Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
VENTILAŢIA INDUSTRIALĂ
CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI
14
Creşterea calificării şi deci o îmbunătăţire a selecţiei sistemelor noi
eficiente din punct de vedere energetic la proiectarea ventilaţiei,
care conduc de asemenea la consumuri energetice reduse;
Mediu înconjurător mai curat, deci o imagine socială mai bună,
rezultată din sistemele şi echipamentele îmbunătăţite;
Reducerea poluării mediului, datorită reducerii energiei utilizate
respective a emisiilor reduse în mediul înconjurător;
Un ciclu economic de viaţă îmbunătăţit, ca rezultat al utilizării
sistemelor şi echipamentelor cu performanţe ridicate în tehnologia
aerului industrial.
15
1.2.1.Ventilaţie industrială
1.2.1.1. Sisteme de condiţionare a aerului
Sisteme de condiţionare a aerului fig. 1.1, controlul calităţii aerului şi
mediul termic atât pentru personalul implicat cât şi pentru procesele
tehnologice.
16
1.2.1.4. Sisteme de ventilaţie de proces
În ventilaţia de proces scopul îl constituie menţinerea condiţiilor
definite pentru a asigura randamentul procesului.
17
- Aer de alimentare (proaspăt);
- Aer refulat;
- Aer evacuat (general, local);
- Aer recircuitat;
- Aer exterior;
- Aer transferat (două tipuri: direct sau prin interiorul unui sistem de
tratare);
- Infiltraţii;
- Exfiltraţii;
- Aer din interior.
CAPITOLUL II
METODOLOGIA DE PROIECTARE
18
2.1 INTRODUCERE
Problemele de mediu au o pondere tot mai însemnată pentru
societatea actuală şi cea de viitor. Astfel, este normal ca atât în procesele
industriale cât şi în proiectarea lor efectele asupra mediului să fie
considerate pe întregul ciclu de viaţă /3/. Ciclul de viaţă al unui proces de
producţie poate fi divizat în patru părţi: proiectare, realizare, funcţionare şi
terminarea procesului. Fiecare parte are particularităţile sale. Metodologia
de proiectare este o parte a procesului de la începerea sa până la
terminarea acestuia. Durata ciclului de proces de producţie este ilustrat în
fig.2.1.
19
Fig 2.1 Metodologia de proiectare
20
Metodologia de proiectare este descrierea unui proces de proiectare
tehnică care acoperă întreaga perioadă de existenţă a procesului de
producţie. Mare parte a deciziilor referitoare la ventilaţia industrială sunt
luate în faza de proiectare, acestea reflectându-se în construcţie,
funcţionare, întreţinere, reparare, etc.
Primul şi cel mai important scop al metodologiei de proiectare este
de a produce, printr-o analiză sistematică, o descriere a procedurii de
proiectare care este acceptată de obicei şi utilizată în fiecare proces pe
diferite pieţe. Ideea este aceea de a face o descriere a procesului
tehnologic de proiectare, cu alte cuvinte, să răspundă la două întrebări:
Ce trebuie făcut clar şi ce ar trebui făcut pe parcursul procedurii de
proiectare?
In ce ordine trebuie date problemele?
Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
Asigurare administrativă a calităţii aerului: studii preliminare, proiectare,
construcţie, întreţinere
1 Date existente Datele depind numai de poziţia Bază de date
amplasamentului şi nu se Profilul meteo
modifică pe parcursul proiectării
Terminarea procesului
20 Distrugerea Proiectarea şi realizarea Evaluarea
sistemului distrugerii, ţinând cont de riscurile riscului asupra
posibile (ex. azbest) sănătăţii.
Metode de
lucru speciale.
23
Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
21 Reutilizarea Evaluarea valorii şi utilităţii Analiza stării
echipamentului echipamentului şi a echipamentului
componentelor.
22 Manipularea Separarea diferitelor tipuri de Înregistrarea
deşeurilor deşeuri Manipularea deşeurilor materialelor
care ridică probleme. Materiale uzate.
reciclabile. Marcarea
componentelor
24
Fig 2.2 Arborel decisional al procesului de proiectare
CAPITOLUL III
26
3.1.1. Fluid staţionar
Înainte de a trata problema curgerii sau mişcării fluidelor, o ecuaţie
de bază poate fi notată referitor la fluidele staţionare, adică fluidele care nu
sunt supuse forţelor de frecare. Aceasta înseamnă că presiunea P
exercitată de o coloană de fluid incompresibil cu înălţimea H şi densitatea w
este
P=gwH (3.1)
Unde: g este acceleraţia gravitaţională a locului respectiv.
Fig. 3.1. Liniile de curent care indică viteza curgerii în mai multe puncte
27
Fig. 3.2 Liniile de curent în cazul curgerii laminare
Tabelul 3.1.
Denumire Simbol Unitate de măsură
Presiune P N·m-2 (Pa)
Viteză V m·s-1
Cotă, altitudine H m
Densitate w kg m-3
30
CAPITOLUL IV
4.1.2.1. AZOTUL - N2
Este un gaz incolor, fără miros şi gust, cu densitatea de 0,9673
kg/m3, şi masa moleculară de 28,01g/mol, prezintă o solubilitate de gr/l la
15°C. Are punctul de topire la -209,9°C respectiv punctul de fierbere la
-195,8°C. De asemenea formează numeroşi compuşi chimici precum
aminoacizi, amoniac, acidul nitric şi cianurile.
Nitrogenul (latină nitrum, greacă Nitron însemnând "sodă nativă",
"geneză", "formare") este considerat a fi descoperit de Daniel Rutherford în
1772, care l-a numit aer fix.
Azotul sau nitrogenul a fost de asemenea studiat în acelaşi timp şi de
Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish şi Joseph Priestley, care l-au numit
aer ars sau aer flogisticat. Nitrogenul gazos era destul de inert încât Antoine
Lavoisier l-a numit azot, de la cuvântul grecesc αζωτος însemnând "fără
viaţă". Acest termen a devenit cuvântul francez pentru "nitrogen" şi a fost
împrumutat mai târziu şi de alte limbi, printre care şi româna.
Compuşii azotului erau cunoscuţi în Evul Mediu. Alchimiştii
cunoşteau acidul nitric drept aqua fortis. Amestecul de acid nitric şi acid
clorhidric era numit aqua regia, şi apreciat pentru abilitatea sa de a dizolva
aurul. Primele aplicaţii în industrie şi agricultură ale azotului au fost sub
formă de salpetru (nitrat de sodiu sau nitrat de potasiu), notabil la praful de
puşcă, iar apoi ca îngrăşământ.
Azotul este un gaz inert din punct de vedere chimic şi este prezent în
atmosferă la un nivel de ≈78,1% vol. Nu prezintă efecte toxicologice directe
şi nu are profil toxicologic. Acesta acţionează prin simplă asfixiere. Dacă
nivelul de azot creşte, acesta va conduce la reducerea nivelului de oxigen
sub nivelul normal atmosferic de ≈20,9% vol. Din acest motiv concentraţia
32
de oxigen de 19% vol. este considerată în multe ţări ca fiind limita de lucru
în siguranţă iar sub această valoare este considerată deficienţă în oxigen.
La un nivel al conţinutului de azot corespunzător deficienţei în oxigen
de 15–19,5% O2, efectele asupra organismului sunt: scăderea abilităţii de a
lucra energic respectiv o coordonare defectuoasă.
Între 12-15% O2, apare respiraţia adâncă, creşterea pulsului şi
coordonarea defectuoasă, de asemenea judecata şi percepţia sunt afectate.
Între 10-12% O2, creşte ritmul respiraţiei adânci, creşte pulsul,
scăderea drastică a performanţelor respectiv capacitatea de a judeca
extrem de redusă.
La 10% O2, este stabilită limita pentru autosalvare. Din acest moment
lucrătorul are la dispoziţie 10 minute să părăsească zona afectată. După
această perioadă persoana începe să sufere de hipoxie şi va fi improbabil
să se salveze singură.
Între 8-10% O2, apar: căderea mentală, voma, ameţeala şi starea de
inconştienţă.
Între 6-8% O2, la 4-5 minute de expunere, persoanele afectate pot fi
recuperate după tratament. La 6 minute de expunere, mortalitatea survine
la 25–50% din cazuri iar la 8 minute de expunere, mortalitatea survine la
50–100% din cazuri.
Între 4-6% O2, apare pierderea imediată a cunoştinţei, iar în 40 de
secunde apare coma, convulsiile şi moartea.
Deficienţa în oxigen corespunzătoare unei concentraţii de azot de
peste 94%, conduce după numai două inspiraţii la pierderea instantanee a
cunoştinţei şi moarte.
4.1.2.2. OXIGENUL - O2
Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) şi
Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a
introdus o cantitate de oxid roşu de mercur într-o capsulă aşezată sub un
clopot de sticlă din care se scosese aerul şi care a fost scufundat parţial în
mercur. După încălzirea capsulei, focalizând cu ajutorul unei lentile solare,
el a constatat prezenţa unui gaz. Chimistul a numit noua prezenţă gazoasă
„aer deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă
denumire - oxigen (oxus=acid, genae=a produce). Astfel cuvântul oxigen
înseamnă producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine
dintr-o eroare a marelui chimist care considera că toţi acizii conţin oxigen.
Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se
atât în stare liberă cât şi sub formă de compuşi. În stare liberă, oxigenul se
află fie sub formă moleculară în aer (≈21%), fie sub formă de ozon (O 3) în
straturile superioare ale atmosferei. Oxigenul se găseşte rareori şi sub
formă de oxozon, O4. Oxigenul intră în compoziţia unui număr mare de
compuşi, atât în substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cât
şi în substanţe anorganice (apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi, fosfaţi,
sulfaţi etc.)
33
Oxigenul este un element esenţial pentru supravieţuirea tuturor
fiinţelor vii de pe pământ precum şi şi a reacţiilor de oxidare şi combustie.
Este un gaz incolor, inodor, insipid, nedăunător la concentraţiile şi presiunile
obişnuite, cu densitatea de 1,429 kg/m 3, masa moleculară de 31,9988
g/mol, punctul de topire la -218,8°C, punctul de fierbere la -183°C la 1013
hPa.
Oamenii respiră cel mai uşor şi lucrează cel mai bine când aerul
conţine cca. 21% oxigen, cantitate prezentă de obicei în aerul atmosferic;
totuşi oamenii pot trăi şi lucra, deşi nu în condiţii normale, când există
oxigen mai puţin.
Simptomele otrăvirii cu oxigen datorită presiunilor parţiale mari ale
acestuia, sunt numeroase, ajungându-se uneori şi la deces.
Oxigenul la presiunile parţiale de 1, 2, 3 sau 4 at. are acelaşi efect ca
şi aerul la presiunile de 5, 10, 15 şi respectiv 20 at.
Tabelul nr. 4.3. reprezintă o sinteză a observaţiilor mai multor
cercetări asupra presiunii O 2 şi duratei de inhalare care poate fi tolerată de
către un om fără să apară simptome semnificative.
34
pentru a reduce disconfortul respectiv pentru a ne permite să ne
concentrăm asupra altor sarcini /1; 2; 8; 12/.
Disconfortul poate contribui la apariţia greşelilor, scăderea
productivităţii, şi a accidentelor industriale. Disconfortul termic rezultă din
efortul fiziologic de termoreglare. Efortul fiziologic poate fi sub forma
modificării temperaturii corpului, transpiraţie şi umiditatea excesivă a pielii,
tensiuni musculare şi rigiditate, tremur şi pierderea dexterităţii.
Astfel confortul termic este de dorit în activitatea industrială, atât
pentru bunăstarea lucrătorilor respectiv pentru productivitatea muncii, cât şi
din punct de vedere financiar.
O definiţie comună a confortului termic este starea minţii care
exprimă satisfacţia cu privire la mediul termic. Definiţia implică judecata
conform căreia confortul este un proces mental care rezultă din acţiunea
factorilor fizici, fiziologici şi psihologici respectiv a proceselor. Insatisfacţia
conduce la reclamaţii, şi la efecte secundare nedorite.
Confortul termic este afectat de două categorii de factori: primari şi
secundari. Factorii primari şi factori secundari afectează sentimentul nostru
de satisfacţie faţă de mediul termic.
Oamenii au dezvoltat sisteme de termoreglare şi control a
temperaturii corpului la un nivel care să le permită să funcţioneze şi să
supravieţuiască în mod eficient. În general, confortul termic apare atunci
când efortul fiziologic de a controla temperatura corpului este minim pentru
activitatea depusă. Tabelul 4.4 ilustrează că, în condiţii diferite de mediul
termic neutru, organismul activează mecanisme pentru a stabiliza
temperatura corpului. Aceste eforturi duc la creşteri mici, dar vizibile şi
măsurabile în ceea ce priveşte metabolismul şi efort fiziologic.
MEDIUL
TERMIC RASPUNSURI FIZIOLOGICE
4.2.1.2. Metabolism
Metabolismul este adesea caracterizat printr-o cantitate,
convenabilă, relativă şi dimensională numită unitate met: met =
metabolism / metabolism în repaus.
Metabolismul unei persoane în repaus este considerat 1.
Câteva nivele met aferente unor activităţi sunt prezentate în tabelul
4.5.
Tabelul 4.5. Nivelul met al diverselor activităţi
Nr.
ACTIVITATE NIVELUL MET
crt.
0 1 2
1 Culcat ~ 0,8 met
2 Aşezat şi liniştit ~ 1,0 met
3 În picioare ~ 1,2 met
4 Activitatea uşoară în picioare ~ 1,6 met
5 Activitatea medie în picioare ~ 2 met
6 Mers cu 5 km/h ~ 3 met
7 Activitate permanentă şi grea ~ 3 met
8 Baschet ~ 5-8 met
9 Max ~ 10-12 met
36
Confortabil la: 27°C 24,5°C 21°C 5°C
Nr
Articol Punct CLO
crt
0 1 2
1 Pantaloni (subţiri) 0,15
2 Pantaloni (groşi) 0,24
3 Pantaloni trening 0,28
4 Halat 0,30
5 Şalopete 0,49
6 Pantaloni scurţi 0,08
7 Cămaşă tricotată cu mânecă scurtă sport 0,17
8 Rochie cu mânecă scurtă 0,19
9 Rochie cu mâneci lungi 0,25
10 Cămaşă flanel mâneci lungi 0,34
11 Sveter de bumbac cu mâneci lungi 0,34
12 Tricou 0,08
13 Lenjerie de corp 0,05
14 Pulover (subţire) 0,25
15 Pulover (groşi) 0,36
16 Jachetă (subţire) 0,4
17 Jachetă (groasă) 0,7
18 Vestă fără mâneci (subţire) 0,13
19 Vestă fără mâneci (groasă) 0,22
20 Sandale 0,02
21 Pantofi 0,03
22 Ghete 0,1
37
Nr
Articol Punct CLO
crt
23 Şosete sportive până la gleznă 0,02
24 Şosete până la gambe 0,03
25 Lenjerie de corp lungă (de sus) 0,2
26 Lenjerie de corp lungă (partea de jos) 0,15
CAPITOLUL V
39
- Sistemele tehnologice pentru securitatea aerajului pot fi
proiectate pentru controlul fumului în timpul incendiilor sau pentru reducerea
riscului de explozie.
40
Aerajul parţial care asigură circulaţia aerului de la intrarea în lucrarea
minieră până la frontul de lucru, prin intermediul coloanelor de tuburi pe
care sunt amplasate unul sau mai multe ventilatoare, se realizează prin
următoarele sisteme : refulant, aspirant şi combinat.
V
L
5m
41
V
m ax 10m
5m
42
Fig. 5.4. Schema instalaţiei de aeraj parţial combinat II (varianta refulant-
aspirantă)
Rezistenţa aerodinamică
Rezistenţa aerodinamică a unei coloane de aeraj R c, este rezistenţa
pe care o opune conducta de aeraj curgerii aerului.
Valoarea rezistenţei aerodinamice variază atât în raport cu parametrii
geometrici ai coloanei (diametru, lungime, schimbări de direcţie), cât şi cu
gradul de etanşare al coloanei.
Rezistenţa aerodinamică este mărimea fizică care determină
pierderea de presiune caracteristică pentru un anumit debit de aer vehiculat
pe o lungime dată.
Rezistenţa aerodinamică totală a unei coloane de tuburi, R c, depinde
de valoarea rezistenţei aerodinamice unitare, R 0, de lungimea coloanei L, şi
de lungimile echivalente care exprimă schimbările de direcţie – coturi şi
reduceri de secţiune, precum şi de mărimea pierderilor de aer.
În cazul în care coloana de aeraj ar fi continuă, fără îmbinări şi fără
pierderi de aer, respectiv perfect etanşă, lucru imposibil de realizat în
43
practică, rezistenţa aerodinamică totală R c ar fi mai mare şi ar fi determinată
de dependenţa liniară dintre rezistenţa aerodinamică unitară R 0, lungimea L
şi parametrii ventilatorului hv şi Qv.
Relaţia de calcul a rezistenţei totale Rc este:
Rc' = hv / Qv2 = R0' × L (daPa × s2/m6) (5.1)
'
Rezistenţa arodinamică unitară R 0 a coloanei perfect etanşe se
poate determina cu una din relaţiile de mai jos:
R0' = hv / Qv2· L, (daPa × s2/m7) (5.2)
44
Qm = (2Q1 + 3Q2) / 5 (m3/s) (5.5)
unde: Q1 şi Q2 reprezintă debitele de aer măsurate în aceleaşi puncte
ca şi presiunile/depresiunile h1 şi h2 , m3/s.
În cazul în care măsurătorile se efectuează la nivelul întregii coloane
de aeraj, echipată cu un singur ventilator, h 1 = hv ( hv – presiunea
dezvoltată de ventilator) şi h 2 = 0 (presiunea la capătul dinspre frontul de
lucru), relaţiile de calcul al rezistenţelor aerodinamice unitare şi totale devin:
R0 = hV / L × Qm2 (daPa s2/m7) (5.6)
45
3 Q1 Q2 h1 h2
K0
2 L h1 3/ 2
h2 3/ 2
(m3/s /m la presiunea h1 – h2)
(5.8)
Mărimile Q1, Q2, h1 şi h2 au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul
relaţiilor anterioare.
În cazul în care la capătul coloanei dinspre front, presiunea este
nulă, adică h2 = 0, se obţine:
3 Q1 Q2
K0 (m3/s/m la presiunea h1)
2 L h1
(5.9)
Deoarece presiunea în interiorul coloanelor de aeraj variază
continuu, estimarea pierderilor de aer la o presiune uniform aplicată este
însă extrem de dificilă, fapt pentru care s-a elaborat un algoritm ce elimină
acest inconvenient.
Astfel, prin combinarea relaţiilor de calcul specifice parametrilor R 0 şi
K0, s-a obţinut relaţia de dependenţă dintre raportul debitelor de aer Q 1 şi Q2
şi coeficienţii aerodinamici aferenţi coloanelor de aeraj, eliminându-se în
acest mod influenţa presiunii din coloană:
Q1 6 K 0 L R0 L 15
1/ 2
QR
Q2 15 4 K 0 L R L 1 / 2
(5.10)
în care: K0 L = Kc - reprezintă coeficientul de pierderi de aer specific
coloanei de aeraj, m3/s la un daPa;
R0 L = Rc - rezistenţa aerodinamică a coloanei, daPa × s2/m6
QR - raportul debitelor de aer Q1 (dezvoltat de ventilator) şi Q2
(realizat la front).
Pentru valoarea QR < 5 (adică la frontul de lucru se vehiculează cel
puţin o cincime din debitul dezvoltat de ventilator), produsul K c Rc are o
valoare mai mică de 3,6. În acest domeniu, ecuaţia de regresie (coeficient
de corelaţie 0,99) este de forma:
QR = 1,02 + 0,585Kc Rc + 0,15 Kc2 Rc (5.11)
46
Diametrul Coeficentul unitar al pierderilor de aer K0, exprimat
coloanei în
(mm) m3/s/ m, la un daPa
Foarte bun Bun Slab
500 0,00010 0,0005 0,0020
600 0,00012 0,0006 0,0024
800 0,00016 0,0008 0,0032
1000 0,00020 0,0010 0,0040
1200 0,00024 0,0012 0,0048
hv = R c × Q m2 (daPa) (5.14)
47
în care: QR = Q1 / Q2 = 1,02 + 0,585 Kc Rc + 0,15 Kc2 Rc (5.15)
3
unde: Q1 = QV este debitul de aer necesar la ventilator, m /s;
Q2 = Qfp este debitul de aer necesar la frontul de lucru, m3/s;
Rc – rezistenţa aerodinamică a coloanei de aeraj, daPa s 2/m6;
Qm = (2 QV + 3 Qfp)/5 (5.16)
Qm – debitul de aer necesar a fi vehiculat în coloana de aeraj, m 3/s.
Consum Presiunea
Debit de aer Presiunea
Denumirea aer aerului
nominal nominală
comprimat comprimat
[m3/s] [m3/min] [daPa] [Nm3/min] [bar]
VP-300 1,0 60 110 227 sau 2,1 4 sau 6
VP-400 2,0 120 110 3,2 sau 2,9 4 sau 6
VP-500 3,33 200 140 8,68 4
48
VEP-500-11 3,00 180 100 10,34 4
VEP-630-17 5,00 300 170 16,2 4
Ventilatoarele axiale şi centrifugale uzuale utilizabile în aerajul minier
sunt următoarele:
- Ventilatoare axiale tip VE 30 kW, VE 700 11kW, VE 6,5 kW, VE 5,5
kW, VP 500, VP 400, VE 17 kW, VEP 500 11kW, VEP 2,2 kW, VE500 11kW,
VE 900 11 kW şi centrifugale tip VE 434 1/2/4, realizate de S.C. MECANO
FUC S.A. Vaslui;
- Ventilatoare axiale tip VAS -500-2, VAS -630-4, VAS -800-4, VAS
-800-6, VAS -1000-6, VAS -1250-6, VAS -1250-8 şi centrifugale de tip V-20,
V40, V141, V32T, realizate de SAVEB Bucureşti;
- Ventilatoare axiale tip dAL şi ES, realizate de firma KORFMANN
din Germania;
- Ventilatoare axiale de tip HM – HMX – 63, HM – HMX – 71, HM –
HMX – 80, HM – HMX – 90, HM – HMX – 100, HM – HMX – 125, realizate
de firma CASALS din Spania.
Se face precizarea că folosirea coloanelor de aeraj cu diametre mici,
şi anume de 300 mm şi respectiv 400 mm este indicată pentru lungimi de
lucrări miniere mai mici de 100 m şi pentru debite de aer de maximum 60
m3/min.
De asemenea la alegerea diametrului coloanei de aeraj se va ţine
seama şi de viteza de circulaţie a aerului în coloană, care nu trebuie să
depăşească 10-15 m/s.
49
Debitul de aer necesar în subteran rezultă din suma debitelor de aer
aferente fronturilor de lucru (aerisite sub depresiunea instalaţiei principale
de ventilaţie sau cu ajutorul instalaţiilor de aeraj parţial) a debitelor de aer
necesare aerisirii lucrărilor miniere speciale sau inactive.
Pentru fiecare front de lucru se alege valoarea maximă a debitului
rezultat după unul din criteriile prezentate anterior şi se determină debitele
de aer astfel:
- Debitul de aer necesar unui circuit sau orizont
- Verificarea debitului de aer necesar pentru diluarea gazelor de
eşapare dacă în circuit se execută transport cu utilaje acţionate de motoare
Diesel
- Debitul de aer aferent staţiei de ventilatoare
- Debitul de aer aferent ventilatorului principal
- Calculul depresiunii generale a minei
- Calculul parametrilor principali ai reţelei şi sistemului de aeraj
51
pentru menţinerea în încăperile industriale sau în interiorul unor utilaje, a
unor condiţii de stare a aerului cerute fie de calitatea materialelor ce se
prelucrează, fie de buna funcţionare a utilajelor.
Sistemele de ventilare cu rol de protecţie urmăresc realizarea unor
condiţii de mediu care să înlăture pericolul de incendiu sau de explozie
creat de degajarea continuă a gazelor, vaporilor sau prafului în interiorul
anumitor încăperi de producţie sau de depozitare a materialelor.
Sistemele de ventilare de avarie se prevăd în încăperile în care
există pericolul unor acumulări instantanee de substanţe toxice, inflamabile
sau explozive, provocate de defectarea sau deteriorarea unor utilaje.
După natura substanţei nocive a cărei eliminare este urmărită, unele
sisteme de ventilare au o construcţie şi o funcţionare specifică şi sunt
denumite:
- sisteme de desprăfuire;
- de eliminare a ceţii;
- de eliminare a căldurii;
- de dezodorizare;
- de sterilizare a aerului etc.
Prevederea şi modul de funcţionare a acestor sisteme trebuie să
urmărească principiile generale expuse mai jos, pentru a se obţine
rezultatele cele mai bune.
I. Reducerea sau anularea degajărilor nocive.
Prima măsură care trebuie luată într-o încăpere cu degajări nocive
nu este prevederea unei ventilări cât mai puternice, ci dimpotrivă, folosirea
tuturor mijloacelor posibile pentru diminuarea sau anularea degajărilor, în
scopul reducerii ventilării necesare. Acest principiu îşi găseşte aplicarea în
special în industrie, unde se pot realiza nu numai condiţii de muncă
îmbunătăţite, ci şi economii uneori însemnate, prin: înlocuirea unor
substanţe cu degajări nocive prin altele cu aceleaşi efecte tehnologice dar
fără degajări; închiderea proceselor însoţite de gaze, vapori, praf sau
căldură în carcase sau recipienţi etanşi care să împiedice răspândirea
substanţelor în zona de lucru; evitarea sau închiderea completă a punctelor
de cădere a prafului sau de transvazare a lichidelor volatile; gruparea
proceselor cu degajări nocive în încăperi separate etc.
II. Acordarea construcţiei şi tehnologiei la necesităţile de ventilare.
Efecte bune ale sistemelor de ventilare pot fi obţinute numai în
anumite condiţii de realizare a construcţiei, a utilajelor şi a procesului
tehnologic. Este greşit să se creadă că orice clădire sau orice utilaj în orice
lanţ tehnologic pot fi ventilate. O încăpere mică cu degajări de substanţe
nocive prea mari faţă de volumul ei nu poate fi ventilată în condiţii
satisfăcătoare; eliminarea substanţelor nocive nu se poate face decât cu
preţul unor debite de aer care vor provoca curenţi inconfortabili. O hală cu
degajări de căldură nu poate avea o temperatură acceptabilă decât dacă
este suficient de înaltă şi are suprafeţele necesare pentru admisia aerului
proaspăt şi evacuarea aerului cald, dispuse la înălţimi potrivite.
52
III. Curenţii de aer creaţi de ventilare trebuie să aibă o mişcare de
acelaşi sens cu tendinţa naturală de deplasare a degajărilor nocive.
Ventilarea, ca metodă de eliminare a substanţelor nocive, se
realizează prin antrenarea şi dirijarea acestora de către curenţi de aer
anume creaţi. Energia cheltuită pentru producerea curenţilor de aer este
întotdeauna mai mică dacă sensul mişcării lor coincide cu sensul deplasării
naturale a substanţelor nocive. În afară de aceasta, controlul mişcării
particulelor nocive se obţine mult mai sigur prin curenţi de aer dirijaţi în
acelaşi sens, decât prin curenţi care se opun deplasării naturale a
substanţelor degajate. În multe cazuri, şi în special cel al particulelor de praf
proiectate sau în mişcare de cădere, traiectoria proprie nu poate fi
modificată decât prin viteze ale curenţilor de aer care ies în afara limitelor
practice.
IV. Într-o încăpere cu surse de viciere, aerul proaspăt trebuie
introdus în zona curată iar aerul viciat trebuie aspirat din zona impurificată.
în acest mod se asigură o spălare a încăperii cu aer, şi în acelaşi
timp, un regim de presiune mai scăzută în zona viciată, care se opune la
răspândirea substanţelor nocive în toată încăperea. Efectul general al
acestor măsuri este menţinerea persoanelor din încăpere într-un mediu
curat.
V. Ventilarea trebuie să realizeze condiţii omogene de calitate a
aerului în toată zona ocupată a încăperilor.
Prin zona ocupată se înţelege volumul rezultat din aria pardoselii şi
înălţimea de 2 m măsurată de la nivelul acesteia. Aplicarea acestui principiu
presupune că acumulările de substanţe nocive care s-ar produce eventual
la partea superioară a încăperii nu pot pătrunde sub nici o formă în zona
ocupată, nu produc deteriorări ale construcţiei şi nu creează pericol de
incediu sau explozie în zona de acumulare. Dacă vreuna din aceste condiţii
nu este satisfăcută, ventilarea trebuie să creeze o calitate omogenă a
aerului în întregul volum al încăperii.
VI. Ventilarea unei încăperi trebuie să creeze în interiorul acesteia un
regim de presiune convenabil atât pentru încăperea ventilată, cât şi pentru
încăperile învecinate.
Dacă dintr-o încăpere se extrage un debit de aer suficient de mare,
se formează o depresiune care provoacă infiltrarea aerului din exterior şi din
încăperile învecinate. Aceste infiltrări sunt însoţite de pătrunderi
necontrolabile de aer cu temperaturi diferite de cea din încăpere, de praf din
exterior şi eventual de substanţe nocive din încăperile învecinate. Dacă pe
de altă parte, într-o încăpere cu degajări nocive se introduce aer din
exterior, suprapresiunea creată poate constitui o sursă de viciere pentru
încăperile învecinate.
Pentru a elimina inconvenientele arătatele se aplică, în general,
principiul sistemelor în echilibru: debitul de aer evacuat dintr-o încăpere
este compensat de un debit egal de aer proaspăt, introdus de o instalaţie
separată.
53
Dacă este necesar să se menţină condiţii riguroase de stare a aerului
în încăperea ventilată, în scopul de a se evita infiltrări din exteriorul
încăperii, se creează un regim de suprapresiune uşoară.
Dacă degajările nocive din încăperea ventilată sunt deosebit de
toxice, sau dacă este necesar ca încăperile învecinate să fie riguros ferite
de substanţele degajate în încăperea ventilată, aceasta se menţine într-o
depresiune uşoară.
54
Când aceste condiţii de distribuţie sunt îndeplinite sistemul de
evacuare a aerului viciat capătă şi rolul de introducere a aerului proaspăt
necesar diluţiei gazelor.
55
2. Gurile de captare se montează în imediata apropiere a sursei de
degajare pentru a capta, pe cât posibil substanţele toxice şi explozive
degajate.
3. Dispozitivele de aspiraţie laterală se montează la marginea
dispozitivelor de producere a substanţelor nocive pentru a capta vaporii sau
gazele care sunt produse la nivelul suprafeţei de degajare.
4. Dispozitive de aspiraţie la mese se folosesc pentru absorţia
gazelor toxice şi explozive mai grele decât aerul.
56
b) Dimensiunile conductelor de aer se stabilesc astfel încât
să se obţină rezultatele funcţionale dorite, cu maximum de economie de
energie, materiale şi spaţiu.
c) Forma conductelor se alege în funcţie de gradul de
estetică dorit, de spaţiul disponibil, de posibilitatea înglobării lor în structura
clădirii, de particulele în suspensie transportate de aer, de consideraţii
economice etc. Conductele cele mai ieftine sunt cele rotunde sau pătrate,
deoarece au cea mai mare capacitate de transport (m 3/h aer) raportată la
metru pătrat suprafaţă laterala a conductelor. La conductele cu secţiune
dreptunghiulară trebuie evitate rapoarte ale laturilor mai mari de 8:1. Se
recomandă ca valoarea acestor rapoarte să fie cât mai mică şi, în aplicaţiile
curente, de cel mult 4:1.
d) Conductele de aer trebuie executate din materiale cu
rugozitate cât mai mică şi care să dea posibilitatea realizării unor construcţii
etanşe. Materialele folosite pentru conductele de aer trebuie să fie
incombustibile, mai ales în cazurile în care conductele străbat mai multe
încăperi.
e) Metodele de calcul să asigure determinarea unor pierderi
de presiune în reţea cu o bună precizie pentru aplicaţiile practice. Cu toate
acestea, se recomandă ca alegerea ventilatoarelor şi motoarelor electrice
de acţionare să se facă prin adoptarea unui factor de siguranţă care să ţină
seama de diferenţele ce se pot ivi între premizele de calcul şi instalaţia
realizată. Aceste diferenţe sânt provocate deseori de rugozitatea
materialului folosit pentru conducte, de tipul şi numărul organelor de
îmbinare a tronsoanelor, de calitatea execuţiei, de exactitatea mai mare sau
mai mică cu care a fost realizat proiectul etc.
f) Conductele de aer nu trebuie să fie străbătute de ţevi ale
altor instalaţii sau de elemente de construcţie, deoarece în afară de
rezistenţa suplimentară provocată de acestea, se creează şi puncte de
neetanşeitate a conductelor. În cazurile când ocolirea acestor elemente este
impracticabilă, toate obstacolele introduse în curentul de aer trebuie
îmbrăcate în piese având formă aerodinamică. În conductele care
transportă particule solide în suspensie sunt interzise orice obstacole în
calea curentului de aer, deoarece se pot produce înfundări ale conductelor
prin depunerea materialelor.
g) Piesele speciale trebuie proiectate astfel încât atât
rezistenţa pe care o opun cât şi perturbarea curgerii pe care o provoacă să
fie minime.
57
Q = 3600A × b × v (m3/h) (5.18)
Q = π × d2 × v (m3/h) (5.19)
pd
Q = 3600 × 4,43 × A (m3/h) (5.20)
pd
Q = 900 ×π × d2 × 4,43 (m3/h) (5.21)
p R l
Q = 11,43 × 103 × d2 (m3/h)
(5.22)
Viteza aerului,
Q
v= (m/s) (5.23)
3600 A
Q
v= (m/s) (5.24)
3600 a b
Q
v= (m/s) (5.25)
900 d 2
pd
v = 4,43 (m/s) (5.26)
p R l
v = 4,43 (m/s) (5.27)
Diametrul conductei,
1 Q
d= (m) (5.28)
53 ,2
Aria secţiunii conductei
Q
A= (m2) (5.29)
3600
Presiunea dinamică
pd = v2 (dPa) (5.30)
2 g
p R l
pd = (dPa) (5.31)
Pierderile totale de presiune
Δp = R × l + pd × (dPa) (5.32)
În formulele de mai înainte, a (m) şi b (m) sunt laturile secţiunii
conductei rectangulare, (kg/m3) este greutatea specifică a aerului vehiculat
în conductă, R (dPa/m) este pierderea de presiune prin frecare pe metru
58
liniar, l (m) este lungimea conductei drepte, iar este suma coeficienţilor
de rezistenţă locală a circuitului considerat.
59
b) Cazul degajărilor variabile în timp. În practică există procese
care degajă în încăpere cantităţi variabile, de obicei descrescătoare, de
substanţe nocive. Astfel sunt, spre exemplu, procesele de uscare a
peliculelor de lac, caracterizate printr-o evaporare rapidă a solvenţilor, la
începutul uscării şi o descreştere continuă a cantităţilor de vapori, până la
sfârşitul uscării, când q=0.
Legea de variaţie a cantităţilor degajate poate fi exprimată prin
funcţia exponenţială :
G = Gt (l - e z / z0 ) (kg) (5.37)
Expresia debitului de noxe este:
dG Gt z / z0
q= e
dz z0
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale este
Gt e z / z0
c= C e nz (5.38)
V nz0 1
Constanta de integrare G se determină din condiţia z = 0, c = 0.
Ecuaţia care rezultă exprimă variaţia concentraţiei în timp şi are forma :
c=
ct
nz0 1
e z / z0 e nz (5.39)
60
Fig. 5.5. Curbele de variaţie a concentraţiei de substanţă nocivă:
61
q
Q= (5.40)
ca c0
Pentru un aer proaspăt perfect pur, c0 = 0.
62
scop crearea în interiorul încăperilor deservite anumite condiţii prescrise
privind temperatura, umiditatea, viteza curenţilor de aer, mirosul,
concentraţia de impurităţi etc. Toate aceste condiţii se realizează în mod
exclusiv prin introducerea şi distribuirea aerului curat, eventual tratat, în
interiorul încăperilor deservite şi prin evacuarea aerului din aceste încăperi.
64
zonă viteza în axa jetului scade cu distanţa de la gura de refulare mai
repede decât în regiunea de tranziţie, de asemenea turbulenţa aerului a
căpătat un caracter uniform, iar jetul este bine conturat, cu un unghi de
divergenţă constant. În această zonă toate jeturile au o formă similară,
rotundă, oricare ar fi forma gurilor de refulare.
Zona a 4-a: o regiune finală, în care viteza axială descreşte foarte
repede, iar jetul este inundat de mişcarea generală a aerului din încăpere.
Malaxor fibr ă
Cuvă
De la centrala
de ventilatie
Presă dozator
Cuvă
Malaxor
Masă încărcare
65
Fig. 5.7 Sisteme de ventilaţie generală
Tabelul 5.6
Puncte de 2
d ξ1. v 2 v 2 v 2 v
Tro
nso Q V a×b sau l R Rxl Piesa
ξn 2g R l
2g
R l
ramificaţie
2g
de mmH2O / m mmH2O specială
Δp 2 g
mm
3
n m /h m/s m
mm mmH2O mmH2O mmH2O Nr mmH O 2
mmH2O
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
1
2
3
l = 0,4h
1
/
D 2
/
h
d
1 2
70
Fig 5. 10 Dispozitiv de aspiraţie tip hotă
Qn = v × S (m3/s)
unde:
Qn – debitul aspirat de hotă (m3/s)
v – viteza de vehiculare a aerului în secţiunea laterală 1 - 1', 2 - 2'
(m/s)
S – secţiunea laterală 1 - 1', 2 - 2' (m2)
S = × G × (R + r) (m2)
unde:
G – generatoarea suprafeţei laterale 1 - 1' (m)
G 0 ,4 h 2 h 2 (m)
1 Qn
d (m)
53 ,2 v
Pentru dimensionarea hotei se utilizează formula:
R
Hh
(m)
tg
2
unde:
α - unghiul de vârf; pentru eliminarea variaţiilor de viteză în interiorul
hotei se alege α = 600
Hh = înălţimea hotei (m)
71
A
S 2 S 1 S 2
l A
L d L
/
0
30
75
- Ventilatoare axiale de tip HM-25-30, HM-35-40, HM-45-50, HM –
HMX – 63, HM – HMX – 71, HM – HMX – 80, HM – HMX – 90, HM – HMX
– 100, HM – HMX – 125, realizate de firma CASALS din Spania.
CAPITOLUL VI
6.2.1 Explozia
Explozia este, în esenţă, un proces fizico - chimic extrem de rapid,
de ardere a unor substanţe sau preparate inflamabile, însoţit de o
transformare la fel de rapidă a energiei lor potenţiale în lucru mecanic.
Lucrul mecanic este rezultatul creşterii bruşte a volumului gazelor formate
în momentul exploziei şi creşterii instantanee a presiunii şi temperaturii lor.
Generarea şi eliberarea violentă a gazelor este specifică exploziei şi se
produce în toate cele trei tipuri de explozii: mecanică (fizică), chimică şi
atomică.
Exploziile chimice ale amestecurilor combustibil - aer se clasifică în
explozii omogene şi explozii eterogene.
76
Exploziile eterogene sunt cele care, iniţiate într-un punct al
amestecului, se propagă din aproape în aproape, pe suport propriu, prin
capacitatea de autoîntreţinere a reacţiei. Se înţelege că, dacă un grup de
molecule, sub acţiunea unui impuls exterior, se descompune, atunci energia
rezultată este suficientă pentru ca, în straturile vecine, să provoace
descompuneri repetate. Explozia se propagă, deci, ca o undă.
O explozie omogenă este o reacţie chimică care se produce simultan
în toată masa sistemului. Explozia omogenă are loc într-un amestec
exploziv omogen care are, în orice moment, o temperatură şi o concentraţie
riguros uniforme, iar viteza de reacţie (în sensul cineticii chimice) este
aceeaşi în toate punctele sistemului; această viteză creşte până atinge o
valoare ridicată, adică până la explozie.
Exploziile pot surveni ori de câte ori sunt îndeplinite - simultan -
următoarele condiţii:
substanţele sau preparatele inflamabile/combustibile (carburant)
prezintă un grad înalt de dispersie în aer;
concentraţia substanţelor sau preparatelor inflamabile în aer
(comburant) se găseşte în interiorul limitelor (inferioară şi superioară)
de explozie;
cantitatea de atmosferă explozivă (amestec combustibil - aer) este
periculoasă la momentul dat; se consideră ca fiind periculoasă o
atmosferă explozivă compactă de minimum 10 dm 3, formată într-o
incintă închisă (încăpere), indiferent de mărimea acesteia;
sursa de aprindere există şi, totodată, este eficientă (suficient de mare
ca temperatură şi energie) pentru asigurarea activării moleculelor în
vederea iniţierii şi propagării reacţiei de ardere rapidă.
Ilustrativ, condiţiile necesare producerii unei explozii sunt redate în
fig. 6.1.
Legenda
1.carburant (gaze, vapori,
prafuri/pulberi, ceţuri);
2.comburant (oxigen,
substanţe oxidante);
3. sursă de iniţiere (suprafaţă
fierbinte, flacără, scântei de
origine mecanică, scântei
electrice, electricitate statică
etc.).
77
Proiectele de execuţie cuprind sisteme de prevenire şi combatere a
factorilor de risc ce pot să apară în timpul desfăşurării proceselor
tehnologice preconizate. Pe baza cunoaşterii aprofundate a tipului şi
cantităţilor de noxe care se pot degaja în incintă proiectantul prevede
instalaţii de ventilare pentru limitarea sau eliminarea riscului de producere a
atmosferelor potenţial exploziv şi/sau toxice.
Pe baza proiectului de execuţie constructorul montează instalaţiile de
ventilare în funcţie de specificaţiile tehnice pe amplasamentul destinat.
În funcţie de specificaţiile tehnice instalaţiile de ventilaţie prevăzute,
pot fii cu tubulatură sau fără tubulatură. Cele cu tubulatură pot fi monofilare
sau ramificate. De asemenea pot să fie dotate cu unul sau mai multe
ventilatoare.
În timpul funcţionării parametrii funcţionali ai ventilatoarelor respectiv
tubulatura suferă modificări care pot conduce la creşterea concentraţiilor de
gaze, vapori, pulberi sau ceţuri.
Pentru evitarea riscului de formare a atmosferelor potenţial exploziv
şi/sau toxice se impune verificarea instalaţiilor de ventilare.
78
Pe baza normativului sunt determinaţi parametrii realizaţi de
instalaţiile de ventilaţie, prin măsurători ,,in situ” după cum urmează:
Parametrii de stare ai aerului:
viteza de curgere a aerului;
presiunea absolută;
temperatura;
umiditatea relativă;
Parametrii aerodinamici:
elementele geometrice ale instalaţiei;
pierderea de presiune;
presiunea / depresiunea statică, dinamică şi
totală;
debitul de aer vehiculat;
rezistenţă aerodinamică unitară / totală;
coeficientul unitar / total al pierderilor de aer;
gradul de etanşare.
Parametrii funcţionali ai ventilatoarelor:
presiunea / depresiunea statică la aspirarea sau
refularea ventilatorului;
debitul de aer realizat;
tensiunea de alimentare;
intensitatea curentului absorbit;
factorul de putere;
turaţia;
puterea absorbită de motorul de acţionare;
puterea utilă;
randamentul de funcţionare.
79
- distanţa între ventilatoare şi lungimea de coloană aferentă fiecărui
ventilator.
b) Se efectuează corecţia debitului de aer;
c) Se determină viteza de curgere a aerului în conductă;
d) Se calculează debitul de aer mediu;
e) Se calculează raportul debitelor de aer;
f) Se determină rezistenţa aerodinamică a coloanei de lungime L;
g) Se determină coeficientul de pierderi de aer al coloanei de
lungime L, folosind mărimile QR şi RC,;
h) Se determină coeficientul unitar al pierderilor de aer;
i) Se determină rezistenţa aerodinamică unitară.
Bibliografie:
1. Băbuţ G. B., Băbuţ M. C. - Noxe chimice specifice mediului de muncă. Editura
Universitas Petroşani 2012.
2. Berglund L., Cain W. S. – Perceived air quality and the thermal environment,
Conference IAQ, ASHRAE, Atlanta, USA, 1989.
3. Biegert B., Railio J. – Industrial air technology – Description, Industrial
ventilation design guidebook, Academic Press, San Diego, California, USA,
2001.
4. Biegert B., Railio J. – Terminology, Industrial ventilation design guidebook,
Academic Press, San Diego, California, USA, 2001.
5. Cristea A. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. I, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1968.
6. Cristea A., Niculescu N. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. II, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1971.
7. Cristea A., Tereţean T.Ş. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. III,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
8. Cunningham D., Berglund, L. – Skin wettedness under clothing and its
relationship to thermal confort in men and women, VSS Kongress, Copenhagen,
Denmark, 1985.
9. Euler de Sousa – Mine Ventilation, A. A. Balkema Publishers, Lisse,
Netherlands, 2002.
10. Goodfellow H., Tahti E. - Industrial ventilation design guidebook, Academic
Press, San Diego, California, USA, 2001.
11. Ksenofontova A.I. – Îndrumător pentru aerajul minelor, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1962.
12. Popa I. – Toxicologie, Editura medicală, Bucureşti 1972.
13. Teodorescu C., Gontean Z. Neag I. – Aeraj Minier, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1980.
14. Voicu V. – Combaterea noxelor în industrie, Editura Tehnică, Bucureşti,
2002.
15. xxx - Ordin nr. 1659 din 22.06.2011 al M.D.R.T., pentru aprobarea
reglementării tehnice Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea
instalaţiilor de ventilaţie şi climatizare. Indicativ I5-2010.
16. xxx - Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă.
80