VALORI STILISTICE

STILISTICA ESTETICĂ înseamnă studiul stilului, adică studiul tuturor mijloacelor folosite
de un scriitor (orator) pentru a obţine anumite efecte lingvistice de ordin artistic.

STILISTICA LINGVISTICĂ diferă fundamental de cea estetică. Fiind o ramură a lingvisticii,

obiectul ei de cercetare îl constituie limba, nu stilul, aşadar mijloacele de expresie ale
întregii colectivităţi vorbitoare, nu ale unui singur individ sau ale unei singure opere.

FIGURA DE STIL este procedeul stilistic prin care se modifică înţelesul propriu al unui
cuvânt pentru a-i da mai multă expresivitate.

FIGURILE DE STIL SE CLASIFICĂ ASTFEL:

Figuri de sunet: - aliteraţia; - onomatopeea.
Figuri de construcţie: - anacolutul;- inversiunea;- repetiţia;- enumeraţia- gradaţia.
Figuri de adresare: - interogaţia retorică ; - apostrofa; invocaţia retorică; - imprecaţia; -
invectiva.
Figuri semantice: ; epitetul; - comparaţia; - alegoria; - personificarea; - eufemismul.
Figuri de gândire şi compoziţie: - hiperbola; - antiteza; - antonomaza; - metonimia; -
metafora.

VALORILE STILISTICE ALE FONETICII

Sunetele limbii au anumite caracteristici: frecvenţă, amplitudine, timbru şi durată

În afară de sunete şi silabe, distingem accentul, ritmul, debitul, intonaţia. Fiecare dintre
aceste elemente considerate separat sau împreună, poate constitui sursă a expresivităţii.
Propoziţia preia accentul cuvântului pe care insistă. Ex: Aseară a fost furtúnă (nu ploaie
obişnuită)
Aseáră a fost furtună (nu altădată);
Figuri de stil realizate prin fenomene fonetice: aliteraţiile, constând în construirea unor
imagini auditive şi dinamice prin succesiunea fonemelor închise sau deschise:
„prin vulturi vântul viu vuia / vrun prinţ mai tânăr când trecea ” ( George Coşbuc – „Nunta
Zamfirei”)
Fonetica poate contribui şi la realizarea expresivă a unor forme de superlativ: Buuun!
Teama este exprimată prin lungirea vocalelor: săriiiţi!; drama sufletească, jalea şi
plânsul sunt evocate prin repetarea ritmică a grupului consonantic „ng” însoţit de vocala
„â”: „Ai pornit spre lunci şi crâng, / Dar pornişi cu cornul stâng, / Melc nătâng, /Melc
nătâng!”
Repetarea vocalelor deschise sau a vocalei mediane „a”, realizează o atmosferă calmă,
optimistă: „Totu-i alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare”
Onomatopeele şi cuvintele derivate de la ele, prin structura lor fonetică sunt evocatoare şi
sugestive.
Efecte expresive se obţin prin asocierea sunetelor în context, rezultând: aliteraţie,
armonie imitativă, asonanţă, ecou, rimă. Exemple: Nu da cu bâta-n balta. Hatârul nu
are hotare. L-a făcut cu ou şi cu oţet. Pomul pădureţ poame pădureţe scoate.
În enunţuri afective, structura fonetică a cuvintelor suferă schimbări, având valoare
expresivă: se modifică sunete: Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sunteţi!; Apar sunete
suplimentare sau sunt lungite cele existente: Mdaa, relativ, domnule general (Gh.
Brătescu).
Schimbarea accentului unui cuvânt poate avea valoare expresivă.
Ritmul, ca expresie a necesităţii de simetrie şi armonie, există într-o succesiune
periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate. În versul tradiţional, unităţi ritmice:
troheul // Neguri albe, strălucite / Naşte luna argintie (M. Eminescu); iambul // A fost
odată ca-n poveşti / A fost ca niciodată (M. Eminescu) şi amfibrahul // Când luna-mi
venea la fereastră / Oraşul părea că mă cheamă (G. Topârceanu).
În versul liber, lipsesc scheme metrice. Şi proza, are ritmurile ei proprii în concordanţă
cu fondurile şi stările sufleteşti ale vorbitorului. Această ritmică poate fi spontană în
vorbirea uzuală sau elaborată, în proza artistică: „Erau pasarile care vin din cer cu
zgomot de vijelie, care vin de departe, din miezul nopţii, din apele arctice unde n-a apărut
încă omul şi din delta Nilului Sfânt”(M. Sadoveanu).
Pauza poate avea valoare expresivă.
Debitul, adică numărul de articulaţii în unitatea de timp are valoare expresivă. Tempo-ul
vorbirii poate fi mai rapid sau mai lent şi apare ca manifestare fundamentală ori afectivă
sau ca mijloc de influenţare a destinatarului.

VALORILE STILISTICE ALE LEXICULUI

Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă constituie vocabularul sau lexicul acelei limbi
Cuvintele (elementele lexicale) sunt aşezate în enunţuri, unităţi lingvistice superioare,
purtătoare de semnificaţii. Cuvintele sunt materialul principal de construcţie a limbii.
Un cuvânt izolat poate avea unul sau mai multe sensuri, dar, într-un context dat, nu
poate, în principiu, să aibă decât unul singur. La nivelul lexico-semantic, efecte
expresive pot fi obţinute prin: 1. Gruparea tematică a cuvintelor: Iar gazda robotind zi şi
noapte se proslăvea pe cuptior între şanuri, calupuri, astrăgaci, bedreag, dichici, şi alte
custuri tăioase, muşchea, piedică, bască şi clin, ace şi scule, cleşte, pilă, ciocan, ghint,
piele, aţă, hârbul cu călacan, clei şi tot ce trebuia unui ciubotar.”(I. Creanga).
2. Folosirea diferenţiată a sinonimelor: „Bordei”, „palat”, „casă” sunt sinonime ideografice,
diferenţele fiind uşor de sesizat: omul sărac trăieşte într-un bordei, împăratul într-un palat,
iar oamenii obişnuiţi, locuiesc în case.
3. Folosirea adecvată a lexicului diferenţiat funcţional stilistic.
4. Folosirea cuvintelor diferenţiate semantic-expresiv
5. Folosirea mijloacelor de evidenţiere a unei trăsături semnificative: comparaţia, epitetul,
perifraza, eufemismul, hiperbola.
6. Folosirea mijloacelor de expresie figurată: metaforă, sinecdocă.

VALORILE STILISTICE ALE ELEMENTELOR MORFOLOGICE

1. SUBSTANTIVUL

Cu ajutorul substantivului, se pot realiza următoarele figuri de stil:

- comparaţii: „De rugină-l scutura / Ca laptele îl făcea / Ca soarele strălucea ”; „Ca un glob de aur luna
strălucea” (D. Bolintineanu)
- metafore: „Şi ochii tăi, topite stele a dimineţii, privesc atât de adânc… în noaptea sufletului meu” (M.
Eminescu)
- hiperbola: „Ah, mamă tu! Ce slabă eşti! / N-ai glas de vifor să jeleşti / N-ai mâni de fier, ca fier să frângi /
N-ai mări de lacrimi, mări să plângi”(G. Coşbuc)
- metonimii: „Pâinea fierul o rodeşte / Tot ca fierul o păstrăm” (C. Bolliac)
- sinecdoce: „Şedea ascuns turcu-n ocol / Ca ursu-n vizuină” (V. Alecsandri)
- epitete metaforice: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind / Şi-auzi mândra glăsuire a
pădurii de argint”(M. Eminescu)
- repetiţii: „Pelin beau, pelin mănânc, / Seara pe pelin mă culc”(G. Dem. Teodorescu)
- personificări: „Când rătăcind, bătrâne codru / Ajung la sânul tău de tată”(O. Goga )
2. ADJECTIVUL
Adjectivul este mai ales epitet (cea mai folosită dintre figurile de stil): „Tânguitor buciumul
sună / L-ascultăm cu-atâta drag”
Adjectivele pot fi determinate de substantive, atunci când sinonimele afective ale lui
„foarte” mai toate adverbe dar şi adjective pot apărea cu valoarea lor originală, pe lângă
un substantiv sau predicat nominal. În loc de „un om admirabil de bun/ de rău” se zice „un om
admirabil” sau „ este un om admirabil” . „Viaţa-i scumpă foc”; „ E necăjit foc” (Caragiale).

Unele adjective se substantivizează şi astfel: formal rămân adjective (prevăzute

insa cu un articol), dar îndeplinesc funcţii de substantiv si se leagă de substantivul sau
pronumele următor prin „de”: „deşteptul de Ion;, „sărmana de ea”; „nenorocitul de tata”. Chiar
adjectivele cu sens laudativ devin peiorative dacă sunt utilizate ironic. „O drăguţă de raclă”
(Creanga) fiind puse in contrast cele doua noţiuni.
Din momentul ce in aceste formule adjectivul are valoare substantivala nu surprinde
întrebuinţarea atâtor substantive (având sens peiorativ) in aceleaşi condiţii „dobitoc” cu
sinonimele „animal, bestie
PRONUMELE

Poate exprima o nuanţa stilistica speciala atunci când subiectul vorbitor e

nemulţumit, supărat, si de aceea evita numele comun, propriu al persoanei la care se
gândeşte.
„Daca nu-i el acasa, ce pot sa fac eu?; Când s-a-ntoarce el, am sa-ti plătesc datoria ” („Adevărul liber
si artistic”, Bucureşti, 3 nov. 1935, pag. 2).
In acest caz, pronumele arata respect si teama totodată al femeii de la tara fata de
soţul sau, sentimente pe care le are un om fata de o fiinţa superioara lui.
„Dumnealui” şi „dumneaei” au şi altă valoare stilistică decât cea discutată chiar
acum şi tot în raporturile dintre soţi, cu o uşoară nuanţă ironică: „Ce pot face eu?
Dumneaei dictează în casă.” (spune un bărbat care ţine să se scuze, mai mult glumeţ, că
nu-şi poate impune punctul de vedere). Sau (vorbeşte soţia): „Eu aş merge la bal, dar nu
vrea dumnealui” (nuanţă de nemulţumire, dar tot atenuantă, ce rezultă din intenţia de
glumă).

Schimbarea persoanei în cursul vorbirii, fără ca acestei schimbări pur formale să îi

corespundă şi una reală de oameni. În locul persoanei întâi, apare a doua (singular). Acest
fenomen este caracteristic vorbirii populare, şi pentru cea familiară a oamenilor culţi. „Ei,
acu’ să te văd (Ioane)!”; „Dar poftim de stai, văduvă, când ai grija unei case…”.
- persoana întâi plural pentru persoana întâi singular = pluralul modestiei: „Sărutăm mână,
părinte!” spune curent un bărbat sau o femeie de la ţară preotului
-prin înlocuirea pronumelui cu un substantiv: „Cum văd eu, tot Moş Nichifor are să facă ce-
a face. Ia să mai fac o încercare; ia să vă sărute mama!” (I. Creangă).

Cât despre „ăla” sau „aia”, am spus că valoarea lor expresivă este mai mare. „Ăla a
făcut blestemăţia?” „Un ăla, un prăpădit de amploaiat …”(I.L. Caragiale); Nu s-ar fi
apropiat de una din alea…” (H.P. Bengescu, Rădăcini p. 367).
Pronumele demonstrativ apare în locul unui substantiv şi atunci când nu găsim
repede, imediat, numele noţiunii. Aici intervine intenţia de a glumi, mai exact de a obţine
anumite efecte: „L-am întâlnit pe… ăla, cum îi zice… ăla înalt cu capul cât dovleacul”.
Întrebuinţat singur (sub forma „unul, una”), acest cuvânt exprimă foarte clar
dispreţul . „Unul, una” pot avea şi alte valori stilistice. „Na! Asta-i încă una” (I. Creangă) –
pronumele înseamnă „necaz, belea” – pe când în: „Cine ţi-a băgat în cap una ca asta” ;
„acela încă-i unul” are sensul de „prost, mintos
 Şi „altul, alta” au valoare afectivă „altă poznă, alta bazaconie”,- nemulţumit de o
veste sau de o întâmplare care îl priveşte de aproape şi care vine după una similară,
precedentă.
NUMERALUL

Numeralul cardinal este mai concret, căci arată cu adevărat numărul obiectelor pe
care ai impresia că le vezi unul câte unul, pe când cel ordinal indică locul ocupat de un
obiect într-o grupă de obiecte identice.
Acesta are o întrebuinţare mai largă decât celelalte, aşa că vine mai uşor în mintea
vorbitorului care este dispus câteodată, poate silit, să se folosească de el în locul celui
ordinal, dacă nu rezultă din aceasta nici un inconvenient în legătură cu înţelegerea celor
ce vrea să spună.
Vorbirea populară, ca şi cea familiară, se servesc la tot pasul de câteva formule în
care intră sub forma lor feminină, dar cu înţeles neutral, primele două numerale din seria
cardinalelor „…şi una-două la pupăză… …nu se da cu una cu două.”(I. Creangă).
Dintre celelalte numerale, interesant este „o dată”,

VERBUL

La verb vom vorbi despre substituirea persoanei întâi cu persoana a treia, vrem
să dăm spuselor noastre un caracter general, oarecum filosofic. „nu-şi vede omul capul de
treabă şi lui îi arde de vorbă (şi el îţi îndrugă verzi şi uscate)”. Nu spunem „aşa-ţi trebuie,
dacă nu ai minte”, ci „aşa îi trebuie omului, daca nu are minte”.

Mai numeroase sunt schimbările de timp.O acţiune trecută poate părea prezentă
chiar dacă de la săvârşirea ei a trecut vreme îndelungată. Perfectul, forma verbului
consacrată pentru indicarea acţiunii trecute, cedează locul prezentului. Avem atunci
prezentul istoric. „Am pornit la drum cu noaptea în cap, căci ştiam că am mult de
mers, aşa cum mă sfătuiseră cei de acasă. Merg eu ce merg, când deodată mă trezesc la
marginea unei păduri. Pe unde să o apuc?”. Intamplăril sunt, în momentul povestirii, tot
atât de prezente pentru el ca şi atunci când au fost săvârşite.
Imperfectul. În loc de răspunsul „doresc (vreau)…” spunem „doream (voiam) să
vă rog ceva”. Aşadar, deplasăm dorinţa din prezent în trecut, deşi în momentul vorbirii
dorim să fim ajutaţi, dar simţim o jenă, ne e teamă oarecum că vom fi refuzaţi. Acest
imperfect putea fi numit al modestiei.
Mai poate fi pus în locul prezentului - „perfectul” (simplu sau compus). Momentul
psihologic seamănă cu acela în care se află subiectul vorbitor când întrebuinţează
prezentul pentru viitor. În ambele cazuri avem de-a face cu o anticipare din cauza
nerăbdării. În loc să spunem „plec, mă duc”, spunem „am plecat, m-am dus”, deşi în clipa
în care pronunţăm cuvintele, noi nu am săvârşit încă acţiunea.
Imperfectul, apare şi pentru perfect. Vorbirea populară din Ialomiţa cunoaşte acest
schimb de forme verbale în exemple ca: „de ce nu muream (ca să nu mai văd o ticăloşie
ca asta)”; „de ce nu te întorceai acasă (dacă nu ai putut merge mai departe)”.
Ştim însă că optativului i se substituie foarte des imperfectul: „Dacă veneai mai
degrabă îl găseai pe el la mine” este perfectul „Daca-i fi venit ai fi găsit”.
Perfectul compus se întâlneşte mult mai des decât perfectul simplu şi asta datorită
naturii operelor lui Creangă, operei sale, „Amintirile…” Ş basmele impun folosirea
perfectului compus căci conţin fapte trăite de autor.
„Alelei ! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei că bine mi
te-am căptuşit”. (I. Creangă)
La viitorul I, situaţia este clară din cauză că unul şi acelaşi dialect, există câte doua
forme pentru exprimarea acestui timp verbal. Alături de „voi pleca”, care în vorbirea
populară şi mai puţin în cea familiară sună „oi pleca” întâlnim la munteni „o să plec” iar la
moldoveni „am să plec”.
Vorbirea populară şi cea familiară cunosc şi schimbări de mod cu valoare stilistică.
Se pare că acestea sunt mai puţin numeroase decât cele de timp. Vom constata că limba
noastră posedă o serie de forme verbale pe care de obicei gramatica nu le înregistrează şi
care exprimă nuanţe modale deşi morfologic ele trebuie socotite în rândul timpurilor. Toate
au sau pot avea o valoare stilistică.
Modul exprimă atitudinea subiectului vorbitor faţă de atitudinea verbului,
cronologia acţiunii în raport cu momentul vorbirii. Aşadar, nuanţele modale trebuie să
întreacă pe cele temporale: reacţia sufletului nostru faţă de acţiunea exprimate de un verb
se poate manifesta foarte diferit tocmai pentru că intervine un factor subiectiv care este
valabil de la un individ la altul.
În citatul „Am luat batocul şi dă-l de perete… trufandalele – aruncate peste case …
florile – călcate in picioare … sticlele de şampanie – trânteşte-le de caldarâm” . Observăm
ca autorul se foloseşte în prima propoziţie de indicativ (persoana I) dar apoi, în toate
celelalte, odată cu înlocuirea persoanei I cu persoana a doua, schimbă şi modul,
recurgând la imperativ. Valoarea stilistică a imperativului provine din acel dialog,
conversaţie între cei doi (sau mai mulţi parteneri) mod ce dramatizează acţiunea, ne-o
înfăţişează ca petrecându-se în faţa noastră.
Vorbirea populară şi cea familiară recurg adesea la substituirea indicativului prin
imperativ: „galbeni, stupi, oi, cai, boi … trebuia să ducă dascălii plocon Catihetului… ”;
O substituire de mod, strâns legată de cea mai sus discutată, este indicativul prin
conjunctiv. Gramatical, imperativul are o singură persoană (a doua). Nevoia de a porunci
şi unei alte persoane se simte şi de aceea pentru persoana a treia, limba recurge la
conjunctiv, modul cel mai apropiat de imperativ.
„Eu l-am sfătuit să fie ponderat ca să nu iasă lucrurile rău; el nu, să i se recunoască
dreptatea numaidecât, căci altfel face scandal!... „Când vede că-i primejdie mare, o ia la
goană, şi să te ţii, dulciţă”
Indicativul poate fi înlocuit şi prin condiţional. Condiţionalul începe a fi simţit ca
o expresie a politeţii. Spunem „v-aş ruga” şi imediat, fără a da răgaz partenerului, arătam
ce vrem. Deci, numai formal este vorba de condiţional, în realitatea, noi prezentăm
lucrurile ca şi cum am întrebuinţa indicativul. Construcţia are însă valoare expresivă, arată
starea noastră sufletească, stăpânită de jenă, temere.
Viitorul II are sens temporal doar în legătură cu viitorul I.
„Când vei veni la mine eu voi fi plecat” întrebuinţat singur el exprima un raport
modal : „se va fi întors (oare) din călătorie ?”. Sensul viitorului II este asemănător
conjunctivului, întrucât el exprima îndoiala. Aşa se face ca poate fi adesea înlocuit prin
conjunctivul perfect „Sa se fi întors din călătorie ?”. Limba vorbită nu utilizează niciodată
conjunctivul în locul viitorului II, care, tocmai din cauza nuanţei lui stilistice, asemănătoare
în unele privinţe cu viitorul I, apare în vorbirea populară şi familiară totodată cu forma
„scurtată” a primului auxiliar „oi fi plecat”.
Gerunziul contribuie la alcătuirea a numeroase construcţii verbale. În toate
auxiliarul este „a fi”. La forma „eram zicând”, valoarea semantică este identică cu a lui
„ziceam”, dar numai intelectual. Imperfectul propriu-zis prezintă acţiunea sigură, pe când
„eram zicând” arată nesiguranţa din partea subiectului vorbitor.
Gerunziul se combină şi cu conjunctivul prezent al auxiliarului „a fi” (sub aspectul
invariabil) : „Să fi dormind (el) la ora asta ?” ; „Să fi minţit (el, ei) în aşa hal ? ”

ADVERBUL
 Superlativul absolut (al adverbului de mod, deoarece acestea sunt înrudite cu
adjectivele) se formează în vorbirea familiară şi populară cu sinonimele afective atât de
numeroase şi variate ale lui „foarte” : „straşnic, grozav, nemaipomenit, admirabil, etc.”
Există câteva adverbe care, deşi se întrebuinţează foarte des, au, în condiţii
determinate valoare afectivă. Le putem pune alături de pronumele nehotărâte cu care
seamănă prin sensul lor vag şi, deci, uşor adaptabile în diferite împrejurări : „aşa, (a) colo
…”.
„Aşa” poate înseamnă orice: „bun, rău, mare, mic, sănătos, bolnav” în funcţie de
noţiunea la care ne gândim.
În cazul pronumelui nehotărât, valoarea stilistică mare, rezultă din valoarea
semantică vagă a cuvântului având chiar o nuanţa afectivă: „Am mai auzit una!”.
Un adverb asemănător în ce priveşte atitudinea de a avea tot felul de sensuri este
„şi” (sinonim cu de asemenea). „şi mai şi”
Pronumele „ceva” precedat de „mai” îndeplineşte funcţie adverbială: „… acela-i
mai ceva” adică mai grozav, mai bun.
Un adverb de loc poate avea funcţie mai mult sau mai puţin modală. Şi aici se
produc substituiri, dar în sens strict (nu ca în cazul lui „acolo” a cărui valoare modală este
numai aproximativă, tocmai pentru că adverbul poate avea după împrejurări alte accepţii
graţie funcţiei lui vagi).
Vorbirea populară întrebuinţează adverbe de loc pentru cele de timp: „aici” cu
înţeles de „acum”, „unde” cu înţelesul lui „când”, „încolo” cu înţelesul lui „târziu”.
„De-aici înainte am sa fiu cu băgare de seama; şi unde nu s-a pornit o vijelie să mă omoare
şi mai multe nu; şi mai încolo, ce s-a întâmplat ?!”

TOPICA

Ordinea cuvintelor se supune unei anumite reguli: elementul cunoscut este urmat
de cel necunoscut, aşadar determinatul precede determinatul. Astfel, atributul stă după
substantiv, obiectul şi complementul după verb.
Predicatul precede subiectul, atributul se aşează înaintea substantivului. Stilistic,
acest lucru este explicat astfel: în anumite momente, elementul nou ne poate impresiona,
încât simţim nevoia să-l punem şi pe el întâi: din punct de vedere afectiv, frecvente a
adjectivului precedat de substantiv încât inversiunea a devenit obligatorie aşa că valoarea
stilistică să sufere. „Biet – nu poate sta decât înaintea substantivului („om care-ţi inspiră
mila”): un biet om”.
Teoretic, orice determinant verbal se pune după verb. Dacă avem un obiect direct şi
unul indirect, primul precede pe al doilea. Complementele circumstanţiale se aşează după
cele două obiecte, deci la depărtare de verb. „Omul recunoscător arata gratitudine
binefăcătorilor lui oricând, oriunde si oricum, in ciuda deosebirilor de temperament si de
păreri”
Acestea sunt normele topicii obiective. În vorbirea afectivă ele se răstoarnă
aşa cum am văzut la atribut. Se poate spune ca indiferent de natura lui, determinantul
verbal cel mai important pentru sensibilitatea noastră, ocupa locul întâi, nu numai fata de
toate celelalte, ci şi fata de verbul însuşi pe care-l va preceda. „Binefăcătorilor săi omul
recunoscător le arată …”; „Gratitudine, omul recunoscător …”.

FRAZA

Pentru a avea o fraza, este nevoie de cel puţin o propoziţie principala. Celelalte pot
fi principale sau secundare. În prima ipoteză, ele se leagă prin raportul de coordonare, în
cea de-a doua prin cel de subordonare. Raportul de subordonare poate există şi între
propoziţii secundare.
Construcţiile interogative şi exclamative

Întrebarea şi exclamaţia reprezintă procedee stilistice prin ele însele: când întrebăm
suntem stăpâniţi de curiozitate, când exclamăm, ne exprimăm bucuria, mirarea etc. În
ambele cazuri, stări sufleteşti afective, şi, prin urmare, topica diferă de cea obiectivă.
Propoziţia enunţiativă „Tata a venit.” Se schimbă în „A venit tata?”, respectiv „A venit tata!”:
pe subiectul vorbitor îl interesează acţiunea, nu autorul ei, care îi este cunoscut şi de
aceea pune predicatul înainte. Când însuşirea ne impresionează puternic, punând în joc
partea afectivă a sufletului nostru, simţim nevoia să o enumerăm înaintea obiectului care o
posedă. Aici vorbim de atribute calificative, „vreme frumoasă; frumoasă vreme!”.
Astfel, adjectivul pus înaintea substantivului arată o însuşire accidentală pe care
subiectul vorbitor o simte şi o prezintă – apreciere personală, de natură afectivă, pe când
invers, exprimă o stare permanentă, valabilă în mod obiectiv pentru oricine.
Câteodată, afectivitatea predomină şi datorită întrebuinţării.
O primă caracteristică a vorbirii familiare şi, mai ales, a celei populare, o reprezintă
fraza paratactică: propoziţii principale juxtapuse, legate prin „şi”, eventual alte conjuncţii
coordonatoare (dar, însă, iar) sau prin adverbe temporale ca „apoi” („păi” – forma
neaccentuată) „atunci”, care şi-au pierdut înţelesul adverbial propriu-zis şi se transformă în
conjuncţii.
Altă particularitate mai importantă din punct de vedere stilistic a vorbirii populare şi
familiare este fraza cotită, frântă întreruptă de interogaţii şi exclamaţii ce îi dau
culoare, dramatism, viaţă şi izvorăsc din stări sufleteşti afective. Frământarea produsă de
o întâmplare trăită, reacţiile faţă de atitudinea partenerului şi de situaţia exterioară sunt
câteva cauze native care intervin, fără să vrem, adesea chiar împotriva voinţei noastre,
pentru a da frazei vorbite aspectul fragmentar, întretăiat de trăiri bruşte, reveniri şi reluări,
ridicări şi urcări ale tonului, ce o deosebesc de fraza scrisă, obiectivă, intelectuală.
Dintre cele două mijloace directe de expresie – exclamaţia şi interogaţia – primul
apare mai des decât celălalt. „Îmi pare bine că soseşte primăvara” devine „Ce bine îmi
pare că soseşte primăvara!” cu intonaţia specială.
Când propoziţia afirmativă care urmează a fi înlocuită cu una exclamativă se află în
mijlocul sau la începutul frazei, aceasta capătă un dublu aspect, apt de a fi utilizat stilistic,
căci implică o atitudine schimbătoare (subiectivă) a povestitorului.
„Ieşind într-o frumoasă zi de primăvară afară din oraş, am ajuns la marginea pădurii
unde am rămas încântat de priveliştea care mi se oferea ochilor” transformată în: „Ieşind
într-o frumoasă zi de primăvară afară din oraş, am ajuns la marginea pădurii, unde, ce
încântătoare privelişte mi se oferea ochilor!”. Astfel se poate substitui o propoziţie
exclamativă uneia enunţiative.
Interogaţia intervine mai rar decât exclamaţia. Cauza ar fi că, pentru a pune
întrebări este necesară prezenţa (fie numai fictivă a unui partener) şi, aceasta cere
intervenţia fanteziei, însuşire pe care nu o au toate subiectele vorbitoare, care au,
indiferent de grad, sensibilitate afectivă. Apoi, exclamaţia este un mijloc de expresie
personal şi direct: tot ce ne doare, tot ce ne bucură, ne revoltă, aparţine oarecum fiinţei
noastre, ne interesează n cel mai înalt grad pe noi şi limbajul serveşte în primul rând la
descărcarea sufletului propriu de gândurile şi simţurile acumulate în el.
Dramatismul, care este o trăsătură a vorbirii familiare şi populare, vine mai cu
seamă de la interogaţie: întrebarea presupune şi răspuns, fie dat de partener (dacă
există), fie de noi înşine.
Toate aceste forme exclamative există şi încă destule, în vorbirea populară (mai
puţin în cea familiară). Interesant şi din punctul de vedere al sintaxei obiective este
amănuntul că, construcţia cu „unde” poate fi şi negativă, fără ca înţelesul să se schimbe:
„Rabdă ea cât rabdă şi unde nu se porneşte pe un plâns… ”
 Singura modificare semantică pare a fi întărirea nuanţei afective, ceea ce surprinde
prin faptul că negaţia primeşte un accent foarte puternic.
Un fapt interesant este deasa apariţie a conjunctivului care merge paralel cu
frecvenţa mare a interogaţiei şi exclamaţiei, pe de-o parte cu cea a imperativului pe de
alta. Conjunctivul înseamnă invitaţia adresată partenerului (fictiv sau real) sau o
întrebare pusă sie însuşi de către subiectul vorbitor. Când stă la persoana a treia, este
echivalentul desăvârşit al imperativului căruia îi lipseşte o formă specială pentru a avea
persoană. „Vreţi să umblaţi numai aşa?… Asta nu miroase a nas de om!”
Dar mai intervine faptul că, conjunctivul este modul posibilităţii, al îndoielii,
aşadar o formă verbală subiectivă prin ea însăşi ceea ce explică cel puţin parţial, marea ei
răspândire. De aici, aptitudinea lui de a fi expresiv, mai expresiv decât indicativul cu care
prezintă numeroase elemente semantice comune.
Expresivitatea conjunctivului creşte când el apare singur (fără cuvântul de care
depinde). „Ian să-i fi sculat la treabă, ş-apăi să-i vezi cum se codesc, se drâmboiesc şi se
sclifosesc…”
Ar mai fi de remarcat conjunctivul din câteva formule populare cu care subiectul
vorbitor îşi afirmă sinceritatea sau stăruie asupra exactităţii spuselor sale. „Să nu spun
minciuni, dar peste o dimirlie de fasole i-au curs atunci din turetce”.
Deosebirile dintre vorbirea populară sau familiară şi cea cultă sunt atât de mari
încât ies imediat în evidenţă. Astfel, sunt utilizate cu intenţii artistice, diverse particularităţi
ale vorbirii curente, în operele literare. Intervine o chestiune de stil propriu-zis produs, în
parte, al voinţei, având ca punct de plecare fenomene care aparţin stilisticii lingvistice.
Caracteristica cea mai izbitoare este parataxa: alăturarea pură şi simplă a unor
propoziţii de acelaşi fel legate prin conjuncţia coordonatoare „şi”: „… ne vede că suntem la
Bucureşti, şi vine, domnule, şi ne asasinează, domnule şi ne face viaţa amară şi ne toacă la cap şi ne ceartă
în casă şi ne baga zâzanie între slugi, şi ne vorbeşte la vecini, în fine, ne nenoroceşte, domnule! ” (Adevărul
Literar şi Artistic, 26 apr. 1936 p. 7)
Foarte bogată este limba română în invocaţii de tot felul. Românul apelează
necontenit la forţe superioare, bune sau rele, cu ajutorul cărora are nevoie: unele să-i facă
bine lui ori fiinţelor sau lucrurilor care îi sunt dragi, altele să facă rău duşmanilor. „Bat-o
Dumnezeu (s-o bată)!” Întâlnim şi fenomenul opus, adică lipsa subiectului:
„Bată-te, să te bată”, „Lovi-l-ar, să-l lovească” În asemenea cazuri, repetarea verbului, pare
obligatorie, altfel formula face impresia că nu-i completă şi poate da naştere la confuzii mai
ales dacă lipseşte subiectul când apare o forţă binevoitoare.