ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL SĂU ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

II.1. Evoluţia conceptului de întreprindere

Întreprinderile sunt entităţi economice de bază ale economiei naţionale, răspândite în teritoriu
datorită răspândirii resurselor materiale, în special a resurselor primare limitate sau a accesului la acestea,
a resurselor de muncă, a consumatorilor. Datorită variatelor alternative de utilizare a resurselor (factorilor) de
producţie în profil teritorial şi a necesităţii utilizării lor eficiente în procesele economice, iniţiativa agenţilor economici se
diversifica pe măsură adâncirii procesului de diviziune socială a muncii. Noţiunea de întreprindere are la origine cuvântul
francez "entreprise", iar în terminologia anglo-saxonă se utilizează cu acelaşi sens. De multe ori se utilizează cu acelaşi sens
şi noţiunea de unitate economică sau firmă.
Ca unitate economică, întreprinderea are rolul de a administra cu eficienţă maximă resursele de care
dispune în vederea realizării obiectivelor stabilite de managementul individual sau de grup şi de proprietari.
În întreprinderi se desfăşoară activităţi economice şi sociale, prin urmare ele funcţionează ca organisme
economico-sociale care produc bunuri şi servicii în scop de profit. În cazul unor entităţi de tip familial scopul prioritar al
activităţii economice este obţinerea unor venituri necesare familiei.
Conceptul de întreprindere a cunoscut o lungă evoluţie istorică în procesul de formare şi consolidare a economiei
moderne. Întreprinderea de azi este esenţial diferită de cea care a apărut la începutul dezvoltării capitalismului. Henri
Fayol considera că întreprinderea este un ansamblu tehnic şi economicosocial, care are funcţii specifice şi este condusă
după principii de piaţă.
După François Perroux "întreprinderea este o formă de producţie prin care în cadrul aceluiaşi patrimoniu se
combină preţurile diverşilor factori de producţie aduşi de agenţi economici distincţi de proprietarul întreprinderii, în vederea
vânzării pe piaţă a unui bun său serviciu şi pentru a obţine din diferenţă între două serii de preţuri (preţul de vânzare şi
preţul de cost) cel mai mare câştig bănesc posibil"5. Economiştii romani au adus contribuţii la dezvoltarea conceptului de
întreprindere dovedind originalitate şi competenţă cu privire la întreprinderile industriale şi agricole.
Gh. Bariţiu, P.S. Aurelian, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, D.P. Marţian, V. Madgearu, V. S 757h74h lavescu etc. au pus bazele
teoretice ale întreprinderii industriale şi au avut o contribuţie evidentă la dezvoltarea industriei româneşti.
Virgil Madgearu în cursul de economie politică precizează că ".pe baza abordării unitare a diferiţilor factori de
producţie: capital, muncă şi partea naturală pentru un scop anumit, într-o organizaţie închisă şi independentă orice
coordonator, fabricant etc., au dreptul să dispună cum vor de forţele date"6.
Victor Slavescu susţinea că ". întreprinderea în sensul ştiinţei întreprinderii este tipul de organizaţie economică
dispunând de un patrimoniu, urmărind obţinerea unei rentabilităţi pentru capitalurile încredinţate şi care este exprimată în
cifrele unui bilanţ ce se încheie în epoci de vreme stabilite în timp de legiuitor"7.
Ion Ionescu de la Brad, Ion Raducanu au dezvoltat conceptul de întreprindere în strânsă legătură cu
organizarea şi conducerea unităţilor economice cooperatiste din România.
I.N. Evian în lucrarea "Studiu practic al întreprinderilor comerciale şi industriale", Cluj, 1934, a cercetat
problematica conducerii întreprinderii în strânsă legătură cu funcţia financiar-contabila.
I. Ţâţos în "Noţiunea de întreprindere", articol apărut în "Independenţa economică", Bucureşti, 1946, cercetează
procesul de conducere în condiţiile utilizării resurselor proprii şi străine, structura averii, profit, finanţare, siguranţă şi risc,
organizarea muncii, politica de conjunctura etc.
Constantin Bungeteanu în lucrarea "Întreprinderile particulare", 1934, se ocupă de principiile de organizare şi
de preţul de revenire.
Întreprinderea privată, individuală sau colectivă are o îndelungată existenţa istorică şi în ţara
noastră.
În România antebelică rolul statului în procesul de dezvoltare prin investiţii noi a fost important, datorită lipsei de
capital privat autohton. În anul 1936, capitalul investit în întreprinderile economice ale statului se ridică la peste 130,7 mld.
lei.
După 1944, pe baza principiului "centralismului democratic", întreprinderilor economice, devenite în scurt timp în totalitatea
lor întreprinderi de stat şi cooperatiste, li s-a limitat dreptul de decizie şi au fost incluse în sistemul "planului naţional unic",
şi-au pierdut independenţa economică reală şi autonomia funcţională. Economia de comandă şi centralismul excesiv au
denaturat principiul autonomiei funcţionale şi al autogestiunii economice şi au limitat atributele decizionale ale întreprinderii.

1
 Preocupările pentru definirea întreprinderii au dat naştere la opinii diferite8, dar nu s-a conturat un concept coerent
şi complet care să exprime conţinutul întreprinderii în condiţii de piaţă, întrucât nu erau întrunite condiţiile formării unui
astfel de concept.
Deşi de multă vreme, pe plan mondial, întreprinderea a ocupat un loc important în analiza microeconomica tradiţională,
tratarea conceptului de întreprindere s-a făcut de o manieră mecanică, abordându-se legăturile sale cu mediul în principal
prin sistemul de preţuri şi în scopul maximizării profitului, pe baza unui calcul economic raţional.
Teoria economică a întreprinderii, numită şi neoclasica, a apărut în cadrul gândirii liberale de la sfârşitul secolului
XIX şi începutul secolului XX. Este vorba de explicarea deciziilor de fixare a preţurilor şi a volumului de producţie ca răspuns
la variaţiile cererii şi a costului factorilor de producţie. Obiectivul principal eramaximizarea profitului . Pentru neoclasicii
de la sfârşitul secolului XIX există o identitate între întreprinzător şi întreprinderi, întreprinzătorul proprietar impunea
obiectivul său personal: cel de maximizare a profitului. Teoria neoclasică se bazează pe cinci ipoteze, care sunt:
Au fost
formulate
numeroase
critici privind
ipotezele
acestei teorii.
Dintre acestea
menţionăm:
absenţa
diferenţierii
dintre
întreprinzător
şi
întreprindere;
separarea
produsă între
proprietatea
acţionarilor şi
conducerea
marilor
întreprinderi
încredinţată
unor
conducători
profesionişti (manageri) conduce la adăugarea la obiectivul de profit şi a obiectivelor proprii ale managerilor (obiective de
prestigiu social, de exemplu).

Întreprinzătorul este confruntat cu constrângeri mai numeroase decât cele reţinute de teoria neoclasică
(concurenţi, consumatori, sindicate, Statul) şi trebuie să ia majoritatea deciziilor sale într-o perspectivă incertă şi în condiţii
de risc şi incertitudine.
Întreprinderea nu este numai o realitate economică care are o funcţiune de producţie, cu o relaţie
stabilă între volumul de muncă, de capital şi de producţie, ci este de asemenea o organizaţie în care
acţionează importante mecanisme de coordonare şi de luare a deciziei .
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenţa acesteia legată de muncă în echipa
care conduce la creşterea productivităţii muncii9,10.
Munca în echipa este rezultatul necesităţii combinării factorilor de producţie care permite o mai bună diviziune a
muncii şi astfel fiecare individ se specializează în activităţi pentru care el este cel mai competent şi participa în grup la
obţinerea produselor finale. Finalitatea specializării şi a combinării factorilor de producţie este eficientă. Munca
în echipa în cadrul unei întreprinderi asigura costuri mai raţionale şi controlul capacităţii muncii şi a rezultatelor obţinute.
II.2. Caracteristicile şi definirea întreprinderii în economia de piaţă
Întreprinderile sunt organisme vii care au un rol fundamental în economia de piaţă, întrucât produc bunuri şi
servicii şi pe această bază distribuie veniturile din activitatea lor şi creează locuri de muncă.
Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economică şi de producţie, este o
celulă a societăţii, este un centru de decizie economică.

2
 Rolul major al întreprinderii constă în faptul că este un agent economic care există prin angajaţii săi şi datorită
bunurilor şi servi ciilor oferite pe piaţa consumatorilor săi.
1. Întreprinderea este o unitate economică şi de producţie, un agent economic a cărui funcţie
principală este producerea de bunuri şi servicii destinate vânzării. Întreprinderea are o formă juridică, deci este o
persoană juridică, care poate fi întreprinzătorul individual sau societatea. În această calitate întreprinderea are un
patrimoniu, cont la bancă, contabilitate proprie şi încheie bilanţ contabil.
Întreprinderea este o entitate juridică ce nu trebuie confundată cu forma sub care funcţionează la un moment
dat. În decursul existenţei sale, întreprinderea poate cunoaşte mai multe forme juridice (societate cu răspundere limitată,
societate pe acţiuni etc.).
Producţia întreprinderii este destinată vânzării pe piaţă, deci este comercializabila. Prin această caracteristică, întreprinderea
se delimitează de alţi agenţi, cum ar fi administraţiile publice (ministere, organisme neguvernamentale, colectivităţi locale
etc.) care efectuează servicii nemarfare.
Pentru a putea produce, întreprinderea are nevoie de diferiţi factori de producţie (muncă, materii prime, semifabricate,
energie, utilaje şi echipamente de producţie etc.) care-i servesc să obţină bunuri sau să efectueze servicii destinate clienţilor
săi. În acelaşi timp, întreprinderea are nevoie de informaţii, de resurse financiare, derezultatele cercetării ştiinţifice etc.,
toate aceste inputuri procurându-le de pe diferite pieţe ale factorilor de producţie, din sectorul financiar-bancar etc. Fiind
o unitate producătoare de mărfuri, întreprinderea este şi un agent de repartiţie a
veniturilor. Din valoarea produsă de întreprindere se scade valoarea consumurilor intermediare (materii
prime, materiale, energie etc.) şi rezultă valoarea adăugată. O mare parte din valoarea adăugată a întreprinderii
revine altor agenţi economici (impozite, cotizaţii la asigurări sociale şi fondul de şomaj, dobânzi, dividende etc.) şi salariaţilor
sub forma salariilor şi participarea la profit. Din valoarea adăugată revine întreprinderii partea destinată fondului de
amortizare şi
provizioanelor, ca şi cea destinată constituirii fondurilor de investiţii şi de rezervă.
2. Întreprinderea este o celulă de bază a societăţii, având o importantă funcţie
socială. Funcţia socială a întreprinderii rezidă în faptul că angajează personal şi satisface un anumit număr de nevoi ale
angajaţilor săi. Aceste nevoi vizează stabilitatea angajaţilor, nivelul remunerarii, promovarea, formarea profesională etc.
Întreprinderea este totodată o organizaţie autonomă, o celulă socială a cărei funcţionare depinde de toate grupurile sociale
participante la viaţa acesteia (acţionari,
manageri, personal de execuţie).
Întreprinderea trebuie înţeleasă ca o organizaţie care răspunde următoarelor criterii:
. este un grup social ce reuneşte indivizii în scopul realizării aceluiaşi obiectiv;
. este un grup raţional organizat, în care exercitarea puterii este bine definită, cu responsabilităţi precizate prin diviziunea
muncii şi a funcţiilor sale;
. este un grup durabil, structurat şi organizat în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
Întreprinderea fiind o organizaţie asigura coordonarea raţională a activităţilor unui anumit grup de
persoane în vederea atingerii unui scop comun.
3. Întreprinderea este un centru de decizie economică şi ca urmare joacă un rol important în economia de
piaţă, întrucât ea hotărăşte natura produselor şi serviciilor pe care le va obţine, combinaţia factorilor, tehnologiile practicate,
preţurile în relaţie cu cererea şi oferta de pe piaţa etc.
Întreprinderea nu este numai locul unde se desfăşoară producţia, ci este un centru de decizie, condus de
întreprinzători şi are ca scop obţinerea de profit.
Pentru a putea să producă şi să obţină profit, întreprinderea consuma resurse materiale, financiare şi umane. Ea produce
şi distribuie cumpărătorilor bunuri şi servicii la preţuri mai mari decât costul lor. Fiind o unitate multifuncţională şi
desfăşurându-şi activitatea într-un mediu complex şi riscant, întreprinderea trebuie să-şi asigure coerentă deciziilor
privitoare la organizarea internă, la tranzacţiile încheiate, să aleagă deciziile cele mai eficace pentru a-şi atinge obiectivele.
În acest scop, întreprinderea trebuie să-şi bazeze deciziile pe calcule economice, să utilizeze metode statisticoeconomice
de fundamentare.
Întreprinderea este subiect al gestiunii economice, este organizaţie economică autonomă, îndeplinind
cumulativ următoarele condiţii:
? are un patrimoniu propriu, pe care îl valorifica şi îl dezvolta;
? are autonomie decizională cu scop lucrativ, de producţie şi execuţie de lucrări;
? dispune de o relativă independentă în gestiune şi de autonomie în luarea deciziilor;

3
? îşi organizează sistemul informaţional astfel încât să poată măsura veniturile, cheltuielile şi rezultatele obţinute din
gestionarea patrimoniului;
? îşi achita impozitele şi taxele la bugetul statului, bugetele locale şi fondurile speciale.
Autonomia decizională exprima puterea întreprinderii de liberă dispoziţie privind patrimoniul, adică dreptul proprietarilor
de a dispune de activele productive şi financiare necesare exploatării.
Întreprinderile au autonomie şi independentă funcţională. Autonomia funcţională reprezintă totalitatea drepturilor,
atribuţiilor şi responsabilităţilor organelor de conducere în gospodărirea eficientă a patrimoniului. Autonomia se manifesta
prin dreptul întreprinderii de a lua decizii în toate domeniile. Autonomia este principala trăsătură a gestiunii economico-
financiare, de care depinde autofinanţarea, cointeresarea salariaţilor, răspunderea materială şi controlul activităţii
desfăşurate.
Autonomia funcţională generează legături economice directe cu alte unităţi, relaţii financiare cu bugetul statului etc.
Întreprinderea este titulara de conturi la bănci, contractează credite şi alte împrumuturi. Relaţiile cu agenţii economici
se derulează pe bază de contracte. Prin onorarea contractelor şi încasarea valorii produselor vândute, întreprinderile
pot să-şi recupereze costurile, să obţină profit din care, după achitarea obligaţiilor fiscale, o parte este distribuită acţionarilor
că dividende.
Autonomia funcţională a întreprinderilor se manifestă în toate etapele procesului economic: procurarea resurselor,
producerea bunurilor, vânzarea acestora şi repartizarea rezultatelor obţinute. Eforturile întreprinderii trebuie
canalizate spre maximizarea rezultatelor financiare nete pentru a putea realiza o latură importantă a
gestiunii, autofinanţarea.
Esenţial pentru întreprindere în condiţiile economiei de piaţa este faptul că îşi poate stabili singura planul
economic pe baza situaţiei date a pieţei, statul intervenind, prin intermediul instituţiilor sale doar în cazul obligaţiilor
acesteia faţă de buget, în elaborarea legislaţiei, în protecţia concurenţei.
Două principii fundamentale stau la baza întreprinderii economice libere:
a) principiul autonomiei economice şi funcţionale;
b) principiul maximizării profitului.
În perioada de tranziţie la economia de piaţă, întreprinderile nu constituie încă entităţi independente, că în cazul existenţei
şi predominării proprietăţii private, întrucât, în relaţia furnizori-beneficiari nu există un conflict real de interese. Atât debitorii,
cât şi creditorii întreprinderilor se afla în multe cazuri în proprietatea statului. Fiind o entitate juridică, întreprinderea încheie
contracte cu furnizorii şi clienţii. Ca entitate administrativă este administrată şi îndrumata de manageri (individuali sau de
grup). Întreprinderea gestionează un ansamblu de resurse fizice şi financiare şi are ca obiectiv principal
obţinerea profitului . De aceea, în definirea întreprinderii trebuie făcute precizări în legătură cu etapele dezvoltării social-
economice ale unei ţări şi cu gradul de realizare a privatizării.
Rolul primordial al întreprinderii private în economie este o caracteristică a economiei de piaţă.
Stabilitatea şi calitatea economiei naţionale depind în măsură decisivă de funcţionarea unui număr cât mai mare de
întreprinderi, care să producă mari cantităţi de bunuri şi servicii, la costuri şi preţuri reduse, în concordanţă cu cerinţele
pieţei interne şi externe.
Întreprinderea este un organism economic autonom, dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină în
vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării.
În abordarea conceptului de întreprindere în condiţiile economiei de piaţa se regăsesc caracteristicile, scopul
şi obiectivele acesteia. Bressy Gilles şi Cristian Konkuyt considera întreprinderea un organism economic autonom,
dispunând de mijloace umane şi materiale pe care le combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării.
Ov. Nicolescu şi colaboratorii12 definesc întreprinderea sau firma, astfel: ". un grup de persoane, organizate potrivit
anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă, folosind
cel mai adesea şi anumite mijloace de muncă, concretizate în produse şi servicii, în vederea obţinerii unui venit net sau
profit, de regulă cât mai mare".
Legea 133/1999 precizează că prin întreprinderea se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice,
autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit
prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piaţă, în condiţii de concurenţă
13.
Analizând diferite abordări concluzionam că întreprinderea în economia de piaţa este o unitate economică şi de
producţie, un organism viu, autonom; este o entitate juridică care dispune de un patrimoniu; are
contabilitate proprie şi cont la bancă; este un centru de decizie economică care dispune de mijloace umane
şi materiale pe care la combină în vederea producerii de bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă; îşi

4
gestionează astfel resursele şi produsele încât să obţină profit maxim, dar cu respectarea cerinţelor
dezvoltării durabile care impune restricţii de natură ecologică.
Întrucât în condiţiile economiei de piaţă o mare parte din întreprinderi au angajaţi, inclusiv manageri, în special în cazul
întreprinderilor organizate ca societăţi are loc o anumită delimitare a proprietăţii de organizarea şi conducerea economică.
Pentru activităţile de conducere este necesară o înaltă calificare şi specializare a angajaţilor manageri. Controlul activităţii
întreprinderilor organizate ca societăţi a cunoscut în ultimul deceniu abordări noi (guvernarea societară, cap.V).
După unii autori, o uniune de întreprinderi, constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară, este denumită firma
comercială.10 Firma comercială poate să cuprindă mai multe unităţi (sucursale, filiale) care prestează
activităţi identice, localizate în diverse zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite în cadrul
aceleaşi zone. Activitatea întreprinderii generează două categorii de fluxuri.
a) intrări de factori de producţie, al căror cost determina fluxurile de cheltuieli ale întreprinderii către agenţii economici
care furnizează aceşti factori;
b) ieşiri de bunuri, servicii etc., produse care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici care, la rândul lor, generează
fluxuri de venituri obţinute în urma comercializării bunurilor respective.
Fluxurile de venituri şi cheltuieli (cash-flow) trebuie să fie întotdeauna pozitive pentru că întreprinderea să poată
supravieţui şi/sau să-şi extindă activitatea pe piaţă.
Aceste grupuri de fluxuri sunt prezentate grafic în figurile 2.1 şi 2.2.

Ca o celulă de bază a economiei, întreprinderea (firma) este verigă organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între
factorii de producţie (natura, muncă şi capital), în scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice (produse, lucrări,
servicii, informaţii etc.) în structură, cantitatea şi calitatea impusă de cerinţele pieţei şi obţinerea unui profit.
Întreprinderea suporta costuri corespunzând remunerarii factorilor de producţie utilizaţi, care trebuie compensaţi prin
rezultatele producţiei sale. Deci, întreprinderea trebuie în mod necesar să producă o valoare excedentară
costurilor sale. Întreprinderea se delimitează prin genul specific de activitate, prin conducerea şi gestiunea economică
unică, prin unitatea să financiară.

5
 II.3. Mediul întreprinderii

II.3.1. Conceptul şi componentele mediului întreprinderii

Ca agent economic, întreprinderea (firma) îşi orientează şi desfăşoară activitatea sub impactul condiţiilor concrete ale
mediului său ambiant. Noţiunea de mediu ambiant este foarte complexă, incluzând un ansamblu de factori eterogeni -
de natură economică, socială, politica, stiintifico-tehnica, juridică, geografică, demografică, factori naturali etc. - ce
acţionează pe plan naţional şi
internaţional asupra întreprinderii, influenţând puternic relaţiile cu piaţa şi deciziile acesteia
În concepţie macroeconomică întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, o componentă economică a acestuia
. În condiţiile actuale mediul organizaţiilor de orice natură se caracterizează
printr-un dinamism accentuat, printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor. Între funcţiunile întreprinderii şi
factorii interni şi externi există o strânsă legătură (fig.2.3)
Analiza diferitelor circumstanţe existente şi a efectelor acestora asupra economiei şi gestiunii întreprinderii pune în evidenţă
trei tipuri de mediu:
? mediu stabil - unde schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor previzibile;
? mediu schimbător - unde schimbările sunt frecvente, de o amploare variată şi în general previzibile;
? mediu turbulent - unde schimbările sunt foarte frecvente, de amploare variată, cu incidente profunde asupra activităţii
întreprinderii şi greu de anticipat.

O analiză a
componentelor mediului
ambiant necesită
încadrarea acestora în
micromediul şi
macromediul
întreprinderii (fig.2.4).

6
 A.

MICROMEDIUL întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care aceasta intră în relaţii directe, pe termen scurt.
Dintre acestea fac parte:

a) Furnizorii de mărfuri. Aceştia sunt reprezentaţi de diverşi agenţi economici care, în baza relaţiilor de vânzare-
cumpărare, asigura întreprinderii resursele necesare de materii prime, materiale, echipamente, maşini etc. În contactarea
acestor agenţi de mediu, întreprinderea trebuie să dispună de informaţii referitoare la dimensiunea şi calitatea ofertei,
preţurile practicate, politicile comerciale utilizate, cunoaşterea unor aspecte referitoare la climatul intern al întreprinderii
furnizoare (stabilitate economică, disciplina tehnologică etc.), alte informaţii referitoare la factorii perturbatori ai unei
aprovizionări corespunzătoare.
b) Prestatorii de servicii. Aceştia sunt reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gamă largă de servicii
utile realizării obiectului de activitate al întreprinderii, cum sunt firme de comerţ, de transport, agenţiile de publicitate etc.
Din această grupa fac parte şi prestatorii de servicii bancare, întâlniţi pe piaţa financiară.
c) Furnizorii forţei de muncă. Aceştia cuprind unităţile de învăţământ, Oficiile de forţă de muncă, persoanele ce caută
să ocupe un loc de muncă s.a. Capacitatea de a atrage, motiva şi reţine resursele umane necesare producerii de bunuri
competitive este o variabilă importantă pentru orice firmă.
d) Clienţii. În această categorie intră consumatorii, utilizatorii industriali, întreprinderile comerciale, agenţiile
guvernamentale s.a., care alcătuiesc cercul firmelor, instituţiilor şi al persoanelor individuale, cărora le sunt oferite pentru
consum bunurile produse de întreprindere.
e) Concurenţii. Aceasta componentă a unei economii de piaţă concurenţială poate fi reprezentată de firme sau persoane
particulare care îşi dispută aceleaşi categorii de clienţi, iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii.
f) Organismele publice. Aceasta componentă este reprezentată de asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor,
mediile de informare în masă, organizaţiile consumatorilor etc. În această componentă se integrează şi organele de stat
(financiare, vamale, de justiţie etc.) faţă de care întreprinderea are obligaţii legale.
B. MACROMEDIUL (MEGAMEDIUL) cuprinde ansamblul factorilor de ordin general, cu acţiune indirectă şi pe termen lung
asupra activităţii întreprinderii. În general, printre componentele macromediului întreprinderii se numără:

7
a) Mediul demografic care se poate defini prin indicatori specifici, că: numărul populaţiei, structură pe vârste şi sex,
dimensiunea medie a unei familii, repartizarea teritorială şi pe medii (urban/rural) etc. Analiza unor astfel de indicatori
permite o evaluare corectă a dimensiunilor cererii potenţiale a pieţei întreprinderii.
b) Mediul economic care este format din ansamblul elementelor care compun spaţiul economic în care acţionează
întreprinderea, cum sunt: structură pe ramuri a economiei, nivelul de dezvoltare pe ansamblu şi pe fiecare ramură
economică, gradul de ocupare a forţei de muncă, situaţia financiar-valutara etc.
c) Mediul tehnologic care implică întreprinderea atât ca beneficiar, cât şi ca furnizor, în principal prin intermediul pieţei
şi se concretizează prin intermediul unor elemente specifice, cum sunt: invenţiile şi inovaţiile, mărimea şi orientarea
fondurilor destinate cercetarii-dezvoltarii, asimilarea de produse noi şi modernizarea produselor tradiţionale, reglementări
vizând eliminarea sau restrângerea efectelor poluante ale unor tehnologii etc.
d) Mediul cultural care este format din elemente referitoare la sistemul de valori, obiceiuri, tradiţii, norme de convieţuire
etc. Ele pot influenţa, în anumite împrejurări, decisiv asupra comportamentului consumatorilor, a segmentarii pieţelor, a
comunicării întreprinderii cu piaţa.
e) Mediul politic este specific fiecărei ţări. Acesta influenţează activitatea întreprinderii prin componente, că: structura
societăţii, forţele politice şi raporturile dintre ele, gradul de implicare a statul ui în economie, gradul de stabilitate a climatului
politic intern, zonal, internaţional etc. Mediul politic poate deveni un factor stimulativ sau restrictiv, după caz ,al unor
activităţi de piaţă.
f) Mediul juridic este constituit din ansamblul reglementărilor prin care este vizată, direct sau indirect, activitatea
întreprinderii.
g) Mediul natural (relief, clima etc.) influenţează, într-o măsură diferită, proiectarea, organizarea şi conducerea
activităţilor economice.
h) Mediul internaţional poate avea o influenţă semnificativă asupra capacităţii firmelor de a conduce business-ul în afara
graniţelor tarii-mama. De exemplu, fluctuaţiile dolarului comparativ cu alte monede străine poate influenţa capacitatea unei
firme de a concura pe pieţele internaţionale.
Mediul extern poate determina o multitudine de efecte asupra întreprinderii, cum sunt:
. adoptarea de structuri organizatorice suple, adecvate frecvenţei şi complexităţii schimbărilor;
. multiplicarea "punctelor de contact" între întreprindere şi mediul exterior, pentru sesizarea operativă şi corectă a
schimbărilor;
. diferenţierea modului de definire a atribuţiilor în cadrul activităţilor, în funcţie de gradul de afectare a acestora de
schimbările mediului;
. sporirea importanţei activităţilor de prognoza (de anticipare ) a schimbărilor.
Conjunctura economică internă şi externă în care acţionează întreprinderile este supusă unui proces intens de schimbare.
Conjunctura economică defineşte starea curentă şi concretă a fenomenelor,
proceselor şi evenimentelor specifice unei ramuri, unei economii naţionale, economiei mondiale, în ansamblu. Influenţele
complexe ale conjuncturii economice pot fi apreciate şi urmărite prin intermediul unor indicatori, că: volumul, structura şi
dinamica cererii, resurselor, populaţia activa şi nivelul şomajului, exportul, rata dobânzii, rata inflaţiei, balanţă de plăţi,
balanta comercială s.a.
II.3.2. Relaţiile complexe intreprindere-piata
Principala componentă a mediului în care o firmă apare atât în calitate de producător (ofertant), cât şi de
consumator (cumpărător) este piaţa.Piaţa mijloceşte legăturile multiple ale întreprinderii cu mediul său (fig.2.5).
În relaţia complexă intreprindere-mediu în general, respectiv
intreprindere- piaţa în particular, trebuie avute în vedere o
serie de aspecte şi măsuri, cum ar fi:

a) Studiul pieţei constituie premisa, punctul de plecare

în activitatea întreprinderii. Mecanismul pieţei reprezintă
pentru întreprinderea modernă terenul de confruntare a situaţiei
prezente cu cea de perspectivă, sursa de idei pentru produsele
noi sau pentru modernizarea celor existente, mediul de testare
a unor produse noi, a formelor şi a metodelor noi de distribuţie
şi promovare a produselor.
Informaţiile referitoare la piaţă, la consumatorii actuali şi
potenţiali, la structura şi caracteristicile canalelor de distribuţie,

8
la întreprinderile concurente (gama produselor ofertate, segmentele de consumatori etc.), la categoriile de preţuri practicate
etc., sunt absolut necesare pentru fundamentarea deciziilor privind activitatea de aprovizionare - producţie - desfacere.
b) În fluxul aprovizionare - producţie - desfacere, primul stadiu (aprovizionarea) şi ultimul (desfacerea)
reflectă legătura întreprinderii cu piaţa.
c) Succesiunea logică în fundamentarea activităţii întreprinderii trebuie să fie:
desfacere-aprovizionare - producţie - desfacere. Iniţial, trebuie să fie identificate cererile nesatisfăcute ale pieţei
(produse, servicii etc., cu cererea certa şi desfacerea asigurată). Se va fundamenta, deci, iniţial planul de desfacere, apoi
planul de aprovizionare şi programele corespunzătoare de producţie, care vor asigura realizarea programelor de desfacere.
În general, pentru a fi eficientă, cercetarea de piaţă trebuie să răspundă la
întrebări, cum sunt:
? Ce pieţe oferă cele mai bune perspective pentru produsul respectiv ?
? Ce modificări trebuie aduse produsului pentru a se vinde mai bine ?
? Ce preţ trebuie fixat pentru produsul respectiv ?
? Ce venituri se obţin prin exportul produsului ? etc.
d) Orientarea activităţii întreprinderii către obiectivele prioritare, cum sunt:
satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor consumatorilor, prin produsele create şi oferite, creşterea eficienţei economice,
pe baza sporirii vânzărilor totale şi a profitului realizat pe fiecare produs.
Aceste obiective definesc scopul şi însăşi raţiunea existenţei întreprinderii, iar realizarea lor este în funcţie de
sporirea supleţei, adaptabilităţii şi flexibilităţii firmelor în raport cu mediul lor ambi ant. În acest context se impune
promovarea unui management anticipativ, prevederea şi cunoaşterea permanentă a modificărilor în perspectiva ale
pieţei, identificarea strategiilor optime de acţiune. O firmă bine condusă trebuie să fie puternic polarizată către obiective
care să contribuie la marireasolvabilitatii, a cifrei de afaceri, a profitului, la menţinerea şi cucerirea de noi pieţe.
În condiţiile actuale, sub raportul obiectivelor, întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu, având ca
unic obiectiv maximizarea profitului. Ea este un organism complex care se confruntă cu o multitudine de
obiective contradictorii ce ţin de tactica şi strategia dezvoltării şi de satisfacerea intereselor proprietarilor
şi ale managerilor, interese care pot fi uneori divergenţe. Firmele au astfel componente diferite şi în funcţie de
numărul lor, depinde puterea lor economică de a influenţa piaţă.
Analiza concurenţei şi a factorilor de monopol nu poate gravita doar în jurul problemei preţului. Profitul nu poate fi
considerat ca fiind singura motivaţie în funcţionarea mecanismului economiei de piaţă, oricât ar fi el de important.
Concurenta constă dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifestă în cadrul relaţiilor dintre
furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai numeroase. Pentru definirea acestor forme trebuie avute în
vedere următoarele aspecte:
. interesele şi aspiraţiile clientelei, ţinând seama de faptul că aceasta este eterogenă. Clientela, formată din
consumatori productivi şi neproductivi, cu niveluri diferite de disponibilităţi financiare, creează segmente de piaţă
diferenţiate.
. libertatea de a acţiona, interesele şi aspiraţiile producătorilor, în calitate de ofertanţi. Firmele acţionează nu după
principiul primului impuls, ci pe baza unor scenarii strategice. Ele cauta să îndeplinească interesele curente de asigurare a
veniturilor cu cele viitoare de dezvoltare şi consolidare a poziţiei lor pe piaţă, recurgând pentru aceasta la un set diversificat
de cai şi metode.
. existenţa în mediul economic a unor reglementări juridice, a unor reguli cutumiare şi a unei stări psihosociale
care impun sau favorizează anumite acţiuni sau comportamente din partea agenţilor economici .
În economia de piaţă concurenta apare ca o necesitate obiectivă, face parte din " regulile de joc" ale
pieţei.
Activitatea de piaţă a întreprinderii este marcată de prezenţa întreprinderilor concurente, care îşi dispută oportunităţile
oferite de aceleaşi pieţe. În dubla lor ipostaza de cumpărători şi va nzatori, întreprinderile îşi plasează competiţia dintre ele
în două planuri: pe de o parte, îşi dispută furnizorii, prestatorii de servicii, disponibilităţile de forţă de muncă etc., iar pe de
altă parte îşi dispută clienţii, urmărindu-se obţinerea celor mai avantajoase condiţii în asigurarea resurselor şi în plasarea
produselor proprii pe piaţă.
Competitivitatea unei firme este determinată, în principal, de trei mărimi caracteristice.
Ansamblul raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de
aprovizionare şi a pieţei de desfacereformeaza sistemul relaţiilor de concurenţă.

9
 Gradul de intensificare a concurenţei este impus de raportul cerere - oferta, de măsură echilibrării acestuia, pe de
o parte, şi de raportul de forţe în care se plasează pe piaţa agenţii economici, pe de altă parte. În general , mijloacele şi
instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţa se pot delimita în jurul celor patru piloni ai politicii de marketing,
respectiv: produsul; preţul; promovarea; distribuţia.
Concurenta cea mai evidentă este directă şi se manifestă între întreprinderile care apar pe piaţa cu bunuri identice sau
cu mici diferenţieri, destinate satisfacerii aceloraşi game de nevoi. În acest caz, diferenţierea dintre concurenţi se realizează
prin imaginea de marcă, prin concurenţa între mărci. Se poate manifesta şi oconcurenta indirectă, când
întreprinderile se adresează aceloraşi nevoi sau unor nevoi diferite, prin oferta unei game variate de bunuri.
Forţa competiţiei şi implicaţiile ei asupra rezultatelor activi taţii întreprinderii depind de mărimea şi poziţia economică a celor
care se confruntă. Statul trebuie să se implice în asigurarea unui cadru şi climat concurenţial normal, ceea ce
presupune:
. autonomia întreprinderii;
. libertatea de înfiinţare a oricărui tip de întreprindere;
. promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere a intereselor fiecărei firme;
. reglementări economico-financiare egale pentru toţi agenţi economici, indiferent de formă de proprietate , mărime etc.;
. formarea liberă a preţurilor;
. stabilirea prin reglementări bugetare a obligaţiilor faţă de stat;
. măsuri pentru favorizarea participării întreprinderii pe piaţa externă;
. reglementări clare pentru sancţionarea, prin instanţă judecătorească, a firmelor nerentabile etc.
Pentru România, pe lângă accelerarea privatizării, o importanţă hotărâtoare în formarea economiei de piaţă funcţionale
care să facă faţă presiunilor concurenţiale o are implicarea statului în crearea sistemului instituţional şi elaborarea
legislatieicomplete privind piaţă şi dezvoltarea întreprinderilor private.

II.4. Tipologia întreprinderilor

Economia de piaţa se caracterizează prin existenţa mai multor tipuri şi forme de întreprinderi a căror coexistenta asigura
un grad ridicat de diversificare a economiei naţionale, valorificarea superioară a resurselor şi stimularea iniţiativelor private.
Mecanismul economic de piaţă din România creează premisele şi condiţiile de funcţionare a unei mari varietăţi de
întreprinderi care se diferenţiază după proprietate, conducere, răspunderea acţionarilor (asociaţilor), domeniul de activitate,
condiţiile locale, forma juridică, mărime etc.
Tipologia întreprinderilor reprezintă practic o expresie a analizei(cercetării) întreprinderii prin intermediul a diverse
unghiuri de abordare(criterii). Criteriile de clasificare folosite sunt variate, astfel:
1. După formă de proprietate, întreprinderile economice sunt:
. private; publice; mixte.
Întreprinderea privată este o unitate de producţie şi economică al cărei patrimoniu aparţine fie unei singure persoane
fizice (individuală), fie mai multora (asociaţii, societăţi).
Întreprinderea publică deţine resurse ce aparţin statului sau unor administraţii publice locale. Se mai numesc regii
autonome sau regii publice.
Întreprinderea mixtă este o unitate de producţie al cărei capital se formează pe baza participării unor proprietari
individuali (sau asociaţi) privaţi şi a diferitelor întreprinderi publice.
2. După forma juridică de organizare, pot fi:
. societăţi comerciale;
. societăţi de persoane, organizate sub formă de:
? societăţi în nume colectiv ;
? societăţi în comandita simplă.
. societăţi de capital, care se pot organiza în:
? societăţi în comandita pe acţiuni;

10
? societăţi pe acţiuni;
? societăţi cu răspundere limitată.
. regii autonome.
3. După ramură în care funcţionează, întreprinderile pot fi:
. industriale;
. agricole;
. de construcţii;
. de transporturi;
. de comerţ;
. de servicii.
4. După tipul produselor realizate se deosebesc: întreprinderi care produc bunuri
materiale sau produc sevicii, etc.
5. După factorul de producţie predominant, se deosebesc:
? întreprinderi care folosesc predominant munca vie;
? întreprinderi care folosesc predominant capitalul fix;
? întreprinderi care folosesc predominant capitalul circulant.
6. După mărime, pot fi: întreprinderi mici, mijlocii şi mari;
Încadrarea într-una din aceste categorii se face după cifra de afaceri, numărul de salariaţi, volumul capitalului.
7. După apropierea de sursele de aprovizionare şi/sau de pieţele de desfacere, pot fi:
. întreprinderi care depind de pieţele de aprovizionare cu materii prime (energie, materii prime agricole);
. întreprinderi dependente de un anumit loc (exploatări miniere, şantiere navale etc.);
. întreprinderile care depind de pieţele de desfacere (care produc produse agricole perisabile etc.).
8. După mobilitate, pot fi: întreprinderi cu poziţie fixă, respectiv legate de bogăţiile subsolului sau legate de folosirea
pământului; întreprinderi parţial fixe(zootehnie, forestiere, etc.); întreprinderi cu mobilitate relativ mare (industria uşoară,
alte întreprinderi industriale şi de servicii).
9. În funcţie de apartenenţa naţională, pot fi :
. întreprinderi naţionale, al căror patrimoniu se afla în proprietatea unei persoane fizice sau juridice din ţara respectivă;
. întreprinderi multinaţionale, ale căror subdiviziuni organizatorice îşi desfăşoară activitatea în două s-au mai multe ţări ;
aceste întreprinderi se afla în proprietatea unui grup economic privat sau cu caracter internaţional ;
. întreprinderi mixte sau întreprinderi organizate sub formă de joint-venture, care se caracterizează prin participarea cu
capital în proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din ţări diferite. Câştigurile obţinute sunt împărţite în funcţie
de contribuţia fiecărei firme la constituirea capitalului întreprinderii respective.
Clasificarea întreprinderilor de România după formă de proprietate, după domeniile de activitate şi organizarea juridică
poate fi urmărită în figură 2.7.

11
Cuvinte şi expresii cheie:
întreprinderea celula de bază a societăţii;
întreprinderea unitate economică şi de producţie;
întreprinderea ca organizaţie;
întreprinderea ca centru de decizie;
autonomia decizională;
principiul maximizării profitului;
firma comercială;
fluxuri de venituri şi cheltuieli;
mediul ambiant al întreprinderii;
micromediul întreprinderii;
macromediul întreprinderii;
competitivitatea firmei;
tipologia întreprinderilor.

http://www.scritub.com/economie/INTREPRINDEREA-SI-MEDIUL-SAU-I85778.php

12