SARA PE DEAL

de Mihai Eminescu

Publicată în 1885 în revista ieşeană “Convorbiri literare”, poezia “Sara pe deal”

ilustrează două dintre temele fundamentale ale liricii eminesciene: iubirea şi natura.
Ca specie literară, este o idilă cu puternice note de pastel, prin care se creează un
deplin echilibru între planul uman şi cel natural.
Titlul cuprinde două determinări foarte concentrate, referitoare la timpul şi spaţiul
idilei. Primul termen, un indice temporal, trimite spre momentul aşteptatei întâlniri care este,
în manieră romantică, “sara” (arhaism fonetic sugestiv în plan stilistic), cu aura ei de mister şi
melancolie, cu clipele roditoare de taină. Locul e, raportat la peisajul din jur, o proeminenţă.
Departe de sat, dealul devine o insulă a iubirii, dominând lumea.
Tematic, “Sara pe deal” este un poem al dorului de dragoste, al visului pur, al
aspiraţiei spre ideal. Mânat de dor, eul liric îşi imaginează – înaintea experienţei – povestea de
iubire trăită în mijlocul unei naturi care filtrează şi potenţează sentimentul.
Organizarea compoziţională a poeziei urmăreşte sugerarea raportului dintre cele două
realităţi: a omului şi a naturii. Primele patru strofe au un caracter precumpănitor descriptiv,
realizând un pastel al înserării. Doar ultimul vers al fiecărei strofe trimite spre elementul
uman, sugerând o gradare a sentimentului (de la imaginea iubitei care aşteaptă sub salcâm
până la combustia sufletească a îndrăgostitului). În ultimele două strofe accentul cade pe
“spectacolul” erotic, refăcându-se un fragment din ceremonialului cunoscut al eroticii
eminesciene.
Încă din prima strofă se creează un tablou de o magică plenitudine, în care elementele
telurice (dealul, salcâmul, apele) şi cele cosmice (stelele) par a se întâlni. Impresia e sugerată
de o imagine vizuală, privirea urmând o linie ascendentă, o dată cu turmele ce urcă dealul.
Buciumul, personificat, “sună cu jale”, iar susurul apelor care “plâng în fântâne”
(personificare) contribuie, paradoxal, la accentuarea tăcerii din jur. Sunetele sunt estompate,
dulci-melodioase, melancolice. Tot tabloul pulsează, plin de dor, în centrul lui aflându-se
imaginea iubitei, surprinsă în ipostaza înfriguratei aşteptări a clipei întâlnirii. Evocarea se
realizează din perspectiva bărbatului, a eului liric, prezent în text prin forme pronominale de
persoana I singular (“m-“, “pe mine”). El se adresează unui “tu”, adică iubotei, dovadă
vocativul “dragă” şi formele verbale şi pronominale de persoana a II-a singular (“aştepţi”,
“tu”): “Sara pe deal buciumul sună cu jale, / Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, / Apele
plâng, clar izvorând în fântâne, / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”
În strofa următoare, dublul epitet “sfântă şi clară” (dintre care unul personificator)
înalţă peisajul celest în puritate şi transparenţă, pregătind o ascunsă comparaţie pentru înnoita
adresare la persoana a II-a. Ochii iubitei, privind spre tării prin crengile copacului, devin un
liant între planul terestru şi cel cosmic. Licenţa poetică (“stele umezi”) şi personificarea
(“nasc”) impun raportarea epitetului la substantivul cu care se acordă în gen (“ochi”). Astfel,
se realizează identitatea dintre iubită şi corpurile cereşti. Ultimul vers sugerează o intensitate
sporită a aşteptării, a dorului: “Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară, / Ochii tăi mari cată în
frunza cea rară, / Stelele nasc umezi pe bolta senină, / Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-a
plină.”
Perspectiva e panoramică, incluzând o dimensiune terestră şi una cosmică. Aspectele
peisajului sun prinse într-o mişcare a privirii, nu rămân imobile. Farmecul misterios e sporit
prin încadrarea lor în spectacolul cerului de vară.
În strofa a III-a, panorama spaţiului celest se înfăţişează ca o luptă a luminii cu umbra,
a norilor cu razele lunii, într-o dinamică lentă, hipnotică. Perspectiva se schimbă brusc, fiind
acum îndreptată spre vale, spre sat. epitetul ‘vechi” (“streşine vechi”), repetat, de altfel, de trei
ori pe parcursul poeziei, subliniază vechimea aşezării care e proiectată pe un fundal

1
atemporal. Sunetele sunt familiare, sugerând un spaţiu domestic şi pastoral (scârţâitul
cumpenei, murmurul fluierelor). Imaginile vizuale nu sunt cromatice, ci se bazează pe
alternanţa de lumină şi umbră. Totul respiră pace şi un aer de vechime nealterată: “Nourii
curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scârţâie-n vânt cumpăna
de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.”
Mişcarea este lentă, oamenii osteniţi. Vizualul cedează locul auditivului. Sunetele sunt
şi acum familiare (toaca), sau difuze (clopotul). Pe fundalul liniştii tot mai profunde, ele sunt
percepute cu intensitate mai mare (‘răsună mai tare”). Glasul personificat al clopotului
impregnează peisajul cu o dulce şi gravă melancolie. Propoziţia declarativă din ultimul vers
are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul, până la sfârşit, în jurul poveştii
de dragoste. Comparaţia subliniază puterea sentimentului care mistuie totul în flăcările lui: “Şi
osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, / Clopotul vechi
împle cu glasul lui sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para.”
Se observă că, în ciuda bogăţiei paletei descriptive, Eminescu nu realizează un pastel
în maniera tradiţională a lui Alecsandri, pentru că nu înfăţişează natura pentru a oferi un
tablou al ei, ci pentru a încadra şi potenţa un sentiment, cum se întâmplă la toţi romanticii.
În ultimele două strofe accentul cade pe elementul uman, pe spectacolul erotic. Două
exclamaţii, ca două strigăte pătimaşe, anunţă graba îndrăgostitului. Mânat de un elan interior
frenetic, el îşi imaginează ritualul întâlnirii, proiectat într-un viitor apropiat (subliniat de
repetarea adverbului “curând”), dar nedeterminat. Pe fundalul liniştit, cu satul care
“amuţeşte”în vale, cuplul se împlineşte “sub înaltul, vechiul salcâm” (dublu epitet şi
inversiune). Dorinţa de permanenţă, de accedere la eternitatea clipei, de împlinire e accentuată
de adjectivul “întreg”, care apare în două contexte (“ore întregi”, “noaptea întreagă”): “Ah! în
curând satul în vale-amuţeşte; / Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte, / Lângă salcâm sta-
vom noi noaptea întreagă, / Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!”
Spre deosebire de primele două strofe unde verbele la indicativ notează percepţia
nemijlocită a peisajului, în consonanţă cu stările sufleteşti ale momentului, în ultimele două
strofe formele de indicativ viitor arată că totul e dorinţă arzătoare. Îndrăgostitul aspiră spre
refacerea cuplului primordial într-un cadru edenic, figurat aici prin salcâmul izolat de pe deal,
dar dorinţa rămâne doar vis, proiecţie într-un viitor nedefinit. Eul liric îşi imaginează grupul
statuar al îndrăgostiţilor adormiţi surâzători şi îmbătaţi de farmec sub coroana ocrotitoare a
copacului. Ca şi în “Dorinţa”, somnul şi visul în mijlocul naturii semnifică intrarea în
ritmurile eterne ale firii, contopirea până la refacerea perechii, a unităţii primordiale a mitului.
Interogaţia retorică din final sugerează viziunea eminesciană asupra iubirii înţelese ca
valoare supremă, singura care poate da sens vieţii: “Ne-om răzima capetele unul de altul / Şi
surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar
da viaţa lui toată?” Aceeaşi idee a sacrificiului pentru atingerea absolutului în dragoste apare
şi în “Luceafărul” ori în “Pe lângă plopii fără soţ”.
Tonalitatea generală a poemului e susţinută şi de elementele de prozodie care vădesc o
tehnică desăvârşită. Versurile ample, cu măsură de 12 silabe, fixată invariabil într-o schemă
neobişnuită de ritmuri (un coriamb, doi dactili şi un troheu) au o somptuozitate deosebită şi un
timbru specific de bucium al cărui timbru se stinge brusc. Rimele perechi sunt feminine (cu
ultima silabă neaccentuată) şi produc o înmuiere, o catifelare a tonului. Astfel, versul
eminescian susţine prin muzicalitatea interioară însăşi mişcarea sentimentului.

Sara pe deal buciumul sună cu jale…

____________