sistemelor vii, condiţionând vehicularea energiei şi
mijlocind transferul, recepţionarea şi acumularea informaţiei la nivelul acestora ;

1
Viorel Soran, Mihai Şerban, Bioeconomia-o nouă ştiinţă de graniţă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998,
pg. 16 – 20.
2
Viorel Soran, Mihai Şerban, op. citate.
 - organismele şi sistemele vii supraindividuale au evoluat, astfel încât asigură conversia
inputurilor energetice într-un regim optimal, consumurile suplimentare lipsind, iar pierderile fiind
minime.
“Forţarea sistemelor vii de a lucra dincolo de limitele optime, deşi conduce la o argumentare a
producţiei lor, pe termen lung sau în diverse împrejurări nu este atât de benefică pe cât ne-am
aştepta... ori de câte ori se încearcă, printr-o cheltuire suplimentară de timp şi energie, să se
mărească eficienţa unui sistem viu oarecare, aceasta, în cele din urmă se obţine, dar totdeauna se
plăteşte prin creşterea vulnerabilităţii acelui sistem faţă de cei mai diverşi factori, mai ales în
conjuncturile nefavorabile. Altfel spus, ori de câte ori se încearcă depăşirea limitelor optime de
creştere, dezvoltare, organizare şi funcţionare a unui sistem viu, natura sancţionează încălcarea
principiului optimalităţii, prin creşterea expunerii periculoase la intervenţiile unor factori dăunători
sau nocivi”1.

3.2.2. Mediul – factor de producţie vital.

Este un fapt bine cunoscut că bunurile şi serviciile oferite de mediu societăţii au fost
dintotdeauna desconsiderate, sau subvalorificate din punct de vedere economic. Ele au rămas în
afara mecanismului pieţei, a sistemului de preţuri sau au fost racordate conjunctural la sistemul
pârghiilor economice, de pe poziţiile dominante ale politicii economice, chiar dacă şi-au manifestat
continuu şi oriunde caracterul vital.
Mediul este un factor economic de cea mai mare importanţă, considerat, în mod tradiţional, de
analiza economică, drept factor de producţie, alături de capital şi muncă.
În linii generale, mediul (fizic) pe lângă faptul că este un factor productiv generator de inputuri
primare dobândite de procesul productiv este, de asemenea, “recipientul”produselor reziduale al
proceselor de producţie şi consum, care vor putea fi sau nu absorbite în funcţie de capacitatea de
asimilare a mediului considerat (fig. 3.2). Pe de altă parte, o funcţie actuală a mediului este aceea de
furnizor de servicii cu character recreativ sau altele legate de conceptul de calitate a vieţii, a căror
cerere este determinată de nivelul de dezvoltare al societăţii.
Mediul nu poate fi limitat însă numai la funcţia de “furnizor” de resurse şi de servicii recreative,
el “administrând”cel mai mare serviciu pentru umanitate : menţinerea vieţii pe pământ – bază a
întregii activităţi economice – graţie procesului de fotosinteză, a ciclurilor biogeochimice, care sunt
profund implicate în homeostaza ecosistemelor, în menţinerea funcţionalităţii circuitelor
informaţionale genetice, etc.
Dimensiunea economică a mediului nu trebuie introdusă în analiza economică în “regim de
urgenţă”, ca o nouă variabilă; este necesară modificarea metodei de analiză economică, pe o bază
interdisciplinară şi sistemică, altfel, oricât de riguroasă ar fi modelarea teoretică a lor, aceasta va
eşua în faţa acţiunii practice, a realităţii.

1
V. Soran, M. Şerban, op. citate
 ALTE
RESURSE Muncă

Producţie
CONSUM
Deşeuri netratate Bunuri şi
FINAL
servicii
Aer CONSUMURI
INTERMEDIA-
Apă RE
Spaţiu
Alte resurse
naturale

reciclate
Deşeuri

Deşeuri
reciclate
Deşeuri

Deşeuri
RESUR
MEDIU
TRATAREA DEŞEURILOR
Deşeuri tratate EPURARE, RECICLARE

Deşeuri netratate

Fig. 3.2. Schema simplificată a circuitului resurselor

(după J.P. Barde : Economie et politique de l’environnement, Presses

Universitaires de France, Paris 1992).

3.3. Economia – sistem deschis

Evaluarea corectă a dimensiunilor şi complexităţii dinamice ce caracterizează economia a

reclamat şi reclamă abandonarea metodei analitice, fragmentare – promovată de pe poziţiile unei
concepţii mecaniciste privind lumea înconjurătoare – şi utilizarea metodei sistemico-structurale,
aptă să furnizeze informaţii adecvate despre interacţiunea dinamică a elementelor unui ansamblu
organizat, în raport cu diferite finalităţi.
A vorbi însă în termeni sistemici, înseamnă a defini, pe scurt, conceptul de sistem, lucru
deosebit de dificil dacă avem în vedere diversitatea accepţiunilor ştiinţifice ale acestuia. Teoria
Generală a Sistemelor constituie un răspuns la necesitatea înţelegerii profunde a fenomenelor
complexe, atât biologice cât şi socio-economice, operând pentru aceasta, cu conceptul de “sistem” -
considerat o nouă paradigmă sau o nouă filozofie a naturii care face loc unei reorientări a gândirii
şi viziunii asupra lumii, în contrast cu paradigma analitică, mecanicistă pe care se bazează ştiinţa
clasică.
Când este vorba de descrierea unui sistem se obişnuieşte să se evidenţieze două trăsături
caracteristice : structura şi funcţionalitatea sistemului, prima delimitându-l în spaţiu, iar a doua
delimitându-l în timp. Cele două caracteristici nu trebuie confundate cu natura structurală sau
funcţională a relaţiilor dintre componentele sistemului; când variaţia unei componente produce
modificări semnificative unui alt element constitutiv avem de-a face cu o relaţie funcţională, iar
când modificarea generală este nesemnificativă, relaţia este de tip structural.
 Sistemele deschise, cu organizare completă, cum sunt cele economice (dar şi biologice şi
sociale) se bazează pe proprietăţile homeostatice, fapt ce le permite menţinerea mecanismelor de
autoreglare dinamică, precum şi evoluţia până la stadii de cea mai mare complexitate
organizatorică.

3.3.1. Ireversibilitatea proceselor economice.

Orice încercare, chiar şi timidă, de analizare a proceselor economice pe baza legilor , principiilor
termodinamicii, va releva caracterul dinamic şi ireversibil al acestora.
Sistemul economic nu poate evolua ca un sistem izolat (căruia nu-i este specific schimbul de
materie şi energie cu exteriorul), iar procesul economic nu poate fi considerat un simplu mecanism
circular de producţie-consum : materia nu se distruge, bunurile nu pot fi “consumate la infinit”, iar
“maşina economică” rămâne dependentă de un flux energetic care se degradează în mod ireversibil
sub formă de căldură nerecuperabilă.
“Procesul economic este, clar, entropic şi nu mecanicist. Şi pentru că legea entropiei domină
toate transformările materiale, acest proces se dezvoltă într-un mod ireversibil. Epuizarea resurselor
nu poate fi controlată şi o bună parte a deşeurilor rămân deşeuri de neflosit. Această simplă
afirmaţie conţine germenele “penuriei” văzută din perspectivă ecologică globală”1.
O problemă fundamentală este aceea că, în timp ce sistemele fizice izolate nu se pot sustrage
nici-o clipă degradării entropice şi haosului, maxim în stadiul final al echilibrului, sistemele
organizate, deschise, cum este şi cel economic, reunesc caracteristici determinate pentru a lupta
împotriva dezordinii crescânde şi a urma stadiile stabile. Printre aceste caracteristici, cea mai
importantă este deschiderea sistemului spre mediul exterior pentru a dobândi energie negativă şi a
putea împiedica degradarea entropică a sistemului.
Caracterul ireversibil al proceselor economice face ca stadiul anterior de echilibru al sistemului
economic să rămână doar un subiect de reflecţie într-un mecanism de învăţare prin încercare-eroare.
O astfel de constatare impune, cu desăvârşire, depăşirea viziunii mecaniciste supra proceselor
economice, în care cu ajutorul capitalului şi a muncii, în urma procesului de transformare-producţie,
se obţin bunuri prin vânzarea cărora rezultă fondurile necesare reluării activităţii.
Adăugând la dimensiunea intraspaţială pe aceea interspaţială (ca urmare a caracterului deschis),
definită în raport cu mediul exterior, sistemul economic evoluează de fiecare dată dispunând de alte
resurse cantitative şi calitative (diverse inputuri energetice exterioare) şi, prin urmare, reacţiile vor
fi diferite, iar manifestarea uneia sau alteia va avea caracter probabilist, asociat entropiei.
Evaluarea ireversibilităţii proceselor economice trebuie făcută diferit, ţinând cont de efectul
acesteia asupra inputurilor legate de asigurarea continuităţii sau discontinuităţii sistemului
economic; în acest context este de remarcat locul deosebit pe care-l ocupă mediul în ansamblul
elementelor de perpetuare a activităţii economice în concordanţă cu finalităţile stabilite şi impactul
activităţii economice asupra lui; mediul creat deja de om poate sau nu să fie, la un moment dat, un
element de continuitate pentru procesul economic, în timp ce mediul reprezintă condiţia sine qua
non a acestei continuităţi.

1
N. Georgescu Roegen, op. cit.
 3.3.2. Diminuarea entropiei sistemului economic – obiective şi mijloace

Este posibil ca sistemul economic să poată fi analizat prin analogie cu un organism viu,
caracterizat printr-un echilibru dinamic sau un dezechilibru controlat, supus unor procese
ireversibile de import-export de energie, de degradare, de reglare etc. ?
Mai întâi, ambele sunt sisteme deschise, care realizează schimburi de materie şi energie cu
mediul exterior şi reunesc, în acelaşi timp, condiţiile necesare pentru a lupta împotriva curentului
entropic, de dezordine crescândă, dobândind negaentropie. Pe de altă parte, sistemele
socioeconomice, ca şi cele biologice, îşi sporesc complexitatea pe măsura parcurgerii stadiilor
superioare de organizare, utilizând energia şi informaţia din mediul exterior.
Totuşi, spre deosebire de sistemele biologice, cele (socio-) economice, având o organizare
umană, intră în categoria sistemelor “interrelaţionale”, dispunând de capacităţi de decizie şi reglare
prin retroalimentare socială. Ca urmare, acestea au posibilităţi majore de adaptare dinamică la
schimburile cu mediul, posibilitatea atingerii stadiului stabil al dezechilibrelor controlate fiind, în
aceste condiţii, mai mare.
Urmarea firească a demersului de până aici, apar două întrebări :
- Care este stadiul atins şi semnificaţia stadiului staţionar în cazul sistemului economic ?
- Care sunt elementele ce ar putea împiedica degradarea entropică, proprie sistemului
economic?
Stadiul staţionar pe care sistemele tind să-l atingă, în sensul reducerii entropiei, este comparabil
cu un “dezechilibru controlat” ; în sistemul economic, ca şi în alte sisteme deschise, nu există
“echilibrul preţurilor”, “echilibrul comercial” etc., ci numai dezechilibre controlate ce provin din
propria dinamică a sistemului.
Dacă există analogie între economie şi organismul viu, atunci reacţia normală este de a găsi
mijloacele pentru a ne menţine contra fluxului entropic pe care nu-l putem învinge, dar, temporar îl
putem echilibra.
Stadiul staţionar deschis de J.S. Mill era finalul inevitabil al unei faze de creştere decurgând din
stadiul progresiv. Mill credea că apropierea de stadiul staţionar, pe un nivel superior de organizare a
activităţii economice, corespunde momentului când economia devine “insensibilă” la fluctuaţiile
substanţiale (interne şi externe), anulând inclusiv tendinţa spre instabilitate, inerentă pentru un
sistem economic necontrolat. Ceva mai recent, prin “Limitele creşterii”, Clubul de la Roma
propunea în numele stadiului staţionar, un altul, de echilibru global, definit ca şi cel al lui J.S. Mill,
în care populaţia şi capitalul trebuie să rămână, esenţialmente constante, sub acţiunea forţelor de
echilibru. Aceasta a “deviat” în cunoscutul concept al “creşterii zero”, ce semnifică, în mod
frecvent, o obstrucţionare a progresului dezvoltării şi echităţii procesului de distribuţie(la nivel
mondial). Este adevărat că o creştere economică exponenţială, nelimitată, este imposibilă într-o
lume finită, cu rezerve limitate, dar şi creşterea “zero” este percepută în continuare ca o “oprire
forţată”, ceea ce este inadmisibil pentru majoritatea oamenilor ; conceptul “creşterii zero” se
aseamănă mai mult cu un echilibru static al unui sistem închis, decât cu un dezechilibru controlat al
unui sistem deschis.
Există totuşi, o mare doză de scepticism pentru o lume permanent staţionară. Asupra acestui
aspect N.Georgescu Roegen afirma că chiar dacă o lume staţionară poate rămâne, momentanm,
legată de mediul schimbător prin intermediul unui sistem de regenerare echilibrat, similar cu cel al
sistemelor vii, într-o anumită etapă a vieţii sale şi după un timp mai îndelungat, un astfel de sistem
echilibrat se va dezintegra şi va face imposibilă soluţia unui stadiu staţionar. De aceea,continuă
autorul, “concluzia care vine în sprijinul argumentelor favorabile acestei viziuni este aceea că
stadiul cel mai de dorit nu este cel staţionar, ci unul decadent”1.
1
N. Georgescu Roegen, Energia y mitos economicas, ICE nr. 501/1975.
 Se poate constata că promovarea creşterii de dragul creşterii, ca o finalitate în sine, pare a fi o
angajare pe calea dezordinei şi a entropiei. Or, instrumentele antientropice ale sistemului mondial
pot fi regăsite în cazul promovării structurilor organizate sau ar trebui identificate în creşterea
capacităţii de creaţie a societăţii.
Pentru a frâna tendinţa entropică, ne putem baza numai pe această capacitate creativă sau trebuie să
dispunem şi de mecanisme intrinseci sistemului economic ? Teza lui Daloz1 se bazează pe rolul
jucat de inflaţie ca instrument de luptă împotriva entropiei crescânde, fără a pretinde cumva că
introducerea conceptului de entropie în cadrul economiei poate rezolva toate problemele cu care se
confruntă sistemul economic. Autorul consideră că inflaţia este mijlocul intern, prin excelenţă,
pentru a “amâna” funcţionarea legii entropiei; ea ar avea capacitatea de a constrânge sistemul
(socio-) economic să-şi modifice propriile structuri, finalitatea sa şi, cu atât mai mult, natura ordinei
care-l caracterizează.
Daloz subliniază că utilizarea conceptului de entropie este diferită de aceea propusă de
N.Georgescu-Roegen – pentru care entropia s-ar manifesta în mediul exterior, cu care
interacţionează procesul economic, concret, cu sistemul resurselor naturale şi ar servi la deducerea
consecinţelor menite să clarifice acest proces. Autorul pretinde să aplice legea entropiei în procesul
economic însuşi şi să analizeze influenţa sa asupra ordinii din procesul distribuţiei bogăţiilor.
Dacă pornim de la faptul că ordinea iniţială dintr-o societate capitalistă impune existenţa
inegalităţii distribuirii bogăţiei între cei care deţin capital (în sens general) şi cei care aspiră la el
doar în mică măsură, atunci rezultă că o astfel de situaţie poate imprima sistemului o asemenea
dinamică internă care să-i facă pe cei din urmă (mai puţin “dotaţi”) să-şi mărească avuţia prin
propria lor activitate.
Ar fi vorba deci de funcţionarea legii “entropiei economice”, echivalentă cu legea “egalităţii
avuţiilor”.
Limitarea entropiei, având în vedere rolul ei în procesul redistribuirii bogăţiei (în direcţia
egalitarismului), este mai eficient de realizat în condiţiile societăţii industriale. Prin natura sa,
inflaţia se află în avanposturile procesului de distribuţie, opunându-se tendinţei egalitariste şi deci şi
fenomenului entropic. Mecanismul dintre inflaţie-entropie-distribuţia bogăţiei poate degenera însă
într-o teorie a “schimburilor neegale” între ţările bogate şi cele sărace; primele sunt supuse entropiei
economice avansate, iar aprovizionarea lor cu entropie negativă trece printr-o strategie ce afectează
nu numai propriul sistem ci şi relaţiile dintre state, transformându-le în relaţii de “stăpânire centro-
periferică”atunci când este vorba de accesul la resurse naturale, indispensabile perpetuării actualelor
procese economice.
Admiţând natura entropică a procesului economic, trebuie să admitem (în regim de urgenţă)
necesitatea reconsiderării funcţionalităţii sistemului economic vis-a-vis de mediu; posibilitatea
alimentării cu entropie negativă din ţările sărace riscă să prelungească şi să adâncească starea de
ineficienţă a mecanismului economic în raport cu mediul, ceea ce înseamnă, în final, subminarea
propriei baze, căci mediul este un sistem global a cărei dereglare conduce la efecte cu evidente
trăsături transfrontiere.

3.4. Performanţa ecologică a sistemului economic

3.4.1. Analiza raportului input-output

Cu toate că relaţiile dintre economie, ecologie şi mediu sunt tot mai perceptibile, elaborarea
interdisciplinară a unor modele care să exprime aceste relaţii, ca suport pentru gestionarea mediului,
se află încă la început.
Primele încercări constau în aşa numitele modele ecologice-economice sau economico-
ambientale, între care se evidenţiează cele bazate pe procedeul “balanţei materiale”; ele pot fi
1
J.P. Daloz, Inflation et entropie du systeme economique, Economie Appliquee, 1974.
cantitative sau calitative, statice sau dinamice, descriptive, prospective, etc., în funcţie de
obiectivele concrete urmărite.
Modelele bazate pe balanţa materialelor / energiei oferă o viziune clară asupra relaţiilor dintre
activităţile din plan tehnic, economic şi ecologic. Ele folosesc procedee care se aplică de mult timp
în ingineria proceselor industriale cu scopul de a determina cantitatea şi compoziţia inputurilor, a
produselor finale şi a subproduselor, legate de procesul de fabricaţie şi care îşi găsesc expresia în
cantitatea de energie schimbată în cadrul aceluiaşi proces. În ultimă instanţă, aceasta reprezintă o
aplicare a principiului conservării materiei şi energiei.
Aplicarea balanţei materialelor / energiei în cazul relaţiei “mediu – activitate economică”,
serveşte la explicarea fluxurilor materiale ocazionate de interacţiunea dintre activitatea umană şi
sistemele ecologice naturale. Ţinând cont de faptul că materia este supusă doar transformării ( ea
nici nu poate fi creată, nici nu poate fi distrusă) este deductibilă existenţa unei corespondenţe între
inputuri şi autputuri, atât în procesele tehnologice cât şi în cele naturale.
De asemenea, balanţa materialelor / energiei este o formă de exprimare a contabilităţii
ambientale prin care se prezintă sistematizat originea, fluxul, consumarea şi utilizarea, precum şi
destinaţia finală a materialelor care intră într-un proces de transformare.
Interacţiunea dintre procesul economic şi mediu se produce prin continua transformare a
materiei şi energiei, în cursul căreia are loc degradarea unei părţi a energiei sub formă de căldură
neutilizabilă, ceea ce conduce la creşterea entropiei sistemului, în conformitate cu cea de-a doua
lege a termodinamicii.
Ţinând cont de ecuaţiile de balanţă ale modelului Karl-Goran Maler (subcapitolul 1.1.), rezultă
că activităţile economice exercită asupra mediului o dublă presiune, prin subvalorificarea resurselor
de bază şi transferarea de reziduuri (ceea ce conduce la supraexploatarea resurselor naturale,
concomitent cu creşterea semnificativă a reziduurilor ce ajung în mediu).
Plecând deci de la principiul conservării materiei şi energiei (la care face apel prima lege a
termodinamicii) şi legea ecologică a constantei substanţei vii1 şi deducând acumularea temporală de
energie sub formă de fonduri şi stocuri, cantitatea totală de reziduuri transferate mediului de către
sistemul economic poate fi considerată echivalentă cu toate resursele naturale extrase. Pentru
menţinerea autoportanţei sistemelor naturale, profund afectate de sistemul de exploatare şi
valorificare a capitalului natural, se prefigurează următoarele direcţii de acţiune:
- tratareanreziduurilor în procesul de recuperare şi reciclare a acestora;
- raţionalizarea producţiei şi consumului (cantitativ şi structural);
- îmbunătăţirea randamentelor, respectiv sporirea outputului util pe o unitate de input;
De-a lungul procesului de transformare a resurselor naturale în bunuri de consum, dincolo de
modificarea statutului lor economic are loc o modificare a calităţii: materia-energie intră în procesul
de producţie cu un nivel scăzut al entropiei, pentru ca la ieşire să prezinte un nivel înalt al acesteia.
Dacă sistemului izolat îi este caracteristică o creştere continuă a entropiei ( a dezordinii), sistemul
deschis( cum este şi sistemul economic), pentru a funcţiona eficient, trebuie să benificieze de un
aport de entropie joasă, care să facă posibilă menţinerea constantă a propriei entropii. În aceste
cindiţii, tratarea reziduurilor nu poate fi considerată o soluţie definitivă atâta timp cât necesită
consumuri suplimentare de entropie joasă, iar bilanţul energiei utilizabile rezultate este negativ.
În organizarea sistemului de reciclare şi recuperare a materialelor trebuie să se opereze însă nu
numai cu criterii economice, ci şi cu cele legate de stocul limitat al resurselor naturale, de
capacitatea mediului de asimilare a reziduurilor, precum şi cu cele legate de posibilităţile de a
dispune de surse externe de entropie joasă.

1
La scara timpului geologic şi la nivelul întregii planete, cantitatea totală de biomasă existentă în biosferă rămâne
constantă, ea fiind expresia unui proces de acumulare a energiei în care sumt implicate următoarele constnte: suprafaţa
planetei Pământ, distanţa faţă de soare, intensitatea radiaţiei solare, cantitatea de elemente chimice esenţiale existente
în scoarţă, hidrosfera şi atmosfera planetei noastre, etc.
 3.4.2. Valorificarea resurselor negaentropice

Finitatea resurselor planetei şi tendinţa epuizării lor reprezintă doi din parametrii semnificativi ai
reconsiderării perspectivei economice. Preocupările economiştilor clasici( Malthus, Ricardo şi Mill)
în domeniul epuizării rezervelor naturale au fost marginalizate până nu demult, datorită încrederii
avute în progresul umanităţii, pe baza dezvoltării ştiinţei şi tehnicii. Evident, economiştii acestui
ultim secol s-au ocupat de problema resurselor, fiind de subliniat, în acest sens, aportul de pioneriat
al lui Hotelling, al cărui demers se bazează pe o analiză matematică a “ratelor optime de degradare”
a stocului de capital reprezentat de rezervele minerale nerenuvelabile, procedeu care în prezent, sub
unele aspecte, poate fi valabil dacă se atribuie mediului biofizic trăsăturile unui capital
medioambiental sau natural. Cu toate acestea, dezvoltările aduse teoriilor lui Hotelling şi ale altor
economişti de aceeaşi factură sunt restrânse şi aceasta ca urmare a faptului că, fiind vorba de
modele statice, simpliste, nu este posibilă introducerea unor variabile care să exprime complexitatea
interrelaţiilor mediu-economic şi efectele lor pe termen lung.
Debutul anilor ’70 a fost marcat de amplificarea eco-crizei, context în care au apărut puternice
polemici privind limitele creşterii economice, epuizarea rezervelor naturale şi degradării mediului;
previziunile alarmiste ale modelului dinamic pe termen lung ce susţin teoria creşterii zero şi
atingerea stării staţionare în sistemul economic mondial, vin în contradicţie cu modelu latino-
american al Fundaţiei Bariloche1, care merge până la reorganizarea economico-socială mondială,
bazată pe o distribuţie echitabilă a resurselor la nivel planetar.
Clasificarea tradiţională a resurselor naturale în renuvelabile şi nerenuvenabile merită totuşi, din
perspectiva posibilităţii unei epuizării definitive, unele nuanţări. O resursă reînnoibilă, cum este
terenul agricol, teoretic, poate fi folosită la nesfârşit; totuşi, atâta timp cât regenerarea capacităţii
productive nu se realizează automat, iar practicile agricole antiecologice se extind (utilizarea
excesivă a substanţelor fitofarmaceutice, a îngrăşămintelor chimice, simplificarea structurii de
producţie – mergând până la monocultură), riscul ca o asemenea resursă să ajungă într-o stare de
epuizare totală, în raport cu cerinţele practicii agricole, este destul de mare. Pe de altă parte, se
consideră că o resursă nereînnoibilă, prin consumare sau folosire, este sortită epuizării; or, rezervele
minerale, deşi sunt finite nu sunt absolut epuizabile, cu atât mai mult cu cât în virtutea principiului
conservării materiei, acestea nu pot fi distruse fizic, devenind parţial recuperabile şi reciclabile prin
intermediul unor procese de tratare adecvate. Concepţia privind disponibilul de resurse trebuie să
fie, deci, esenţialmente dinamică prin faptul că rezervele “epuizabile” nu pot fi considerate ca un
stoc fix, imuabil; termenii care definesc cantitativ rezervele nerenuvelabile se impun a fi percepuţi
ca variabile dependente de timp şi deci de condiţiile tehnico-economice.
Spre deosebire, resursele energetice sunt supuse, în procesul transformării, unidirecţionalităţii
energiei şi iremediabilei sale degradări sub formă de căldură nerecuperabilă, ceea ce pune în
evidenţă imposibilitatea reciclării.
Observaţiile formulate până aici permit abordarea unor probleme contradictorii sau
complementare, legate de disponibilul de resurse.

3.4.2.1. Criza de materii prime şi folosirea resurselor naturale

Validitatea ipotezei tradiţionale asupra caracterului perceptibil a penuriei de resurse naturale

nerenuvelabile a fost verificată în contextul posibilităţilor de substituire şi a progresului tehnico-
ştiinţific, ceea ce i-a împărţit pe economişti (dar nu numai pe ei) în optimişti şi pesimişti vizavi de
epuizarea rezervelor naturale şi de şansa unei creşteri economice nelimitate.
1
Amilcar O. Herrera, “Catastrofă sau o nouă societate?” Ed. Politică ,Bucureşti, 1981.
 Rezultatele prezentate în lucrările lui Barnett şi Morse1 par a contrazice pe cele tradiţionale,
derivate din modelul lui Hotelling. Cei doi autori, pe baza datelor din perioada 1870-1960 privind
costurile de extracţie şi preţurile principalelor resurse miniere din SUA, au ajuns la concluzia că
producţia majorităţii resurselor a crescut pe parcursul mai multor ani, în timp ce preţurile au
înregistrat o scădere. Intensificarea extracţiei de resurse nereînnoibile duce, fără îndoială, la
accentuarea rarităţii acestora şi în consecinţă la creşterea, în timp, a costurilor de extracţie şi a
preţurilor aferente, or, rezultatele analizei mai sus amintite, au relevat o tendinţă contrară; cu
excepţia resurselor forestiere (supuse unei exploatări de tip minier, n.n.) în perioada amintită (mai
puţin între 1870-1889, pentru care au lipsit informaţiile) costurile pe unitatea de producţie netă (fără
steril)au scăzut rapid şi continuu, iar preţurile s-au menţinut constante. Aceste concluzii au fost
considerate ca o dovadă a faptului că tendinţa spre accentuarea penuriei de resurse poate fi
contracarată recurgând la substituţie şi progres tehnico-ştiinţific.
Este uşor de înţeles că tehnicile înaintate, folosite în exploatarea rezervelor, servesc doar pentru
menţinerea la un nivel scăzut a preţurilor de producţie, încurajând astfel intensificarea ritmului
extracţiei, dar nu şi economisirea resurselor reînnoibile; în privinţa acestora, cele mai bune tehnici
pot favoriza supraexploatarea, forţând limitele fizice sau ecologice, cu efecte secundare pe termen
lung. În acest caz este de subliniat că formularea problemei optimizării folosirii rezervelor naturale
presupune, în mod necesar, luarea în calcul a preferinţelor temporale, adică un studiu aprofundat
asupra diferitelor implicaţii, aşa cum o face, de exemplu, Talbot Page2.
Analistul trebuie să aleagă, implicit sau explicit, între două opţiuni fundamentale diferite:
- evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare în termeni ce reflectă sentimentul de satisfacţie a
generaţiei prezente;
- evaluarea necesităţilor generaţiilor viitoare pentru ele însele.
Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1977.
Prima opţiune poartă amprenta conservatorismului şi sugerează o rată nulă de reducere a creşterii
economice; este opţiunea pentru valoarea prezentă sau cel mult actualizată.
Fără să garanteze supravieţuirea generaţiilor viitoare şi nici perpetuarea proceselor biologice şi
geomorfice, criteriul valorii prezente prezintă deficienţe evidente, definind un orizont de timp
îndepărtat pentru maximizarea beneficiilor generaţiei prezente, făcând şi mai irealizabil acest
maxim pentru generaţiile ce vor urma; pentru economia convenţională, evaluarea corectă a
necesităţilor, a drepturilor generaţiilor viitoare este, deci, mai mult o problemă de etică decât
economică, greu de soluţionat atâta vreme cât individul gândeşte subestimând utilităţile viitoare
pentru că cele actuale sunt sigure.

3.4.2.2. Eficienţa folosirii resurselor.

Recunoscând caracterul neraţional al nivelului şi ritmului de exploatare a resurselor naturale (în

regim public sau privat), ne aflăm, în acelaşi timp, în faţa unei probleme ce vizează calitatea
acestora; problema derivă dintr-un efect de “autofagie” progresivă, în continuă accelerare, ce
prefigurează epuizarea resurselor primare şi degradarea mediului.
Orice proces în care sunt angajate, în vre-un fel sau altul, resurse (naturale) presupune şi un
anumit autoconsum, ceea ce contribuie la îngustarea şi, treptat, la subminarea propriei baze; chiar
dacă nivelul calităţii resursei primare este scăzut, atingerea volumului producţiei stabilite se va
realiza prin creşterea cantităţii extrase de asfel de resursă, amplificând, prin aceasta, autoconsumul.
Se semnalează însă tendinţa de exploatare prioritară a rezervelor de resurse cu calităţi superioare (de
exemplu, cu conţinut ridicat în substanţă utilă), care ocazionează un cost de extracţie mai scăzut
1
H. J. Barnett şi C. Morse, “Scarciti and Growth, Johns Hopkins Press”, Baltimore, 1963.
2
T. Page, “Conservations and Economic Efficiency, An Approachs to Material Polichy.
indiferent de celelalte consideraţii referitoare la facilităţile oferite, cum ar fi localizarea rezervelor;
dar ceea ce în mod frecvent nu se ia în calcul în acest caz este relaţia dintre rata extracţiei şi
calitatea descrescătoare a rezervelor disponibile, precum şi importantele implicaţii asupra mediului
şi/sau bazei energetice (fig. 3.3.).
Pe măsură ce se epuizează rezervele primare de calitate superioară creşte dependenţa faţă
de cele inferioare calitativ şi, prin urmare, este necesară o cantitate tot mai mare de energie utilă şi
bunuri materiale pentru a descoperi cererea de resurse dimensionată în raport cu producţia ce
urmează a fi obţinută. De asemenea, acest proces duce la accentuarea degradării mediului, creşterea
volumului de reziduri transferate mediului care reprezintă, de fapt, pierderi fizice şi termodinamice.

ERp
ERc Ee
Ep
ETp

EXTRACŢIE PROCESARE ECF

RESURSE
REe
-CONVERSIE
¥
ENERGETICE
PRIMARE
RESURSE

REp Pe RESURSE

CEREREA
RESURSE ENERGETICE

FINALĂ
NEENERGETICE

RESURSE
NEENERGETICE
Re
Rp
¥ PC

PROCESARE Rcf
EXTRACŢIE -FABRICAŢIE RTE

¥ PT
Compensarea

Tendinţa exploatării

Proces negaentropic.

Fig. 3.3. Schema simplificată a circuitului cererii de resurse primare

Necesitatea de exploatare a rezervelor energetice de calitate inferioară generează (pe lângă o

creştere a preţurilor) un consum sporit de energie utilă şi produse manufacturate.
În acelaşi timp, este evident faptul că bilanţul şi randamentul energetic al procesului de
conversie energetică vor descreşte; substituirea, de exemplu a combustibililor fosili de calitate
superioară, cum ar fi petrolul, cu alţi inferiori, cum ar fi cărbunele, implică un consum adiţional de
energie şi materiale, ceea ce va afecta cei doi parametri – bilanţul şi randamentul energetic – aceştia
putând deveni chiar negativi (sunt cunoscute exemple din ţara noastră în cazul conversiei şisturilor
bituminoase, dar şi a cărbunelui).
În acelaşi mod, extracţia şi transformarea în produse finite a resurselor primare neenergetice de
calitate inferioară, necesită cantităţi sporite de energie utilă şi produse manufacturate adiţionale nu
numai în procesul de fabricaţie, ci chiar şi în cel de extracţie (avem în vedere consumul adiţional pe
unitatea desubstanţă utilă)
Recurgând la o balanţă a fluxurilor de resurse primare transformate, obţinem următoarele
relaţii:
RTP = Rcf + Rp + Re + REe + REp + PF (1),
în care :

RTP – este volumul resurselor primare procesate (Producţia totală);

Rcf – resurse materiale pentru satisfacerea cererii finale;
Rp - resurse materiale destinate procesului de producţie;
Re - resurse materiale destinate procesului de extracţie;
REe – resurse materiale destinate extracţiei de resurse energetice;
REp – resurse materiale destinate conversiei resurselor energetice;
PF - rebuturi totale din procesul global de transformare – pierderi fizice şi termodinamice (pierderi
prin rebuturi).

ETP = Ecf + Ep + Ee + ERe + ERp + PE (2),

în care :

ETP – este energia totală produsă;

Ecf – energia necesară satisfacerii cererii finale;
Ep – energia necesară procesului de conversie energetică;
Ee – energia necesară extracţiei resurselor energetice;
ERe – energia necesară extracţiei resurselor materiale;
ERp – energia necesară fabricaţiei;
PE – pierderi totale de energie.
Ţinând cont de relaţia (1) putem defini eficienţa folosirii resurselor materiale pe baza
următoarei formule:
Rcf
ER = ( 3)
Rcf + Rp + Re + REe + REp + PF

Prin urmare, dacă cererea finală poate ajunge la o stabilizare, eficienţa consumului de resurse
materiale va depinde numai de cererea de resurse destinate propriului proces de extracţie –
fabricaţie şi procesului de extracţie – conversie a resurselor energetice. Pe măsură ce aceasta
(cererea finală) se asociază unui fenomen interdependent, de creştere accelerată, producţia totală va
creşte gradat, dar eficienţa va tinde către zero, societatea trebuind să recurgă la rezerve de resurse
materiale primare de calitate inferioară.
Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi pentru resursele energetice, a căror eficienţă va fi dată de :

EE = Ecf
Ecf + Ep + Ee + ERe + ERp + PE

Concluziile ce pot fi formulate sunt clare. Actualul sistem economic mondial, ca urmare a
dependenţei sale crescânde faţă de resursele naturale, este supus procesului autofagic menţionat,
care face ca rezervele de resurse primare să scadă continuu, chiar şi când se va înregistra o
stabilizare a populaţiei mondiale şi a nivelului de consum pe cap de locuitor, fapt ce va permite, la
rândul său, o stabilizare a cererii de astfel de resurse (procesul autofag se accentuează odată cu
trecerea la exploatarea resurselor primare inferioare). Acelaşi fenomen se întâmplă şi în cazul
bioproductivităţii energetice a unui ecosistem, pe măsură ce acesta ajunge în faze succesionale
superioare, sporindu-şi complexitatea.

3.4.2.3. Consumul de negaentropie şi riscul ecologic.

Efectul autofagic accelerat al sistemului economic actual generează deci o degradare a mediului
(şi, implicit, o autodegradare). Inevitabila recurgere la resursele naturale este însoţită de creşterea
volumului reziduurilor returnate mediului, ce provoacă dezechilibre ecologice, deteriorarea
ambientului. Subminarea capitalului natural (şi, prin extensie, medio-ambiental) se poate identifica
cu un proces de epuizare a negaentropiei, impactul activităţii umane asupra proceselor naturale
constituind “externalităţi” ce configurează o pierdere de ordin intrinsec.
Caracteristicile homeostatice, de rezistenţă şi adaptare la schimb, tendinţa de stabilizare,
maturitate şi echilibru dinamic ale ecosistemelor naturale, depind în mare măsură de diversitatea
speciilor ce conferă sistemului un nivel ridicat al organizării şi conţinutului de informaţie genetică;
raportul dintre diversitate şi entropie este invers proporţional : cu cât diversitatea se va diminua, cu
atât entropia va creşte, afirmaţie ce derivă din formularea originală a lui Schrödinger, prin care se
arată că organismele şi în special ecosistemele naturale se alimentează cu entropie negativă
(negaentropie).
Spre exemplu, un ecosistem agrar este slab diversificat, necesitând aporturi externe (de energie
mecanică, îngrăşăminte, pesticide, etc.), pentru a-şi menţine stadiul artificial de dezechilibru
controlat, iar acesta este echivalent cu recunoaşterea unui substituit negaentropic al sistemului de tip
industrial (de practicare a agriculturii).
Acţiunile omului asupra mediului de tipul activităţii agricole atrag, deci, o pierdere de ordin
intrinsec, a cărei compensare ulterioară necesită resurse (de obicei nerenuvelabile), sporind
presiunea cererii asupra ofertei de astfel de resurse.
Deci, extracţia, folosirea şi returnarea în mediu a resurselor nereînnoibile, în mod progresiv,
generează nu numai un impact ambiental negativ, ci şi o creştere a riscului ecologic, care se
manifestă, în principal, prin pierderea stabilităţii şi bioproductivităţii sistemului natural.
Pe de altă parte, este clar că orice proces negaentropic necesită un anumit consum de resurse
materiale şi energetice ceea ce, prin retroacţiune, înseamnă o scădere a negaentropiei; rezervele de
calitate superioară reprezintă un “stoc de negaentropie” şi pe măsură ce sunt utilizate şi derivate în
entropie înaltă, nu există nici-o îndoială că stocul negaentropic scade simultan.
La rândul ei, tehnologia, ca informaţie şi posibilitate de atracţie a resurselor, poate fi
identificată cu un alt tip de stoc negaentropic. Problema care se ridică este dacă ne putem gândi la o
compensare efectivă şi nelimitată a negaentropiei între două procese care evoluează, din punct de
vedere entropic, contrar progresului tehnologic şi epuizarea resurselor naturale. Pe de altă parte,
progresul tehnologic joacă un rol substanţial în evoluţia descrescătoare a costurilor (asupra căruia
acţionează însă şi alţi factori) pe unitatea de resursă extrasă, numai că structura costului indică o
creştere a consumului energetic adiţional unitar, putându-se înregistra o diminuare a stocului de
negaentropie în termeni globali.
Pe de altă parte, a acorda credit total efectului compensator al tehnologiei, înseamnă a eluda cea
de a doua lege a termodinamicii care confirmă degradarea entropică, dar şi limitele progresului
tehnico-ştiinţific.
 3.4.3. Analiza energetică a sistemului economic.

Pentru a înţelege realitatea complexă a ecosistemului mondial trebuie să pornim de la un punct de

vedere “macroscopic” care să includă statutul şi acţiunea umană în cadrul delicatului echilibru de
forţe ce menţin dezvoltarea vieţii în biosferă. H. T. Odum1 sugerează, pentru aceasta, folosirea unui
numitor comun de tip energetic : puterea sau energia utilă.
Activitatea economică – proces real, supus degradării entropice a energiei, nu poate fi
considerată diferită de organismele şi sistemele ecologice naturale.
Economiştii încep să înţeleagă legile termodinamicii, care marchează fluxul energiei. Conceptul
de ecoenergetică apare, astfel pentru a indica necesitatea unei viziuni globale în studierea
posibilităţilor de reglementare a fluxului de energie din societate, evitând stările conflictuale dintre
activităţile economice şi ciclurile naturale.
Ecoenergetica trebuie să se sprijine, complementar, pe o viziune sistemică auspra
termodinamicii şi folosirii globale a energiei, pe de o parte, iar pe de alta, pe o analiză detaliată a
transformărilor energetice aparţinând proceselor de producţie, consum şi reciclare (analiza
energetică).
Noţiunea de ecoenergetică este o extrapolare la nivelul sistemelor macroscopice (ecosfera) a
conceptului de bioenergetică, cu care se operează în biologie; bioenergetica exprimă balanţa
energetică globală a celulei vii, în scopul unei mai bune înţelegeri a interacţiunilor moleculare, a
conservării şi reglării fluxurilor energetice, ca o condiţie a menţinerii echilibrului dinamic, a
structurii, pe fundalul schimbului de energie, materie şi informaţie cu mediul înconjurător.
H. T. Odum a fost unul dintre primii care au sugerat folosirea studiilor energetice din sistemele
ecologice ca modalitate de aplicare a legilor fundamentale ale materiei şi energiei la complexele
sisteme naturale şi umane.
La nivelul deciziilor politico-administrative, publice, analiza energetică se poate transforma într-
un instrument important de evaluare a diferitelor opţiuni, alternative, ce afectează gestiunea
raţională a rezervelor naturale, a mediului în ansamblu.

3.4.3.1. Inputuri energetice primare şi secundare.

Energia din Cosmos se prezintă sub forme diferite: gravitaţie, căldură, lumină, energie nucleară.
Energia chimică este nesemnificativă la nivelul Universului, unde forma predominantă este cea
gravitaţională care, datorită concentrării de masă, se poate elibera sau transforma în lumină, căldură
şi energie cinetică. În acord cu principiile termodinamicii, pentru ca un sistem izolat, cum se
consideră a fi Universul, energia curge mereu într-o direcţie marcată de creşterea entropiei.
Fluxul spre interiorul scoarţei terestre vine de la trei surse principale:
- radiaţia solară interceptată;
- energia termică, transmisă la suprafaţa pământului dinspre interior, prin conducţia căldurii şi
prin convecţia în izvoare calde şi vulcani;
- energia mareelor, derivată din energia cinetică şi potenţială a sistemului Pământ-Lună-
Soare.
Aproximativ 30% din energia solară incidentă se reflectă direct şi este retransmisă în spaţiu sub
formă de radiaţie de undă scurtă, 47% este absorbită de atmosferă, suprafaţa terestră şi oceane
(transformată direct în căldură), iar 23% din energia solară se foloseşte în evaporaţie, precipitaţii şi
circulaţia apei în ciclul hidrolitic. O mică fracţiune se foloseşte în procesul fotosintezei.

1
H.T. Odum, “Environnment,Power and Society”, John Wiley and Sons, New York, 1971.
 Dacă majoritatea evenimentelor din Univers evoluează spre o entropie crescândă, viaţa întârzie
efectul acestei legi de bază a termodinamicii, creând structuri moleculare biologice complexe şi
menţinând o diversitate notabilă a organismelor vii.
Cantitatea de hrană potenţial disponibilă pentru heterotrofe (producţia primară netă) este
echivalentă cu producţia primară brută (energia chimică înmagazinată de plante pe unitatea de
suprafaţă şi timp) minus pierderile prin respiraţie. Producţia primară netă este, de obicei, de 80-90%
din cea brută. Producţia secundară (energia din ţesuturile heterotrofelor) depinde de capacitatea de
asimilare a hranei de către ierbivore şi carnivore.
Societatea industrială se caracterizează prin enorma cantitate de energie de calitate superioară pe
care o supune unui proces de degradare, mergând până la căldura reziduală. De la un consum
specific uman de 2000Kcal/zi, în societăţile agricole avansate se ajunge la 12000Kcal/zi, iar în
epoca Revoluţiei industriale la 70000Kcal/zi; în prezent, în societăţile moderne, industrializate, s-a
ajuns la un consum zilnic pe persoană de 250000Kcal; încă de la începutul anilor ’70, ţările
industrializate, care concentrau 30% din populaţia mondială, au ajuns să consume mai mult de 80%
din energia produsă la nivel mondial.
Pentru dezvoltarea organizării lor sociale, lucrul util realizat de societăţile moderne aferent
procesului energetic al “mecanismului biologic” şi al “mecanismului tehnico-industrial”este
dependent, evident, la randamentele corpunzătoare. De altfel, una din problemele fundamentale ale
procesului de conversie a energiei este randamentul tehnic global exprimat în termeni de lucru util
aferent producţiei brute de energie (deci inclusiv producţiei de energie autoconsumate).
Conversia energetică nu poate eluda legea randamentelor neproporţionale care, sub raport
cibernetic, este expresia acţiunii, combinate a mai multor retroacţiuni negative asupra creşterii şi
dezvoltării unui sistem. Randamentul optim pentru organizaţiile umane ar putea fi acelaşi cu al
ecosistemelor deschise; în acest sens, procesele cuplate tind să se stabilizeze la un randament de
50%, care corespunde eliberării maximei puteri (energia utilă eliberată pe unitatea de timp sau
viteza cu care se realizează lucrul util), atunci când raportul forţelor termodinamice ale fluxului
corespunzător este de 1:2. Acesta este exact raportul care permite transformarea şi eliberarea
energiei cu o rată cât mai mare posibilă, în concordanţă cu procesul energetic derivat din principiul
lui Lotka.
Conceptul de selecţie naturală promovat de Darwin, alături de principiul lui Lotka (care semnala
că maximizarea puterii pentru supravieţuirea unui organism este un criteriu de selecţie naturală)
formează o lege generală a energiei care explică cum necesitatea de a dezvolta putere este
satisfăcută cu preţul obţinerii unui randament mai mic, ce se apropie, constant, de ½ din cel ideal.
Dar problema eficienţei utilizării energiei impune şi alte importante consideraţii cu caracter
termodinamic, cum este cazul acelora legate de manifestarea celei de a doua legi a termodinamicii în
funcţie de adaptabilitatea surselor la destinaţiile, utilizările energiei.

3.4.3.2. Eficienţa inputurilor energetice

Criza energetică este generală, în principal, de utilizarea neadecvată a resurselor energetice din
punct de vedere al domeniilor de activitate şi al destinaţiei finale.
În timp ce prima lege a termodinamicii (sau conservării energiei) este folositoare pentru a
măsura cantitatea de energie de diverse forme, legea a doua a termodinamicii face referire la
“calitatea” energiei de a dezvolta putere, de a genera lucru.
Conceptul de eficienţă bazat pe prima lege constă în transferul total de energie din stadiul
iniţial spre stadiul final (E1=transferul de energie/ inputul total de energie), iar eficienţa energetică a
celei de a doua legi măsoară un proces de conservare a energiei prin relaţia dintre lucrul disponibil
al outputurilor finale şi lucrul disponibil al inputurilor (E2=lucrul disponibil al outputurilor finale/
lucrul disponibil al inputurilor).
 Eficienţa unui proces de ardere a petrolului pentru a încălzi o încăpere, în concordanţă cu prima
lege (de conservare a energiei) se măsoară prin relaţia dintre cantitatea de căldură degajată în
încăpere şi cantitatea de energie degajată în urma arderii. Eficienţa, conform acestui criteriu,
calculată pentru un arzător convenţional, va fi de ≈ 65%, pentru a degaja un aer cald de 450C într-o
cameră, atunci când temperatura exterioară este de 00C.
Pentru determinarea eficienţei aplicând legea a doua, va trebui să specificăm cantitatea minimă
de lucru necesar pentru încălzirea locuinţei la 450C când temperatura exterioară este de 00C. În al
doilea rând, va trebui să calculăm lucrul disponibil pornind de la cantitatea de energie efectiv
folosită pentru asigurarea încălzirii. Eficienţa, conform legii a doua, va fi dată de raportul dintre cel
mai mic lucru disponibil pentru încălzire, în condiţiile semnalate şi lucrul folosit în mod real pentru
această acţiune, adică va fi de ≈ 8%.
În ultimă instanţă, aplicând legea a doua, căutăm procedeul cel mai adecvat pentru folosirea
unei surse de energie, în acord cu obiectivul său final, deci cu folosirea unui minim de lucru.

3.4.3.3. Analiza emergetică şi monergetică.

Din punct de vedere al formei, analiza energetică diferă în funcţie de domeniul concret de aplicare.
Conceptul de bază este cel al “potenţialului termodinamic” sau “energiei libere”, prin care se
măsoară capacitatea unui sistem de a realiza lucru.
Potenţialul termodinamic F se defineşte în raport cu energia sistemului E, cu temperatura
absolută T şi cu entropia S, rezultând relaţia:

F=E – TS
Variaţia potenţialului termodinamic se poate exprima în funcţie de variaţia energiei şi entropiei
(gradului de dezvoltare), utilizând relaţia:
F final – Finiţial = ∆F = ∆E - T∆S.

Evaluarea unui anumit proces presupune evaluarea schimburilor energetice şi entropice,

asociate fiecărei etape, şi stabilirea variaţiei potenţialului termodinamic; evident, din ansamblul
proceselor evaluate vor fi reţinute cele care realizează o economie maximă a potenţialului
termodinamic.
Analiza energetică pune accentul pe valorile comparative şi pe schimburile de energie liberă,
asociate fiecărei etape, a procesului de transformare; în termeni economici, obiectivul analizei
energetice ar corespunde valorii adăugate. În fiecare etapă a procesului de fabricaţie se adiţionează
energie liberă, până când potenţialul termodinamic ajunge la o valoare maximă corespunzătoare
momentului în care produsul este bun pentru consum. În continuare, prin folosirea bunului are loc o
scădere a potenţialului, energia liberă descrescând până la valoarea sa inferioară, corespunzătoare
etapei degradării şi dispersiei. Concluzionând, risipa înseamnă a nu “obţine” în mod adecvat
produsele reziduale care să conserve un conţinut ridicat de energie liberă (sau capacitatea de a
efectua un lucru); altfel spus, răspunsul la întrebarea “ce se întâmplă cu ceea ce rămâne dintr-un
produs după ce este folosit?”trebuie să facă parte integrantă din sistemul decizional şi el trebuie să
aibă ca suport potenţialul termodinamic.
În rezumat, analiza termodinamică sau energetică ne permite să estimăm energia minimă
teoretică necesară efectuării unei transformări care, în stadii succesive este foarte lentă. Dar, în viaţa
reală, transformările nu pot fi atât de încete, de aceea trebuie să cheltuim energie adiţională pentru a
imprima un ritm mai rapid, atfel încât să putem găsi o legătură strânsă între “subsidiul energetic” şi
“intensitatea energetică” a transformării, respectiv nivelul optim al creşterii economice.
 Prin ponderea diferitelor forme ale energiei consumate (sau rezultate) într-un proces de
producţie cu coeficienţii corespunzători ai transformităţii1 solare, obţinem echivalentul emergetic.
Determinarea cantităţii de emergie ne permite să evaluăm şi să exprimăm pe aceeaşi scară
fiecare etapă de transformare a unui sistem energetic.
În aceste condiţii, performanţa unui sistem real sau simulat este măsurată în emergie (energie de
acelaşi fel) şi nu în energie efectivă, pentru aceasta stabilindu-se gradul de concentrare a energiei ca
raport între cantitatea de energie reprezentată de fluxul de origine solară la intrarea în sistem şi
echivalentul emergetic al energiei ce părăseşte sistemul (sub formă de produse, deşeuri...).
Aplicaţiile concrete ale analizei emergetice au avut loc în cazul proceselor productive
industriale şi agricole, precum şi în evaluarea impactului ambiental, a tehnologiilor şi a muncii
umane.
Analiza emergetică constituie un instrument valoros de studiere a proceselor reale, considerând
energia ca un numitor comun adecvat pentru evaluarea necesarului şi disponibilului de resurse, a
costurilor economice, a efectelor asupra mediului, etc. ; evoluţia impactului diferitelor procese
asupra calităţii vieţii, a mediului, nu încetează să fie o aproximare incompletă atunci când se
efectuează numai pe baza costurilor de producţie şi beneficiilor.
Pentru înţelegerea complexităţii proceselor reale apare tot mai clară insuficienţa utilizării unui
singur criteriu de analiză, fiind de preferat recurgerea la criterii complementare, aşa cum sunt cele
energetice şi ecologice.
Potrivit lui H.T. Odum, energia netă se referă la cantitatea de energie folosită pentru consum,
căci în realitate, adevărata valoare a energiei pentru societate este dată de toate costurile energetice
ocazionate de obţinerea, concentrarea (pentru a o face utilă) şi administrarea ei.
În figura 3.4. este reprezentat fluxul energetic şi monetar (asociat), în care inputurile sau
“subsidiile energetice” se pot împărţi în trei categorii: directe, materiale şi de mediu. Energia
procesată care se foloseşte în procesele caloriferice, de transport şi fabricaţia de produse aparţine
primei categorii. Categoria a 2-a, (indirectă) cuprinde bunuri, servicii, mică informaţie,etc., toate
exprimate în termeni energetici cu ajutorul unui coeficient care exprimă energia asociată
transformării fiecărui input. Acestora li se adaugă şi marea varietate de servicii oferite gratuit
omului de către mediu.
Contribuţia energetică a mediului (categoria a 3-a) se poate evalua deducând din energia brută a
ecosistemului energia consumată în schimburile din interiorul acestuia (autoconsumul necesar
propriei întreţineri).

1
Transformitatea reprezintă intensitatea în energie, sursă a unei anumite forme de energie.
Energia
Solară

Mediul, Gestiunea resurselor şi

reziduurilor, absorbţia
substanţelor contaminate, servicii
recreative, etc.
Materiale, servicii, informaţie
ES2

Energie directă
ES3

ES1

Extracţia şi
Resurse procesarea Societate
energetice resurselor (cerere
E energetice finală)
Interacţiune EC BEN

Cerere de energie Cerere de

primară energie Energie
procesată netă

Flux energetic

Flux monetar

Fig. 3.4. Relaţia dintre fluxul energetic şi fluxul monetar.

 Interacţiunile de pe piaţă dimensionează cererea de energie primară, care presupune extracţia şi
procesarea resurselor energetice în cantităţile cerute. Derularea acestor două procese, extracţia şi
procesarea, implică însă atât un consum de energie directă Es1, cât şi unul de energie indirectă Es2
sub formă de materiale, servicii, informaţie, la care se adaugă aportul energetic al mediului Es3.
Acestui flux energetic îi corespunde unul monetar, consemnat, pe de o parte, în factura
reprezentând contravaloarea energiei directe Es1 şi pe care o suportă societatea, iar pe de altă parte
în factura reprezentând contravaloarea materialelor, serviciilor, informaţiilor, etc. şi pe care o
suportă sectoarele implicate în extracţia şi procesarea resurselor energetice.
Plecând de la relaţia dintre cele două fluxuri (energetic şi monetar) putem exprima valoarea
monetară a energiei sau valoarea energetică a banilor, ambele fiind necesare în analiza monergetică;
de exemplu, valoarea energetică a banilor în circulaţie se va determina raportând consumul de
energie, la nivel naţional, la P.N.B. (acceptând, desigur, imperfecţiunile pe care le incumbă un
asemenea calcul).
Între fluxurile energetice şi monetare există o relaţie funcţională şi o “convertibilitate”. Raportul
“energie/bani” (monergia) nu rămâne fix, ci el evoluează descrescător către consumatorul final,care
primeşte, proporţional cantitatea cea mai mică de energie pentru banul său.
În derularea oricărei activităţi, energia intervine ca un ultim factor limitativ, deoarece:
- nu există posibilitatea substituirii energiei;
- dezvoltarea oricărui tip de sistem sau proces productiv impune un anumit potenţial energetic
(prag energetic);
- reciclarea energiei nu se poate realiza fără “violarea” celui de-al doilea principiu al
termodinamicii.
Analiza monergetică, folosind caloriile drept unitate de exprimare a inputurilor, outputurilor,
costurilor şi beneficiilor (prin valoarea energetică a banilor), îşi extinde sfera de aplicare şi în
direcţia evaluării rezervelor pe baza “ratei” energiei nete, calculată prin raportarea cantităţii de
energie procesată şi administrată la inputurile energetice corespunzătoare(directe, indirecte,de
mediu), fără a include direct pierderile fizice şi termodinamice:
EN
R energ. nete =

Nivelurile astfel exprimate variează sensibil de la un sistem la conversie la altul, în funcţie de

caracteristicile acestuia. Mai mult, caracterizarea şi estimarea rezervelor energetice disponibile
depind de nivelul de dezvoltare tehnico-ştiinţifică, de structura economiei, de preţuri, implicate în
procesul substituirii dintre diferitele surse de energie; aşa se face că, de exemplu, exploatarea
şisturilor bituminoase ar putea fi reabilitată tocmai ca urmare a variaţiei preţului la energie.

3.4.4. Reconsiderarea combinării factorilor de producţie.

Altă aplicaţie în economie a legii conservării materiei şi energiei este aceea din domeniul funcţiei de
producţie înţeleasă, în termeni convenţionali, ca o relaţie dintre inputuri şi outputuri, independentă de
evoluţia preţurilor, ci numai de posibilităţile de substituire dintre factorii de producţie. S-a acordat încă o
mică atenţie restricţiilor de ordin fizic care condiţionează posibilităţile liberei substituiri între factori
esenţialmente diferiţi; aceste restricţii sunt reale şi ele nu pot fi ocolite atâta timp cât producţia este strâns
legată de caracteristicile fizice ale materialelor ce intervin în procesul de obţinere a unui (unor) produs(e).
 Din punct de vedere al transformării fizico-chimice a inputurilor, este clar că funcţia de
producţie tradiţională nu reflectă modificările suferite de acestea şi cu atât mai puţin procesul de
degradare ireversibilă a energiei. Referindu-se la acest aspect, N. Georgescu-Roegen sublinia că
cele două clase analitice distincte ale proceselor productive (industriale şi agricole) nu sunt
reprezentate adecvat prin funcţia de producţie1. Teoria funcţiei de producţie nu poate face abstracţie
de legătura mai mult sau mai puţin fixă a outputurilor cu inputurile, având în vedere caracterul
complementar, competitiv şi fix al acestora din urmă, astfel încât consumul de materiale şi energie
încorporate în produs nu poate fi redus în mod semnificativ. Este necesar, totuşi, ca valabilitatea
afirmaţiei să fie analizată şi în lumina unor excepţii evidente: de exemplu, în procesele industriale,
se pot obţine reduceri substanţiale ale inputurilor. Alt exemplu este al anumitor inputuri materiale
(carburanţi,lubrifianţi, dizolvanţi, etc.) care nu se regăsesc în produs ci se transformă în deşeuri în
momentul utilizării, putându-se chiar substitui aparatului productiv sau muncii: de exemplu, pentru
curăţarea unor suprafeţe, o periuţă metalică poate fi substituită cu un acid. Apare, deci, necesitatea
de a face distincţie între materialele “încorporate” (în produs) şi cele care se economisesc, de
exemplu munca.
De asemenea, trebuie evaluată corect elasticitatea outputurilor; utilizarea unei unităţi
suplimentare de capital fix sau de muncă se poate regăsi într-o creştere subunitară a producţiei, în
timp ce consumării unei unităţi suplimentare de capital circulant îi poate corespunde o creştere
supraunitară a producţiei. Ţinând cont de legea randamentelor de scară, suma celor trei elasticităţii
parţiale – faţă de muncă, capitalul fix şi capital circulant – trebuie să fie mai mare decât unitatea,
ceea ce înseamnă că, de fapt, sporirea tuturor inputurilor duce, pur şi simplu, la sporirea dimensiunii
procesului de producţie.
Pe de altă parte, în timp ce coeficientul de elasticitate dintre muncă şi capitalul fix poate fi
semnificativ, cel dintre muncă şi capitalul circulant poate să nu fie la un nivel comparabil.

1
N. Georgescu-Roegen, op. cit., pag. 396-418.