Sunteți pe pagina 1din 15

4.

ANTENE DE RADIOLOCAŢIE

4.1 Dipolul simetric

Dipolul simetric este cea mai simplă antenă si se compune dintr-un conductor liniar sau o tijă metalică
împărţită în două părţi identice (fig.5.18). La capetele dinspre mijloc se aplică o forţă electromotoare (la emisie)
sau se conectează cablul de coborâre al unui receptor (la recepţie).

Fig.5.18. Dipol simetric

Pentru diferite valori ale unghiului  şi ale lungimii dipolului se obţin caracteristicile de directivitate ale
dipolului simetric izolat (fig.5.20).
În cazul în care dipolul se află în apropierea suprafeţei Pământului dispus vertical sau orizontal datorită
faptului că conductibilitatea solului nu este perfectă, caracteristicile de directivitate teoretice suferă modificări.
Nivelul lobilor scade în funcţie de valoarea conductibilităţii solului. Direcţiile de radiaţie nulă devin direcţii de
radiaţie minimă. Reţinem că dipolul dispus orizontal nu radiază de-a lungul suprafeţei Pământului, în timp, ce
dipolul vertical radiază de-a lungul suprafeţei Pământului.
Deoarece coeficientul de directivitate nu depinde de lungimea de undă se utilizează dipolul simetric ca
antenă de referinţă în exprimarea coeficientului de directivitate. Coeficientul de directivitate a dipolului simetric
având valoare mică face ca dipolul să numai satisfacă cerinţele emisiei şi recepţiei la distanţe mai mari.

Fig.5.19. Reprezentarea măsurilor Fig.5.20. Caracteristicile de directivitate ale


ce caracterizează dipolul simetric dipolului simetric izolat de diferite lungimi

4.2 Antena canal de undă

Antena canal de undă se utilizează pentru a compensa deficienţele utilizării dipolului simetric la distanţe
mari (fig.5.21)
Antena canal de undă (fig.5.21) se compune din:
- vibrator activ;
- reflector pasiv;
- vibratoare pasive (directoare) montate pe un braţ metalic.

1
Primul director se află la distanţa de  /4 faţă de vibratorul activ, iar celelalte la distanţa aproximativă de 
/4 unul de celălalt. De numărul directoarelor din antenă depinde lăţimea caracteristicii de directivitate. Cu cât
numărul directoarelor este mai mare, cu atât caracteristica de directivitate este mai îngustă.
Coeficientul de directivitate a antenelor canal de undă poate fi determinat cu relaţia aproximativă:
1
D   7  8 .

Lungimea dipolului activ trebuie să fie egală cu lungimea de rezonanţă, adică :

2l  2l0  .
2
Pe baza experienţei este recomandabil ca reflectorul să fie 5-15% mai lung decât lungimea de rezonanţă a
dipolului activ. De asemenea, lungimea directoarelor să fie mai mică cu 5-15% decât lungimea de rezonanţă a
dipolului activ.

Fig.5.21. Antena canal de undă: a - caracteristica antenei; b - propagarea undelor;


c - diagrama vectorială a curenţilor şi câmpurilor.

4.3 Antena ghid de undă

Un ghid de undă excitat la un capăt şi deschis la celalalt se comportă ca o antenă. Unda electromagnetică
excitată în ghid se propagă de-al lungul acestuia, iar la capătul deschis este radiată în spaţiul înconjurător.
Elementul radiant este suprafaţa deschiderii ghidului de undă.
După cum se vede din figura de mai jos (fig.5.22), în care sunt reprezentate caracteristicile de directivitate
ale ghidului cu secţiune transversală dreptunghiulară şi circulară, deschiderea acestora este relativ mare, iar pe
direcţia planului deschiderii radiaţia este zero.

2
Fig.5.22. Caracteristica de directivitate ale ghidurilor cu secţiune:
a - transversală dreptunghiulara; b – circulară. Fig.5.23. Tipuri de antenă horn

Ghidurile de undă cu secţiune transversală modificată ca în figura următoare se numesc antene horn şi au o
largă utilizare în gama undelor decimetrice şi centimetrice (fig.5.23). Antena horn permite trecerea de la undele
care se propaga prin ghidul de undă la undele care se propagă în spaţiul liber. Pentru realizarea caracteristicii de
directivitate cu unghi de deschidere dat este necesar să se aleagă dimensiunile antenei în mod corespunzător.

Antenele horn cu secţiune dreptunghiulară se obţin din ghidurile de undă cu secţiune transversală
dreptunghiulară. La acestea dimensiunile secţiuni transversale variază fie numai de partea unei laturi şi se obţin
antene horn sectoriale, fie pe partea ambelor laturi şi se obţin hornuri piramidale (fig.5.24). Din ghidurile de
undă cu secţiune transversală circulară se obţin antene horn conice.
Parametrii geometrici principali ce caracterizează o antenă horn sunt:
- lungimea antenei horn, r0;
- lăţimea deschiderii, L;
- unghiul de deschidere al antenei horn, 0;
- coordonata curentă, r.

Fig.5.24. a, b - Antena horn sectorială, c - piramidală şi parametrii geometrici ai antenei horn.

De aceşti valorile acestor parametrii depinde forma caracteristicii de directivitate într-un plan oarecare. În
general caracteristica de directivitate este formată dintr-un lob principal şi câţiva lobi secundari. În figura de mai
jos este reprezentată influenţa parametrilor geometrici asupra formei caracteristicii de directivitate la patru
antene horn care au aceeaşi lungime ro, dar cu unghiuri de deschidere diferite (fig.5.25).

3
Fig.5.25. Variaţia caracteristicii de directivitate în funcţie de unghiul de deschidere al hornului.

Antene horn conice sunt excitate cu unde de tip H11 printr-un ghid de undă cu secţiunea circulară. Forma
caracteristicii depinde de lungimea antenei şi de unghiul de deschidere, în acelaşi mod ca şi la antenele horn
piramidale.
Variante ale antenelor conice care au o largă utilizare în practică sunt:
- dipolul simetric biconic (fig.5.26a);
- antena conică cu disc (fig.5.26b);
- antena baston conică. (fig.5.26c).

Fig.5.26. Antene conice.


4.4 Antene cu reflector

Antenele cu reflector au o largă utilizare în radiolocaţie (fig.5.27). Ele se folosesc curent în gamele de unde
submilimetrice, milimetrice, centimetrice, decimetrice şi mai rar metrice.
Elementele de bază ale antenelor cu reflector sunt:
- reflectorul metalic (1);
- sursa primară (2);
- fiderul (3).

4
Fig.5.27. Antene cu reflector: a, c - reflector parabolic;
b - reflector în forma de cilindru parabolic.

În radiolocaţie se folosesc mai mult antenele cu reflector în formă de paraboloid de rotaţie şi cilindrul
parabolic. Reflectorul cu forma unui paraboloid de rotaţie transformă frontul sferic al undelor
electromagnetice, care pleacă de la sursa situată în focarul paraboloidului, într-un front plan al undelor
electromagnetice care se propagă paralel cu axa geometrică a paraboloidului. Reflectorul în formă de cilindru
parabolic transformă frontul cilindric al undelor, date de sursa liniară situată de-a lungul liniei focale în unde
plane.
Sursele primare utilizate la antenele cu reflector parabolic luând parte la formarea caracteristicii de
directivitate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să constituie o antenă directivă;
- undele electromagnetice radiate de către sursa primară trebuie să fie dirijate în cea mai mare parte spre
reflector;
- frontul undelor radiate să fie sferic;
- efectul de umbrire să fie minim;
- caracteristica de directivitate a sursei primare trebuie să fie dirijată cu direcţia de radiaţie maximă spre
centrul paraboloidului.
În afară de acestea sursa primară trebuie să aibă o bandă largă de frecvenţă, să fie bine adaptată cu linia de
alimentare să nu fie expusă umezelii etc.
Ca surse primare se utilizează dipoli, ghiduri, hornuri cu radiaţie spre înainte sau spre înapoi.
Din punct de vedere constructiv sursa primară se dispune pe axul reflectorului în focar, în scopul obţinerii
frontului de undă plan. În cazul surselor deplasate din focar (de focalizare) nu se mai păstrează egalitatea
drumurilor parcurse de unde de la sursa primară până la deschiderea antenei şi deci frontul de undă va fi diferit
de cel plan.
În cazul deplasării sursei primare pe o direcţie perpendiculară pe axa focală, caracteristica de directivitate
nu-şi esenţial forma. În schimb, direcţia de radiaţie maximă a lobului principal variază de la axa focală cu un
unghi alfa care depinde de mărimea deplasării centrului de radiaţie.

5
4.5 Antene cu reflector parabolic speciale

În unele cazuri este necesară obţinerea unor caracteristicii de directivitate cu unghiul de deschidere al lobului
principal diferit, în două plane perpendiculare. Uneori secţiunea transversală a caracteristicii de directivitate
trebuie să fie ovală alungită de obicei în plan vertical.
O astfel de caracteristică de directivitate se obţine cu ajutorul unor tipuri de reflectoare de antene parabolice
aşa cum rezultă din figura 5.29 b, d, e, f).
Porţiunea ovală se taie din centrul paraboloidului sau într-o parte situată deasupra axei paraboloidului. Cea
de-a doua variantă este mai avantajoasă, deoarece în acest caz se poate utiliza aşa numita sursă primară decalată
(fig.5.29c). Aceasta permite eliminarea efectului de umbrire, duce la mărirea coeficientului de directivitate şi
micşorarea nivelului lobilor secundari.
Pentru obţinerea unor semnale reflectate identice de la ţintele care se găsesc la distanţe diferite în
limitele razei de acţiune a staţiei de radiolocaţie este necesar să se distribuie energia radiată în aşa fel încât
intensitatea câmpului în apropierea ţintelor care se găsesc sub diferite unghiuri de înclinare să fie aceeaşi.
(fig.5.30).

Fig.5.29. Antene cu reflector parabolic special: a - caracteristică de directivitate cu secţiune transversal ovală;
b - porţiunea dintr-un paraboloid de rotaţie; c - sursă primară decalată; d - cilindru parabolic;
e, f - antene tip segment.

Fig.5.30.Caracteristica de directivitate a staţiei . Fig.5.31. Antene cu fante


panoramice şi unghiul de înclinare

4.6 Antene cu fantă

Antena cu fantă poate fi o placă metalică, un ghid de undă cu secţiune transversală dreptunghiulară ori
circulară sau cavitate rezonantă, pe suprafeţele cărora sau tăiat fante de dimensiuni bine determinate şi care
radiază sau captează undele electromagnetice (fig.5.31).
Una din dimensiunile fantei este comparabilă cu lungimea de undă a undelor electromagnetice, iar cealaltă
este mult mai mică decât lungimea de undă.
Antenele cu fantă se utilizează în gama undelor centimetrice, decimetrice şi metrice.

6
Unul dintre cele mai importante avantaje practice ale antenelor cu fantă constă în faptul că excitarea poate fi
realizată cu ajutorul unui surse aşezate în spatele ecranului în care este creată fanta. Prin aceasta se elimină orice
fel de proeminenţe ale suprafeţei de radiaţie.
Antenele cu fantă se utilizează foarte des ca surse primare la antenele cu reflector în forma de paraboloid de
rotaţie şi cilindru parabolic.
În figura 5.32 sunt reprezentate diferite moduri de excitare cu ajutorului cablului coaxial a antenelor plane cu
fantă.

Fig.5.32 Excitarea antenelor plane cu fantă cu ajutorul cablului coaxial

Conductorul interior al cablului de alimentare este conectat pe o parte a fantei, iar cel exterior pe cealaltă
parte a fantei. Curenţii de conducţie de pe suprafaţa ecranului trec de pe una din laturile fantei pe cealaltă aşa
cum este arătat în figura 5.32a. Aceşti curenţi se închid prin fantă prin intermediul curenţilor de deplasare.
Impedanţa de intrare a fantei în /2 în punctele mijlocii este cu mult mai mare decât impedanţa caracteristică
a cablului. Pentru a realiza o adaptare mai bună între cele două impedanţe este necesar să fie deplasate bornele
de alimentare din centrul fantei spre margine (fig.5.32b). În cazul când impedanţa caracteristică a cablului este
de 50 ohmi distanţa S trebuie să fie aproximativ /20. În figurile 5.32c şi 5.32d sunt prezentate două exemple de
antenă cu fantă, cu radiaţia în ambele sensuri alimentate aşa cum s-a arătat mai sus. În figura 5.32e este
reprezentată o antenă plană cu fantă care radiază într-un singur sens.

4.7 Antene ghid de unde cu fantă

Formele pe care le poate avea fantele tăiate pe ghiduri de undă cu secţiune transversală sau circulară şi
modul de dispunere sunt reprezentate în figura 5.33. Lungimea de rezonanţă a fantei de calculează cu aceeaşi
relaţie ca şi la dipolul simetric.


2l   2l .
2

În care 2l reprezintă mărimea cu care trebuie micşorată lungimea fantei pentru ca partea reactivă a
impedanţei de intrare să fie egală cu zero. Pentru a obţine o caracteristică de directivitate cu unghi de deschidere
dorit se utilizează antene cu mai multe fante sinfazice (fig.5.33 i,m,n)
Fantele pot fi dispuse longitudinal sau transversal pe peretele lat sau îngust al ghidului. În peretele îngust al
ghidului cel mai bine radiază fantele longitudinale dispuse la distanţă egală cu lungimea de undă în ghid. Pe
peretele lat al ghidului cele mai utilizate sunt fantele longitudinale dispuse cât mai aproape de margini. Ele se
taie la distanţa /2.

7
Fig.5.33. Fante de diferite tipuri tăiate pe ghiduri de undă şi modul lor de dispunere

Fantele înclinate dispuse în peretele îngust au avantajul că prin modificarea unghiului de înclinare se poate
realiza adaptarea dintre fantă şi ghiduri de unde.

4.8 Antena dielectrică

Antenele dielectrice se folosesc mai ales în gama undelor centrimetrice. Au dimensiuni mici şi directivitate
mare.
Elementele constructive de bază ale unei antene dielectrice sunt (fig.5.34):
- tija dielectrică (1);
- mufa metalică de fixare (2);
- fiderul (3);
- sondă (4).

Fig.5.34. Antena dielectrică:1-tija dielectrică;


2-mufă; 3-fider; 4-sondă.

Undele electromagnetice excitate la capătul tijei se propagă prin aceasta ca într-un ghid de undă reflectându-
se de pereţii tijei. Totuşi, spre deosebire de propagarea dintr-un ghid de undă, aici nu se poate vorbi de o reflexie
totală. O parte din energie trece din mediul exterior şi este radiată în spaţiu dând naştere în tijă unui regim de
undă progresivă. În practică cel mai des se utilizează tije cu secţiunea transversală circulară şi cu diametrul
variabil (se micşorează de la un capăt la altul), realizându-se o adaptare bună între tija dielectrică şi spaţiul
înconjurător.
Pentru a obţine un coeficient de directivitate mare se realizează sisteme de antene dielectrice. Alimentarea
acestor sisteme se face prin intermediul unor cavităţii rezonante.

8
4.9 Antenele spirale sau elicoidale

Se utilizează în gama undelor scurte şi ultrascurte.


Elementele de bază ale antenei spirale sunt:
- spirala realizată dintr-un conductor (1)
- contragreutate (2), care poate fi o placă continuă sau în formă de reţea;
- fider coaxial (3);
- tijă electrică de susţinere a spiralei (4);
- mufă de legătură (5)
- catargul sau un alt dispozitiv de susţinere care formează suportul antenei (6).
Conductorul interior al cablului coaxial de alimentare se leagă la un capăt al spiralei. Capătul celalalt al
spiralei poate fii în gol sau legat printr-o tijă metalică de conductorul exterior al cablului coaxial de alimentare.

Fig.5.35. Antene spirale de diferite tipuri

Antenele spirală după formă pot fi cilindrice (fig.5.35a şi c), paralelipipedice (fig 5.35b), sau conice
(fig.5.35e şi d).
În practică se utilizează două tipuri de antene spirale:
- antene spirală care au o lungime totală a conductorului mai mică decât lungimea de undă;
- antene spirală care au lungimea unei spirale egală cu lungimea de undă medie a gamei de lucru (se
folosesc în gama undelor ultrascurte).
Antenele spirale datorită faptului că recepţionează undele polarizate circular se utilizează în cazurile în care
nu se ştie de la început polarizarea undelor care urmează să fie recepţionate sau că în planul de polarizare a
undelor variază în timp.
Unghiul de deschidere al caracteristicii de directivitate şi coeficientul de directivitate al antenelor spirale
depind de lungimea antenei şi de unghiul de înclinare al spiralelor. În ceea ce priveşte dependenţa faţă de
lungimea antenei aceasta cea obişnuită la toate tipurile de antene; cu cât este mai lungă spirala cu atât este mai
mică deschiderea caracteristicii de directivitate şi cât atât mai mare coeficientul de directivitate.

4.10 COMUTATOARE DE ANTENĂ

4.10.1 Funcţiile comutatorului de antenă


Comutatorul de antenă are rolul ca:

9
- la emisie să conecteze emiţătorul la antenă şi să blocheze trecerea energiei către receptor
(puterea de vârf mare să nu distrugă circuitele de intrare ale acestuia), iar
- la recepţie să conecteze receptorul la antenă şi să blocheze trecerea energiei către emiţător.
Cerinţe impuse comutatorului de antenă:
- comutarea E – A, A – R trebuie să se facă foarte rapid, pentru a nu influenţa forma (frontul)
semnalelor;
- trebuie să absoarbă o putere cât mai redusă; / comutatorul trebuie să aibă o
- trebuie să permită transmisia unei puteri cât mai mari. / rezistenţă proprie cât mai mică.
Există trei tipuri principale de comutatoare de antenă:
- cu eclatoare;
- cu ferită;
- cu semiconductoare (diode pin).

4.10.2 Comutatoare de antenă cu eclatoare (cu descărcări în gaze)

Aceste comutatoare sunt prevăzute cu un eclator către receptor (ER), cu rol de a proteja intrarea către
receptor şi un eclator către emiţător (EE), cu rol de a proteja intrarea către emiţător.
Comutatorul de antenă cu eclator se realizează în trei variante constructive:
- cu eclatoare montate în serie;
- cu eclatoare montate în paralel;
- cu eclatoare montate în serie şi paralel (ER în serie şi EE în paralel sau ER în paralel şi EE în serie).
Comutatorul de antenă poate fi cu linii bifilare, cu cablu coaxial sau cu ghiduri de undă, după gama de
frecvenţe în care este utilizat.
Eclatoarele montate în comutator pentru protejarea emiţătorului şi receptorului se mai numesc şi
descărcătoare de protecţie, rezultând astfel: descărcătorul de protecţie al emiţătorului (DPE) şi descărcătorul
de protecţie al receptorului (DPR);
Se va prezenta funcţionare comutatoarelor de antenă cu eclatoare realizate în ghiduri de undă.

Eclatorul

Eclatoarele umplute cu gaze sunt dispozitive cu descărcare cu arc voltaic, care se conectează fără rezistenţe
limitatoare şi în staţiile de radiolocaţie sunt destinate pentru:
- realizarea comutatoarelor de antenă;
- protecţia circuitului de intrare al receptorului împotriva tensiunilor înalte.

Eclatoarele comutatorului de antenă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:


- rezistenţa şi tensiunea dintre electrozii eclatorului amorsat trebuie să fie minime;
- capacitatea dintre electrozi trebuie să fie minimă;
- procesul de apariţie a ionizării trebuie să fie de scurtă durată (cel puţin 10-9 s);
- procesul de încetare a ionizării trebuie să fie de scurtă durată;
- într-un interval scurt de timp prin eclator trebuie să treacă un curent mare.
Cel mai simplu eclator (fig.5.36) este compus dintr-un balon de sticlă cu un diametru de 1,5-2 cm, cu doi
electrozi sub formă de tije, umplut cu argon. Electrozii sunt acoperiţi cu un strat activ (oxid). Tensiunea de
amorsare este egală cu câteva sute de volţi, iar rezistenţa eclatorului amorsat este de 30-60 ohmi. Acest eclator
se foloseşte la staţiile de radiolocaţie, în gama de unde metrice pentru o durată a impulsului de cel puţin 8-10
microsecunde.

10
Fig.5.36. Eclator umplut cu gaz folosit în gama undelor metrice.

La staţiile de radiolocaţie din gama de unde centimetrice dacă durata impulsului este de aproximativ 1
microsecundă nu se foloseşte eclatorul cu argon, datorită existenţei. între electrozi a unei capacităţi de câţiva pF
şi a faptului că pentru începerea şi terminarea ionizării este necesar un timp comparabil cu durata impulsului.
În aceste cazuri se foloseşte un eclator de rezonanţă cu o cavitate rezonantă demontabilă (fig.5.37).
Pentru a micşora durata de dezionizare este bine să se folosească gaze în care se formează uşor ionii
negativi. Ionii negativi, cât şi cei pozitivi sunt puţin mobili, de aceea la stingere se recombină repede între ei
formând atomi neutri de gaz.
Aceste proprietăţi le posedă şi vaporii de apă. Deoarece la temperaturi joase vaporii de apă se condensează,
în eclator în afară de apă se introduce şi o cantitate oarecare de hidrogen, care uşurează amorsarea eclatorului
rece.
Electrozii eclatorului au o formă conică. Această formă asigură o frecvenţă constantă de rezonanţă a cavităţii
rezonante (ca urmare a unei încălziri oarecare a eclatorului se modifică dimensiunile cavităţii rezonante şi din
această cauză se schimbă şi frecvenţa de rezonanţă).
În eclator există un al treilea electrod ajutător, numit electrod de amorsare. Între electrodul de amorsare şi
cavitatea rezonantă se aplică o tensiune continuă care menţine o descărcare latentă slabă. Electrodul de amorsare
este catodul. De obicei el este activat pentru ca să micşoreze tensiunea sursei cuplate între el şi cavitatea
rezonantă. Curentul din circuitul electrodului de amorsare este egal cu 100-150 microamperi. Descărcarea
continuă latentă asigură prezenţa continuă a ionilor şi electronilor în eclator, precum şi micşorarea timpului de
producere a ionizării dintre electrozii principali.
Pe timpul funcţionării şi chiar al depozitării oxigenul se consumă prin oxidarea electrozilor.
Descărcarea latentă (în timpul pauzei dintre impulsuri) accelerează procesul de oxidare şi ca urmare
micşorează cantitatea vaporilor de apă, ceea ce face ca durata de ionizare să se mărească.
Eclatorul cu o durată mai mare de dezionizare nu poate fi utilizat la comutatoare1e de antenă (din aceeaşi
cauză devine inutilizabil şi eclatorul care a fost mult timp depozitat  1,5-2 ani).

Fig.5.37. Eclator pentru staţiile de radiolocaţie din gama undelor centimetrice.

Funcţionare:
În cazul tensiunilor mai mici decât tensiunea de amorsare a eclatorului, rezistenţa lui este foarte mare, ceea
ce face ca el să nu influenţeze funcţionarea aparatului sau a instalaţiei. Când tensiunea creşte până la tensiunea
de amorsare, în eclator se produce fenomenul de ionizare, iar rezistenţa lui devine foarte mică  eclatorul,
practic, scurtcircuitează aparatul sau linia lăsând să treacă prin el tot curentul.

11
Când funcţionează comutatorul de antenă, eclatorul se găseşte sub influenţa unui impuls de tensiune de UÎF.
Durata impulsului poate ajunge până la câteva microsecunde. Forma tensiunii de pe eclator (anvelopa tensiunii
de înaltă frecvenţă) este arătată în figura 5.38.
La începutul impulsului, tensiunea de pe eclator este egală cu tensiunea de amorsare, iar în procesul de
ionizare aceasta se micşorează până la valoarea tensiunii de ardere. Până la terminarea impulsului emiţătorului,
amplitudinea tensiunii alternative de UÎF rămâne neschimbată pe eclator. La terminarea impulsului, ionizarea
din eclator nu încetează instantaneu. Un timp oarecare eclatorul mai continuă să lase să treacă curentul (acest
curent este creat nu de tensiunea emiţătorului, ci de descărcarea diferitelor capacităţi ale schemei sau de
semnalul ecou). De aceea intrarea receptorului mai rămâne un timp scurtcircuitată şi după terminarea
impulsului.

Fig.5.38. Forma tensiunii de pe eclatorul comutatorului de antenă.

a. Comutatoare de antenă cu eclatoare montate în serie

Precizări: eclatoarele se montează în segmente de ghiduri de undă la distanţe comparabile cu /2 sau /4:
- când eclatoarele se „aprind” segmentele de ghid de undă se scurtcircuitează şi creează
rezistenţe care în cazul când segmentul este în /2 sunt minime, iar în cazul când
segmentul este în /4 sunt maxime;
- când eclatoarele nu se „aprind” segmentele de ghid de undă se consideră în gol, la
capetele lor apărând rezistenţe care sunt maxime dacă segmentul de ghid de undă este
în /2 sau minime dacă segmentul este /4.
În timpul emisiei (fig.5.39), datorită impulsului de mare putere dat de emiţătorul E, eclatoarele EE şi ER se
aprind şi corespund unor scurtcircuite. Între punctele 1, 1 * şi 2, 2* impedanţa de intrare va fi minimă Zi = 0.
Ghidul de undă se va prezenta ca şi cum ar fi continuu şi energia va fi canalizată către antenă.

Fig.5.39. Comutator de antenă cu eclatoare montate în serie - la emisie

12
La recepţie (fig.5.40), deoarece semnalul ecou are o energie foarte mică, EE şi ER nu se aprind şi
segmentele de ghid de undă vor fi în gol. Între punctele 2 şi 3 segmentul de ghid de undă are o lungime egală cu
un număr impar de /4 impedanţa este minimă (Zi = 0) şi ghidul se comportă ca şi cum ar fi scurtcircuitat. Între
punctele 2, 2* la care segmentul de ghid de undă este în /2 impedanţa va fi foarte mare şi va permite trecerea
semnalului către receptor.

Fig.5.40. Comutator de antenă cu eclatoare montate în serie - la recepţie

b. Comutatoare de antenă cu eclatoare montate în paralel

La aceste comutatoare eclatoarele sunt montate în segmente de ghiduri de undă de lungime /4 fiind
dispuse la distanţa de /4 între ele.
În momentul emisiei (fig.5.41) energia de UÎF ce trece prin ghid se ramifică în segmentele de ghid în /4
provocând „aprinderea” eclatoarelor astfel că segmentele de ghid vor fi deschise la capete. Impedanţa
segmentelor în /4 devine foarte mare (între 1, 1* şi 2, 2*), astfel că întreaga energie va fi canalizată către antenă.
La recepţie ER (fig.5.41) nu se aprinde astfel că impedanţa între 2 - 2 * este mică (egală cu impedanţa
caracteristică a ghidului) iar între 1 - 1 * este foarte mare, rezultă că întreaga energie a semnalului ecou se va
canaliza către receptor.

Fig.5.41. Comutatoare de antenă cu eclatoare montate în paralel.

13
4.10.3 Comutatoare de antenă cu diodă PIN

Dioda pin este formată dintr-un strat puternic dopat p, n strat de mare rezistivitate, intrinsec i şi un strat
puternic dopat n (fig.5.42). Această diodă poate prezenta la frecvenţe de ordinul gigahertzilor o rezistenţă mică,
la polarizare în sens direct şi o rezistenţă mare, la polarizare în sens invers. Din această cauză dioda pin poate fi
utilizată ca element de comutaţie în microunde.
Comutatorul de antenă cu diodă pin este avantajos la puteri mici datorit simplităţii, costului scăzut şi vitezei
de comutate.
Circuitul echivalent al diodei pin este prezentat în figura 2, unde:
- Cp, C1 şi Ls sunt datorate conexiunilor şi capsulei;
- Cd, capacitatea de difuziune;
- Cj, capacitatea de sarcină spaţială;
- Ri şi Ci – rezistenţa şi capacitatea stratului i.

Fig.5.42. Schema echivalentă a diodei pin.

Schema unui comutator de antenă cu diodă pin este prezentată în figura 5.43.
La emisie, diodele 1 şi 2 sunt în conducţie ceea ce face ca linia în /4 de la emiţător, conectată în paralel, să
fie de impedanţă infinită şi nu influenţează funcţionarea. Linia în /4 spre receptor este o linie în scurtcircuit 
întreaga energie este canalizată către antenă.
La recepţie, diodele au rezistenţa mare. Cele două linii în /4 sunt terminate în gol:
- linia în /4 spre receptor este caracterizată de o cădere de tensiune mare pe dioda 1  energia
semnalului ecou trece către emiţător;
- linia în /4 care este în paralel pe emiţător este caracterizată de un curent mare de intrare şi o
cădere de tensiune mare pe dioda 2  trecerea spre emiţător este scurtcircuitată.

Fig.5.43. Schema unui comutator de antenă cu diodă pin.

14
4.10.4 Comutatoare de antenă cu ferită

Comutatoarele de antenă cu ferită se folosesc la puteri mici şi au un timp de comutare mai lung.
În figura 5.44 este prezentată schema unui comutator de antenă cu ferită.
La emisie (fig.5.44), unda 1 de la emiţător se divide în două părţi egale (undele 2 şi 3). Unda 3 va fi
defazată cu /2 în urma undei 2 datorită defazajului introdus de fanta CI la trecerea undei prin aceasta. Deoarece
ferita F nu este magnetizată unda 2 nu va fi defazată. Unda 3 în dreptul fantei CII se va divide în două părţi
egale (undele 5 şi 7). Unda 7 va fi defazată în urmă cu /2 faţă de unda 3 datorită defazajului introdus de fanta
CII la trecerea undei prin aceasta, iar unda 5 va fi în fază cu 3.
Unda 2 în dreptul fantei CII se va divide în două părţi egale 4 şi 6. Unda 4 va fi defazată cu /2 în urma
undei 2, iar unda 6 va fi în fază cu 2.
Rezultă că undele 6 şi 7 sunt în antifază, au amplitudini egale (1/4 din cea iniţială), deci suma lor este nulă.
Dacă va mai trece o cantitate mică de energie aceasta va fi absorbită de sarcina absorbantă (SA). În aceste
condiţii, unda 3 trece în întregime în 5 (CII se prezintă pentru ea ca un perete metalic), iar 2 integral în 4
(deoarece după CII ghidul propriu este echivalent cu o impedanţă infinită). Astfel suma dintre 2 (respectiv 4) şi
3 dă unda 5, care corespunde puterii totale, furnizate de emiţător. În antenă, se regăseşte întreaga putere.

Fig.5.44. Comutatorul de antenă cu ferită – la emisie.

La recepţie (fig.5.45), ferita este magnetizată şi va introduce un defazajul  = .


Unda 1 din antenă, trecând prin fanta CII, se divide în undele 2 şi 3. Unda 3 va fi defazată cu /2, în urma
undei 2 datorită trecerii prin fanta CII, dar şi cu , datorită feritei. În dreptul fantei CI undele 2 şi 3 se vor divide
rezultând undele 5 şi 6 pentru unda 2 şi 4 şi 7 pentru unda 3. Fanta CI va acţiona asupra undelor ce trec prin ea
prin introducerea unui defazaj de (- /2).
Defazajele introduse de fante şi de ferită fac ca:
- undele 4 şi 6 să fie de amplitudini egale dar în antifază  suma lor este zero  spre magnetron nu trece
energie
- undele 7 şi 5 să fie în fază  spre receptor trece energie.
În aceste condiţii, unda 2 trece în întregime în 5 (CI este echivalentă cu un perete metalic), iar 3 trece, în
întregime în 5 (impedanţa echivalentă a ghidului propriu este echivalentă cu o impedanţă infinită). Astfel,
întreaga putere de la antenă este transmisă la receptor.

Fig.5.45. Comutatorul de antenă cu ferită – la recepţie.

15