Universitatea TRANSILVANIA din Braşov

Facultatea de Mecanică
Catedra de Termotehnică şi Mecanica fluidelor

Prof.dr.ing. Virgil-Barbu UNGUREANU

MECANICA
FLUIDELOR
ŞI MAŞINI HIDRAULICE

2008

REPROGRAFIA UNIVERSITĂŢII "TRANSILVANIA" DIN BRAŞOV

 PREFAŢĂ

Principiile mecanicii fluidelor stau astăzi la baza a numeroase

aplicaţii în cele mai variate domenii ale ativităţii inginereşti şi de
cercetare, iar cunoaşterea lor este absolut necesară pentru formarea
completă a unui inginer. Ca atare, studiul disciplinei de Mecanica
fluidelor este inclus de multă vreme în programele de învăţământ din
universităţile tehnice.
Cursul de faţă îşi propune să prezinte noţiunile teoretice şi practice
de bază prevăzute în programa analitică a disciplinei "Mecanica
fluidelor" care se predă la anul II al speciaizării Autovehicule Rutiere
din cadrul Facultăţii de Inginerie Mecanică aparţinând Universităţii
"Transilvania" din Braşov.
La elaborarea materialului s-a urmărit atât evidenţierea principiilor
fundamentale care stau la baza mecanicii fluidelor, cât şiprezentarea
modului de aplicare a acestor principii la rezolvarea problemelor
concrete pe care viitorii ingineri le pot întâlni în activitatea lor. Cursul
conţine aplicaţii numerice la sfârşitul fiecărui capitol. La problemele
care pot părea mai dificile s-au prevăzut răspunsuri mai detaliate,
cuprinzând rezultatele parţiale ale mărimilor care conduc la
determinarea mărimilor finale cerute de problemă.
Conţinutul lucrării este raportat la cerinţele de pregătire
profesională prevăzute de programa analitică menţionată mai sus şi la
cunoştinţele de matematică şi fizică dobândite anterior de studenţi.

Braşov, februarie 2007

Autorul

2
 CUPRINS
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.................................................................................5
1.1. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ ............................................................................5
1.1.1. Noţiuni generale ......................................................................................... 5
1.1.2. Sistemul Internaţional de unităţi de măsură ...............................................5
1.1.3. Unităţi de măsură care nu fac parte din SI ................................................7
1.1.4. Transformarea relaţiilor la schimbarea unităţilor de măsură ................... 8
1.2. OBIECTUL CURSULUI............................................................................................. 8
1.3. NOŢIUNEA DE FLUID.............................................................................................. 8
1.4. FORŢE CARACTERISTICE FLUIDELOR .....................................................................9
1.5. APLICAŢII ............................................................................................................10
2. MĂRIMI DE STARE ŞI PROPRIETĂŢI FIZICE ALE FLUIDELOR ..........11
2.1. DENSITATEA ŞI GREUTATEA SPECIFICĂ ................................................................ 11
2.2. PRESIUNEA..........................................................................................................12
2.3. VISCOZITATEA FLUIDELOR .................................................................................. 14
2.4. COMPRESIBILITATEA IZOTERMICĂ ŞI DILATAREA IZOBARĂ A LICHIDELOR ...........16
2.5. ABSORBŢIA ŞI DEGAJAREA GAZELOR, CAVITAŢIA ................................................17
2.6. APLICAŢII ............................................................................................................18
3. ECUAŢIILE ECHILIBRULUI STATIC AL FLUIDELOR............................. 21
3.1. ECUAŢIILE LUI EULER PENTRU ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID...................... 21
3.2. ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID UŞOR ............................................................ 22
3.3. ECHILIBRUL STATIC AL UNUI FLUID GREU ŞI INCOMPRESIBIL ............................... 22
3.3.1. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii ....................................................... 22
3.3.2. Consecinţe deduse din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii ................... 23
3.3.3. Rezolvarea unor aplicaţii mai importante ................................................24
3.4. APLICAŢII ............................................................................................................26
4. FORŢE DE ACŢIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS ASUPRA UNOR PEREŢI SOLIZI 28
4.1. GENERALITĂŢI ....................................................................................................28
4.2. FORŢE DE PRESIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS PE SUPRAFEŢE PLANE ................28
4.2.1. Ecuaţii generale ....................................................................................... 28
4.2.2. Acţiunea unui fluid uşor în echilibru static pe o suprafaţă plană ............29
4.2.3. Acţiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafeţe plane .29
4.3. FORŢE DE ACŢIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS ASUPRA UNOR SUPRAFEŢE CURBE DESCHISE 31
4.3.1. Generalităţi .............................................................................................. 31
4.3.2. Forţe de acţiune ale fluidelor uşoare în repaus pe suprafeţe curbe deschise 31
4.4. FORŢE HIDROSTATICE PE SUPRAFEŢE CURBE ÎNCHISE..........................................32
4.5. APLICAŢII ............................................................................................................33
5. ECUAŢIILE CINEMATICII ŞI DINAMICII FLUIDELOR ........................... 35
5.1. CINEMATICA FLUIDELOR ..................................................................................... 35
5.1.1. Clasificarea mişcării fluidelor..................................................................35
5.1.2. Definirea noţiunilor generale din cinematica fluidelor ............................ 35
5.1.3. Legea continuităţii.................................................................................... 36
5.2. ECUAŢIILE DE MIŞCARE ALE FLUIDELOR PERFECTE .............................................37
5.2.1. Ecuaţia lui Bernoulli pe o linie de curent pentru mişcarea permanentă şi absolută a unui fluid ideal în
câmp gravitaţional ................................................................................................................37
5.2.2. Extinderea ecuaţiei lui Bernoulli la curenţi de secţiune finită în mişcare permanentă 39
5.3. TEOREMA IMPULSULUI ........................................................................................ 39
5.3.1. Teorema impulsului aplicată unui tub de curent ......................................39
5.3.2. Acţiunea dinamică a unui jet de fluid asupra unei su prafeţe solide, principiul turbinei cu acţiune 40
5.4. MIŞCAREA LAMINARĂ A FLUIDELOR VÂSCOASE .................................................. 42
5.4.1. Ecuaţia lui Bernoulli pentru fluide vâscoase şi incompresibile ...............42
5.4.2. Rezistenţe hidraulice, compunerea pierderilor de sarcină ....................... 42
5.5. SIMILITUDINEA....................................................................................................44
5.6. CURGEREA FLUIDELOR VÂSCOASE ÎN REGIM LAMINAR PRIN CONDUCTE FORŢATE45
5.6.1. Legea de distribuţie a vitezei în secţiunea normală a unei conducte circulare 45

3
 5.6.2. Viteza medie şi coeficientul pierderii liniare de sarcină .......................... 45
5.7. MIŞCAREA TURBULENTĂ..................................................................................... 46
5.8. APLICAŢII ............................................................................................................48
6. MIŞCAREA PERMANENTĂ ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE................... 49
6.1. CALCULUL PIERDERILOR DE SARCINĂ ÎN INSTALAŢIILE HIDRAULICE .................... 49
6.1.1. Pierderi de sarcină locale în instalaţii hidraulice ....................................49
6.1.2. Pierderi de sarcină liniare în instalaţii hidraulice ...................................52
6.2. MIŞCAREA PERMANENTĂ ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE .......................................55
6.2.1. Caracteristica unei conducte ....................................................................55
6.2.2. Conducte scurte ........................................................................................ 57
6.2.3. Conducte lungi ......................................................................................... 57
6.2.4. Conducte în serie ...................................................................................... 58
6.2.5. Conducte în paralel .................................................................................. 58
6.2.6. Probleme tip şi metode de rezolvare ........................................................ 59
6.3. APLICAŢII ............................................................................................................61
7. APARATE PENTRU MĂSURAREA PARAMETRILOR HIDRODINAMICI, BAZATE PE RELAŢIA LUI
BERNOULLI ........................................................................................................................... 64
7.1. SONDA DE VITEZĂ PITôT-PRANDTL .....................................................................64
7.1.1. Parametrii frânaţi ai fluidelor ..................................................................64
7.1.2. Principiul măsurării vitezei cu ajutorul tubului Pitôt-Prandtl .................64
7.1.3. Determinarea debitului ............................................................................65
7.2. MĂSURAREA DEBITULUI PRIN METODA MICŞORĂRII LOCALE A SECŢIUNII DE CURGERE 66
7.2.1. Diafragma, ajutajul, venturimetrul .......................................................... 66
7.2.2. Alte dispozitive practice pentru măsurarea debitului bazate pe micşorarea secţiunii de curgere 67
7.3. APLICAŢII ............................................................................................................68
8. PERTURBAŢII ÎN FLUIDE COMPRESIBILE................................................70
8.1. VITEZA DE PROPAGARE A SUNETULUI..................................................................70
8.2. PERTURBAŢII ÎN MEDII INFINITE ...........................................................................71
8.3. MIŞCAREA VARIABILĂ ÎN CONDUCTE SUB PRESIUNE............................................71
8.3.1. Analiza fenomenului .................................................................................71
8.3.2. Calculul suprapresiunii maxime............................................................... 72
8.3.3. Calculul vitezei de propagare a loviturii de berbec .................................72
8.3.4. Metode de atenuare a loviturii de berbec .................................................72
8.4. APLICAŢII ............................................................................................................73
9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MAŞINILE HIDRAULICE ...................... 75
9.1. DEFINIŢII, CLASIFICĂRI ........................................................................................ 75
9.2. PARAMETRII ENERGETICI AI MAŞINILOR HIDRAULICE ..........................................76
9.3. RANDAMENTUL GENERATOARELOR HIDRAULICE ................................................77
9.4. CARACTERISTICILE GENERATOARELOR HIDRODINAMICE .....................................77
9.4.1. Determinarea caracteristicilor turbogeneratoarelor ............................... 77
9.4.2. Determinarea punctului de funcţionare ................................................... 77
9.5. APLICAŢII ............................................................................................................78
10. BIBLIOGRAFIE .............................................................................................. 80

4
 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
În acest capitol se prezintă mărimile şi unităţile de măsură folosite în cursul de faţă, obiectul
disciplinei, apoi se definesc unele noţiuni de bază.

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea noţiunii de mărime fizică
 Folosirea corectă a unităţilor de măsură în ecuaţiile de calcul
 Transformarea unităţilor de măsură în diferite sisteme de unităţi
 Înţelegerea corectă a definiţiilor unor noţiuni de bază: forţe masice, forţe masice unitare, forţe de
suprafaţă

1.1. Mărimi şi unităţi de măsură

1.1.1. Noţiuni generale
O mărime cuprinde o latură cantitativă - valoarea şi una calitativă - unitatea de măsură, din punct de
vedere matematic aceasta exprimându-se sub forma:
  , (1.1)
unde V este valoarea reprezentată printr-un număr abstract, iar U este unitatea de măsură. Numărul V
este legat de fenomen prin operaţia de măsurare:
 . (1.2)
Se atrage atenţia asupra faptului că o mărime fizică nu poate fi descrisă numai prin valoare.
Inexistenţa unităţii de măsură adăugate după valoarea numerică este o eroare gravă deoarece nu
oferă informaţia completă asupra rezultatului unui proces de măsurare sau al unui calcul.
1.1.2. Sistemul Internaţional de unităţi de măsură
Fiecare stat stabileşte pe cale legislativă regulile privind utilizarea unităţilor de măsură pe plan
naţional. În România este obligatorie folosirea SI care cuprinde trei clase de unităţi: fundamentale,
derivate şi suplimentare.
Unităţile fundamentale, în număr de şapte, sunt bine definite şi considerate independente din punct
de vedere dimensional.
Tabelul 1.1 prezintă unităţile SI fundamentale.
Tab. 1.1. Unităţi SI fundamentale
Mărimea Denumirea unităţii de măsură Simbol
lungime metru m
masă kilogram kg
timp secundă s
intensitate a curentului electric amper A
temperatură termodinamică kelvin K
cantitate de substanţă mol mol
intensitate luminoasă candelă cd
A doua clasă cuprinde unităţile derivate. Ele pot fi formate pe baza unor relaţii algebrice care conţin
numai operaţii simple de înmulţire şi/sau împărţire.

5
 Tabelul 1.2 prezintă câteva exemple de unităţi SI derivate, în tabelul 1.3 unele unităţi derivate cu
denumiri speciale, iar în tabelul 1.4 câteva unităţi SI derivate obţinute cu ajutorul unităţilor cu denumiri
speciale.
Tab. 1.2. Unităţi SI derivate
Mărimea Denumirea unităţii de măsură Simbol
arie metru pătrat m2
volum metru cub m3
viteză metru pe secundă m/s
acceleraţie metru pe secundă la pătrat m/s2
masă volumică (densitate) kilogram pe metru cub kg/m3
volum masic (volum specific) metru cub pe kilogram m3/kg

A treia clasă cuprinde unităţile suplimentare: radianul şi steradianul.

Unităţile SI cuprinse în aceste trei clase formează un ansamblu coerent de unităţi, denumite unităţi
SI, adică un sistem de unităţi legate între ele prin reguli de înmulţire şi împărţire, fără vreun factor
numeric.

Tab. 1.3. Unităţi SI derivate cu denumiri speciale

Mărimea Denumirea Simbol Expresia Expresia în
unităţii de în alte uni- unităţi funda-
măsură tăţi SI mentale SI
frecvenţă hertz Hz s-1
forţă newton N   
presiune, tensiune mecanică, pascal Pa N/m2    
energie, lucru mecanic, cantitate de căldură joule J N.m   
putere, flux energetic watt W J/s   
Tab. 1.4. Unităţi SI derivate obţinute din unităţi derivate cu denumiri speciale
Mărimea Denumire Simbol Expresia în unităţi
SI fundamentale
momentul unei forţe newton metru    
flux termic pe suprafaţă watt pe metru pătrat 
capacitate termică, entropie joule pe kelvin     
căldură specifică masică, entropie masică joule pe kilogram kelvin       
energie masică joule pe kilogram  
conductivitate termică watt pe metru kelvin       
energie volumică joule pe metru cub   
entropie molară, căldură specifică molară joule pe mol kelvin        
 

În tabelul 1.5 sunt prezentate prefixele unităţilor SI pentru formarea multiplilor şi submultiplilor şi
factorii de multiplicare corespunzători.

6
 Tab. 1.5. Prefixe SI şi factorii de multiplicare
Multipli Submultipli
Factorul de Prefixul Sim- Factorul de Prefixul Sim-
multiplcare bolul multilpicare bolul
1018 exa E 10-1 deci d
15 -2
10 peta P 10 centi c
12 -3
10 tera T 10 mili m
109 giga G 10-6 micro 
106 mega M 10 -9
nano n
3 -12
10 kilo k 10 pico p
2 -15
10 hecto h 10 femto f
10 deca da 10-18 atto a
1.1.3. Unităţi de măsură care nu fac parte din SI
Există o serie de unităţi de măsură care joacă un rol foarte important în practica măsurării şi sunt
larg răspândite. Ele sunt prezentate în tabelul 1.6. Se recomandă ca unităţile din acest tabel să nu fie
combinate cu unităţi SI.
Tab. 1.6. Unităţi mai importante care nu fac parte din SI
Mărimea Denumirea unităţii Simbol Valoarea în unitatea SI
Volum litru l, L 1 l = 1 L = 1dm3 = 10-3 m3
Masă tonă t 1 t = 103 kg
Viteză kilometru pe oră km/h 1km/h = 1000/3600 m/s = 0,278 m/s
Turaţie rotaţie pe secundă rot/s 1 rot/s = 1 s-1
rotaţie pe minut rot/min 1 rot/min = (1/60) s-1
Ca urmare a obişnuinţei existente în anumite ţări şi în anumite domenii, CIPM (1978) a acceptat ca
unele unităţi de măsură să fie folosite, în continuare, împreună cu unităţile SI, până când se va considera
că utilizarea lor nu mai este necesară. Câteva din aceste unităţi de măsură sunt prezentate în tabelul 1.7.
Tab. 1.7. Unităţi de măsură folosite temporar împreună cu unităţile SI
Mărimea Unitatea Simbolul Transformarea în SI
distanţa milă marină 1 milă maină = 1852 m
viteza nod 1 nod = (1852/3600) m/s
aria ar a 1a = 1 dam2 =102 m2
aria hectar ha 1 ha = 1 hm2 = 104 m2
presiunea bar bar 1 bar = 0,1 MPa = 105 Pa
În mecanică, sistemul CGS se baza pe trei unităţi fundamentale: centimetrul, gramul şi secunda.
Câteva sunt prezentate în tabelul 1.8.
Tab. 1.8. Unităţi de măsură CGS
Mărimea măsurată Unitatea Simbolul Transformarea în SI
energie erg erg 1 erg = 10-7 J
forţa dynă dyn 1 dyn = 10-5 N
viscozitatea dinamică poise P 1 P = 1 dyn.s / cm2 = 0,1 Pa.s
viscozitatea cinematică stokes St 1 St = 1 cm2 / s = 10-4 m2 / s
Se recomandă ca unităţile de măsură care nu fac parte din SI şi nu sunt prezentate în subcapitolele
1.3 şi 1.4 să fie înlocuite prin unităţi SI. Totuşi, în multe domenii de activitate se pot întâlni aparate de
măsură, caracteristici ale unor instalaţii prezentate în prospecte sau constante fizice date în astfel de
unităţi de măsură. Din acest motiv se prezintă în tabelul 1.9 unele dintre aceste unităţi de măsură
împreună cu modul de transformare în unităţi SI.

7
 Tab. 1.9. Unităţi de măsură care nu sunt în SI
Mărimea Unitatea de măsură Simbol Transformarea în SI
forţă kilogram forţă kgf 1 kgf = 9,80665 N
torr = mm Hg torr 1 torr= (101325 / 760)Pa=133,32 Pa
presiune atmosferă normală atm 1 atm = 101325 Pa
atmosferă tehnică at 1 at = 1 kgf/cm2 = 9,80665.104 Pa
putere cal putere CP 1 CP = 75 kgf.m/s = 735,5 W
o
tempera- grad Réaumur R 1oR = (5/4) K
o
tură grad Fahrenheit F 1oF = (5/9) K
Referitor la denumirea de atmosferă normală, prin rezoluţia 4 a celei de-a X-a CGPM (1954)
aceasta rămâne admisă pentru presiunea de referinţă care defineşte starea normală fizică: pN = 101325
Pa. Starea normală fizică mai este definită prin temperatura normală corespunzătoare punctului 0 al
scării Celsius: TN = 273,15 K.

1.1.4. Transformarea relaţiilor la schimbarea unităţilor de măsură

Ecuaţia dimensională a unei mărimi poate fi utilizată pentru verificarea omogenităţiii
dimensionale (verificarea rezultatului unui calcul algebric) sau pentru stabilirea relaţiei de
transformare a valorii unei mărimi la schimbarea unităţii de măsură. Deoarece în literatura de spe-
cialitate se întâlnesc încă multe relaţii în care mărimile sunt exprimate în alte unităţi de măsură decât
unităţile SI este necesară transformarea acestora în SI.
Se recomandă ca toate calculele să fie realizate în SI deoarece, aşa cum s-a menţionat, acesta este
un sistem coerent.
În relaţiile ce leagă între ele mărimi cu diferite dimensiuni în care cel puţin una este exprimată
în unităţi aparţinând altor sisteme, trecerea la SI se face prin înlocuirea simbolurilor unităţilor
mărimilor fizice cu simbolurile unităţilor SI corespunzătoare aceloraşi mărimi înmulţite cu factorii de
conversiune în SI.
Se insistă asupra faptului că înlocuirea valorilor numerice în ecuaţii se face folosind unităţile de
măsură fundamentale, iar în cazul multiplilor sau submultiplilor se vor folosi factorii de multiplicare
corespunzători.

1.2. Obiectul cursului

Mecanica teoretică, studiind cele mai simple forme de mişcare şi cauzele care le produc, se
foloseşte de noţiunile de punct material sau sistem de puncte materiale. Un sistem de puncte materiale
însă poate fi discret sau continuu. Lichidele şi gazele sunt medii continui fluide, deci au proprietatea de
curgere datorită coeziunii mult mai mici decât a corpurilor solide.
Mecanica fluidelor este o ramură a mecanicii mediilor continui, desprinsă ca ştiinţă de sine
stătătoare, care studiază repausul şi mişcarea fluidelor, precum şi interacţiunea lor mecanică cu corpurile
cu care vin în contact.

1.3. Noţiunea de fluid

Fluidul este un mediu continuu, omogen şi izotrop în care, în stare de repaus, pe suprafeţele de
contact ale diferitelor particule se exercită numai eforturi normale, iar sub acţiunea unor forţe care nu
tind să-i modifice volumul se deformează cu uşurinţă. Mobilitatea particulelor fluide se datoreşte slabei
coeziuni a moleculelor.

8
 Lichidele au volum propriu şi iau forma vaselor în care sunt conţinute. Gazele, având o coeziune
mult mai mică datorată spaţiilor intermoleculare mari, nu au volum propriu, ci sunt expansibile, deci
ocupă tot spaţiul disponibil. De asemenea, sunt cu mult mai compresibile şi mai uşoare decât lichidele.
Particula fluidă este o porţiune de fluid având dimensiuni cu mult mai mari decât dimensiunile
moleculelor, dar cu mult mai mici faţă de dimensiunile corpurilor în raport cu care se studiază echilibrul
sau mişcarea fluidului.
Ipoteza generală a continuităţii unui fluid exprimă faptul că în fiecare punct P(x,y,z) şi la orice
moment t se pot determina o densitate, = (x,y,z,t), o presiune    , o viteză   ,
şi că aceste funcţii de coordonatele punctului şi de timp sunt continue aproape peste tot, deci cu excepţia
unui număr finit de suprafeţe sau linii singulare.
Ca exemple de suprafeţe de contact se pot cita: suprafaţa care delimitează un jet şi suprafaţa liberă a
unui lichid.

1.4. Forţe caracteristice fluidelor

Într-un fluid în repaus nu apar forţe de vâscozitate (forţe de frecare tangenţială), ele fiind
condiţionate de deplasarea relativă a particulelor. Deci fluidele reale în repaus se comportă ca fluide
perfecte (lipsite de viscozitate). Un fluid în repaus este acţionat de două categorii de forţe, care se
echilibrează reciproc: forţele masice şi forţele de suprafaţă.
Forţele masice sunt proporţionale cu masa fluidului şi sunt cauzate de unele câmpuri exterioare.
Cele mai obişnuite forţe masice sunt cele de greutate, datorate câmpului gravitaţional, exterior masei
fluide considerate. Dacă fluidul se află în echilibru faţă de un sistem mobil cu mişcarea accelerată, pe
lângă forţele de greutate apar şi forţele de inerţie.
Se defineşte forţa masică unitară ca fiind raportul dintre forţa masică şi masă:
 
  . (1.3)

Deci semnificaţia şi unitatea de măsură a forţei masice unitare este identică cu cea a acceleraţiei.
În calcule, forţa masică se determină cu ajutorul forţei masice unitare:
  . (1.4)
Forţele de suprafaţă joacă rolul forţelor de legătură din mecanica rigidului. S-a arătat că pentru un
fluid în repaus forţele elementare de suprafaţă sunt compresiuni normale la elementele de suprafaţă.
Aceste forţe se calculează cu ajutorul presiunii care reprezintă modulul efortului unitar normal. Pentru
forţa elementară de suprafaţă care acţionează asupra unui fluid rezultă:
   , (1.5)
unde n este versorul normalei la suprafaţa considerată, îndreptat spre fluid.
Se poate demonstra că presiunea într-un punct dintr-un fluid este constantă după orice direcţie,
deci este o mărime scalară (câmp scalar).

9
1.5. Aplicaţii
1.51. Alegeţi răspunsurile corecte
I. O mărime fizică este definită prin:
A. valoare sau unitate de măsură
B. unitate de măsură sau valoare
C. valoare şi unitate de măsură
II. În SI mărimile derivate se obţin din cele fundamentale:
A. prin operaţii de înmulţire şi împărţire
B. prin înmulţire cu un coeficient real
C. prin înmulţire cu un coeficient întreg
III. Înainte de a fi înlocuite în relaţii matematice, mărimile exprimate cu ajutorul multiplilor sau
submultiplilor:
A. se transformă ţinând seama de coeficienţii de multiplicare;
B. nu se transformă deoarece sunt unităţi de măsură SI
IV. Forţa este o mărime
A. fundamentală în SI
B. derivată în SI
C. suplimentară în SI
V. Sunt fluide:
A. lichidele
B. gazele
C. metalele topite
D. vaporii
VI. Forţele masice sunt proporţionale cu:
A. volumul fluidului izodens
B. masa fluidului
C. aria suprafeţei de contact cu mediile externe
VII. Forţele de suprafaţă:
A. sunt tangente la suprafaţa fluidului;
B. depind de presiunea în diversele puncte ale suprafeţei;
C. depind de aria suprafeţei.
1.5.2. Transformaţi unităţile de măsură în relaţii între unităţile fundamentale SI: volumul, V = 2 dm3
, (decimetri cubi); debitul volumic, Q = 2 l/s, (litri pe secundă); debitul masic: Qm = 3600kg/h, (kilograme
pe oră); forţa: F = 3 kN., (kilonewtoni).
Răspuns: V = 2.10-3 m3 ; Q = 2 dm3/s = 2.10-3m3s-1 ; Qm =3600/3600 kg/s= = 1 kg.s-1; F = 3.103 N =
3.103 kg.m/s2 = 3.103 kg.m.s-2.

10
 2. MĂRIMI DE STARE ŞI PROPRIETĂŢI FIZICE ALE
FLUIDELOR
Capitolul prezintă mărimile de stare şi proprietăţile fizice mai importante ale fluidelor utilizate în
cursul de faţă, precum şi unele aplicaţii simple care pot fi rezolvate folosind definiţiile acestor proprietăţi.

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea definiţiei densităţii şi a unităţilor de măsură;
 Cunoaşterea definiţiei presiunii şi a unităţilor de măsură folosite;
 Înţelegerea noţiunilor de presiune absolută, presiune relativă, suprapresiune, depresiune,
presiune barometrică
 Cunoaşterea ecuaţiei lui Newton pentru determinarea eforturilor tangenţiale de frecare
 Coeficienţi de viscozitate dinamică şi cinematică, unităţi de măsură
Coeficientul compresibilităţii izotermice, indicele (coeficientul) de elasticitate izotermică,
coeficientul de dilatare izobară pentru lichide
 Definirea cavitaţiei şi o scurtă descriere a fenomenelor care o însoţesc.

2.1. Densitatea şi greutatea specifică

Densitatea este masa unităţii de volum, definită pentru un punct dintr-un fluid prin relaţia
matematică:

  (2.1)
  
În Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (notat pe scurt SI), unitatea de măsură este kg/m3, iar
în sistemul CGS, g/cm3. În termodinamică este considerată inversul volumului specific, o mărime de stare
specifică.
Densitatea variază în funcţie de temperatură şi presiune. Astfel, densitatea fluidelor scade cu
creşterea temperaturii. Apa prezintă o anomalie din acest punct
de vedere, densitatea maximă fiind la temperatura de 3,98oC şi Tab. 2.1. Densitatea unor lichide
3
are valoarea de 1000 kg/m . Densitatea lichidelor variază foarte Lichidul  [kg/m3]
puţin cu presiunea. Acetonă 790
Tabelul 2.1 prezintă densitatea unor lichide uzuale la Alcool etilic 789,5
temperatura de 20 oC. Alcool metilic 792
În cazul gazelor se recomandă ecuaţia de stare care dă Apă de mare 1010 - 1050
rezultate foarte bune pentru domeniul în care acestea pot fi Benzină 710 - 740
asimilate unui gaz ideal: Lapte 1020 - 1050
 (2.2) Mercur 13545,7
Ulei de ungere 871
unde p este presiunea absolută a gazului, T - temperatura Ulei de 866
absolută, iar R se numeşte constanta caracteristică a gazului. transformator
Pentru aer, constanta caracteristică este: R = 287,04 J/kgK.
Greutatea specifică este definită ca greutatea unităţii de volum:

11
      (2.3)

În Sistemul Internaţional, unitatea de măsură este N/m3, iar în sistemul CGS, dyn/cm3. Acceleraţia
medie a gravitaţiei terestre este g = 9,80665 m/s2.
Uzual, în calcule se ia g = 9,81 m/s2.

2.2. Presiunea
Prin definiţie, presiunea este raportul dintre forţa normală şi aria suprafeţei pe care se exercită
această forţă. Într-un punct dintr-un fluid în repaus, presiunea se defineşte ca fiind limita raportului dintre
forţa normală şi aria suprafeţei pe care se exercită această forţă, când aria tinde către zero, în jurul
punctului respectiv:

  . (2.4)
  
Dacă forţa elementară nu ar fi perpendiculară pe suprafaţă, ar însemna că admitem ipoteza existenţei
unor eforturi tangenţiale în fluidul în repaus, ceea ce contrazice ipoteza de definiţie a fluidului.
Presiunea este o mărime termodinamică de stare.
Trebuie accentuat faptul că într-un fluid în echilibru, presiunea este funcţie de punctul în care ea
se determină.
Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este N/m2 denumită şi pascal:
 
        . (2.5)
Deoarece aceasta este o unitate de măsură foarte mică în comparaţie cu presiunile uzuale întâlnite în
instalaţiile industriale, se folosesc multiplii: kilopascalul, kPa (denumit şi piez - prescurtat pz): 1kPa =
103Pa şi megapascalul, MPa: 1 MPa = 106Pa.
În aplicaţiile tehnice curente se foloseşte barul (prescurtat bar), o unitate care, deşi nu aparţine
Sistemului Internaţional este tolerată pe o perioadă nedefinită datorită obişnuinţei utilizării ei în diferite
ţări, printre care şi ţara noastră:

    . (piez) (2.6)
În tehnică s-a mai utilizat şi se mai întâlneşte încă destul de frecvent o unitate de măsură denumită
atmosferă tehnică, prescurtat at şi definită astfel:

        . (2.7)

Pentru definirea stării normale fizice se utilizează atmosfera normală, prescurtat atm sau At, ea fiind
presiunea hidrostatică exercitată de o coloană de mercur cu înălţimea de 760 mm. Prin Rezoluţia nr. 4 a
celei de-a Zecea Conferinţe Generale de Măsuri şi Greutăţi din 1954 se adoptă pentru folosire generală
definiţia:
 . (2.8)
Deoarece pentru măsurarea presiunilor în fluide se pot utiliza cu succes aparate bazate pe principiul
presiunii hidrostatice create de o coloană cu lichid (numite şi piezometre), se definesc:
 milimetrul coloană de apă:
kg m N
1 mmH 2 O  10 3  9,80665  10 3 m  9,80665  9,81 P a ; (2.9)
3 2
m s m2

12
  metrul coloană de apă:
      ; (2.10)
 milimetrul coloană de mercur cunoscut şi sub denumirea de torr:

     . (2.11)

 milimetrul coloană de alcool:

kg m
1 mm alc  803 3
 9,80665 2  10  3 m  7,875 Pa . (2.12)
m s

În cazul utilizării piezometrelor, pentru creştera preciziei măsurărilor este necesar a se ţine seama de
variaţia densităţii lichidului piezometric cu temperatura. În ecuaţia (2.12) s-a dat densitatea alcoolului la
20oC.
După nivelul de la care se face măsurarea presiunii,
în mecanica fluidelor întâlnim două noţiuni: presiune
absolută şi relativă.
Presiunea absolută este presiunea care are ca nivel
de referinţă vidul absolut.
Presiunea atmosferică este presiunea absolută a
atmosferei în punctul de măsurare. Ea se măsoară cu
ajutorul barometrului şi de aceea se mai numeşte şi
presiune barometrică.
Presiunea relativă este presiunea care are ca nivel de
referinţă presiunea atmosferică a locului unde se efectuează
măsurarea.
Aceasta este mărimea care se determină în mod Fig. 2.1. Presiuni absolute şi relative
curent în practica măsurărilor din instalaţiile industriale.
Cunoscând presiunea atmosferică şi presiunea relativă, se poate determina presiunea absolută din relaţia :
  . (2.13)
Presiunea relativă poate fi o suprapresiune sau presiune manometrică (după numele aparatului
folosit pentru realizarea măsurării - manometru). Ea este pozitivă, iar presiunea absolută calculată cu
ecuaţia (2.13) are o valoare mai mare decât presiunea atmosferică.
Altfel, presiunea relativă este o depresiune sau presiune vacuummetrică (după numele aparatului
folosit pentru realizarea măsurării - vacuummetru). Ea este negativă, iar presiunea absolută rezultată din
ecuaţia (2.13) are o valoare mai mică decât presiunea atmosferică.
Se atrage atenţia asupra faptului că în practica măsurărilor industriale se întâlnesc diferite
unităţi de măsură. Când se utilizează ecuaţia (2.13) trebuie ca cele două presiuni să fie exprimate în
aceleaşi unităţi de măsură. De cele mai multe ori, presiunea atmosferică se determină în mmHg sau
mbar. Ea prezintă variaţii în funcţie de altitudinea locului, (scade cu creşterea altitudinii) dar chiar şi
variaţii săptămânale sau diurne. Presiunea medie anuală la nivelul oraşului Braşov este de circa 710
mmHg, pe când la nivelul mării este de 760 mmHg.
În general, în problemele de mecanica fluidelor se utilizează presiunea relativă deoarece forţele
care apar în instalaţii sunt rezultatul diferenţei dintre presiunea din interiorul instalaţiei şi presiunea
ambiantă. Excepţie fac problemele de cavitaţie (fenomenul depinde de presiunea absolută de vaporizare
a lichidului dependentă la rândul ei de temperatură) şi ecuaţiile curgerii gazelor perfecte (în ecuaţia de
stare se folosesc temperatura absolută şi presiunea absolută).

13
2.3. Viscozitatea fluidelor
Viscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformaţiilor atunci când sunt supuse la
lunecare relativă a straturilor suprapuse.
Această proprietate reprezintă mecanismul de
transmitere a mişcării într-un fluid. Constatarea a fost
făcută de Newton în 1687, care a stabilit şi expresia
efortului unitar tangenţial de viscozitate în mişcarea
laminară.
Se consideră două straturi de fluid cu aria infinit
mică dA, situate la distanţa elementară dn măsurată pe
normală şi aflate în mişcare relativă unul faţă de
celălalt astfel: stratul inferior are viteza v, iar stratul
superior o viteză cu un infinit mic mai mare decât
Fig. 2.2. Modelul pentru ecuaţia lui Newton
aceasta: v+dv (fig.2.2). Datorită frecării, apare o forţă
elementară dF care se opune acestei deplasări
relative.
Newton a stabilit că efortul unitar tangenţial de frecare este proporţional cu variaţia vitezei pe
direcţia normală conform ecuaţiei:

    . (2.14)

Acest efort tangenţial are tendinţa de a egala vitezele straturilor, deci se opune mişcării stratului cu
viteza mai mare. Semnul minus arată că efortul de frecare are sensul opus sensului vitezei.
Coeficientul de proporţionalitate este coeficientul viscozităţii dinamice sau pe scurt, viscozitatea
dinamică, deoarece ecuaţia de definiţie a sa:

  , (2.15)

conţine o mărime dinamică (efortul unitar tangenţial).

Înlocuind unităţile de măsură corespunzătoare din SI se obţin succesiv egalităţile:
 
 
       . (2.16)
   
 

În sistemul de unităţi CGS, unitatea de măsură este numită poise de la numele savantului francez
Poiseuille care a studiat curgerea laminară:

   
    . (2.17)

Prin raportarea viscozităţii dinamice la densitatea fluidului se obţine o mărime cinematică numită
viscozitate cinematică:

 . (2.18)

În SI unitatea de măsură este m2/s, iar în sistemul CGS, unitatea de măsură este cm2/s care poartă
14
denumirea de stokes:


   (2.19)

Se mai foloseşte centistokesul: 1cSt = 10-2 St = 10-6 m2/s.

Fluidele al căror efort de vâscozitate în mişcare laminară (în straturi paralele) este dat de ecuaţia
(2.14) se numesc fluide newtoniene. În această categorie se înscriu destul de bine fluidele uzuale: aerul,
apa şi uleiurile aflate în mişcare laminară. Fluidele care nu respectă legea lui Newton se numesc ne-
newtoniene.
Viscozitatea dinamică creşte foarte puţin cu presiunea dar variază foarte mult cu temperatura. La
creşterea temperaturii, viscozitatea lichidelor scade, pe când cea a gazelor creşte. Explicaţia în cazul
lichidelor constă în faptul că prin creşterea temperaturii, dilatarea conduce la scăderea forţelor de coeziune
moleculară. În cazul gazelor, agitaţia moleculară crescând cu temperatura, are loc un transfer de particule
materiale între straturile de fluid aflate în mişcare laminară, ceea ce conduce la o creştere a eforturilor de
frecare.
Variaţia viscozităţii cinematice prezintă aceleaşi caracteristici cu cea a viscozităţii dinamice, cu
excepţia variaţiei cu presiunea în cazul gazelor. Astfel, prin creşterea presiunii, viscozitatea dinamică a
gazelor creşte, dar densitatea creşte mai accentuat, astfel încât rezultă o scădere a viscozităţii cinematice.
Pentru variaţia viscozităţii dinamice cu temperatura, în cazul gazelor se recomandă formula
semiempirică dată de Southerland:

  
      (2.20)
  
unde T este temperatura absolută, S este o constantă a cărei valoare este în funcţie de gazul respectiv, iar
N este viscozitatea gazului la temperatura normală fizică TN. Pentru aer, constantele sunt: S = 111K, N
= 1,717.10-5 Ns/m2.
Pentru variaţia viscozităţii lichidelor cu temperatura se utilizează formule diferite. Astfel, pentru apă
se recomandă formula:



   
 , (2.21)

unde t este temperatura relativă [oC].

Pentru calculul viscozităţi uleiurilor în funcţie de temperatură se poate utiliza formula:
  
    , (2.22)
 
unde 0 este viscozitatea la temperatura t0, iar  .
Bazat pe modelul creat de Newton se pot rezolva destul de corect unele probleme simple legate de
lubrificaţie, cum ar fi determinarea aproximativă a forţelor de frecare vâscoasă şi a puterii consumate prin
frecare în cazul unor lagăre având forme relativ simple. În astfel de probleme se poate presupune că
pelicula de lubrifiant are o grosime foarte mică, considerându-se că în ecuaţia (2.16) se poate trece la
diferenţe finite fără o eroare prea mare. De asemenea, este foarte important ca în practică să se ţină
seama de variaţia coeficientului de viscozitate cu temperatura. Pornirea unei maşini de la rece presupune
forţe de viscozitate mai mari decât în regimul de funcţionare continuă. În afară de aceasta, creşterea
temperaturii lubrifiantului conduce la scăderea viscozităţii, iar îndepărtarea defectuoasă a căldurii de
frecare vâscoasă generată în funcţionarea unei maşini determină scăderea proprietăţilor de ungere,
micşorarea grosimii peliculei de lubrifiant şi în final griparea lagărelor.

15
2.4. Compresibilitatea izotermică şi dilatarea izobară a lichidelor
Compresibilitatea izotermică a lichidelor este proprietatea de variaţie a densităţii unui lichid
datorită variaţiei presiunii.
Fie V0 volumul ocupat de un fluid la presiunea p0. Dacă presiunea are o variaţie p = p - p0, are loc
o variaţie relativă de volum V/V0 proporţională cu variaţia absolută a presiunii:

   (2.23)

unde V = V-V0. Semnul minus arată că unei creşteri de presiune îi corespunde o scădere de volum, iar
factorul de proporţionalitate este coeficientul (modulul) de compresibilitate cubică notat k. Din ecuaţia
de mai sus rezultă ecuaţia de definiţie a acestui coeficient:


 (2.24)

Unitatea de măsură în Sistemul Internaţional este m2/N sau Pa-1.
Coeficientul de compresibilitate cubică scade puţin cu creşterea presiunii şi temperaturii.
Într-o altă variantă, ecuaţia (2.23) poate fi scrisă utilizând coeficientul (modulul) de elasticitate
cubic:

   (2.25)

Pentru apă la temperatura ambiantă,  = 2,11.109 N/m2. Apa este deci de 100 de ori mai
compresibilă decât oţelul. Tabelul 2.2 prezintă modulul
Tab. 2.2. Coeficientul de elasticitate de elasticitate al câtorva fluide la temperaturi uzuale.
o 2
Lichidul t [ C]  [N/m ] Totuşi, în majoritatea fenomenelor studiate, lichidele se
. 9 consideră ca fluide incompresibile. Fac excepţie
Apă 0 1,954 10
. 9 fenomenele şocului hidraulic (cunoscut şi sub numele
Apă 20 2,11 10
Petrol 20 . 9
1,154 10 de lovitură de berbec) şi sonicităţii (propagarea energiei
Ulei 20 1,443.109 în lichide prin comprimări şi dilatări succesive ale
straturilor de lichid). Teoria sonicităţii, cu numeroase
aplicaţii tehnice a fost fundamentată de savantul român G. Constantinescu. Gazele sunt cu mult mai
compresibile decât lichidele.
Pentru variaţii infinit mici ale presiunii şi volumului, ecuaţia (2.23) devine:

  . (2.26)

Dilataţia termică izobară a fluidelor reprezintă creşterea volumului unui fluid datorită creşterii
temperaturii.
Legea matematică se exprimă sub forma:

  . (2.27)

Deci creşterea relativă a volumului unui fluid este direct proporţională cu creşterea absolută a
temperaturii. Din această ecuaţie rezultă definiţia coeficientului de dilatare izobară:

16
 

 (2.28)

din care se poate obţine unitatea de măsură: K-1.
Pentru apă la 20oC,  = 1,5.10-4 K-1. Trebuie totuşi să
reamintim faptul că apa prezintă o anomalie faţă de această lege Tab. 2.3. Coeficientul de dilatare
deoarece în intervalul 0...4oC volumul apei scade cu creşterea Lichidul  [10-6 . K-1]
temperaturii, astfel încât la temperatura de 3,98oC apa are cea mai Acetonă 1487
mare densitate. Tabelul 2.3 prezintă coeficientul de dilatare izobară Alcool etilic 1100
al unor lichide la temperatura de 20 oC (pentru păcură o medie în Alcool metilic 1220
intervalul 0...100 oC). Benzină 1100
Pentru o variaţie infinit mică a temperaturii şi volumului, Glicerină 505
ecuaţia (2.28) devine: Mercur 181
Păcură, ulei 600
  . (2.29) Petrol 900

Reunind ecuaţiile (2.26) şi (2.29) într-o singură relaţie, se obţine ecuaţia generală de transformare a
lichidelor:
   (2.30)
Ecuaţia se poate folosi cu rezultate foarte bune dacă diferenţialele se înlocuiesc prin diferenţe finite.

2.5. Absorbţia şi degajarea gazelor, cavitaţia

Prin absorbţie lichidele încorporează o parte din gazele cu care vin în contact. Procesul invers
absorbţiei este degajarea, care se produce la scăderea presiunii în masa lichidului sau la creşterea
temperaturii. În starea de saturaţie a lichidului (la fierbere), degajarea gazelor este totală. La presiunea şi
temperatura ambiantă, în apă se dizolvă maximum circa 2% gaze în greutate. Astfel este posibilă viaţa
florei şi faunei acvatice.
Cavitaţia, printr-o definiţie sumară, reprezintă apariţia în lichid a unor bule de gaz şi vapori la
scăderea presiunii sub valoarea presiunii de vaporizare la temperatura respectivă, urmată de dispariţia
lor când presiunea creşte.
Dacă în anumite porţiuni ale unui lichid în mişcare presiunea scade până la valoarea presiunii de
vaporizare la temperatura dată, se produce vaporizarea lichidului însoţită de degajarea gazelor dizolvate.
Apare fenomenul complex numit cavitaţie, foarte periculos pentru maşinile şi instalaţiile hidraulice
(intrarea în rotoarele de turbopompe, ieşirea din rotoarele de turbine şi zona ventil-scaun a unui robinet).
Acesta poate fi explicat prin existenţa simultană a unor procese care se întrepătrund.
În primul rând, bulele de vapori şi de gaz, ajungând în zone cu presiuni mai mari se recondensează
şi respectiv se redizolvă (fenomen mai lent decât recondensarea). Condensările rapide conduc la realizarea
unor mici implozii care pot produce suprapresiuni şi supratemperaturi punctuale foarte mari,
precum şi zgomote. În al doilea rând, vaporii de apă şi gazele degajate care, după cum s-a mai menţionat,
nu se recondensează instantaneu, pun în libertate oxigenul atomic, foarte activ chimic, prin aceasta
explicându-se coroziunea chimică. În al treilea rând, efectul distructiv al cavitaţiei poate fi atribuit
supratemperaturilor mari (mii de grade) create prin recondensarea vaporilor, care slăbesc rezistenţa
metalelor.
La proiectarea maşinilor şi instalaţiilor hidraulice presiunea minimă a lichidului trebuie să
depăşească presiunea de vaporizare la temperatura de funcţionare. Deci instalaţiile în care circulă
lichide calde sunt supuse mai frecvent riscului apariţiei cavitaţiei. De asemenea, reamintim că
presiunea de vaporizare creşte cu temperatura, alura dependenţei nefiind liniară. Această dependenţă,
numită şi curbă de vaporizare este specifică fiecărui fluid, astfel încât fenomenul este mai frecvent în
17
cazul lichidelor mai volatile (de exemplu alcoolul).
Însoţit de zgomote caracteristice, fenomenul de cavitaţie se întâlneşte la maşinile hidraulice (în
special pompele care lucrează cu fluide calde ca de exemplu pompa de apă a motoarelor cu ardere
internă), la schimbările de direcţie cu tendinţa de desprindere a fluidului de pereţii solizi, în zonele
sifonate ale conductelor, la corpuri ce se deplasează cu viteză în apă (nave) sau care suportă impactul apei
(palete).

2.6. Aplicaţii
2.6.1. Să se aleagă răspunsurile corecte
I. Unitatea de măsură a densităţii în CGS este g/cm3. În SI este egală cu:
A. 10-3 kg/ 10-6 m3;
B. 1000 kg/m3;
C. 103 kg/m3;
D. 10-3 kg/m3.
II. Presiunea atmosferică poate fi:
A. 720 mmHg;
B. 95000 Pa;
C. 95 kPa;
D. 950 kPa;
E. - 3000 Pa.
III. Presiunea vacuummetrică poate fi:
A. - 30 kPa;
B. - 1 kPa;
C. - 300 kPa.
IV. Pericolul apariţiei cavitaţiei este mai mare în cazul:
A. instalaţiilor cu fluide volatile (de exemplu alcool);
B. instalaţiilor cu fluide calde (de exemplu apă caldă);
C. instalaţiilor cu fluide foarte reci;
D. conductelor de aspiraţie ale pompelor;
E. conductelor de refulare ale pompelor.
2.6.2. În racordul de refulare al unui ventilator parametrii de stare ai aerului sunt: suprapresiunea:
p s  20 mm apa şi temperatura T = 21 oC, iar în racordul de aspiraţie se măsoară aceeaşi temperatură şi
o depresiune p d  22 mmm apa . Presiunea barometrică este de 710 torr. Să se determine densitatea
aerului în cele două racorduri.
Răspuns: Pentru a utiliza ecuaţia de stare este necesară transformarea parametrilor de stare în
unităţile de măsură ale SI, presiunea şi temperatura fiind cele absolute. Se obţin succesiv:
      ;
 pentru racordul de refulare:
          ;

  

  ;
 pentru racordul de aspiraţie, depresiunea dată în valoare absolută în problemă se introduce cu
semnul "-" şi se obţin:   ;    .
Se observă că variaţia densităţii este foarte mică, practic neglijabilă. Se poate trage concluzia că
pentru instalaţiile de ventilaţie, calculele se pot face considerând că fluidul (aerul) este practic
incompresibil.
18
 2.6.3. Presiunea vacuummetrică (depresiunea) la aspiraţia pompei de apă a unui motor este de 0,1
at. Să se determine presiunea absolută în [Pa], dacă presiunea barometrică este de 707 mm Hg.
Răspuns: 8,44.104 Pa.
2.6.4. Un manometru montat pe racordul de refulare al unei pompe de apă indică 2,6 bar. Să se
determine sarcina hidrostatică la refulare în [m col. apă].
Răspuns: 26,5 m col apă.

2.6.5. Depresiunea măsurată în racordul de aspiraţie al unei pompe este de 0,4 at, iar suprapresiunea
din racordul de refulare este de 1,2 at. Să se determine sarcina hidrostatică în [m col. apă].
Răspuns: H = [1,2 – ( - 0,4)].9,81.104/9,81.103 = 16 m col. apă.
2.6.6. Presiunea manometrică dintr-o anvelopă este de 8at. Presiunea atmosferică este de 94,7kPa.
Presiunea relativă nominală este de 800 kPa ±2% din valoare nominală. Să se precizeze dacă presiunea
este corespunzătoare şi să se determine presiunea absolută a aerului.
Răspuns: pnec = 784...816 kPa; preal =785 KPa: este corespunzătoare; pabs= 879,5kPa.
2.6.7. Presiunea absolută dintr-o instalaţie este de 0,8 bar. Presiunea absolută a atmosferei este de
950 mbar (milibar). Să se determine presiunea relativă în kPa şi să se precizeze dacă aceasta este o
suprapresiune sau o depresiune.
prel = 950.103 - 0,8.105 = - 0,15.105 Pa, depresiune.
2.6.8. În racordul de refulare al unui ventilator se măsoară o suprapresiune de 250 mm col. alcool.
Să se determine presiunea absolută la refularea ventilatorului. Densitatea alcoolului se va considera ca
fiind de 803kg/m3, iar presiunea atmosferică, 707 mmHg .
pabs= 9,62.105 Pa.
2.6.9. Să se determine forţa de frecare vâscoasă maximă între un piston plonjor ce se deplasează
vertical cu viteza de 10 cm/s şi cilindrul său dacă se cunosc: diametrul cilindrului, 50 mm; diametrul
pistonului, 49,96 mm; lungimea pistonului, 1000 mm; viscozitatea cinematică a uleiului, 43 cSt;
densitatea uleiului, 790 kg/m3; forţa utilă, 1000 daN.
Răspuns: Efortul tangenţial de frecare se exercită în pelicula de ulei cu grosimea:

  . Din particularizarea legii lui Newton scrisă cu diferenţe finite:

 se obţine:  .
 
2.6.10. Arborele vertical al unei maşini are, faţă de lagărul său radial, un joc  = 0,5 mm pe rază,
diametrul d = 200 mm şi lungimea l = 180 mm. Uleiul folosit pentru ungere umple jocul dintre arbore şi
lagăr şi are coeficientul viscozităţii cinematice  = 60 cSt şi densitatea = 827 kg/m3. Să se determine
forţa de frecare şi puterea pierdută prin frecare dacă turaţia de regim a arborelui este n = 600 rot/min.
Răspuns: Variaţia de viteză în stratul de ulei cu groimea  este egală cu viteza tangenţială a
arborelui: v    d 2 în care viteza unghiulară     n 30 . Viscozitatea cinematică se va transforma în
m2/s, iar viscozitatea dinamică se obţine din formula de definiţie a viscozităţiii cinematice. Aria pe care se
exercită forţa de frecare şi în care are loc efortul tangenţial este aria laterală a unui cilindru cu diametrul d
şi lungimea l. Puterea mecanică pierdută prin frecare se obţine prin înmulţirea forţei de frecare cu viteza
tangenţială a arborelui, v. Se obţine: F = 70,52 N; P = 433 W.
2.6.11. O instalaţie de încălzire centrală trebuie să fie prevăzută obligatoriu cu un vas de
expansiune. Presupunând că nu se montează vas de expansiune, să se determine suprapresiunea ce s-ar
crea într-o instalaţie cu volumul de 100 l în care temperatura creşte de la 10 oC la 95 oC. Care este variaţia
volumului lichidului din instalaţie, dacă se montează vasul de expansiune?
Răspuns: În ecuaţia de transformare a lichidelor se trece la diferenţe finite şi se introduce V = 0. Se
obţine suprapresiunea    , apoi se consideră   şi rezultă variaţia volumului: V =
-3 3
1,275 10 m .

19
20
 3. ECUAŢIILE ECHILIBRULUI STATIC AL FLUIDELOR
Capitolul prezintă ecuaţiile echilibrului static al fluidelor cu aplicaţii în domeniul măsurării
presiunilor, calculul distribuţiei presiunii pe pereţii vaselor care conţin fluide, acţionărilor hidrostatice etc.

Obiective operaţionale
 cunoaşterea semnificaţiei fizice a ecuaţiilor Euler pentru echilibrul static al fluidelor
 cunoaşterea rezultatului integrării ecuaţiilor Euler pentru un fluid uşor
 cunoaşterea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii
 interpretări ale ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii (semnificaţiile termenilor)
 cunoaşterea unor consecinţe deduse din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii
 rezolvarea unor aplicaţii simple: măsurarea presiunii cu ajutorul piezometrelor, amplificarea
forţelor în instalaţiile de acţionare hidrostatică.

3.1. Ecuaţiile lui Euler pentru echilibrul static al unui fluid

Statica fluidelor studiază echilibrul şi acţiunile pe care acestea le exercită asupra corpurilor solide cu
care aceste fluide aflate în repaus vin în contact.
Ecuaţiile echilibrului fluidelor se obţin din anularea rezultantei forţelor care acţionează asupra
domeniului de fluid. Dintr-un fluid în echilibru se desprinde o particulă fluidă de formă paralelipipedică,
de volum dV=dx.dy.dz. şi densitate  (fig. 3.1). Un fluid în repaus este acţionat de două categorii de forţe,
care se echilibrează reciproc: forţele masice şi forţele de suprafaţă.
În final, se obţin ecuaţiile generale de echilibru static (Euler):

   (3.1)
 


   (3.2)
 


   (3.3)
 

Cele trei ecuaţii cu derivate parţiale exprimă

condiţiile de echilibru între forţele de presiune şi
Fig. 3.1. Particula de fluid în echilibru static de forţe forţele masice.
A găsi condiţia de integrabilitate a acestui
sistem înseamnă a preciza condiţiile pe care să le îndeplinească forţa masică unitară fm(fx,fy,fz) pentru ca
sub acţiunea sa fluidul să rămână în echilibru static. Multiplicând cele trei ecuaţii prin dx, dy şi respectiv
dz şi adunându-le, rezultă:
     
. (3.4)

Această ecuaţie exprimă variaţia de presiune în interiorul unui fluid între două puncte situate la
distanţa infinit mică de proiecţii dx, dy, dz.

Dacă în ecuaţia (3.4) se consideră dp = 0, deoarece   .se obţine:

21
       , (3.5)
Relaţia (3.5) reprezintă ecuaţia diferenţială a suprafeţelor izobare.

3.2. Echilibrul static al unui fluid uşor

Aşa cum s-a mai menţionat, în general, pentru instalaţiile industriale, într-un fluid uşor (gazele
respectă această ipoteză), forţele masice se pot neglija. Din ecuaţia (2.4) rezultă succesiv:
       (3.6)
Consecinţa esenţială a acestei constatări este că într-o instalaţie în care se află un fluid uşor (de
exemplu un recipient cu gaz), prizele de presiune la care se conectează aparatele pentru măsurarea
presiunii se pot aşeza în orice loc, deoarece aparatele vor indica aceeaşi valoare a presiunii.

3.3. Echilibrul static al unui fluid greu şi incompresibil

3.3.1. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii
În acest caz al fluidelor grele incompresibile se încadrează lichidele.
Pornind de la ecuaţia care exprimă variaţia presiunii în interiorul unui fluid între două puncte (3.4),
apoi particularizând forţele masice unitare pentru aplicaţia vizată şi integrând, se obţine ecuaţia care
exprimă relaţia dintre presiune, densitate, forţele masice unitare şi coordonatele punctului.
Pentru aplicaţiile repausului absolut al unui fluid greu aflat în câmp gravitaţional terestru, câmpul
forţelor masice este constituit numai din forţa masică unitară pe axa Oz, acţionând de sus în jos, deci în
sens invers axei Oz:

   ;    (3.7), (3.8)
 
Prin separarea variabilelor şi integrare nedefinită se obţine ecuaţia fundamentală a hidrostaticii:
  [m] (3.9)

Dacă notăm cu h adâncimea, şi considerând cunoscută presiunea pe suprafaţa liberă a lichidului (p0)
se poate efectua integrarea acestei ecuaţii între p0 şi p, când adâncimea variază de la 0 la h:
    [Pa] (3.10)
S-a obţinut binecunoscuta ecuaţie a variaţiei presiunii cu adâncimea într-un lichid aflat în repaus.
Interpretarea ecuaţiei fundamentale a hidrostaticii poate fi făcută în mai multe moduri.
a. Se remarcă în primul rând că din punct de vedere dimensional, termenii ecuaţiei (3.9) sunt
lungimi, în SI măsurându-se în metri.
b. Din punct de vedere geometric, termenii ecuaţiei (3.9) sunt înălţimi geometrice măsurate faţă de
un plan de referinţă  . Astfel, z se numeşte înălţime geometrică (înălţime geodezică), iar  se
numeşte înălţime piezometrică (înălţime de presiune).
În general, în aplicaţiile practice nu interesează presiunea absolută la suprafaţa lichidului, ci numai
presiunea manometrică. Astfel, uzual, simbolul p se foloseşte pentru presiunea relativă într-un punct
oarecare.
c. Din punct de vedere energetic, termenii ecuaţiei (3.9) sunt energii potenţiale specifice raportate la
unitatea de greutate, astfel încât ea exprimă legea conservării energiei. Astfel, z este energie potenţială
specifică de poziţie, iar  este energie potenţială specifică de presiune.
Însă ecuaţia fundamentală a hidrostaticii poate fi exprimată şi în alţi termeni. Astfel, dacă termenii
ecuaţiei (3.9) se înmulţesc cu g, se obţin energii specifice masice:

22
   [J/kg], (3.11)

iar dacă această ecuaţie o mai înmulţim cu , se obţine ecuaţia fundamentală a hidrostaticii exprimată în
presiuni:
    [Pa] (3.12)

3.3.2. Consecinţe deduse din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii

a) Într-un fluid aflat în repaus, planele orizontale sunt plane izobare şi reciproc.
Din ecuaţia fundamentală a hidrostaticii scrisă pentru două puncte din domeniul ocupat de un fluid în
repaus rezultă:

   . (3.13)
 
Dacă z1 = z2, atunci p1 = p2 şi reciproc.
b) Presiunea creşte liniar cu adâncimea.
Aceasta se observă din ecuaţia (3.10). Dacă reprezentăm distribuţia presiunii (epura presiunii) pe
peretele lateral plan vertical al unui rezervor cu un lichid (fig. 3.2) se remarcă faptul că unghiul  poate fi
exprimat prin relaţia:
 
      , (3.14)

unde este greutatea specifică a lichidului.

Pentru un vas în care se găsesc mai multe lichide nemiscibile, variaţia presiunii pe pereţii laterali
arată ca în figura 3.3, unde obligatoriu lichidul cu densitatea cea mai mare se află în partea de jos a
vasului.

Fig. 3.2. Variaţia presiunii cu Fig. 3.3. Epura presiunii pe peretele

adâncimea într-un vas cu lichid şi lateral al unui vas cu trei lichide
pernă de gaz nemiscibile

c) Principiul vaselor comunicante. Dacă într-un sistem de vase comunicante (necapilare) se toarnă
un acelaşi lichid, iar pe suprafeţele libere ale coloanelor se exercită aceeaşi presiune, nivelurile în aceste
vase sunt egale.
d) Principiul lui Pascal (principiul transmiterii presiunii) O variaţie de presiune produsă la suprafaţa
unui lichid care nu are posibilitatea să se deplaseze, fiind conţinut într-un vas în repaus, se transmite

23
integral (cu aceeaşi intensitate) în întregul domeniu ocupat de lichid.

3.3.3. Rezolvarea unor aplicaţii mai importante

Ca aplicaţie a legii vaselor comunicante se menţionează piezometrele care sunt aparate de măsură a
presiunii relative bazate pe principiul ridicării sau coborârii unui lichid în tuburi verticale sau înclinate cu
un unghi bine determinat.
Piezometrele pot fi alcătuite dintr-un singur tub drept (vertical sau înclinat), dintr-un tub îndoit în
forma literei U (direct sau inversat), sau dintr-o multitudine de tuburi îndoite în forma literei U (drepte şi
inversate, înseriate). Înclinarea tubului piezometric se poate face în scopul creşterii preciziei măsurării
deoarece operatorul citeşte o lungime mai mare decât denivelarea măsurată, între ele existând relaţia:
   , (3.15)
unde  este unghiul de înclinare al tubului piezometric faţă de direcţia orizontală. Ca aplicaţie de acest
gen se aminteşte micromanometrul cu braţ înclinat, figura 3.4 prezentând schiţa acestui aparat.
Pentru adaptarea la cerinţele de precizie a măsurării, este
necesar a se folosi un fluid cu densitatea adecvată şi bine
determinată. De asemenea, tuburile piezometrice nu trebuie să
aibă un diametru prea mic pentru a nu se manifesta fenomenul
de capilaritate. Dacă lichidul piezometric este altul decât fluidul
de lucru, acestea nu trebuie să fie miscibile, iar densitatea
Fig. 3.4. Micromanometrul cu braţ lichidului piezometric trebuie să fie adecvată (mai mare dacă el
înclinat se află mai jos decât fluidul de lucru şi mai mică în caz contrar).
Aparatele de acest tip sunt foarte simplu de realizat, dar se
atrage atenţia asupra faptului că este necesară asigurarea ca în coloanele de lichid să nu se afle bule de
gaze deoarece acestea pot cauza erori.
Orele aplicative vor prezenta mai detaliat utilizarea acestor aparate de măsură. În continuare se va
prezenta numai algoritmul general de calcul care se foloseşte în mod uzual pentru determinarea presiunii
diferenţiale (diferenţei de presiune) cu ajutorul piezometrelor.
 Se identifică punctele între care se cere determinarea diferenţei de presiune şi se notează
(simbolizează) separat.
 Se parcurge traseul dintre cele două puncte, notând în ordine (de obicei cu cifre sau litere în ordine
alfabetică, de la stânga la dreapta) suprafeţele de separaţie dintre fluidele nemiscibile.
 Se alege un plan orizontal de referinţă (pentru care  ), de obicei un plan ce trece prin punctul
situat la nivelul cel mai coborât.
 Se scrie ecuaţia fundamentală a hidrostaticii în aceeaşi ordine, pentru punctele extreme ale fiecărui
fluid, presiunile putând fi absolute, însă recomandabil este a se folosi presiunile relative. Ecuaţia
poate fi scrisă în presiuni - ecuaţia (3.12) - sau sub forma clasică a ecuaţiei (3.9), caz în care se
elimină numitorii pentru a ajunge la aceeaşi formă. Se atrage atenţia că fluidele, fiind omogene,
densitatea care apare în fiecare ecuaţie este aceeaşi în membrul drept şi stâng, dar diferită de la o
ecuaţie la alta. Presiunile la suprafeţele de contact ale fluidelor nemiscibile vor apărea alternant, în
ordine, în membrul drept, respectiv stâng al acestor ecuaţii.
 Se adună ecuaţiile obţinute şi se reduc presiunile suprafeţelor de separaţie intermediare (care apar cu
acelaşi semn în membrii diferiţi ai ecuaţiei finale).
 Prin separarea în membrul stâng a presiunilor din punctele între care se doreşte determinarea
presiunii diferenţiale şi eventual gruparea convenabilă a termenilor rămaşi în membrul drept, se
obţine presiunea diferenţială cerută.
Pentru înţelegerea acestui algoritm de calcul se va prezenta calculul presiunii diferenţiale cu ajutorul
manometrului diferenţial cu tub în formă de U inversat. În figura 3.5 se prezintă un manometru
24
diferenţial conţinând în ramurile sale lichidul cu densitatea  aflat într-o conductă orizontală, ca fluid de
închidere folosindu-se aerul cu densitatea  . Se cere presiunea diferenţială    .
Se notează suprafeţele de separaţie dintre aer şi lichid cu 1 şi
respectiv 2, se alege ca plan de referinţă planul orizontal ce trece
prin punctele A şi B, deci   , apoi se scrie ecuaţia
fundamentală a hidrostaticii pentru cele trei zone cu fluide: apa,
aer, apa, respectiv între punctele A-1, 1-2 şi 2-B:
       ; (3.16)

       ; (3.17)

       . (3.18)
Fig. 3.5. Manometru diferenţial cu Se adună cele trei ecuaţii şi se reduc presiunile suprafeţelor de
tub U inversat separaţie:

p A    g  z A   a  g  z1    g  z 2    g  z1   a  g  z 2    g  z B  p B . (3.19)
Separarea în membrul stâng a presiunii diferenţiale şi gruparea convenabilă a termenilor din membrul
drept ne conduce la relaţia:
               , (3.20)
din care, prin particularizare, se obţine:
        , (3.21)
unde h este diferenţa de nivel între suprafeţele libere ale lichidului din cele două ramuri. Dacă lichidul
este de exemplu apă, densitatea ei este de aproape 1000 de ori mai mare decât a aerului. În practică aerul
se poate considera un fluid uşor, iar ecuaţia finală îmbracă binecunoscuta formă:
    . (3.22)
Aplicaţiile principiului lui Pascal sunt foarte importante în tehnică: amplificatorul hidrostatic de
forţe (cricul hidraulic, presa hidraulică, frâna hidraulică, acţionări hidrostatice) şi amplificatorul
hidrostatic de presiuni.
Ca exemplu se consideră un cric hidraulic format dintr-o
pompă P cu piston având aria A1 şi randamentul mecanic  ,
F2 acţionată cu forţa F1 şi un cilindru hidraulic C, cu aria feţei
F1
pistonului şi randamentul mecanic  . Randamentele pompei
A1, mP şi respectiv cilindrului hidraulic pot fi exprimate prin raportul
A2, mC între lucrul mecanic util şi lucrul mecanic consumat:
p

  ; (3.23)



Fig. 3.6. Cricul hidraulic   , (3.24)

unde cu x s-au notat deplasările pistoanelor respective. Eliminând presiunea se obţine raportul de
amplificare al forţelor:

25
    . 3.25)

Se observă că raportul teoretic dat de raportul ariilor este diminuat prin înmulţirea cu produsul
randamentelor. Practic, acţionarea fiind dinamică şi nu statică se va ţine seama şi de pierderile hidraulice
prin înmulţirea în continuare şi cu randamentul hidraulic, rezultând un randament global numit
mecanohidraulic.

3.4. Aplicaţii
3.4.1. Alegeţi răspunsurile corecte:
I. Într-un recipient cu gaz, presiunea
A. este constantă
B. este liniar crescătoare cu adâncimea
C. este parabolic crescătoare cu adâncimea.
II. Un manometru poate fi conectat pentru a măsura presiunea dintr-un rezervor cu aer:
A. obligatoriu în partea superioară a rezervorului;
B. obligatoriu la partea inferioară a rezervorului;
C. în orice parte a rezervorului, având grijă să fie vizibil şi să nu existe pericolul pătrunderii
accidentale a apei în conducta de legătură.
III. Ecuaţia fundamentală a hidrostaticii:
A. exprimă principiul conservării energiei potenţiale într-un fluid
B. exprimă legea conservării materiei.
3.4.2. Un manometru diferenţial cu tub "U" cu apă are un capăt liber la presiunea atmosferică şi
celălalt conectat printr-un racord flexibil la o priză de presiune statică executată pe o conductă cu gaz
natural. Să se determine suprapresiunea din conductă, dacă diferenţa de nivel între cele două coloane de
lichid este de 198 mm.
Răspuns: 1942 Pa = 19,42 hPa = 19,42 mbar.
3.4.3. Un motor hidrostatic liniar (cilindru hidraulic de forţă) primeşte ulei la presiunea de 125 bar.
Diametrul cilindrului este de 75 mm, diametrul tijei pistonului este de 37 mm, iar randamentul de 92% .
Pe faţa inactivă a pistonului se exercită o contrapresiune de 5,2 at. Să se determine forţa utilă exercitată de
tija pistonului.
 D 2   Dt2 
Răspuns: Fu   pi   pe     50,3 kN.
 4 4 
 
3.4.4. Să se determine presiunea uleiului necesară la intrarea într-un cilindru hidraulic cu dublu efect
având diametrul pistonului de 50 mm şi diametrul tijelor de 25 mm pentru a realiza o forţă utilă de 1800
daN. Se va considera un randament mecano-hidraulic de 86 % şi o contrapresiune de 5 bar pe faţa opusă
feţei active a pistonului.
 D 2 Dt2 
Răspuns: Fu   pi  pe         p  14,7 MPa
i
 4 4 
 
3.4.5. Să se determine presiunea uleiului necesară într-un cilindru hidraulic al unei autobasculante
pentru a realiza o forţă utilă de 2400 daN. Diametrul pistonului este de 50 mm, iar randamentul mecano-
hidraulic se consideră de 90%.
  D2
Răspuns: Fu   p i   mh  p i  13,58 MPa .
4
3.4.6. Etanşarea pompei şi a cilindrului unui cric hidraulic este realizată cu garnituri din azbest
grafitat având lăţimea s = 5 mm. Pompa are un diametru d = 15 mm, iar cilindrul, D = 60 mm. Se cere să
26
se determine forţa utilă exercitată de pistonul cilindrului hidraulic şi randamentul cricului hidraulic dacă
se acţionează asupra pistonului pompei cu o forţă F = 100 N. Se va considera un coeficient de frecare
între cilindri şi garnituri  = 0,2.
Indicaţie:
Forţa utilă a pompei este:
F1  F  F f , p  F      d  s  p  , (3.4.7.a)

în care forţa de frecare s-a considerat repartizată pe circumferinţa garniturii şi rezultă:

     . (3.4.7.b)

De aici se obţine forţa utilă F1 şi apoi presiunea din sistem:
F1
p , (3.4.7.c)
d 2 4
care se foloseşte pentru determinarea forţei de frecare în garnitura cilindrului:
F f , c      D  s  p  (3.4.7.d)

şi în final a forţei utile exercitate de pistonul cilindrului hidraulic:

  D2
Fu  p   F f ,c . (3.4.7.e)
4
3.4.7. O instalaţie pentru testarea radiatoarelor pentru autovehicule este dotată cu un manometru
diferenţial cu mercur cu tub U în scopul determinării căderii de presiune la curgerea apei prin radiator. Se
cere să se determine această cădere de presiune în Pa, mm coloană de mercur şi metri coloană de apă dacă
se dau cotele nivelurilor mercurului în cele două ramuri ale manometrului diferenţial: h1=323 mm şi
h2=764 mm.
 
Răspuns: p   Hg   apa  g  h2  h1  = 54,5 kPa = 409 mmHg = 5,56 m.c.a.

27
 4. FORŢE DE ACŢIUNE ALE FLUIDELOR ÎN REPAUS
ASUPRA UNOR PEREŢI SOLIZI
Capitolul prezintă modul de calcul al forţelor de acţiune ale fluidelor în repaus asupra pereţilor
solizi care le înconjoară. Calculul de rezistenţă având ca finalitate determinarea grosimii pereţilor solizi ai
rezervoarelor, conductelor etc. porneşte de la cunoaşterea acestor forţe.

Obiective operaţionale
 Determinarea forţelor de acţiune ale fluidelor uşoare în repaus asupra suprafeţelor plane
 Determinarea forţelor de acţiune ale fluidelor grele în repaus asupra suprafeţelor plane
 Determinarea forţelor de acţiune ale fluidelor uşoare în repaus asupra unor suprafeţe curbe
deschise
 Determinarea forţelor de acţiune ale fluidelor în repaus asupra unor suprafeţe curbe închise (forţe
arhimedice)

4.1. Generalităţi
Într-un fluid în echilibru static, presiunea fiind o mărime scalară funcţie de punct, acţiunea fluidului
asupra unui perete solid se calculează integrând forţele elementare de presiune date de relaţia:
d Fp   p  n  d A , (4.1)

unde este normala la elementul de suprafaţă al peretelui orientată spre fluid.

Dacă suprafaţa este curbă oarecare, forţele elementare însumate au ca efect asupra suprafeţei un
torsor format din forţa rezultantă de presiune şi momentul în raport cu originea sistemului de axe ales:
Fp    p  n  d A ; (4.2)
S

M O    r x pn  dA . (4.3)
S

Aceste două integrale se pot calcula dacă se cunoaşte repartiţia presiunii p în fluid pe suprafaţa S, cu
ajutorul ecuaţiei de echilibru absolut sau relativ.

4.2. Forţe de presiune ale fluidelor în repaus pe suprafeţe plane

4.2.1. Ecuaţii generale
Pentru o suprafaţă plană este constantă, forţele de presiune sunt paralele,
deci rezultanta este o forţă normală la suprafaţa plană şi orientată de la fluid către suprafaţă.
Punctul de aplicaţie al forţei se numeşte centru de presiune, notat C. Poziţia centrului de presiune este
dată de vectorul de poziţie:

28
  
 . (4.4)


4.2.2. Acţiunea unui fluid uşor în echilibru static pe o suprafaţă plană

În capitolul 3 s-a demonstrat că pentru un fluid uşor se poate considera presiunea ca fiind constantă în
întreg domeniul ocupat de fluid.
Se obţine forţa de presiune rezultantă:
   . (4.5)

Deci rezultanta este o forţă normală pe suprafaţă, orientată dinspre fluid spre suprafaţă şi egală în
modul cu produsul dintre presiune şi aria suprafeţei plane.
Centrul de presiune se obţine din ecuaţia (4.4):

  
    . (4.6)
 
Deoarece numărătorul este chiar momentul static al suprafeţei plane în raport cu originea, centrul de
presiune coincide cu centrul de greutate (centrul de masă) al suprafeţei plane respective.
4.2.3. Acţiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafeţe plane
Se alege sistemul axelor de coordonate astfel: axa Ox la intersecţia dintre planul suprafeţei libere a
lichidului cu un plan ce conţine suprafaţa dată, iar axa Oy la intersecţia dintre planul suprafeţei date şi un
plan vertical perpendicular pe axa Ox, (fig. 4.1). Deci axa Oy se află pe linia de cea mai mare pantă a
suprafeţei date.
În figura 4.1 s-a reprezentat atât o secţiune în plan vertical cât şi o proiecţie în planul desenului a
suprafeţei date, având axa Ox răbătută.

29
 0

Fig. 4.1. Acţiunea unui fluid greu în echilibru static asupra unei suprafeţe plane

Forţa de presiune a unui lichid în repaus pe o suprafaţă plană este orientată de la fluid spre
suprafaţă şi este egală, în modul, cu produsul dintre aria suprafeţei plane şi presiunea în centrul de
masă:
   . (4.7)
Coordonatele centrului de presiune se obţin din coordonatele centrului de masă la care se adaugă
câte o excentricitate ex, respectiv ey:
    (4.8), (4.9)

  , (4.10), (4.11)
     
unde y este o modificare a nivelului planului suprafeţei libere a lichidului cu o înălţime egală cu
înălţimea piezometrică datorată presiunii relative pr (poate fi înălţare sau coborâre după cum pr este
pozitivă-suprapresiune sau negativă-depresiune).
Se disting două cazuri particulare mai importante.
 Dacă suprafaţa plană dată admite o axă de simetrie verticală, aceasta se ia ca axă Oy, momentul
de inerţie centrifugal este zero, iar centrul de presiune se află pe această axă. Epura distribuţiei
presiunii în secţiunea suprafeţei plane date poate fi un trapez sau un triunghi. Se poate demonstra că
adâncimea centrului de greutate al acestei epure coincide cu adâncimea centrului de presiune.
Astfel, în cazul particular al unui stăvilar dreptunghiular, centrul de presiune se află la o treime
de bază.
 Dacă suprafaţa este orizontală, presiunea este constantă, iar centrul de presiune coincide cu
centrul de greutate, la fel ca în cazul fluidelor uşoare.
30
 Cazuri practice sunt: calculul forţei de presiune pe un stăvilar plan (fig. 4.2), un capac plan vertical
sau un capac plan orizontal (fig. 4.3).

Fig. 4.2. Stăvilar dreptunghiular Fig. 4.3. Capac plan pe fundul unui
rezervor

4.3. Forţe de acţiune ale fluidelor în repaus asupra unor suprafeţe

curbe deschise
4.3.1. Generalităţi
Pentru un calcul mai simplu, torsorul format din rezultanta şi momentul se înlocuieşte cu un
sistem echivalent de trei forţe (în general neconcurente), paralel cu axele sistemului de coordonate.
Suprafaţa curbă deschisă se proiectează pe un sistem de axe, obţinându-se trei suprafeţe plane. Cele trei
forţe de presiune şi centrele de presiune respective se obţin în modul cunoscut al forţelor pe suprafeţe
plane.

4.3.2. Forţe de acţiune ale fluidelor uşoare în repaus pe suprafeţe curbe deschise
În cazul fluidelor uşoare presiunea este constantă, deci cele trei forţe de presiune se vor calcula ca şi
în cazul suprafeţelor plane.
Componentele după axele de coordonate sunt egale cu presiunea înmulţită cu proiecţia suprafeţei pe
planul normal la axa respectivă.
Centrele de presiune coincid cu centrele de greutate ale proiecţiilor suprafeţei curbe pe planele xOy,
xOz, yOz.
Aplicaţiile uzuale sunt în cazul determinării grosimii pereţilor conductelor şi rezervoarelor cu pereţi
subţiri.

Fig. 4.4. Secţiune longitudinală printr- Fig.4.5. Secţiune transversală printr-

un rezervor cilindric cu perete subţire un rezervor cilindric cu perete subţire

Pentru aceasta, se consideră două variante de exercitare a forţei de întindere a tablei din care se
confecţionează pereţii rezervorului: longitudinal şi transversal. În figurile 4.4. şi 4.5 se prezintă cele două
variante. În cazul solicitării transversale, se presupune o secţiune longitudinală, proiecţia suprafeţei
cilindrice pe un plan mediator longitudinal fiind un dreptunghi cu lungimea L şi lăţimea D. Forţa se obţine
din înmulţirea ariei suprafeţei cu presiunea:
31
    , (4.12)
iar aria secţiunii pe care se exercită această forţă este:
 . (4.13)
Grosimea necesară a peretelui este:

 . (4.14)

Pentru o solicitare longitudinală se presupune o secţiune transversală, proiecţia suprafeţei circulare pe
un plan mediator transversal fiind un disc cu diametrul D. Forţa este dată de produsul dintre aria
suprafeţei cu presiunea:

   , (4.15)

iar aria secţiunii pe care se exercită această forţă este:

  . (4.16)
Grosimea necesară a peretelui:

 . (4.17)

Dintre cele două rezultate, corect este cel dat de relaţia (4.14), deoarece al doilea - (ec. 4.17) -
conduce la o subdimensionare. În final, relaţia pentru dimensionarea grosimii pereţilor rezervoarelor este:
pD
e k, (4.18)
2  a
unde k este un adaos de coroziune funcţie de materialul peretelui şi agresivitatea fluidului faţă de el.

4.4. Forţe hidrostatice pe suprafeţe curbe închise

Considerăm o suprafaţă curbă închisă imersată în totalitate într-un lichid.
Forţa de presiune se poate obţine prin integrare directă pe suprafaţa închisă şi rezultă:
     . (4.19)
Forţa de presiune pe o suprafaţă curbă închisă delimitând un corp imersat într-un fluid este egală cu
greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp şi îndreptată vertical, de jos în sus. Punctul ei de
aplicaţie se află în centrul de greutate al volumului corpului.
După cum se ştie, acesta poartă denumirea de principiul lui Arhimede.
Se face observaţia că principiul se aplică şi în cazul gazelor, dar forţa ascensională (portantă) este
neglijabilă.
Dacă un corp solid este scufundat parţial într-un lichid, principiul lui Arhimede rămâne valabil. Forţa
portantă în acest caz este egală cu volumul lichidului dezlocuit de corp, aflat sub suprafaţa liberă a
lichidului (imersat). Acesta se numeşte şi volum de carenă. În cazul general, dacă un corp solid liber este
introdus într-un lichid, asupra lui acţionează două forţe:
 greutatea proprie calculată prin produsul dintre greutatea specifică medie a corpului şi volumul său:
  ; (4.20)
 forţa portantă (arhimedică) maximă determinată prin produsul dintre greutatea specifică a lichidului
şi volumul corpului:
32
   . (4.21)
Dacă :
  , deci    , corpul se scufundă;
  , deci    , corpul pluteşte submers (submarin);
  , deci    , corpul pluteşte.
În ultimul caz corpul se ridică la suprafaţa lichidului şi îşi creează un volum de carenă mai mic decât
volumul său, astfel încât să existe egalitatea:
    , (4.22)
de unde se obţine volumul de carenă:

  . (4.23)

Un astfel de corp se numeşte plutitor.

4.5. Aplicaţii
4.5.1. Alegeţi răspunsurile corecte:
I. Rezultanta forţelor elementare de presiune pe o suprafaţă plană este:
A. egală cu aria suprafeţei înmulţită cu presiunea calculată în centrul de masă al suprafeţei şi
aplicată în centrul de presiune
B. egală cu aria suprafeţei înmulţită cu presiunea calculată în centrul de presiune şi aplicată în
centrul de greutate
II. Acţiunea unui fluid uşor în repaus pe o suprafaţă plană constă
A. dintr-o forţă egală cu presiunea înmulţită cu aria suprafeţei
B. dintr-o forţă aplicată în centrul de masă al suprafeţei
III. Punctul de aplicaţie al forţei de presiune a unui fluid greu pe o suprafaţă plană este:
A. în centrul de presiune
B. în centrul de greutate al suprafeţei plane
C. în centrul de greutate al diagramei de distribuţie a presiunii
IV. Forţa arhimedică este egală cu:
A. produsul dintre greutatea specifică a corpului şi volumul său
B. produsul dintre greutatea specifică a lichidului şi volumul corpului
C. produsul dintre densitatea corpului, acceleraţia gravitaţională şi volumul corpului
4.5.2. Să se determine forţa de presiune exercitată de apă asupra unui capac plan vertical care închide
orificiul de formă pătrată cu latura de 30 cm al unui rezervor. Adâncimea centrului pătratului faţă de
suprafaţa liberă a lichidului este de 1,5 m. Cât ar fi forţa de presiune dacă deasupra lichidului s-ar afla o
pernă de gaz cu presiunea de 0,2 bar ?
Răspuns: F = 1,324 kN; F = 3,124 kN.
4.5.3. Să se calculeze grosimea peretelui unei conducte din oţel cu diametrul de 20 mm pentru a
rezista la presiunea de 150 bar. Rezistenţa admisibilă la rupere se va lua  = 15 daN/mm2, iar adaosul de

33
coroziune, k = 1,5 mm.
Răspuns: e = 2,5 mm.

34
 5. ECUAŢIILE CINEMATICII ŞI DINAMICII FLUIDELOR
Capitolul prezintă ecuaţiile cinematicii şi dinamicii fluidelor reale pentru cazuri particulare care
modelează suficient de corect unele aplicaţii practice.

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea clasificării mişcărilor fluidelor
 Cunoaşterea noţiunilor linie de curent, tub de curent, debit, viteză medie
 Aplicarea legii continuităţii pentru un tub de curent
 Cunoaşterea ecuaţiei lui Bernoulli pe o linie de curent şi un tub de curent, pentru mişcarea
permanentă şi absolută a unui fluid incompresibil în câmp gravitaţional şi interpretarea ei din punct de
vedere dimensional, geometric şi energetic
 Cunoaşterea formei de aplicare a teoremei impulsului pentru un tub de curent, cu aplicaţie la
turbina Pelton
 Înţelegerea principiului de studiu al mişcărilor fluidelor pe baza similitudinii şi cunoaşterea
semnificaţiei fizice a criteriului Reynolds
 Înţelegerea fenomenelor care au loc la curgerea fluidelor vâscoase în regim laminar şi turbulent în
conducte forţate
 Cunoaşterea modului de calcul al pierderilor de sarcină în instalaţiile hidraulice

5.1. Cinematica fluidelor

5.1.1. Clasificarea mişcării fluidelor
Cinematica este un capitol al mecanicii fluidelor care cuprinde studiul mişcării fluidelor fără a se
ţine seama de forţele care o determină şi de transformările energetice produse.
Pentru studiul teoretic al aplicaţiilor practice este necesară clasificarea mişcării fluidelor în funcţie de
anumite criterii.
Mişcările se pot clasifica:
 după forma generală a mişcării: curenţi (de ex. mişcările dirijate prin canale şi conducte),
oscilaţii (de exemplu mişcarea valurilor) şi perturbaţii (de exemplu şocul hidraulic denumit şi lovitura
de berbec);
 după limitele domeniului în care are loc mişcarea: curgeri forţate (conducte sub presiune),
curenţi cu suprafaţă liberă (canale, râuri), jeturi de fluid formate în alt fluid şi curenţi formaţi în
jurul unei suprafeţe curbe închise solide;
 după desfăşurarea în spaţiu a mişcării: unidirecţională, bidimensională (mişcare plană) şi
tridimensională;
 după desfăşurarea în timp a mişcării: staţionare (permanente) -mărimile care caracterizează
mişcarea nu sunt funcţii de timp - şi nestaţionare (nepermanente);
 din punct de vedere al structurii fizice a mişcării: laminară şi turbulentă.
5.1.2. Definirea noţiunilor generale din cinematica fluidelor
Linia de curent este curba care, urmărind direcţia de curgere, este tangentă la vectorii viteză ai
particulelor care, la un moment dat coincid cu punctele de pe acea linie.
Linia de curent nu este, în general, identică cu traiectoria unei particule. În figura 5.1. se arată o linie
35
de curent care trece printr-un punct dat A0. Ea îşi schimbă în general poziţia de la un moment la altul.
Dacă mişcarea este permanentă, linia de curent coincide cu traiectoria.
Ecuaţiile scalare ale liniei de curent sunt:

  , (5.1)

rezultate din ecuaţia vectorială care exprimă coliniaritatea vectorilor şi

  . (5.2)
Totalitatea liniilor de curent care se sprijină pe o curbă închisă
determină un tub de curent (fig. 5.2). Dacă secţiunea tubului de curent se
Fig. 5.1. Linie de curent reduce la un element foarte mic, tubul se reduce la un fir de curent.

Deşi firul de curent se reprezintă printr-o linie ca şi linia de curent,

există între cele două noţiuni deosebirea că, pe când linia de curent este o
noţiune geometrică abstractă, nematerială, firul de curent reprezintă
materializarea liniei de curent, el conţinând materia aflată în acel tub de
curent elementar. Firele de curent pot fi vizualizate uneori introducând o
materie colorată prin injectoare foarte fine în masa fluidului.
Dacă în masa unui fluid în mişcare se consideră o suprafaţă pe care
se trasează o curbă închisă, se numeşte flux, cantitatea de materie
(măsurată volumetric) care trece în unitatea de timp prin aria limitată de
Fig. 5.2. Tub de curent acea curbă.
Fluidul din interior constituire curentul de fluid.
Secţiunea transversală a tubului de curent este o secţiune ortogonală (normală sau vie) dacă este
ortogonală la toate liniile de curent ce o traversează. Dacă secţiunea ortogonală este plană, ea se numeşte
secţiune dreaptă.
În hidraulică fluxul poartă denumirea de debit volumic, şi se notează cu Q pe când denumirea de flux
este rezervată mai mult unei noţiuni generale.
Debitul volumic are dimensiunile l3.t-1 şi se măsoară în m3/s. Se mai utilizează litrul pe minut:
l 10 3 m 3
1  . (5.3)
min 60 s
Dacă se înmulţeşte debitul volumic cu densitatea sau cu greutatea specifică, se obţin debitul masic şi
respectiv debitul gravific:
qm  m    Q ; G    g  Q  m  g    Q (5.4), (5.5)
Viteza medie dintr-un tub de curent este definită ca fiind debitul curentului împărţit la aria secţiunii
drepte:

     . (5.6)

Această mărime este utilizată în problemele de curgere prin canale şi conducte.

5.1.3. Legea continuităţii
Legea continuităţii exprimă principiul conservării materiei şi totodată al continuităţii, adică al
neexistenţei unor spaţii lipsite de materie într-o masă fluidă în mişcare.
Pentru a stabili ecuaţia de continuitate se consideră o suprafaţă arbitrară fixă care închide în interiorul

36
ei un volum constant şi se exprimă că diferenţa dintre masa de fluid care intră în acea suprafaţă şi care
iese din acea suprafaţă este egală cu masa de fluid acumulat în interiorul suprafeţei într-un timp
determinat.
Pentru un tub de curent se obţine următoarea ecuaţie diferenţială:
     
  . (5.7)
 
Creşterea debitului masic de-a lungul unui tub de curent este compensată prin scăderea densităţii şi
ariei tubului de curent în timp.
Cazurile particulare mai interesante sunt:
 mişcare staţionară (permanentă):
 A  Av 
0  0  Av  const .  m  const . (5.8)
t s
adică debitul masic este constant de-a lungul tubului de curent;
 mişcare staţionară şi fluid incompresibil:
    
        , (5.9)
 
adică debitul volumic este constant de-a lungul tubului de curent.

5.2. Ecuaţiile de mişcare ale fluidelor perfecte

5.2.1. Ecuaţia lui Bernoulli pe o linie de curent pentru mişcarea permanentă şi absolută a
unui fluid ideal în câmp gravitaţional
Ecuaţia lui Bernoulli, aplicată pe o linie de curent, pentru mişcarea permanentă a unui fluid ideal în câmp
gravitaţional se poate exprima sub forma:

   , (5.10)

iar între două puncte ale unei linii de curent se obţine:

     . (5.11)
 
 Din punct de vedere dimensional, termenii ecuaţiilor (5.10) şi (5.11) sunt lungimi, în Sistemul
Internaţional având unitatea de măsură metru.
 Din punct de vedere geometric sunt nişte înălţimi, având următoarele denumiri:
 z - înălţime de poziţie sau cotă geodezică (geometrică) şi reprezintă cota punctului considerat
faţă de un plan orizontal de referinţă, arbitrar ales;
 - înălţime de presiune sau piezometrică şi reprezintă înălţimea unei coloane de fluid

care, prin greutatea sa, produce în punctul considerat o aceeaşi presiune p; dacă presiunea p
este exprimată în scară relativă, înălţimea de presiune corespunde distanţei măsurate pe
verticală dintre punct şi nivelul lichidului dintr-un tub piezometric al cărui orificiu din fluid
este tangent vitezei locale (şi deci liniei de curent);
  - cotă piezometrică, a cărei variaţie în lungul mişcării este indicată de linia

piezometrică LP (fig. 5.3);

37
  - înălţime cinetică;

   - cotă energetică sau sarcină hidrodinamică, a cărei conservare în lungul


mişcării este indicată de nivelul energetic NE; la lichide, vizualizarea acestei linii se poate
face cu tuburi piezometrice al căror capăt este curbat în forma literei L, astfel încât planul
orificiului ciocului sondei să fie normal vitezei locale (fig. 5.3).

Fig. 5.3. Reprezentarea ecuaţiei lui Bernoulli

În figura 5.3. se reprezintă grafic ecuaţia de conservare a energiei unui fluid ideal pe o linie de
curent.

 Din punct de vedere energetic, termenii ecuaţiilor (5.10) şi (5.11) reprezintă nişte energii specifice
pe unitatea de greutate:
 z - energia specifică potenţială de poziţie;
 - energia specifică potenţială de presiune;

  - energia specifică potenţială;


 - energie specifică cinetică;

   - energie specifică totală, compusă deci din energia potenţială şi cinetică.


În terminologia curentă, energia specifică pe unitatea de greutate se numeşte şi sarcină. Linia de
sarcină piezometrică (LP) are ca înălţime cota piezometrică, iar linia de sarcină energetică totală
(sarcina hidrodinamică totală - LE sau nivel energetic - NE) este dată de cota energetică.
Astfel, se poate da o formulare energetică a ecuaţiei lui Bernoulli.
În mişcarea permanentă a unui fluid perfect (incompresibil şi lipsit de vâscozitate) aflat în câmp
de forţe masice gravitaţionale, suma energiei cinetice specifice, energiei potenţiale de presiune
specifice şi energiei potenţiale de poziţie specifice rămâne constantă pe aceeaşi linie de curent.
Dacă înmulţim termenii ecuaţiilor (5.10) şi (5.11) cu  :

    ; (5.12)

 
      , (5.13)

atunci termenii reprezintă nişte presiuni:

 p - presiune statică;

38
 
 - presiune dinamică;

  - presiune totală.

5.2.2. Extinderea ecuaţiei lui Bernoulli la curenţi de secţiune finită în mişcare permanentă
Se fac următoarele ipoteze: tubul de curent pentru care dorim să extindem teorema lui Bernoulli
prezentată mai sus este drept sau foarte puţin curbat, astfel încât efectul centrifugării să nu conducă la o
variaţie de presiune pe secţiunea curentului; secţiunea lui este neglijabilă în raport cu variaţiile cotei
geodezice.
Se va utiliza pentru viteză valoarea vitezei medii, introducând pentru termenul energie cinetică un
coeficient de corecţie, astfel încât să se folosească aceeaşi formă a ecuaţiei:

   (5.14)

Acesta poartă numele de coeficientul lui Coriolis. Valoarea lui este cuprinsă în general între 1,05 şi
1,1 pentru mişcarea turbulentă, iar pentru mişcarea laminară  = 2.

5.3. Teorema impulsului

5.3.1. Teorema impulsului aplicată unui tub de curent
Se consideră tubul de curent din figura 5.4 şi masa de fluid cuprinsă în volumul de control mărginit
de suprafaţa de control formată din cele două suprafeţe S1 şi S2 şi de
peretele tubului de curent cuprins între S1 şi S2.. Fluidul este considerat
incompresibil, iar mişcarea este staţionară.
Deoarece viteza nu prezintă o distribuţie uniformă pe secţiunea
tubului de curent, s-a propus utilizarea unui coeficient de corecţie astfel
încât să se poată efectua calculul impulsului cu ajutorul vitezei medii.
Coeficientul pentru corecţia impulsului se numeşte coeficientul
Boussinesq şi se notează cu . Impulsul într-o secţiune a unui tub de
curent poate fi calculat cu relaţia:
           .
(5.15) Fig. 5.4. Vectorii ce intervin
Teorema impulsului pentru un tub de curent, ţinând seama de în teorema impulsului pentru
ipotezele anterioare se enunţă astfel: variaţia impulsului este egală cu un tub de curent
suma forţelor exterioare care acţionează asupra fluidului şi se exprimă
prin ecuaţia:
       , (5.16)
unde cu şi s-au notat vitezele medii pe secţiunile de intrare şi ieşire ale tubului de curent.
Suma forţelor exterioare care acţionează asupra masei de fluid poate fi explicitată astfel:
      . (5.17)
 Forţele de presiune pe suprafeţele secţiunilor de intrare şi ieşire ale tubului de curent ( şi )
sunt forţele cu care fluidul din exteriorul suprafeţei de control acţionează asupra fluidului din interiorul
acesteia. Acestea se pot calcula cu ajutorul ecuaţiilor cunoscute:
    . (5.18, 5.19)
Se observă că forţele de presiune pe suprafaţa laterală a tubului de curent se anulează reciproc.
39
  Forţa de reacţiune (FR) a peretelui tubului de curent ce face parte din suprafaţa de control, asupra
fluidului din interiorul volumului de control este de obicei necunoscuta problemei.
 Forţa de greutate (forţa masică) a fluidului din interiorul volumului de control, (FG) se determină
lesne din ecuaţiile cunoscute.
 Forţa de frecare Ff este practic imposibil de calculat cu precizie. De ea se ţine seama prin introdu-
cerea unor coeficienţi de corecţie obţinuţi experimental.
Conform principiului acţiunii şi reacţiunii din mecanică, forţa de reacţiune este egală în modul dar de
sens contrar cu forţa de acţiune:
 . (5.20)
În majoritatea aplicaţiilor practice este important să se determine forţa de acţiune dinamică a fluidului
asupra unor suprafeţe solide cu care acesta vine în contact. Astfel, forţa de acţiune va fi necunoscuta, iar
forţa de frecare este neglijată într-un prim calcul. Cu acestea, forma practică a teoremei impulsului pentru
un tub de curent este:
     . (5.21)
Având în vedere că ecuaţia (5.21) este vectorială, metoda analitică presupune alegerea unui sistem de
axe arbitrar pe care se proiectează relaţiile respective. Se obţin astfel valorile componentelor după axele
sistemului.
Se poate aprecia că tipurile de aplicaţii practice ale relaţiei (5.21) pot fi împărţite în trei categorii.
 Valoarea parametrilor hidrodinamici rămâne constantă, variind între secţiunea de intrare şi ieşire
numai direcţia şi sensul lor. Este reprezentat de cazul tehnic al coturilor de conducte cu diametrul
constant cu orice unghi la centru, ca şi cazul jeturilor compacte ce lovesc o suprafaţă solidă.
 Valoarea parametrilor hidrodinamici se schimbă între secţiunea de intrare şi ieşire, direcţia şi
sensul lor rămânând acelaşi. Este reprezentat de cazul tehnic al îngustărilor şi lărgirilor de conducte
unidirecţionale, ajutaje, etc.
 Atât valoarea cât şi direcţia şi sensul parametrilor hidrodinamici se modifică între secţiunea de
intrare şi secţiunea de ieşire. Este reprezentat de cazul tehnic al ramificaţiilor sau al coturilor cu
schimbare de secţiune.
În cazul unui sistem cu mai multe ramificaţii de intrare şi ieşire, relaţia (5.21) devine:

     , (5.22)
   

unde n este numărul secţiunilor de intrare, iar m este numărul secţiunilor de ieşire.
5.3.2. Acţiunea dinamică a unui jet de fluid asupra unei suprafeţe solide, principiul turbinei
cu acţiune
Presupunem un jet de secţiune circulară care loveşte perpendicular o placă plană cu diametrul mult
mai mare decât diametrul jetului, astfel încât devierea jetului să fie completă la 90o. Jetul, creat de un
ajutaj, se dezvoltă liber în mediul ambiant până la impactul
cu placa, deci forţele de presiune distribuite în exteriorul
jetului se echilibrează reciproc. Se neglijează forţele de
frecare şi greutatea jetului. Se notează viteza absolută a
jetului cu c, iar viteza relativă a jetului faţă de placă cu w. În
primă aproximaţie se consideră placa în repaus faţă de
ajutaj. Alegând convenabil suprafaţa de control, astfel încât
să înconjoare zona de impact (fig.5.5), şi un sistem de axe
Fig. 5.5. Placă plană mare acţionată de un cu axa Ox în direcţia şi sensul jetului şi axa Oy în planul
jet de fluid plăcii, se poate proiecta ecuaţia de echilibru dinamic după
40
cum urmează:
    (5.23, 5.24)
Deoarece debitul jetului deviat este repartizat uniform (impactul este perpendicular), impulsul în
secţiunea de ieşire este nul. Forţa de acţiune este dirijată în lungul jetului, perpendicular pe placă, având
valoarea:
 . (5.25)
Se defineşte un coeficient de rezistenţă Cx ca fiind raportul dintre forţa de impact cu profilul plăcii şi
forţa de impact ideală dată de produsul dintre presiunea dinamică şi aria secţiunii drepte a jetului:
 . (5.26)


Comparând relaţiile (5.25) şi (5.26) se obţine:

 . (5.27)
Pentru cazul unei cupe duble care deviază jetul de fluid cu mai
mult de 90o, forţa de acţiune dinamică se măreşte cu o cantitate Fig. 5.6. Cupă de turbină Pelton
egală cu proiecţia pe axa Ox a impulsului la ieşire (fig. 5.6).
Rezultă:
     
(5.28, 5.29)

Considerând placa plană în repaus, se obţine în final:
      . (5.30)
Coeficientul de rezistenţă este:
    . (5.31)
Pentru cazul în care jetul de fluid este întors complet ( = 180o), Cx are valoarea 4 deci, din punct de
vedere teoretic, acest profil este de două ori mai eficient decât placa plană.
În sfârşit, să luăm în consideraţie cazul unei cupe duble montată pe periferia unui rotor aflat în
mişcare de rotaţie. Este cazul schematizat al turbinei cu acţiune (Pelton). Viteza tangenţială medie a plăcii
se notează cu u (fig. 5.6).
Rezultă că viteza relativă a cupei este:
  . (5.32)
Înlocuind această expresie în ecuaţia (5.28), se obţine pentru forţa teoretică de acţiune dinamică
asupra cupei de turbină Pelton:
                      . (5.33)
Din construcţie, unghiul este de circa 5..7o, astfel încât jetul care părăseşte o cupă să nu lovească
extradosul cupei alăturate.
Se calculează randamentul acestei acţionări şi se obţine:
         
           . (5.34)



Viteza jetului este determinată, din punct de vedere teoretic, de înălţimea de cădere a apei (nivelul
apei la baraj), deci viteza tangenţială a roţii, u, este de fapt singura variabilă a acestei funcţii. Se doreşte
41
maximizarea randamentului acestei acţionări, ceea ce se poate obţine prin anularea derivatei acestei
funcţii în raport cu variabila u. Se obţine în final:
 . (5.35)
Randamentul teoretic maxim este:

     . (5.36)

Se observă că pentru  = 0 s-ar putea obţine un randament teoretic egal cu 1. În realitate însă,
transformările energetice sunt departe de a se realiza cu astfel de valori ale randamentului, forţele de
frecare conducând la pierderi însemnate.

5.4. Mişcarea laminară a fluidelor vâscoase

5.4.1. Ecuaţia lui Bernoulli pentru fluide vâscoase şi incompresibile
În cazul fluidelor vâscoase, mai apar forţele masice de frecare.
Integrând pe o linie de curent între două puncte 1 şi 2 în câmp gravitaţional pentru un fluid
incompresibil aflat în regim de curgere permanent se obţine:



  

   . (5.37)

Ultimul termen din membrul al doilea este lucrul mecanic specific al forţelor de frecare vâscoasă şi
rezultă ca o pierdere energetică specifică pe unitatea de greutate necesară învingerii frecărilor vâscoase. Se
notează de obicei cu hp.
Sintetizând, ecuaţia (5.37), se poate scrie:
  , (5.38)
unde e1 reprezintă energia specifică intrată, iar e2 reprezintă energia specifică ieşită, mai mică decât
energia specifică intrată cu pierderile specifice de sarcină hp. Lucrul mecanic al forţelor de frecare
vâscoasă se transformă în căldură, dar aceasta nu poate fi determinată printr-o măsurare a căderii de
temperatură utilizând ecuaţia calorimetrică, deoarece pe de o parte ea este foarte mică şi pe de altă parte
curgerea este izotermă.
În figura 5.7 se reprezintă grafic ecuaţia energiei. Se remarcă aceleaşi linii ca în reprezentarea grafică
a ecuaţiei energiei pentru fluide ideale. Totuşi, spre deosebire de aceasta, linia energetică nu coincide cu
nivelul energetic, este continuu scăzătoare şi plasată totdeauna sub nivelul energetic de la intrare.
Semnificaţia termenilor similari cu cei din ecuaţia energiei pentru un fluid ideal este aceeaşi.
În cazul aplicării ecuaţiei lui Bernoulli la un tub de curent intervine, ca şi în cazul fluidelor ideale,
coeficientul Coriolis:
 
      . (5.39)
 

5.4.2. Rezistenţe hidraulice, compunerea pierderilor de sarcină

Pentru a aplica relaţia lui Bernoulli în calculele practice ale curenţilor de fluide reale, vâscoase, este
necesar să avem la dispoziţie metodele pentru stabilirea cantitativă a pierderilor de sarcină, termenul hp.
Pierderile de energie pentru învingerea rezistenţelor hidraulice se compun din:
 pierderi de energie locale, denumite după numele rezistenţei locale în care iau naştere (ventil,
robinet, cot, variaţie a secţiunii, etc.);

42
  pierderi de energie proporţionale cu lungimea porţiunilor de curent numite pierderi liniare.
Principiul compunerii pierderilor de sarcină constă în aceea că fiecare rezistenţă ia naştere în mod
complet şi independent de acţiunea rezistenţelor învecinate.
Conform acestui principiu, pierderea de sarcină totală este considerată ca suma aritmetică a
pierderilor de sarcină provocate de fiecare rezistenţă în parte. Astfel, se poate scrie ecuaţia:
  , (5.40)
S-a convenit ca pierderile de sarcină să se raporteze la energia cinetică, adică se admite că:

  , (5.41)

unde  (litera grecească dzeta) este un coeficient de rezistenţă ce depinde de regimul de curgere şi tipul
rezistenţei.
Pentru rezistenţele locale se foloseşte coeficientul  corespunzător, dependent de natura rezistenţei locale
(cot, ramificaţie, ventil etc.) şi de regimul de curgere.
Coeficientul de rezistenţă al pierderilor liniare este:

   , (5.42)

în care l este lungimea conductei, dh este diametrul hidraulic echivalent al conductei, iar  este
coeficientul pierderilor liniare (coeficientul lui Darçy).
Se defineşte raza hidraulică a unei conducte ca fiind raportul dintre aria secţiunii drepte raportată la
perimetrul umezit:

 . (5.43)

Diametrul hidraulic echivalent este egal cu patru raze hidraulice, deci:


 . (5.44)

În cazul unei conducte cilindrice cu diametrul d, diametrul hidraulic echivalent rezultă:



  . (5.45)


Fig. 5.7. Reprezentarea grafică a ecuaţiei energiei pentru curgerea

laminară a unui fluid vâscos

43
 În cazul unei conducte de formă dreptunghiulară cu laturile a şi b rezultă:
   
  . (5.46)
   
Atât coeficientul pierderilor locale de sarcină, cât şi coeficientul pierderilor liniare de sarcină depind
de regimul de curgere.

5.5. Similitudinea
Scopul acestei teorii este de a aplica pe scară mare rezultatele obţinute pe un model (machetă)
realizat la o scară convenabil aleasă pentru ca măsurătorile să poată fi efectuate cu precizie suficientă.
Se disting patru tipuri fundamentale de similitudine: statică, dinamică, termică, şi termodinamică.
Pentru mecanica fluidelor ne interesează similitudinea dinamică: mişcările în cazul modelului şi al
originalului sunt absolut identice din punct de vedere dinamic, dacă ambele sunt similare în întregime din
punct de vedere geometric, al desfăşurării în timp şi al forţelor care acţionează.
Similitudinea geometrică presupune că modelul şi originalul (maşină, instalaţie, construcţie sau un
simplu fenomen de curgere) trebuie să aibă un raport constant al lungimilor l de pe model şi lo de pe
original. Raportul de proporţionalitate se numeşte scară
 Similitudinea cinematică presupune că intervine şi scara timpului. Fizic, aceasta înseamnă că
fenomenele sunt similare din punct de vedere geometric şi al desfăşurării în timp. Mărimile cinematice
analoage trebuie să admită rapoarte constante care sunt scările acelor mărimi. De exemplu, scara vitezelor
liniare este:
 Similitudinea dinamică presupune că pe lângă cele două tipuri de similitudine de mai sus
intervine şi scara forţelor.
Cu ajutorul acestor rapoarte se pot obţine diferite relaţii adimensionale între mărimile semnificative
ale unui fenomen pentru model şi original. Aceste rapoarte se numesc criterii de similitudine.
Aplicarea teoriei similitudinii se bazează pe o lege fundamentală. Enunţată de Newton: fenomenele
similare au criteriile de similitudine identice.

Cel mai des folosit criteriu de similitudine în mecanica fluidelor este criteriul Reynolds.
Criteriul Reynolds arată asemănarea dintre forţele de inerţie şi forţele de frecare vâscoasă şi se
calculează cu expresia:
 
 . (5.47)

Substituind raportul   cu viscozitatea cinematică  , se obţine o altă formă de exprimare a
criteriului Reynolds:

 . (5.48)

În această ecuaţie l reprezintă dimensiunea caracteristică a fenomenului. Pentru curgerea prin
conducte sau canale, această dimensiune caracteristică este diametrul hidraulic echivalent.
Similitudinea de tip Reynolds se utilizează atunci când efectul vâscozităţii are o pondere însemnată.
Astfel, la mişcările laminare permanente în conducte forţate (sub presiune) se realizează o similitudine
hidrodinamică foarte bună dacă există similitudine geometrică, cinematică şi criteriul Re acelaşi.

44
 5.6. Curgerea fluidelor vâscoase în regim laminar prin conducte
forţate
5.6.1. Legea de distribuţie a vitezei în secţiunea normală a unei conducte circulare
Se consideră o conductă circulară dreaptă, aşezată orizontal şi având raza R, în care are loc mişcarea
permanentă în regim laminar a unui fluid viscos newtonian şi incompresibil.
În ipoteza fluidelor ideale, în această conductă distribuţia de viteze pe secţiunea normală ar fi
uniformă, vitezele fiind egale în toate punctele secţiunii. Dacă se ia în considerare viscozitatea, datorită
adeziunii, se poate face ipoteza că viteza pe peretele conductei este egală cu zero (o condiţie la limită), iar
în axa conductei este maximă.
Se obţine viteza la raza r sub forma:

      . (5.49)

unde p1 şi p2 sunt presiunile statice ale fluidului cu viscozitatea cinematică , la capetele porţiunii de
conductă având lungimea l.

Fig. 5.8. Modelul pentru determinarea distribuţiei vitezei într-o conductă circulară

În funcţie de aceasta, viteza într-un punct oarecare situat la raza r este:

   
      , (5.50)
   
sau:
   
     . (5.51)
   
Se observă că raportul dintre viteza într-un punct şi viteza maximă din aceeaşi secţiune dreaptă a
conductei circulare nu depinde de natura fluidului sau de diametrul conductei, ci numai de raportul r/R,
adică de poziţia relativă faţă de axa conductei.
5.6.2. Viteza medie şi coeficientul pierderii liniare de sarcină
Se demonstrează că viteza medie este media aritmetică dintre viteza maximă şi viteza minimă care
are valoarea zero):

45
  , (5.52)

Coeficientul pierderilor liniare pentru regimul laminar de mişcare este dependent numai de
criteriul Reynolds.

 . (5.53)

Relaţia se utilizează pentru apă sau aer în curgere laminară. Pentru ulei în conductele flexibile ale
instalaţiilor hidraulice se recomandă ca în calculele de proiectare să se utilizeze o relaţie mai acoperitoare:

 . (5.54)

5.7. Mişcarea turbulentă

Existenţa, din punct de vedere al structurii fizice a curgerii, a două tipuri de mişcări (regimuri),
laminare şi turbulente a fost pusă pentru prima oară în evidenţă de către fizicianul englez O. Reynolds în
anul 1883. Până la această dată, se considera că regimul de mişcare laminar sau regimul Hagen-Poiseuille
(după numele celor care au studiat-o pentru prima oară mai amănunţit) este singurul gen de mişcare
existent. Mişcarea turbulentă este cea mai răspândită în natură şi în tehnică.
Printr-o serie de experienţe făcute cu diferite lichide, cu tuburi de diametre diferite şi variind vitezele
lichidelor, Reynolds a demonstrat că natura regimului de mişcare depinde de viteza medie, diametru şi
viscozitate.
Trecerea mişcării din regim laminar în regim turbulent depinde de un criteriu care se cheamă numărul
Reynolds al mişcării:

 . (5.55)

În subcapitolul 5.5 s-a dat şi semnificaţia fizică a acestui criteriu de similitudine. Când acest număr
întrece o anumită valoare "critică", care în cazul unei conducte cilindrice circulare este  ,
mişcarea trece din laminară în turbulentă. Aceasta reprezintă valoarea critică inferioară sub care nu poate
exista în mod normal mişcare turbulentă, dar regimul laminar se poate menţine uneori şi pentru valori mai
mari în instalaţii speciale, unde se evită vibraţiile.
Mişcarea turbulentă este structural deosebită de mişcarea laminară prin aceea că:
 nu se mai produce mişcarea în straturi paralele, iar traiectoriile particulelor se încrucişează, se

împletesc;
 viteza într-un punct din spaţiul ocupat de fluidul în mişcare permanentă are un caracter

oscilant în jurul unei valori medii temporale (caracter pulsatoriu al vitezei);

 pierderea de sarcină de la un punct la altul al unei conducte sau canal care transportă fluidul

este mult mai mare decât în mişcarea laminară, deci forţele de frecare sunt mai mari.
Se constată că în apropierea peretelui, amestecul încetează. Măsurători de precizie au arătat existenţa
certă a unui strat laminar în imediata vecinătate a peretelui. Grosimea stratului laminar, , depinde de
numărul Re, diametrul conductei, d şi coeficientul pierderilor liniare, putând avea grosimi cuprinse între
fracţiuni de milimetru şi fracţiuni de centimetru.
În mişcarea laminară a unui fluid, natura mişcării şi pierderile de sarcină nu depind de proprietăţile
suprafeţei interioare a pereţilor. Aceasta se vede din faptul că în regim laminar, coeficientul pierderilor
liniare este funcţie numai de numărul Re ( = 64/Re).
Proprietăţile suprafeţei interioare a pereţilor (rugozitatea pereţilor) depind de materialul pereţilor şi
felul în care au fost executaţi. Rugozitatea este înălţimea medie a asperităţilor pereţilor care se notează cu
46
k. Se mai defineşte rugozitatea relativă (adimensională) exprimată prin următoarea relaţie:

 . (5.56)

Astfel, din punct de vedere al naturii pereţilor, mişcările turbulente vor avea caractere diferite,
dependente de intensitatea amestecului turbulent şi se vor clasa în mişcări turbulente netede, de tranziţie
şi deplin dezvoltate (rugoase).
Ecuaţia lui Bernoulli pentru fluide vâscoase în mişcare turbulentă, are aceeaşi formă cu cea pentru
mişcarea laminară. Pierderile hidraulice sunt însă mai mari deoarece apare un lucru mecanic al forţelor de
turbulenţă:

      , (5.57)
 
Datorită procesului de schimb de cantitate de mişcare între straturile de fluid învecinate, are loc o
tendinţă de uniformizare a vitezelor pe secţiunea unei conducte sau canal, la curgerea unui fluid în regim
turbulent. Cu cât numărul Reynolds este mai mare, este evident că mişcarea particulelor între straturi este
mai intensă şi curba vitezelor mai aplatizată. În practică s-a propus o distribuţie exponenţială a vitezelor,
care depinde de numărul Reynolds.
Pentru viteza medie se obţine ecuaţia:

 . (5.58)
     
Din experienţe rezultă valorile lui n în funcţie de numărul Reynolds, acestea fiind prezentate în
tabelul 5.1.

Tabelul 5.2. Variaţia lui n în mişcarea turbulentă

Re 4.103 2.3.104 1,1.105 1,1.106 3,2.106
n 1/6 1/6,6 1/7 1/8,8 1/10
vmax/vmed 1,264 1,239 1,224 1,177 1,155
vmed/vmax 0,791 0,807 0,817 0,8496 0,8658

De asemenea, în cazul regimului de curgere turbulent legea de distribuţie a vitezei în secţiunea

transversală a conductei circulare se poate determina cu relaţia lui Altşul [17]:
0,9 
vr  r 
 1   , (5.59)
v max  d 2 
unde  este coeficientul pierderilor liniare de sarcină (al cărui calcul pentru regimul de curgere turbulent
va fi prezentat în capitolul următor), v r - viteza la raza curentă r , iar d – diametrul interior al conductei.
Viteza medie se obţine din relaţia de definiţie a ei:
d 2
4Q 0 2    r  v r  dr
v med   , (5.60)
d2 d2
4
unde Q este debitul volumic. După integrare, rezultă în final:

47
 v max
v med  . (5.61)
1  1,35    0,405  

5.8. Aplicaţii
5.8.1. Alegeţi răspunsurile corecte:
I. Linia de curent este:
A. tangentă la vectorul viteză al particulelor de fluid;
B. perpendiculară pe vectorul viteză al particulelor de fluid
II. Debitul volumic şi debitul masic al fluidelor se măsoară în:
A. m3/s; kg/s;
B. m2/s; N/s;
C. kg/s; m3/s.
III. Debitul volumic (produsul dintre aria secţiunii de curgere înmulţită cu viteza medie) este constant
de-a lungul tubului de curent pentru:
A. fluid compresibil;
B. fluid incompresibil.
IV. Termenii ecuaţiei lui Bernoullii au semnificaţia:
A. energii specifice gravifice;
B. sarcini hidraulice.
V. Viteza periferică optimă a unei roţi de turbină Pelton este:
A. 1/2 din viteza jetului;
B. 1/4 din viteza jetului.

5.8.2. Apa, având un debit de 2 l/s curge printr-o conductă cu diametrul de 32 mm, urmată de o
creştere de secţiune la diametrul de 40 mm. Să se determine debitul masic şi vitezele de curgere a apei în
cele două tronsoane.
   
Răspuns: qm = 2 kg/s;    ; v2 = 1,592 m/s.
 
5.8.3. Cupele unei turbine Pelton dispuse pe rotor la un diametru mediu de 600 mm au un unghi
  6 , iar turaţia rotorului este n = 375 rot/min. Să se determine viteza optimă de ieşire a apei din
injector şi randamentul teoretic al turbinei la o viteză a apei de 18 m/s.

Răspuns:    ; c = 23,56 m/s;   .
5.8.4. Să se determine numărul Reynolds al mişcării aerului printr-o conductă de ventilaţie cu secţiunea
dreptunghiulară având dimensiunile de 180mm × 200mm, dacă debitul masic de fluid este qm = 0,8 kg/s.
Se va lua densitatea aerului de 1,14 kg/m3 şi coeficientul viscozităţiii cinematice  = 18,2 . 10-6 m2/s.
Răspuns: Q = 0,702 m3/s; vmed = Q/A = 19,5 m/s; dh = 0,1895 m;
Re = 2,05 . 105.
5.8.5. Se determină viteza medie a apei şi a uleiului prin conducte cu diametrul de 50 mm şi rezultă
2,2 m/s. Să se determine vitezele maxime ale celor două fluide în axele acestor conducte. Se dau
viscozităţile cinematice: apa 1 = 1 cSt şi uleiul 2 = 52 cSt.
Răspuns: Re1 = 1,1 . 105, deci regim turbulent; din tabelul 5.2 rezultă vmax = 2,693 m/s; Re2 = 2115,
deci regim laminar; vmax = 4,4 m/s.

48
 6. MIŞCAREA PERMANENTĂ ÎN CONDUCTE SUB
PRESIUNE
Capitolul are ca finalitate calculul conductelor sub presiune prin care curg diverse fluide.

Obiective operaţionale
 Calculul pierderilor locale de sarcină;
 Calculul pierderilor liniare de sarcină;
 Caracteristica unei conducte;
 Caracteristica echivalentă a conductelor legate în serie şi în paralel;
 Rezolvarea unei probleme de exploatare al unei conducte;
 Calculul de proiectare al conductelor pentru instalaţii;
 Calculul de verificare al conductelor.

6.1. Calculul pierderilor de sarcină în instalaţiile hidraulice

6.1.1. Pierderi de sarcină locale în instalaţii hidraulice
Pierderile locale de sarcină se realizează în secţiunile sau porţiunile foarte scurte de conductă în care
au loc modificări ale direcţiei, sensului sau vitezei de curgere a fluidului. Valoarea pierderii locale de
sarcină se poate calcula cu ajutorul formulei empirice determinată de Weissbach:

 , (6.1)

unde  este coeficientul pierderii locale de sarcină ce înmulţeşte energia cinetică specifică a curgerii
neperturbate.
Aşa cum s-a arătat mai înainte, aceste pierderi se produc datorită unei schimbări de direcţie sau de
secţiune care determină în mod preponderent disiparea de energie prin schimb de cantitate de mişcare şi în
mică măsură prin lucrul mecanic al forţelor de frecare vâscoasă.
Valorile acestui coeficient au fost stabilite pe cale experimentală pentru fiecare clasă de modificări
ale curgerii (coturi, diafragme, îngustări şi lărgiri de secţiune etc.), funcţie de parametrii geometrici care le
definesc. Cercetările au dovedit că  depinde atât de natura pereţilor conductei cât şi de numărul Reynolds
al curgerii.
Pentru unele cazuri simple se poate determina coeficientul pierderii locale. Ca exemplu se dă teorema
Bellanger-Borda-Carnot aplicată la determinarea coeficientului pierderii locale de sarcină pentru o lărgire
bruscă a secţiunii de curgere. Relaţiile obţinute cu ajutorul acesteia dau rezultate destul de apropiate de
cele practice.
În cazul unei modificări a secţiunii de curgere se obişnuieşte ca pierderea de sarcină exprimată cu o
ecuaţie de tipul (6.1) să utilizeze ca energie cinetică de referinţă pe cea corespunzătoare secţiunii
minime, deci vitezei maxime.
Pentru o mai bună clarificare, coeficientului pierderii locale i se poate atribui un indice, de exemplu
în cazul creşterii secţiunii de curgere:

 , (6.2)

49
unde indicele "1" se referă la secţiunea amonte (de intrare). Se demonstrează că acest coeficient este:
 
    . (6.3)
 
Se observă că s-a obţinut în final o relaţie funcţie numai de parametrii geometrici ai creşterii de
secţiune. Dacă lărgirea de secţiune este progresivă, mai intervine un coeficient de atenuare k = 0,1...0,3.
În continuare se vor prezenta câteva cazuri particulare, relaţii de calcul şi tabele cu date
experimentale. În tabelele 6.1 şi 6.2 se prezintă valori determinate experimental pentru coeficientul
pierderii locale de sacină în cazul unei măriri bruşte a secţiunii de trecere a fluidului.

Tab. 6.1. Coeficientul pierderii locale la creşterea bruscă a secţiunii de curgere în funcţie de raportul
diametrelor
d1/d2 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
1 0,98 0,92 0,83 0,71 0,56 0,41 0,28 0,13 0,04

Tab. 6.2. Coeficientul pierderii locale la creşterea bruscă a secţiunii de curgere în funcţie de raportul
ariilor
A1/A2 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8
1 0,81 0,64 0,49 0,36 0,25 0,16 0,1 0,04

În cazul în care o conductă debuşează într-un rezervor se poate considera că   şi rezultă

coeficientul pierderii locale de sarcină = 1.
Pentru o îngustare de secţiune se foloseşte aceeaşi formulă, însă pierderea de sarcină se va raporta la
energia cinetică din aval, unde aria secţiunii este A2. De asemenea, din experienţe rezultă că trebuie să se
introducă un coeficient de atenuare k = 0,5...0,6. Deci pierderea de sarcină este:
 
     , (6.4)
 
de unde rezultă coeficientul pierderii locale:
 
      . (6.5)
 
În cazul unei intrări a fluidului dintr-un rezervor într-o conductă se poate considera că   şi
rezultă coeficientul pierderii locale   . Dacă muchiile sunt rotunjite, atunci coeficientul pierderii
locale scade foarte mult.
În tabelele 6.3 şi 6.4 se prezintă valori experimentale ale coeficientului pierderii locale de sarcină
pentru o reducere bruscă secţiunii de curgere.

Tab. 6.3. Coeficientul pierderii locale de sarcină la reducerea bruscă a secţiunii de curgere în
funcţie de raportul diametrelor
d2/d1 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9
2 0,46 0,45 0,42 0,4 0,36 0,28 0,19 0,1 0,04

Tab. 6.4. Coeficientul pierderii locale de sarcină la reducerea bruscă a secţiunii de curgere în funcţie
de raportul ariilor secţiunilor de curgere
A2/A1 0,01 0,1 0,2 0,4 0,6 0,8
2 0,5 0,47 0,42 0,33 0,25 0,15

50
 Pentru o mărire continuă de secţiune (difuzor), coeficientul pierderii locale depinde de raportul ariilor
secţiunilor extreme şi de unghiul de evazare. Tabelul 6.5 prezintă câteva valori. Se atrage atenţia că în
prima coloană se prezintă raportul diametrelor. Valoarea maximă a unghiului  la care vâna de fluid nu se
desprinde de peretele ţevii este de 7...8o.
Tab. 6.5. Coeficientul pierderii locale de sarcină pentru un difuzor
în funcţie de raportul diametrelor şi de unghiul de evazare.
d2/d1 4...8 o 12 o 16 0 20 o 24 0
1,2 0,04 0,07 0,09 0,12 0,15
1,4 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5
1,6 0,3 0,5 0,7 1,0 1,4
1,8 0,7 1,2 1,5 2,1 2,9
2,0 1,3 2,0 2,6 3,6 5,2

Pentru o reducere continuă de secţiune (confuzor), în tabelul 6.6 se prezintă valori ale coeficientului
de rezistenţă în funcţie de raportul ariilor secţiunilor şi unghiul confuzorului.
Tab. 6.6. Coeficientul pierderii locale de sarcină pentru un confuzor
în funcţie de raportul ariilor secţiunilor şi unghiului confuzorului
A2/A1 3o 5o 10 o 15...40o
0,64 0,072 0,067 0,054 0,050
0,45 0,076 0,064 0,052 0,050
0,39 0,098 0,070 0,051 0,046
0,25 0,100 0,071 0,047 0,044
0,16 0,108 0,084 0,048 0,044
În tabelul 6. 7 se prezintă coeficientul de rezistenţă locală pentru unele armături standard folosite în
instalaţii.
Tab. 6.7. Coeficientul pierderii locale de sarcină pentru armături din instalaţii
Denumirea rezistenţei locale 
Cot standard la 45 o 0,3
Cot standard la 45 o cu rază mare 0,2
o
Cot standard la 90 0,74
o
Cot standard la 90 cu rază medie 0,6
Cot standard la 90 o cu rază mare 0,46
Cot la 90 o (de colţ) 1,3
o
Întoarcere la 180 cu rază mică 1,7
Întoarcere la 180 o cu rază medie 1,2
Contor de debit cu diafragmă 8,0
Ventil normal de trecere complet deschis 12
Piesă T standard, în flux drept (cu derivaţia închisă) 0,4
Piesă T standard, folosită drept cot, cu ieşirea din derivaţie 1,3
Piesă T standard, folosit drept cot, cu intrarea în derivaţie 1,5
Piesă T standard, cu rază mare, folosită drept cot, cu ieşirea din 0,5
derivaţie

Trebuie menţionat faptul că în practică, îndeosebi în cazul ventilelor, se constată coeficienţi ai

pierderilor locale mai mari decât cei standard prezentaţi în tabele.

51
6.1.2. Pierderi de sarcină liniare în instalaţii hidraulice
Pierderile de sarcină liniare reprezintă partea din energia hidraulică a fluidului pe care acesta o pierde
de-a lungul traseului parcurs de el şi a cărei valoare este, evident, proporţională cu lungimea traseului
parcurs.
Expresia de calcul a pierderilor de sarcină liniare este dată de:

 , (6.6)

unde  este coeficientul pierderilor de sarcină liniare, l - lungimea conductei, iar d - diametrul hidraulic
echivalent. Formula de mai sus a fost utilizată pentru prima oară de Darçy (1857) şi apoi de Weissbach,
fiind actualmente cunoscută sub numele acestor doi savanţi.
Necunoscuta din această relaţie este coeficientul pierderilor liniare  care prin efectuarea unor
numeroase experienţe s-a constatat că în cazul general este funcţie atât de natura pereţilor conductei
(rugozitatea relativă kr), cât şi de regimul de curgere (numărul Re):
   . (6.7)
O contribuţie însemnată în domeniul sintetizării şi clasificării numeroaselor rezultate obţinute în
studiul variaţiei coeficientului  a adus-o, prin construcţia diagramei care îi poartă numele, J. Nikuradse.
Diagrama cuprinde reprezentarea grafică a lui  în funcţie de Re (coordonate logaritmice) pentru regim
laminar, regim turbulent în conducte netede hidraulic şi regim turbulent în conducte cu rugozitate
artificială.
Totuşi, rugozităţile tehnice nu au o distribuţie uniformă ca acelea pe care le-a realizat artificial
Nikuradze prin lipirea unor particule solide cu dimensiuni strict determinate pe pereţii conductelor
experimentate. În continuare se va studia reprezentarea folosind rugozităţile tehnice denumită diagrama
Colebrook - White (fig. 6.1). În literatura de specialitate, îndeosebi americană, se mai foloseşte diagrama
Moody foarte apropiată de aceasta.

Fig. 6.1. Diagrama Colebrook-White

52
 În cazul regimului laminar (Re<2320), s-a dedus pe cale teoretică relaţia lui Hagen - Poiseuille –
Stokes pentru coeficientul pierderilor de sarcină liniare:

 . (6.8)
În reprezentarea din figura 6.1 în coordonate logaritmice, este o dreaptă. Pentru Re = 2320 se obţine
  0,02758 .
S-a arătat experimental că în regimul de curgere laminar,  este o funcţie liniară de viteză, deci de
criteriul Reynolds.
Aceasta rezultă şi teoretic foarte simplu prin înlocuirea lui în ecuaţia (6.6):
 
       . (6.9)


Pentru conducte netede hidraulic, până la Re = 105 se poate folosi formula lui Blasius:

  . (6.10)

Pentru Re = 2320 se obţine  = 0,0456. Această valoare se compară cu cea dată de formula pentru
regim laminar,  = 0,02758 şi se constată un salt foarte mare datorită turbulenţei.
Dacă se introduce ecuaţia (6.10) în formula lui Darçy (6.6) se obţine pentru regimul turbulent neted
dependenţa pierderilor de sarcină de viteză la puterea 1,75:
 
      . (6.11)

O formulă mai corectă, pentru     a fost dată de Prandtl-Kármán şi verificată de

Nikuradse:


      , (6.12)

sau:

1 Re 
 2  lg . (6.13)
 2,51
Se observă că ecuaţia este implicită, deci se porneşte calculul de la o valoare iniţială, eventual dată de
ecuaţia lui Blasius, sau, mai simplu, extrasă din diagrama prezentată în figura 6.1. Funcţia este puternic
convergentă, astfel încât se ajunge rapid la rezultat.
În diagramă ecuaţia (6.12) se reprezintă sub forma unei curbe descrescătoare.
Dacă influenţa rugozităţii este importantă, dar nu exclusivă (ceea ce fizic înseamnă că grosimea
stratului limită este puţin mai mică, dar de acelaşi ordin de mărime cu rugozitatea absolută), se foloseşte
pentru conducte formula Colebrook - White:
 
 
    . (6.14)
  
 
Se observă că ecuaţia este de asemenea implicită, dar coeficientul pierderii liniare este atât funcţie de

53
numărul Reynolds cât şi de rugozitatea relativă. În diagramă se reprezintă sub forma unor curbe aşezate
deasupra curbei regimului turbulent neted.
Limita de la care regimul neted hidraulic se înlocuieşte cu regimul semirugos este recomandat a fi dat
pentru conducte industriale de invariantul Reynolds:

 . (6.15)

Dacă influenţa rugozităţii este foarte importantă (ceea ce fizic înseamnă că grosimea stratului limită
este cu mult mai mică decât rugozitatea absolută) se foloseşte relaţia Prandtl - Nikuradse:
 
    . (6.16)
  
sau:

  , (6.17)

rezultând pentru coeficientul pierderilor liniare o relaţie mai simplă:
1
 . (6.18)
 k d 2
4   lg 
 3,71 
În ecuaţie nu mai intervine numărul Reynolds, determinarea coeficientului pierderilor liniare făcându-
se foarte simplu. În diagramă, reprezentarea ecuaţiei pentru diferite valori ale lui k/d este sub forma unor
drepte orizontale.
Dacă se introduce ecuaţia (6.18) în formula lui Darçy (6.6) se obţine că în regimul turbulent rugos
pierderile de sarcină sunt proporţionale cu viteza la puterea a doua:

    . (6.19)
 
  
 
Se observă că ecuaţia Colebrook - White (6.14) se obţine din însumarea membrului drept al ecuaţiilor
(6.13) şi (6.18). Cu ajutorul ei s-a putut trasa întreaga zonă turbulentă (fig. 6.1) deoarece în domeniul
rugos termenul provenit din ecuaţia (6.18) este mult mai mare decât celălalt.
Pentru rugozitatea neomogenă a conductelor industriale, valoarea limită a numărului Reynolds pentru
care intră în vigoare legea pătratică a rezistenţei, cu o precizie de până la 3...4%, se poate considera:

 . (6.20)

În diagrama Colebrook - White, sunt reprezentate curbele având rugozitatea relativă 

Acestea încep prin a fi tangente la curba Prandtl - Nikuradze a regimului neted hidraulic, apoi capătă
forma curbă (Colebrook - White) şi în final devin drepte paralele cu axa absciselor în regimul rugos
hidraulic. Frontiera celor două domenii se află pe curba de rectificare von Kármán a cărei ecuaţie este:

54
   . (6.21)

Se observă că în ecuaţie intră atât Re cât şi k/d, iar ecuaţia este implicită. Ea se aplică după
determinarea coeficientului pierderilor liniare pentru verificarea veridicităţii domeniului ales.
Totuşi, pentru conducte tehnologice se recomandă algoritmul prezentat mai sus, limita dintre
domeniile prepătratic (semirugos) şi pătratic (rugos) fiind dată de numărul Re"lim (6.20). Cu ajutorul
acestui algoritm se pot construi proceduri sau funcţii pentru calculul coeficientului pierderilor de sarcină
liniare utilizabile în programe de calcul.
Pentru determinarea coeficientului pierderilor liniare de sarcină cu ajutorul calculatorului electronic
se mai recomandă folosirea relaţiei lui Wood valabilă pentru: Re > 104 şi 10 5  k d  0,04 :
  a  b  Re c , (6.22)
unde:
0, 225
k k
a  0,094     0,53    ; (6.23)
d  d 
0, 44
k
b  88    ; (6.24)
d 

0,134
k
c  1,62    . (6.25)
d 
Pentru conductele de apă cu diverse destinaţii, rugozitatea absolută k are valorile din tabelul 6.8.

Tab. 6.8. Rugozitatea absolută pentru diverse conducte

Destinaţia conductei Caracteristica conductei k [mm]
Conducte de alimentare cu apă Noi 0,15...0,3
Care sunt în exploatare 0,4...0,45
Vechi 2...3
Cu cruste foarte mari Până la 6,5
Din materiale plastice 0,03...0,05
Conducte pentru transportul lichidelor slab -
corosive 0,8
Idem, puternic corosive 1,5
Conductele reţelelor termice - 0,5
Conducte de condensat - 1

6.2. Mişcarea permanentă în conducte sub presiune

6.2.1. Caracteristica unei conducte
Caracteristica unei conducte este reprezentarea grafică a pierderii de sarcină în funcţie de debitul
vehiculat prin conductă.
În subcapitolul de faţă se va considera o curgere în regim staţionar a unui fluid incompresibil prin
conducte forţate.
Pierderea de sarcină pe o conductă de diametru constant care conţine m singularităţi (rezistenţe
hidraulice) este dată de formula:

55
  
      . (6.26)
  
Din ecuaţia de continuitate se obţine viteza în funcţie de debitul volumic:

 , (6.27)

apoi se înlocuieşte în ecuaţia (6.23):

 
       . (6.28)
  
Dacă se presupune regimul de curgere pătratic (turbulent rugos), coeficienţii de pierderi pot fi
consideraţi constanţi, iar termenii din paranteză sunt constanţi, astfel încât ecuaţia caracteristică a
conductei poate fi pusă sub forma:
  (6.29)
Coeficientul M se numeşte modulul de rezistenţă al conductei sau rezistenţa specifică deoarece
reprezintă suprasarcina necesară pentru a învinge rezistenţele în conductă în cazul unui debit unitar.
Se remarcă faptul că pierderea de sarcină este proporţională cu pătratul debitului volumic.
Conducta este un consumator de energie hidraulică, energie care se disipă sub formă de căldură. Se
comportă deci ca un rezistor, ecuaţia (6.25) putând fi asimilată relaţiei de calcul a puterii disipate de un
rezistor ( P  RI 2 ), cu deosebirea că în locul intensităţii curentului intervine pătratul debitului, iar în locul
rezistenţei electrice, modulul de rezistenţă .
Sarcina statică a sistemului sub presiune este diferenţa înălţimilor piezometrice între ieşire (2) şi
intrare (1]):
   
    . (6.30)
     
Considerând conducta (având un fluid în curgere staţionară) ca un sistem privit din punct de vedere
energetic, excedentul de energie (sarcină) al sistemului (egal cu energia ieşită din sistem minus energia
intrată) la care se adaugă pierderile de energie (sarcină) trebuie să fie egal cu energia (sarcina) dată din
exterior conductei. Aceasta se defineşte ca fiind sarcina conductei. Altfel spus, sarcina conductei, Hc este
energia specifică pe care conducta ar trebui să o primească din exterior pentru a asigura trecerea unui
anumit debit de fluid şi se defineşte prin relaţia:
 
     . (6.31)

Folosind ca parametru debitul volumic, ecuaţia de mai sus devine:

    
       , (6.32)
  
sau:
   . (6.33)
De obicei, energia cinetică a fluidului în punctele 1 şi 2 este cu mult mai mică decât sarcina statică
şi se poate considera că M = K.

56
 Reprezentarea grafică a funcţiei de mai sus este o parabolă cu vârful plasat la abscisa 0 şi ordonata
Hs, aceasta din urmă putând fi pozitivă sau negativă. Această curbă, denumită caracteristica conductei
după cum s-a precizat mai înainte, permite soluţionarea grafoanalitică a numeroase probleme de
exploatare şi chiar de proiectare. O maşină generatoare (pompă, ventilator etc.) poate transmite energie
fluidului din conductă. Astfel, intersecţia caracteristicii conductei    cu caracteristica de sarcină
a unei pompe,    determină punctul de funcţionare dat de valoarea sarcinii şi debitului la care va
funcţiona pompa şi - în acelaşi timp - reţeaua.
În absenţa unui generator de energie hidraulică, sarcina transmisă conductei este zero. Deci, în cazul
unei conducte care face comunicaţia între două rezervoare, fără a primi energie din exterior, punctul de
funcţionare se obţine prin intersecţia caracteristicii cu dreapta de nivel 0, H = 0. Dacă sarcina statică este
pozitivă, atunci sistemul nu va asigura o curgere în sensul considerat de la 1 la 2 decât printr-un aport
energetic din exterior. Dacă rezervorul 1 se ridică mai mult deasupra rezervorului 2, în condiţiile în care
conducta nu-şi schimbă caracteristicile geometrice, sarcina statică a conductei devine mai mică, vârful
parabolei se deplasează mai jos, iar punctul de funcţionare se stabileşte la un debit mai mare.

Fig. 6.2. Caracteristica unei conducte

6.2.2. Conducte scurte

Se consideră o conductă cuprinzând m rezistenţe locale. Se foloseşte ecuaţia (6.29), iar în calculul
modulului de rezistenţă M se recomandă a se ţine seama atât de rezistenţele locale, cât şi de cele liniare.
Problema se poate rezolva grafic sau analitic, eventual folosind calculatorul electronic.
În cazul în care conducta este alimentată dintr-un rezervor, energia cinetică la intrare este zero, iar
ecuaţia (6.28) devine:
 
     . (6.34)
 
Pentru o conductă care face legătura între două rezervoare şi energia cinetică la ieşire este zero, se
obţine K = M:
  , (6.35)
unde modulul de rezistenţă este dat de relaţia:
 
      . (6.36)
  

6.2.3. Conducte lungi

57
La conductele lungi simple se pot neglija atât pierderile de sarcină locale, cât şi termenii cinetici, astfel
încât se poate aplica relaţia (6.31), în care:

  . (6.37)

6.2.4. Conducte în serie

Se consideră n conducte înseriate, fiecare cuprinzând mi rezistenţe locale. Debitul prin fiecare tronson
este acelaşi, iar pierderile de sarcină sunt:
    (6.38)
unde modulul de rezistenţă al fiecărui tronson este dat de relaţia:
 
      . (6.39)
  
Pierderea de sarcină a sistemului de n conducte înseriate se obţine prin însumarea pierderilor de
sarcină ale tronsoanelor:
 
      . (6.40)
  
Pentru întreg sistemul de conducte înseriate există ecuaţia:
  . (6.41)
Comparând ecuaţia de mai sus cu ecuaţia (5.36) se observă că modulul de rezistenţă echivalent al
sistemului de conducte înseriate este suma modulelor de rezistenţă ale conductelor care îl compun:

 . (6.42)


6.2.5. Conducte în paralel

Se consideră n conducte în paralel, fiecare cuprinzând mi rezistenţe locale.
Pierderile de sarcină ale unui tronson sunt aceleaşi cu ale sistemului de conducte în paralel:
   . (6.43)
Debitul total este suma debitelor conductelor componente:

 . (6.44)


Din ecuaţia (5.39) se obţine debitul volumic al fiecărui tronson, care se introduce în ecuaţia (5.40),
obţinându-se:

 . (6.45)

Dar debitul total al sistemului de n conducte în paralel privit ca o conductă echivalentă este:

 . (6.46)
Egalând cele două debite de mai sus se obţine:

58
  . (5.47)

De aici se poate obţine modulul de rezistenţă echivalent al sistemului format din n conducte în
paralel:
 . (6.48)
 
 
 
Se observă că ecuaţia nu este identică cu cea pentru legarea rezistoarelor electrice în paralel.
6.2.6. Probleme tip şi metode de rezolvare

6.2.6.1 Probleme de exploatare

a) Se cunosc: debitul, Q; diametrul conductei, d; rugozitatea absolută, k; configuraţia traseului
şi rezistenţele hidraulice locale şi se cere pierderea de sarcină hp. Se utilizează ecuaţia (6.25). Pentru
determinarea coeficientului pierderilor de sarcină liniare se determină viteza din ecuaţia de continuitate:
 , (6.49)

apoi numărul Reynolds:
 . (6.50)

În continuare se pot determina şi coeficienţii pierderilor locale, apoi pierderea de sarcină.
b) Se cunosc: diametrul conductei, d; rugozitatea absolută k; configuraţia traseului şi
rezistenţele hidraulice locale; sarcina statică prin cotele şi presiunile în punctele 1 şi 2 şi se cere
debitul Q.
Problema se poate soluţiona aproximativ astfel: se admite un regim hidraulic rugos, se calculează 
cu formula Prandtl - Nikuradse şi coeficienţii pierderilor locale cu relaţiile corespunzătoare, apoi se
determină modulul de debit şi se rezolvă analitic ecuaţia H c  f Q   0 . Un rezultat mai exact se obţine
dacă se trasează grafic caracteristica conductei prin puncte având Q cunoscut (valori rotunde), deci viteza,
Reynolds şi coeficienţii pierderilor hidraulice uşor de calculat, debitul rezultând prin intersecţia
caracteristicii    cu nivelul Hc = 0.
Problema se poate soluţiona mai exact prin aproximaţii succesive. De asemenea, pentru început se
admite un regim hidraulic rugos, se calculează  cu formula Prandtl - Nikuradze şi coeficienţii pierderilor
locale cu relaţiile corespunzătoare, apoi se determină debitul din ecuaţia:

 . (6.51)
  
   
 
Din ecuaţia de continuitate (14.26) se determină viteza cu ecuaţia (5.45), apoi se calculează numărul
Reynolds din ecuaţia (5.46) şi se verifică dacă regimul de curgere este cel turbulent rugos presupus la
început:

  .(6.52)

În caz contrar, se reface calculul pentru modulul de debit prin recalcularea coeficienţilor de pierderi
liniare şi locale corespunzători numărului Reynolds obţinut. Pentru un rezultat cât mai exact se reia
calculul încă o dată.

59
6.2.6.2 . Probleme de proiectare
a) Se cunosc: debitul, Q; sarcina statică, Hs; rugozitatea absolută, k, configuraţia traseului şi
rezistenţele hidraulice locale şi se cere diametrul conductei, d. Problema se rezolvă prin aproximaţii
succesive.
Se admite în primul rând o valoare economică pentru viteză. Tabelul 6.9 prezintă vitezele
recomandate pentru diverse fluide. Astfel, în cazul conductelor pentru lichide se ia o valoare cuprinsă în
intervalul 1...3 m/s, iar pentru gaze şi vapori în intervalul 20...50 m/s.
Se calculează apoi diametrul interior:

 , (6.53)

şi se adoptă o valoare standardizată.
Tab. 6.9. Vitezele recomandate la curgerea fluidelor în conducte forţate
Caracteristicile conductei v [m/s]
Conducte de aspiraţie în pompe 0,5..1,5
Conducte de refulare din pompe 1,5...2
Reţele de distribuţie a apei:
 conducte principale de transport 1...2
 conducte secundare 0,5...0,7
 conducte magistrale 1,5...3
Conducte pentru ţiţei:
 conducte de aspiraţie pentru ţiţei greu 0,5...0,8
 conducte de presiune pentru ţiţei greu 1...1,5
 conducte pentru ţiţei uşor 1,2...1,6
Conducte pentru ulei de ungere:
 conducte de ducere (ulei sub presiune) 1,5...2
 conducte de întoarcere (scurgere) <1
Conducte principale de motorină 1...2
Conducte de benzină:
 conducte de aspiraţie 0,5...0,8
 conducte de presiune 1...1,5
Conducte de abur 30...40
Conducte de aer pentru compresoare
 aspiraţie 16...20
 refulare 25...30
Conducte de aer pentru ventilatoare:
 la aspiraţie 10...12
 la refulare 12...16
Conducte (canale) pentru ventilaţie:
 de aerisire 6...9
 de absorbţie praf, rumeguş, nisip etc 14...18
Se recalculează viteza din ecuaţia (6.45) şi criteriul Reynolds din ecuaţia (6.46). Cu ajutorul lor,
cunoscând materialul conductei, deci rugozitatea, se determină modulul de rezistenţă al conductei şi
pierderea de sarcină a conductei cu ecuaţia (6.25). Dacă sarcina rezultată este mai mare decât -Hs dată prin
tema de proiectare, se ia un diametru mai mare din standardul pentru conducte şi invers, un diametru mai
mic dacă sarcina este mai mică, apoi se reface calculul până la obţinerea celei mai apropiate valori a
sarcinii.
60
 b) Se cunosc: debitul, Q, rugozitatea absolută, k, configuraţia traseului şi rezistenţele
hidraulice locale şi se cere diametrul economic al conductei, d. În principiu, transportul unui anumit
debit pe conducta forţată se poate face la viteze mari, folosind diametre mici, având cheltuieli mici de
investiţie şi cheltuieli de exploatare mari, sau la viteze mici, cu investiţii mari şi cheltuieli de exploatare
mici. Diametrul este economic dacă între cele două situaţii se realizează un compromis, în aşa fel ca suma
cheltuielilor anuale să fie minimă. O rezolvare analitică este dată de formula lui Pavel ([16], vol. 3, p.35).
Totuşi, se recomandă o rezolvare numerică pe calculator în care se ţine seama de actualizarea
cheltuielilor de investiţie, determinând mai multe diametre de conducte şi pierderi de sarcină şi utilizând
algoritmul prezentat mai sus, apoi se realizează calculul economic (costurile) pentru fiecare variantă în
parte. Se alege varianta optimă ţinând seama eventual şi de aspectele financiare ale investiţiei (dobânzi,
evoluţia estimată a preţului energiei etc.).
De asemenea, se poate adopta o variantă grafoanalitică.
Este necesar să se menţioneze faptul că problema calculului diametrului economic se pune îndeosebi
în cazul conductelor lungi, al conductelor magistrale de transport gaze, lichide petroliere, sau a celor de
alimentare cu apă a localităţilor.

6.3. Aplicaţii
6.3.1. Printr-o conductă orizontală cu diametrul d = 32 mm şi lungimea l=10 m curge ulei cu un
debit Q = 2 l/s. Conducta are un robinet cu un coeficient al pierderii locale  = 18. Viscozitatea
cinematică a uleiului este  = 45.10-6 m2/s, iar densitatea  = 800 kg/m3. Să se determine pierderile de
sarcină şi căderea de presiune în conductă.
Răspuns: v = 2,487m/s; Re = 1768 (regim laminar de curgere);  = 0,044; hp,lin=4,33m;
hp,loc=5,67m; hp,tot=10m;
     .

6.3.2. Prin conducta de mai sus, având rugozitatea absolută k=0,3mm, curge apă cu acelaşi debit.
Viscozitatea cinematică a apei este  = 1,02.10-6 m2/s, iar densitatea,  = 1000 kg/m3. Să se determine
pierderile de sarcină şi căderea de presiune.
Răspuns: v = 2,487m/s; Re=7,8.104; k/d=9,3.10-3; Re'lim= 1600; Re"lim=5,97.104 (regim turbulent
rugos); =0,037; hp,lin=3,65m; hp,loc=5,67m; hp,tot= 9,32m;       .

6.3.3. Conducta de la problema 6.4.2. se racordează la două rezervoare plasate la o diferenţă de

nivel de 15m. Să se determine debitul de fluid care curge prin conductă. Se va ţine seama că mai intervin:
coeficientul pierderii locale la intrarea în conductă =0,5 şi la ieşirea din conductă =1, deci în total, suma
coeficienţilor pierderilor locale este  =19,5.
  
Răspuns:          ; Hs=-15m;     ;
   
Debitul se obţine pentru H=0; Q=2,47.10-3m3/s.

6.3.4. La conducta din problema 6.4.3. se adaugă încă o conductă identică în seria cu aceasta, apoi
una în paralel. Să se determine debitul vehiculat prin sistemele de conducte în aceste cazuri.
Răspuns: Ms =2.M=4,9.106 s2m-5;    
;
 
 
 
Qs= 1,75.10-3m3/s; Qp=4,95.10-3m3/s.

61
 6.3.5. Alimentarea cu apă a unei staţii de spălare a autoturismelor este compusă dintr-o conductă cu
lungimea de 40 m şi rugozitatea absolută echivalentă k = 0,1 mm şi un recipient cu pernă de aer. Debitul
prin conductă este Q = 4 l/s (litri pe secundă).
Să se determine:
a. diametrul conductei de apă;
b. viteza apei în conductă;
c. numărul Reynolds al curgerii;
d. coeficientul pierderilor liniare ;
e. pierderile liniare de sarcină [m col. apă]
Coeficientul viscozităţi cinematice a apei este  = 1,1.10-6 m2/s.

6.3.6. O pompă de combustibil diesel umple un rezervor cu volumul de 85 l (litri) în timp de 4

minute şi 30 secunde. Conducta de refulare (flexibilă) are o lungime de 2 m şi o rugozitate absolută
echivalentă k = 0,1 mm.
Să se determine:
a. debitul de combustibil, Q [m3/s];
b. diametrul conductei de refulare dacă se recomandă o viteză a combustibilului de 1,0...2,0
m/s
c. viteza de curgere a benzinei în conducta de refulare proiectată;
d. numărul Reynolds al curgerii;
e. coeficientul pierderilor liniare,;
f. pierderile liniare de sarcină [m col fluid].
Se dă coeficientul viscozităţii cinematice a motorinei:  = 1,7 . 10-6 m2/s.

6.3.7. Într-un radiator pentru motorul unui autoturism, apa circulă între două bazine legate prin 50
tuburi plate din alamă a căror secţiune transversală poate fi aproximată cu un dreptunghi cu laturile a = 3
mm şi b = 14 mm şi lungimea l = 400 mm. Rugozitatea absolută echivalentă poate fi considerată ca fiind:
k = 0,02 mm. Debitul de apă care circulă prin cele 50 de tuburi în paralel este Q = 120 l/min (litri pe
minut).
Să se determine:
a. debitul de apă care circulă printr-un singur tub;
b. viteza medie a apei în tuburi;
c. numărul Reynolds al curgerii;
d. coeficientul pierderilor liniare ;
e. pierderile liniare de sarcină [m col. apă].
Coeficientul viscozităţi cinematice a apei este  = 33.10-6 m2/s.

6.3.8. Un motor hidrostatic rotativ montat pe o macara are cilindreea (volumul teoretic de lichid
vehiculat la o rotaţie): q = 40 cm3/rot, turaţia n = 1200 rot/min şi randamentul volumic v = 0,95.
Lungimea conductelor care leagă pompa de motorul hidrostatic rotativ este l = 5 m.
Să se determine:
a. debitul de ulei furnizat de pompă necesar pentru antrenarea motorului;
b. diametrul conductelor de ulei dacă viteza recomandată este de 1...1,5 m/s;
c. viteza uleiului în conducte;
d. numărul Reynolds al curgerii;
e. coeficientul pierderilor liniare ;
f. pierderile liniare de sarcină [m col. fluid]
Coeficientul viscozităţi cinematice a uleiului este  = 45.10-6 m2/s.

62
 6.3.9. Un motor hidrostatic liniar (cilindru de forţă) montat pe o autoutilitară are un diametru D = 40
mm şi randamentul volumic v = 0,96. Viteza pistonului este vp = 10 cm/s. Lungimea conductelor care
leagă pompa de motorul hidrostatic liniar este l = 4m.
Să se determine:
a. debitul de ulei furnizat de pompă;
b. diametrul conductelor de ulei dacă viteza recomandată este de 1..2 m/s;
c. viteza uleiului în conducte;
d. numărul Reynolds al curgerii;
e. coeficientul pierderilor liniare ;
f. pierderile liniare de sarcină [m col. fluid]
Coeficientul viscozităţi cinematice a uleiului este  = 40.10-6 m2/s.

6.3.10. Pentru ventilarea garajelor mici se recomandă un număr de 10...15 schimburi de aer pe oră.
Conducta de ventilare principală are o lungime de 20m şi secţiunea pătrată, fiind realizată din tablă cu
rugozitatea absolută k=0,05 mm. Se va considera coeficientul viscozităţii cinematice  = 16,6 . 10-6 m2/s.
Pentru un garaj cu volumul de 300 m3, să se determine:
a. debitul de aer pentru ventilare, Q [m3/s];
b. latura secţiunii pătrate a conductei de ventilare;
c. viteza aerului în conducta de ventilaţie aleasă;
d. numărul Reynolds al curgerii;
e. coeficientul pierderilor liniare, ;
f. pierderea liniară de sarcină [m col. aer].
Viteza recomandată pentru aer în conducte de aspiraţie este de 10...12 m/s. Latura standardizată a
secţiunii pătrate [mm]: 100, 125, 160, 200, 250, 315, 400, 500, 630.

63
 7. APARATE PENTRU MĂSURAREA PARAMETRILOR
HIDRODINAMICI, BAZATE PE RELAŢIA LUI BERNOULLI
Capitolul prezintă principiul de măsurare a vitezei cu ajutorul sondei Pitot-Prandtl şi măsurarea
debitului cu ajutorul aparatelor cu restricţie de curgere standardizate şi nestandardizate.

Obiective operaţionale
Cunoaşterea principiului constructiv al tubului Pitot-Prandtl
Relaţia pentru determinarea vitezei cu tubul Pitot-Prandtl
Sonda de presiune totală (Pitot)
Principiile constructive ale diafragmei, ajutajului şi venturimetrului
Ecuaţia pentru determinarea debitului prin strangularea secţiunii de trecere
Dispozitive improvizate pentru determinarea aproximativă a debitului în instalaţii

7.1. Sonda de viteză Pitôt-Prandtl

7.1.1. Parametrii frânaţi ai fluidelor
Se presupune un corp solid aflat într-un fluid. Între acestea se
presupune că există o mişcare relativă staţionară (fig. 7.1).
Dacă se ia în consideraţie o linie de curent orizontală şi se aplică
ecuaţia energiei între un punct aflat la o oarecare distanţă în faţa corpului şi
un punct aflat pe suprafaţa corpului, astfel încât tangenta în acel punct la
suprafaţa corpului să fie perpendiculară pe liniile de curent se obţine:
Fig. 7.1. Modelul pentru
obţinerea parametrilor
frânaţi   . (7.1)
 
În punctul aflat pe suprafaţa corpului solid viteza este zero, iar presiunea se numeşte presiune frânată,
notată cu p*. Punctul se numeşte punct de impact, sau punct de stagnare.
Din această ecuaţie se obţine presiunea frânată sub forma:

  . (7.2)

Primul termen al presiunii frânate este format din presiunea statică a fluidului, iar al doilea termen
este presiunea dinamică. Prin urmare, presiunea frânată este presiunea totală a fluidului.
7.1.2. Principiul măsurării vitezei cu ajutorul tubului Pitôt-Prandtl
Tubul Pitôt-Prandtl se compune din două tuburi concentrice care pot măsura presiunea prin interme-
diul deschiderilor de la capete şi serveşte la măsurarea vitezei în interiorul unui fluid în mişcare (fig. 7.2).
Capătul interior al sondei de formă emisferică, se introduce cu tubul în lungul direcţiei curgerii
fluidului astfel încât orificiul central aflat în capătul tubului să reprezinte un punct de impact. Astfel, prin
acest orificiu se va transmite presiunea totală. Orificiul, sau orificiile laterale vor fi spălate de curentul de
fluid astfel încât prin ele se va transmite presiunea statică. Atât orificiul central cât şi cele laterale sunt
64
continuate independent cu tuburi prin care se transmite presiunea totală şi respectiv presiunea statică spre
un aparat de măsură a presiunii diferenţiale.
Pentru fluide incompresibile, din ecuaţia (7.2) se obţine presiunea diferenţială pe care o măsoară acest
aparat:

  . (7.3)

Se observă că presiunea diferenţială este chiar presiunea dinamică, astfel încât din ecuaţia de mai sus
se obţine:

   
  . (7.4)
 
Standardul pentru măsurarea vitezei cu acest dispozitiv recomandă formula:

  , (7.5)

unde  este un coeficient de etalonare al sondei, iar F(Ma) este o funcţie de numărul Mach, care ţine deci
seama de compresibilitatea fluidului. Se aplică la viteze mari în cazul fluidelor compresibile. În cazul
fluidelor incompresibile, F(Ma) = 1.
Este important să se menţioneze că diametrul sondei trebuie să fie cel mult a zecea parte din
diametrul conductei în care se introduce, astfel încât raportul dintre aria transversală a tubului şi aria
conductei să fie mai mic decât 0,01, iar eroarea relativă a perturbării introduse să fie mai mică decât 1%.

Fig. 7.2. Schema de montaj a tubului Pitôt-Prandtl

7.1.3. Determinarea debitului

Debitul se poate determina prin explorarea câmpului de viteze pe secţiunea curentului. Este necesar
ca liniile de curent să fie paralele.
Determinarea debitului în cazul conductelor circulare se poate face şi prin împărţirea secţiunii
conductei în zone concentrice de arii egale. Viteza medie rezultă foarte simplu ca medie aritmetică:

65
   
 
   . (7.6)

Determinarea vitezei maxime se poate face şi cu ajutorul unei sonde de

presiune totală plasată la ieşirea dintr-o conductă. Figura 7.3 prezintă schiţa
montajului unei astfel de sonde pe o conductă de ventilaţie. Astfel, presiunea
statică (relativă) este egală cu zero, deci presiunea totală coincide cu presiunea
dinamică.
Fig. 7.3. Sonda de
presiune totală

7.2. Măsurarea debitului prin metoda micşorării locale a secţiunii de

curgere
7.2.1. Diafragma, ajutajul, venturimetrul
Această clasă de instrumente de măsură a debitului este una dintre cele mai frecvent utilizate în
practică şi cuprinde diafragmele, ajutajele şi venturimetrele prezentate în figura 7.4. La trecerea fluidului
printr-un asemenea instrument apare o diferenţă de presiune ca urmare a variaţiei de secţiune, diferenţă ce
se poate măsura cu ajutorul unui manometru diferenţial.
Metoda se aplică pentru conducte de secţiune circulară având diametre mai mari de 50 mm aşezate
orizontal şi cuprinzând porţiuni rectilinii fără rezistenţe locale în aval şi amonte faţă de dispozitiv
necesare pentru realizarea unei curgeri stabilizate cu simetrie axială.

Fig. 7.4. Schema de montaj a dispozitivelor de măsurare a debitului prin

strangularea secţiunii de curgere

STAS 7347-83 alcătuit în conformitate cu normele internaţionale ISO, reglementează modul de

folosire a acestor dispozitive. Se notează cu D diametrul conductei şi cu d - diametrul orificiului
diafragmei.
Ecuaţiile pentru debitul volumic şi masic recomandate prin STAS 7347-83 sunt:

    ; (7.7)


66
 
      . (7.8)

Ecuaţiile sunt valabile şi în cazul celorlalte dispozitive: ajutajul şi venturimetrul. Deosebirea este că
acestea din urmă dau o cădere de presiune remanentă mai mică, deci introduc pierderi de sarcină mai mici.
Din această cauză, în principiu, precizia lor este mai mică.
Coeficientul  se numeşte coeficient de debit. Este funcţie de raportul diametrelor şi de numărul
Reynolds al curgerii stabilizate în conductă, fiind dat în standardul amintit prin valori tabelate obţinute
experimental prin măsurări de mare acurateţe. Nu se acceptă extrapolarea valorilor în afara domeniului
dat.
Coeficientul  se numeşte coeficient de detentă conform standardului, se aplică numai fluidelor
compresibile şi este funcţie de exponentul adiabatic al gazului. Pentru fluide incompresibile este 1.
7.2.2. Alte dispozitive practice pentru măsurarea debitului bazate pe micşorarea secţiunii de curgere
Practic, orice rezistenţă hidrodinamică având o geometrie fixă introdusă în curgerea unui fluid poate
constitui un dispozitiv pentru măsurarea debitului. Precizia nu mai este cea dată prin standardul pentru
dispozitivele de mai sus, dar metoda poate fi mult mai ieftină. Pentru o precizie mai bună se recomandă o
etalonare a dispozitivelor prin determinarea practică a curbei de etalonare (debit în funcţie de presiunea
diferenţială).
În cazul general, relaţia pentru determinarea vitezei într-una dintre secţiunile rezistenţei
hidrodinamice se obţine prin aplicarea ecuaţiei lui Bernoulli între secţiunile unde se află prizele de
presiune statică (ţinând seama de rezistenţele locale şi liniare dacă este cazul) şi ecuaţia de continuitate.
Din rezolvarea acestui sistem de două ecuaţii cu două necunoscute şi anume vitezele în cele două secţiuni
se obţine una dintre viteze.
De exemplu, pentru un ajutaj convergent (confuzor) montat la ieşirea unui fluid dintr-o instalaţie (de
exemplu de ventilaţie - fig. 7.5), debitul volumic rezultă din relaţia:

 

  ,  (7.9)
 
   
 
unde coeficientul de rezistenţă locală al ajutajului este  .
În figura 7.6 este prezentat un confuzor montat pe o conductă. Aceeaşi relaţie (7.9) este valabilă şi
pentru acest caz.

Fig.7.5. Ajutaj convergent

montat la ieşirea aerului dintr- Fig. 7.6. Reducţie montată pe o
o instalaţie de ventilaţie conductă

Se are în vedere faptul că în cazul acestor metode este necesar ca în amonte de confuzor să existe o
porţiune rectilinie de conductă având lungimea de cel puţin (15...20) D, iar pentru cazul din figura 7.6 şi o
67
porţiune rectilinie în aval, având lungimea de cel puţin (5...10) D. Pentru o precizie mai bună este necesar
ca la aplicarea ecuaţiei lui Bernoulli să se ia în consideraţie pierderile liniare de sarcină pe porţiunile de
conductă dintre prizele de presiune şi rezistenţa locală.
O altă variantă este folosirea unui cot. Datorită unei distribuţii nesimetrice a presiunii fluidului la
ieşirea din cot se recomandă amplasarea cel puţin a prizei aval la o anumită distanţă (5...10D).
În figura 7.7 se sugerează o metodă pentru
determinarea debitului bazată pe determinarea depresi-
unii p2 care apare la montarea unui ajutaj pe racordul de
aspiraţie (din mediul ambiant) al unui ventilator
centrifugal. Depresiunea se poate măsura cu un tub
piezometric vertical, aşa cum se arată în figură, sau
înclinat - dacă depresiunea este mică - iar pentru ajutajul
convergent având o rază de curbură mare se poate
considera un coeficient  = 0,05. Aplicând teorema
energiei între un punct aflat înaintea ventilatorului, în
mediul ambiant (având viteza 0 şi presiunea relativă 0) şi
Fig. 7.7. Ajutaj montat la racordul de punctul de intrare în ventilator, se obţine debitul volumic
aspiraţie al unui ventilator sub forma:


 




  . (7.12)

Depresiunea p2 rezultă din ecuaţia hidrostaticii pentru planul suprafeţei libere a lichidului din vas:
    , (7.13)
iar dacă tubul este înclinat, făcând un unghi  faţă de planul orizontal:
     , (7.14)
unde l este lungimea zonei cu lichid piezometric din tubul înclinat.

7.3. Aplicaţii
7.3.1. Viteza din axul unei conducte cu diametrul D = 276 mm prin care curge aer cu densitatea  =
1,14 kg/m3 se determină cu ajutorul unui tub Pitôt-Prandtl. Se măsoară o presiune dinamică pd = 57 Pa. Să
se determine viteza, debitul volumic şi debitul masic dacă se ia în considerare un raport  .
3
Răspuns:  ;  ; Q = 0,491 m /s; qm = 0,559 kg/s.

7.3.2. În conducta de mai sus se montează o diafragmă cu diametrul orificiului de 200 mm. Presiunea
diferenţială măsurată între prizele diafragmei este p = 451 Pa. Să se determine debitul volumic şi
debitul masic dacă se consideră un coeficient de debit  = 0,5556.
Răspuns: Q = 0,491 m3/s; qm = 0,559 kg/s.

7.3.3. În axa unei conducte de ventilaţie cu diametrul D = 150 mm, la ieşirea aerului în atmosferă
(densitatea  = 1,125 kg/m3), se montează o sondă Pitot, determinându-se presiunea totală: ptot=90Pa. Să
se determine viteza maximă şi debitul volumic de aer, dac[ sxe d[ raportul: (  ).
3
Răspuns: vmax = 12,65 m/s; Q = 0,224 m /s.

7.3.4. Pe o conductă cu diametrul interior, D = 50 mm folosită pentru alimentarea cu păcură (  = 998

68
kg/m3) a unui cazan energetic s-a montat, în vederea măsurării debitului, un ajutaj având coeficientul de
debit  = 0,54 şi diametrul minim d = 32 mm. Să se determine debitul masic de păcură dacă presiunea
diferenţială este  p = 2 kPa.
Răspuns: qm = 1,607 kg/s.

7.3.5. Pentru determinarea debitului apei de răcire de la o staţie de compresoare, s-a montat un
confuzor la ieşirea apei în mediul ambiant. Diametrul interior al conductei este de 100 mm, diametrul de
ieşire al confuzorului este d = 64 mm, iar coeficientul de rezistenţă hidraulică al confuzorului este  =
0,06. Să se determine debitul apei de răcire, ştiind că aceasta are densitatea  = 970 kg/m3, iar
suprapresiunea măsurată în amonte de ajutaj este  p = 8,4 kPa
Răspuns: Q = 14,2.10-3 m3/s; qm = 13,77 kg/s.

7.3.6. Pe racordul de aspiraţie (diametrul d = 200 mm) al unui ventilator axial se aplică un ajutaj
convergent având coeficientul de rezistenţă locală =0,05. Să se determine debitul volumic de aer
vehiculat dacă un tub piezometric înclinat, cu alcool ( = 800 kg/m3), care are un unghi de 15o faţă de
planul orizontal indică l = 100 mm. Densitatea aerului este  = 1,15 kg/m3.
Răspuns: Q = 0,576 m3/s.

7.3.7. Pentru determinarea debitului de aer dintr-o conductă de ventilaţie cu diametrul d1 = 300 mm
se ataşează, la ieşirea din aceasta, o reducţie la diametrul d2 = 200 mm având un coeficient de rezistenţă
locală  = 0,132. Presiunea aerului este p = 940 mbar, temperatura t = 19oC, iar căderea de presiune pe
reducţie este p = p1-p2 = 1570 Pa. Să se calculeze viteza aerului, debitul volumic şi debitul masic de aer.

7.3.8. Pentru determinarea debitului unui ventilator centrifugal aferent unei instalaţii de ventilaţie a
unui garaj, i se ataşează pe racordul de aspiraţie având diametrul d = 200 mm, un ajutaj conic convergent
cu coeficientul de rezistenţă locală  = 0,108. Depresiunea creată în racordul de aspiraţie este p2-p1 = -
550Pa, iar densitatea aerului este  = 1,155 kg/m3. Să se calculeze viteza aerului în racordul de aspiraţie,
debitul volumic şi debitul masic de aer.

7.3.9. Un cot al unei conducte forţate cu diametrul de 150 mm, aşezată în plan orizontal, este folosit
pentru determinarea aproximativă a debitului de apă fierbinte care curge prin ea. Pentru aceasta se
determină o cădere de presiune p1-p2 = 2000 Pa, unde priza de presiune 1 se află imediat la intrarea apei în
cot, iar priza 2, la 0,75 m după cot. Se consideră un coeficient de rezistenţă locală al cotului = 0,65 şi un
coeficient al pierderilor liniare   0,035 . Să se calculeze viteza apei, debitul volumic şi debitul masic de
apă. Densitatea apei se va considera = 987 kg/m3.

69
 8. PERTURBAŢII ÎN FLUIDE COMPRESIBILE
Capitolul prezintă succint câteva noţiuni referitoare la apariţia şi propagarea perturbaţiilor în
instalaţiile hidraulice.

Obiective operaţionale
 Determinarea vitezei de propagare a perturbaţiilor;
 Cunoaşterea modului de propagare a perturbaţiilor;
 Calculul suprapresiunii maxime şi reale;
 Cunoaşterea măsurilor ce se iau pentru atenuarea perturbaţiilor;
 Folosirea fenomenului în aplicaţii utile.

8.1. Viteza de propagare a sunetului

Viteza de propagare a sunetului este viteza de propagare a unei perturbaţii de amplitudine mică
(variaţia locală a presiunii mediului este neglijabilă în raport cu presiunea totală).
Relaţia diferenţială pune în evidenţă variaţia presiunii şi a densităţii ca factori determinanţi:
dp
a . (8.1)
d
În cazul gazelor, Laplace a făcut ipoteza unei propagări adiabate. Din ecuaţia adiabatei se obţine:
p dp p
 const  d p   1const  d    (8.2)
 d 

şi în final:
a  RT , (8.3)
unde  este exponentul adiabatic al gazului, ca raport între căldurile specifice la presiune constantă şi la
volum constant:
cp
 , (8.4)
cv
R – constanta caracteristică a lui, ca raport între constanta universală şi masa molară:
R
R  M J kg  K  , (8.5)
M
iar T – temperatura absolută, ca sumă dintre temperatura măsurată în oC şi temperatura normală fizică:
T  t  TN  t  273,15 K  . (8.6)
Pentru aer în condiţiile mediului ambiant obişnuit se obţine:
a  1,41  287,04  293,15  344,4 m/s, (8.7)
valoare care se confirmă experimental. Astfel, pentru determinarea vitezei sunetului în aer se recomandă
relaţia:
70
 a  20,11 T . (8.8)
Pentru lichide se foloseşte ecuaţia compresibilităţii izoterme:
d 1
 d p, (8.9)
 
care înlocuită în ecuaţia (8.1) ne dă:

a . (8.10)


8.2. Perturbaţii în medii infinite

Dacă de la un corp în mişcare se propagă perturbaţii într-un mediu considerat infinit (avion în aer
sau navă marină), în funcţie de numărul Mach al mişcării corpului se disting trei cazuri de propagare.
 Ma  1 . Sferele de perturbaţie preced corpul astfel încât, între poziţia frontului de propagare a
perturbaţiei şi a sursei apare un decalaj care creşte continuu (fig. 8.1.a).
 Ma  1 . Sferele de perturbaţie sunt tangente şi între cele două mişcări nu apare nici un decalaj (fig.
8.1.b).
 Ma  1 . Sferele de perturbaţie rămân în urma corpului. Zona perturbată se găseşte în interiorul unui
con, numit conul lui Mach, fiind învelitoarea sferelor de perturbaţie (fig. 8.1.c). Unghiul la vârf al conului
este:
1
  2 arcsin . (8.11)
Ma
Dacă Ma  1 se obţine  = 90o.

Fig. 8.1. Propagarea perturbaţiilor în medii infinite

8.3. Mişcarea variabilă în conducte sub presiune

8.3.1. Analiza fenomenului
În cazul unei închideri - chiar parţiale - a dispozitivului obturator al unei conducte forţate se produce
mai întâi o suprapresiune în imediata vecinătate a dispozitivului, datorată inerţiei coloanei de lichid care
mai înainte s-a aflat în mişcare cu o anumită viteză şi a fost oprită din curgere într-un timp scurt. Unda de
compresiune creată se propagă în amonte de dispozitivul de obturare. Urmează o serie de oscilaţii de
presiune prin comprimarea şi destinderea fluidului aflat în conductă (asemenea unui resort), oscilaţii care
se amortizează datorită frecărilor. Suprapresiunile care au ca sursă organul de obturare se propagă în
lungul conductei cu viteza sunetului, putând fi sesizate auditiv asemenea unor lovituri puternice.
Fenomenul, numit lovitura de berbec este cu atât mai puternic cu cât conducta este mai lungă şi

71
închiderea mai rapidă.
Dacă se notează cu L lungimea conductei, cu T timpul de închidere a vanei şi cu t0 timpul până la
întoarcerea undei la vană, există relaţia:
2L
t0  , (8.12)
c
unde c este viteza de propagare a undei de presiune. Se deosebesc două cazuri.
 T  t 0 , adică închiderea organului de obturare se face rapid, înainte de sosirea undei reflectate.
Acest caz poartă denumirea de lovitură de berbec directă. Aceasta se întâmplă pentru o lungime foarte
mare a conductei sau un timp de închidere foarte mic.
 T  t 0 , adică obturarea se face mai lent. Acest caz poartă denumirea de lovitură de berbec indirectă
şi se produce pentru o lungime mică a conductei sau o închidere lentă a organului de obturare.
8.3.2. Calculul suprapresiunii maxime
Relaţia pentru calculul suprapresiunii maxime poartă numele de relaţia lui Jukovski:
p max    c  v 0 , (8.13)
unde c este viteza de propagare a sunetului în fluidul din conducta forţată.
Se observă că suprapresiunea maximă este proporţională cu densitatea fluidului, viteza sunetului
şi viteza iniţială din conductă.
În cazul unei închideri parţiale a vanei, mărimea creşterii presiunii provocate de lovitura de berbec
este diminuată:
p    cv0  v  , (8.14)
unde v reprezintă viteza care se stabileşte în conductă după închiderea parţială. Pentru o variaţie infinit
mică a vitezei rezultă:
dp    c  d v . (8.15)
Într-o primă aproximaţie, viteza de propagare a undei de presiune se poate considera că este egală cu
viteza de propagare a unei oscilaţii de amplitudine mică (viteza sunetului în medii infinite, a). Totuşi, se
demonstrează că elasticitatea pereţilor conductei micşorează viteza de propagare.
8.3.3. Calculul vitezei de propagare a loviturii de berbec
În ecuaţia (8.10) s-a obţinut că suprapresiunea maximă este proporţională cu viteza de propagare a
sunetului în medii infinite, deci în cazul supraaprecierii acesteia rezultă a o supradimensionare a
conductei. Deoarece aceasta este o conductă lungă, costul investiţiei poate fi majorat nejustificat. Se
impune un calcul cât mai corect al vitezei de propagare a oscilaţiei.
Se foloseşte următoarea ecuaţie:
a
c , (8.16)
 d
1 
E e
unde  este modulul de elasticitate al lichidului, E - modulul de elasticitate al materialului din care este
confecţionată conducta, d - diametrul conductei şi e – grosimea pereţilor conductei.
Se remarcă faptul că viteza de propagare a loviturii de berbec este micşorată cu atât mai mult cu cât
modulul de elasticitate al conductei este mai mic, grosimea conductei cât mai mică, diametrul cât mai
mare.
8.3.4. Metode de atenuare a loviturii de berbec
 Pentru a evita lovitura de berbec directă se folosesc:
72
  timpi de manevră a armăturilor cât mai lungi;
 se proiectează conducte forţate cât mai scurte (pe traseu în linie dreaptă) şi
 se folosesc conducte cât mai elastice; (pentru instalaţiile de acţionări hidrostatice se folosesc
racorduri flexibile din cauciuc care diminuează valoarea vitezei de propagare a sunetului).
 Pentru amortizarea loviturii de berbec se folosesc:
 amortizoarele hidropneumatice (în cazul instalaţiilor de acţionări hidrostatice în care pompele
volumice şi organele de obturare produc pulsaţii de presiune)) sau
 castelele de echilibru (în cazul centralelor hidroelectrice).
 Pentru sistemele de irigaţii şi centrale hidro sau termoelectrice se pot folosi vanele sincrone. Astfel,
când vana principală se închide, vana secundară se deschide.
La staţiile de pompare se prevăd hidrofoare sau vane de ocolire care se deschid la creşterea presiunii
datorate închiderii clapetei de reţinere în cazul unei avarii a pompei. De asemenea, pentru lovituri de
berbec negative (depresiuni) se poate plasa un ventil de aer în zona superioară a conductei.
Este de remarcat şi faptul că în instalaţiile de injecţie a combustibilului la motoarele cu ardere
internă, unda de presiune este aceea care ridică acul injectorului, în acest caz având un rol pozitiv.

8.4. Aplicaţii
8.4.1. Alegeţi răspunsurile corecte:
I. Viteza de propagare a sunetului în gaze depinde de:
A. raportul căldurilor specifice (cp/cv)
B. constanta caracteristică a gazului
C. temperatura gazului;
D. viscozitatea fluidului.
II. În gazele fierbinţi, faţă de aerul rece, viteza de propagare a sunetului este mai:
A. mare;
B. mică.
III. Amplitudinea undei de presiune depinde de:
A. densitatea fluidului, viteza de propagare a undei şi de variaţia vitezei fluidului ca şi cauză de
producere a undei de presiune
B. viscozitatea fluidului.

8.4.2. Care este viteza de propagare a sunetului în gazele de ardere având caracteristicile:   1,41 ,
R  286 J/kg  K şi t = 750oC. Comparaţi-o cu cea a aerului.
Răspuns: a  642 m s .

8.4.3. Care este viteza de propagare a sunetului în motorină? Se cunosc: densitatea   800 kg m 3
şi coeficientul de elasticitate   1,4  10 9 Pa .
Răspuns: a  1323 m s .

8.4.4. Care este viteza de propagare a unei unde de presiune într-o conductă de motorină? Se
cunosc: densitatea motorinei   800 kg m 3 , coeficientul de elasticitate al motorinei   1,4  10 9 Pa ,
diametrul mediu conductei d  5 mm , grosimea pereţilor conductei e  1 mm , modulul de elasticitate al
conductei E  2,1 1010 Pa . Să se compare cu viteza de propagare într-un mediu infinit, obţinută la
problema precedentă
Răspuns: c  1176 m s .
73
 8.4.5. Care este viteza de propagare a sunetului în benzină? Se cunosc: densitatea   720 kg m 3
şi coeficientul de elasticitate   1,15  10 9 Pa .
Răspuns: a  1264 m s .

8.4.6. Care este viteza de propagare a unei unde de presiune într-o conductă de benzină? Se cunosc:
densitatea benzinei   720 kg m 3 , coeficientul de elasticitate al benzinei   1,15  10 9 Pa , diametrul
mediu al conductei d  4 mm , grosimea pereţilor conductei e  1 mm , modulul de elasticitate al
conductei E  2,1 1010 Pa . Să se compare cu viteza de propagare într-un mediu infinit, obţinută la
problema precedentă.
Răspuns: c  1145 m s .

8.4.7. Motorul unui automobil de curse funcţionează în patru timpi la o turaţie de 12000 rot/min.
Considerând că foloseşte drept combustibil benzina şi că injecţia ar trebui să dureze cel mult 1/5 dintr-un
timp să se determine:
a. timpul teoretic cât durează injecţia;
b. întârzierea între momentul creării undei de presiune şi momentul ridicării acului injectorului
(neglijând inerţia mecanică a acestuia) dacă lungimea conductei de alimentare a injectorului ar fi de 30cm.
Se va folosi viteza reală de propagare a undei de presiune obţinută în problema precedentă.
Răspuns:   5 10 4 s ;   2,6 10 4 s .

8.4.8. Cele mai noi sisteme de injecţie folosesc principiul loviturii de berbec pentru crearea undei de
presiune necesare procesului de injecţie a combustibilului. Astfel, o pompă cu roţi dinţate recirculă
continuu combustibilul din rezervor, creând o presiune suficientă (10...20 bar) astfel încât viteza de
curgere în conductă să fie de aproximativ 15 m/s. Prin obturarea bruscă şi pentru un timp foarte scurt a
conductei, se obţine unda de presiune. Să se calculeze amplitudinea maximă teoretică a undei directe.
Se va considera combustibilul din problemele 8.4.3 şi 8.4.5.
Răspuns: 15,9 MPa şi 13,7 MPa .

8.4.9. Să se determine timpul de întârziere între momentul începerii admisiei în conductă a uleiului
sub presiune generat de o pompă cu roţi dinţate şi momentul începerii mişcării pistonului motorului
hidrostatic liniar dacă se presupune că iniţial, instalaţia este plină cu ulei la presiunea atmosferică. Se dau:
debitul pompei, 6 l/min; diametrul conductei, 15 mm; lungimea conductei, 12 m; diametrul cilindrului
motorului hidrostatic liniar, 75 mm; lungimea spaţiului mort din capătul cilindrului, 5 cm; forţa rezistentă
pe piston, 8000 daN, coeficientul (modulul) de elasticitate al uleiului, 1,444.109 Pa şi densitatea 850
kg/m3. Să se compare cu timpul în care o perturbaţie teoretică (viteza de propagare din mediul infinit)
parcurge conducta.
Răspuns:  = 0,3 s, t= 9.10-3 s.

74
 9. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND MAŞINILE
HIDRAULICE
Capitolul prezintă succint câteva noţiuni referitoare la maşinile hidraulice privite îndeosebi sub aspect
energetic.

Obiective operaţionale
 Cunoaşterea definiţiei şi clasificării maşinilor hidraulice
 Cunoaşterea definiţiei parametrilor energetici ai maşinilor
 Cunoaşterea alurii caracteristicilor maşinilor generatoare
 Cunoaşterea modului de determinare grafică al punctului de funcţionare al unui
generator hidrodinamic într-o reţea

9.1. Definiţii, clasificări

Maşinile hidraulice sunt sisteme tehnice alcătuite din organe şi mecanisme cu mişcări relative
determinate care transformă:
 energia hidraulică în energie mecanică (motoare);
 energia mecanică în energie hidraulică (generatoare) şi
 energia mecanică în energie mecanică având alte caracteristici prin intermediul energiei hidraulice
sau energie hidraulică în energie hidraulică prin intermediul energiei mecanice
(transformatoare).
În funcţie de modul în care lichidul se deplasează în interiorul maşinilor hidraulice, se deosebesc:
 maşini volumice, la care se deplasează în mod periodic volume determinate de lichid între
secţiunea de intrare şi secţiunea de ieşire şi
 maşini hidrodinamice, la care există un curent continuu de lichid între secţiunea de intrare şi cea
ieşire, transferul de energie realizându-se prin interacţiunea hidrodinamică dintre curent şi un rotor
prevăzut cu palete profilate.
Conform definiţiei, maşinile hidraulice se pot împărţi în trei clase la care se adaugă maşinile
reversibile. În continuare se enumeră tipurile reprezentative ale fiecărei clase.
a) Motoarele hidraulice pot fi:
 roţi de apă;
 motoare hidrostatice (cu piston, cu palete rotative, cu angrenaje, cu pistoane rotative);
 turbomotoare (turbine hidraulice energetice, turbomotoare din turbotransmisii).
b) Generatoarele hidraulice pot fi:
 elevatoare hidraulice (cu cupe, cu bandă);
 pompe volumice (cu piston, cu palete rotative, cu angrenaje, cu pistoane rotative);
 generatoare hidrodinamice(pompe centrifuge, diagonale sau axiale, compresoare gazodinamice,
suflante, ventilatoare);
c) Transformatoarele hidraulice pot fi:
 transformatoare hidrostatice (servomotoare hidraulice, sertare releu, transformatoare hidrostatice
de presiune, prese şi ciocane hidraulice);
 transformatoare hidraulice pentru pompare (hidropulsorul, berbecul hidraulic [13]);
 transmisii hidraulice (ambreiaje hidraulice, convertizoare hidraulice de cuplu).

75
9.2. Parametrii energetici ai maşinilor hidraulice
Generatoare hidraulice Motoare hidraulice
1. Debitul reprezintă cantitatea de fluid ce 1. Debitul reprezintă cantitatea de fluid ce
trece prin secţiunea de ieşire în unitatea de timp. trece prin secţiunea de intrare în unitatea de timp.

Debitul volumic se notează cu Q, iar unitatea de măsură în SI este m3/s. Se mai folosesc în mod
uzual: dm3/s (l/s), m3/h. Se mai utilizează debitul masic Qm. Unitatea de măsură în SI este kg/s, dar se mai
foloseşte kg/h şi t/h.
La maşinile volumice debitul este pulsatoriu. Se defineşte cilindreea ca fiind volumul deplasat
corespunzător unei singure rotaţii. Debitul volumic teoretic se determină prin înmulţirea cilindreei cu
turaţia.
2. Sarcina (înălţimea de pompare) este 2. Sarcina (căderea la turbină) este energia
energia specifică totală pe unitatea de greutate specifică totală pe unitatea de greutate cedată de
primită de fluid la trecerea sa prin maşină, deci este fluid la trecerea sa prin maşină şi deci este diferenţa
diferenţa între energia specifică totală a fluidului de între energia specifică totală a fluidului de la
la ieşirea şi intrarea în maşină: intrarea şi ieşirea din maşină:
  (9.1)   . (9.2)

Reamintim că energia specifică totală este formată din energia potenţială de poziţie, potenţială de
presiune şi cinetică:

   . (9.3)

În SI unitatea de măsură este m (coloană de fluid).
În cazul maşinilor volumice apar presiuni considerabile. Ponderea termenului ce conţine presiunea în
ecuaţia (8.3) este hotărâtoare şi atunci sarcina este      pentru generatoare şi
    pentru motoare.
3. Puterea utilă reprezintă puterea transferată 3. Puterea utilă este puterea dezvoltată de
fluidului şi este deci putere hidraulică: maşină. Este putere mecanică şi se calculează cu
 . (9.4) relaţiile cunoscute:
    . (9.5, 9.6)
4. Puterea absorbită reprezintă puterea4. 4. Puterea absorbită (disponibilă) este puterea
aplicată maşinii pentru a realiza pomparea hidraulică şi reprezintă puterea cedată de lichid la
lichidului. Este putere mecanică şi se calculează cu trecerea sa prin maşină:
relaţiile:  . (9.9)
    . (9.7, 9.8)
Puterea se măsoară în W sau kW. Calul putere (CP) se utilizează mai puţin.
5. Randamentul caracterizează eficienţa 5. Randamentul caracterizează eficienţa
transformării energetice şi este dat de raportul transformării energetice şi este dat de raportul
dintre puterea utilă şi puterea absorbită: dintre puterea utilă şi puterea disponibilă:
 . (9.10)  . (9.11)

6. Turaţia reprezintă un parametru important care influenţează valorile debitului şi eficienţei

transformării energetice. În SI se măsoară în 1/s (rot/s), dar uzual se foloseşte rot/min.

76
 9.3. Randamentul generatoarelor hidraulice
Se notează cu Pa puterea absorbită de pompă, deci aplicată de motorul de antrenare la arborele
pompei. În primul rând, o parte din ea este consumată pentru învingerea frecărilor - pierderi mecanice. O
altă parte se consumă pentru învingerea pierderilor hidraulice datorate vâscozităţii lichidului (pierderi de
tipul celor liniare sau locale). De asemenea, există pierderi volumice. Randamentul global al pompei se
poate scrie în funcţie de randamentele parţiale (mecanic, hidraulic şi volumic):

      . (9.12)

Valorile uzuale ale randamentelor parţiale pentru turbogeneratoare sunt:

      . (9.13)
Randamentele parţiale depind de condiţiile de exploatare şi uzură.

9.4. Caracteristicile generatoarelor hidrodinamice

9.4.1. Determinarea caracteristicilor turbogeneratoarelor
Reprezentarea grafică a sarcinii funcţie de debit şi a puterii de antrenare (consumate) funcţie de debit
la o turaţie constantă sunt caracteristicile cele mai importante ale unui turbogenerator. Aceste curbe se
trasează în urma unor încercări pe standuri de probă, obligatoriu la fabricile producătoare.
Forma caracteristicilor H(Q) şi P(Q) depind de particularităţile constructive.
Caracteristica sarcină în funcţie de debitul volumic pentru maşinile centrifugale se poate aproxima cu
o parabolă. Ea se trasează prin punctele determinate experimental.
Puterea de antrenare este dependentă de debit şi sarcină, dar şi de randamentul mecanic. În final,
aceasta este în esenţă o parabolă cubică.

9.4.2. Determinarea punctului de funcţionare

În capitolul 6 s-a prezentat modul de obţinere a caracteristicii sarcină funcţie de debit pentru o
conductă, Hc = f(Q). S-a arătat că ea are forma unei parabole, cu ordonata la origine egală cu Hs. O astfel
de curbă s-a reprezentat în figura 9.1.
Comportarea energetică a unei pompe este definită de
reţeaua pe care debitează. Caracteristica unei pompe
centrifugee, Hp = f(Q) are, de asemenea forma unei
parabole, însă cu vârful în sus. Şi această caracteristică s-
a reprezentat pe aceeaşi diagramă în figura 9.1. Pompa şi
reţeaua vor funcţiona în aceleaşi condiţii de debit şi
sarcină, iar punctul de funcţionare, (F), se va găsi la
intersecţia reprezentărilor grafice ale celor două
caracteristici. Din această figură se poate deduce modul
de determinare a parametrilor de funcţionare ai sistemului
pompă-reţea, adică debitul de lucru QF şi sarcina HF.
Fig. 9.1. Obţinerea punctului de funcţionare

77
 9.5. Aplicaţii
9.5.1. Alegeţi răspunsurile corecte:
I. Generatoarele hidraulice transformă energia:
A. hidraulică în energie mecanică
B. mecanică în energie hidraulică
C. mecanică în energie electrică
II. Debitul volumic al generatoarelor hidraulice este cantitatea de fluid care trece în unitatea de timp
prin secţiunea de:
A. intrare
B. ieşire
III. Puterea consumată de o pompă se poate calcula cu relaţia:
A.    
B.  

9.5.2. O pompă extrage apa dintr-o fântână şi o refulează într-un hidrofor (cu pernă de aer) aflat la
presiunea pm = 1,5 bar). Diferenţa de nivel între fântână şi rezervor este h = 6 m, diametrul interior al
conductei este d = 32 mm, rugozitatea absolută k = 0,3 mm, lungimea totală a conductei de aspiraţie şi
refulare este l = 15 m, iar suma coeficienţilor de rezistenţă locală este   . Pe standul de încercare s-
a obţinut caracteristica pompei:
Q [m3/s] 0 0,5.10-3 10-3 1,5.10-3 2.10-3
HP [m] 30 29 27 24 21
Să se determine punctul de funcţionare al sistemului pompă-reţea.
Răspuns: Se determină rugozitatea relativă k/d = 9,4-10-3, coeficientul pierderilor liniare,  = 0,037,
modulul de rezistenţă al sistemului de conducte de aspiraţie şi refulare înseriate (considerate ca o singură
conductă), M = 3,73.106 s2m-5, sarcina statică a conductei, Hst = h + pm/g = 21,3 m, se obţin punctele cu
ajutorul cărora se trasează caracteristica conductei:
Q [m3/s] 0 0,5.10-3 10-3 1,5.10-3 2.10-3
HR [m] 21,3 22,2 25,0 29,7 36,2
apoi se trasează cele două curbe şi se obţine, la intersecţia lor, QF = 1,2 10 m3/s şi HF = 26 m.
. -3

9.5.3. O instalaţie de ventilaţie locală foloseşte un ventilator a cărui caracteristică sarcină, Hv funcţie
de debitul volumic este dată în tabelul următor:
Q [m3/s] 0 0,2 0,4 0,6
Hv [mm apă] 162 150 105 48
Instalaţia cuprinde o conductă de aspiraţie şi o conductă de refulare de secţiune circulară cu
diametrul d = 200 mm coeficientul pierderilor liniare  = 0,018, lungimea totală l = 30 m, suma
coeficienţilor rezistenţelor locale,  = 7, iar secţiunea de ieşire este mai sus cu h = 6m faţă de cea de
intrare.
Să se determine debitul volumic, sarcina şi puterea utilă în punctul de funcţionare.
Se va considera densitatea aerului  = 1,125 kg/m3.
Indicaţie: Se va trasa caracteristica ventilatorului după ce se transformă [mm apă] în metri col. aer
folosind relaţia:  apa  g  hapa   aer  g  haer sau se va trasa caracteristica conductei în [mm apă] prin

78
transformarea inversă.

79
 10. BIBLIOGRAFIE
1. Benche, V. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Universitatea din Braşov, 1978.
2. Benche, V., Todicescu, Al., Turzo, G., Crăciun, O., Ivănoiu, M. Mecanica fluidelor şi maşini
hidraulice. Îndrumar de laborator. Universitatea din Braşov, 1987.
3. Benche, V., Ivănoiu, M. Elemente aplicative la cursul de mecanica fluidelor şi maşini hidraulice.
Universitatea din Braşov, 1982.
4. Benche, V. - coordonator. Mecanica fluidelor şi maşini hidropneumatice. Culegere de probleme.
Universitatea din Braşov, 1989.
5. Benche, V., Mureşan, M., Şerbănoiu, N., Crăciun, O. Curs general de maşini hidraulice şi
termice. Universitatea din Braşov, 1980.
6. Carafoli, E., Constantinescu, V. N. Dinamica fluidelor incompresibile. Editura Academiei,
Bucureşti, 1981.
7. Florea, J., Seteanu, I., Zidaru, Gh., Panaitescu, V. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice.
Probleme. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
8. Fetcu, D., Ungureanu, V. Tuburi termice. Ed.Lux Libris, Braşov, 1999.
9. Giurconiu, M., Mirel, I., Retezan, A., Sârbu, I. Hidraulica construcţiilor şi instalaţiilor
hidroedilitare. Editura Facla, Timişoara, 1989.
10. Iamandi, C., Petrescu, V., Damian, R., Sandu, L., Anton, A. Hidraulica instalaţiilor, vol.1.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.
11. Idelcik, I. E. Îndrumător pentru calculul rezistenţelor hidraulice. Editura Tehnică, Bucureşti,
1984.
12. Ionescu, D. Gh., Matei, P., Ancuşa, V., Todicescu, A., Buculei, M. Mecanica fluidelor şi maşini
hidraulice. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
13. Kreith, F. ş.a. Handbook of thermal engineering. CRC Press, 2000.
14.Moţit, H.M., Ciocârlea-Vasilescu, A. Debitmetrie industrială. Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
15. Opruţa, D., Vaida, L., Giurgea, C. Statica şi cinematica fluidelor - curs universitar. Editura
Todesco, Cluj-Napoca, 2000.
16. Pavel, D., Hâncu, S., Burchiu, V., Cucoaneş, V., Giuşcă, I. Utilaje hidromecanice pentru
sisteme de îmbunătăţiri funciare. Staţii de pompare. Editura Ceres, Bucureşti, 1974.
17. Pop, M. G., Leca, A., Prisecaru, I., Neaga, C., Zidaru, Gh., Muşatescu, V., Isbăşoiu, E. C.
Îndrumar. Tabele, nomograme şi formule termotehnice.. Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
18. Postelnicu, A. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Culegere de probleme. Universitatea
"Transilvania" din Braşov, 1995.
19. Roman, P., Isbăşoiu, E. C., Bălan, C. Probleme speciale de hidromecanică. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1987 .
20. Şova, V., Şova, M., Mureşan, M., Şerbănoiu, N., Hoffmann, V., Băcanu, Gh., Ungureanu, V.,
Fetcu, D., Boian, I. Lucrări practice de termotehnică. Universitatea din Braşov, 1987.
21. Şova, V., Şova, M., Şova, D. Termotehnică, maşini şi maşini termice. Baze teoretice, probleme.
Universitatea "Transilvania" din Braşov, 1998.
22. Todicescu, Al. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Editura Didactică şi Pedagogică,
80
Bucureşti, 1974.
23. Todicescu, A. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Partea I-a. Universitatea din Braşov,
1968.
24. Todicescu, A., Benche,V. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Partea a II-a. Universitatea
din Braşov, 1973.
25. Todicescu, A., Postelnicu, A. Mecanica fluidelor, maşini şi acţionări hidropneumatice.
Componenete de acţionări hidropneumatice. Universitatea Transilvania, Braşov, 1991.
26. Todicescu, A., Benche, V., Turzo, G. Anexe la cursul de mecanica fluidelor. Institutul
Politehnic Braşov, 1969.
27. Turzo, G. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Universitatea din Braşov, 1981.
28. Ungureanu, V. B. Mecanica fluidelor şi maşini hidraulice. Universitatea "Transilvania" din
Braşov, 1997.
29. Ungureanu, V.B. Mecanica fluidelor. Editura Universităţii "Transilvania" din Braşov, 2000.

Răspunsuri la testele teoretice

1.5.1. I:C; II:A; III:A; IV:B; V:A,B,C,D; VI:A,B.
2.6.1. I:C; II:A,B,C; III:A,B; IV:A,B,D.
3.4.1. I:A; II:C; III:A.
4.5.1. I:A; II:A,B; III:A,C; IV:B,C.
5.8.1. I:A; II:A; III:B; IV:A,B; V:A.
8.4.1. I:A,B,C; II:A; III:A.
9.5.1. I:B; II:B; III:B.

81