INTRODUCERE

EPOCA INTERBELICĂ

MODERNISMUL

În sens larg, modernismul exprimă o atitudine estetică nouă, opusă celei

anterioare, o ruptură în tradiţie. În prima jumătate a secolului al XX-lea, Eugen
Lovinescu a fost teoreticianul acestei noi direcţii literare, considerate ca o
diferenţiere faţă de scrisul românesc de până la începutul primului război
mondial, ca un efort firesc şi organic de sincronizare cu spiritul timpului şi de
adaptare a curentelor noi manifestare în artă.
În afara cenaclului şi revistei literare Sburătorul, iniţiate de criticul Eugen
Lovinescu, modernismul, în formele lui radicale, a fost promovat şi ca
avangardism, dadaism, structuralism, constructivism, ilustrat în creaţia unor
tineri poeţi şi prozatori, grupaţi în jurul unor reviste, precum: Contimporanul,
75 H.P., Punct, Unu ş.a.
În simultaneitate cu aceste două direcţii lirice, în jurul revistei Gândirea s-a
manifestat o mişcare literară, cunoscută sub denumirea de tradiţionalism
ortodox, al cărui mentor a fost Nichifor Crainic, poet şi teolog, care a
promovat valorile autohtone străvechi, miturile, credinţele, obiceiurile dacice şi
medievale.
Eugen Lovinescu a sincronismului se fundamenta pe teza conform căreia
cultura şi civilizaţia se dezvoltă prin împrumut şi imitaţie, după un model mai
evoluat. Spiritul comun al veacului, saeculum, determină aceeaşi configuraţie a
culturilor. Vechea teorie a formelor fără fond, incriminată de Titu Maiorescu, se
dovedise în cultura română de după 1848, singura cale de dezvoltare culturală,
importul de modele străine fiind în concordanţă cu fondul spiritual străvechi.

1
 Formele creaseră în cele din urmă fonduri culturale originale, care se
dovediseră tot atât de valoroase ca cele imitate iniţial. Avusese loc un proces
de transformare a simulării în simulare, influenţele dovedindu-şi caracterul
productiv în cultura română. De la marele critic al Junimii, Eugen Lovinescu
preluase doar teza autonomiei esteticului, ca o valoare realizată prin limbă şi
fond sufletesc, inclus intr-un material etnic.
În poezia română din secolul al XX-lea, modernismul a cunoscut mai multe
înfăţişări, dintre care: avangardismul cu diversitatea lui de direcţii teoretice,
gândirismul în variantele lui expresioniste şi existenţialiste, neomodernismul şi
postmodernismul. În acest evantai de înfăţişări moderne ale liricii române
interbelice, cei mai importanţi poeţi s-au detaşat din grupurile şi redacţiile care
le consacraseră valoarea făurindu-şi un destin individual, exemplar pentru
anumite estetici literare, dar inconfundabil prin identitate şi unitate tematică şi
de expresie. Creaţia lor poetică are meritul de a se fi situat deasupra ideologiei
estetice pe care au ilustrat-o la un moment dat, configurăndu-se ca un univers
distinct aparţinând unui eu liric personal. Astfel, Ion Barbu se detaşează prin
inovaţie conceptuală şi de expresie artistică din grupul autorilor aflaţi în jurul
revistei moderniste Sburătorul sau al celei avangardiste Contimporanul,
devenind primul matematician poet, care a creat poezie parnasiană, baladescă şi
ermetică. Lucian Blaga este poetul filozof, adept al teoriei esenţialiste şi al
esteticii expresioniste, care după ce a împărtăşit direcţia tradiţionalistă
promovată de Nichifor Crainic, a sfărşit prin a crea o poezie neoclasică. Tudor
Arghezi, de formaţie teolog, a fost în adoleşcenţă şi tinereţe atras de
experimentele moderniste ale lui Alexandru Macedonski, de tradiţionalismul
ortodox de la Gândirea, pentru ca la final de viaţă creatoare să îmbrăţişeze
estetica neoclasică.

2
 CAPITOLUL I
DATE BIOGRAFICE

3
 Arghezi, Tudor - poet, prozator, publicist, dramaturg, născut la 21 mai 1880,
Bucureşti moare la 14 iulie 1967, Bucureşti. Între 1887 şi 1891 urmează şcoala
primară Petrache Poenaru. Devine apoi elev al Liceului Sf. Sava. Se întreţine
prestând diverse servicii. Debutează în 1896, în Liga Ortodoxă şi la
suplimentul literar al acesteia, condus de poetul Macedonski. Îndeplineşte în
continuare, diverse servicii ocazionale. Îi cunoaşte pe Ion Luca Caragiale,
Garabet Ibrăileanu şi Gala Galaction. Colaborează la Revista Modernă şi Viaţă
Nouă. Începe să semneze cu pseudonimul Tudor Arghezi, transformat ulterior în
cel cunoscut. Are cele mai neaşteptate îndeletniciri: laborant şi apoi chimist la
Fabrica de Zahăr Chitila, novice şi diacon la mănăstirea Cernica, traducător
din franceză a unui text bisericesc, bibliotecar la o mănăstire din Elveţia,
cursant al unei şcoli de ceasornicari la Geneva. Reîntors în 1910, lucrează la
publicaţia comercială Figuri Contemporane din România şi la ziarul Viitorul.
Publică versuri şi publicistică la Rampa şi Flaca. Între 1913 şi 1914 este
directorul cotidianului Seara, iar apoi al revistei Cronica. Rămâne în Bucureşti
în pe timpul ocupaţiei germane şi publică Bukarester Tageblatt.1
Acuzat de colaboraţionism, este închis pentru aproape doi ani. În 1922 este
director la Cugetul românesc, iar în 1923 la ziarul Naţiunea. Debutează
editorial cu volumul de versuri Cuvinte potrivite, la 47 de ani. Prima serie a
Biletelor de papagal apare în cursul anului 1929. La acest cotidian de format
mic publică importante personalităţi ale vremii. În anul următor apare seria a
doua a Biletelor de papagal. Tudor Arghezi colaborează intens la diferite
publicaţii. În 1943 semnează o rubrică la Informaţia Zilei.2 Publică şi articole
polemice pe teme politice. Celebrul pamflet Baroane apare la 30 septembrie.
1
Streinu Vladimir, Eminescu-Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
2
Tudor Arghezi, Antologie comentată, Florea Firan şi Constantin M. Popa, Editura Macedonski,
Craiova, 1993.

4
1943. Ca urmare, Tudor Arghezi, este internat în lagărul de la Târgu Jiu. În
1946 Premiul Naţional pentru Literatură, iar în 1948 este supus unui regim de
izolare artistică şi cetăţenească. Ca urmare traversează o perioadă de privaţiuni
materiale. Se redresează în 1954. În 1955 devine mebru al Academiei R.P.R.,
primeşte premiul de Stat, devine deputat şi este decorat. Continuă să publice
până în preajma morţii. Funeraliile fastuoase consfinţesc statutul de mare poet
se explică în primul rând, prin unitatea viziunii. Poezia lui Tudor Arghezi este
dominată de Pendularea inedită între umilinţacreştină şi revolta apostată. De
aici, persistenţa unor sentimente contradictorii, experienţa teologică fiind
hibridată de cea profană. Rezultatul au fost poezii de o vibraţie specifică,
ciclul etalon fiind cel al Psalmilor. Trăirea religioasă contrariată a fost punctul
de plecare al unor realizări antologice. Pe drept cuvânt, criticii au vorbit despre
o sfâşiere interioară tipic Tudor Arghezi, generatoare de lirism inedit. Revolta
în faţa unei divinităţi care persistă în tăcere şi inaccesibilitate, dorinţa doar
aparent naivă de a obţine dovezi palpabile, ezitarea în faţa adoptării unei
poziţii definitive-iată tot atâtea surse de lirism. Dilema umană în faţa divinităţii
se păstrează in chip insuportabil, generând o angajare existenţială paroxistică.
Detaşându-se de postura poetului religios, dar şi de retorica stearpă a
blasfematorului lipsit de har, Tudor Arghezi reuşeşte o sinteză imposibilă. Cea
dintre sentimentul religios şi pornirea irepresibilă spre blasfemie. Din
constelaţia tipic argheziană fac parte şi poemele unde este celebrată puterea
creatoare a omului. În anumite texte, munca pare a fi eventuala soluţie la
pendularea nesfârşită între credinţă religioasă şi blasfemie luciferică. O resursă
umanizatoare este lirica universului infantil şi al micilor vietăţi.
Poezia paternităţii şi a bucuriilor domestice întregesc un registru liric de o
profundă unicitate. Aducătoare de originalitatea este şi preocuparea constantă a
lui Tudor Arghezi pentru performanţa formală. Meşteşugul poetic atinge în
5
cărţile lui culmi neatinse încă de predecesorii săi. După cum a recunoscut-o el
însuşi, Tudor Arghezi a muncit din greu pe textele sale.
Au rezultat poeme de o perfecţiune formală neasemuită, ce trimit gândul la
creaţia lui Mihai Eminescu. Tudor Arghezi s-a ilustrat convingător şi în
domeniul prozei. Virtuţiile poeziei sunt continuate în romane. Astfel, în Ochii
Maicii Domnuli (1934) este construită o omologie între un personaj uman şi
unul divin. Dilema centrală a operei argheziene este astfel reluată şi
amplificată. Apare şi problematica artistului, în genere. Creatorul de artă pare a
fi, în viziunea argheziană, o fiinţă cu totul deosebită, capabilă să încarneze
calităţi aparent încompatibile, cum ar fi responsabilitatea şi tentaţia ludică a
unor acte lipsite de motivaţie morală foarte clară.
Cimitirul Buna-Vestire (1936) continuă o modalitate românească înedită,
puternic impregnată de tribulaţiile poetului şi de elanurile polemice ale
jurnalistului.
Tudor Arghezi dovedeşte încă o dată că deţine cel mai virulent condei al
epocii sale. Un al treilea roman (Lina, 1942) duce mai departe modalitatea anti-
epică a romanelor argheziene. Fără a ţine seama de canoanele admise ale
construcţiilor româneşti, lăsându-se în voia inspiraţiei sale de mare poet, Tudor
Arghezi reuşeşte o construcţie de esenţă lirică, atrăgătoare, în ciuda unor
inadvertenţe psihologice şi sociale. Originalitatea romanelor este, în primul rând,
una stilistică. Tudor Arghezi mare maestru al combinării vocabulelor rare, îşi
captează cititorii prin insolitul scriiturii şi, de-abia apoi, prin tramă. Personajele
pot fi contestate sub raport caracteriologic, dar nu se încadrează pe deplin într-
o modalitate distinctă. Tudor Arghezi rămâne în istoria literaturii române şi prin
forţa sa polemică. În mod semnificativ, publicistica sa ca şi aceea lui Mihai
Eminescu se situează la un nivel deosebit de ridicat. Numai un om cu o
vitalitate excepţională poate să obţină asemenea performanţe stilistice. Dacă la
6
autorii obişnuiţi întorsăturile stilistice şi insolitările ţinând de scriitură sunt mai
degrabă excepţii, Tudor Arghezi ele constituie regula. Textul arghezian este de
o excepţională bogăţie şi imprevizibilitate. Tabletele lui Tudor Arghezi sunt,
toate, antologice. De astfel, şi-a revendicat paternitatea acestui gen publicistic în
cultura română, fiind, în considerabilă măsură, îndreptăţiţi să o facă. Pamfletele
lui Tudor Arghezi sunt memorabile. Tudor Arghezi ştie să scrie veninos ca
nimeni altul, descoperind instantaneu aspectele urâte sau reprobabile moralmente
şi vitriolându-le. Critica a speculat pe seama indignării civice şi moraliste a
poetului, asimilând-o socialismului primitiv. În realitate, Tudor Arghezi a
dezvoltat o mare energie polemică, uneori stihnică, dar totdeauna convingătoare.
În 1916 se căsătoreşte cu Paraschiva Burda, moldoveancă, originară din
comuna Buneşti, de lângă Fălticeni.
În 1925 se naşte, la 10 decembrie, fiica sa, Mitzura, iar în 1926, fiul său,
Baruţiu.
Primele versuri, Tudor Arghezi şi le-a publicat când avea 16 ani, vârsta
debutului lui Mihai Eminescu. Trimisese versuri şi mai înainte la o publicaţie
Lumea nouă, primind, la poşta redacţiei, răspunsul: Mai ştii de unde sare
iepurele?
Publicându-i producţiunile în Liga ortodoxă şi în suplimentul literar al
acestui ziar cotidian, Alexandru Macedonski formulează, tot acolo, opinii despre
talentul lui Ion Theo. Mărinimos, în genere, în acordarea de superlative,
Alexandru Macedonski avea de data aceasta temeiuri obiective de a-şi rosti
entuziasmul. Ion Theo citim în articolul Poezie şi poeţi contemporani , aşa se
numeşte acela care un şir de vreme, m-a surprins cu versuri mai presus de
vârsta sa, dar nu mai presus de talentul său... Acest tânăr, la o vârstă când
eu gânguream versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar până astăzi
coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica veche a versificării, cu
7
toate banalităţile de imagini şi de idei...3 Debitoare manierelor poetice profesate
şi propagate de Alexandru Macedonski, în acea perioadă, instrumentalismului
îndeosebi, în care autorul Nopţilor avea sentimentul de a fi descoperit ultimul
cuvânt al geniului omenesc, stihurile lui Ion Theo, fragile în conţinut, vădesc o
putere de a stăpâni şi modela materialul limbii, surprinzătoare. Debutantul este
de pe acum un virtuoz. Cuvintele i se supun, răsucindu-se, înlănţuindu-se în
vers cu o precizie hotărâtă parcă de un magnetism lăuntric, o rimă interioară
cheamă o alta, astfel încât – cum remarcă Alexandru Macedonski în anumite
poezii fiecare literă se schimbă în notă muzicală.4
Familiarizat cu cele mai diverse ritmuri, Ion Theo trece cu uşurinţă de la
versul scurt, de două picioare, utilizat pentru notarea de senzaţii:
În zări
Cântări
Trezesc
Păduri,
Copaci
Şoptesc
Murmuir...,
(În zări)
la strofa masivă, în care versurile au o legănare înceată, sugerând
necuprinsul depărtărilor:
Adiat de sicomorii parfumaţi de elebor,
Nilu-şi duce către Theba cadenţarea-n solzi de aur
Şi sub nori de libelule, îndoit ca un balaur,
Oglindeşte-n unda sumbră a lui Hapi magic zbor...,
(Aegypt)
3
Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
4
Tudor Vianu, Arghezi, poet al omului: Editura pentru Literatură, Bucureşti 1964

8
de la risipa orgiastică de sonuri petulante:
Chitara vag tresare în zarea de azur.
Ning pe lac
Raze lungi,
Blonde dungi,
Pitpălac.
Zdrang, sdring... o sărutare ş-al frunzelor murmur.
şi de la construirea de ingenioase onomatopei:
...Planc-plinc-plunc-planc-plunc, plac,
Pitpălac. (Maiul roz)

la construcţii verbale arhitectonice, cu sculpturi de arabescuri sonore:

Do-re-sol fa şi armonia-anuntă ivirea regală.
Sol-mi-re arcuşul revarsă superbu-i tezaur.
La-re-mi-la-Do. Din orchestră triumfă un cântec de gală,
Perechea se-arată muiată în fulgere de-aur...,
(DO-RE-MI)
sau:
Clara undă argintoasă reflectează alba lună,
Lacul limpede se mişcă, nalta trestie răsună...,
(Clara noapte)
sau, mai ales:
O cracă-naltă-n balta albă s-apleacă, saltă
Şi vara-n unda clară scaldă pe vesela-nverzită;
În vânt un cânt din sălcii zboară spre bolta adormită;
. . . . . . . . . . . . .
Fiori timizi de roze zori, uşori şi creţi trec peste baltă.
Iar nenuphari, potire-nvoalte - mari - se mişcă-ncoa şi-ncolo,

9
 În reme ce un tril sonor în zbor rotind un magic solo...
(Zori de aur)
Efectele muzicale remarcabile realizează poetul şi în bucăţile tipărite în
Revista modernă (1897-1898) şi Viaţa nouă (1898), ca, de pildă, în Noapte, în
cuprinsul căreia se creează un cadru sumbru, viziuni de un romantism nordic,
potenţate de onomatopeile grave:
E noapte, şoapte trec pe baltă,
Tuşeşte clopotul în turn,
Vibrează lung...Saturn...Saturn...
O cucuvea pe bolta-naltă
Saturn, Saturn, răsună-n vânt.
Dantele negre deşirate
Se-ntind pe pietrele curate,
Pe turnul alb cu vârful frânt.

Nici un cuvânt, e vânt, e vânt.

Din gang ies plete de-ntuneric.
E râs, e plânsul ei himeric.

E noapte, şoapte trec pe baltă,

Saturn, Saturn, vibrează-n vânt.
Nici un cuvânt, e vânt, e vânt.
(Cucuveaua)
Ne găsim, evident, faţa unor exerciţii. Sedus când de poetica parnasiană
(Valea Saulei, În Roma, Aegypt), când de instrumentalism, plătind, de asemenea,
tribut în versuri şi proză pesimismului conveţional post-eminescian,5 Tudor

5
Tudor Argezi, Poezii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1972.

10
Arghezi este, în perioada colaborării la publicaţiile macedonskiene, un ucenic.
Dar ce ucenic! La 16 ani de nu-şi va fi scris compunerile chiar mai înainte,
ceea ce e foarte probabil, mai ales pentru unele din ele, poetul mânuia versul
cu o siguranţă şi o dexteritate ce anunţă pe viitorul vrăjitor de cuvinte.
¹Iată poezia iubitei mele:
Printre copacii morţi de vremi,
Pe stratul frunzelor căzute,
Peste cărările pierdute
M-ai tot chemat şi mă tot chemi.

Dar azi, când dorul mă usucă,

Sunt osândit numai să plâng,
Nu pot la piept să te mai strâng...
Fiind iubire, - ai fost nălucă.
(Versuri)
Exigent faţă de sine până la cruzime, Tudor Arghezi şi-a sancţionat
practicile instrumentaliste cu o nemaipomenită saveritate. Doar câteva din
bucăţile de dinainte de 1900 au fost înserate, la insistenţele editurii, în Versuri
(ed. bibliofilă din 1959), şi anume la Addenda. Ediţia Scrieri nu le mai
cuprinde! Faptul acesta este în sine concludent. Interesant este că autoexigenţa
poetului a funcţionat neşovăitor chiar de la început. Brusca evadare din viaţa
literară, într-un moment de certă ascensiune, implică abjurarea măcar a unora din
modalităţile poetice stimulate la Literatorul. Reluând peste ani contactul cu
tiparul scriitorul avea să atace vehement pe imitatorii noi şcoli franceze pe
simboliştii instrumentişti, fabricatori de echivocuri sonore şi greţuri poetice
bogate-n sentimente ca pâslă.

11
 În tăcerea intercalată între debutul renegat şi reintrarea, pentru o clipă doar,
în literatură sub noul nume (Tudor Arghezi), ce avea să se înalţe atât de
strălucitor în poezia românească a veacului al XX-lea, este cuprinsă o bună
parte din episodul experienţei monahale a scriitorului. Ce a determinat retragerea
poetului la mânăstire? Nu vor fi fost, de bună seamă, străine de acest act
anumite întâmplări dureroase, care au devastat adoleşcenţa lui Ion Theo,
adăugând o nouă zguduire morală, cu urmări pentru toată viaţa, acelora suferite
în copilărie. În versurile, Tudor Arghezi şi în cele de demult, şi în cele foarte
recente pluteşte deseori fantasma unei fiinţe feminine angelice, care şi-a pus pe
suflet fruntea şi a luat într-însul locul mumii.6 Fiinţă pirdută pentru totdeauna!
O aluzie la acestă dramă face Gala Galaction într-o evocare, destănuind
provenienţa subiectului schiţei sale Pe terasă.7
Întâmplarea tragică nu poate fi însă singura pricină a claustrării. De astfel,
judecând după mărturia lui Galation, întâmplarea trebuie să se fi pertecut cu
cel puţin trei ani înaintea călugării. Pricinile retragerii în mănăstire vor fi fost
mai complexe. Destăinuirile în acest sens ale scriitorului par contradictorii. Din
Amintirile ierodiaconului Iosif, în 1923, rezultă că pasul a fost făcut fără nici o
criză mistică fără...aparat romantic: nici îngeri, nici armăsari întraripaţi, cu mine
călare pe ei. Confirmând spusele ierodiaconului, Tudor Arghezi declara acum
câţiva ani, într-un interviu, că s-a călugărit din nevoia de a dobândi o pâine şi
un adăpost (N-aveam unde lucra. N-aveam o odaie. N-aveam masă), adăugând
însă că se afla în momentul în care începea să se caute, ca orice tânăr.³ Într-o
mărturisire din 1945, scriitorul vorbeşte, însă, despre o criză de conştiinţă pe
care ar fi parcurs-o în tinereţe. Relatările se contrazic numai aparent. Fără să
respingă aserţiunea interlocutorului, că în frământările ce le-au dus în mânăstire

6
Emil Petroveanu, Tudor Arghezi poetul, Editura pentru literatură,Bucureşti, 1961
7
Şerban Cioculescu, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Editura Minerva,Bucureşti, 1971

12
era o doză de misticism religios, Tudor Arghezi pune accentul, în interviul din
1945, pe latura morală general-omenească a hotărârii luate la 19 ani. Criza de
atunci era criza tuturor tinereţilor, trezite la răscrucea îndoielilor. Toţi copiii de
18-20 de ani o au. E momentul în care se caută o scuză de viaţă, de vreme
ce, scăpată de moarte şi de fiare, natura caută echilibru. E criza lui a fi sau a
nu fi. Precizarea e revelatoare. Ea ne poate fi de folos nu numai pentru
înţelegerea stării de spirit de un interes limitat, ca atare sub stăpânirea căreia
Ion Theodorescu se dedica, în ultimul an al secolului trecut, vieţii de
recluziune monahală, ci şi în vederea apropierii de ceea ce constituie scopul
tuturor cercetărilor: luminarea semnificaţiilor operei. Spre mânăstire îl atrăgeau,
aşadar, pe tânărul torturat de criza lui a fi sau a nu fi nu norii de tămâie şi
odăjdiile, nu perspectiva lucrării în vederea fericirii cereşti, nu idealul abstract
al mântuirii; îl atrăgeau, mai degrabă, liniştea şi toate celelalte condiţii, pe care
credea că le-ar fi putut oferi, năzuinţei sale de reculegere, claustrarea.
De almiteri, chiar Vintilă Voinea, personajul din Ochii Maicii Domnului (în
care Pompiliu Constantinescu vedea proiecţia idealizată a unor aspiraţii mistice,
proprii, după socotinţa sa, în chip organic naturii argheziene) chiar acest suflet
atât de zbuciumat, ce-şi descoperă vocaţia din momentul în care intră pe poarta
mănăstirii, ia decizia subită de a părăsi lumea tot dintr-un dor de însingurare,
de cufundare în vis şi meditaţie, de autoregăsire. Păşind în interiorul lăcaşului
sacru, Vintilă Voinea, care se simte un frate al lui Isus, un copil ce nu-şi
cunoaşte tatăl, o variantă a Fiului, se dăruie cultului Mamei. Amănuntul implică
înţelesuri profunde. Orfan de tată încă înainte de venirea pe lume, crescut cu
istovitoare sacrificii şi cu o dragoste mai presus de închipuire de mama sa
văduvă, Tile, pierzănd-o pe Sabina, se simte rupt de tot ce îl lega de existenţă,
abandonat de viaţă. Mama se confundă în reprezentarea lui lumina, cu
puritatea, cu însăşi raţiunea de a fi. Fără ea, existenţa îi apare fără sens.
13
Sabine nemaifiind în lume, sufletul copilului ei nu poate năzui la altceva
nimic, afară de comunicarea afectivă cu mama în afara lumii. E cazul, poate,
să accentuăm că Ochii Maicii Domnului e o carte de simboluri şi în
consecinţă, faptele povestite în ea trebuie interpretate ca atare:a analiza scrierea
ca pe o operă de creaţie obiectivă, cum au făcut unii critici la apariţia ei, este
a opera o execuţie facilă, fără obiect. Mama înfăţişată la început ca Eva, că
născătoarea Omului, se confundă apoi, în roman (ca şi Maria Nichifor din
Poarta neagră), cu Maria mama lui Isus, devine un simbol al idealului de
feminitate desăvârşită, unind frumuseţea cu abnegaţia, simţul practic şi
luciditatea cu gingăşia candidă. Cu imaginea mamei se contopeşte în
reprezentarea lui Vintilă Voinea, amintirea copiilor, iar întâlniriile tainice, în
solitudinea chiliei, cu icoana transfigurată a Sabinei, prilejuiesc regăsirea
copilăriei de paradis. Ce bine mă simt! exclamă tânărul, lăsându-şi în stăpânire
chilia. Nu m-am simţit aşa de când eram mic. În liniştea parcă nepământească
a mânăstirii Vintilă Voinea se simţea confundat ca într-o oglindă care ar fi fost
adâncă şi prin care ar fi putut să umble ca printr-o apă nelichidă, deschizându-
se şi închizându-se înapoi cu lumină, într-o singurătate cenuşie. O bucurie pe
care nu o mai încercase din patul alb şi proaspăt al copilăriei, se ivi în el,
ca o lună, răsărită din suflet, trandafirie.8
Un mediu asemănător celui de scris în Ochii Maicii Domnului, prielnic
reflecţiei, interiorizării, căutărilor şi limpezirilor sufleteşti, nădăjduia Tudor
Arghezi după toate posibilităţile, să găsească la Cernica. Îşi căuta metaforic
vorbind, pruncia îngerească.9 Speranţele i-au fost în cea mai mare parte
dezminţite brutal, cum aflăm nu numai din Icoane de lemn, unde documentul
autobiografic e absorbit în creaţie ci şi din mărturisiri directe. Am fost în

8
Ov. S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960, p. 13
9
Dumitru Micu, Tudor Arghezi, Editura, Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004.

14
chinovie îşi aminteşte scriitorul un noviciat care mi-a lăsat multe catifelări
sufleteşti, dar şi multe suvenire de murdărie. Nu e lipsit de sens a menţiona că
dezamăgirile anilor de pustnicie n-au izbutit să zdruncine convingerea
scriitorului că mânăstirea putea şi trebuia să devină un loc de refugiu alb
înfrânţilor în lupta cu viaţa, un liman pentru sufletele greu încercate. Zeci de
ani în şir, Tudor Arghezi a scris neobosit pe acestă temă.
Mânăstirile zice, bunăoară, scriiitorul, într-o tabletă din Ţara de Kuty
reprodusă în Manualul de morală practică au fost înfinţate ca să păstreze
lângă un altar de principii şi bucurii stelare naturile izgonite de funcţiile
tiranice unanime ale vieţii. Femeia care nu are de aşteptat fericirea casnică,
refuză dintr-un început de către natură printr-un stigmat, văzut sau nevăzut,
fizic sau moral sentimental şi cerebral, a găsit în toate trecuturile refugiul
trebuincios subt o turlă închinată marelui cârmaci de fericit şi dureri.
Scriitorul concepea şi ca un adăpost al spiritelor ce nu puteau suporta
banalitatea şi negalicateţea, lumii burgheze, ca o aşezare cu nu climat prielnic
plusului şi minusului de personalitate.
O epocă de banalitate şi nedelicateţe în aceeaşi tabletă face imposibilă viaţa
unor firi menite să ţie trează preocuparea de lucrările nedefinite dintre cer şi
pământ.
Nicăeri în publicistica lui Tudor Arghezi nu vor întâlni o cât de vagă
înclinaţie de a se atribui mânăstirii rolul de a pregăti candidaţi la viaţa de
veci. O asemenea concepere a călugăriei ar veni în contradicţie cu cea mai
stabilă convingere a scriitorului, relativă la modul de a privi lumea specific
poporului nostru. În Amintirile ierodiaconului Iosif, ca şi în numeroase articole,
Tudor Arghezi consideră ireligiozitatea drept o notă fundamentală a caracterului
nostru naţional. Despre misterul trinităţii divine vorbeşte ironic. Nici Vintilă
Voinea nu este însetat de Dumnezeu, un adorator al Tatălui; nu este un mistic
15
creştin.10 E mai curând ceea ce era, la o anumită vârstă, ajutorul său: un
căutător.
Se naşte, totuşi, întrebarea: cum se face că nici în tinereţe, nici mai târziu,
până în anii noştri, Tudor Arghezi nu întrevedea un mod de autorealizare
morală superioară, altul decât lepădarea de lume, însingurarea? În solida sa
monografie, Ov. S. Crohmălniceanu citează date edificatoare în sprijinul
observaţiei că, spre sfârşitul secolului, gruparea lui Alexandru Macedonski,
urmând o anumită tendinţă din mişcarea simbolistă franceză, ancora într-un
spiritualism înclinat spre religie, observaţie din care se trage concluzia că, la
adoptarea de către scriitor a hotărârii de a intra în cinul monahicesc, a
contribuit serios şi climatul ideologic în care, la acea dată, tânărul Ion Theo
evolua. Plauzibilă, argumentarea poate fi, negreşit, completată. În adolescenţă
Ion Theo nu frecventa numai cenaclul Literatorul. Asemanea lui N. D. Cocea,
asemenea Gala Galation şi Vasile Demetrius, prietenii săi nedespărţiţi, mergea,
după propriile relatări, şi la clubul socialist din strada Doamnei. Aici, mai ales,
se simţea în largul său, eliberat de constrângeri, demn. Am fost tare surprins
îşi aduce aminte Tudor Arghezi de prima vizită că nu mi s-a cerut bilet de
intrare. Era primul loc unde pătrundeam fără control de casă. Şi toată lumea
îmi zicea tovarăşe. Pentru prima oară mi se zicea aşa. Până atunci fusesem
obişnuit cu alte vocative: dobitocule, idiotule, tâmpitule, nu se va alege de tine
nimic. La formarea tânărului poet, ca şi la aceea a atâtor altor intelectuali din
generaţia sa, a contribuit astfel, vizibil, şi contactul cu ideile sicialiste. Lui Ion
Theo nu-i erau, totuşi, prea clare ne-o spune chiar Tudor Arghezi înţelesurile
unor noţiuni rostite de pe tribuna clubului: capital, exploatare, profit. Aceasta
poate şi din pricina că acei care le declamau şi interpretau erau mai cu seamă
nişte boiernaşi tineri, în joben, generoşi. Nu e tocmai de mirare că, învăţând
10
Şerban Cioculescu, Argheziana, Editura Eminescu, Bucureşti 1985.

16
socialismul de la Ion Nădejde, V. G. Morţun şi George Diamandy, pe care
avea să-i şfichiuiască repetat, în diverse ocazii, cu biciul ironiei sale tânărul se
temea că idealurile lui nu se puteau împlini. Nu este exclus, astfel, ca
alegerea mânăstirii ca loc de meditaţie asupra rosturilor omeneşti şi a călugăriei
ca mod de autorealizare să fi fost determinată, conştient sau nu, şi de deruta,
de dureroasa decepţie, pe care condiţia moral – politică a liderilor socialişti
trădători le-au provocat în rândul acelor tineri intelectuali care, apropiaţi cu
bună-credinţă de mişcare rămâneau, totuşi, în gândire nişte mici burghezi,
animaţi fiind de speranţe utopice şi de un sentimentalism romantic. Neînstare
să înţeleagă cu adevărat aspiraţiile proletariatului întrucât cunoşteau prea puţin
existenţa acestuia, mulţi dintre ei vor fi fost sau superficiali însufleţiţi, sau
înspăimântaţi de perspectiva schimbării orânduirii existente prin luptă
revoluţionară. Oricum, îndreptarea aproape simultană a lui Tudor Arghezi spre
mânăstire, iar a prietenului său Grigore Pişculescu (Gala Galation) spre studii
teologice, într-un moment când mişcarea socialistă era decapitată prin dezertarea
generoşilor în tabăra burgheziei, este o coincidenţă nu lipsită de semnificaţie.
Ţinând seama de ea, se pot explica, în bună măsură, o serie de fapte ce
definesc evoluţia ulterioară a scriitorului.
La Cernica, apoi la Mitropolie, preocupările celui ce se numea la început
fratele, iar mai târziu părintele Iosif, nu erau neapărat de natură religioasă. Ba.
dimpotrivă, se pare că neliniştile existenţei extraterestre ocupau în conştinţa sa
ultimul loc. Îl solicitau, în schimb, stăruitor, problemele generate de realităţile
pământeşti, reflecţiile asupra condiţiei umane. Şerban Cioculescu se referă, într-
un studiu al său despre începuturile creaţiei argheziene la o comunicare a lui
Cocea, potrivit căreia, chilia ierodiaconului Iosif era tapiţată cu paginile revistei
sociale L’Assiette au Beurre, ilustrată de artişti ca Steinlen, iar la masa lui se
găseau opere ale poeţilor francezi instrucţionişti ai timpului. Tot lui Şerban
17
Cioculescu îi datorăm scoaterea la lumină a textului unei traduceri făcute de
Tudor Arghezi în mânăstire, text ce nu lăsa nici o urmă de dubiu în ceea ce
priveşte conţinutul prin excelenţă laic al frământărilor tânărului monah. E vorba
de poemul Cântecul preoţilor, apărut într-o traducere semnată J. Gabriol
(pseudonim cu care scriitorul iscălea şi unele din notele publicate în Linia
dreaptă), în 1904, în Revista ideei, publicaţiei anarhistă, scoasă de Panait
Muşoiu.11 Poemul, care se încheie cu strofa următoare, e un adevărat credo
ateist:
Că nu-i acolo fericirea, spre unde-adesea năzuim,
În lumea-aceea de fantasm, cu care-n suflete murim.
Că răi şi buni se pierd în haos, lăsându-şi vântului ţărâna...
La noi e toată fericirea. Şi om cu om să-şi dea mâna:
Să bem, să râdem, să iubim...
(Cântecul preoţilor)
Ancorat în real, chinuit de întrebări privind soarta omului pe pământ mi se
revelă Tudor Arghezi şi în poeziile sale din Linia dreaptă, scrise, neîndoios,
măcar unele din ele, în chinovie. Căci, între pereţii chiliei sale, ierodiaconului
Iosif îşi petrece mai ales scriind şi studiind. O ştim din convorbirea cu Ion
Biberi, la care a mai apelat. Iată cuvintele scriitorului: Am lucrat şi citit foarte
mult mai ales noaptea. Călugării credeau că frecventăm pe diavolul. Eram
pârât naşului meu, mitropolitul, care când credea, când râdea...
Rodul... frecventării diavolului în anii de pustnicie a fost în parte valorificat
prin publicarea unui număr de poezii din perioada monastică în revistele Linia
dreapta şi Viaţa socială. Cea dintâi dintre acestea publicaţii, bilunară, a apărut
în anul 1904 la 15 aprilie. Ca director figurează pe frontispiciu V. Demetrius
Tudor Arghezi era însă, îşi amintea Gala Galation cel ce asuda mai mult
11
Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1974

18
maşina tipografică. Spiritul său se simte vibrând de la articolul de fond până
la cele mai umile notiţe şi anunţuri. Ceea ce-l oprea să-şi asume declarat
răspunderea orientării revistei era calitatea sa de slujitor al bisericii. Din Linia
dreaptă au apărut doar cinci numere. Cercul de colaboratori era restrâns. Afară
de Tudor Arghezi, Dimitrius şi Gala Galation mereu nedespărţiţi mai semnează
doar doi-trei autori, obscuri. În existenţa-i efemeră, publicaţia a adus în
mişcarea literară o expresie de energie şi curaj, marcând un moment în istoria
scriitorului românesc. Făcută de un mic grup de tineri sălbatic de independenţi
şi iconoclaşti fără ambiguitate, Linia dreaptă se războia, cum spune Tudor
Arghezi, însuşi într-o convorbire Baruţu Tudor Arghezi, cu nedreptăţile şi cu
gazetele mari. Într-adevăr, în această revistă îşi dezvăluie scriitorul, pe lângă
darurile de poiet şi eseist, şi virtuţile de pamfletar. Pentru întâia oară
temperamentul lui Tudor Arghezi bătăios şi semnat Redacţiunea, tipărit în
fruntea primului număr al Liniei drepte. Explicând porecla revistei, ce rezumă
pentru noi truda noastră sufletească de a călca pe cât se poate mai puţin
strâmb cu ideea şi cu condeiul, Tudor Arghezi proclamă drept ideal pentru
toată viaţa năzuinţa către aprinderea totală a bumbacului de convenţiuni făcute
pentru a deruta condeiul celor ce acordă Artei în concepţiune universală şi
multiplă zonă superioară. La rubrica de note, scriitorul recezând cărţi, ocupându-
se de expoziţii de pictură, îşi formează părerile cu francheţe, înmuindu-şi, nu
rareori, peniţa în acizi.

19
 CAPITOLUL II
UNIVERSUL CEAŢIEI ARGEZIENE

Tudor Arghezi (1880-1967) este pseudonismul literar al lui Ion N.

Teodorescu al cărui supranume de scriitor este derivat de la vechea denumire a
râului Argeş (Argesis). Tudor Arghezi este şi va rămâne cel mai mare poet
român al veacului al XX-lea. Evident, ivirea lui a fost posibilă numai după
Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski, ca şi în mijlocul curentelor

20
simboliste şi moderniste ale vremii. Însă poezia Cuvintelor potrivite şi a
Florilor de mucigai, mai ales a acestora din urmă, este atât de originală, atât
de altceva, încât ea nu are similitudini nu numai printre români, dar nici
măcar (întâmplătoare, desigur, echivalenţe, după care istoricul literar aleargă)
printre străini.
Opera sa impresionează prin varietate şi deşi a avut tangenţe cu toate
curentele literare ale vremii, ea aparţine în aceeaşi măsură romantismului,
realismului, simbolismului, clasicismului, expresionismului.
Despre Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg, romancier şi publicist,
criticul Tudor Vianu făcea următoarea observaţie: de la Mihai Eminescu
încoace lirica românească n-a cunoscut o altă realizare mai de seamă,
marcată de originalitate mai puternică şi cu repercusiuni mai întinse asupra
întregului scris literar al vremii decât, acelea legate de Tudor Arghezi.12
Ca poet, a debutat în 1896, sub influenţa liricii simbliste cultivate de
Alexandru Macedonski, în ziarul acestuia Liga Ortodoxă.13 A avut o viaţă
zbuciumată, plină de neprevăzut: călugăr la mănăstirea Cernica, diacon la
Mitropolie, deţinut politic, muncitor în fabrică, ceasornicar, bijuterier, etc.
Activitatea lirică îi este dublată de una publicistică, în care se manifestă ca
un pamfletar incisiv, în reviste ale vremii mai târziu în celebrele Bilete de
papagal, în care iniţiază o specie literară nouă, numită tableta.
Joi, 2 februarie 1928, la ora şapte dimineaţa apare primul număr al ziarului
Bilete de papagal sub direcţia lui Tudor Arghezi într-un format original: A
opta parte dintr-o coală nr. 12, tip universal, îndoită în două, în lung, şi
reprezentând patru pagini.14

12
Tudor Vianu, Tudor Arghezi, în Studii de Literatură Română, Editura Didactică şi Pedagocică,
Bucureşti, 1965
13
Andrei Mariana, Literatura română, Repere didactice, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2004
14
Alexandru Bojin, Fenomenul arghezian, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976

21
 Apărute la aproape un an după Cuvinte potrivite, Biletele de papagal vor fi
scoase în patru serii, în format de cărticică, în 20 de pagini şi coperţi roz.
Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici, scria
directorul cotidianului, dintr-un semn de protest împotriva ziarelor epocii
adevărate bărăgane de hârtie scăldate în banalităţi.
Tudor Arghezi a urmărit să impună astfel o specie literară originală: tableta
şi biletul, născute din inţiativa strict personală a unui scriitor fără bănci, fără
îndoieli, fără partid politic şi fonduri inexplicate; adică în toate condiţiile
dorite de expresia sincerităţii. Formatul ziarului ataca direct marile publicaţii în
care se scriau nerozii importante...măsurate în kilometrul pătrat.
Într-o seară, îşi amintea Tudor Arghezi, arătându-i soţiei sale, Paraschiva,
proiectul Biletelor de papagal,... ea a crezut că m-am ţicnit.... Cum să apari
tu în lume cu o fiţuică aşa de caraghioasă? Cine o să ţi-o cumpere?... Nu
vezi ce mari sunt gazetele celelalte? O să te faci de râs...
După cum se ştie însă, ziarul n-a fost primit cu prea multă căldură, aşa
cum o mărturiseşte însuşi Tudor Arghezi, în numărul 100, când face o
retrospectivă a revistei, marcând momentul de început. Ziua de îndoieli şi de
speranţe abia pornite şi numaidecât întristate, povesteşte iniţiatorul foii, pare cu atât
mai indepărtată, cu cât munca asiduă începută într-o dimineaţă de februarie, la
ora 7 dimineaţa, când din tipografie ieşeau zeţarul, şeful atelierelor şi directorul,
deşi în scopul unei idei noi şi minunate n-a întâlnit, în acea perioadă, nici o
aprobare.15
La aceste Bilete - atât de hulite de unii şi iubite de alţii a colaborat şi prozatorul
Mihail Sadoveanu, în timp ce tineretul îmbrăţişa cu mândrie posibilitatea de a
scăpa din mlaştina banalităţii prin preocuparea lui Tudor Arghezi de a încuraja şi
publica tinerele talente din întreaga ţară, de a le marca accentul unui limbaj nou şi al
15
Tudor Arghezi; Flori de mucigai, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti 1980

22
unui nou fel de a gândi. Biletele lui Tudor Arghezi se constituiau ca cea mai bună,
înaltă şi valoroasă, şcoală pe care tinerii o puteau urma. Geo Bogza remarca
îndrăzneala, vioiciunea şi neconformismul care-şi găsiseră în anul 1928 o tribună de
proteste sociale prin literatură. O dimensiune mai mică, de articol, o tabletă îi
permitea lui Tudor Arghezi să-şi ţintuiască mai bine adversarul sau obiectul de
satiră la ordinea zilei, condamnând ocupaţia şi ironia în câteva idei usturătoare
şi ascuţite, dar esenţiale şi atotcuprinzătoare. De altfel şocul produs în lumea
ziaristicii prin apariţia Biletelor de papagal a avut un răspuns imediat, neînârziind
să apară numeroase publicaţii care, imitând-o, tindeau zadarnic s-o supraliciteze.
Considerată ca un preludiu al prozei artistice argheziene, Icoane de lemn
reuneşte o colecţie de tablete, pamflete antisinodale în majoritate, scrise într-o
vreme, după cum menţiona poetul, în care băteau tobele uni fals curent şi
ortodoxism politic, profesat de doi- trei aventurieri...cu crucea care nu era a
lor în mână şi cu putregaiul în sân.
Biletele de papagal, nota George Ivaşcu, au rămas un capitol din structura
intim intelectuală a câtorva generaţii succesive de mânuitori ai condeiului, au
constituit, intr-un moment de vârf al culturii, un loc geometric al literaturii
noastre, un focar de unică şi concentrată sclipire a cărei e floreşcenţă a fost
totdeauna sub ochiul şi pana lui Tudor Arghezi.16
În constelaţia lirismului românesc contemporan, cum îşi începea Şerban
Cioculescu un studiu, Tudor Arghezi apare ca un adevărat reper ce jalonează
evoluţia literaturii noastre. Prozator şi publicist de primă mărime, Tudor Arghezi
rămâne însă înainte de toate poet.
Parcurgerea itineralului arghezian ne aduce în faţă o viaţă, un miracol, un
fenomen, o epopee pentru care cuvintele, oricât de potrivite ar fi ele, nu sunt
niciodată suficiente.
16
Alexandru Bojin, Fenomenul arghezian, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976.

23
 Venit în goană calul să ne aducă veste,
Aş vrea să mîngîi calul, că vine din poveste...
Hai calule-mpreună, să colindăm o dată
Prăpăstiile negre din culmi şi lumea toată.
Sufletul îndurerat al poetului după pierderea celei dragi, veşnic adorată,
trece în lumea umbrelor în seara de 14 iulie 1967, după scăpătat, după
coborârea acelui soare misterios care avea să strălucească mat în poezia De-a
v-aţi ascuns...
Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu ştiu cînd o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat.
(De-a v-aţi ascuns...)
Ultima poezie din volumul Litanii este scrisă doar cu două zile înainte de
moarte şi este dedicată Paraschivei Arghezi, a cărei pierdere i-a provocat o
suferinţă adâncă şi de neîndreptat:
Mă chemi din depărtare şi te-ascult,
N-am să te fac pierduto, să mă aştepţi prea mult.
Marele poet este înmormîntat cu funeralii naţionale, alături de soţia sa,
Paraschiva, în grădina casei de la Mărţişor.
Poetul care şi-a revendicat în repetate rânduri obârşia oltenească şi a fost
mândru de rădăcinile sale gorjeneşti a ţinut ca blazonul acesta de nobleţe cum
remarca Valeriu Anania să-i fie trecut chiar şi pe piatra funerară: Născut la 21
mai 1880 în Bucureşti, cu origini pământeşti din Gorj şi înhumat aici, în
Mărţişor.

24
 Spre sfârşitul vieţii, Arghezi colabora cu Paul Călinescu la scenariul
Metehne ascunse. Este singura colaborare a lui Tudor Arghezi cu un regizor.
Textul scenariului a fost publicat în volumul Teatru (1968).
Cu 14 zile înainte de a înceta din viaţă, Tudor Arghezi şi-a definitivat un
proiect al operei sale, însumând 61 de volume, din care au apărut până în
prezent 31.
Trecerea dincolo de pragul de humă a lui Tudor Arghezi, în ziua de 14
iulie 1967, ora 23.30, anunţată în întreaga presă românească de toate forurile
de partid şi de stat şi de forurile cultural-ştiinţifice, exprima pierderea
strălucitului reprezentant al culturii româneşti, al cărui scris, înnobilat de un
fierbinte patriotism, reprezintă o vibrantă imagine poetică a marilor transformări
din anii luminoşi ai făuririi României socialiste. Neîntrecut maestru al
cuvântului, ale cărui lucrări reprezintă o remarcabilă expresie a înaltelor virtuţi
creatoare ale poporului român, Tudor Arghezi a adus o contribuţie nepieritoare
la îmbogăţirea tezaurului culturii naţionale şi universale, se menţiona în
cuvintele adresate din partea Comitetului Central al Partidului Comunist Român,
a Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste
România.
În revista Luciafărul din 22 iulie 1967, alături de o fotografie a lui Tudor
Arghezi, prin care ochii înţelepţi, miezul esenţial al lucrurilor privesc îndărăt
prin timpul ce i se întinde la picioare, pentru ca opera sa să păşească
biruitoare în eternitate, este publicată poezia Nu mai zăresc...,o meditaţie
filozofică transfigurând tulburător, în simbol, un sublim tragic al
Se duce doar se duce şi nu vine,
Cărare-aleasă numai pentru mine.
(Nu mai zăresc)
vieţii şi morţii care pentru o clipă se ating în miracol şi noapte:

25
 Nu mai zăresc şi-aş sta să mai ascult
Poteca merge încă mult?
Şi cine-ar fi croit-o prin mohor
Pentru un singur călător?
Nici apele, nici vântul n-o-ntrerupt
De când o umblu fără de răscruce,
Nu vreau să merg şi ea mă duce.
M-aş odihni...Secundă cu secundă
Poteca înapoi mi se scufundă.
(Nu mai zăresc)
În săptămâna de doliu a lui Tudor Arghezi, drapelul negru a atârnat pe
frontispiciul înaltelor instituţii de cultură ca o bucată dintr-o noapte a
veşniciei, consemna Ion Dodu Bălan, ca o lumină nepieritoare a artei sale, a
antologiei sale poezii.
În Oraţie la moartea lui Tudor Arghezi, Vladimir Streinu semnala stingerea
din viaţă a celui care, ca nimeni altul din întreaga istorie a literaturii noastre şi
chiar a altor literaturi, a luminat ca un înalt stâlp de flăcări generaţii întregi de
poeţi şi a lăsat ca harul poetic să se joace descătuşat, sublim şi unic de-a
lungul a şapte decenii de nedezminţit avânt creator.
George Ivaşcu aducea omagiul său fiebinte unuia dintre cei mai mari poeţi
ai acestui secol de răscruce, lui Tudor Arghezi, care a slujit cuvântul românesc
cu dăruire unică, neconcepând o singură zi fără dulcea robire a scrisului,
lăsând prin densitatea de gând şi trăire o operă considerabilă.17
Până în ultima clipă a vieţii, Tudor Arghezi n-a încetat să mânuiască
condeiul, dăruindu-ne o operă în care este sintetizată gândirea şi simţirea
românească, valorile morale şi estetice ale poporului nostru, experienţa sa
17
Balotă Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti 1979.

26
milenară, idealurile sale de dreptate naţională şi socială, transpunându-le într-o
operă de geniu, în care arta cuvântului românesc atinge culmi - se sublinia în
cuvântul de adio adresat de Uniunea Scriitorilor, Academia R. S.. România şi
Comitetul de Stat pentru Cultară şi Artă.
În tot ce s-a scris cu ocazia încetării din viaţă a poetului, s-a remarcat
stima şi înalta preţuire a întregului popor care îşi recunoaşte în opera
argheziană exprimarea năzuinţelor şi idealurilor sale cele mai nobile, făurirea
unei limbi artistice de o valoare plastică şi de o putere expresivă unice. Poetul,
care a denunţat cu vehemenţă nedreptatea socială şi umilirea omului în vechea
orânduire, a cântat în acelaşi timp bucuria muncii văzută ca act de supremă
realizare a omului, aducând laudă plugarului şi muncitorului acestui pamânt.
Şi în anul 1967 poetul continuă să scrie versuri din care rezultă profundul
său patriotism:
Am spus o viaţă ţara mea
Când ea a altora era.
Acum când mă despart de ea
Într-adevăr o simt că e a mea.
Şi simt că nu-i a orişicui.
Că nu-i dat dreptul ăsta nimănui.
(Ţara mea)

Reconstituind drumul vieţii şi al operei lui Tudor Arghezi, cum remarca şi

Teodor Vârgolici, istoria literară va avea de reconstituit nu o singură epocă, ci
mai multe, căci marele poet şi-a afirmat personalitatea artistică ieşită din
comun încă din anii adoleşcenţei, de la sfârşitul secolului al XIX- lea, a
dominat Parnasul românesc al perioadei interbelice şi a devenit un nou
Luceafăr în lirica naţională contemporană.

27
 Cel mai mare poet contemporan al nosru18 a debutat în volum, la aproape
50 de ani, prin publicarea, în 1927 a volumului de versuri Cuvinte potrivite,
fapt care a marcat o dată importantă în istoria poeziei române moderne. Acesta
a fost urmat de volumul Flori de mucigai (1931), scris ca urmare a experienţei
acumulate în închisoare de la Văcăreşti, deoarece luase atitudine împotriva
Germaniei fasciste, Cărticică de seară devenită Versuri de seară (1935), Hore
(1939), Una sută una poeme (1947), 1907-Peisaje (1955), Cântare omului
(1956), Stihuri pestriţe (1957). În 1959 apare ediţia bibliofilă Versuri, în 1961
Frunze, în 1963 Poeme noi, în 1966 Ritmuri, în 1967 Noaptea, realizând o
creaţie beletristică impresionantă, încheiată în chiar anul morţii sale. Ca prozator
a realizat opere narative, descriptive sau memorialistice, ca Icoane de lemn,
Poarta neagră, Cu bastonul prin Bucureşti şi altele, precum şi romanele Ochii
Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-Vestire (1936) şi Lina (1942). S-a
afirmat şi ca dramaturg cu comedia satirică Seringa şi altele.
La a 85-a aniversare a sa, poetul este întrebat de către un jurnalist de la
Gazeta literară (în articolul Ambianţe argheziene) cum scrie, acesta răspunde:
Păi cum să scriu!...cu răbdare, cu dragoste, cu caznă şi cu gândul meu la
cititor pe care nu trebuie să-l desconsiderăm. El e adevăratul critic şi
adevărata opinie literară...
A murit la 14 iulie 1967 şi a fost înmormântat în grădina casei de la
Mărţişor.
Constituită din patru mari direcţii tematice: poezia filozofică ce cuprinde arte
poetice, lirică existenţială şi sociogonică, poezia socială, poezia de dragoste şi
poezia universului mărunt poetul fiind supranumit poet al boabei şi al fărâmei,
poezia argheziană se remarcă prin aspectele ei violent contrastante, aparent

18
George Călinescu, Tudor Arghezi, în Sinteza I, 1927, nr. 3-4

28
autonome, de puritate şi abjecţie, de spiritualitate şi materialitate de angelism şi
demonism, de suavitate şi asprime.19
Lirica de dragoste, în cadrul căreia poetul exprimă ataşamentul de fiinţa
iubită, de lume şi de viaţă în general. Are versuri în care cântă iubirea şi se
opreşte asupra iubitei căreia îi face portretul:
Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul
Şi în care se oglindesc
Azurul şi copacul.
(Azurul)
Tudor Arghezi cultivă o elegie erotică. Una din laturile dominante ale
poeziei argheziene stă sub semnul căutărilor filozofico-religioase. Ca toţi marii
poeţi ai lumii şi Tudor Arghezi a fost răscolit de o serie de probleme
fundamentale legate de rostul omului pe pământ, a începuturilor existenţei
omului în univers, a perspectivelor care i se deschid, a morţii care pune capăt
zbaterilor omului pentru înfrumuseţarea vieţii. Poetul s-a războit cu fantomele
divinităţii morţii. Ispita cunoaşterii o găsim în Psalmi din cadrul volumului
Cuvinte potrivite. Motivul căutării divinităţii prezent în poezia argheziană încă
de la primele poezii de după debut devin în Psalmi o obsesie tiranică şi ea se
prelungeşte în Stihuri de seară şi Hore. Poetul este la început chinuit de
îndoieli, dacă există sau nu Dumnezeu, de aceea în Psalmul al VI-lea spune:
Pari când a fi, pari când că nu mai eşti. Arghezi nu poate înţelege tăcerea lui
Dumnezeu şi în acelaşi Psalm arată dorinţa de a fi în stare să intre în contact
direct cu Dumnezeu:
Siguri, acum în marea ta poveste
Rămîn cu tine să mă mai măsor

19
Alexandru Bojin, Fenomenul arghezian, Editura Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1976, p39

29
 Fără să vreau să ies biruitor
Vreau să te pipăi şi urlu: Este?
(Psalm)
Oscilând între dorinţa de a afirma existenţa lui Dumnezeu şi gândul că
acesta s-ar putea reduce doar la o iluzie zadarnic întreţinută poetul exclamă:
Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
(Psam)
Poetul ajunge să îl pândească pe Dumnezeu ca pe un vânat şi să îl
ameninţe cu nimicirea fizică:
Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp ca pe vânat
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat
Să te ucid sau să-ngenunchi a cere
(Psalm)
În Psalmul al II-lea poetul este mai neînduplecat:
Cercasem eu cu aerul meu
Să te răstorn pe tine Dumnezeu
Tâlhar de ceneri îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii tăria.
(Psalm)
El ajunge să pună sub semnul întrebării existenţa lui Dumnezeu pentru că
de la familia sfântă Atotputernicul n-a mai trimis nici un semn pentru sciitorii
de rând, de aceea în unul din Psalmii publicaţi în 1959 arată că:
Înverşunat de piedici să le sfărâm îmi vine
Dar trebuie-mi da seama să-ncep de-abia cu tine.
(Psalm)

30
 Tema morţii opune poetul în poezia De-a v-aţi ascuns... din volumul Cuvinte
potrivite. Poezia duce cu gândul la Mai am un singur dor şi Mioriţa. Poetul
simte apropierea morţii şi aşteaptă cu linişte interioară. Poezia este un
testament oral lăsat copiilor de care se va despărţi la moarte.
Acelaşi presentiment al morţii îl vom găsi în poezia Poate că este ceasul
sau Ora zece. De la teamă şi frică în faţa morţii poetul ajunge la groază în
poezia Duhovnicească. În alte poezii Tudor Arghezi exprimă spaima în faţa
morţii, aşa cum este în poezia Duhovnicească. Atât în poezia De-a-v-aţi ascuns
cât şi în Duhovnicească poetul se opreşte asupra felului de manifestare a
morţii. Spaima se transformă apoi în groază, moartea este văzută ca un cioplu
de care nimeni nu poate scăpa şi care îl va lua pe om când nici nu se
aşteaptă.
O temă a liricii lui Tudor Arghezi este cea a universului miniatural al lumii
mărunte şi umilă: a florilor, a gâzelor, lumea copilului. Poetul simte nevoia să
cunoască culmile limpezi ale inocenţei să-şi consacre iubirea fiinţelor mici,
copiilor, animalelor domestice, gâzelor, florilor de câmp şi de grădină. În
volumele de poezii cum sunt Cărticică de seară, Stihuri pentru copii, Hore sau
volumele în proză Cartea cu jucării, Prisaca întâlnim o lume de păsări, insecte,
câini, oi, pisici, găini de curte, în altele rândunicile, greierele, furnicile devin
personajele unor poeme de o mare gingăşie lirică. În poezia O lăcustă găsim
o mică bijuterie însufleţită:

Mi-a umblat în păpădie

Goangă cu pălărie
Şi cămaşe stacojie.
Avea fuste...
(O lăcustă)
31
 În Flori de mucigai, într-un înalt decor sufletesc, poetul suprinde
agonia unui condamnat ca pe un eveniment singular.
Este poate cea mai adâncă poemă a ciclului, în care adierea morţii
coboară icoane paradiziace peste o realitate meschină.
La patul vecinului meu
A venit aznoapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu îngeri şi sfinţ.i
Erau aşa de fiebinţ,i
Că se făcuse-n spital
Cald ca sub un şal.

Ei au cântat din buciume şi strune,

Câte rugăciune,
Şi au binecuvântat
Lângă doftorii şi lângă pat.

Doi îngeri au adus o carte

Cu copcile sparte,
Doi o icoană,
Doi o cârjă, doi o coroană.
Diaconii-n stihare
Veneau de sus, din depărtare,
Cădind pe călcâie
Cu fum de smirnă şi de tămâie.

Lumănări de ceară
Se încrucişară.
32
 Scara din cereasca-mpărăţie
Scobora în infirmerie,
Pe trepte de cleştar,
Peste patul lui de tâlhar.
(Cântec mut)
Halucinaţie superbă şi adânc soliloc sacru, culminând într-o calmă
transfigurare:
Zăbrelele s-au îndopat cu faguri de cer
Şi atârnau candelele de stele
Printre ele.
Ferestrele închise
S-au acoperit cu ripide şi antimise,
Şi odaia cu mucigai
A mirosit toată noaptea a Rai.
(Cântec Mut)
Jocul iubirii e surprins în două poeme de dogoritoare pasiune. Iată această
imprecaţie, în cea mai izbutită expresie, a lui Tudor Arghezi:
Fă, Tinca, fă! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase-
Si-n fiecare deşti câte-un inel
Nu ţi l-a pus cu mâinile lui, el.
Cine ţi-a frământat canea de abanos
Şi ţi-a băut oftatul mincinos?
Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască
Făptura ta împărătească?
Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?
Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?

33
 Cine ţi-a îngropat capul
Nebun,
În braţele lui noduroase, păroase,
Şi te-a înfrigurat fierbinte până-n oase?
Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai! (Tinca)

Cealaltă poemă e Rada, unde pofta carmală e transfigurată în icoane

sclipitoare:
Statuia ei de chihlimbar,
Ai răstignit-o, ca un potcovar
Mânza, la pământ,
Nechezând.
Spune-i să nu mai facă
Sălcii, nuferi şi ape când joacă,
Şi stoluri şi grădini şi catapetezme.
Sînt bolnav de mirezme.
Sînt bolnav de cântece, mamă.
Adu-o să, joace culcată şi să geamă!
(Rada)
Faţă de lirica sa permanent încordată, Flori de mucigai reprezintă aproape o
reacţie interioară. Romanticul frământat de chemările adverse ale smârcurilor şi
ale paradisului se fixează în materialitatea vieţii. Poetul tresare de data aceasta
mai ales prin retină. Realismul atât de unitar al acestor poeme, evocând mai
ales viaţa puşcăriei, se limitează cu predilecţie la un pitoresc trivial, dincolo de

34
al cărui aspect fiorul propriu al creatorului s-a stins, ca o făclie sugrumată de
miresme.
Multe din poemele prezente sunt scrise cu o intenţionată candoare narativă. În
regimul de închisoare nimic nu mai poate fi înfricoşător: crima consumată şi
pedepsită, delictul reprimat cu mijloace materiale devin elemente de conversaţie.
În acest ton conversativ povesteşte Tudor Arghezi tragedia din Pui de găi sau
conflictele între deţinuţi, ca în La popice, unde lupta ia aspect de fapt divers
într-un infern înlănţuit:
Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit şi rămas în cămaşe,
Îl rupe de boaşe.
Şi toată pricina
Fusese Gherghina.
(La popice)
În acelaşi ritm evoluează şi naraţiunea unei încercări de tâlhărie, povestită
cu amănunte pitoreşti şi cu o remarcabilă intuiţie a reconstiturii amănuntului
plastic, în Ucigă-l toaca.20 Hoţul travestit Avea pantofi şi fuste vestejite şi era
Cu mănuşi, cu zorzoane, ca la gară... Tudor Arghezi povesteşte nu numai cu
vorba, dar şi cu ochii.
Tabloul încăierării din Sici-bei e surprins în trei linii sintetice, de expresivă
şi fluentă plastică.
S-a făcut, s-a desfăcut,
S-a învârtit, s-a rupt, s-a prins,
De s-a-nnodat din şase inşi un singur ins.
(Sici-bei)

20
Ion Negoiţescu, Însemnări critice, Editura Dacia, Cluj, 1970.

35
 Naraţiunea şi tabloul realist nu sunt singurele mijloace din Flori de mucigai
prin care intrăm în lumea închisorii. Tudor Arghezi utilizează deseori portretul
colectiv sau individual. În materialul de observaţie ne găsim în prelungirea
directă a Porţii negre. Acolo portretul este crescut la un grad simbolic; peste
substratul memorialist îşi înalţă poetul blestemele sau adoraţia.
Portretele din Flori de mucigai sunt unele de o plastică minuţioasă şi
nedeformată de adâncimea sensibilităţii din Poarta neagră. Este în procedeul
prezentului volum o evidentă decantare de lirism.
Portretul realist nu este însă o măsură exclusivă. În Ion Ion şi Fătălăul,
două admirabile poeme, liricul transcede materialitatea în planul poetic ca şi în
presupusa origine mistică a Fătălăului.
Evocarea convoiului de deţinuţi este o halucinantă lunecare între două
tărâmuri.
Din pitorescul obişnuit, sensibilitatea poetului trece spre sensul unei
umanităţi degradate, cu mutilări sufleteşti peste cele fizice.
Sentimentul morţii e poate cea mai profundă realitate din viaţa înlănţuită a
puşcăriei. Moment suprem de meditaţie şi umanizare, moartea depăşeşte prin
mister cadrele rigide ale promiscuităţii de penitenciar.
Omul rămâne o clipă cu sine însuşi, dialogheză cu umbrele, se descătuşează
de contigent, înălţându-se spre un cer de mântuire mângâietoare. Intuiţia poetică
a lui Tudor Arghezi a simţit moartea în Cuvinte potrivite într-o singură poemă:
De-a v-aţi ascuns... Este acolo o linişte aroape buculică a morţii, o desprindere
din norma domesticităţii, ca o plecare nedeterminată.
Florile de mucigai sunt operă de rafinarment, de subtilitate artistică, ele
presupun un cer al gurii dedat cu mirodenii. Cititorul necultivat în sens artistic
se sperie de ele şi le crede vulgare, deşi raritatea şi savoare sunt însuşirile lor

36
ca şi ale operei lui Rebelais. Punctul de plecare îl formează observarea
limbajului cu un puternic miros argotic, al puşcăriaşilor.
În Flori de mucigai, efectul artistic constă în surprinderea suavităţii sub
expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, într-un fel, asemănător cu
acela napoletan al lui Salvatore di Giacomo sau cu cel român al lui Cesare
Pascarella. Iată admiraţia în faţa frumuseţii virile a lui Adonis de Văcăreşti.
Dacă Flori de mucigai afirmă o noutate de subiect şi o voită decantare de
lirism, poetul Tudor Arghezi şi-a încordat expresia şi i-au auzit sunetul adânc
cel puţin în patru sau cinci poeme, care se abat de la condiţiile pitorescului de
limbaj şi substanţă: prin ele, facem legătura diafană cu ciclul din Cuvinte
potrivite.
În Flori de mucigai, într-un înalt decor sufletesc, poetul surprinde agonia
unui condamnat ca pe un eveniment singular. E poate cea mai adâncă poemă a
ciclului, în care adierea morţii coboară icoane paradiziace peste o realitate
meschină.
Opera lui, cu atât de vast de spaţiu imaginar şi o tematică atât de diversă şi
de bogată, a făcut să se vorbească admirativ despre fenomenul arghezian21,
despre miracolul arghezian22 sau despre Marele Alpha23, dar şi cu accente
contestatare, cel mai violent atac fiind al altui mare poet al vremii, Ion Barbu,
care pune creaţia lui Tudor Arghezi sub semnul poeziei leneşe.
Om simplu, fără atitudini convenţionale, dispreţuind întotdeauna poza socială,
poetul nu trăieşte, totuşi, orgoliu creatorului, el nu se simpte egalul zeilor. Nu
mă pot mândri că scriu şi mă sfiesc ca o îndrăzneală, spune poetul în prefaţa
volumului apărut în 1959. Scriitorul nu se simte egalul zeilor, poate şi pentru

21
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura
Minerva, 1982, p.808
22
Ovid. S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960
23
Alexandru George, Marele Alpha. Imaginarul erotic, Editura Minerva, Bucureşti, 1980.

37
că însăşi ideea de divinitate trezeşte atâtea întrebări şi zbateri dureroase ale
eului. Între credinţă şi tăgadă, s-a spus de atâtea ori sunt creaţi Psalmii
arghezieni, partea cea mai rezistentă a operei sale, ce au ca temă căutarea lui
Dumnezeu. Predominante în fiinţa scriitorului sunt contestarea şi setea de
absolut, protestul vehament şi căutarea înfrigurată a unei autorităţi supreme,
tendinţa spre înălţimi, spre puritate şi azur, pe de o parte, şi tendinţa
afundării în real, în material, în beznele profunde, pe de altă parte. A da un
sens vieţii presupune în prealabil găsirea acestui sens prin ajutor divin. În luptă
cu îndoielile, poetul este în acelaşi timp însetat de certitudini: Vreau să te
pipăi şi să urlu: Este! Dorinţa, revolta, ruga, implorarea, speranţa rămân fără
răspuns. Prin această zbatere a fiinţei în căutarea dovezilor, prin căutarea unei
mărturii care să certifice existenţa puterii cereşti divine, creaţia argheziană nu
are egal în literatura română.
Tudor Arghezi nu are siguranţa lui Rimbaud care afirmă orgolios: Voi
dezveli toate misterele: mistere religioase, sau naturale, moarte, naştere, viitor,
trecut, cosmogonie, neant. Pentru poetul român, harul nu este calea de accedere
spre misterele firii: Mi-ai dat pe negrăite, de ce, nu ştiu, un har/ Pe jumătate
dulce, însă mai mult amar. Taina îl descumpăneşte, misterul îi năuceşte
cunoştiinţa avidă de concret, palpabil, vizibil, descifrabil. Este o mare diferenţă
faţă de poezia lui Lucian Blaga, poetul ce sporeşte taina lumii, vrăjit fiind de
farmecul misterului. Tudor Arghezi doreşte în schimb, desacralizarea misterului
divin. El îl vrea pe Dumnezeu coborând în bătătură, stând de vorbă cu robul
său. Este vorba de eterna încercare de înţelegere a Universului, căci
inexplicabilul, face fiinţa umană nesigură şi măruntă. Dacă cerul este acoperişul
ce întrerupe zborul, înălţarea este o întoarcere spre pământ:
Păsările negre suie în apus
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
38
 Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus
Foile-n azur
(Niciodată toamna).
Autorul Cuvintelor potrivite, sau a Florilor de mucigai, a avut ca
preocupare continuă găsirea cuvintelor expresive, precum şi o înnoire majoră de
sensuri şi semnificaţii poetice. Arătând importanţa pe care o acordă cuvântului
în artă şi funcţiilor lui estetice, poetul mărturiseşte că am căutat cuvinte care
sar şi frazele care umblă de sine stătătoare... Însă căutând cuvinte săritoare şi
găsind puţine, am înlocuit materia lor printr-o natură de adaos şi m-am
apucat să fac resorturi pentru cuvinte ca să poată sări. 24 Foarte sugestiv
pentru ilustrarea propriului său limbaj artistic, poetul care s-a luptat o viaţă
întreagă cu cuvintele, încercând să modeleze un veşmânt, nou pentru idee,
pentru un sentiment, foloseşte asemenea unui tehnician, numai cuvintele date la
strung, bătute pe nicovală sau presărate cu vârf şi ghevint.
Tudor Arghezi a văzut în cuvânt un adevărat miracol.25 Poetul nu se referă
la orice cuvânt ci numai la acela care scânteiază ca un jar din cenuşă, în care
au fost trezite văpaiele avântate. În acelaşi timp Tudor Arghezi a luptat
împotriva formelor învechite, conservatoare, ce frânează inovaţiile îndrăzneţe în
limbă, nepermiţând evoluţia limbii literare.
Timpul, în inexorabila-i scurgere, prilejuieşte emoţii profunde şi conştiinţa
poetică este impresionată de timpul ca măcinare a vieţii, ca factor de perimare
a fiinţei în moarte.
Noaptea, atât de îndrăgită de romantici, este un simbol asociat temei morţii:
Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva,
E cineva, sau, poate, mi se pare
24
Tudor Arghezi, Ars poetica, în Adevărul literar şi artistic, 1927, an VIII, numărul 367.
25
Alexandru Bojin, op. cit., p. 104

39
 (Duhovnicească).
Teme morţii la poeţii simbolişti apare ca descompunere a fiinţei şi este
privită oarecum fără împotrivire, în schimb Tudor Arghezi simte faţă de ea o
teamă fiziologică, o panică de nestăpânit:
Ei! Cine-i acolo-n haine-ntunecate?
Cine scobeşte zidul cu carnea lui,
Cu degetul lui ca un cui,
De răspunde-n rănile mele?
Cine-i pribeag şi ostenit la uşă? (Duhovnicească)
Acestei nelinişti i se alătură uneori şi un sentiment senin, expresie a
împăcării cu sine şi cu fatalitatea, deşi moartea apare ca un joc:
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în câţi vrei,
Arde-l-ar focul!
(De-a v-aţi ascuns)
Considerând volumul Flori de mucigai o operă de rafinament, de subtilitate
artistică, George Călinescu arată că poezia argheziană autentică, lipsită de
ecouri străine, aici începe.
În acest volum iubirea poetului se opreşte cu înţelegere asupra unei lumi ce
suferă social şi biologic, o lume îndepărtată de societate şi aflată în noroi,
plină de păduchi şi şobolani. Fauna acestui univers bolnav, cuprinde figuri
printre care baba, gazdă de hoţi (Pui de găi), o ţigancă florăreasă (Tinca), un
fabricant de bani falşi (Lache), un dezertor ros de şobolani, mort în puşcărie
(Ion Ion):
Câţiva au ucis,

40
 Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis
(Cina)
Deţinuţii sunt descrişi de poet în imagini ce şochează prin noutatea
limbajului strident, viu colorat:
Livizi ca strigoii şi şui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,
Îşi duc parcă sângele lor
(Cina)
Scenele din închisoare, scene de groază, apărute şi în Poarta Neagră, dar
pe care poetul le-a selectat, le-a filtrat şi concentrat în imagini desene şi
tablouri poetice, arată zbuciumul şi suferinţa celor de aici, într-o atmosferă de
Cântec mut şi de zgomot de lanţuri ca o fiară bolnavă de rugină (Galere).26
Oamenii, flămânzi, ţepeni, cu răni vinete şi semne infame, îşi duc ultimele
zile în odăi cu mucegai, într-un univers al morţii:
Mort pare şi calu-nlemnit
Şi omul ce mânuie hăţul
(Morţii).
Pentru ei real nu este decât ceasul de apoi:
Azi noapte, soră,
N-a mai bătut nici o oră
(Ceasul de apoi).
Poetul Florilor de mucigai, observă Ovid. S. Crohmălniceanu, are... geniul
grotescului. Oribilul stă la el imediata apropiere a delicatului, a gingaşului.
Absurdul dobândeşte puterea realului. Monstruosul capătă aerul verosimilului.
Comicul atinge aceea treaptă la care râsul întâlneşte tulburarea şi uimirea...
26
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva,
1982, p. 814

41
 Efectul artistic al Florilor de mucigai constă în surprinderea suavităţii sub
expresia de mahala.27
Dacă Tudor Arghezi doar enunţase estetica urâtului în Testament, prin
crearea frumuseţiilor şi preţurilor noi din bube, mucigaiuri şi noroi, în acest
volum estetica urâtului, fiind cea mai şocantă sursă de creaţie a frumosului din
literatura noastră, îşi găseşte o aqmplă realizare artistică. Se ştie că urâtul este
categoria estetică care se opune frumosului şi se caracterizează prin: diform,
dizgraţios, pocit, imoral, exagerarea în sens negativ până la caricatură.
Romantismul este curentul care a adus înatenţiune urâtul, punând acentul pe
antiteza dintre imaginea fizică urâtă şi frumuseţea sufletească.
Titlu volumului, Flori de mucigai, la parafrazat pe Ch. Baudelaire cu
Florile râului. Dacă poetul francez asociază florilor un termen abstract răul,
Tudor Arghezi pune alături mucigaiul, contrariul exploziei florale, o ciupercă
urâtă şi rău mirositoare. Evocând experienţa sa din închisoare, mucigaiul devine
simbolul captivităţii omului într-un univers întunecat şi sumbru, în care urâtul
evoluează spre coşmarul existenţial.
Tot ce este aspru şi crud în poezia lui Tudor Arghezi, imaginea aparenţelor
degradate şi înjosite ale omului şi aşezărilor lui, cuvintele care le exprimă pe
acestea, sunt proiectate, dintr-un fond de revoltă şi durere, dincolo de care se
ridică năzuinţa poetului spre ce este curat.
În schimb poetul se simte cel mai bine în locul în care se află gâze, păsări,
animale domestice.
Este vorba despre Versurile de seară, Buruieni, Mărţişoare, un spaţiul al
candorii şi gingăşiei, un spaţiul propice jocurilor copilăriei. Că e serioasă sau
nu, pentru copii, toată jucăria are un înţeles, o spune poetul, care sa jucat cel

27
Ovid S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960

42
mai mult dintre toţi poeţii români cu cuvintele, pentru că nici o jucărie nu e
mai frumoasă ca jucăria de vorbe.

Cântare Omului de Tudor arghezi este un poem consacrat evocării

progreselor omenirii de la începuturile ei până în epoca socialistă. Tema poetică
a dezvoltării umanităţii afost adeseori tratată în trecutul literaturilor europene.
Cântare Omului nu este o etapă izolată în creaţia lui Arghezi.28 Legându-se
prin atâtea fire de istoria universală a temei lui poetice, poemul lui Tudor
Arghezi se rânduieşte şi pe o linie internă a literaturii noastre, ca şi pe unele
direcţii de dezvoltare ale operei întregi a poetului. Cercetarea de faţă şi-a
propus a precizat şi aceste din urmă corelaţii.
De-atunci încoace, focul străin a fost să-nceapă
O vârstă hotărâtă în ţara ta de apă.
Ai logadit văpaie cu apele-n vîltoare,
Să mâne sumedenii de mori şi de cuptoare.
Atunci întîiaşi dată s-a desluşit în fum
Că ţi-ai croit nainte şi-n slăvi alt rost şi-un drum.
S-a zguduit văzduhul şi răsuna şi hăul,
Cînd se-auzi ciocanul zdrobind pe muchi ilăul.
Îţi trebuiau potcoave la caii prinşi de coamă,
Zăbale, lănci şi scuturi de fier şi de aramă,
Ca să o-nfrunţi cu pieptul primejdia-nvoită
Cu ceasul rău, cu vraja şi leneşa ispită.
Tu ai rămas de-atuncea-n răspăr şi răzvrătit,
De câte ori stăpânii şi vremea te-au minţit.
(Pe Drum)

28
Ţugui Pavel, Amurgul demiurgilor, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1998.

43
 Locuţiunea adverbială: de-atunci încoace leagă poezia aceasta cu cea
precedentă şi, în special, cu ultimele două versuri ale ei:
Primejdia te cere şi-o cauţi, orisiunde
Ghiceşti că te pândeşte şi bănui că se-ascunde.
Ideea spaţială exprimată prin orişiunde se continuă în ideea temporală: de-
atunci încoace. Primejdiile căutate de omul dornic să se măsoare cu ele sunt
deseminate în spaţiu şi timp, sunt legate de varietatea elementelor lumii şi
apar succesiv în istoria ei. Măreţia omului stă în facultatea lui de a le căuta,
de a le afla şi de a le stăpâni. Poemul proslăveşte această măreţie.
Omul a găsit deci focul, numit de poet străin, fiindcă nu-i fusese dat de la
început, fiindcă fusese răpit unei alte sfere, însemnase în orizontul lui un
element nou.Omul locuieşte o ţară de apă. Aluzie la vechile locuinţe lacustre?
Focul este ameninţat de apă. Omul ocoleşte şi învinge această primejdie,
logodind văpaia cu apele, unindu-le şi transformând antagonismul elementelor
într-o cooperare. Energia apelor curgătoare (apele-n vâltoare) este folosită în
primele maşini: mori, cuptoare. Poemul anterior evocase momentul născocirii
uneltelor; noul poem comemorează întâile maşini. Văzduhul se umple de fum,
de un tumult necunoscut mai înainte. Este atmosfera noii munci manufacturiere,
când în ateliere se prelucrează fierul şi arama. Fusese prins şi domesticit calul,
un eveniment pe care poetul îl evocă concret, făcându-ne să vedem gestul
aducerii lui în stăpânirea omului: caii prinşi de coamă. Fierul şi arama sunt
folosite mai întâi pentru necesităţile transportului şi ale războiului, în potcoava
şi zăbala calului, în lănci, în scuturi. Versurile care celebrează momentul se
continuă cu o construcţie finală, cum se întâmplă atât de des în poezia lui
Tudor Arghezi, pentru a ne spune felul primejdiilor care îl înconjurau pe om,
provenite dintr-o întâmplare nenorocită, dintr-o chemare ispititoare a lucrurilor şi
44
situaţiilor, din propria lui inerţie: primejdia este, pentru acest om al vechimii
adânci, învoită, adică într-un acord obţinut parcă dincolo de intenţia omenească,
cu ceasul rău, cu vraja, cu leneşa ispită. Din această măsurare a puterilor
omeneşti cu elementele, cu duşmanii, cu împrejurările, cu sine însuşi, se
formează vocaţiunea spre rezistenţă şi revoltă a omului, aceea de care va avea
nevoie pentru a se opune şi a lupta cu viitorii lui stăpâni şi cu vremea, adică
cu orânduirile lui succesive.
Progresele omului vor întinde necontenit puterea lui asupra naturii, asupra lui
însuşi, împotriva opresorilor lui. Acetse progrese vor fi deci tehnice, morale,
sociale. Poemele ulterioare vor relua aceste idei.
Ruptura care se petrece în destinul poeziei argheziene după 1944 (excluzând
apariţia, atât de frământată, a volumului 101 pome, din 1947) reconfirmă în
traiectoria creaţiei, mai degrabă continuităţi la distanţă, simetrii şi parelelisme,
decât reformulări, abjurări ori defetisme. Volumul apărea însă aprope concomitent
cu instalarea noului regim. Tudor Arghezi nu avea nevoie de adeziuni la ordinea
comunistă. Încarcerat, chiar în mai multe rânduri, după Primul Război Mondial,
persecutat un număr de ani, poetul avea în spate o operă de radicalism
plebeean, cu multe infiltraţii socializante; totuşi, timp de şapte ani, între 1948-
1955, chiar în anii de glorie ai proletcultismului, Tudor Arghezi se află în
afara vieţii literare şi ignorat de regimul democraţiei populare. Dar, şi la 75 de
ani, Patriarhul de la Mărţişor are puterea să revină, şi chiar cu un chip nou, în
viaţa literară.
Astfel, Florile de mucigai vor fi activate la modul superior în 1907-
Peizaje, fără nici o corecţie ideologică; anumite tropisme despre ciclurile inventive
ale umanităţii (din Cuvinte potrivite şi passim) vor trece în Cântare omului, iar
poezia micro-cosmosului şi a comuniunii cu universul „boabei şi fărâmei” din
Versuri de seară şi Hore va reveni în volumele târzii, Frunze, Ritmuri.
45
 El nu trebuia să facă o adeziune explicită la comunism, chiar dacă i se
cerea, pentru că în opera sa se distilaseră multe idei socializante ori social-
democrate, pe care le îmbrăţişase în anii formaţiei, încă din secolul trecut. Desigur,
într-un câmp stilistic atât de pregnant definit, reluările, auto-pastişa şi pre-facerea
nu pun probleme insolubile. Nici vorbă de premenire sau spectaculoase
metamorfoze, cum s-a spus la revenirea poetului în prima linie a actualităţii
literare, ci de reconectare la un filon anterior, depăşit de acumulările interioare
ale creaţiei.29
Nu este vorba decât de statornicie, foarte judicios adusă la zi, de
acomodarea specificităţii poetice cu imperativele sau coerciţiile poetice ale
realităţii şi tot printr-o corecţie efectuată dintr-o perspectivă jurnalistică. Tudor
Arghezi nu trebuia să-şi rescrie opera –mutilând-o din perspectivă marxistă, cum
a făcut Adrian Maniu. O ediţie completă a ultimei perioadei de creaţie
argheziană, cuprinzând nouă culegeri de poezii, ultimile trei postume, a fost
publicată de Alexandru Piru la Craiova: la Frunze 1961; Poeme noi 1963;
Cadenţe 1964; Silabe 1964; Ritmuri 1966; Noaptea 1967; Frunzele tale 1968;
Crengi 1970; XV-1970. „Chipul nou” e în tagenţa vârstei înaintate şi nu în
remorca ideologiei oficiale.
Două ni se par problemele implicate de această perioadă de creaţiei (a
treia): în ce măsură culegerile de poezii originale apărute între 1961 şi 1970
constituie o etapă distinctă a creaţiei argheziene şi în ce constă originalitatea ei
raportată la vârstele anterioare şi, doi, care este raportul dintre specificul acestei
epoci de final creator şi poezia contemporană -în primul rând cea tânără -a
epocii.
Data de 1961 nu a fost aleasă arbitrar: în 1959 poetul îşi publicase toată
opera anterioară într-o altă ediţie definitivă de Versuri; ca atare volumul Frunze
29
Marian Beşteleiu, Tudor Argezi-poet religios, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1999

46
semnifică, înainte de toate revenirea tematică a lui Tudor Arghezi de atunci, la
primul Arghezi, cel din Cuvintele potrivite şi Flori de mucigai.
Indenegalabil că poetul a fost mereu el însuşi şi în 1907- Peizaje şi în
Cântare omului şi nu şi-a păstrat niciodată teritoriul liric inconfundabil, cu atât
mai mult cu cât omul a deţinut arta concesiilor, ieşind cu bine din toate
regimurile politice.
Astfel, putem sublinia pentru epoca aşa ziselor comenzi sociale în mod
magistral executate continuitatea tematică, similaritatea mijloacelor expresive şi
relaţia de indiferenţă faţă de profilul discursiv al epocii vestiviste pe care o
domină cu autoritate. Tudor Arghezi a adezionat la comunism, reformulându-şi
o vârstă anterioară şi a scăpat de regimul totalitar revenind la sine.
E adevărat că marii preoţi interbelici, care i-ar fi putut faţă concurenţă nu
mai trăiau, nu mai scriau sau erau interzişi. Creativitatea argheziană se
întâlneşte cu eforturile tinerei generaţii de poeţi care, după 1960, şi chiar mai
devreme, încercau readucerea poeziei la matca tradiţională. Cei mai mulţi dintre
ei, paradoxal, sunt blagieni, dar Lucian Blaga însuşi nu participa la acest
proces: nu există nici un arghezian, dar intră în prima linie a noii modernităţi,
chiar Tudor Arghezi. Poetul se înscrie în procesualitatea epocii cu efortul de a
deveni el însuşi, adică cel care fusese în urmă cu două, trei decenii pentru că
noul modernism ambiţiona chiar reîntoarcerea la structurile lirice ale perioadei
interbelice.
În mod cert, una din soluţiile filosofice şi religioase ale salvării conştiinţei
omului secolului XX rămâne regresiunea; regresiunea psihologică în timp şi/sau
reformularea sociologică în spaţiu. De la ferma lui Francis Jammes până la
herghelia lui William Golding, marii scriitori s-au proiectat într-o existenţă
rurală, dar Tudor Arghezi s-a chivernisit ca un fermier elveţian aproape în
centrul metropoliei balcanice. Marele Ţăran din oraşul Bucureşti, aşezat temeinic
47
în mijlocul gospodăriei rurale tradiţionale, suficientă sieşi, de la Mărţişor, care
putea produce orice, de la mămăligă, vin şi miere, până la industria ... editorială,
diferă structural de tânărul Tudor Arghezi care avusese experienţa coborârii la
moaştele de piatră ale lui Dumnezeu şi fiinţase pe linia subţire de graniţă a
unei alte lumi paralele, în care mitul se dizolvă, devenind profetism anistoric
precum în Duhovnicească. Viaţa aventuroasă plină de experienţă pe care a dus-
o 40 de ani îşi atenuează tensiunile. Când ajunge la vârsta de 50 de ani,
Patriarhul de la Mărţişor se integrează într-o lume pe care şi-o crează el
însuşi, în care perpetuează toate dominantele unui spaţiu sacralizat în spiritul
tradiţiei. Îşi reformează şi poezia în sensul în care îşi restructurase şi viaţa,
după aşezarea în maturitate şi inventarea Mărţişorului, patria literaturii mele.
Nu raporturile cu Puterea vremelnică cu care, la orice ţăran, a încercat să
fie în bune relaţii, fie că este vorba de operaţia germană din primul război
mondial, de dictatura regelui Carlo II, fie de dictatura proletariatului îi definesc
sau îi ordonează existenţa, ci integrarea în micului univers de libertate
autoclaustrată, în spaţiul de siguranţă pe care l-a creat pe Dealul Piscului.
Vechea auto-flagelare, din tinereţea mistică, devine la senectute optimism,
solaritate, fecunditate, deşi în spate s-au adunat mulţi ani, iar neclintitele tensiuni
de conştiinţă se distorsionează într-un olimpianism imperturbabil.
Tânărul Tudor Arghezi nu numai că oblitera porunca biblică: crede, şi nu
cerceta, dar chiar îşi construise o formă mentis de necredincios care cercetează;
spre deosebire de omul de la senectute, care are relevaţii, religioase ca un
apostol al credinţei şi cercetează poetic universul existentului viu.
Această cercetare rămâne un pur sentiment augustinian, o cale ale revelaţiei,
în care diferenţa dintre rugăciune şi poezie este mai mică decât spaţiul dintre
amurg şi întuneric, pentru că totuşi, călătorul în întuneric ţine ochii mari
deschişi, pe când drumeţul printr-o mare de lumină se străduie să-i micşoreze.
48
 Poemele din ultima perioadă , în afară de pecetea inconfundabilă a vârstei,
nu aduc un spor de noutate, nici de profunzime sau de nuanţare, putând fi
integrate ca problematică şi atmosferă în volumele vechi. Cu adevărat noi nu
sunt - deşi prefăcute esenţial - nici tema erosului în sens existenţial, acum bogat
reprezentată, şi încă se află în circulaţie ponciful unei inaptitudini argheziene
pentru poezia de dragoste; nici obsesia a morţii nu este o noutate ca un
memento de ordin moral nu filosofic sau religios. Dar dacă într-adevăr nu aduce
lucruri noi, rămâne evident că nu coboară sub vechiile referinţe, în cât
indiscutabil, Tudor Arghezi a fost primul poet al epocii de după război, cu
unele texte cu adevărat tulburătoare memorabile.
Tatăl Etern, invocat doar când şi când ca în exepţionalul text Psalmistul se
retrage în faţa Tatălui patern.30
Dacă nu întrerupe dialogul, Dumnezeu mai îngăduie bietei fiinţe umane
unele viclenii vinovate. Existenţa fiinţei care se împotriveşte Tatălui Etern se
transformă prin vărstă, prin eroziunea metafizicului, în palidă subzistenţă a
Tatălui patern, fericită de excepţionalitate, fără evenimente, consumată în
aspiraţia de a domina o mică şi pietistă comunitate.
Acum s-a consumat şi marea dramă de a nu fi Alesul. Continuă să se
ferească de biserică, instituţie salvaţionistă, ignorată pur şi simplu, şi nu
considerată, ca în tinereţea apostatică, drept o casă a Ne-fiinţei. Prin această
paşnică recluziune îşi exorcitează cruzimile faţă de vânatul divin, sau retragerea
i-a fost sugerată chiarde vocea sacră?
Tudor Arghezi rămâne Tudor Arghezi în tot ce semnează - şi semnează
destul de mult - universul său liric gravitând în jurul aceloraşi teme şi
probleme, de fiecare dată ipostaziate, încât exclud sentimentul repetiţiei.

30
Făruş Băileşteanu, Personalităţi Culturale Româneşti, Editura România Press, Bucureşti 1998.

49
 Care sunt în fond cele câteva teme fundamentale ale ultimei poezii
argheziene? Întâi, imaginea repetată a universului imediat şi domestic, acest
teritoriu luminos al graţiosului şi miniaturalului în care poetul afectează o
umilitate fraciscană în sensul propriu creştinismului primitiv, de care am vorbit,
ca un răspuns la imperativele trăirii în conformitate cu natura, pentru a
descoperi esenţa naturii umane.
Nimic nu este mai străin de firea omului arghezian decât ideea de călătorie,
de homo viator care schimbă ordinea spaţio-temporală. Cine călătoreşte de la
pământ la cer şi din Paradis până în Infern nu mai este fascinat de
deambulările fără ţel. Nimic nu trece de zidul chiliei, al celulei, de gardul curţii
sau de teritoriul micului burg provincial. Mai ales aici poate fi simţită Înalta
Prezenţă. Cum să călătorească plebeean cel care şi-a umplut tinereţea cu
călătorii orfice în trans-realitatea morţilor?
Livada, florile, căţelul, în coteţul lui, piţigoiul care-şi face ciub în cutia de
scrisori, devin elementele zilnice ale unei existenţe plenare beata vita. Poetul se
face egalul fiinţelor comune şi umile şi nicidecum demiurgul lor. În tinereţe,
semeţ şi tiranic, Comunicatorul nu se arăta decât în faţa Tatălui, dar acum se
dezvăluie ca fiind Tatăl patern, pentru că e un spirit crştin modern, din familia
lui Tolstoi şi Francis Jammes în sensul că Religia lui e una simplă şi primitivă,
fără ritualuri fastiduios al bisericii oficiale. Lucian Blaga însuşi se interesase
de păgânismul precreştin, dar Tudor Arghezi pare solicitat de un proto-
creştinism, de epocă păgână. Ca poet, Tudor Arghezi e mai apropiat însă de
Francis Jammmes, poetul timpului diurn -De la utrenie până la decernie-, al
curţii închise invadate de ierburi, al măgăruşului şi gospodarului ars de soare.
Dar spre deosebire de aceasta şi de Fericitul Augustin, Tudor Arghezi nu
deţine o retorică creştină. Recunoaştem sensurile animiste ale unei religii
naturale: nu mai este nici revolta în genuchi, nici strigătul fiinţei vulnerate de
50
altădată ceea ce nu înseamnă că dezertează de la ideea finalistă a lumii. După
toate convulsiunile căutării şi spasmodicul patetism al poeziei de maturitate,
poezia senectuţii parcurge o fertilizantă simplificare.
În orice caz Tudor Arghezi devine un poet cronotop -aici şi acum, iar
creaţia de experienţă existenţială directă aspiră să se substituie unui tip de
filosofie gnomică. Marile gesturi apostolice şi căutările titanice sau extopat,
apărând acum bucuria exprimării vitale prin participare la modestul act
existenţial.
Mi-era tare dor de voi.
Piţigoaie, piţigoi
I-aşteptăm mereu să vină
Pe supt streşini şi-n grădină...
Îi vedeam cum se adună
Şi să puie-n ramuri goale
Şi câte ceva la cale
Dar aşa, din întâmplare,
De-a venit ceva scrisoare,
Mă uit ca de-atâtea ori,
În cutia de scrisori,
O deschid şi ce să vezi?
Nici nu ţi-ar veni să crezi!
Dau de şase piţigoi,
Doi părinţi cu puii noi,
Tată, mamă înveliţi cu-o telegramă.
Într-un plic
Doarme puiul cel mai mic.
M-au certat cu toţii-n cor
51
 Că am dat de cuibul lor.
Mă iertaţi, răspund atunci,
Nu ştiam că-aveţi şi prunci,
Şi încet, c-avui noroc,
Închid cutia la loc.
(Piţigoii mei)
Un mic fapt senzaţional e perceput de gospodarul credincios, ca un mesaj
mistic. Un prozator contemporan a pus în circulaţie o interesantă idee, după
care Babilonul graiurilor ar trebui organizat după vârste, nu după naţii: o limbă
universală a copilăriei, alta pentru adolescenţă, alta pentru maturitate - limbi de
comunicare între indivizi cu acelaşi statut de vârstă. Matusalemilor de peste 80
de ani ar trebui să le fie accesibile toate idiomurile, ca o mistică identitate a
înţelepciunii, dincolo de frământările şi frustările celorlalte vârste.
Tema revelaţiei creştine, foarte vastă şi mereu metamorfozată prin ani,
ajunge în ultima perioadă să se echivaleze cu problematica moţii o realitate
indubitabilă la toate vârstele, dar percepută astfel în final. După expresia lui
Kirkegaard „ interesul suprem al existentului este de a exista şi acest interes
pe care îl poartă existenţei este realitatea”. După ce în prima tinereţe s-a
confruntat cu toate marile experienţe şi idealuri, la senectute Arghezi descoperă
adevărurile lumii într-un mic spaţiu perimetrat. Iată de ce există în creaţia
ultimă o altă temă, în totală contradicţie cu expansiunile mistice şi negativiste
ale tinereţii, dar paralelă cu ea: senectutea ca anotimp glorios, al roadelor, al
amintirii, ca toamnă a bilanţurilor sceptice. Certitudinile sunt multe, dar ele nu
pot anihila neliniştile, în sensul cunoscutei pendulări argeziene - efectul unei
personalităţi bipolare - victoriile pot fi aniversate, dar reprezintă ele totul?
Dacă psalmii începuturilor se constituiau într-o Ieremiadă esoterică, cei din
finalul vieţii se disimulează într-o Esopiadă exoterică, afirmând nu atât

52
credinţa, cât încrederea îtr-o natura naturans de viziune panteistă. Cunoscut de
toată lumea, poemul – psalm disimulat - De ce-aş fi trist? mai trebuie introdus
încă o dată în demonstraţie:
De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă?
Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra-mi este plină de iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine şi mi-o lasă,
Când soarele rămâne să-l găzduiesc în casă.
O prospeţime nouă surâde şi învie.
Ca de botez, de nuntă şi de feciorie.(...)
Luceferii de noapte, scăpărători i-adun,
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme culcată-n somn, alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntreabă căteodată, trzită dintr-un vis: -
„Eşti tot aici cu mine
şi tot cu mine –nchis?”
Nu mă sfiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lângă mine.
De ce-aş fi trist?
Că nu ştiu mai bine să frământ
Cu sunet de vioară urciorul de pământ?
Nu mi-e clădită casa de şiţă peste Trotuş
În pajistea cu crânguri?
De ce-aş fi trist?
Şi totuşi...”
Nici vorbă, Tatăl patern se închină Eternului Tată, la modul hamletian.
53
 Cele două teme dominante ale poeziei de bătrâneţe, converg spre
problematica morţii, dar a morţii prin altcineva, a unei extincţii contemplate
direct, penetrate în intimitate. Propria dispariţie ar însemna contopirea cu Tatăl,
întâlnirea cu Dumnezeu, moartea altcuiva implică însă, erosul. Tudor Arghezi
pronunţă chiar, de câteva ori, cuvântul nuntă care comportă două interpretări:
una a fost propusă mai sus, contopirea, participarea; a doua, ar fi o amăgire
pentru cei vii, o nuntă mioritică (ca în De-a v-aţi ascuns). Şi un fapt
semnificativ, în legătură cu moartea omului iubit: Tudor Arghezi nu invocă
niciodată pe Dumnezeu.
Tipul credinţei şi filosofiei argheziene din ultima perioadă de reaţie ar putea
fi formulat prin sentinţa dubito, ergo cogito care aparţine sfântului Augustin şi
în care freamătă sâmburele de unde va răsări îndoiala carteziană. Şi la
bătrâneţe omul lui Tudor Arghezi există în solicitarea permanentă a doi poli
opuşi: de o parte, lumea inteligibilă, revelabilă prin cunoaştere direct intuitivă,
civitas terrena, lumea boabei şi a fărâmei în care mişună vietăţi de tot felul şi
cresc diverse plante, lumea miracolului germinaţiei şi al rodirii, nu vechea
imagine a convulsiunilor şi deşertăciunilor omeneşti, de cealaltă parte – moartea.
Eroul e un fel de rege neîncoronat peste acest teritoriu armonios şi, înainte
de toate, moral, pentru că nu-şi pune problema moralei. Pascal scria: „E mai
bine să fii moral decât geometru”. Dar regele de mai înainte este, prin
condiţie, dependent şi tocmai de aceea, nesupus unei „civitas Dei”, care se
face tocmai străină şi mai îndepărtată. Regele de mai înainte devine
gospodarul domestic care protejează boaba, furnica, morcovul şi fărâma.
Această lume nu i se revelă, de aceea eroul nici nu o mai caută şi nici nu o
mai neagă. Indiferenţa va fi subliniată în aşa fel încât să conţină şi îndoiala că
perioada tensională nici nu ar fi întru totul sigură („şi nu mai ştiu”). Orice
adevăr inchide şi cauze de eroare. Omul extremelor percepe totul în afară de
54
extreme, aşa că rămâne permanent în aşteptare şi provizorat, între cele două
infinituri. În unul există intuitiv, pe al doilea nu îl mai caută iată sursa
eşecurilor omului aghezian, un Faust virtual care ar încheia pactul cunoaşterii
cu însuşi Dumnezeu, pentru că la bătrâneţe, nici forţa luciferică, nici tentaţia
absolutului contractual nu mai există.
În vechea poeziei religioasă argheziană, actantul liric se manifesta
întotdeauna ca element al opoziţiei cosmice; dacă el reprezenta Binele, atunci
divinitatea trebuia să fie protectorul Răului. Şi viceversa, era sau Forţa
supremă, sau îngerul cel mai iubit şi cel mai aspru pedepsit, încât am putea să
echivalăm pornirile absolutiste argheziene, de tipul imperativului revelaţiei, cu
dorul infinit emineşcian. Vreau să te pipăi şi să urlu, Este! rămâne dorinţa
cărnii, a ochilor, a existenţei. Dar această libido sentiendi, culmina într-o libido
dominandi; pentru că eroul arghezian dorea să-l perceapă senzitiv pe Tatăl
Etern pentru a-l putea stăpâni. La bătrâneţe Tudor Arghezi are doar o libido
sciendi. Versul se densifică, combustia marilor idei devine mai calmă, în orice
caz fără aspectul de conspiraţie esoterică, şi întregul titanism al primelor
perioade poetice dispare.
Pascal, ce prezintă o oglindă filosofică veritabilă pentru întreaga poezie
argheziană, notează în Apologia sa: „Simţurile noastre nu zăresc nimic extrem.
Prea mult zgomot ne asurzeşte, prea multă lumină ne orbeşte, o distanţă prea
mare sau prea mică împiedică vederea, o vorbire prea lungă sau scurtă este
obscură. Prea mult adevăr ne miră! În fine, lucrurile extrema sunt pentru noi
ca şi cum n-ar fi: ele ne scapă – sau noi lor!”.
Tudor Arghezi vede prea de aproape sau se află, situat în spaţiu, prea
departe şi nu mai desluşeşte nimic. Situaţia evocă mitul lui Tantal, cel pedepsit
de zei la foame şi sete veşnice. Tantal vede însă apa şi poamele, dar când se
apropie şi încearcă să le atingă, fructele pământului dispar. Foamea şi setea
55
eroului arghezian sunt de ordinul cunoaşterii, iar cunoaşterea se echivalează cu
percepţia fizicităţii lui Dumnezeu: („Pari când a fi, pari când că nu mai
eşti”). La bătrâneţe, fără a modifica datele fundamentale ale poeziei sale, Tudor
Arghezi are bucuriile unei stoice resemnări (şi ale acelei „devoţiuni ignorante”
de care vorbeşte Johan Huizinga) atât de caracteristică omului medieval. Tatăl
patern îşi dezvăluie adevărata identitate ca legătură spirituală cu întreaga lume
vie, creaţie a Tatălui Etern.
În poemele de tinereţe şi maturitate surprinde şi fascinează absenţa dragostei.
A iubirii de orice fel. Cel ce aspiră la Nirvana nu trebuie să îndrăgească
nimic se spune în textele budiste. La maturitate, dragostea şi ura stau într-o
cumpănă şi chiar se determină reciproc.
Ajuns la apogeul vieţii şi al creaţiei, poetul, îngreuiat de nimburi şi
smaralde cântă pe coarde înseninate bucuriile firii, cu nimic estompate de
vârstă, şi caută unitatea dintre natură şi spirit. În ultimii săi ani, acest
Matusalem al poeziei româneşti avea, poate, conştinţa că este cel mai mare
poet al secolului. Însăşi prezenţa în viaţa literară a Patriarhului din Mărţişor
dădea scepticilor, în perioada comunistă, certitudinea că poezia mai exista, în
lumea grăbită, ideologizată şi superficial tehnicizată, pierdută în meschinăria
cifrelor şi a cantităţilor de consum.Toturantă este pentru Tudor Arghezi numai
amintirea erosului pierdut, moartea femeii iubite care dezlănţuie o adevărată
dereglare cosmică:
De când nu mai trece streina
Rămâne pustie grădina.
Lăstunii se-ntorc să mă vadă,
Copac desfrunzit în livadă,
Rotindu-se stol-
Şi cântă şi vântul a gol.
56
 Dar vântul, zăbav,
Răspunde: -i Bolnav...
Biserica mare, grădina
Aşteaptă.
Mai vine streina?
Să vină,
Cu pasul înalt, de tulpină.
Aşteaptă-n pridvoare,
Ca două altare,
Duminica de cununie
Aşteaptă streina, din zori, să mai vie?
(Aşteptare).
Mi-e sete (din Poeme noi):
Tânjesc pe-ndelete.
Mi-e foame, mi-e sete,
Dar n-aş putea, poate, să-i spui
Orişicui
Ce grabă
Mă poate nutri şi ce mană.
Am pâine, merinde şi vin.
Pătulul mi-e plin.
Am poame-n livadă lăsate să cadă
Din pomi, din belşug.
Cirezile mug
De ugerii grei:
Mulgi câte ciubere şi doniţe vrei.
Nici vechea prisacă
57
 Nu-mi este săracă
Şi am în cămară
Şi miere amară.
Pe lângă bucate.
Mi-e silă de toate,
De rău şi de bine.
Mi-e foame şi sete de tine,
poate fi considerat ca un text erotic.
N-am fi citat în întregime poemul, dacă în afara tănguirii erotice, n-ar
reprezenta şi o fină variantă al stoicului şi totuşi... care califică, indiferent de
metaforele particulare, ultima perioadă de creaţie a lui Tudor Arghezi.
Moartea omului apropiat sporeşte şi mai mult enigma proprie morţi. Dacă
viaţa, care ar trebui să fie Revelaţie, este numai Prezenţă, atunci moartea nu
revelă nimic, şi se identifică cu o totală Absenţă, cu dispariţia în timpul gol.
Frecvenţa semnelor de întrebare indică stilul patetic si convulsiv. Sensul
existenţei se conturează între îndoială şi taină sau simbolizate, prin elemente
concrete: lacăt, belciug, zăvor, ţâţână, închizătură, cheie ştirbită sau iarăşi în
codificarea simbolică a vechii sale poezii. Surprinde abudenţa, în ultimele
volume, a portretelor moralizatoare şi a fabulelor satirice. Dacă se înţelege
exact distincţia, Tudor Arghezi nu mai are deloc vocaţia polemicii şi a
pamfletului versificat. E cu totul altceva pamfletul său expresia lui ultimă-
blestemul, muşcătură înveninată, sublimă apoteoză a întregii creaţii. Tudor
Arghezi pare să fi uitat să înjure. Sau nu mai doreşte să o facă.
În satira benignă susţinută cu sinceritate inflexibilă, cu vehemenţă
poruncitoare şi cu umor apropiat de cinism sau de exemplu Monopol,
Stângaciul, Leneşul, Puţoiul, Şcoala nouă întâlnim, fără sentimentul
capodoperei, un moralist comun, foarte violent în limbaj, puţin trivial şi, de
58
aceea, de neidentificat cu vechiul Tudor Arghezi, adică cu tânărul în ceartă cu
Dumnezeu. Hotărât lucru, aşa cum afirma el însuşi într-un preacunoscut poem,
căile de mijloc nu sunt pentru Tudor Arghezi. Lumea duioasă, gingaşă, de
filigrane şi nuanţe blânde sau universul încrâncenatelor tensiuni reprezintă cei
doi poli unde creatorul se simte semnificant şi în măsură să devină
Comunicatorul. În zona împunsăturilor dulcege sau a dulcegăriilor drese cu
piper, poetul, înstrăinat de esenţa sa antinomică, se pierde în diluţie epică şi
portretistică nesemnificativă pur caricaturală.
Poetul căuta pe Dumnezeu când nu avea nevoie de el; când efectiv ar putea
apela la pârghia divină, o ignoră şi de reţinut nici nu o blestemă. Indiferenţa nu
este semnul unui ateism de circumstanţă, ci masca imperturbabilă a
credinciosului-necredinciosului. Tudor Arghezi continuă să scrie texte religioase
cu nimic deosebite de cele din Cuvinte potrivite sau Flori de mucigai. Foarte
interesant ni se pare poemul Resurrexit, în care un om poartă aureola divinităţii
prin natura circumstanţelor istorice. Deşi îl închină lui Galileo Galilei, Tudor
Arghezi se gândeşte, neîndoielnic, la sine:
Biciuit şi îngropat,
M-am căznit şi-am înviat.
Fără giulgii şi sicriu,
Mă-ngropaserăţi de viu,
Dar, uituci, nu v-aţi gândit
Să mă fi şi răstignit.
Ar fi fost recunoscute
Toate cuiele bătute
pe-ntuneric, pe tăcute,
Cu ciocane, noaptea, mute.
De-ar mai fi rămas pământ
59
 Felul ăsta de mormânt
L-a schimbat întins pe ele-n
lespezi vii de peruzele
Cu pereţi de ametist:
Să nu fiu şi mort şi trist.
Groapa chinurilor mele
Stă-ntr-un pisc, într-un ungher.
Făr' să vreţi, nici să vă cer,
M-aţi înmormântat în cer,
Între stele mari şi noi
Şi-aţi luat cheile cu voi.
Dar mi-ajunse un cuvânt
Uşa criptei s-o descânt.
(Resurrexit)
Iisus cel umanizat putea să dezerteze de pe cruce, dar, odată urcat pe rug,
nu mai poate să cobori decât sub formă de cenuşă. Interesantă rămâne această
ipostază a îngropirii fără răstignire, ca şi formidabila îngropare în cer.
Dar indiferent de cele două teme, ultima perioadă argheziană rămâne un
nesecat izvor de poezie gnomică, opera unui înţelept care transmite oamenilor
adânci sentinţe şi învăţături pentru praxisul existenţei, un fel de morală practică
pentru vârstele înaintate. Nici moartea nu mai are o decoraţie morbidă. Bătrânul
revine la jocul de-a v-aţi asuns. Nu mai sunt cadavre, nu mai sunt strigoi.
Moartea nu mai sperie şi nici joc nu mai este. Moartea a devenit, cum scrie
Philippe Aries: ... doar ieşirea discretă, însă demnă, din scenă, a unui individ
înseninat, ce părăseşte o societate îndatoritoare, care nu mai este sfâşiată sau

60
tulburată prea mult de ideea unei tranziţii biologice nesemnificative, lipsită de
durere fizică, suferinţă morală sau angoasă.31
Problema postumelor argheziene nu repetă în nici un fel istoria
manuscriselor nepublicate ale lui Mihai Eminescu; deşi, din când în când, mai
apar texte inedite, ne place să credem că un profesionist al scrisului ca Tudor
Arghezi a publicat tot ce a scris şi a meritat, după opinia sa, să fie publicat;
deci, nu avem de a face cu bruioane, texte neterminate sau imperfecte saupoate
se vor descoperi şi asemenea lucruri ci cu poeme îndoielnice, de vreme ce au
fost eliminate de autorul însuşi. Câteva texte extraordinare revin şi în această
Călătorie în vis, volum apărut postum prin fatale circumstanţe biografice, dat
fiind că în momentul morţii, Tudor Arghezi, după cum se ştie, avea în proiect
câteva volume.
Dar deosebirile dintre postumele celor doi mari poeţi sunt şi de altă natură:
postumele eminesciene se subordonează, mai întotdeauna, unor proiecte generale
părăsite şi implică judecata de valoare a autorului insuşi, în timp Tudor
Arghezi, care a trăit şi scris infinit mai mult, nu-şi făcea mari planuri la
distanţă; postumele primului, aşa preţuite astăzi, aparţin în mare majoritate unui
Mihai Eminescu tânăr, pe când Tudor Arghezi a lăsat manuscrise cu precădere
din perioada finală de creaţie. Tudor arghezi îşi ascuţea zilnic condeiul, cum
exersează alţii, cotidian, la pian.
Scara valorică a poemelor din Călătorie în vis e plină de contraste: alături
de texte de primă mână, coexistă simple crochiuri de divertisment auctorial, dar
în care Tudor Arghezi se face imediat recunoscut ceea ce nu se întâmplă în
postumele eminesciene. Nu putem vorbi de o structură aparte în ansamblul
operei de o unitate problematică în postumele argheziene. S-a spulberat
constituie o variantă a motivului pulsiv est; viaţa este umbră şi fum, Trecutul
31
Philippe Aries, Omul în faţa morţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997

61
şi Acumul reprezintă singurele repere existenţiale. Dacă, se întreabă Tudor
Arghezi, rămâne întotdeauna ceva care nu se vede şi atinge astfel miracolul
revelaţiei religioase tot ce se vede există la modul moral, uman. De astfel,
toate poemele din ultima perioadă sunt expresii ale obsesiei timpului.
Nu ştiu mi se pare exepţional, aproape de valoare Duhovnicească şi Între
două nopţi, capodopere argheziene. Poemele este şi o parafrază, şi un revers al
ultimei. Eroul nu mai sapă groapa în odaie, ci urcă scara cunoaşterii spre cer,
pândit de oră, de timp, de Judecătorul Suprem. Se impune asocierea cu
semnificaţia construcţiei imaginare a universului dantesc; pedepsit de Dumnezeu,
Lucifer este azvârlit din zonele celeste pe pământ unde căderea sa produce o
imensă adâncime conică, iadul; volumul materiei dislocate se ridică spre astre
cu vârful în sus-elizeul, zonele benefice ale cercurilor intermundane. Este chiar
viziunea polilor credinţei, din Între două nopţi; în timp ce poetul se adânceşte
în profunzimile gropii, spre miezul luciferic al lumii, păcătuind, Cristos se arată
în vârful movilei ce se înalţă la suprafaţă. Nu ştiu, publicat în Contemporanul,
în 1971, este unul din marile poeme argheziene:
Mi-e frică.
Nu ştiu de ce mi-e mamă, frică.
Mi-e frică de umbră şi de soare,
Mi-e frică de noaptea prea lungă şi ziua prea mare.
orele trec încâlcite şi-ncete
Parcă bolnave şi parcă bete
Să se oprească toate la mine,
Se uită zgâite ca nişte măşti şi chipuri străine.
Mă cercetează, mă întreabă, fără chemare, fără cuvinte,
Sunt ca un om care ascunde şi minte
Şi nici eu şi ele, niciuna,
62
 Nu ştiu care-mi este minciuna.
Am minţit.
Că m-am născut, că am trăit?
Şi eu m-am născut?
Şi eu am trăit? Nu-i dovedit.
Mai mult m-am iscat,
Ca pirul uscat.
Ca un coşar plecat să măture azurul.
Dar am trăit mereu suind o scară
Care iese din lume afară
Îngreuiat mereu de o povară
Simţită însă nevăzută.
Am numărat treptele, o sută,
O mie, mii multe şi număr şi-acum
Că nu mă pot opri din drum
Că dacă m-aş opri ca ins ce sunt de sânge
Scara e şubredă, se-ncovoaie şi s-ar frânge
Şi mi-e frică să nu cad în cine ştie ce lume de iad.
Şi orele, măştile m-aşteaptă
la fiecare treaptă,
frumoase sau schimonosite,
Presimt că-mi caut o vină
De pe când nu eram în lumină
Să mă acuze, să mă judece
De pe când eram încă în scutece.
Şi aici Tudor Arghezi dă dovadă de o imaginaţie religioasă ultra-realistă şi,
de nevoia de a adora sub semne vizibile ceea ce nu încăpea în cuvinte.
63
 Poemul, din 1953, de remarcabilă imagistică, se poate conexa unor idei
filosofice existenţialiste. Metafizica a spaimei de neant, moartea care începe în
leagăn, omul supus agresiunilor exterioare, trecerea fiinţei în nefinţă rămân
problemele din totodeauna ale poeziei argheziene. Existenţialismul francez,
desigur, independent, le preia din atmosfera veacului. În Gravură-n lemn, după
un exordiu descriptiv, fals pastelist cu frumoase versuri, poetul introduce un
element al neliniştii, şarpele insinuant în liniştea impenetrabilă a mânăstirii.
Poemul se încheie brusc, enigmatic aparent nepenelizat, sub un văl ermetic.
Apare cu frecvenţă, în postume, arghezian de a incepe poemele printr-un
fracment interogativ. Probabilităţile ulterioare ale textului sunt ulterioare: răspuns
printr-o soluţie adevărată, ironică, printr-o prezumţie, sau tot printr-o întrebare.
Aici procedeul susţine un mod fabulistic de a discuta despre invidie:
„Ce ţi-e frate, ce ţi-e vere,
Mut fără de putere?
Când eşti galben când eşti verde.
Ce te-apasă? Ce te pierde?”.
Ce reprezintă, din ceea ce am admis că ar fi tehnica recurentă a interogaţiei
iniţiale, numai răspunsul. Realităţi intime, interioare de această dată, antinomiile
sunt întotdeauna perfect precizate: înger-diavol, sus-jos, dreapta-stânga, furtună-
senin, totul-nimic, în sistemul opziţiilor argheziene.
Distihurile -un ciclu independent -sunt agreabile, vioaie, dar nu mai mult
decât acompaniamentele ludic al unei ideaţii mobile şi al unei facilităţi de
versificaţie.
Aproape capodopere ale genului sunt poemele pentru copii. Se ştie, Tudor
Arghezi a cultivat întotdeauna literatura pentru cei mici care acoperă o sferă
tangenţială cu o temă importantă a liricii sale: universul inţierilor în lume şi
filosofie cosmosului mic. Nu s-a sfiit să introducă chiar şi în volumele sale de
64
importanţă exepţională asemenea dovezi de copilărire matură cu un Cântec de
adormit Miţura în Cuvinte potrivite. Un graţios Melcule, pare o parafrază a
misterului orfic După melci de Ion Barbu: (...)
Nu te du la Dunăre
Că-i apa tulbure
Şi numai la faţă
Râde şi răsfaţă
Şi-n adăncu-i toată
Apa e şireată
Sforile-i se-ascund
Şi te dau la fund.
Nu ştiu cum te cheamă,
Codobealcă mamă.
Însă ce-o să zică
De-o băga de seamă
Ică sau Ionică,
Diseară, la masă,
Ne-ntors acasă,
În bordeiul ei,
Dac-ar fi să piei?
În ceea ce priveşte echivalenţele din alte limbi Tudor Arghezi este mai
degrabă un stilist de marcă decât simplu traducător, esenţială fiind contribuţia
sa personală; nu a respectat nici odată principiul fidelităţii literare, şi, de multe
ori a păstrat chiar spiritul operei princeps care, în variantă românească, va
putea amprenta de neşters a individualităţii sale. Tudor Arghei semnează propria
sa operă, scrisă, e adevărat, pe subiectele (vagi) ale altora.

65
 CAPITOLUL III
UN VOLUM DE DEBUT... sau "CUVINTE POTRIVITE"

Publicându-şi primul volum de poezii Cuvinte potrivite cu înlăturarea la

respectabila vârstă de 47 de ani a oricăror producţii juvenile; el s-a voit pe de-
antregul matur şi trebuie considerat ca atare.
Rugă de seară publicată de N. D. Cocea în primul număr al revistei Vieţii
sociale în februarie, 1910 exprima crezul artistului:

66
 Să-mi fie versul limbă
De flăcări ce distrug,
Trecând ca şerpii când se plimbă;
Cuvântul meu să fie plug.
Tu, faţa solului o schimbă,
Lăsând în urma lui belşug.
(Rugă de seară)

Valoarea poeziei lui Tudor Arghezi stă în primul rând în adâncimea

perspectivelor interioare. În Testament se începe cu ideea legăturii dintre
generaţii, se accentuează asupra sforţării pe care o depune natura spre a obţine
un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus a germinaţiei antropologice.
Străbunii vin din noapte prin gropi şi râpi, bătrânii se târăsc pe brânci iar
trudnicul lor efect este un morman de oseminte vărsat în poet:
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
(Testament)
Aşadar, arta reprezintă efloreşcenţa ultimă a sforţării în timp a generaţiilor.
Ca să poată fi schimbată sapa-n condei şi brazda-n călimară, zeci şi zeci de
serii ale ramurei obscure au urcat pe brânci în întuneric, prin râpi şi gropi şi
au adunat sudoarea sutelor de ani. Cartea este primul hrisov al robilor care şi-
au vărsat osemintele în poet, treaptă pe care să se înalţe urmaşii.

67
 Aşeaz-o cu credinţă căpătâi;
Ea e hrisovul nostru cel dintâi,
Şi-al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
(Testament)
Militantism, punerea artei în serviciul cauzei nobile a ridicării la lumină
acelor neştiuţi şi asupriţi. Poetul a luat graiul îndemnurilor pentru vite şi ocara,
pe care a pus-o când să-mbie când să-njure, a cules veninul şi l-a transformat
în miere, lăsându-i însă întreaga-i forţă, şi-a făcut din cenuşa morţilor
Dumnezeu de piatră.32
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjughiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vîrf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi.
(Testament)

32
Marin Beşteleiu, Tudor Arghezi-poet religios, Editura Cartea Românească,Bucureşti, 1999

68
 După aceea poemul apare ca o estetică, plină de probleme şi de puncte:
arta lui Tudor Arghezi e făcută din veninuri, înjurături; veninul s-a preschimbat
în miere, lăsându-i-se puterea.
Am luat ocara, şi torcînd uşure
Am pus-o cînd să-mbie, când să-njure.
(Testament)
Procesul concentric este infinit. Unii au vrut să insinueze că poezia lui
Tudor Arghezi este minoră, dar ea, dimpotrivă, este dominată de probleme
grave, dintre care cea mai frecventă e aceea a creaţiei sempiterne.
Simbolismul e respins, în principiu nu însă şi marii simbolişti, pentru care
poetul probează neştirbită admiraţie - căci, spune el, într-o recenzie la culegerea
lui Ion Minulescu De vorbă cu mine însumi (seara,ianuarie,1914) Drept este că
noi n-am priceput cum poate cineva să fie simbolist fără să fie poet şi cum
poate să fie un poet simbolist.Pentru a fi simbolist, fără a fi şi poet, e necesar
doar ca cineva să citească franţuzeşte şi să n-aibă de limba franceză
habar...câteva marchize,câteva trene lungi ,castele şi cavaleri, un volum galben
purtat în buzunar, o masivă doză de neseriozitate fiind de ajuns.33
Tematica ţărănească, ca s-o numim aşa, e prezentă în poezia lui Tudor
Arghezi de la Testament până la poemul 1907 Peizaje şi la Psalmistul, într-un
fel. Mai înaintea apariţiei primului volum o aflam în Plugul sau în Belşug,
incluse apoi în Cuvinte potrivite. Orice atitudine sămănătoristă sau gândiristă
este exlusă. Poetul pune accentul pe nobleţea muncii pământului şi pe uneltele
ei. Alternarea planului concret cu cel abstract al imaginilor se face cu o mare
concentrare, prin reţinerea esenţialului. Ţăranul pune cuţitul plugului în pământ
şi-şi socoteşte dumicatul sfânt. El este piticul care şi-a schimbat osânda în

33
Miron Suzana, Roşca Elisabeta, Înnoitorii liricii româneşti, Editura All, Bucureşti, 1999

69
bucurie, zidind slăvi şi veacuri pe nimic. Ieşită din neagra brazdă, săcurea
plugului când s-a întors . Rămâne-o clipă-n soare ca să ardă.
Această temă este foarte bine reprezentată în creaţia lui Tudor Arghezi,
asemenea marilor creatori. Tudor Arghezi şi-a pus marile întrebări asupra:
locului omului în univers, asupra posibilităţii sale de cunoaştere, asupra sensului
vieţii, a absurdităţii suferinţei şi a morţii, asupra existenţei lui Dumnezeu.
În poezia frământărilor metafizice putem identifica două atitudini
fundamentale: o atitudine contemplativă de aşteptare a relevaţiei divine; o
atitudine de căutare înfrigurată a unei certitudini, a unei dovezi materiale
despre existenţa lui Dumnezeu.
Poeziile redau tragismul condiţiei umane, imposibilitatea omului de a depăşi
limitele condiţiei sale biologice. Omul este o fiinţă raţională înzestrată cu
conştiinţă, care trăieşte dramatic imposibilitatea cunoaşterii totale. Spre deosebire
de poetul filozof Lucian Blaga, Tudor Arghezi ajunge la aspiraţia spre absolut
nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuiţie şi printr-o capacitate unică de
concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu constă deci în aspiraţia spre
absolut, ci în modul propriu personal în care concepe drumul cunoaşterii.
Cele mai semnificative creaţii care se încadrează în aceste teme sunt
Psalmii.34 Tudor Arghezi modifică accepţia psalmului, care la origine este un
cântec de laudă la adresa creatorului, făcându-I cele mai dramatice frământări
ale omului. Majoritatea Psalmilor sunt scrişi sub forma unei comunicări
interogative atât de potrivită frământărilor ştiinţei.
O idee care revine frecvent este aceea a singurătăţii tragice a omului în
univers:
Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!
Copac pribeag uitat în cîmpie,
34
Dumitru Micu, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004

70
 Cu fruct amar şi cu fruziş
Ţepos şi aspru-n îndîrjire vie.
(Psalm)
Tudor Arghezi foloseşte metafora copacului părăsit în câmpie, prin care
redă condiţia duală a artistului, a poetului, care fiind o natură superioară este
lipsit de bucuriile obişnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise
căile cunoaşterii.
O altă temă este aceea a omului părăsit de Creatorul său:
De cînd s-a întocmit Sfînta Scriptură
Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
Şi anii mor şi veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt subt cer.
(Psalm)
Legată de temele anterioare este nevoia omului de a comunica cu
divinitatea:
Vreau să vorbeşti de cu robul tău mai des. (Psalm)
O altă temă frecventă este aceea a căutării disperate a unei dovezi despre
existenţa Creatorului:
Pentru credinţă sau pentru tăgadă,
Te caut dîrz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.
Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!
(Psalm)
Aceeaşi sete de certitudini materiale este exprimată în Psalmul al treilea:
În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Şi mă muncesc din rădăcini şi sînger.

71
 Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din cînd în cînd, cîte un pui de înger,
(Psalm)
Setea de concretizare a absolutului, a divinităţii, este exprimată de versurile:
Ard către tine-ncet, ca un tăciune
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.
(Psalm)
Versurile lui Tudor Arghezi exprimă oscilaţia dramatică a poetului între
credinţă şi tăgadă. Versurile exprimă exasperarea omului care de la creaţie n-a
ami putut comunica cu creatorul său:
Şi te slujesc; dar Doamne până când?
Unele poezii exprimă revolta poetului împotriva creatorului, pe care-l
numeşte tâlhar de ceruri. Semnificativă în acest sens este poezia Aluatul, în
care revolta se-ndreaptă împotriva imperfecţiunii creaţiei:
Cînd maică-mea frămîntă aluatul, mă-nţelegi?
Ea scoate-ntotdeauna din vatră pâini întregi.
(Aluatul)
O altă creaţie semnificativă pentru această temă este; între două nopţi, în
care poetul insistă asupra ideii că Dumnezeu şi-a luat cu bună ştinţă creaţia:
Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.
(Psalm)
Cei mai mulţi psalmi redau încercuirea metafizică a omului, adică
imposibilitatea de a depăşi limitele condiţiei terestre. Poetul foloseşte o mulţime
de simboluri pentru a reda idea de închidere şi de interdicţie: uşa, lacătul,
drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:
Marea mă-nchide, lutul m-a oprit.

72
 Cel mai frecvent simbol pentru interdicţie este lacătul, ca de exemplu în
poezia Descântec:
Lacăte, cine te-a închis
La uşa marelui meu vis?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfărâme zăvorul
Şi să vedem în fundul nopţii noastre.
(Descântec)
Exasperat de aşteptare, de căutare, de atâtea piedici care îi apar în cale,
poetul îşi exprimă revolta împotriva creatorului:
Oriunde-ţi pipăi pragul, cu şoapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi.
Învierşunat de piedici, să le sfărâm îmi vine;
Dar trebuie,-mi dau seama, să-ncep de-abia cu tine
(Psalm)
Poetul descifrează cu o delicateţe subtilă, în Buna vestire şi Lingoare, stările
generate de tulburare şi teamă în inima fetei neştiutoare, aflată în stare
binecuvântată, asemenea celei din Cântecul fusului, al lui George Coşbuc.Culese
din universul florar, imaginile dezvăluie o gingăşie îngerească în sufletul
păcătos.35 Fata se simte,când
Ca un zarzăr scuturat,
Încleştat din rădăcină
De-o zvâcnire de răşină...,
când
ca o cracă
Singură care se-apleacă,

35
Andrei Mariana, Literatura română, Repere didactice, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2004

73
 Singură ce se frământă,
Singură plânge şi cântă,
Singură se încovoaie
De un gând ascuns de ploaie,
Ca o pasăre în foi.
(Buna vestire)
Mustrată cu blândeţe pentru neascultarea ei:
Fată, nu ţi-am spus să pui
Ghetele cu bot de aur,
Şesu-n turn să ţi-l încui,
Să-ţi farmeci cărările,
Să te joci cu Duhul Sfânt
Şi numai cu zările
Să te reazimi de pământ?
. . . . . . . . . . . . ..
Să fii floarea ce-şi desparte
Frumuseţea de ţărână
Şi sleieşte sus, departe,
Viaţa ei de-o săptămână?
(Lingoare)
Frageda Magdalenă este în cele din urmă absolvită, ca în Evanghelie, de
altfel, sub cuvânt că, nefiind făcută din materiale incoruptibile, neavând perle în
loc de sâni, rubine sau topaze în loc de obraji, iar în loc de suflet sabie cu
vârf în sus nu avea nici cum să se sustragă poruncilor ţărânei fecunde din
ea. De fapt, cugetă poetul, renegându-şi vechea filozofie ascetică, aşa şi este
bine:
Dar de stai şi te gândeşti,

74
 Mai bine să fii cum eşti,
Să te-nţepi, să te striveşti
Prin bucate pământeşti.
(Lingoare)

Poeziile din faza pe care am numi-o a înseninării aduc şi o viziune a

morţii specifică. De fapt, poetul tălmăceşte, în De-a v-aţi ascuns, presentimentul
propriei morţi pentru întâia oară. Până la apariţia acestei poezii, deplânse
moartea celei de altădată, imaginase moartea cosmică.36 Moartea se confunda, pare-
se, în ficţiunea sa, cu veşnicia, trimful ei semnificând biruinţa eternului asupra
vremelnicului. Problema propriului sfârşit nu şi-o punea. Asemeni Luceafărului
emineşcian un mort frumos cu ochii vii, autorul Psalmilor se închipuia sol al
altei lumi, demon pogorât din golul nesfârşit:
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morti.
(Morgenstimmung)
În De-a v-aţi ascuns vorbeşte un pământean ataşat bucuriilor efemere,
emoţionat de a şti că, odată, va trebui să se despartă de casa şi livada sa, de
copiii săi. De-a v-aţi ascuns... este Mioriţa lui Tudor Argezi, este al său Mai
am un singur dor. Previziunea stingerii e însoţită şi în această poezie, ca în
Testamentul genialului şi nefericitului baci şi în acela al lui Mihai Eminescu,
reprezentant, de asemeni geniali, pe altă treaptă de civilizaţie, al sensibilităţii
poporului nostru, de calm, de linişte interioară. Împăcată cu consimţirea morţii,
acestă lege împlacabilă, căreia i se supun, fără deosebire, slugi şi stăpâni,
păsări, flori şi câini, e minată lăuntric de o sfâşietoare tristeţe.37

36
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1971.
37
Balotă Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, Bucureşti 1979.

75
 Dacă poetul nu urlă de desperare, e findcă a înţeles, din experienţele
anterioare, că revolta împotriva firii e inutilă. Lacrimile din inmă, nevăzute,
sunt însă din sânge. Ceea ce impresionează deosebit în De-a v-ati ascuns e
delicateţea cu care părintele îşi previne copiii că va trebui să-i părăsească.
Nevoia destăinuirii devorantei dureri pe care o încearcă nu poate slăbi în
cunoştinţa paternă cealaltă necesitate sufletească, mai imperioasă aceea de a
vorbi fiilor, chiar şi într-o împrejurare grea, tandru, dezmierdător. Ciobanul
baladei populare îşi roagă oiţa bârsană să nu spună celorlalte mioare şi, mai
cu seamă, mamei lui, măicuţa bătrână, cu brâul de lână, că a murit:
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă...
(Miorita)
Asemenea lui, poetul, nevrând să-şi întristeze copiii, le vorbeşte despre
moartea sa alegoric. Alegoria nunţii, din cântecul bătrânesc, e înlociută cu
alegoria jocului. Acest joc viclean de bătrâni zice poetul, ca şi cum le-ar
spune copiilor un basm,
Jocul începe încet, ca un vînt.
Eu o să rîd şi o să tac,
O să mă culc la pământ.
O să stau fără cuvînt,
De pildă, lîngă copac.
(De-a v-aţi ascuns)

76
 Ca şi cum ar voi cu orice chip să povestească micilor ascultători ceva
plăcut, tatăl îndurerat caută să-i prevină asupra tuturor detaliilor morţii şi
urmărilor ei, pentru ca, atunci cand evenimentul se va produce, sa nu se turbure:
Voi să nu vă mîhniti tare
Cînd mă vor lua si duce departe
Şi-mi vor face un fel de înmormantare
În lutul afînat sau tare
Asa e jocul, începe cu moarte.
(De-a v-aţi ascuns...)
Spre a-i încredinţa că moartea nu e cine ştie ce pacoste, îi amăgeşte cu
povestea vieţii de dincolo şi a învierii morţilor:
Ştiind că şi Lazăr a-nviat,
Voi să nu vă mîhniţi, s-aşteptaţi,
Ca şi cum nu s-a întâmplat
Nimic prea nou şi prea ciudat.
Acolo, voi gîndi la jocul nostru, printre fraţi.
. . . . . . . . . .
Toţi vor învia, toţi se vor întoarce
Într-o zi acasă, la copii,
La nevasta, care plînge şi toarce,
La văcuţe, la mioarce,
Ca oamenii gospodari vii.
(De-a v-aţi ascuns...)
Mulţumit de a lăsa belşug şi îndestulare în urmă, de a fi asigurat urmaşilor
cele necesare unui trai tihnit:
Păşune, bordeie şi oi,
Pentru tot solul de nevoi

77
 Şi pentru mîncare.
(De-a v-aţi ascuns...)
Poetul este răpit de imaginea anticipată a creşterii şi chivernisirii bobocilor
săi:
Şi voi aţi crescut mari,
V-aţi căpătuit,
V-aţi făcut cărturari...
pare a crede un moment el însuşi în basmul pe care îl povesteşte; în orice
caz, peste duioşia spuselor sale flutură un surâs cald:
Deocamdată, feţii mei frumoşi,
O să lipsească tata vreo lună.

Apoi, o să fie o întârziere,

Şi alta, şi pe urmă altă.
Tata nu o să mai aibă putere
Să vie pe jos, în timpul cît să cere,
Din lumea ceealaltă...,
pentru ca, deodată, trezit din reverie, să nu-şi mai poată înăbuşi un oftat
amar:
Puii mei, bobocii mei, copiii mei!
Aşa este jocul.
Îl joci în doi, în trei,
Îl joci în cîte cîţi vrei.
Arde-l-ar focul!
(De-a v-aţi ascuns...)
Calme sau exuberant euforice, ori, dimpotrivă, scăldate în tristeţe, versurile
argheziene din etapa înseninării sunt rodul întoarcerii privirilor sufleteşti spre

78
vaţă. Căutările deznădăjduite, încheiate cu depunerea armelor în faţa
necunoscutului, n-au izbutit să-i dea poetului ceea ce i-a dăruit descoperirea
frumuseţii simple, cotidiene. Sângerânde, rănile pricinuite de tentativa de jefuire
a tăriei şi-au găsit vindecarea în trăirea plină a vieţii obişnuite. Orientarea
către viaţă, cinstirea şi propagarea ei devin, în consecinţă, pentru poet, norme
de existenţă; în ele se concretizează noua sa filozofie.
Impresia produsă de volumul Cuvinte potrivite era, mai întâi, de ordin
lingvistic. De o jumătate de secol şi mai bine, de când răsunase mai întâi
cântecul lui Mihai Eminescu, nimeni nu supusese limba scriitorilor la o
transformare mai adâncă şi nu obţinuse de la ea un sunet mai original.
Reforma lingvistică a lui Mihai Eminescu mersese în sensul poetizării
vocabularului şi alesese, mai cu seamă, dintre posibilităţile lui, elementele care
exprimă realităţile pure şi diafane, emoţiile suave şi dulci, alternate pe alocuri
cu revolta virilă, dar nobilă. Tudor Arghezi selectează alte sectoare ale
lexicului, cuvintele drastice şi dure, uneori forme regionale, pe care nimeni nu
îndrăznisesă le introducă în poezie. Ca Hugo, altădată, poetul dă dreptul de
cetate tuturor cuvintelor, chiar celor mai compromise, zdrobeşte convenţia
literară, obţine uneori sinteza poetică din materia cea mai prozaică a limbii, şi
reforma lui lexicală are caracterul unei inovaţii revoluţionare. În domeniul
construcţiilor, iniţiativele lui Tudor Arghezi nu sunt mai puţin îndrăzneţe. 38
Sparge tiparele topice şi sintactice, separă atributul de substantivul lui,
complementul de verb şi le mută mai departe, unde cititorul le regăseşte cu
surpriză. Fraza lui obţine astfel un spaţiu interior lărgit, în care poate intra
expresia gândirii celei mai bogate, a celei mai diferenţiate percepţii a lumii.
Asociază cuvintele după raporturi inedite, epitetele lui sunt rare şi neaşteptate;
îşi caută comparaţiile şi metaforele în sectoarele limbii mai puţin folosite mai
38
Tudor Vianu, Studii de Literatură Română, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2003

79
înainte în acest scop, printre termenii lumii minerale, dar şi printre aceia ai
îndeletnicirilor omului şi ai produselor industriei lui. Îi place mai ales să se
oprească în faţa aspectelor modeste, în simpatie cu tot ce este umil şi
nedreptăţit în lume, şi, faţă de acestea, adoptă atitudinea umorului, a unui
zâmbet luminat de iubire şi respect pentru tot ce este gingaş, simplu,
nezgomotos. După Mihai Eminescu, Tudor Arghezi obţine cea mai adâncă
reformă a limbii poetice pe care o poate nota istoria literaturii noastre moderne.
Poetul nu adoptă nici o atitudine convenită, de mag, de profet, de învăţător;
detestă orice poză socială. Uneori se înfăţişează pe sine ca un simplu
meşteşugar, şi versurile lui, ca pe nişte cuvinte potrivite. Mai deseori ni se
prezintă ca un om simplu, în luptă cu îndoielile lui, înfometat de certitudini,
dar gata să-şi depună mărturia când nu le-a găsit, când mai trebuie să le caute.
Este un om venit din trecutul îndepărtat al poporului aninim. Străbunii lui au
lucrat pământul şi au mânat vitele. Din graiul întunecat al acestora s-au distilat
vrăjile şi prestigiile poeziei lui. Biciul răbdat s-a prefăcut ăn energia verbului
pedepsitor. Au cucerit o treaptă pentru urmaşi, hrisoavele lui de muncitor al
cuvântului şi de poet. N-a uitat însă pe cei din mijlocul cărora a pornit spiţa
lui. Aduce închinare muncitorului ogoarelor a cărui faptă, fiind una din
energiile universului, o poate pune în legătură cu consumul întreg, cu soarele,
cu luna, cu câmpiile nesfârşite, cu divinitatea a cărei umbră i se pare că o
zăreşte amestecată cu umbra plugarului şi a boilor mânaţi de el. Urmaşul
iobagilor a strâns mânie răzbunătoare. În mijlocul societăţii şi al orânduirii
vremii, este un om în protest universal, înconjurat de inamici. Este ca un prinţ
al veacurilor legendare, închis în turn, simţind cu spada de la coapsă i se
lungeşte. Din aceeaşi lume a legendei îi apare figura vraciului cu care se
confruntă a magului capabil să schimbe locul stelelor pe firmament, să creeze
un nou Adam, dar gestul revoluţional se opreşte în dispreţul azvârlit sufletelor
80
mici, închise în orizontul lor mărginit. Fugarilor de pe ţarinile lor, băjenarilor
din toate timpurile iobăgiei, le clocoteşte gura de blesteme: ordinea lumii şi a
întocmirii corporale a omului se frânge, groaznic în imagini cumplite, sub
puterea durerii şi a urii fugarilor. A trecut prin închisorile în care unii ispăşesc
o crimă, şi alţii un vis. Întâmpină aici lumea prinşilor în războiul social, pe
aceei care sunt vinovaţi findcă au fost slabi şi oprimaţi, sau au rămas
neluminaţi şi cruzi. Este o bolgie infernală, zugrăvită în umbre şi lumini, care
arată uneori candori ale inimi graţii ale corpului. Mai târziu a evocat, reluând
şi dezvoltând teme statornice ale poeziei sale, războiul stăpânitorilor cu ţara,
câştigat, dar nu pentru totdeauna.
Tudor Arghezi se găseşte în punctul culminat al unei lungi cariere pe care o
cunoaşte literatura noastră. De la sfârşitul veacului trecut, când apăreau primele
sale versuri, până astăzi, au trecut şaizeci de ani.
Nu ne putem închipui linia de dezvoltare a literaturii române până la Tudor
Arghezi, fără să treacă prin Mihai Eminescu. Aprins în focul lui Mihai
Eminescu, împărtăşit din credinţa, făcută posibilă, prin el, în virtuţiile limbii ale
geniului nostru naţional, Tudor Arghezi a ajuns însă la o sinteză poetică
absolut originală. Astăzi, când o considerăm în lunga ei desfăşurare în timp,
constatăm unitatea ei, dar şi viguarea care i-a îngăduit poetului să o dezvolte
într-o mare varietate de teme şi mijloace. În lunga lui carieră Tudor Arghezi a
rămas mereu în mijlocul poporului său, s-a asociat tuturor luptelor lui, i-a
experimentat năzuinţele şi i-a rănit visările. Tinerii de azi se vor putea mândri
odată că au fost contemporanii lui.
Temele şi imaginile unui poet se datoresc, în partea lor cea mai întinsă,
sferei experienţelor lui obişnuite. Acele ale lui Tudor Arghezi au aparţinut
îndeletnicirii literare, şi astfel a fost firesc ca actul şi mataforele creaţiei, ale
scrisului, ale cărţii să apară în opera argheziană cu o frecvenţă şi cu o putere
81
expresivă care împrumută acestei opere una din trăsăturile ei caracteristice.39
Chiar titlu primei culegeri din versuri, Cuvinte potrivite, indică în autorul lor o
cunoştinţă artizanală, atitudinea unui meşter care manevrează o materie primă şi
îi dă configuraţia unui lucru desăvârşit, prin aplicaţie răbdătoare şi prin
îndemânare. Desigur, versurile lui Tudor Arghezi, conţin mult mai mult decât
potriviri de cuvinte, oricât de perfecte deoarece ele sunt grele de un bogat
conţinut intelectual şi emotiv, dar cititorul înregistrează, cu plăcerea provocată
de orice atitudine a dicreţiei şi modestiei, ascunderea poetului sub artizan,
exprimată de titlul primei culegeri de versuri ale poetului.
De aici înainte, câte alte teme şi imagini ale scrisului! Poetul înţelege
îndeletnicirea lui ca pe o transformare şi o înălţare a vechilor munci ale
neamului de iobagi:
Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani. (Testament)

Virulenţa satirică a verbului arghezian este răzbunarea unor dureri şi a unor

ofense trecute: Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte (Testament). Întreaga
existenţă a poetului s-a desfăşurat la masa lui de lucru, în acţiunea compunerii
literare:
Ai îmbătrânit, băiete,
Scriind stihuri şi ştafete,
Potrivind, ascuns de lună,
Vorba-n fluier, care sună.
(Dor dur)
Legătura cu iubita de departe este o relaţie literară:
39
Simion Mioc, Modalităţi lirice interbelice, Editura Universităţii din Timişoara,Timişoara, 1989

82
 Te cânt şi-acum din depărtare,
Necunoscut, ascuns şi tutelar,
Şi-ţi mai trimit aleanuri literare,
Cuvinte-n manuscris şi de tipar.
(Din drum)
Poetul se figurează în actul literar, compunând şi semnând:
Scriu aci, uituc, plecat,
Ascultând glasul ciudat
Al mlaştinii şi livezii
Şi semnez:
Tudor Arghezi.
(Incertitudine)
Gestul scrisului, ca act esenţial al poetului, este evocat mereu:
Dintr-a mea singurătate
Las în voie timpul viu,
Care ştie ce nu ştiu,
Şi prin veacuri destrămate
Fac cu pana semn şi scriu.
(Gravură)
Într-o împrejurare gravă a vieţii, când deveneau necesare socotelile şi
pregătirea despărţirii, poetul rămânea încă scriitor:
Nainte de-a lăsa condeiul să zacă
Uscat, ruginit şi frânt
Ca o surcea, ca un crâmpei de cracă,
În nisip, în pământ,
Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare
Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare

83
 Caligrafică, pe piele.
(Epitaf)
Tudor Arghezi este şi va rămâne cel mai mare poet român al veacului al
XX-lea. Evident ivirea lui a fost posibilă numai după Mihai Eminescu şi
Alexandru Macedonski ca şi în mijlocul curentelor, simboliste şi moderniste ale
vremii. Însă poezic Cuvinte Potrivite şi Flori de mucigai, este atât de originală,
atât de altceva, încât ea nu are similitudini, nu numai printre români, dar nici
măcar printre străini.

BIBLIOGRAFIE
 Andrei, Mariana, Literatura română, Repere didactice, Editura
Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2004.
 Anghelescu, Adrian, Barocul în proza lui Arghezi: focul şi apa sau
Basmul neîntreruptelor metamorfoze, Editura Minerva,Bucureşti, 1988.

84
  Bojin, Alexandru, Fenomenul arghezian, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976.
 Beşteleiu, Marian, Tudor Arghezi-poet religios, Bucureşti, Editura
Cartea Românească 1999.
 Balotă, Nicolae, Labirint: Eseuri Critice, Editura Eminescu, Bucureşti
1970.
 Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1979.
 Băileşteanu, Fănuş, Personalităţi culturale româneşti, Editura România
Press, Bucureşti 1998.
 Bulgăr, Gheorghe, Trei scriitori clasici: Mihail Sadoveanu, Tudor
Arghezi, Mircea Eliade, Editura Vestala, Bucureşti, 1998.
 Caracostea, Dumitru, Prolegomena argheziană, Editura Institutului de
Istorie Literară şi Folclor, Bucureşti, 1973.
 Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
 Crohmălniceanu, Ovid. S., Tudor Arghezi, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960.
 Cioculescu, Şerban, Etapele poeziei argheziene, 1897-1904, Editura
Minerva, Bucuresti, 1971.
 Cesereanu, Domoţian, Arghezi şi folclorul, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1966.
 Cioculescu, Şerban, Introducere în poezia lui Tudor Arghezi, Editura
Minerva, Bucureşti, 1971.
 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe, Sinteze. Valori şi echivalenţe umanistice,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1971

85
  Firan, Florea, Pe urmele lui Tudor Arghezi, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980
 Filimon, Valeriu, Poetica imaginarului românesc, Editura Grai şi
suflet-Cultura Naţională, Bucureşti, 1999.
 Grăsoiu, Dorina, Bătălia Arghezi-procesul istoric al receptării operei
lui Tudor Arghezi, Editura Dacia, Cluj, 1984.
 Guţan, Ilie, Tudor Arghezi Imaginarul erotic, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
 Goci, Aureliu, Arghezi între înfinituri: Eseu despre religiozitatea omului
necredincios, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, 1988.
 George, Alexandru, Marele Alpha, Imaginarul erotic, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
 Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol I, II,
Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
 Micu, Dumitru, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Institutului Cultural
Român, Bucureşti, 2004.
 Miron, Suzana, Roşca Elisabeta, Înnoitorii liricii româneşti, Editura
All, Bucureşti, 1999.
 Manu, Emil, Tudor Arghezi-cadenţe, Editura Albatros, Bucureşti, 1977.
 Mioc, Simion, Modalităţi lirice interbelice, Editura Universităţii din
Timişoara, Timişoara, 1989.
 Negoiţescu, Ion, Însemnări critice, Editura Dacia, Cluj, 1970.
 Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi,
Editura Univers, Bucureşti, 1981.
 Parpală, Emilia, Poetica lui Tudor Arghezi, Editura Minerva, Bucureşti,
1984.

86
  Petroveanu Emil, Tudor Arghezi poetul, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1961.
 Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti,
1927.
 Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1976.
 Tudor, Arghezi, Ars poetica, în Adevărul literar şi artistic, 1927, an
VIII, nr. 367.
 Tudor, Arghezi, Flori de mucigai, Editura Didactică si Pedagogică,
Bucureşti, 1980.
 Tudor, Arghezi, Antologie Comentată, Florea Firan şi Constantin M.
Popa, Editura Macedonski, Craiova, 1993.
 Ţugui, Pavel, Arghezi necunoscut: Zbuciumul vieţii şi zidirea oprei,
Editura Vestala, Bucureşti, 1998.
 Ţugui Pavel, Amurgul demiurgilor, Editura Floarea Darurilor,
Bucureşti, 1998.
 Ulici Laurenţiu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Fundoianu, Maniu,
Pillat, Vinea, Voiculescu, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
 Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Editura Fundaţiei PRO,
Bucureşti, 2003.
 Vianu, Tudor, Arghezi, poet al omului: Cântarea omului în cadrul
literaturii comparate, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

87