Swann de Marcel Proust ( În căutarea timpului pierdut)

Romanul Swann , primul volum din cele șapte ale ciclului În căutarea timpului pierdut de
Marcel Proust, este unul foarte complex și important pentru istoria literaturii și teoria literară,
prezentând nu doar începutul formării intelectuale a naratorului-personaj Marcel, a cărui
devenire artistică o urmărim în În căutarea timpului pierdut , și istoria idilică a lui Swann , alt
personaj important al ciclului, cu un puternic rol în prezentarea personalității acestuia, ci și un
solidset de valori estetice și morale, care lansează principalele probleme discutate în romanele
ulterioare.În pofida popularității actuale, Swann a fost cu greu acceptat de cercurile literate
pariziene de la începutul secolului trecut.

Marcel Proust, subjugat de reputația unui snob monden, a fost respins de trei editori până a fi
acceptat de Grasset, care i-a publicat primul volum pe 14 noiembrie 1913. Proiectul lui Proust a
câștigat treptat popularitate și l-a făcut, într-un final, vestit, solidificându-ipentru totdeauna
personalitatea în caleidoscopul celor mai importanți scriitori ai literaturii universale.

Prima parte din Swann, Combray, relevă copilăria naratorului anonim ( acceptat de critica
literară ca un alter-ego proustian) la Combray( Illiersul autorului), în casa mătușii sale, relațiile
tandre cu mama sa (drama culcării), primele sale lecturi, primele idei etice și morale. Practic,
suntem martorii confidenți ai copilăriei naratorului, observând solidificarea bazei sale culturale
și estetice, înțelegerea căreia este primordială pentru perceperea evoluțiilor din romanele
ulterioare. Combray este și partea care ne familiarizează cu personajul-pilon Swann, creându-ne
prima imagine asupra personalității complexe a acestuia.

În Combray sunt lansate și principalele inovații proustiene. Memoria voluntară și memoria

involuntară, probabil cea mai evidentă inovație, este discutată și celebrată deja de un secol de
critica literară.Celebrul episod al madlenei prezintă ocazia primei intervenții a memoriei
involuntare. Totul începe cu o senzație gustativă aparent infimă, cu un efect neașteptat, urmărit
de narator, printr-o profundă autoanaliză, de la rezultat la premise. În urma unui minuscul
impuls, întreaga construcție a trecutului autorului este luminată, în afara influenței acestuia,
involuntar și, uneori, haotic; proces halucinant, conturarea trecutului naratorului este comparată
de Proust, într-un moment de revelație artistică, cu un joc japonez în cursul căruia participanții
aruncă în apă mici bucățele de hârtie colorată care, sub influența lichidului, se descompun,
formând minunate imagini de case, flori și personaje. Anume memoria involuntară comportă, în
viziunea proustiană, o încărcătură afectivă importantă, nealterată în timp. În contrast, memoria
inteligenței nu-l ajută pe om să ajungă la esența stărilor emotive. Pentru narator vederea
madlenei, banalizată de întâlnirea ei frecventă în cotidian, nu are nici o importanță. Gustul și
mirosul ei, însă, îl transpun în vremurile copilăriei sale, cu stările emotive ale acesteia conservate
perfect.

Tema memoriei involuntare, care, deși nu are pretenția, după cum o mărturisește autorul, de a
lansa o dezbatere științifică, se încadrează perfect în conceptele ilustrului său contemporan
Sigmund Freud, lansează problema timpului, anunțată de titlul ciclul – În căutarea timpului
pierdut. Printr-o acceptare tacită a filosofiei lui Henri Bergson, Marcel Proust afirmă fluiditatea
și flexibilitatea timpului. Divizarea fizică a timpului în minute și secunde fiind acceptată ca o
simplă convenție, fiecare minut este prezentat ca fiind diferit de cel dinaintea lui, fiind influențat
de stările emotive trăite de om. Astfel, evenimentele cuprinse în câțiva ani pot fi rezumate de
Proust în câteva pagini, iar un dialog, cuprinzând și explicarea psihologică subiectivă a
naratorului, câteva sute de pagini. Totuși, întregul roman reprezintă încercarea naratorului de
învinge și a domina timpul ; încercare încununată cu succes. Fluxul timpului nu mai este
ireversibil: prin intermediul cunoașterii artistice, Marcel poate retrăi un moment din trecut cu
aceeași intensitate emotivă ; Timpul este îmblânzit.

Un alt pilon al formării personalității naratorului, prezentat în Combray , sunt promenadele din
copilăria sa în două direcții, care vor deveni bazele celor două fațade ale personalității sale
complexe. Plimbările spre Meseglise (sau spre Swann) sunt asociate cu intemperiile. Partea
artelor, libertății, femeilor ușuratice și , într-un final, a eșecului intelectului, anume drumul spre
Swann va fi asociat de subconștientul lui Marcel cu sadismul ( observat în relațiile dintre fiica
lui Vinteuil și prietena sa) și dragostea ( deși iluzorie), față de Gilberte Swann. Promenadele spre
Guermantes , petrecute cu ocazia timpurilor bune, sunt asociate cu pretențiile mondene și
inteligența emotivă.Anume în această parte Marcel reușește o primă încercare artistică, descriind
clopotnițile observate.

A doua parte, O iubire a lui Swann , face o incursiune în trecutul lui Charles Swann, unde
Marcel devine narator uniscient, acțiunile petrecându-se înainte de nașterea sa. Într-o manieră
ironică, ne este relatată idila lui Swann cu Odette de Crecy, impregnată cu tragedia geloziei,
ipocriziei și superficialității sentimentelor. Departe de conceptele mondenului burghez Swann
despre idealul frumuseței sau inteligenței feminine, fiind drăguță, dar nu frumoasă, și, urmând
tradiția etică franceză, puțin inteligentă, Odette captează sentimentele lui Swann doar
provocându-i asociații cu o puternică încărcare emotivă cu picturile lui Botticelli, o frază
muzicală ; Swann iubea iluzia pe care și-a creat-o ; Odette iubea statutul social și averea lui
Charles. O iubire condamnată prin esența ei , bizară, incorectă, evoluează, totuși, paradoxal, în
mariajul celor doi.

A treia parte, Nume de ținuturi: Numele , reprezintă o revenire la copilăria lui Marcel și la
visurile romantice ale acestuia despre călătorii în ținuturi ca Balbec, Veneția și Florența. Copilul
își crează imagini despre aceste ținuturi, conferindu-le calități excepționale ; iluzii spulberate
ulterior. Cu această ocazie, Proust lansează ideea decepționantă a caracterului iluzoriu al
numelor. Copilul trăiește, asemeni lui Swann în timpul idilei sale, în tărâmul propriilor miraje,
care îi provoacă o tragică dezamăgire fiind comparat cu realitatea. Același caracter iluzoriu este
atribuit și sentimentelor tânărului față de Gilberte Swann : un castel pe nisip, dragostea fiind
alimentată mai degrabă de prietenia fetei cu Bergotte , scriitorul preferat al lui Marcel, și de
imaginea misterioasei și frumoasei ei mame decât de personalitatea sau exteriorul fetei.

Am încercat mult timp să definesc farmecul proustian, însă momentul revelației se lasă așteptat.
Cred, totuși, că Proust își captează cititorii prin subiectivitatea sa modernistă.Personajele,
incosecvente și complexe, sunt descoperite de către lectori concomitent cu naratorul, adesea
incomplet, în ipostaze subiective, dubioase, adesea contrazise de evenimentele ulterioare.
Unisciența naratorului nu distruge surpriza trăită de cititori în momentele confesiunilor
excepționale și evenimentelor șocante, dublate de surpriza redescoperirii trăită de Marcel.
Concomitent, romanul fiind definit de critici ca unul estetic, Swann propune lectorilor săi
probleme existențiale de o sensibilitate profundă și probleme estetice primordiale pentru
înțelegerea filosofiei, artei și științei moderne. Abundat de aprecieri despre rolul muzicii,
mecanismul scrierii și secretul succesului artelor plastice, Swann este un remarcabil manifest al
concepțiilor estetismului modern.