Monahia Atanasia Văetiși

Mănăstirea Stavropoleos

Iconografia Mântuitorului Hristos

- Suport de curs -

I. Tema cursului: Reprezentarea Mântuitorului Hristos în arta bizantină. Tipuri iconografice,

direcții stilistice, comparații cu arta medievală occidentală (romanic și gotic)

Tradiția bisericii mărturisește apariția primelor icoane încă din timpul vieții Mântuitorului și din
perioada imediat următoare. Aceasta deoarece creștinismul nu este doar revelația Cuvântului lui
Dumnezeu ci și a chipului lui Dumnezeu în care se descoperă asemănarea Lui. Calea iconografiei
ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeu – ne spune Vladimir Lossky – este
calea teologiei. Icoana este în mod necesar proprie însăși esenței creștinismului de la întemeierea
lui, deoarece creștinismul este revelația dată de Dumnezeu omului, nu numai a Cuvântului lui
Dumnezeu ci și a Chipului lui Dumnezeu. Propovăduirea creștinismul în lume s-a făcut, de-a
lungul istoriei, deopotrivă prin cuvânt și prin imagini.
Iconografia Mântuitorului se conturează treptat, la început nu exista interes pentru chipul lui
Iisus Hristos, reprezentarea fiind sugerată prin simboluri (crucea, mielul etc.) sau prin figuri
precum cea a Bunului Păstor. În secolul al VII-lea Sinodul Quinisext hotărăște ca imaginea
mielului să fie înlocuită cu cea a figurii, a chipului omenesc. Și astfel începe istoria reprezentării
Mântuitorului Hristos, configurarea a ceea ce se numește tipul istoric: cu părul lung, despărțit la
mijloc, barba nu prea mare, ochi mari, liniștiți.

II. Tipologia
După tema iconografică pe care o ilustrează sau în compoziția căreia este personaj central se
conturează treptat și o tipologie a reprezentării Mântuitorului. După cum discursul iconografic
într-o biserică poate fi împărțit în dogmatic, liturgic și prăznical tot așa și pe Mântuitorul Hristos îl
întâlnim în reprezentări:
1. Dogmatice: Iisus Pantocrator, Iisus Arhiereu, Sfânta Treime, Judecata de Apoi
2. Liturgice: Iisus în potir, Iisus pe disc, Iisus-omul durerii, Liturghia îngerească, Împărtășania
apostolilor, Hristos vița de vie
3. Prăznicare/în ciclul praznicelor: Nașterea Domnului, Botezul, Întâmpinarea Domnului,
Schimbarea la Față, Învierea lui Lazăr, Intrarea în Ierusalim, Răstignirea, Învierea,
Încredințarea lui Toma, Înălțarea, Pogorârea Duhului Sfânt

O altă tipologie grupează iconografia Mântuitorului Hristos în:

1. Iisus Hristos în slavă: Iisus Arhiereu, Iisus înger al marelui sfat, Iisus cel vechi de zile,
Iisus Emanuel, Hristos Judecător (Deisis, Judecata de Apoi)
2. Iisus Hristos jertfit: Iisus în potir, Iisus pe disc, Iisus-omul durerii, Hristos-vița de vie și
ciclul Pătimirii (Cina cea de Taină, Spălarea picioarelor, Rugăciunea de pe Muntele
Măslinilor, Trădarea lui Iuda, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce, Punerea în mormânt)
 3. Iisus Hristos al praznicelor și minunilor
Pentru că aceste clasificări tipologice sunt restrictive, nici una din ele neacoperind întreaga
iconografie a Mântuitorului, în selecția imaginilor proiectate am urmărit o structurare pe teme sau
probleme luând în considerare și rațiuni formale nu doar de conținut.
Imaginile proiectate și analizate sunt împărțite în șase categorii:
1. Iisus Pantocrator
2. Iisus în slavă-Iisus Arhiereu-Deisis
3. Diferite reprezentări particulare: Iisus Emanuel, Iisus înger al marelui sfat, Iisus-
Cel vechi de zile, Mandylion, Ochiul neadormit (Iisus Prunc culcat)
4. Sfânta Treime: în redactare occidentală (după Schismă) ca mod de impunere a
dogmei Filioque
5. Iisus Hristos liturgic: Iisus în potir, Iisus pe disc, Iisus-omul durerii, Liturghia
îngerească, Împărtășania apostolilor, Iisus Vița de vie
6. Ciclul Pătimirii: Răstignirea, Coborârea de pe cruce, Punerea în mormânt,
Plângerea lui Iisus
Ilustrarea acestor teme se face cu exemple de icoane, picturi murale, mozaicuri bizantine
respectiv cu miniaturi, vitralii, retabluri, crucifixe aparținând artei medievale romanice și gotice.
Cronologic imaginile acoperă o perioadă care se întinde între secolele VI și XVIII pentru arta
bizantină sau de tradiție bizantină și secolele IX-XIV pentru arta Occidentului Medieval.

III. Estetica bizantină

Principiile esteticii bizantine sunt:
 Forme simplificate, epurate, dematerializate. Prin elaborare treptată aceste
reprezentări au fost curățate de tot ce era superficial și nestatornic și ating cea mai
mare putere de expresie → Standardizarea – chipurile dar și compozițiile, devin
asemenea unor dogme;
 Frontalitatea: personaje reprezentate din față, supuse legilor simetriei; deplina
comunicare cu privitorul, chipul e cel mai important, oferă deplina expresivitate;
 Hieratism – solemnitatea duhovnicească, sfințenia, ce emană de pe chipuri
deosebindu-le de reprezentările artei antice
 Perspectiva – evitarea perspectivei naturale → compoziția nu dă impresia de
tridimensional ci de plat. Obiectele din fundal sunt mai mari, punctul de fugă nu e
în spate ci în față, unde e privitorul = perspectiva inversă. Uneori se folosește
perspectiva psihologică – figura principală mai mare și plasată în centrul
compoziției sau modificarea proporțiilor naturale ale trupului: mâna, capul, ochii
supradimensionate
 Suspendarea timpului: evenimente care au avut loc în momente diferite sunt
reprezentate în aceeași compoziție (ex. Nașterea, Schimbarea la Față), fondul auriu
induce o atemporalitate
Artistul ajunge la aceste caracteristici ale imaginii folosind o serie de mijloace plastice, un
anumit mod de a trata:
 Veșmintele personajelor – acoperă trupul în întregime (mai puțin la Botez și
Răstignire), nu iau o formă naturală, a trupului sugerând desprinderea de trupesc, de
pământesc; anumite culori, gamă restrânsă
  Membrele trupului – modificări pentru a exprima stări interioare, greutatea redusă,
dematerializată, evitarea naturalismului. Ochii mari = expresia omului lăuntric; nas,
buze subțiri = simțuri spiritualizate
 Obiectele – clădirile și natura redate schematic, simplificat; legătura obiecte-decor e
convențională, simbolică; se vorbește chiar despre caracterul ilogic al arhitecturii
pentru că scena se petrece în afara legilor pământești
 Gestica – personajele sacre nu au gesturi, ele oficiază și mișcarea lor are un caracter
liturgic, sacramental
 Aureola – sunt personaje sfinte, iradiind lumină. Pe aureola lui IH apare crucea,
simbol al jertfei sau sunt înscrise literele O W N- cel ce este atemporal, veșnic
Deoarece funcțiile imaginii bizantine sunt: 1. de a păstra memoria, amintirea unui sfânt sau a
unui eveniment; 2. de a transmite cunoașterea istoriei sacre; 3. de a îndemna la apropierea de un
model de sfințenie, creația unui iconar va avea un caracter sobornicesc (L. Uspenski) nu unul
personal, iconarul nu-și transmite propria idee despre un subiect sau personaj, ci o descriere a ceea
ce e de privit, ce a preluat de la martori, e continuat prin el și cei ce-i vor urma.
Dar, deși există o erminie a picturii bizantine, un canon al reprezentării, aceasta nu înseamnă că
arta bizantină nu evoluează, că nu capătă trăsături stilistice distincte în funcție de epoca, aria
geografică și influențele stilistice primite. De aceea putem vorbi de școli, ateliere, meșteri iconari,
de specificul icoanei rusești, sârbești sau constantinopolitane. Cursul surprinde, prin stilul și
proveniența icoanelor selectate mai multe direcții stilistice pe care a evoluat icoana bizantină.

IV. Periodizare, școli și direcții stilistice

După iconoclasm arta bizantină cunoaște 3 mari perioade:

- renașterea macedoneeană (s. IX-XI): se manifestă predilect în miniaturi ce împodobesc ms.
destinate unei clientele private de umaniști luminați și mai puțin în pictura murală.
Caracteristici: clasicismul bizantin (echilibru, spiritualitate, frumusețe fizică)
- epoca comnenă (s. XII): grafism, mișcarea vie a personajelor, personajele sunt ființe
capabile de a avea sentimente, emoții, nu mai sunt impasibile. Apariția iconostasului la
sfârșitul s. XI va avea o influență considerabilă asupra stilului icoanelor ce trebuiau văzute
de jos
- epoca paleologă (s. XIII-XV): modele antice, idei renascentiste. Conturul e înlocuit de
modeleu, personajele capătă volum → figuri monumentale, puternice, frumusețea și
armonia proporțiilor, caracter sculptural al figurilor; în frescă tendința narativă. Epoca
umaniștilor, a oamenilor de litere
- s XV: conservă inovațiile renașterii paleologe, dar în interiorul unei direcții se manifestă
tendințe stilistice particulare și uneori contradictorii. Răspândirea artei bizantine în țările
balcanice, în Rusia, ajungându-se la un manierism al stilului paleolog
Constantinopol și Thesalonic sunt centrele cele mai importante de unde arta s-a răspândit pe
teritoriul slav în Balcani, din secolul XIV un rol important în transmiterea modelelor picturale și
culturale în lumea grecească și slavă îl va avea Muntele Athos.

Școala Italo-cretană – după căderea Constantinopolului se stabilesc noi contacte cu lumea

Occidentală. Unii artiști caută refugiu în Creta pentru a se îndepărta de teritoriile ocupate de turci.
În sec. XV începe în Creta un stil legat de tendințele idealiste și clasice ale picturii paleologe
constantinopolitane, dar care va consolida treptat propriile principii artistice și modele
iconografice. vezi ex. Coborârea de pe cruce: compoziție bizantină, tratarea academică, structura
severă în volumele drapate, tandrețe în mișcare și gesturi, tonuri strălucitoare și armonioase
Trăsături: delicatețe, modeleul desenului îndulcit de gradații delicate, colorit roșu-brun, pliurile
veșmintelor modelate fin, fără treceri bruște. Figurile sunt expresive, se simte influența picturii
italiene de tablouri. (Teofan Cretanul un reprezentant al acestei școli) adaugă și spiritualitatea rusă
de tip umilenie.

Rusia – vorbim de icoana rusă între creștinarea sa - s. X și reformele lui Petru cel Mare secolele
XVII-XVIII
Din Rusia provine cel mai mare număr de icoane și explicațiile sunt multiple: au existat
numeroase biserici ce nu erau împodobite cu frescă, doar cu icoane, și în plus aveau iconostase
înalte; dezvoltarea monahismului și a unui tip de spiritualitate întemeiat pe rugăciunea inimii face
ca locul icoanei în cultul privat să ia o pondere însemnată (nevoitorul, sfântul rugându-se în fața
icoanei e prezent în hagiografia rusă, va pătrunde și în iconografie în perioada de dezvoltare a
narativismului); dezvoltarea cultului icoanei făcătoare de minuni, tipul iconografic cu scene din
viața sfântului pe marginea icoanei
Stilistic icoana rusă se revendică din: icoana constantinopolitană + particularități locale +
moștenirea artei păgâne a slavilor. E diferită de icoana grecească prin importanță acordată nu doar
liniei ci și formei, dimensiunile mari, tonalitatea emoțională accentuată (chipuri melancolice,
gânditoare, mișcări elegante, gesturi delicate).
Cronologie icoana rusă:
- s. XIII nu e marcată de pictura clasică bizantină, antichizantă, limbajul artistic e lapidar și
proaspăt, ideile sunt transmise imediat, semnificația și expresivitatea traduce conceptul de
triumf al credinței creștine. Novgorod: motive folclorice, sublimarea emoției,numeroase figuri
de sfinți = forța eroică a martiriului;
- s. XIV artiști constantinopolitani se refugiază la Moscova, aduc tema luminii divine (ecou Sf.
Grigorie Palama), tema căii spirituale, a curăției. Figura în icoane pictată cu anumită lejeritate,
fețele tratate fin, o carnație sfumato și transparentă, atmosfera exprimă o pace meditativă.
Renaşterea italiană (Leonardo, Rafael) au marcat arta rusă, i-a dat un nou suflu;
- s. XV compoziții ideal echilibrate, sfumato-ul siluetelor, culori cu o luminozitate delicată, fețe
meditative, gesturi creând o atmosferă de armonie intimă, de rugăciune și contemplație.
RUBLIOV. Din a doua jumătate a secolului XV are loc schimbarea proporțiilor compoziției,
alungirea siluetelor, stilizarea lor;
- s. XVI scene ce permit analogii cu imnele liturgice, minuni, scene de pietate, construirea unei
biserici sau mănăstiri. Atmosfera poetică se pierde, icoanele devin alegorii ale lumii cereşti,
uneori sunt o simplă ilustrare a textului. Încep să se dezvolte şi teme mistice necunoscute artei
bizantine (Moştenirea lui Dumnezeu, Crezul, Tatăl Nostru) ce au la origine surse literare din
rugăciuni, imne, formule liturgice; sunt icoane cu numeroase personaje, compoziţii complicate.
Apariția lor este legată de nevoia de a apăra Ortodoxia de islam şi de catolicism, de consolidare
a dogmelor (Tot în această perioadă are loc și compilarea de vieţi de sfinţi, redactarea modelelor
iconografice în manuale, repertorierea icoanelor bizantine şi ruseşti vechi răspândite în diferite
centre din lumea medievală.);
 - s. XVII rafinament al detaliilor, bogăţie de motive decorative, atmosferă triumfală Școala
STROGANOV - preocupări pentru frumuseţea icoanei, varietatea compoziţiei, îmbunătăţirea
decorului, a clădirilor, peisajului.

Orientul creștin – modele comune lumii bizantine/medievale dar o tehnica simplă, limbaj
plastic rudimentar însă cu o mare forță expresivă. Iconografia a înflorit în acel Egipt creștin, leagăn
al monahismului primar. Trăsături: artă rustică dar nu populară (lipsa spațiului, a modeleului),
desenul domină cromatica, culori vii, simple.

Prin exemplele alese se încearcă o paralelă cu Evul Mediu Occidental și modul în care arta
romanică și gotică reprezintă tematica sacră și persoana Mântuitorului Hristos. Prima observație
care se impune este aceea că nu poate fi identificată o similitudine tematică între cele două spații
geografice și spirituale. Arta romanică și gotică nu cunoaște subiecte de profunzimea teologică a
celor pe care le putem încadra în tipul liturgic, de exemplu. Diferențele vin din tehnicile abordate,
din proveniența imaginilor și desigur din gândirea teologică și estetică diferită. Arta occidentală
medievală este arta formării și înfloririi orașelor, principalii săi comanditari sunt nobilii feudali,
episcopii și abații marilor mănăstiri. Este produsă în scriptoriile și atelierele marilor mănăstiri și
cunoaște diferite tehnici de exprimare, altele decât în Bizanț: miniatura, sculptura, retablul,
vitraliile, tapiseria.
În exemplele alese predominantă este miniatura care împodobește numeroasele manuscrise,
stilul este propriu acestui gen: absența modeleului, a adâncimii perspectivale, fonduri monocrome,
uneori doar fâșii de culoare, figuri rigide. Manuscrisele medievale au un gust al abstracției
ornamentale, folosește complicate combinații formale, un soi de i-realism sau non-realism care se
opune tradițiilor mediteraneene clasice. Miniatura gotică franceză de exemplu este o artă
aristocrată, de curte, ce caută expresia lirică și fabuloasă a poveștii și o muzică subtilă între linii și
culoare.

V. Descrieri, analiză de imagine

Fiecare din imaginile proiectate permit atât o descriere formală (aspecte legate de stil, tehnică,
manieră de tratare a compoziției, a gamei cromatice, a desenului) cât și una legată de conținutul
(dogmatic, scripturistic).

Iisus Pantocrator
- Crucea de pe aureolă – mărturie a jertfei sale; A și W, sau O, W, N = Cel ce este
- Pe Evanghelie diferite versete: „Veniți binecuvântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția
gătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). În funcție de conținutul evangheliei se
numește Iisus dătătorul de Viață („Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă
va muri va trăi” In. 11, 25), Iisus Milostivul („Milă voiesc, iar nu jertfă” Mt. 9, 13).

Iisus în slavă (Rubliov, 2 variante)

- Înconjurat de heruvimi, picioarele așezate pe roți înaripate (viziunea lui Iezechiel), la
colțuri simbolurile evangheliștilor așa cum apar la Iezechiel și în Apocalipsă
- E o teofanie-viziune în modul în care sunt figurate, ton pe ton, abia deslușite de fundal, cu
tronul de safir, figura înconjurată de foc. Imagine aeriană, inefabilă, dematerializată
 - În a doua versiune viziunea glorioasă a unui IH atotputernic e mai accentuată (prin desen,
culoare)
Hristos arhiereu
- Pe evanghelia deschisă: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta” (In. 18,36) și „Luați
mâncați, acesta este trupul Meu” (Mt. 26, 26)
Sfânta Treime
- Hristos reprezentat sub forma îngerului ce stă în centru, îl recunoaștem după crucea
înscrisă
- După schisma din 1054 și după căderea Constantinopolului și în țările ortodoxe, pentru a
propaga și inocula doctrina Filioque (Sf. Duh purcede și de la Tatăl și de la Fiul) latinii au
conceput un alt mod de reprezentare a Sfintei Treimi: tatăl un bătrân cu păr alb, în dreapta,
în stânga Fiul cu o cruce și cu Scriptura, între ei Sf. Duh sub forma unui porumbel. De aici
a pornit reprezentarea cu Paternitatea – Tatăl ține în brațe pe Fiul, Fiul un glob cu
porumbelul - Sf. Duh. Reprezentarea Sfintei Treimi altfel decât sub forma Cinei de la
Mamvri a fost interzisă de Sinodul din 1667 de la Moscova. Sub influență catolică s-a
răspândit în întreg secolul XIX, redactarea occidentală a Sfintei Treimi
Hristos Emanuel
- „Iată Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se
tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1,23)
- Reprezentat tânăr, fără barbă; în cupolă e uneori înconjurat de prooroci
Hristos Înger al Marelui Sfat
- Tânăr cu aripile desfăcute, binecuvântând cu dreapta, în stânga cu un filacter, uneori pe el
stă scris: „De la Dumnezeu am ieșit și sunt. Nu de la Mine am venit, ci El m-a trimis”
- Marele Sfat este taina, iconomia lui Dumnezeu, planul lucrării
Hristos cel vechi de zile
„…Și s-a așezat cel vechi de zile; îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada, iar părul capului lui
curat ca lâna” (Daniel 7, 9)
- Iisus reprezentat ca un bătrân cu părul și barba albe, capul înconjurat cu aureolă cu cruce
înscrisă specifică reprezentărilor lui Hristos, expresia feței e asemănătoare cu cea din IH
Pantocrator.
Sf. Mahramă (Mandilyon)
- Chipul Domnului cu un nimb cu cruce înscrisă – O, W, N = Cel ce este (ființarea veșnică,
atemporală a lui D.)
- Fizionomie armonioasă de o deosebită forță interioară; lumina din scrierile Sf. Părinți,
dezvăluie credincioșilor ceea ce apostolii au văzut pe muntele Sinai
Ochiul neadormit/Hristos-prunc culcat
- Iisus copil, culcat, într-o grădină, cu mâna sub cap. MD cu ripidă; un înger cu
instrumentele pătimirii stau alături.
”El și-a îndoit genunchii și s-a culcat ca un leu” (Facerea 49, 9)
„Iată nu va dormita nici nu va adormi cel ce păzește pe Israil” (Psalmul 120)

Răstignirea
- Din sec. V – IH răstignit este reprezentat cu ochii deschiși, până în sec. IX se răspândește
acest tip. Chiar dacă icoana tradițională coptă a continuat să-l reprezinte astfel pe IH, din
sec. XI El apare cu ochii închiși, amintind de firea Sa umană muritoare, la fel trupul se
 curbează progresiv. În Occident brațele larg deschise tind să se curbeze convulsiv,
suprimarea frumuseții trupului anulează trimiterea la Înviere și se concentrează mai mult pe
Pătimire; coroana cu spini e accentuată începând cu sec XVI. În Apus crucea slavei se
transformă în cruce a durerii, iar o imagine precum cea a lui Grunewald sfârșește prin a
șterge dumnezeirea lui Hristos, putând fi acuzată chiar de nestorianism
- MD, Ioan Teologul, sutașul Longhin în armură (cel ce a mărturisit „Cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu a fost acesta”), pe fundal un zid de cetate, Ierusalimul. Uneori în spatele MD și
celelalte femei (Maria lui Cleopa, Maria Magdalena). Sus pictate soarele și luna, îngeri
care plâng
- Uneori sunt trei cruci, și tâlharii, cel din dreapta cu aureolă; în fața crucii soldații care au
împărțit hainele apar încă din secolul VII
- Craniul de la baza crucii – după tradiție Hristos a fost răstignit chiar pe locul pe care a fost
îngropat primul Adam; sângele care curge din trupul lui Iisus pe acest craniu pentru a spăla
păcatul original face trimiterea clară la Învierea - Pogorâre la Iad

Recomandări bibliografice:
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sofia, 2005, capitolul al VI-lea
„Dumnezeu în iconografie”, pp. 160-183.

Leonid Uspensky, Vladimir Losky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sofia, 2003, capitolul
„Semnificația și limbajul icoanelor”, pp. 29-86.

NB: În prezentarea de la curs m-am oprit doar asupra temelor/tipurilor iconografice de mai
sus. Subiectul de examen acoperă doar această problematică. Pe CD-ul lăsat și pe stik apar însă
mai multe teme, câte pregătisem (inclusiv Învierea, Praznicele și Judecata). Acestea au rămas însă
pentru un curs viitor, în semestrul al II-lea.