— 1 —

COLEC IA MARILOR GÂNDITORI ITALIENI

ÎNGRIJIT DE: VINCENZO DE RUVO I N. BAGDASAR

N. MACHIAVELLI

PRINCIPELE

Traducere din limba italian

cu o introducere de
SORIN IONESCU1

INSTITUTUL ITALIAN DE FILOSOFIE

SOCIETATEA ROMÂN DE FILOSOFIE

Bucure ti, 1943

1 Sorin Ionescu este un pseudonim folosit de Nina Façon, traduc toare

i bun cunosc toare a filozofiei italiene.

— 2 —
 INTRODUCERE

Pu ini sunt gânditorii a c ror oper s fi avut o soart atât de

interesant i totodat atât de fecund ca opera lui Machiavelli.
Pentru c nu avem în fa a noastr scrierea unui filosof, ci a unui
om de ac iune; cuvintele lui nu sunt destinate a adar s
alc tuiasc o teorie politic ci s fie punctul de plecare al unei
atitudini i al unei treceri imediate la fapt . De gândirea lui
Machiavelli s-au servit a adar to i aceia care au voit s caute o
justificare a modului lor de ac iune. Soarta operei lui a urmat
astfel linia schimb toare a împrejur rilor istorice i politice care
impuneau sau f ceau posibile alte moduri de guvernare decât cele
propuse de el. S-a gre it a adar atunci când gândirea politic a
istoricului florentin a fost socotit drept o teorie a Statului
conceput ca teorie a oric rui Stat posibil; nu s-a v zut c ea
corespunde unui singur moment politic, acela al Floren ei la
începutul secolului al XVI-lea, adic în acel moment în care se
putea încerca o unitate a Italiei pe care evenimentele ulterioare
aveau s-o împiedece înc mult vreme.
ci opera lui Machiavelli nu vrea s constituie un sistem; nu
putem vorbi de Principe ca fiind corolarul unei concep ii filosofice
pe care autorul ar fi expus-o în alte scrieri spre a-i aduce aici
aceast împlinire în linia politicului; Republica lui Platon, Politica
lui Aristotel sau Contractul social al lui Rousseau apar in unor
sisteme de gândire metafizic i reprezint o consecin a lui;
Machiavelli porne te îns de la fapte, i pe ele vrea s le reformeze;
scrie Principele pentru c împrejur rile politice îl solicit s-o fac ,
iar nu pentru a ilustra o teorie. Dac totu i, la finele analizei
noastre, vom putea încerca s ar m c aceast gândire politic
se încadreaz într-o concep ie filosofic i c ea are la baz o
anumit în elegere a eticului, va trebui s preciz m c aceste
cadre de gândire mai largi în care o introducem, nu mai sunt ale
lui Machiavelli, ci ale gândirii filosofice a epocii lui. Concep ia
politic a Rena terii nu o g sim nici la Ficino, nici la Bruno; o
sim îns la Machiavelli, i o putem considera prin urmare drept
corolarul, pe acest plan al realului care este via a politic a
popoarelor, al specula iei metafizice i etice a gânditorilor aceleia i
epoci.
— 3 —
 Am indicat în felul acesta cele dou planuri în care se constituie
opera lui Machiavelli: ea apare sub impulsul faptelor politice ale
vremii i în vederea l muririi lor printr-o ac iune politic nou ; dar
apare cuprinzând în ea substan a gândirii filosofice a timpului, a
concep iei lui despre existen i despre om.

scut la 3 mai 1469 la Floren a, Machiavelli î i începe cariera

politic , hot râtoare pentru opera lui, la vârsta de dou zeci i
nou de ani. Împrejur rile politice îl introduc atunci în miezul
vie ii publice a Republicii. Situa ia Floren ei evoluase rapid i cu
multe fr mânt ri în ultimii ani. În aprilie 1492 murise Lorenzo
Magnificul, încheindu-se odat cu el epoca de glorie a Rena terii
florentine; curând tulbur rile interne i r zboaiele pentru
cucerirea Italiei zdruncin via a ora ului. În noiembrie 1494, Piero
de Medici, fratele i urma ul lui Lorenzo, nu voise i nu putuse s
împiedece înaintarea trupelor franceze ale lui Carol al VIII-lea;
poporul Floren ei cere atunci alungarea lui, i principatul este
înlocuit prin republic ; în fruntea ei se ridic îns un c lug r,
Savonarola, ale c rui cuvinte prevestiser venirea du manului i
nenorocirile patriei. C lug rul dominican guverneaz îns Floren a
prea pu in; republica lui cre tin se desface atunci când, în mai
1498, el este ars pe rug în pia a Signoriei. Vechea republic , aceea
care cu câteva decenii mai înainte se supusese autorit ii lui
Cosimo cel b trân, p rintele Medicilor, rena te, i în iunie acela i
an, Machiavelli este numit Secretar în a doua cancelarie a
Republicii, îns rcinat fiind cu rezolvarea chestiunilor interne; o
lun mai târziu i se încredin eaz în plus func ia de Secretar al
Celor Zece, care cuprindea atribu ia rezolv rii afacerilor externe.
Machiavelli va fi reconfirmat în anul urm tor i va p stra aceast
îndoit func ie pân în noiembrie 1512 când, odat cu c derea
Republicii i întoarcerea Medicilor, nu-i mai este îng duit nicio
activitate politic .
În ace ti patrusprezece ani, Machiavelli a cunoscut pe oamenii
politici de seam ai epocii lui: papi, regi, împ ra i i principi;
contactul zilnic cu firele cele mai ascunse ale treburilor Statului i-
au ascu it în elegerea i i-au îmbog it experien a oamenilor. În
cuprinsul acestei perioade, în care putem spune c a adunat
materialul operelor lui viitoare, partea cea mai însemnat o au
ambasadele diverse la care a luat parte sau misiunile în care a fost
trimis singur. În calitatea sa de Secretar, Machiavelli nu era
niciodat ambasadorul oficial al Republicii; rolul lui era

— 4 —
întotdeauna numai acela de a preg ti terenul pentru conversa iile
care trebuiau s urmeze; el apare a adar ca un observator
îns rcinat cu relatarea situa iei, cu recunoa terea posibilit ilor de
tratative; observator de multe ori r u pl tit i deci neputând face
fa cheltuielilor care i se impuneau; nu întotdeauna bine v zut,
deoarece rolul de observator se prelungea uneori foarte mult f
ca guvernul Republicii s ia o hot râre i s înceap tratativele în
consecin . Aproape fiecare an înseamn îns pentru Machiavelli o
nou c torie i un nou contact cu puternicii vremii. În iulie 1499
i îndepline te prima misiune pe lâng Caterina Sforza, contes
de Imola i Forli; în 1500 îl g sim la Rouen, trimis la Ludovic al
XII-lea spre a dezmin i zvonurile care afirmau c Floren a nu mai
este credincioas alian ei ei cu Fran a; iar în iunie 1502 îl g sim la
Urbino, în prima ambasad pe lâng Cezar Borgia, care continu ,
în octombrie acela i an, când Machiavelli r mâne timp de patru
luni în jurul Ducelui de Valentinois, cum era numit de curând fiul
Papei Alexandru al VI-lea. În anii urm tori întâlnim ac iunea
întreprins de Machiavelli pentru alc tuirea unei armate proprii a
Floren ei; în 1507, misiunea lui la Maximilian al Austriei îl face s
cunoasc Elve ia i sudul Tirolului.
Dar la finele lui 1512, evenimentele se precipit la Floren a. Liga
de la Cambrai, în care Fran a se g sea al turi de Pap i de
Spanioli, se desface; în locul ei i cu un scop opus, se constituie
Liga sfânt având în frunte pe Iuliu II care începe, al turi de
Spanioli, lupta hot rât împotriva armatelor lui Ludovic al XII-lea.
Floren a fusese în to i ace ti ultimi ani aliata Fran ei, i aceast
politic era hot rât sus inut de Pier Soderini, conduc torul
Republicii. Gaston de Foix, comandantul trupelor franceze, câ tig
în acest an, 1512, o mare victorie la Ravenna; o victorie f efect
îns , deoarece înving torul moare curând dup aceea, i Elve ienii,
chema i în ajutor de Pap , reu esc s regrupeze for ele i s
refac , mai puternic, Liga Sfânt . Succesul trece acum de partea
acesteia; armatele franceze se retrag, i unul dup altul, ora ele se
supun Papei. În august 1512, aceast înaintare devine
amenin toare pentru Floren a: ea avea de ales între continuarea
politicii franceze sus inut de guvernul republican în frunte cu
Soderini, sau al turarea de Liga Sfânt care însemna totodat
revenirea Medicilor i deci pierderea din nou a libert ilor
republicane. În iunie 1512, Papa i alia ii s i se întruniser în
Congresul de la Mantova prin care hot râser s pedepseasc
Floren a pentru alian a ei cu Fran a i s -i impun revenirea

— 5 —
Medicilor. Evenimentele se precipit îns în momentul în care
Spaniolii atac i ocup , printr-o ac iune militar violent , micul
ora Prato, situat la pu ini kilometri de Floren a; situa ia apare
atunci cu totul pierdut pentru republicani; Pier Soderini este silit
fug în primele zile ale lui septembrie 1512 i Medici reiau
guvernul Floren ei. Politica francez a Republicii nu reu ise s -i
asigure decât pu ini ani libertatea; prin revenirea Medicilor,
principatul se restabile te în toat puterea lui.
Îl g sim pe Machiavelli în miezul acestor evenimente. Fuga lui
Soderini însemna i pentru el pierderea func iei pe care o ocupa.
Dar pentru Machiavelli, ea nu este numai un mijloc de existen ,
ci un mod de via ; i atunci încearc s r mân la locul s u, s i
împlineasc , a adar, func ia servind de data aceasta pe Medici.
Colegul s u, primul Secretar al Republicii, Virgilio Adriani
sese pe loc; dar Adriani nu era un om politic, ci un literat:
profesor la Studiul florentin, umanist cunoscut în cercul
Academiei platonice, elev al lui Cristoforo Landino, pentru el
func ia de Secretar era numai un mijloc de existen ; apolitic, el a
mas la locul s u deoarece noii conduc tori ai Floren ei nu
puteau s vad în el pe omul vechii guvern ri. Machiavelli
reprezint îns o direc ie i o personalitate; activitatea lui fusese
aceea a unui pasionat al politicii; el reprezenta ca atare spiritul
Republicii care c zuse. De aceea încerc rile lui de a- i oferi
serviciile noii guvern ri, nu reu esc; la 7 noiembrie 1512 este scos
din func ie, iar la începutul lui 1513 este implicat, pe nedrept
probabil, într-o conspira ie urzit contra Medicilor, de c tre Pietro
Paolo Boscoli i Agostino di Luca Capponi; cei doi fur decapita i;
iar partizanii lor, între care fusese g sit i Machiavelli – numele
u figura pe o list , pus aici poate f tirea lui întrucât se
presupunea c trebuie s fie i el un adversar al Medicilor – fur
închi i. O scrisoare a lui Machiavelli va povesti, pu in dup aceea,
cum a fost supus torturii în celulele de la Bargello; a fost îns
curând eliberat, cu prilejul amnistiei acordate la alegerea ca pap
a cardinalului Giovanni de Medici, devenit Leon al X-lea. Este îns
obligat s p seasc Floren a; i astfel, în martie 1513 îl g sim
instalat în apropierea ora ului, la St. Andrea în Percussina, într-o
cas de ar ce-i apar inea. Dar anii cuprin i între aceast
retragere for at i reintrarea în via a public , pentru scurt timp i
cu misiuni secundare, în 1525, alc tuiesc perioada cea mai
rodnic a vie ii lui.
În 1513 începuse Discursurile asupra primei decade a lui Tit-

— 6 —
Liviu. Le întrerupe pentru a scrie, în acela i an, Principele; în 1514
redacteaz Dialogul asupra limbii, în 1517 Capitoli i L’asino d’oro;
în 1520 termin Via a lui Castruccio Castraccani i în acela i an i
se reprezint Mandragola; tot atunci, Papa Clement al VII-lea îl
îndeamn s scrie Istoriile florentine pe care le va termina în 1525;
în sfâr it, gra ie aceluia i Pap , reintr în via a politic . Îl g sim în
cursul acestor ultimi doi ani de via în diferite misiuni, nu de
prim importan ; în mai 1527 îns , soarta Floren ei se schimb
din nou; „jaful Romei” s vâr it de trupele spaniole ale
Conetabilului de Bourbon are ca urmare izgonirea Medicilor;
Floren a redevine Republic . Machiavelli î i ofer i de data
aceasta serviciile noii guvern ri, dar este refuzat; i moare pu in
dup aceea, în iunie 1527.

În fa a acestei vie i a unui om de ac iune care a devenit

teoretician în momentul în care i s-a luat orice posibilitate de a
mai lucra practic, întrebarea care se pune este aceea a
semnifica iei pe care a avut-o scrisul în existen a lui Machiavelli.
a avut o cultur complet , nu se poate afirma cu certitudine;
un cronicar al vremii, Benedetto Varchi, îl nume te în a sa Istorie a
Floren ei: „mai curând nu f cunoa terea literelor, decât literat”.
Putem spune a adar c avea cultura comun a unui florentin al
epocii, f a avea erudi ia umani tilor; se crede c nu cuno tea
limba greac , iar lecturile pe care le avea totu i din autorii greci
erau f cute prin intermediul traducerilor latine. C era îns un
cititor pasionat al anticilor ne-o dovede te cunoscuta scrisoare din
10 decembrie 1513, una dintre primele tiri pe care le avem despre
via a lui de exilat, în care poveste te prietenului Francesco Vettori
cum î i petrece ziua în singur tatea care i-a fost impus . i este pe
drept faimoas aceast scrisoare deoarece apare în ea îndoita
figur a lui Machiavelli: este scriitorul curios de a-i cunoa te pe
oameni i petrecându- i ore întregi în mijlocul celor mai simpli
dintre ei, într-o cârcium , spre pild ; i este pe de alt parte,
istoricul i gânditorul politic care g se te o desf tare în lectura
anticilor i în meditarea lor. Dac aceast din urm tr tur îl
apropie pe Machiavelli de bucuriile tuturor umani tilor vremii lui,
cea dintâi îl arat în linia marilor morali ti: c ci ce altceva este
curiozitatea mereu vie a omului i analiza lui ascu it în opera
istoric i politic a lui Machiavelli, decât pasiunea de a privi i de
a nota, de a surprinde rela ii între pasiuni i de a explica atitudini,
tr turi care sunt tocmai caracteristice ale tipului moralist; o

— 7 —
observa ie m rginit desigur mai mult la omul mediului s u i al
momentului s u istoric; o observa ie cu finalitate hot rât politic ,
dar nu mai pu in o observa ie atent care nu arareori se constituie
în schi area de adev rate portrete sau în formularea de maxime,
expresii predilecte ale scrisului de tip moralist.
Detaliile cuprinse în scrisoarea adresat lui Vettori ne
înf eaz aceast multilateral curiozitate a lui Machiavelli. Se
scoal de diminea „odat cu soarele” i se duce la p durea unde
supravegheaz unele lucr ri; î i petrece timpul al turi de t ietorii
de lemne i ascult vorbele i neîn elegerile lor; ceva mai târziu se
odihne te citind, în acela i cadru rustic, din Dante sau Petrarca,
din Tibul i Ovidiu, „poe i minori”, odihnitori, care îi hr nesc
visarea; în sfâr it se opre te la han „nell’osteria”; „vorbesc cu cei
care trec pe aci, îi întreb ce este nou prin satele lor, aud lucruri
felurite i observ gusturile i ideile diverse ale oamenilor”; iar dup
amiaz tot aici revine: st de vorb cu cârciumarul, cu morarul i
cu m celarul, i se amuz privind jocurile lor. Dar seara, aceast
frecventare a oamenilor vremii lui face loc apropierii altor oameni;
seara, Machiavelli dezbrac „haina de toate zilele, plin de noroi” i
îmbrac „vestminte rege ti i de curte”: astfel se apropie de
oamenii mari ai antichit ii i cite te istoria faptelor lor; m
hr nesc, scrie aici Machiavelli, „cu acea hran care singur este a
mea i pentru, care m-am n scut”; i se pare c st de vorb cu
ace ti oameni, „ i timp de patru ore, scrie mai departe, nu simt
nici o oboseal , uit orice durere, nu m mai tem de s cie,
moartea nu m sperie; m transport cu totul în ei”1…
Acesta a fost omul Machiavelli; i, în lumina acestei scrisori, îi
putem judeca atitudinea în acele momente grele care au fost
pentru el împrejur rile c derii Republicii. Când Pier Soderini a fost
silit s renun e la conducerea Floren ei i s fug , Machiavelli nu a
luptat împotriva celor care îi aduceau pe Medici în cetate; a l sat
ca evenimentele s i urmeze cursul, de i el fusese în mare parte
promotorul politicii franceze; i, pu ine zile dup c derea lui
Soderini, se adresa Alfonsinei Strozzi, mama tân rului Lorenzo de
Medici, oferindu- i serviciile noilor st pânitori ai ora ului. Un
comentator2 observ , explicând aceast atitudine, c pe

1 Lettera a Francesco Vettori, în N. Machiavelli, Opere, a cura di

Antonio Panella, v. I: Scritti storici e letterarii, letiere familiari;

Milano, Rizzoli (1938), p. 919.
2 A. Pernice, Machiavelli uomo d’azione e teorico del’azione,

— 8 —
Machiavelli îl intereseaz politica, nu oamenii; a adar voia s
poat lucra mai departe în domeniul politicii florentine,
independent de oamenii care o conduceau; înseamn c
Machiavelli nu a fost omul unui partid sau al unei politici i c a
trecut brusc la atitudinea opus ; nu aceasta este linia vie ii lui;
deoarece îl pasioneaz cu adev rat ac iunea politic în ea îns i,
pentru jocul intereselor i al ambi iilor desf urate i deci pentru
dezv luirea omului în toat varietatea lui nea teptat ; aceasta îl
atrage. i totu i, Machiavelli nu a voit s r mân neap rat în
politic numai pentru atât. Dincolo de curiozitatea moralistului,
este preocuparea cet eanului Floren ei, îngrijorat de soarta patriei
lui tot mai mult amenin ate de înaintarea du manilor i de poftele
reia îi este expus . Omul de ac iune predomin în Machiavelli;
gândirea lui politic are o finalitate na ional ; grija de soarta
Floren ei îi conduce lecturile istoriei vechi, în care caut o
îndrumare i o solu ie; ceea ce înseamn c opera lui este rodul
unei dorin e de ac iune politic pe care el însu i nu o putea
înf ptui, dar pe care o propunea ca model. Privit în cadrul acestei
vie i, opera lui Machiavelli apare a adar necesar . Dac el i-ar fi
continuat func ia de Secretar al Republicii sau al Principatului,
scrisul nu i-ar mai fi fost o necesitate; înl turat îns din via a
public , el trebuie s scrie: mai întâi pentru a folosi bogatul
material de observa ie pe care l-a adunat; pentru a continua apoi,
pe calea aceasta pe care el o socote te tot atât de eficace ca i
ac iunea, drumul unei politici care trebuia s asigure o stabilitate
mai mare vie ii statelor italiene i poate o stabilitate maxim prin
înf ptuirea unirii lor. Împrejur rile în care apare Principele
dovedesc tocmai acest îndoit punct de plecare al scrisului lui
Machiavelli.
Opera apare men ionat pentru prima oar în aceea i scrisoare
adresat lui Francesco Vettori: „ i deoarece Dante spunea c nu
exist tiin dac nu p strezi ceea ce ai auzit, mi-am însemnat
cele ce am adunat din conversa ia cu ei (cu scriitorii antici) i am
alc tuit un opuscul De Principatibus, în care adâncesc cât mi-este
cu putin gândurile mele asupra acestui subiect, discutând ce
este principatul, de câte feluri este, cum poate fi dobândit, cum se
streaz , de ce se pierde. i dac v-au pl cut vreodat capriciile
mele, nici acesta nu v va displace; iar unui principe, i mai ales
unui principe nou, ar trebui s -i fie binevenit; eu îl adresez M riei

introducere la Il Principe, Firenze, Rinascimento del libro, 1939, p. LX.

— 9 —
Sale Giuliano. Filippo Casavecchi l-a v zut; v va putea rezuma în
parte i cartea în sine i discu iile pe care le-am avut cu el, de i
continui s -l îmbog esc i s -l fac mai frumos”3.
Rezult din aceste rânduri c opera a fost scris în ultimele luni
ale anului 1513; ea era terminat în întregime în decembrie, data
scrisorii, dup cum reiese din ultimele rânduri, unde nu poate fi
vorba de indicarea unor adaosuri la text, ci de revederea stilului în
care fusese redactat. Printr-o analiz minu ioas , Federico Chabod
dovede te într-un studiu pre ios, c Machiavelli se refer într-
adev r la opera întreag , terminat la acea dat :4 coresponden a
scriitorului în tot cursul anului 1513 i mai ales între iunie i
august, dovede te o preocupare politic constant i o nevoie de a
discuta cel pu in în scris aceste lucruri; Principele a fost a adar
redactat cu necesitate în acest interval de timp, ca expresie al
acestui adev rat „furor politicus”; iar scrisorile din primele luni ale
anului urm tor, posterioare a adar datei la care se anun
Principele, dovedesc o relaxare a preocup rii politice, semn c
opera fusese încheiat .
Principele este a adar primul rod al singur ii lui Machiavelli;
dar redactarea lui rapid se datoreaz i unor anumite împrejur ri
externe. În vara aceluia i an 1513 se precizeaz unele planuri
politice ale Medicilor, care ar fi trebuit s duc la o schimbare
hot rât în soarta Italiei. Leon al X-lea, care apar inea acestei
familii, urm rea crearea unui stat alc tuit din provinciile centrale
ale Italiei; se vorbea în acest sens de Parma, Piacenza, Modena i
Reggio care s-ar fi unit cu Neapole; iar în fruntea noului Stat, Papa
l-ar fi ridicat pe Giuliano de Medici, urmând s creeze un Stat
similar pentru nepotul acestuia, Lorenzo, c ruia i s-ar fi dat
Floren a cu Siena i Piombino. În felul acesta, micile state italiene
ar fi fost înglobate în dou unit i mari care ar fi cuprins sudul i
centrul Italiei i ar fi format, al turi de Statul papal, posesiuni de
fapt unite între ele prin înrudirea conduc torilor lor. Se vorbea
insistent de aceste proiecte; i ele îi aminteau lui Machiavelli o alt

3 Letera a Franc. Vettori, cit., în Op.cit., p, 919.

4 Federico Cliabod, Sulla composizione de „Il Principe” di N.
Machiavelli, în „Archivum Romamcium”, iulie-sept. 1927, pp. 330 – 383.
Studiul este un r spuns lui F. Meinecke, autorul unor cercet ri asupra
lui Machiavelli, între care Die Idee der Staatsräson, Berlin, 1924 i
traduc tor al Principelui (Der Fürst und kleinere Schriften, Berlin, 1923),
care sus inea c lucrarea anun at lui Vettori nu cuprindea opera
întreag , ci numai primele 11 capitole, celelalte 15 fiind scrise mai târziu.
— 10 —
încercare de înf ptuire a unui plan asem tor, cu pu ini ani
înainte: încercarea papei Alexandru al VI-lea Borgia, care voia s i
întind autoritatea asupra întregii Italii i care sus inea, în acest
scop, ac iunea de cucerire a fiului s u Cezar. Machiavelli afl
adar de proiectele lui Leon al X-lea; întrerupând atunci
redactarea Discursurilor, scrie în câteva luni acel opuscul care
trebuia s fie un Manual al principelui nou, al celui care ar fi fost
primul conduc tor al Italiei unificate; iar în ar tarea c ilor de
urmat pentru realizarea acestui Stat care trebuia s salveze ara
de poftele cuceritorilor str ini, i care se impunea a adar mai mult
decât oricând în acest moment, Machiavelli î i aminte te de Cezar
Borgia pe care îl cunoscuse de aproape i printr-un contact zilnic
în cursul ambasadelor sale; în 1502 mai ales, când acesta atinsese
punctul culminant al puterii lui. Tot ceea ce Machiavelli putuse s
adune în cursul acestei apropieri de Borgia, prin conversa iile
diplomatice avute i prin observarea atent a politicii lui, îi revenea
acum i se oferea ca substan a doctrinei Principatului nou i
unitar. C derea lui Cezar Borgia i moartea lui în 1507, într-o
lupt oarecare, pe teritoriul spaniol, unde plecase luat prizonier,
nu putuse s anuleze cu nimic semnifica ia faptelor lui anterioare
i mai ales semnifica ia na ional a cuceririlor lui; Cezar Borgia nu
reu ise din cauza unor împrejur ri externe cu totul întâmpl toare
i care îi fuseser defavorabile: moartea prematur a tat lui s u,
în primul rând, la data când unirea micilor state era aproape
realizat , dar era prea proasp spre a se men ine în fa a unor
du mani puternici; iar ace tia s-au ar tat de îndat ce Alexandru
al VI-lea a murit. Machiavelli î i d dea seama îns c acestea au
fost numai întâmpl ri exterioare; c ceea ce a adar n-a reu it s
realizeze Cezar Borgia, va reu i un altul, c ruia soarta îi va fi
favorabil pân în ultima clip . Ideea îns i a unirii statelor
italiene poate fi îns înf ptuit ; i ea se impune în acest moment
care este cel mai greu al Italiei. rii nu-i lipse te, scrie Machiavelli
în una din ultimele pagini ale Principelui, materia, ci numai forma:
ea posed materia cea mai bun , c ci poporul ei este viteaz; îi
lipse te conduc torul, Principele. Pentru acesta scrie a adar
Machiavelli; cartea lui cuprinde reguli de ac iune pentru
înf ptuirea a ceea ce cel lalt încercase i dusese numai pân la
mijloc…
Principele este a adar o carte închinat cuiva, scris pentru
cineva anume. Machiavelli vorbe te în scrisoarea citat c tre
Vettori, despre Giuliano de Medici; i ine s -i înmâneze opusculul

— 11 —
pe care i l-a dedicat, sperând ca prin aceasta s i se deschid din
nou cariera politic . Se descoper astfel dubla finalitate a
Principelui; scriindu-l, Machiavelli î i exprima preocuparea lui
politic constant ; dar dedicându-l lui Giuliano, încearc s
adapteze figura Principelui, schi at în opuscul, realit ii politice
care i se oferea, i s ating pe aceast cale i scopul care era
esen ial pentru el, reintrarea în via a politic . Dac Giuliano
însu i, i mai pu in Lorenzo, c ruia la sfâr it îi va fi închinat
cartea, nu corespundeau în întregime figurii Principelui,
posibilit ile de ac iune ale Medicilor erau în schimb foarte mari în
acest moment; prin prezen a lor atât la Roma cât i la Floren a, ei
st pâneau cu adev rat punctele strategice ale Italiei peninsulare,
i aveau deci posibilitatea de a înf ptui un stat unic. Termenii
gulitori din Epistola dedicatorie exprim speran a real pe care
Machiavelli putea s-o aib în ac iunea lui Leon al X-lea i în rolul
ce i-ar fi fost dat lui Giuliano; iar versurile finale citate din
Petrarca indic voin a adânc a înf ptuirii unui ideal; între ace ti
termeni extremi se a az aluzia cuprins în încheierea Epistolei,
ca expresie a ultimului factor ce a determinat scrierea Principelui:
speran a redobândirii vechii func ii.
ci inactivitatea i singur tatea rod sufletul scriitorului;
Machiavelli tie c trebuie neap rat s trimit acest opuscul lui
Gjuliano i poate tie c pentru aceasta l-a scris în deosebi; c ci î i
seama cât îi este de necesar revenirea la Floren a: „m
consum, îi scrie lui Vettori, i mult vreme nu mai pot sta, a a”5…
i î i d seama c ar putea fi util, c cei cincisprezece ani în slujba
Republicii l-au înv at multe: „oricine ar trebui s fie bucuros,
scrie mai departe, s se serveasc de cineva care i-a adunat
experien a pe cheltuiala altuia”6; i caut apoi s conving pe
Medici c le va fi credincios; a fost întotdeauna astfel i nu va
putea tr da nici acum: „iar m rturie a credin ei i a cinstei mele
este s cia mea”. Dar Machiavelli nu reu te; el r mâne mai
departe în singur tatea de la St. Andrea în Percussina, continuând
scrie. Scopul imediat al Principelui r mânea astfel neîmplinit; în
schimb, opusculul avea s cunoasc o soart dintre cele mai
nea teptate; scris în mod ocazional i în linia preocup rilor politice
ale unui florentin clarv tor al situa iei, volumul avea s fie
socotit ca un manual de doctrin politic de valoare universal i

5 Lettera a Franc. Vettori, cit., în op.cit, p. 920.

6 Ibid.
— 12 —
prosl vit sau respins în consecin .
Planul acestei scrieri, de mici propor ii, este unitar; Machiavelli
trateaz mai întâi despre Principate în constituirea lor, prin
cucerirea anume de provincii noi sau prin formarea lor de la
început i în întregime ca Principate noi; aceast prim parte
cuprinde nou capitole, iar urm toarele trateaz problemele
diferite ce se pun unui stat: ap rarea i puterea de lupt ; statele
eclesiastice care nu au nevoie de ap rare; reformele interne care se
impun; în sfâr it calit ile unui Principe nou. Dar volumul pune
îndeosebi în lumin rolul acestuia din urm ; c ci deasupra
împrejur rilor se ridic Principele capabil de a înf ptui ceea ce este
mai greu; cartea corespunde astfel just titlului, întrucât nu
schi eaz forma unui stat ideal, ci figura Principelui des vâr it.
ci pe acesta, Machiavelli îl cunoscuse; figura inspiratoare este
Cezar Borgia, f ca totu i semnifica ia operei s se epuizeze în
singur con inutul acestei personalit i istorice.
Machiavelli i-a exprimat de mai multe ori admira ia pentru
Cezar Borgia; la data celor dou misiuni pe care le avusese pe
lâng acesta, îl cunoscuse în gloria lui cea mai mare; în 1503,
Borgia se intitula: Duce de Romagna, de Valentinois i Urbino,
Principe de Andria, Signior de Piombino, Gonfalonier i C pitan
general al Bisericii. Într-o mic scriere din acela i an: Del modo
tenuto dal Duca Valentino nel trattare i popoli della Valdichiana
ribellati, Machiavelli aducea un omagiu deschis metodelor politice
ale lui Borgia; în relatarea misiunii avute pe lâng acesta, noteaz
aceast tr tur a caracterului: „Nu comunic niciodat niciun
lucru decât atunci când îl face, i îl face atunci când nevoia îl
constrânge”; într-o scrisoare, Machiavelli m rturise te: „Pe ducele
Valentino l-a imita oricând dac a fi principe nou”; în Principe nu
ov ie s afirme hot rât c exemplul cel mai bun de urmat, un
principe nou îl va g si în ac iunea desf urat de Borgia (cap. VII),
în sfâr it, în aceea i relatare a misiunii avute pe lâng el, schi eaz
acest portret al lui: „Este un principe foarte str lucit i m re , i
atât de curajos în lupte încât nu exist nici o fapt , oricât de mare,
care s nu i se par mic ; i nu se opre te niciodat în c utarea
gloriei i în dobândirea de state noi, nici nu cunoa te oboseala sau
primejdia; ajunge într-un loc înainte de a i se cunoa te plecarea în
locul pe care l-a p sit, i se face iubit de solda i; i-a ales
oamenii cei mai buni din Italia, iar aceste lucruri, la care se
adaug un noroc constant, îl fac s fie victorios i formidabil”.
Exemplul lui Borgia este desigur faptul care explic pecetea

— 13 —
specific pe care timpurile au pus-o operei lui Machiavelli;
judecata aspr pe care posteritatea a rostit-o despre ac iunile
acestui condotier, s-a r sfrânt în mod firesc i asupra Principelui.
Credem c putem observa îns aceasta: Machiavelli propune nu
un exemplu oarecare, ci un tip de Principe; c ci modul de ac iune
al acestui conduc tor dorit de Machiavelli descoper o anumit
în elegere a existen ei, o anumit pozi ie fa de ea. Nu Cezar
Borgia ca atare este a adar exemplul Principelui, ci tipul uman pe
care el îl reprezint , a adar linia de via care se desprinde din
modul lui de ac iune: i dup cum aceasta dep te linia de via
a unui om oarecare, tot astfel figura Principelui cuprinde pe aceea
a lui Cezar Borgia, dar nu o epuizeaz : o con ine ca exemplu al
unei linii de existen ce- i dovede te semnifica ia ei deplin
numai atunci când este în întregimea ei realizat .
Figura Principelui se l mure te a adar numai în întregul acestei
concep ii care constituie o în elegere a omului i a existen ei în
perspectiva politicului. Într-o scrisoare lui Vettori, Machiavelli scrie
nu se pricepe la nimic altceva decât la chestiunile care privesc
statul: numai despre Stat tie s discute7; iar politica este singura
lui hran , adev rata lui voca ie: „quel cibo che solum e mio e che
io naqui per lui”8. Pe om a adar, îl consider numai sub aceast
specie a politicului, în desf urarea ac iunilor lui în acest mod de
existen . Analiza diferitelor opere, i îndeosebi a Discursurilor, ne
permite s descoperim liniile mari ale acestei concep ii unitare
despre existen i despre om sub specia politicului, i s
trundem astfel mai just în elesul Principelui.
sim la baza gândirii lui Machiavelli constatarea r ut ii
esen iale a omului. În poemul L’asino d’oro, întâlnim aceast
observa ie: „Un porc nu face r u altuia, i un cerb altui cerb;
singur omul îl omoar pe cel lalt, îl r stigne te i îl nimice te”9. În
Discursuri, aceea i constatare este atenuat : „ i cum natura
oamenilor este ambi ioas i b nuitoare…”10, spune Machiavelli,
pentru a ad uga în Principe (cap. XVII) c oamenii sunt ingra i,
schimb tori, ascun i, frico i, doritori de câ tig; aceste însu iri
trebuie s le cunoasc principele atunci când îi guverneaz i se

7 Scris, din 9 aprilie 1513, în op. cit., p, 911.

8 Lettera a Franc. Vettori, în op. cit., p. 919.
9 L’asino d’oro, VIII în op. cit., p. 849.
10 Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio, I, 29 în Tutte le

opere, cit., v. II, 1939, p. 174.

— 14 —
întreab dac este mai bine s le câ tige iubirea sau s le impun
frica; de asemenea cel care se ridic pentru prima oar în fruntea
unui Stat, trebuie s aib ca punct de plecare aceea i con tiin
clar a naturii omului: „Dup cum dovedesc to i cei care discut
asupra vie ii în societate, scrie Machiavelli în Discursuri, i anume
în prima Carte, i dup cum m rturise te orice istorie care con ine
exemple multe de acest fel, este necesar ca cel care organizeaz o
republic i îi alc tuie te legile s -i presupun pe to i oamenii r i
i s socoteasc dinainte c ei î i vor ar ta r utatea sufletului lor
ori de câte ori vor avea prilejul liber s o fac ; oamenii nu fac
niciodat binele, decât dac sunt constrân i de nevoie”11.
Concep ia lui Machiavelli se va constitui având la începutul ei
acest sim precis al realit ii umane; pe care totu i o va vedea i în
posibilit ile ei de în are deasupra r ut ii i egoismului ini ial.
Constatarea acestei naturi a panului, duce îns la o anumit
în elegere a istoriei. Omul în substan a lui spiritual , nu
evolueaz ; studiul istoriei este pentru Machiavelli prilejul de a
verifica mereu acelea i tr turi esen iale ale sufletului omenesc.
Istoria îi apare plin de înv minte tocmai pentru c omenirea
este mereu aceea i, nu în faptele ei materiale, dar în semnifica ia
lor, a adar în spiritul pe care îl dezv luie. Prefa a la Cartea I a
Discursurilor afirm tocmai aceast eternitate a naturii oamenilor,
deducând de aici îndemnul i posibilitatea imit rii trecutului;
Machiavelli se mir de cei care nu folosesc istoria ca un izvor de
exemple i de înv minte, „ca i cum cerul, soarele, elementele,
oamenii s-ar fi schimbat ca mi care, ordine i putere, fa de ceea
ce erau în antichitate”12; iar în, alt pagin a aceleia i opere g sim:
„deoarece oamenii… s-au n scut, au tr it i au murit întotdeauna
în acela i fel”13. Concep ia istoriei ca tezaur de exemple pentru
ac iunea politic prezent se explic a adar prin pesimismul ini ial
al gânditorului; în multe pagini, istoria apare ar tat astfel,
misiunea istoricului fiind prin urmare aceea de a lumina trecutul
dar de a indica totodat drumurile viitorului: „În a a fel c este
or pentru cel care consider atent faptele trecute, s prevad , în
orice Stat, pe cele viitoare, i s întrebuin eze acele îmbun iri
care au fost folosite i de cei vechi”14; iar mai departe, tot atât de

11 Idem, I, 3, în op.cit., pp. 113–114.

12 Idem, Proemio la Cartea I, în op.cit., p. 102.
13 Idem, I, 11, ibid., p. 140.
14 Idem, I, 39, ibid., p. 196.
— 15 —
clar: „Oamenii în elep i obi nuiesc s spun , i nu din întâmplare
sau f motiv, c cine vrea s tie ce va fi, trebuie s considere ce
a fost… Aceasta deoarece faptele sunt s vâr ite de oameni, iar
ace tia au avut întotdeauna acelea i pasiuni, astfel c ele vor avea
cu necesitate acelea i efecte”15.
Dac aceast în elegere a istoriei este cea a epocii, pentru care
omul, etern în pasiunile lui, nu este dependent de loc nici de timp,
ea ne intereseaz îns i într-un alt sens care ne permite s ducem
mai departe aceast schi a gândirii lui Machiavelli. Într-adev r,
constatarea c istoria constituie exemplul faptelor prezente, duce
mai departe la ar tarea rolului istoricului: el este singurul om care
poate orienta popoarele pe drumul cel bun, deoarece el singur are
acea cunoa tere a trecutului care este asemenea unei experien e a
prezentului; s nu uit m c exemplele lui Machiavelli, exemple
care ilustreaz un principiu de metod politic , sunt luate
întotdeauna din istoria veche i din cea modern , reac iile
oamenilor ap rând acelea i; astfel c se pare într-adev r c
întâmplarea prezent nu a f cut decât s imite faptul istoric antic.
Dar dac istoria este astfel un tezaur de în elepciune i de
înv tur , iar dac rolul istoricului este de a indica drumul
ac iunii în prezent; dac este adev rat c „istoria este maestra
ac iunilor noastre”16 rezult de aici sensul înalt omenesc al
scrisului lui Machiavelli: pe om îl socote te r u i neschimbat în
utatea lui de-a lungul veacurilor; dar aceasta nu înseamn o
concep ie pasiv a societ ii i a sensului istoriei; c ci r utatea
esen ial ca i egoismul sau simpla nevoie de ap rare care au dus
la constituirea societ ilor omene ti apar totu i dep ite; iar omul,
de i acela i în natura lui substan ial , se înal totu i, prin via a
social îns i, la cunoa terea valorilor, la principiile etice: astfel,
dac prima grupare a oamenilor într-o unitate social a avut drept
scop numai o ap rare mai eficace împotriva primejdiilor, via a
colectiv a produs îns totodat , prin ea îns i, o prim form a
con tiin ei etice, anume: „cunoa terea lucrurilor cinstite i bune,
cunoa terea justi iei”17. Prin via a social , omul se ridic a adar pe
aceast treapt superioar în care, renun ând la pofta st pânirii
imediate, recunoa te i dreptul celuilalt la posesiune; el nu mai

15 Idem, III, 43, ibid., p. 461.

16 Del mod di traitare i popoli della Valdichiana ribellati, în Tutte
le opere, cit., v. II, p. 677.
17 Discorsi, I, 2, în op.cit., p. 109.

— 16 —
este a adar omul total egoist ar tat la început: existen a în
societate a dat o prim finalitate extra-individual ac iunilor lui; i
aceasta ne îng duie s vedem în gândirea lui Machiavelli drumul
deschis spre cuprinderea idealului. Dac „datoria omului de bine”
sau a istoricului, putem spune, este ca „acel bine pe care vitregia
timpurilor i a soartei nu i-a îng duit s -l faci tu însu i, s -l ar i
îns altora, astfel ca, mul i având aceast posibilitate, unii dintre
ei, mai iubi i de ceruri, s -l poat s vâr i”18, înseamn c
preocuparea constant a lui Machiavelli este aceea a binelui sau,
mai exact, a mai binelui pe care-l comport via a în societate, a
realiz rii a adar cât mai eficiente a posibilit ilor de bine pe care
omul i existenta lui social le cuprind. Pasiunea politic nu este
deci la Machiavelli numai o gratuit curiozitate a dezvolt rii
inteligen ei i faptei omene ti; ea este, dincolo de un pesimism
ini ial, speran a i voin a unei amelior ri a existen ei omului. Dac
el este, prin pasiunile lui, acela i în toate timpurile, datoria
istoricului i posibilitatea care numai lui îi este dat este aceea de
a ar ta cum, pe acest fond ini ial de interese i de egoism, poate s
apar totu i mai binele: mai binele în sensul ac iunii mai eficace,
al reu itei ei mai certe, i totodat în sensul unei mai des vâr ite
organiz ri a conducerii statelor i deci a acelei existen e sociale
prin care omul se înal deasupra egoismului ini ial. Punctul de
vedere etic lipse te în primele dou etape ale acestei înl uiri de
concepte; el este îns prezent în a treia: într-adev r, dac
progresul apare în primul rând numai ca reu it mai precis sau
ca realizare a unei grup ri sociale mai strânse, aceasta din urm
la rândul ei con ine posibilit i de via în linia eticului: deoarece
numai în existen a social omul cunoa te binele, adic ac iunea în
vederea aproapelui; în m sura deci în care pierderea egoismului
ini ial înseamn un progres etic, putem afirma c exist în
gândirea lui Machiavelli i o perspectiv a eticului.
binele patriei este scopul întregului scris al lui Machiavelli i
acesta este totodat scopul spre care trebuie s tind orice
ac iune omeneasc , rezult dintr-o serie de pagini ale operelor lui.
Astfel, în Discursul asupra reform rii Statului Floren ei, g sim
aceste rânduri interesante în care binele f cut patriei apare pe
treapta cea mai înalt a valorilor morale: „Eu cred, scrie
Machiavelli, c onoarea cea mai mare pe care o pot avea oamenii
este aceea pe care în mod firesc le-o d patria lor: cred c binele

18 Idem, Proemio la Cartea II, în op.cit., p. 246.

— 17 —
cel mai mare pe care îl putem face i cel mai pl cut lui Dumnezeu,
este acela pe care îl facem patriei”19; punând, mai departe, pe
creatorii de state i pe legiuitori imediat dup zei, a adar pe
treapta cea mai înalt la care se poate ridica omul, Machiavelli
indic scopul cel mai de pre spre care trebuie s tind ac iunea
omeneasc ; iar un exemplu g sim în Istoriile florentine unde ni se
vorbe te despre cei a a numi i „opt sfin i” pe care poporul i-a
chemat astfel deoarece, de i luaser averile bisericilor, î i
închinaser îns via a întreag patriei: „într-atât acei cet eni
pre uiau atunci mai mult patria decât sufletul”20. Ac iunea omului
este a adar cu atât mai bun cu cât ea urm re te mai mult binele
comun: „deoarece nu binele particular, ci binele comun este acela
care face gloria cet ilor”21; iar în alt pagin a aceluia i text,
Machiavelli va spune c propria lui activitate, el a desf urat-o
întotdeauna pentru binele patriei: „îndemnat de acea dorin
natural pe care am avut-o întotdeauna, de a s vâr i f nicio
ov ire acele lucruri care cred c aduc un bine comun
fiec ruia…”22; în sfâr it, începutul Dialogului asupra limbii este tot
un elogiu al patriei: ar tând c omul nu are în via a lui o datorie
mai mare decât binele patriei întrucât ea ne d ceea ce avem mai
bun, Machiavelli, spune: „ i într-adev r acela care prin sufletul i
prin ac iunile sale se arat du man al patriei, merit pe drept s
fie numit paricid, chiar dac aceast patrie i-ar fi f cut un r u”23.
Iat cum iubirea patriei apare în aceast gândire drept idealul cel
mai înalt; definindu-l, Machiavelli define te treapta cea mai de sus
pe care o poate atinge spiritul omenesc: „a voi s fii de folos nu ie,
ci binelui comun; nu urma ilor t i singuri, ci Patriei comune”.
Odat precizat acest punct, în jurul lui se constituie în mare
parte a a numitul machiavelism; i privit astfel, el pierde dintr-
odat pecetea pe care diversele epoci i l-au aplicat. C ci dac în ele
însele, mijloacele de ac iune recomandate de Machiavelli apar într-
adev r condamnabile, ele î i g sesc îns de la început o justificare
dac le consider m în acest întreg al gândirii lui. Punctele

19 Discorso sopra îl riformare lo sfato di Firenze, în Tutte le opere,

cit., v. II, p. 747.
20 Istorie florentine, în op.cit., v. I, p. 186.
21 Discorsi, II, 2, în op.cit., v. II, p. 252.
22 Idem, Proemio la Cartea II, ibid., p. 101.
23 Discorso o Dialogo interne alla nostra lingua, în op.cit, v. I, p.

713.
— 18 —
dezvoltate pân aici constituie fundamentul unei concep ii care î i
afirm eticitatea prin în area binelui comun la rangul de valoare
suprem a omului; urmeaz c seria mijloacelor necesare pentru
atingerea binelui comun sau pentru p strarea lui, particip la:
valoarea lui: „machiavelismul” se justific a adar în numele binelui
comun.
Pentru ap rarea Patriei, orice mijloc este bun, iar r zboiul nu
cunoa te reguli atunci când este în joc binele ei. În Istoriile
florentine, Machiavelli poveste te cum Rinaldo degli Albizzi s-a
adresat ducelui Milanului cerându-i ajutorul pentru lupta lui de
eliberare a Floren ei; în argumentele pe care le aduce pentru a
ob ine acest ajutor, Rinaldo spune: „Nici un om bun nu va dojeni
vreodat pe acela care încearc s i apere patria oricare ar fi
modul în care o ap ”24; iar în Discursuri g sim o afirma ie
asem toare pre ioas pentru caracterul absolut al iubirii care se
cuvine patriei: titlul cap. 41 al C ii III este el însu i l muritor:
„C patria trebuie ap rat sau prin josnicie sau prin glorie; i în
orice fel, ea este bine ap rat …”; iar mai departe, cuvintele sunt
tot atât de limpezi: „acest lucru trebuie inut în seam i observat
de orice cet ean care trebuie s ia o hot râre pentru patria lui:
deoarece când este vorba de salvarea singur a patriei, nu trebuie
mai existe nici o considera iune cu privire la ceea ce este milos
sau crud, l udabil sau josnic; ci dimpotriv , l sând la o parte orice
alt punct de vedere, trebuie urmat hot rârea care poate s
salveze patria i s -i p streze libertatea”25. Acest principiu al
ap rii patriei în numele ei numai i cu riscul de a c lca regula
moral comun , înseamn c binele patriei este el însu i criteriul
cel mai just al moralului; este bine ceea ce este folositor patriei,
deoarece numai în cuprinsul ei omul dobânde te plin tatea
umanit ii lui; i cum libertatea este la rândul ei bunul cel mai
adev rat al patriei, ap rarea acestei libert i este pentru
Machiavelli datoria cea mai înalt : „sunt drepte numai acele
zboaie care sunt necesare”26, g sim în Istoriile florentine, ca o
confirmare a ridic rii binelui comun la treapta cea mai înalt a
eticului.
Sunt juste a adar toate mijloacele pentru ap rarea patriei: i
iat schi ându-se aici primele puncte ale „machiavelismului”. În

24 Istorie florentine, V, 8, în op.cit., v. I, p. 291.

25 Discorsi, III, 41, Sn op.cit., v. II, pp. 459–460.
26 Istorie florentine, V, 8, în op.cit., v. I, p. 292.
— 19 —
Discorsi, se afirm c folosirea în el toriei într-o ac iune oarecare
este ceva urât, „totu i în mânuirea r zboiului ea este demn de
laud i glorioas …”27; i tot aici, vorbind despre uciderea lui
Remus de c tre Romulus, Machiavelli afirm acela i principiu:
nimeni nu-l va putea acuza pe uciga dac va considera c
ac iunea lui a fost s vâr it spre a întemeia un stat; i adaug
acest principiu care apare firesc în dezvoltarea gândirii lui: „Este
necesar desigur ca, dac fapta îns i îl acuz , efectul ei s -l
scuze”28. Exemplele din Principe sunt îns i mai categorice: în
cap. VIII, Machiavelli vorbe te despre o cruzime care poate fi
numit bun , întrucât este necesar i se exercit numai atât timp
cât este necesar ; în cap. XVIII, unde se pune întrebarea dac
principele trebuie sau nu s i in cuvântul, i se recomand s se
comporte în felul leului i al vulpii, deoarece numai aceste c i îi
permit s fie puternic; s nu se team a adar de renumele
cruzimii, spune Machiavelli în cap. XVII, dac aceasta îi ajut s
st pâneasc poporul; deoarece le va face oamenilor numai bine,
întrucât autoritatea lui împiedicând tulbur rile i conflictele, va
asigura tuturor o via lini tit în cadrul societ ii; i tim c
numai în cuprinsul acesteia omul este, pentru Machiavelli, cu
adev rat om. Un principe s aib a adar drept scop numai
strarea i m rirea statului; iar mijloacele folosite vor fi bune în
sura în care vor împlini acest scop; s nu se team a adar,
scrie Machiavelli i în cap. XV, de învinuirile ce i s-ar aduce;
ac iunea lui se justific prin rezultatul ei; cu atât mai mult cu cât
acesta nu este numai binele individual al Principelui, ci în primul
rând binele comun.
Pentru a în elege a adar amoralismul pe care îl atinge la un
moment dat gândirea lui Machiavelli, trebuie s avem mereu
prezent punctul ei de plecare, i anume considerarea vie ii în
societate drept bunul cel mai înalt al omului, i deci necesitatea
str rii prin orice mijloc a posibilit ilor acestei vie i în formele ei
des vâr ite, dintre care cea dintâi este libertatea patriei. i vom
în elege mai bine în acest punct gândirea lui Machiavelli dac vom
ine seama i de toate împrejur rile politice ale momentului, i
anume primejdiile care amenin au libertatea Floren ei i r zboiul
continuu între toate statele Italiei; orice mijloc p rea a adar
justificat dac el ar fi însemnat o remediere a acestei sfâ ieri

27 Discorsi, III, 40, în op.cit., v. II, p. 458.

28 Idem I, 9, ibid., p. 131.
— 20 —
reciproce; pasiunea pe care o tr deaz în fiecare pagin gândirea
lui Machiavelli este pasiunea i durerea aceluia care cunoa te
toat r utatea vremurilor i caut neap rat o salvare.
Paginile în care Machiavelli acuz religia i Biserica se l muresc
la rândul lor numai în linia acestei înl uiri logice. Dac
afirmarea c orice mijloc este bun când e vorba de ap rarea
patriei, constituie primul aspect al machiavelismului, denun area
puterii Bisericii este un al doilea aspect, explicabil în primul rând
prin situa ia special a statelor italiene i dovedind înc odat
preocuparea constant a binelui patriei. C ci Machiavelli nu se
sfie te s arate adev ratul sens al Papalit ii în acest moment i s
indice primejdia pe care ea o înseamn pentru libertatea i unirea
Italiei.
Atitudinea lui Machiavelli fa de religie i de Biserica Romei
este complex dar logic în aspectele ei diferite. Sim ul s u critic
foarte ascu it îl face mai întâi adversar al oric rui fanatism
religios; de aici ironia cuprins în prima scrisoare cunoscut a lui
Machiavelli i referitoare la predicile lui Savonarola; de aici alte
aluzii u or ironice la acela i, spre exemplu, în Discursuri,
observa ia c poporul Floren ei, care nu pare a fi nici ignorant, nici
prost, s-a l sat totu i convins c fratele Girolamo Savonarola
vorbe te cu Dumnezeu29; este just c Machiavelli adaug imediat,
cu inten ie de scuz , c nu-i revine lui s -l judece pe Savonarola,
deoarece „despre un astfel de om nu trebuie s vorbim decât cu
respect”.
Adversar al fanatismului, Machiavelli pre uie te îns puterea
credin ei i institu ia Bisericii în organizarea Statului. Rolul religiei
în stat este un punct însemnat al gândirii lui: vorbind despre
Numa Pompiliu, observ c organizarea pe care a dat-o religiei a
fost mijlocul cel mai bun pentru civilizarea sau pentru îndulcirea
moravurilor poporului s u. Religia este în plus mijlocul cel mai
sigur pentru a înt ri autoritatea legilor: „ i într-adev r, observ
Machiavelli, nu a existat niciodat un legiuitor al poporului care s
nu recurg la Dumnezeu; legile nu ar fi altfel acceptate… Deoarece
acolo unde lipse te teama de Dumnezeu, statul trebuie s cad
sau s se sus in prin teama fa de principe, ceea ce ar înlocui
lipsa religiei…”30. Men inerea ceremoniilor cultului este a adar
necesar întrucât ele servesc spre a ar ta autoritatea divin a

29 Idem, I, 11, ibid., p. 140.

30 Idem, I, 11, ibid., p. 138.
— 21 —
legilor.
Putem observa u or natura acestei concep ii cu totul laice a
religiei: Machiavelli nu discut adev rul ei în sine, întrucât pe el
nu-l preocup problema adev rului ci numai aceea a vie ii sociale
celei mai des vâr it organizate; în cuprinsul acestei preocup ri
îns , religia îi apare a a cum ea a fost utilizat de principi i de
st pânitori ai popoarelor, i el recunoa te folosul acestui mod de
în elegere a credin ei.
Dac religia este îns valorificat în primul rând în semnifica ia
ei politic , aceasta nu exclude totu i la un moment dat expresia
unei în elegeri mai proprii a religiei în cuprinsul gândirii lui
Machiavelli. Într-o pagin destul de nea teptat , intitulat
„Îndemn la c in ”, g sim exprimat o adev rat credin :
Dumnezeu este ar tat drept creator al universului în alc tuirea lui
admirabil ; iar exaltarea acestei perfec iuni care are drept centru
pe om, pentru care totul a fost f cut, este aproape o pagin liric ,
pre ioas pentru indicarea religiozit ii lui Machiavelli: „Gândi i-v ,
scrie el, c toate lucrurile f cute i create sunt f cute i create spre
binele omului”; i adaug , în spiritul propriu al Rena terii care
exalt frumuse ea universului în care îl vede pe Dumnezeu: „…s
ridic m ochii spre cer i s consider m frumuse ea acelor lucruri
pe care le vedem… A adar totul este creat spre onoarea i binele
omului, iar omul singur este creat spre binele i onoarea lui
Dumnezeu”31.
Aceast pagin precizeaz desigur semnifica ia îndoit a religiei
în gândirea lui Machiavelli: ea este mijloc de guvernare a
popoarelor prin institu ia Bisericii; dar ea exprim totodat
admira ia proprie Rena terii în fa a armoniei admirabile a
universului; ca i contemporanii s i, Machiavelli vede în
Dumnezeu pe f uritorul acestei alc tuiri des vâr ite. Putem spune
adar c scriitorul nu este nici în acest punct str in spiritului
umanist al vremii. Machiavelli cunoa te sentimentul divinului, dar
la aceasta se adaug , ca un rezultat al preocup rilor lui de filosof
al politicului, cealalt în elegere a religiei ca mijloc de guvernare, i
se adaug în sfâr it, un al treilea punct: rolul recunoscut Bisericii
Romei în conducerea destinelor Italiei. Aici preocuparea politic
domin ; iar învinuirea adus papalit ii pentru ambi iile ei politice
decurge desigur din aceea i iubire a patriei i din aceea i voin a
salv rii ei, esen iale gândirii lui Machiavelli.

31 Esortaziono alla penitenza, în op.cit., v. I, p. 174.

— 22 —
 El constat urm toarele: catolicismul nu mai are nici o
autoritate în Italia; exemplele rele ale cur ii papale au f cut s
dispar orice sentiment religios; în plus, i aici Machiavelli indic
faptul care cel mai mult îl preocup , „Biserica a inut i ine acest
stat divizat. i într-adev r, nici un stat n-a fost vreodat unit sau
fericit dac nu s-a supus cu totul ascult rii unui guvern de
republic sau unui principe, cum s-a întâmplat în Fran a i în
Spania. Iar cauza pentru care Italia nu este în aceea i situa ie i
nu are o republic sau un principe care s-o guverneze, este numai
Biserica”32. Aceast acuza ie grav adus papalit ii, Machiavelli o
explic astfel în continuarea rândurilor citate: Biserica nu a fost,
prin autoritatea ei temporal , niciodat atât de puternic încât s
ocupe întreaga Italie i s fie în fruntea ei; dar nu a fost nici atât
de slab încât s nu lupte împotriva acelui principe care ar fi
devenit prea puternic i ar fi amenin at astfel independen a
diverselor st tule e. Biserica a adar nu a putut s realizeze unirea
Italiei, iar când aceasta ar fi fost posibil , a împiedecat-o.
Machiavelli acuz hot rât întreaga politic a papilor; în Istoriile
florentine spune c ambi iile acestora i voin a lor de a ap ra
credin a au provocat r zboaie nenum rate în Italia, i-l aminte te
pe Nicolae al III-lea care a luptat numai pentru gloria lui, sub
aparen a luptei pentru m rirea Bisericii33; în Discursuri îns ,
acuza ia se îndreapt împotriva consecin ei celei mai grave a
puterii temporale a papilor, i astfel reg sim prezent , i în
discu ia problemei Bisericii, aceea i preocupare esen ial a lui
Machiavelli: salvarea Italiei.
Discu ia în jurul religiei i a puterii Romei are a adar în esen
acest rol de a atrage aten ia asupra unuia dintre obstacolele cele
mai mari pe care le întâmpin o unire a statelor italiene. Dup ce a
ar tat îns aceast cauz a nenorocirilor patriei lui, Machiavelli va
ar ta mijloacele totu i ale unei remedieri a situa iei; i, în primul
rând este vorba de organizarea armatelor na ionale. Istoricul
florentin a fost dintre cei dintâi care au ar tat primejdia trupelor
mercenare; cap. XII din Principe, unde se discut necesitatea
armatelor na ionale, cuprinde exemple elocvente de tr ri i
uzurp ri s vâr ite de c pitanii de mercenari: un Sforza care se
face st pân asupra Milanului dup ce a fost condotier în serviciul
acestui stat, sau un Carmagnola care tr deaz interesele Vene iei

32 Discorsi, I, 12, în op.cit., v. II, pp. 142–143.

33 Istorie fiorentine, e, 23, în op.cit., v. I, pp. 83–84.
— 23 —
în slujba c reia lupta, sunt pentru Machiavelli cazuri recente i
semnificative. În Discursuri, problema este reluat : „Principilor de
ast zi i republicilor moderne care nu au solda i proprii pentru
ap rare i pentru atac, trebuie s le fie ru ine de ele înse i”34; iar
în Introducerea la Arta r zboiului, Machiavelli arat leg tura
strâns care exist între via a societ ilor i organizarea lor
militar , i conclude: „c ci toate artele care se organizeaz într-o
societate pentru binele comun al oamenilor, toate orânduirile ei
pentru ca oamenii s se team de autoritatea legii i de
Dumnezeu, toate ar fi zadarnice dac nu s-ar preg ti ap rarea
lor”35. Armatele na ionale îi apar a adar necesare în numele
aceleia i valori a vie ii sociale care trebuie neap rat men inut i
ap rat întrucât ea este, cum am v zut, factorul civilizator al
omului. Cunoa tem str duin ele personale ale lui Machiavelli
pentru alc tuirea unei asemenea armate; tim c , de acord cu
Soderini, el realizeaz la finele lui decembrie 1505 prima armat a
Floren ei, organizat dup modelul celor elve iene vestite la
aceast dat ; el singur str tuse întreaga Toscan spre a recruta
solda i, iar în februarie 1506 avea loc la Floren a prima defilare a
celor 400 de oameni pe care reu ise s -i strâng ; în acela i an se
alc tuie te o lege a Mili iei citadine care pune în fruntea primei
armate pe cei Nou ofi eri ai organiza iei i Mili iei florentine.
Machiavelli realizeaz toate acestea prin voin a lui de a crea
neap rat un început în acest sens; i aceasta apare ca singura
realizare concret – singura de asemenea care intra în posibilit ile
lui – în vederea acelei salv ri a Italiei care este gândul central al
ac iunii i al scrisului lui. Este adev rat c aceast prim armat
pe care a alc tuit-o nu s-a dezvoltat ci s-a desf cut curând; mai
ales c , obligat s lupte la Pisa, în 1509, nu s-a achitat prea
glorios de aceast prim prob pe care a trebuit s-o treac .
Machiavelli urm rea îns s apropie pe calea aceasta Italia de
celelalte ri, s -i dea a adar posibilit ile de lupt care duseser
la crearea unui stat francez i a unui stat spaniol, ambele unitare
i independente.
ci acestea sunt modelele, acesta este tipul de stat pe care
Machiavelli vrea s -l vad realizat pentru propria lui ar . Ca i în
Principe (cap. XIX), vorbe te i în Discursuri despre buna
organizare a celor dou state ar tate, ambele monarhii absolute

34 Discorsi, I, 21, în op.cit., v. II, p. 163.

35 Dell’arte della guerra, în op.cit. v. II. p. 473.
— 24 —
care se impuneau prin ordinea i buna lor stare intern ca i prin
siguran a extern , pe care Machiavelli nu putea s nu le compare
cu fr mânt rile continue ale statelor italiene: „Nu se v d aci, scrie
Machiavelli, atâtea tulbur ri câte se nasc în Italia în fiecare zi”, i
adaug , indicând astfel tipul de organiza ie politic des vâr it la
acea dat , anume monarhia ereditar i statul na ional unit: c ci
aceste ri, scrie el, au ambele „un rege care le men ine unite”…
Preferin a pe care la un moment dat Machiavelli o exprim pentru
forma de guvernare republican 36 se explic prin cultura lui
clasic , în timp ce realitatea politic a momentului îi ar ta limpede
eficacitatea monarhiei. ederile repetate i destul de îndelungate în
Fran a, în cursul misiunilor pe care le avusese aici pe lâng
Ludovic al XII-lea, îi îng duiser s i dea seama de binefacerile
unei autorit i centrale i mai ales ale unei succesiuni regulate la
tron; astfel în Ritratto di cose di Francia el arat soliditatea
tronului francez care a realizat unitatea rii înfrângând puterea
diver ilor feudali, „poten i baroni” i impunându- i autoritatea
asupra lor37. Lunga experien a lucrurilor politice pe care i-o
câ tigase în cursul anilor de misiuni diverse, i pe care o
men ioneaz în Epistola dedicatorie a Discursurilor38, îi îng duie
acum nu numai s arate cauzele nenorocirilor Italiei, dar s indice
de asemenea forma de stat pe care ea ar trebui s-o realizeze: o
monarhie ereditar spre a împiedeca ridicarea tuturor ambi iilor; i
o monarhie absolut spre a realiza unitatea Italiei i a înfrânge
orice putere feudal ; iar ambele pentru a asigura rii ordinea i
domnia legilor, pentru a pune cap t tulbur rilor i nesiguran ei.
sim în Istoriile florentine o pagin pre ioas care m rturise te
aceast apreciere a ordinii i legalit ii drept bunul cel mai pre ios
al unui stat; Machiavelli aminte te cuvintele rostite de Cosimo cel
trân la întoarcerea sa la Floren a: „voi socoti întotdeauna, spune
acesta, c nu este bine s tr ie ti într-o cetate în care legile pot
mai pu in decât oamenii, deoarece acea patrie trebuie s-o dorim, în
care putem s ne bucur m în siguran i de bunuri i de prieteni,
iar nu aceea în care ele ne pot fi luate cu u urin …”39. Idealul

36 Discorsi, II, 2, i Dell’arte della guerra, II.

37 Ritratto di cose di Francia, în op.cit., v. I, pp. 739– 40.
38 „Deoarece în Discursuri am exprimat ceea ce tiu i ceea ce am
înv at prin practic îndelungat i prin înv tura continu pe care am
scos-o din lucrurile lumii” (Discorsi, Dedica ia, în op. cit., v. II, p. 99).
39 Istorie fiorentine IV, 33, în op.cit., v. I, p. 279.

— 25 —
politic al lui Machiavelli se precizeaz a adar limpede în contrast
cu situa ia politic tulbure i nesigur a propriei ri; iar o pagin
din Arta r zboiului precizeaz mai departe idealul pe care trebuie
-l urm reasc un om de stat pentru binele poporului s u: el
trebuie s cinsteasc i s r spl teasc virtutea, s nu
dispre uiasc s cia, s respecte legile disciplinei militare, s -i
fac pe to i supu ii s i s se iubeasc unii pe al ii, s tr iasc
nediviza i în partide, s pre uiasc mai pu in ceea ce este de
interes particular de cât ceea ce este de interes public…”40.
În aceast ar tare a idealului politic i social al unui stat,
Machiavelli descoper desigur substan a adev rat a gândirii lui:
metodele „machiavelice” i figura Principelui apar în cazul acesta
numai drept c i de atingere a unei prime înjgheb ri solide a
statului; dar dezvoltarea lui ulterioar i forma de via pe care
trebuie s-o realizeze va fi aceea schi at în cuvintele citate mai sus:
ideal al unui stat în care binele comun este scopul unic.

Machiavelli a ar tat pân aici forma de stat pe care propria lui

patrie ar fi trebuit s-o realizeze; a indicat câteva din obstacolele
care se împotrivesc acestei realiz ri i a sugerat unele mijloace
pentru înl turarea lor. Dincolo de aceast prim parte pozitiv a
gândirii lui, putem desprinde îns din diferitele opere o serie de
concepte a c ror înl uire constituie o concep ie cuprinz toare a
sensului existen ei i a rolului ce-i revine omului în desf urarea
faptelor vie ii lui. Dac firul pe care l-am urm rit pân acum a fost
acela al ideii na ionale dominante în gândirea lui Machiavelli, i
dac am putut ar ta, ca punct culminant al ei, schi a formei de
stat i a guvern rii ideale, ceea ce încerc m mai departe este
ar tarea liniilor principale în care se constituie concep ia filosofic
a acestui gânditor. Punând ac iunea pe treapta cea mai înalt a
modurilor existen ei omene ti, Machiavelli grupeaz în jurul ei o
serie de concepte care alc tuiesc o gândire etic i totodat indic
drumul de realizare a idealului politic schi at pân aci.
Într-o pagin a Discursurilor g sim o compara ie interesant
între antici i moderni; observând c popoarele vechi au iubit i au
ap rat cu mai mult energie libertatea lor, în timp ce modernii se
arat slabi, Machiavelli afirm c aceast deosebire decurge din
educa ia diferit a celor dou epoci; educa ie care la rândul ei
decurge din religiile diferite. Religia cre tin , scrie Machiavelli, ne-

40 Dell’arte della guerra, în op.cit., v. II, p. 480.

— 26 —
a ar tat „adev rul i calea adev rat ”; dar în felul acesta ea ne-a
cut s pre uim mai pu in lumea aceasta; i pe când religia antic
prosl ve te pe marii r zboinici, noi am socotit sfin i „mai curând
pe cei umili i iubitori ai contempla iei, decât pe cei activi”41.
Compara ia este dintre cele mai pre ioase deoarece ea cuprinde
un elogiu al antichit ii pentru valoarea pe care aceasta o
recunoa te ac iunii; c ci, dac religia cre tin iube te curajul, ea îl
iube te ca putere de suferin , iar nu ca putere de ac iune; ceea ce
a avut drept urmare o sc dere a for ei în lume, popoarele
mânând în voia acelor st pânitori care tiu c nu vor întâmpina
împotrivire într-o lume convins c fericirea poate fi atins numai
dincolo de ceea ce este p mântesc. Machiavelli nu acuz
cre tinismul în sine, ci gre ita interpretare care i s-a dat; c ci
josnicia oamenilor, spune el, l-a în eles nu ca energie, ci ca
„otium”: „c ci dac am considera-o (religia cre tin ) a a cum ne
îng duie sl virea i ap rarea patriei, am vedea c ea ne cere s-o
iubim i s-o onor m pe aceasta i s ne preg tim astfel încât s
putem s-o ap m”42. Am socotit pre ioas aceast pagin
deoarece ea ne arat valoarea ac iunii în gândirea lui Machiavelli i
ne îng duie s grup m în jurul ei acele concepte care constituie
gândirea lui etic , în strâns leg tur cu gândirea filosofic a
epocii.
O alt pagin a Discursurilor care schi eaz o ierarhie a valorilor
este pre ioas din acela i punct de vedere. Machiavelli pune pe
treapta cea mai înalt pe întemeietorii religiilor; urmeaz creatorii
de state, apoi cuceritorii; în sfâr it, scriitorii43. Ni se pare c aceste
trepte de valori se în ir în lumina unui anumit criteriu, acela al
ac iunii; întemeietorul unei religii ca i creatorul de stat i soldatul
sunt oameni de ac iune; iar pe treapta cea mai de jos este omul
ii. Machiavelli pune a adar în fruntea valorilor fapta creatoare;
i am putea preciza: fapta creatoare de via civil , de via
social , de ceea ce constituie a adar „utilitatea i gloria neamului
omenesc”.
La baza acestei pre uiri a ac iunii, ca mod al comport rii
omului, g sim îns o în elegere în acela i sens a existen ei îns i
i a desf ur rii istoriei. Ca i ceilal i gânditori ai epocii lui, ca i
Bruno sau Campanella, Machiavelli vede lumea sub specia

41 Discorsi, II, 2, în op.cit., v. II, p. 254.

42 Idem, II, 2, ibid., id.
43 Idem, I, 10, ibid., pp. 133–134.
— 27 —
mi rii. Introducerea la Cartea a II-a Discursurilor este instructiv
în acest sens: Machiavelli constat ritmul constant al unei
ascensiuni i coborâri în cursul istoriei; constat evolu ia
neîncetat a împrejur rilor într-o cre tere i descre tere a lor
necesar : „lucrurile lumii fiind întotdeauna în mi care, ele sau
urc sau coboar ”44.
Dac natura omului este aceea i – Machiavelli nu se contrazice
în acest punct, – împrejur rile i moravurile au înf ri deosebite
i sunt într-o transformare continu ; mi carea drept substan a
îns i a naturii existen ei ne apare astfel drept primul concept al
acestei în elegeri a lumii sub specia ac iunii. Tot în Discursuri,
Machiavelli spune, amintind de aproape rândurile ultim citate:
„Dar toate lucrurile oamenilor fiind în mi care i ele neputând sta
pe loc, este necesar s urce i s coboare”45; iar într-o pagin a
Istoriilor florentine conceptul este tot atât de caracteristic prezent:
„Deoarece natura nu îng duie lucrurilor omene ti s se
opreasc …”46. În toate aceste pagini, ideea neîncetatei mi rii
apare spre a explica ritmul alternativ ascendent i descendent al
istoriei: c ci, observ Machiavelli, o situa ie odat ajuns la
perfec iunea ei, nemaiputând s se dezvolte în sensul des vâr irii
sau al ascensiunii, trebuie s decad sau s coboare; dup cum
derea sau corup ia odat ajuns la limita ei extrem , trebuie s
reia drumul urcu ului. Istoria prezint acest curs mereu variat
tocmai pentru c nu îi este îng duit starea pe loc: „deoarece, scrie
Machiavelli în aceea i pagin a Istoriilor florentine, „energia
creatoare produce lini tea, lini tea produce inactivitatea, aceasta
produce dezordinea, dezordinea produce ruina; dar tot astfel din
ruin se na te ordinea, din ordine energia creatoare, din aceasta
gloria i fericirea”. Este ideea ritmului etern al istoriei, pe care o
sim ilustrat i într-un vers din L’asino d’oro: „Energia creatoare
pace rilor, iar din pace urmeaz inac iunea: iar inac iunea
pustie te rile i ora ele”47. Întreaga istorie este a adar aceast
dezvoltare necesar , a r ului din bine i apoi a binelui din r u,
întrucât unul este întotdeauna cauza celuilalt; iar acest ritm
necesar face ca nimic în lumea aceasta „s poat sta pe loc”.
Dar mi carea este mai departe prezent în forma dorin ei i a

44 Idem, Proemio la Cartea II, ibidem, p. 244.

45 Idem, I, 6, ibidem, p. 123.
46 Istorie fiorentine V, 1, în op.cit., v. I, p. 280.
47 L’asino d’oro, V, în op.cit., v. I, p. 835.
— 28 —
efortului continuu care constituie esen a vie ii spiritului
individual. Poftele omului nu- i pot g si niciodat împlinirea lor
ultim , deoarece îi este dat de natur „s poat i s vrea s
doreasc orice lucru, dar îi este dat de soart s poat ob ine
numai pu in din aceasta; urmeaz de aici neîncetat o nemul umire
în spiritul omului i un dezgust al lucrurilor pe care le posed ;
ceea ce îl face s vorbeasc de r u prezentul, s laude trecutul i
doreasc viitorul”48. Dar recunoa terea acestei incapacit i
umane de a atinge mul umirea deplin înseamn ridicarea
efortului i deci a ac iunii, la treapta valorii celei mai înalte; c ci ea
înseamn încercarea continu de a dobândi acel viitor mereu dorit;
faptul c omul este neîncetat nemul umit i tr ie te continuu în
viitor, faptul c dorin ele lui odat împlinite genereaz alte dorin e
într-o curs continu a efortului de a le realiza, înseamn prezen a
unei nelini ti permanente în spiritul omenesc: „C ci… oamenii se
satur cu binele i sufer când sunt în nenorocire”, scrie
Machiavelli49; prin aceasta mi carea apare ca fundament al vie ii
spiritului întrucât înseamn nemul umirea lui constant , deci
efortul neîncetat spre un viitor dorit numai atâta timp cât este
astfel, dar indiferent în momentul în care a fost atins. Machiavelli
vede pretutindeni prezen a acestei esen iale i tragice nemul umiri
care îl împinge pe om mereu spre altceva ca spre o solu ie ultim ,
pentru ca, aceasta odat atins , din nou golul i nemul umirea s -
l împing mai departe. El constat astfel c oamenii nu lupt
numai din necesitate, dar i din ambi ie; am spune, interpretând
mai bine cuvântul în lumina rândurilor care urmeaz , din
nemul umirea i n zuin a constant spre altceva, sau din voin a
de a atinge o int ultim pe care o concepem dar nu ne este dat s-
o dobândim. Aceast distan continu între infinitul dorin elor
omene ti i pu inul care-i este îng duit s -l ating , constituie
impulsul mi rii continue a existen ei omene ti: „natura i-a creat
pe oameni în a a fel încât pot s doreasc orice i nu pot s ob in
orice: astfel c dorin a fiind întotdeauna mai mare decât puterea
dobândirii, rezult de aici nemul umirea de ceea ce posed m i
pu ina bucurie, fa de aceast posesiune”50.
Dezvoltarea îns mai departe a acestei concep ii duce la
constituirea unei gândiri etice. Dac mi carea i n zuin a

48 Discorsi, Proemio la Cartea II, în op.cit., v. II, p. 246.

49 Idem, II, 21, ibidem, p. 414.
50 Idem, I, 37, ibidem, p. 190.
— 29 —
continu , dac efortul a adar este fundamentul existen ei
omene ti, înseamn c singur ac iunea este mijlocul de a încerca
dobândirea mul umirii; ea nu va putea da desigur niciodat
mul umirea ultim , deoarece nu va atinge niciodat cap tul
dorin ei; ea este totu i modul prin excelen al existen ei omene ti
întrucât aceasta este dorin continu .
Dar ac iunea adev rat exprim sensul dorin ei mereu prezente
prin aceea c este ac iunea cea mai direct i mai hot rât ; numai
o asemenea ac iune poate s izbucneasc din n zuin a mereu
prezent în spirit. Ac iunea adev rat nu admite a adar încercarea
ilor de mijloc sau ov ielile; dac ea se las influen at de
acestea, nu mai este ac iune, ci mod incidental de comportare care
nu exprim substan a spiritului. În Discursuri ca i în alte texte
aceast condamnare a nehot rârii i a c ilor de mijloc apare
înso it de exemple luate din istorie. În Principe, Machiavelli
condamn pe cel care r mâne neutru i nu se aliaz hot rât cu
nimeni (cap. XXI); vorbind despre republicile slabe, scrie c ceea ce
acestea au mai r u este faptul c sunt nehot râte51; iar despre
hot râri îns i, scrie c cele mai primejdioase nu sunt cele târzii,
ci cele ambigui52. Condamnarea nehot rârii i a c ilor de mijloc
poate fi u or în eleas în întregul gândirii dezvoltate pân aci,
întrucât ea apare ca o confirmare a valorii superioare a ac iunii:
hot rârea direct i rapid confirm caracterul de necesitate al
ac iunii, o arat cu drept cuvânt izvorât din efortul constant spre
dobândirea mul umirii.
Aceast capacitate de ac iune direct nu apare îns la to i
oamenii; ea este rezervat numai celor mai buni, i ca atare este
pentru Machiavelli semnul umanit ii celei mai adev rate; el
condamn a adar nehot rârea celor mai mul i i, ca o form a ei,
condamn i nehot rârea atitudinilor de mijloc ale oamenilor în
raporturile lor: „deoarece oamenii nu tiu s fie în mod onorabil r i
sau des vâr it de buni… ei nu tiu s fie nici cu totul r i, nici cu
totul buni”53. Ceea ce el cere omului, este a adar ca în orice
judecat , în orice ac iune sau atitudine, „s evite cu totul calea, de
mijloc care e primejdioas ”54.
Astfel se integreaz în aceast în elegere a lumii sub specia

51 Idem, I, 38, ibidem, p. 195.

52 Idem II, 15, ibidem, p. 286.
53 Idem, I, 27, ibidem, p. 171, 177.
54 Idem, II, 23, ibidem, p. 318.
— 30 —
ac iunii acele principii de conducere pe care le g sim îndeosebi în
Principe i care constituie a a numitul „machiavelism”; deoarece
evitarea c ilor de mijloc este recomandat principelui i în
comportarea lui fa de supu i; i aceea i ac iune hot rât , i deci
neîmpiedicat de niciun scrupul, Machiavelli o cere oric rui
conduc tor de armate i de stat; daca scopul existen ei este
ac iunea eficace, întrucât ea singur este încercarea de a atinge
lini tea spiritului, înseamn c exprim m cu adev rat umanitatea
noastr – adic n zuin a constant – numai în m sura în care
linia ac iunii pe care o desf ur m este dreapt i neîntrerupt .
Se desprinde de aici i un alt concept care face parte din seria
condamnatelor metode machiavelice: este acela al s vâr irii
ac iunii în momentul cel mai prielnic posibilit ii ei de reu it .
Machiavelli vorbe te adeseori de virtutea „ocaziei” în reu ita
ac iunilor noastre, i de adaptarea necesar a acesteia la modul
timpului în care o s vâr im. În Principe el compar ocazia cu o
materie c reia voin a omului îi impune forma pe care o vrea; ocazia
sau întâmplarea în sine apare a adar goal de semnifica ie atâta
timp cât ac iunea noastr nu o valorific ; am putea spune c în
acest moment se descoper punctul de leg tur al gândirii lui
Machiavelli cu gândirea Rena terii: care îl pune pe om în centrul
lumii, creator aproape al ei, întrucât el transform faptele goale de
sens în moduri eficace ale ac iunii lui; creator absolut el nu este:
dar folose te o materie dat , i o folose te în acord cu ea îns i; în
sura în care aceasta îi reu te, înseamn c a tiut s
foloseasc „ocazia”. În multe pagini ale Discursurilor g sim ar tat
este necesar o adaptare constant a ac iunii la timp: „…dar
acela se în al mai pu in i are o soart prosper , care î i
potrive te, cum am spus, modul s u de ac iune cu timpul…”55; i
gre te acela care, de i timpurile se schimb , folose te tot
acelea i c i de ac iune care l-au dus odat la reu it : „de unde se
întâmpl c soarta unui om se schimb deoarece se schimb
timpurile, iar el nu- i schimb modurile de ac iune”56; în cap. XXV
al Principelui, se spune de asemenea c este fericit acela care tie
se comporte în acord cu felul timpurilor, în elegând ocazia care
i se ofer ; iar într-o scrisoare adresat lui Soderini g sim: „… i
fericit este acela care î i potrive te felul s u de a proceda, cu

55 Idem, III, 9, ibidem, p. 385–86.

56 Idem, ibidem, p. 387.
— 31 —
timpul”57.
Putem în elege i acest punct al gândirii lui Machiavelli în
lumina acelei concep ii a valorii ac iunii pe care am ar tat-o pân
aici. Eficacitatea ac iunii rezult din acordarea ei cu timpul; iar
aceast acordare trebuie s-o c ut m, verificând în felul acesta înc
odat necesitatea ac iunii. Dac mi carea i impulsul continuu
spre ac iune sunt tr turile existen ei omene ti, ele apar afirmate
deplin atât în ac iunea hot rât i direct , cât i în ac iunea care
se adapteaz posibilit ilor momentului, deoarece ea este împins
de necesitatea neap rat a reu itei. În m sura în care este ac iune
hot rât , deci autentic pentru c necesar , ea este totodat i
ac iune adaptat timpului întrucât în acest fel posibilit ile ei de
reu it sunt mai multe. Machiavelli aminte te tocmai aceast
însu ire a lui Cezar Borgia: atât el cât i tat l s u „erau
cunosc tori ai ocaziei i tiau s-o foloseasc foarte bine”58.
Leg tura strâns între necesitatea i eficacitatea ac iunii
caracterizeaz la rândul ei acest concept; amintim rândurile citate
din Discursuri în care se spune c orice r zboi este just dac este
necesar; orice ac iune a adar se justific , independent de alte
criterii, atunci când ea se produce cu necesitate; deoarece
necesitatea la rândul ei nu este, putem spune, decât semnul
intensit ii cu care omul n zuie te mereu spre altceva, semnul
adar al adev ratei lui umanit i.
Dar versurile unuia dintre Capitole descoper în modul cel mai
interesant adâncimea acestui concept al ocaziei i înt re te
putin a interpret rii lui în sensul unei filosofii a ac iunii: ocazia
apare figurat aici în chipul unei femei cu fa a acoperit de p rul
lung i despletit, c ci nimeni nu trebuie s-o cunoasc atunci când
se apropie; în urma ei vine C in a; cel care nu tie s întâmpine
ocazia va r mâne cu c in a: „Chi non sa prender me, costei
ritiene”, spune în ultimul vers Ocazia59.
Aceast al turare a celor dou figuri simbolizând dou atitudini
extreme este pre ioas : am spune c , în gândirea lui Machiavelli,
omul care nu folose te ocazia, s vâr te p catul cel mai grav, al
neglijen ei sau al non-prezen ei; C in a cu care r mâne când a
sat s treac Ocazia este tocmai semnul c a p tuit în acest

57 Scrisoarea 9, în op.cit., v. II, p. 781.

58 Del modo di trattare i popoli della Valdichiana ribellati, din
op.cit., v. II, p. 679.
59 Capitoli: Dell occasione, în op.cit., v. I, p. 869.

— 32 —
sens; neglijen a îns poate s apar drept un p cat în primul rând
într-o etic a ac iunii, în care criteriul valorii este numai fapta i
eficacitatea ei.
În Principe g sim mai departe un punct nou pentru conturarea
acestei concep ii, i anume ideea liberului arbitru.
Afirmând c ac iunea i reu ita noastr se datoreaz în parte
ocaziei dar în aceea i m sur liberei noastre ini iative (cap. XXV),
Machiavelli precizeaz sensul acestui activism: împrejur rile
externe, lumea sau natura ne ofer ocazia; ele ne cer în schimb
participarea la rândul nostru prin hot rârea ac iunii potrivite
ocaziei ce s-a oferit. Este mai bine s fii îndr zne decât prudent,
scrie Machiavelli în capitolul citat al Principelui, deoarece soarta
este femeie i pentru a o domina trebuie s fii energic: s-o ba i i s-
o love ti. S lup i a adar neîncetat i s veghezi mereu spre a
st pâni faptele exterioare; o lupt continu pare astfel angajat
între om i natur : ac iunea lui trebuie s domine faptele naturii,
din ele s extrag ceea ce este bine pentru el, s le pl deasc
adar materia goal de sens în crea ie uman , în fapt util . În
felul acesta liberul arbitru împline te ac iunea, i s vâr irea ei
confirm acea prezen constant a spiritului care înseamn
anxietatea lui continu ; c in a i p catul neglijen ei sunt
înl turate prin aceast ac iune care se dovede te ca necesar prin
aceea c este rapid i hot rât i nu se conformeaz decât
principiului necesit ii ei interne.
Francesco Ercole observa într-o serie de studii asupra lui
Machiavelli c în gândirea acestuia intelectul este inferior voin ei60;
observa ia lui se confirm , credem, prin paginile precedente. Într-
adev r, de la punerea mi rii drept fundament al existentei i al
desf ur rii istoriei, pân la ar tarea n zuin ei i efortului
continuu spre ac iune ca proprii spiritului omenesc, i pân la
indicarea în sfâr it a valorii ocaziei prin care se dovede te
necesitatea ac iunii, dezvolt rile cuprinse în aceste pagini au
urm rit închegarea unei filosofii a ac iunii drept concep ie proprie
al lui Machiavelli. Ar tasem în paginile precedente acestei
dezvolt ri c preocuparea constant a gânditorului a fost salvarea
Italiei prin crearea unui stat unitar în forma unei monarhii
ereditare i absolute; iar r spunsul la întrebarea cum s-ar putea
înf ptui aceasta, ne-a ap rut în dezvoltarea acestui în eles al

60 Francesco Ercole, La politica di Machiavelli, Roma,. A.R.E., 1926,

p. 6.
— 33 —
ac iunii ca valoare suprem . Mai departe îns , aceast concep ie
i g se te expresia în cariera unui om: a lui Cezar Borgia.
Principele, care, într-o serie de capitole aminte te ac iunea
întreprins de acesta pentru cucerirea statelor italiene i pentru
crearea unui stat unitar, este a adar cartea care expune în linii
mari o ac iune militar pe care o încadreaz îns într-o concep ie a
ac iunii omene ti. „Principele” este Cezar Borgia numai pân la un
punct: atâta timp cât reu te; în momentul în care r mâne
singur, f ajutorul tat lui s u, i s vâr te gre eala de a nu
folosi ocazia ce i se oferea, de a realiza alegerea unui Pap favorabil
intereselor lui, el nu mai este Principele cerut de Machiavelli;
deoarece via a lui nu a urmat pân la cap t principiul ac iunii
continue i necesare, al folosirii constante a ocaziei prin aten ia
neîncetat la ceea ce îi ofer desf urarea faptelor. Conceptul de
„virtù” care apare redat în traducere prin „ac iune eficace” sau prin
„energie”, intr astfel ca ultim termen constitutiv al acestei
concep ii activiste. Calitatea dominant a Principelui este aceast
„virtù”, i ea înseamn tocmai tiin a ac iunii eficace, adic a
ac iunii rapide i hot râte, neîncetate i necesare; a ac iunii
adar care se desf oar prin propria ei necesitate i care de
aceea nu are nevoie s in seama de niciun punct de vedere
exterior ei. Amoralitatea ac iunii machiavelice se justific a adar în
cazul acesta prin necesitatea i deci libertatea cu care se produce
ac iunea autentic : cel care ac ioneaz rapid i conform ocaziei nu
se mai întreab dac ea este sau nu potrivit unui principiu etic;
ea este bun în m sura în care este necesar , în m sura a adar în
care se integreaz în desf urarea efortului i n zuin ei continue a
spiritului omenesc.
Soarta atât de variat a Principelui deriv dintr-o în elegere
par ial a lui i dintr-o considerare a principiilor pe care le
cuprinde în afara timpului în care au fost enun ate. Am ar tat c
momentul politic al lui Machiavelli este acela al unor tulbur ri
care amenin au nu numai independen a Floren ei, dar a statelor
italiene înse i; o ac iune de ap rare i apoi de înt rire ap rea deci
acum mai mult decât oricând necesar . În ce prive te îns
înf ptuirea acestui stat unit i puternic, Machiavelli gândea în
linia timpului s u; i ridicarea ac iunii la rangul de valoare
suprem , ca i ar tarea ac iunii necesare ca deplin justificat erau
puncte de vedere ce se înl uiau în linia acestei gândiri.
Machiavelli duce la consecin ele lui practice extreme conceptul
superiorit ii ac iunii; i vorbind de ac iunea politic o justific

— 34 —
prin singurul criteriu al necesit ii ei interne care este, în cazul
acesta, salvarea patriei lui. Ceea ce se impunea i se justifica
adar în acel moment i în cadrul acelei gândiri, a fost socotit
îns ca principiu de ac iune etern valabil; istoria soartei Principelui
este ecoul acestei în elegeri a lui.
Contemporanii chiar l-au judecat par ial. Principele a fost
considerat numai drept un mijloc de a capta bun voin a Medicilor,
i condamnat ca atare de cei care erau împotriva domniei acestora.
Autoritatea reînnoit a Papilor odat cu mi carea de Contra-
Reform , duce de asemenea la o aspr judecat a operei; ea devine
obiectul de ur a iezui ilor care îl numesc pe autor, pe care-l ard în
efigie: „diabolicarum cogitationum faber optimus, cacodaemo is
auxiliator”61. Introdus în Fran a de Caterina de Medici, devine
lectura favorit a Cur ii ei, i întâmpin , cum era firesc,
adversitatea îndârjit a cercurilor protestante: pentru ace ti
oameni care vedeau în credin esen a vie ii, religia nu putea fi, ca
pentru Machiavelli, un simplu mijloc de guvernare; i, adversari ai
Caterinei, ei distrugeau prin critica Principelui, principiile îns i
care conduceau ac iunea acestei regine. Pentru Cristina de Suedia,
Principele este o carte interesant ; iar adnot rile ei pe marginea
unei traduceri franceze a textului, ap rut la Amsterdam în 1683,
sunt, nu arareori, admirative; critica cea mai aspr a opusculului
se înregistreaz îns în epoca iluminismului: vestita Réfutation du
Prince de Machiavel, scris de Frederic al II-lea în tinere ea sa i
publicat în 1741 de Voltaire, cu titlul: L’Antimachiavel (à la Haye,
Van Duren, 1741) i f nume de autor, este cartea tipic pentru
spiritul despotului luminat; i totu i, în cadrul iluminismului,
întâlnim i un admirator al lui Machiavelli: Rousseau admir
Principele pentru c g se te în paginile lui un elogiu al republicii i
o recunoa tere a rolului poporului; c ci în cap. IX se arat c un
principe trebuie s p streze dragostea supu ilor s i i pentru
aceasta s -i ia sub ocrotirea sa pe cei mici ap rându-i împotriva
celor mari; în cap. XIX se spune c el va fi ferit de conjura ii dac
va fi iubit de popor; iar în cap. XX formula este mai pre ioas : cea
mai bun fort rea care poate exista pentru un principe este,
spune Machiavelli, aceea de a nu fi urât de popor.
În liniile acestei istorii a sor ii lui Machiavelli, putem indica, f

61 Pasquale Villari, Niccolò Machiavelli e i suei tempi, quarta

edizione postuma, a cura di M. Scherillo, Milano, Hoepli, 1927, v. II, p.
175.
— 35 —
 istovim nicidecum materia, i câteva puncte ale unei istorii a
soar ii lui în cultura româneasc . Încercând s o consider m
paralel cu dezvoltarea ei în cultura apusean , putem lua ca punct
de plecare o aplicare a principiilor machiavelice, asem toare
aceleia pe care ne-o ofer ac iunea politic amintit a Caterinei de
Medici; i putem cita în acest sens uciderea domnitorului Mihai de
tre Basta. Micul studiu al lui Nicolae Iorga: Basta i Mihai
Viteazul în care se relateaz împrejur rile mor ii domnitorului, îl
arat pe Basta ca ac ionând conform principiilor lui Machiavelli, i
afirm c acest condotier ar fi citit opera istoricului florentin62.
Întâlnim mai departe un comentariu iluminist al Principelui:
sunt adnot rile cunoscute ale lui Nicolae Mavrocordat pe marginea
unei edi ii italiene a operelor lui Machiavelli63. Contemporan al
marilor despo i lumina i ai secolului, domnitorul fanariot
dezaprob principiile i metodele de ac iune recomandate, în
numele spiritului generos al epocii sale. Într-adev r aceste
adnot ri sunt expresia interesant a acestui spirit: Machiavelli este
numit „scelerato (sic) Maestro della Politica”, iar calificativul revine
atunci când sunt caracterizate drept „scelerate” metodele
recomandate unui principe nou îndemnat s distrug pe to i
coborâtorii principelui trecut, sau atunci când se observ c
ac iunile lui Cezar Borgia pe care Machiavelli, rezumându-le, le
laud într-un capitol, vor fi imitate numai „de c tre scelera i”.
Mavrocordat se arat totu i într-un punct de acord cu Machiavelli,
i este vorba tocmai de una din acele pagini care l-au interesat i
pe Rousseau i i-au câ tigat admira ia îndemnându-l s apere pe
istoricul florentin: într-o pagin a C ii I a Discursurilor,
Machiavelli scrie: „Dar în ce prive te pruden a i statornicia, spun
poporul este mai prudent, mai statornic i judec mai bine
decât un principe: i nu f motiv este asem nat vocea

62 Basta i Mihai Viteazul, Bucure ti, Ig. Hertz, 1895, p. 11–14; cf.
tot de Iorga, i reprezentative în via a omenirii. v. III, Epoca
modern , Bucure ti, Casa coalelor, 1929, cap. Machiavelli i noua
politic european , p. 124–131; nu g sim citat aici exemplul lui Basta.
63 Adnot rile lui Mavrocordat au fost semnalate mai întâi de Em.

Grigora , într-un articol: Machiavel i N. Mavrocordat, în „Adev rul

literar”, 25 martie 1923, p. 4; un articol mai cuprinz tor le-a fost
consacrat de C. Radu, Apostilele lui Mavrocordat, în „Roma”, VIII, 2; cf.
i N. Georgescu-Tistu, Bibliografia literar român , Bucure ti,
Imprimeria Na ional , 1932, plan a IV care reproduce folie 2 verso i 3
recto din exemplarul Discursurilor adnotat de Mavrocordat.
— 36 —
poporului aceleia a lui Dumnezeu”; iar Mavrocordat noteaz în
margine, aprobându-l pe autor: „Vox populi, vox Dei”64. Dac
adar în condamnarea metodelor „machiavelice”, Nicolae
Mavrocordat ap rea al turi de un Frederic al II-lea, în aceast
ultim apostil îl g sim, în spiritul aceluia i iluminism, al turi de
Rousseau, ca egal admirator al lui Machiavelli.
Urmând o indica ie cuprins în Istoria literaturii române65,
not m în romanul lui Filimon o men ionare interesant a lui
Machiavelli i o în elegere mai larg a gândirii lui. C ci Dinu
turic dispre uie te studiul limbilor moarte, care i se pare inutil;
lui îi trebuie acele c i în care poate s g seasc „mijlocul” de a se
ridica „la m rire”66; prefer în consecin lui Sofocle, Homer i
Pindar, pe Plutarh, pe Caesar i toate „Vie ile marilor b rba i din
veacurile trecute i acelea în care tr im…”; de asemenea operele
lui Machiavelli, „pe care le citi i le studie cu mare b gare de
seam ”, urm rind i pe aceast cale scopul pe care i-l propusese:
acela de a parveni; i îl va putea realiza numai devenind „perfect în
arta ipocriziei i a perfidiei”. Aceast prezen a lui Machiavelli în
romanul lui Filimon este pre ioas : nu pentru c aprecierea
gândirii lui ar fi deosebit de aceea indicat precedent la
Mavrocordat, dar pentru c întâlnim aplicarea machiavelismului la
via a unui individ i la înf ptuirea ambi iilor lui personale;
denaturarea esen ei machiavelismului apare a adar de la început
în aceast gre it folosire a principiilor lui: c ci dac în el toria,
perfidia i violen a se justific atunci când un Principe urm re te
„binele comun”, ele nu mai g sesc îns nicio justificare, în
cuprinsul gândirii lui Machiavelli, atunci când este vorba de
ac iunea egoist a unui individ.
Curiozitatea larg a lui Heliade R dulescu cuprinde în sfera
intereselor ei i opera lui Machiavelli: în catalogul pe care l-a
întocmit dup modelul catalogului lui Aimé Martin, g sim indicate
i operele lui Machiavelli67; prezen a lor aici semnific în primul
rând interesul pentru aceste scrieri de circula ie universal i

64 Opere di Niccolò Machiavelli, cittadino e Secretario fiorentino,

parte terza, Nell’Haya, 1725, p. 154.
65 G. C linescu, Istoria literaturii române, Bucure ti, Funda ia

Regal pentru literatur i art , 1941, p. 312.

66 Ciocoii vechi i noi, Bucure ti, Minerva, 1902, cap. V, p. 45.
67 D. Popovici, Ideologia literar a Iul Heliade R dulescu, Bucure ti,

„Cartea Româneasc ”, 1935, p. 183.

— 37 —
dorin a de a le introduce în cultura româneasc . La aceea i epoc
îns , g sim un ecou interesant în Amintirea funebr a lui
Negruzzi68: despre maiorul Ioan Bran, „cinstit i drept într-atâta
încât era de ajuns a-l pomeni pentru a ar ta probitatea
personificat ”, Negruzzi spune, înt rind aprecierea de mai sus, c
personajul s u „nici nu putea în elege acele machiavelice
st lm ciri n scocite de iscusi ii lumii care fac albul negru i ziua
noapte”… iar cuvântul apare desigur în sensul lui cel mai
spândit i care simplific cel mai mult gândirea complex a lui
Machiavelli.
Prezen a lui Machiavelli în unele texte ale scriitorilor ardeleni ai
epocii este de asemenea interesant . Urm rind scrierile lui Simion
rnu iu69, g sim aceea i condamnare a doctrinei istoricului
florentin, cu o p trundere totu i mai adânc a ei. Întâlnim într-
adev r, în elegerea Principelui drept „imaginea cea mai trist a
societ ii i a dreptului public în Europa în secolul 16 un abis de
corup ie, de disimulare i de crim ”70; Machiavelli apare a adar
drept denun torul acestei corup ii, deoarece descrierea ei trebuia
arate c este necesar „un reformator care s tie vorbi înaintea
regilor i a popoarelor în limba adev rului i a drept ii i s pun
termenul acestui flagel moral”. În acela i volum g sim o alt
men ionare a lui Machiavelli care dovede te p trunderea
preocup rii centrale a gândirii lui, i anume problema salv rii
Italiei. C ci, vorbind despre „Echilibrul european sau politic”,
rnu iu observ 71 c aceast idee s-a n scut în Italia unde micile
state au fost silite (la începutul secolului XVI) s se uneasc
împotriva Fran ei i apoi a armatelor imperiale, dar totodat se
luptau unele contra altora pentru a p stra între ele un echilibru;
iar Machiavelli îi apare ca gânditorul care a avut drept scop „s
apere i s conserve independen a Italiei”. Este aceasta o în elegere
a valorii lui Machiavelli ca promotor al idealului na ional al Italiei,
prin care B rnu iu dep te men ionarea obi nuit i m rginit a
istoricului în scrierile vremii. În Pedagogie, paragraful referitor la

68 Scrisoarea XI din Negru pe Alb, în catele tinere ilor, ed.

Comentat de V. Ghiacioiu, Craiova, „Scrisul Românesc”, 1937, p. 445.
69 Cf. Alexandru Marcu, Simion B rnu iu, Al. Papiu Ilarian i Iosif

Hodo la studii în Italia, în Publica iile Academiei Române, Memoriile

sec iei literare, s. III tom. VII, mem. 6
70 S. B rnu iu, Dereptulu naturale publicu, Ia i, Tip. Tribunei

Române, 1870, p. 226.

71 Op.cit., Anesulu II, p. 262.

— 38 —
„Istorie ca mediu de a cultiva memoria, în eleptul i caracterele
sau inima” vorbe te despre acea scriere a istoriei care, prin felul în
care prezint trecutul, poate fi „profe ia venitorului”72; ne amintim
Machiavelli în elege în acela i fel istoria, i el apare într-adev r
citat, de c tre B rnu iu, al turi de marii istorici ai omenirii, opera
lui fiind o lectur recomandabil celor tineri. Am putea spune
adar c la gânditorul ardelean g sim, singur la aceast epoc i
explicabil prin varietatea preocup rilor lui, o imagine mai
complet a sensului gândirii lui Machiavelli. Nu putem cere acela i
lucru lui Iosif Hodo , în al c rui „Discursu despre istoria literaturei
italiene”73 g sim o prezentare conven ional a istoricului florentin,
despre care se spune c îl admira „pe sceleratul Cesar Borgia c se
în a prin omoruri i în el ciuni”.
Dar în Convorbirile economice ale lui Ghica, o men ionare a
machiavelismului ne readuce în linia aprecierilor iluministe ale
gândirii lui; unul din convorbitori afirm c „na iunile au
totdeauna guvernele ce merit ”, i adaug : „tels sont les peuples,
tels sont les gouvernements, este un adagiu care dateaz înc
dinainte de Machiavelli”74; r spunsul îns se ridic hot rât
împotriva acestui punct de vedere al lui Machiavelli, i Ion Ghica
scrie c nenum rate fapte din istorie dovedesc dimpotriv c nu
întotdeauna „guvernele (nu) erau ceea ce erau popoarele”; Ion
Ghica nu putea gândi altfel p truns cum era de spiritul epocii lui.
Ne oprim în sfâr it pentru a men iona pe cei doi mari scriitori
care au tradus din opera lui Machiavelli: pe Eminescu, care
traduce capitolele XVIII i XIX din Il Principe, în cursul anilor
1877–1883 probabil, a adar în epoca activit ii sale ziaristice la
„Timpul”75; pe Caragiale apoi, care traduce de asemenea din
aceea i oper i se arat totodat cunosc tor larg al lui Machiavelli
inspirându-se în Kir Ianulea din nuvela lui Belfagor arcidiavolo76.

72 Pedagogia, Ia i, Tip. Tribunei Române, 1870, p. 236.

73 În „Familia”, 1866, p. 354, partea a III-a a studiului.
74 Convorbiri economice, partea VIII, Bucure tiul industrial i
politic, în Scrieri, v. II, ed. Petre V. Hane , Bucure ti, Minerva, 1914, p.
146.
75 Cf. G. C linescu, Eminescu i Italia. În „Roma”, XI, 3 i, de acela i,

Eminescu i Machiavelli, în „Roma”, XII, 2, unde se discut , articolul lui

Eminescu „Clasele superioare” (Timpul, 8 mai 1881) în care poetul
vorbe te despre Machiavelli ca sus in tor al oligarhiei.
76 Asupra lui Caragiale cunosc tor al lui Machiavelli, cf.: Alexandru

Marcu, Machiavelli inspirator al lui Caragiale, în Literatorul

— 39 —
Putem observa la Eminescu i la Caragiale un fapt comun:
traducerea fragmentelor din Principe apare izvorât dintr-o
preocupare politic a momentului, iar gândirea istoricului florentin
apare aplicat faptelor vremii i locurilor noastre, i confruntat cu
ele; Caragiale noteaz cât de bine se potrive te o fraz a lui
Machiavelli cu „istoria a dou bune cuno tin e ale noastre”,
referindu-se la Regele rii i la Milan al Serbiei77, iar Eminescu
sea în gândirea istoricului florentin, dup interpretarea lui G.
linescu, argumente „în sprijinul tezei sale conservatoare”, astfel
traducerea lui nu poate fi considerat drept „un simplu
exerci iu de lectur politic ”.
Incomplet , aceast schi a soartei lui Machiavelli în cultura
româneasc a încercat s arate numai c linia general a aprecierii
gândirii istoricului florentin se reg se te în tr turile ei cele mai
largi i în dezvoltarea culturii noastre; de la ac iunea
„machiavelic ” a lui Basta împotriva Domnitorului român, pân la
indignarea unui Ion Ghica în numele ideilor de la 1848 i pân la
studiul erudit al operei lui78.
Gândirea lui Machiavelli cuprinde toate aceste variate
interpret ri, posibile din momentul în care este privit altfel decât
socotim c a conceput-o autorul ei. Iar încercarea de a în elege
aceast gândire în cuprinsul concep iilor filosofice ale Rena terii,
ar tând îns la baza ei preocuparea prim a salv rii independen ei
i fiin ei îns i a statelor italiene, este numai o tentativ de a
strânge ideile risipite în diferitele opere în jurul unui concept

Românului, 15 decembrie 1930, an. I, n. 9–11; Const. Antoniade,

Machiavelli, Bucure ti, Cultura Na ional , v. I, 1933, p. XI; Anna
Colombo, Vita e opere di Ion Luca Caragiale, Roma, Instituto per
l’Europa Orientale, 1931, p. 118 i 125–126; C. Dihoiu, Între Caragiale
i Machiavelli, „Adev rul literar”, 9 august 1936; de acela i: Caragiale i
Italia, în „Transilvania”, iulie-august 1942, p. 603–621 cu o confruntare
a traducerii lui Caragiale cu textul italian al Principelui i cu textul unei
traduceri franceze a aceleia i opere, ar tându-se prin aceasta c
scriitorul a tradus având sub ochi textul italian dar urm rind totodat un
text francez. D.D. Panaitescu, Caragiale în Italia, în „Vremea”, 7 iunie
1942, nr. 631, p. 6.
77 Caragiale, Din „Principele” lui Machiavelli. În Opere, III,

Reminiscen e i Noti e critice, ed. îngrijit de Paul Zarifopol,

Bucure ti, Cultura Na ional , 1932, p. 290.
78 Cf. Alexandru Cior nescu, Machiavelli et la Saint-Barthélemy, în

„Studii Italiene”, IX, 1942, pp. 117–147.

— 40 —
central – acela al ac iunii i valorii ei –, de a reg si, a adar în ea o
concep ie politic ce se întemeiaz pe o anumit în elegere a
faptelor lumii i a existen ei omene ti.

SORIN IONESCU

———————————

— 41 —
 BIBLIOGRAFIE

O bibliografie foarte vast , critic i sistematic , a lui

Machiavelli a alc tuit Achille Norsa: Il principio della forza nel
pensiero politico di Niccolò Machiavelli, seguito da un contributo
bibliografico, Milano, Hoepli, 1936. Bibliografia cuprinde paginile
5–225 i înregistreaz 2113 opere; g sim urm toarele diviziuni: 1)
Izvoare privitoare la via a i la gândirea lui Machiavelli; la mss.
operelor; 2) Machiavelli în istoria gândirii; 3) Mediul istoric:
Machiavelli i Rena terea; 4) Scrieri generale asupra vie ii, operei
i gândirii lui N. Machiavelli; 5) Via a lui N. Machiavelli; 6)
Gânditorul; 7) Literatul i poetul; 8) Soarta lui Machiavelli;
Apendice: judec i i referiri la Machiavelli în opere ale scriitorilor
italieni i str ini (francezi, englezi, germani, olandezi).
Not m mai jos texte i traduceri din Principe, apoi studii mai
importante asupra vie ii i operei lui Machiavelli.

1. Texte.

G. Lisio, Il Principe di N. Machiavelli, testo critico con

introduzione e note, Firenze, Sansoni, 1899.
Il Principe, by N. Machiavelli, edited by L. Arthur Burd with an
Introduction by Lord Acton, Oxford, Clarendon Press, 1911.
Niccolò Machiavelli, Il Principe, Introduzione e note di Federico
Chabod, Torino, U.T.E.T., (1924).
Niccolò Machiavelli, Scritti politici scelti, Il Principe e scritti
minori, con introduzione, appendice bibliografica e commento di
Vittorio Osimo, Milano, Vallardi, (1925).
Guido Mazzoni, e Mario Casella, Tutte le opere storiche e
letterarie di N. Machiavelli, Firenze, Barbèra, 1929.
L. Russo, Il Principe, Firenze, Le Monnier, 1931.
Le opere maggiori di Niccolò Machiavelli (Il Principe, Saggi dei
Discorsi, Dell’ Arte della guerra e Delle Istorie Fiorentine), con
commento di Plinio Carli, terza edizione riveduta e corretta,
Firenze, Sansoni, 1934.
N. Machiavelli, Opere, a cura di Antonio Panella; v. II, Scritti
politici: Il Principe, Discorsi, Dell’ arte della guerra, Scritti politici

— 42 —
minori, Lettere, Legazioni; Milano-Roma, Rizzoli, (1939).
N. Machiavelli, Il Principe, introd. di Angelo Pernice, Firenze,
Raccolta nazionale dei Classici della Società editrice Rinascimento
del libro, 1939.
N. Machiavelli, Il Principe e pagine di altre opere, a cura di
Armando Michieli, Padova, Cedam, 1940.

2.a. Traduceri consultate.

Machiavelli’s Buch vom Fürsten, nach A. W. Rehbergs

Uebersetzung, mit Einleitung und Erläuterung neu herausgegeben
von Dr. Max Oberbreyer, Leipzig, Reclam, f. a. (prima edi ie
ap rut la Hannover, 1810).
Le Prince de Nicolas Machiavel, nouvelle traduction par C.
Ferrari, Paris, Librairie de la Bibliothèque Nationale, 1871, 5-e
édition.
Nicolas Machiavel, Le Prince; traduction de Jacques Gohory
(XVI-e siècle), corrigée et remaniée d’après le texte italien et
précédée d’une introduction-par Yves Levy; Paris, Editions de
Cluny, (1938).

2.b. Traduceri în române te.

Eminescu, Ideile lui Machiavelli (trad. Cap. XVIII i XIX din

Principe), în Roma, XII, 2, 1932, p. 8–16.
Caragiale, Din „Principele” lui Machiavelli, în Opere, III,
Reminiscen e i noti e critice; ed. îngrijit de Paul Zarifopol,
Bucure ti, Cultura Na ional , 1932, p. 288–291 (la Addenda).
N. Machiavelli, Arta de a guverna i armatele na ionale, cu un
comentariu de G. Ferrari; traducere de Gr. Handoca, Locotenent-
Colonel în retragere, Bucure ti, Alcalay, Biblioteca pentru to i, No.
958–959, f.a., p. 185.
Nicolae Machiavelli, Principele, traduc iune din fran uze te
dup C. Ferrari de locotenent-colonel Grigore Handoca, Ploie ti,
Tipografia „Democratul”, 1910, p. 167+V (cuprinde, ca i edi ia
precedent ap rut sub alt titlu, aceea i Prefa a traduc torului,
o not preliminar a editorilor textului francez, în fine Machiavelli
i opera sa de C. Ferrari; iar într-o not din prima pagin , la
Epistola dedicatorie, se spune c aceast traducere francez e

43
 cut pe edi ia italian „de d. Monier”, Floren a, 1857).
Niccolò Machiavelli, Prezentare la „Il Principe”, traducere de
Alexandru Marcu, în „Roma”, VII, 2, 1927, p. 50–53 (este
traducerea scrisorii lui Machiavelli c tre Francesco Vettori, din 10
Decembrie 1513).

3) Studii.

Mario Praz, Machiavelli in Inghilterra, Roma, Tumminelli,

seconda edizione, 1943.
Francesco Ercole, Da Carlo VIII a Carlo V; la crisi della libertà
italiana, Firenze, Vallecchi, 1932.
Giuseppe Prezzolini, Vita di Niccolò Machiavelli Fiorentino,
seconda edizione, Milano, Mondadori, 1932.
F. Alderisio, Machiavelli, Torino, 1930.
Oreste Ferrara, Machiavelli, Milano, Treves, 1930.
Federico Chabod, Sulla composizione de „Il Principe” di N.
Machiavelli, în Archivum Romanicum, Iul.–Sept. 1927, p. 330–383.
Federico Chabod, Del Principe di N. Machiavelli, Milano,
Albrighi e Segati, 1926.
Francesco Ercole, La politica di Machiavelli, Roma, A.R.E.,
1926.
M. Kemmerich, Machiavelli, Wien und Leipzig, 1925.
B. Mussolini, Preludio al Machiavelli, în „Gerarchia”, Aprilie
1925.
E. Grassi, Il pensiero di N. Machiavelli e l’origine del concetto di
Stato, în Rassegna Nazionale, 1924.
Paul Janet, Histoire de la science politique dans ses rapports
avec la morale, V-e édition, Paris Alcan, 1924, v. I, p. 491–602.
R. Meinecke, Die Idee der Staatsräson, Berlin, 1924.
G. Gentile, Religione e virtù in Machiavelli. L’etica di
Machiavelli, în Studi sul Rinascimento, Firenze, Vallecchi, 1923.
G. Toffanin, Machiavelli e il tacitismo, Padova, Draghi, 1921.
Elkan, Die Entdeckung Machiavellis in Deutschland zu Beginn
des 19 Jahrhunderts, în Hist. Zeitschrift, CXIX, 1919.
Heyer, Der Machiavellismus, 1918.
A. Gerber, Niccolò Machiavelli. Die Handschriften, Ausgaben
und Uebersetzungen seiner Werke im 16 und 17 Jahrhundert,
Gotha-München, 1912–1914.
E.W. Mayer, Machiavelli’s Geschichtsauffassung und sein

— 44 —
Begriff „virtù”, München, 1912.
Oreste Tommasini, La vita e gli scritti di N. Machiavelli nella
loro retazione cot machiavellismo, Torino–Roma, Loescher, 1883–
1911, 2 vol.
Dyer, Machiavelli and the modern State, Boston, 1904.
M. Kemmerich, Die Charakteristik bei Machiavelli, Leipzig,
Schmidt, 1902.
M. Romano, La trattatistica politica net secolo XV ed il „De
Principe” di G. Pontano, Potenza, 1901.
R. Fester, Machiavelli, Stutgart, 1900.
F. Falco, N. Machiavelli, suo carattere e suoi principi, Lucca,
1896.
Georg Ellinger, Die antiken Quellen der Staatslehre
Machiavelli’s, Tübingen, H. Laupp, 1888.
Pasquale Villari, Niccolò Machiavelli e i suoi tempi, 1-a
edizione, Firenze, Le Monnier, vol. 3, 1877–1882.
Francesco Nitti, Il Machiavelli studiato nella sua vita e nelle
sue dottrine, Napoli, Detken e Roscholl, v. I, 1877.
Carlo Gioda, N. Machiavelli e le sue opere, Firenze, Barbèra,
1874.
R. Deltuf, Essai sur les œuvres el la doctrine de Machiavelli
avec la traduction littéraire du Prince et de quelques fragments
historiques el littéraires, Paris, 1861.
Th. Mundt, N. Machiavelli und das System der modernen
Politik, Berlin, Janke, 1861.
R. Von Mohl, Die Machiavelli-Literatur, în Die Geschichte und
Literatur der Staatswissenschaften, III, Erlangen, 1858.
A. Zambelli, Considerazioni sul libro del „Principe” del
Machiavelli, Milano, 1851.

———————————

45
 Lui Francesco Vettori,
prea ilustru Ambasador al Floren ei
pe lâng Marele Pontifice1

Roma

Prea ilustre ambasador, harul dumnezeiesc nu a întârziat

niciodat s se arate. Spun aceasta, deoarece mi se p rea, nu c
fi pierdut, dar a fi r cit bun voin a dumneavoastr 2, întrucât
i l sat s treac mult vreme f a-mi scrie, iar eu m întrebam
de unde putea s vin lucrul acesta. i din toate pricinile care îmi
treceau prin minte nu luam în seam decât prea pu ine. Numai
una era mai st ruitoare i anume c poate a i încetat de a-mi scrie
pentru c vi s-ar fi spus c nu a fi un bun p str tor al epistolelor
dumneavoastr . Eu îns tiam c altcineva în afara de Filippo3 i
de Pagolo4, atât cât aceasta ar depinde de mine, nu le v zuse. Am
redobândit ceva din bun voin a dumneavoastr o dat cu
scrisoarea din 23 ale lunii trecute, în care sunt prea fericit de a
vedea cât de ordonat i de cump nit v îndeplini i func ia public
pe care o ave i; i îndemnul meu este s continua i tot astfel,
deoarece acela care renun la propria lui lini te pentru lini tea
altora o pierde pe a lui însu i, iar de la ceilal i nu prime te în
schimb nicio recuno tin . i, întrucât soarta vrea s fac totul,
este bine s o l m s fac ce vrea, s st m deoparte i s nu o

1 Francesco Vettori (1474-1539), înalt func ionar, apoi ambasador al

Republicii Florentine, trimis în 1507 în Germania, pe lâng împ ratul

Maximilian, a fost înso it în aceast misiune de Machiavelli. În 1512,
când Medici reiau puterea, el continu s fie ambasador al Floren ei pe
lâng papa Leon X, dar func ia lui este acum pur onorific . În calitatea pe
care o are la Roma, ob ine totu i eliberarea lui Machiavelli, implicat în
complotul contra Medicilor. Coresponden a scriitorului cu Francesco
Vettori începe în martie 1513 i dureaz pân la sfâr itul vie ii lui.
2 Machiavelli citeaz din memorie un vers al lui Petrarca: Ma tarde
non fur maigrazie divine din Trionfo della eternita, v. 13.
3 Filippo da Casavecchia, fost comisar al Republicii în mai multe

localit i din Toscana, era prieten al lui Machiavelli.

4 Este vorba de Paolo Vettori, fratele lui Francesco Vettori, partizan al

Medicilor. Pagolo este forma florentin pentru Paolo.

— 46 —
tulbur m în niciun fel, i s a tept m vremea când va îng dui i
oamenilor s fac la rândul lor câte ceva5; atunci va fi potrivit
pentru dumneavoastr s v da i osteneala i s veghea i mai mult
la toate, iar pentru mine s plec de aici, de la ar , i s spun:
„iat -m ”. Deocamdat , voind a v r spunde cu aceea i
bun voin pe care mi-a i ar tat-o, nu pot s v scriu în aceast
epistol a mea despre altceva decât despre via a pe care o duc; iar
dac ve i socoti c ea este astfel încât merit s o schimba i cu a
dumneavoastr , voi fi mul umit s o fac.
Stau la ar 6, i de când mi s-au întâmplat acele lucruri din
urm 7, nu am mai fost la Floren a nici dou zeci de zile, dac le
adun pe toate la un loc. Pân acum am vânat sturzi cu mâna mea;
sculam înainte de a se face ziu , preg team be oarele unse
cu clei pentru prins p rile i porneam cu o leg tur de colivii în
spinare de p ream aidoma cu Geta8 când se înapoia din port cu
ile lui Amfitrion; prindeam cel pu in doi sturzi i cel mult ase.
Toat luna septembrie, asta am f cut. Pe urm , joaca aceasta, a a
cum era ea, aleas parc din am ciune i neobi nuit pentru
mine, a încetat, spre p rerea mea de r u, iar care este via a mea
acum, v spun îndat .
scol de diminea o dat cu soarele i m duc într-o p dure
a mea pe care am pus s-o taie. R mân acolo timp de dou ceasuri
v d ce s-a lucrat cu o zi înainte i s mai stau de vorb cu
ietorii de lemne, care mereu au câte o pricin fie între ei, fie cu
câte un vecin de-al lor. Cât prive te p durea aceasta, a avea s v

5 Pentru no iunea de „soart ” (fortuna) i privitor la posibilitatea

omului de a interveni în desf urarea faptelor, cf. îndeosebi cap. XXV din
Principe, nota 1. Întreg pasajul se refer la situa ia scriitorului c zut în
dizgra ie i îndurerat de izolarea în care era constrâns s tr iasc .
6 Machiavelli se afl la Sant Andrea în Percussina, lâng San
Casciano, unde î i va petrece anii rodnici ai exilului.
7 Referire la greut ile prin care trecuse la începutul acestui an, când

fusese implicat în conjura ia lui Agostino Capponi i Pier Paolo Boscoli,

fiind închis i supus torturii.
8 Machiavelli se refer la o nuvel popular în versuri, Geta e Birria.

extras din Carmen de Amphitrione et Alcmena de Vital de Blois, poet

francez, din secolul al XIII-lea, care, la rândul lui, se inspirase din Plaut.
Aluzia scriitorului aminte te episodul în care Amphitrion, care se
înapoiase de la Atena, unde s-a dus s înve e, î i trimite sluga înainte, pe
Geta, înc rcat cu toate c ile st pânului, spre a-i vesti so iei Alcmena
sosirea lui apropiat .
47
spun o mul ime de lucruri nostime care mi s-au întâmplat aici, i
cu Frosino din Panzano, i cu al ii care voiau din lemnele acelea.
Frosino9, cu deosebire a trimis dup câ iva stânjeni de lemne, f
a-mi spune nimic: iar când a fost vorba de plat , a vrut s -mi
opreasc zece lire; spunea c le avea de primit de la mine de acum
patru ani, când am pierdut la jocul de c i în casa lui Antonio
Guicciardini. Am început s fac t boi: voiam s -l învinov esc pe
de ho ie, deoarece el se dusese s ia lemnele pentru
cel lalt; tandem10 Giovanni Machiavelli intr în vorb la mijloc i
ne f cu s ne împ m. Batista Guicciardini11, Filippo Ginori,
Tommaso del Bene i al i câ iva de la ora mi-au cerut fiecare câte
un stânjen tocmai când b tea vântul acela de la miaz noapte. Eu
le-am f duit la to i; trimisei unul lui Tommaso, care a ajuns îns
la Floren a pe jum tate, pentru c de înc rcat l-au înc rcat i el, i
nevasta, i slujnicele i copiii, de parca ar fi fost Gabburra12 joia,
când el împreun cu b ie ii care-l ajut la m cel rie doboar boul
cu maiul. A a încât, v zând de partea cui era câ tigul, le-am spus
celorlal i c nu mai am lemne; i din pricina aceasta s-au sup rat
pe mine cu to ii nespus de r u, mai cu deosebire Batista, care o
socote te i pe aceasta drept una din nenorocirile ce s-au ab tut
peste Prato13.
Dup ce ies din p dure m abat pe la un izvor, iar de aici m
duc într-un loc al meu unde am întins plase i ivlitoare de prins
ri; am cu mine o carte, un Dante, un Petrarca, sau unul din

9 Nu se tie cine era exact acest Frosino pe care îl g sim în cercul

prietenilor lui Machiavelli.
10 În latine te în text, cu în elesul de „în sfâr it”; nu sunt rare cazurile

în care Machiavelli folose te cuvinte latine ti în textul italian.

11 Battista Guicciardini era primar la Prato, lâng Floren a. În 1512,

ora ul fusese devastat de spanioli.

12 Acest Gabburra era probabil un m celar din Floren a. Machiavelli

pentru a da culoare povestirii lui, compar scena de mai sus – pe

Tommaso înconjurat pe to i ai lui care încarc de zor lemnele i le strâng
cât pot mai mult, încât în locul gr mezii trimise de el, nu r mâne decât o
leg tur – cu scene familiare locuitorilor Floren ei unde, în fiecare joi,
celarii ie eau în strad i, ajuta i de b ie ii din pr lie, loveau vita
pân ce o doborau (cf. pentru aceste preciz ri, comentariul lui Luigi
Russo, în Il Principe e pagine dei Discorsi e delle Istorie, Firenze, Sausoni,
1956, p. 27, nota 43).
13 Vezi nota 12.

— 48 —
poe ii ace tia mai mici14, ca Tibul, Ovidiu i al ii; citesc despre
patimile lor de dragoste, i iubirile acestea îmi aduc aminte despre
ale mele; astfel, prins în gânduri pl cute, îmi petrec o bucat de
vreme. Ies apoi în drum i m abat pe la han; aici stau la taifas cu
cei care sunt în trecere, le cer ve ti de prin locurile lor, ascult
lucruri felurite i-mi însemn în minte mul ime de gusturi i tot
felul de ciud enii omene ti. i iat c vine i ora prânzului când,
laolalt cu to i ai mei, m nânc din acele bucate pe care le pot avea
aici, în casa asta de la ar , i din pu inul pe care-l am. Iar dup
ce am mâncat, m înapoiez la han; aici îl g sesc de obicei pe
hangiu, i tot aici se mai afl un m celar, un morar, doi lucr tori
la cuptoarele de c mizi. Cu ace tia îmi pierd vremea proste te
tot restul zilei, jucând c i sau dând cu zarurile, i între noi se
isc nenum rate certuri i sup ri, cu vorbe urâte i f de
sfâr it; iar de cele mai multe ori oamenii se iau la har pentru un
ban, de ne aude lumea tocmai de la San Casciano, cum ip m i
strig m. În acest fel, t lit în murd rie, îmi scutur creierii de
mucegai i-mi v rs amarul pentru soarta rea pe care o am,
mul umit fiind c m love te în chipul acesta i c , poate, cândva
se va ru ina de ceea ce face.
Când se las seara15 m înapoiez acas i intru în camera mea
de lucru, în prag lep d de pe mine haina de toate zilele, c -i plin
de noroi i lut, îmi pun ve minte rege ti i de curte. Îmbr cat cum
se cuvine pentru aceasta, p esc în str vechile l ca uri ale
oamenilor de demult16; fiind primit cu dragoste de ei, m satur cu
acea hran care solum17 este f cut pentru mine i pentru care m-
am n scut. Nu m ru inez a vorbi cu ei i a-i întreba de cauzele

14 Se observ c poe ii latini aminti i îi erau familiari lui Machiavelli i

nu mai pu in lui Vettori.
15 Se observ tonul solemn cu care începe aceast a doua parte a
scrisorii în care Machiavelli îi dest inuie prietenului pl cerile lui
intelectuale, lini tea i mul umirea pe care le g se te în lectura anticilor
i bucuria gândirii i a crea iei.
16 Pasajul este caracteristic pentru umanismul florentin. El arat

admira ia pentru scriitorii antici, respectul pentru cultur – c ci lumea

ilor este asem nat cu palatul principilor – mândria de a fi, prin
gândire, asemenea marilor scriitori din trecut, în fine bucuria crea iei
intelectuale. Prin toate acestea, Machiavelli este un umanist, iar pasajul
red pozi ia intelectualului burghez al Rena terii care se consider egalul
regilor i principilor.
17 În text, în latine te „totu i”.

49
faptelor lor18. Iar ei, cu omenia lor, îmi r spund; vreme de patru
ceasuri nu simt nicio plictiseal , uit orice mâhnire, nu m tem de
cie, iar moartea nu m sperie; sunt cu toat fiin a mea în
tov ia lor19. i întrucât Dante spune c a în elege f a p stra
ceea ce ai în eles nu este tiin 20, eu mi-am însemnat cele ce am
adunat în minte din aceste lungi convorbiri cu ei i am alc tuit o
rticic DE PRINCIPATIBUS21, în care, pe cât pot, m adâncesc în
cugetarea acestor lucruri i discut despre ce este un principat, de
câte feluri sunt acestea, cum se dobândesc, cum se p streaz , de
ce se pierd.
Iar dac vreodat v-a pl cut ceva din câte nimicuri am scris,
atunci nici scrierea aceasta nu ar trebui s v displac . Unui
principe, dar mai ales unui principe nou, ea ar trebui s -i fie
binevenit : iat de ce o închin M riei Sale Giuliano22.
Filippo Casavecchia a v zut-o: el va putea s v vorbeasc în
parte i despre lucrarea îns i i despre discu iile pe care le-am
avut cu el asupra ei, cu toate c mai fac ad ugiri i o des vâr esc
în felul cum e scris .
Prea m rite ambasador, a i voi ca eu s p sesc acest fel de
via i s vin s tr iesc la dumneavoastr ? Voi face neap rat
23

lucrul acesta; dar acum am de f cut ni te treburi pe care în ase

pt mâni le voi termina. Ceea ce m face s stau în cump

18 Pasajul este la rândul lui important întrucât exprim interesul

pasionat al scriitorului pentru studiul istoriei i al politicii, pentru care
simte o voca ie puternic . El dovede te în acela i timp c aten ia
scriitorului se îndreapt asupra cauzelor i înl uirii faptelor istorice.
Pasajul define te voca ia de scriitor politic a lui Machiavelli i indic în
acela i timp caracterul operei lui, de analiz a faptelor istoriei i de
stabilire a cauzelor lor.
19 Vezi nota 17.
20 Dante, Paradis, V. 40–42: „Deschide- i mintea deci i cu priin / tu
ine-n ea, c ci numai s -n eleag / i-a nu inea, nu este un om tiin ;”
(traducere de G. Co buc).
21 Este vorba de Principe; titlul operei i titlul fiec rui capitol sunt în

latine te. Sub acest titlu, Principele s-a tip rit pentru prima oar în 1532.
22 Giuliano de Medici (1479-1516) era fiul lui Lorenzo de Medici,

Magnificul, i fratele papei Leon X. Machiavelli inten ioneaz un timp s -i

dedice Principele; dar Giuliano moare (1516) i opera va fi închinat lui
Lorenzo de Medici, nepotul lui.
23 Prin scrisoarea din 23 noiembrie acela i an (1513), Vettori îl invitase

pe Machiavelli la Roma; cf. nota 3.

— 50 —
este faptul c acolo se afl Soderini cu ai lui24, i, dac a veni, a
fi nevoit s m duc s -i v d i s le vorbesc, lucru pentru care m
tem c , la întoarcere, s-ar putea s cred c trag la mine acas , i
în schimb s trag de-a dreptul la Bargello25; c ci, de i guvernul
acesta26 are temelii trainice i nu are a se teme de nimic, tamen27
este nou i de aceea b nuitor. Sunt destui care î i dau aere c tiu
de toate, i care, pentru a fi la fel cu Pagolo Bertini28, ar fi gata s
bage pe oricine la r coare i, pe deasupra, ar mai vrea s cad
singur în curs . Rogu-v , scuti i-m de aceast fric , voi veni s v
d în timpul ar tat, aceasta neap rat.
Am stat de vorb cu Filippo despre aceast c rticic a mea,
dac este bine s-o dau sau nu29, i dac , hot rând s o dau, este
bine s o duc eu însumi sau s v-o trimit. M gândeam s nu o
dau pentru c Giuliano, cine tie, nici n-are s-o citeasc , iar
Ardinghelli30 o s se mândreasc el cu aceast ultim osteneal a

24 Pieri Soderini, fost gonfalonier al Floren ei în anii în care Machiavelli

fusese secretarul Republicii, locuia acum la Roma pe lâng cardinalul

Francesco Soderini, fratele s u; i se ridicase obliga ia exilului, la care
fusese constrâns, odat cu venirea Medicilor i ob inuse de la Leon X
îng duin a de a se stabili la Roma. Machiavelli, doritor de a câ tiga
încrederea noilor guvernan i, se temea de orice gest care l-ar fi
compromis fa de ace tia, amintindu-le de func ia lui în timpul
Republicii i de leg turile pe care le avusese cu conduc torii de atunci ai
Floren ei.
25 „Bargello” era palatul de justi ie la Floren a; se numea de asemenea

„bargello”, eful poli iei. Ast zi acela i palat ad poste te un important

muzeu de sculptur . Men ionând închisoarea din Floren a, Machiavelli î i
aminte te c la începutul aceluia i an fusese închis i torturat aici.
26 Guvernul Medicilor, recent restaurat la Floren a.
27 În text, în latine te „totu i”.
28 Este vorba, probabil, nu de un spion al Medicilor ci, dup cum
reiese din context, de un „saccente”, adic de un oarecare Pagolo Bertini
care vorbea de oameni i evenimente politice dându- i aere i pretinzând
este în toate bine informat; pe drept cuvânt Machiavelli, abia sc pat de
acuza ia de conspira ie, se fere te de asemenea oameni (cf. comentariului
lui Luigi Russo în Il Principe, ed. cit., p. 32, nota 97).
29 Machiavelli nu este înc hot rât dac s i dedice cartea lui
Giuliano de Medici, dup cum nu tie în ce fel ar fi mai bine s -i
transmit opera, direct sau prin intermediul cuiva.
30 Este vorba de Piero Ardinghelli, florentin, secretarul papei Leon X,

cunoscut ca intrigant i invidios, i deci nu pe nedrept b nuit de

Machiavelli. Acesta se teme c Ardinghelli, transmi ând opera sa lui
Giuliano, ar putea s se declare autor al Principelui.
51
mea. Nevoia în care m aflu i care m împinge de la spate m
îndemna totu i s i-o dau, c ci îmi pr desc s tatea i mult
vreme n-am s mai pot tr i a a, pentru c s cia m înjose te. În
afar de aceasta, a dori ca ace ti domni Medici s înceap s m
foloseasc din nou, chiar dac ar fi s car pietre la început; dac
pe urm nu a reu i s le câ tig bun voin a, a fi nespus de
sup rat pe mine; dac aceast c rticic a mea ar fi citit , s-ar
vedea c cei cincisprezece ani cât am înv at arta de a guverna, nu
i-am petrecut nici dormind, nici pierzând vremea; i oricine ar
trebui s fie dornic de a se sluji de cineva care i-a câ tigat
experien a pe cheltuiala altuia. Iar de bun credin a mea, nimeni
nu ar trebui s se îndoiasc , deoarece întotdeauna mi-am inut
cuvântul, a a încât nu ar fi cazul acuma s -l calc. Acela care a fost
credincios i bun vreme de patruzeci i trei de ani câ i am eu
acuma, nu poate s i schimbe firea: m rturia credin ei i cinstei
mele este s cia31.
dori, a adar, s -mi mai scrie i ce crede i despre cele ce v-am
spus mai sus. Binevoi i a v gândi la mine. Sis felix32.

Die l0 Decembris33 1513.

Niccolò Machiavelli, în Floren a

———————————

31 Pasajul este pe drept de multe ori amintit deoarece caracterizeaz

personalitatea lui Machiavelli. El dovede te pasiunea lui pentru studiul

evenimentelor politice rectitudinea lui de caracter i via a modest pe
care a dus-o. Deosebit de genera ia umani tilor care se bucuraser de
protec ia lui Cosimo cel B trân, ca i de genera ia poe ilor din jurul lui
Lorenzo Magnificul, Machiavelli este intelectualul Republicii Florentine i
al p turilor mijlocii ale burgheziei. A voit s i câ tige protec ia Medicilor
nu prin adula ie, ci prin calitatea lui de intelectual, socotind c scrisul lui
poate s fie util unui conduc tor de stat.
32 În text: în latine te, „Fii fericit”.
33 În text: în latine te, „În ziua de 10 decembrie”.

— 52 —
 Niccolò Machiavelli
tre
Lorenzo de Medici Magnificul1

Obi nuiesc de cele mai multe ori, cei care doresc s

dobândeasc bun voin a unui Principe, a i se înf a cu acele
lucruri pe care, între toate, acesta le socote te mai pre ioase, sau
care se arat a-l bucura cel mai mult: astfel adeseori vedem c li
se aduc în dar cai i arme, postavuri din fir de aur, giuvaeruri i
alte asemenea podoabe demne de m re ia lor. Dorind a adar s
înf ez i eu înaintea Magnificen ei Voastre cu o m rturie a
prea supusei mele plec ciuni2, nu am aflat între toate lucrurile
mele niciunul care s -mi fie mai pre ios sau pe care s -l apreciez
mai mult decât acea cunoa tere a faptelor oamenilor mari pe care
am dobândit-o printr-o lung experien a împrejur rilor vie ii
moderne i printr-o înv tur pe care neîncetat am scos-o din
cele antice; i pentru c aceste lucruri le-am cugetat i le-am
observat îndelungat i cu mult h rnicie, le-am adunat într-un
mic volum pe care îl trimit Magnificen ei Voastre. i de i socotesc
aceast oper nedemn de a v fi înf at , sunt totu i încredin at
în bun tatea Voastr o ve i primi, gândindu-v c nu vi s-ar
putea aduce în dar nimic mai pre ios decât putin a de a dobândi
într-un timp foarte scurt în elegerea a tot ceea ce eu nu am putut
cunoa te i nu am putut pricepe decât în cursul multor ani i cu
nenum rate greut i i în nenum rate primejdii pe care le-am
întâmpinat. Aceast oper nu am împodobit-o, i nici nu i-am dat
o caden ampl a frazelor sau vorbe r sun toare i minunate sau
vreun alt farmec sau vreo alt frumuse e exterioar prin care mul i
obi nuiesc s i înf eze i s i împodobeasc ideile lor:
deoarece am voit ca, dac vreun lucru îi va aduce cinste, acesta s
fie numai noutatea con inutului i gravitatea temei mele, ele

1 Scrisoarea dedicatorie este adresat lui Lorenzo, fiul lui Piero de

Medici i nepotul lui Lorenzo Magnificul; n scut la 1492, a dobândit
conducerea Floren ei la 1513 i al murit câ iva ani mai târziu, la 1519,
urmând în scurta lui guvernare directivele lui Leon al X-lea, unchiul s u.
2 Aceste cuvinte corespund dorin ei lui Machiavelli de a redobândi o

func ie în via a public dup retragerea sa la 1512, în urma dizgra iei

care îl lovise.
53
singure f când-o pl cut . De asemenea nu vreau s fie socotit
drept îngâmfare faptul c un om din starea cea mai de jos i mai
neînsemnat îndr zne te s discute, s indice reguli i s -i
uzeasc pe principi în guvernarea lor; c ci, dup cum cei care
fac schi a unor locuri, se a az jos în câmpie spre a putea observa
înf area mun ilor i a inuturilor înalte, iar pentru a privi
înf area v ilor se duc pe culmi înalte în vârful mun ilor; tot
astfel, spre a cunoa te bine natura popoarelor trebuie s fii
principe, iar spre a o cunoa te bine pe aceea a principilor trebuie
apar ii poporului. Primi i a adar, Maria Voastr , acest mic dar
cu acelea i sentimente cu care eu vi-l trimit; c ci dac îl ve i
studia i-l ve i citi cu aten ie, ve i recunoa te în el dorin a mea cea
mai mare, aceea ca Domnia Voastr s ating m re ia pe care
soarta i însu irile voastre vi le f duiesc3. Iar dac M ria
Voastr î i va întoarce privirile din culmile în imii sale spre
aceste locuri joase, va afla cât de nedrept îndur o mare i
neîncetat vitregie a soartei.

3 Lorenzo de Medici nu a fost totu i figura inspiratoare a Principelui:

într-o scrisoare, Machiavelli îl caracterizeaz astfel: „Pare c fiecare
începe a recunoa te în el amintirea fericit a bunicului s u (Lorenzo
Magnificul). Se face iubit i respectat în totul, mai curând decât temut.
ci M ria Sa este activ în lucru, larg i binevoitor când ascult pe
cineva, cump nit i grav în r spuns”; el nu are a adar în totul însu irile
„Principelui”.
— 54 —
 CAPITOLUL I – De câte feluri sunt
Principatele i în ce mod se dobândesc.

Toate statele, toate formele de st pânire care au avut i au

putere asupra oamenilor, au fost i sunt fie Republici, fie
Principate, iar acestea din urm sunt: sau Principate ereditare,
acelea anume asupra c rora familia st pânitorului lor domne te
de mult vreme, sau sunt Principate noi. Cele de acest fel sunt sau
în întregime noi, cum a fost Milanul pentru Francesco Sforza1, sau
apar ca p i anexate statului ereditar al Principelui care le-a
cucerit, cum este regatul Neapole2 pentru regele Spaniei.
Posesiunile astfel dobândite sunt obi nuite fie a tr i sub
conducerea unui Principe, fie a se bucura de libertate; i ele pot fi
ob inute sau cu armele altora, sau cu ale tale proprii, sau printr-o
ocazie norocoas sau prin propria- i energie3.

———————————

1 La moartea lui Filippo Maria Vissconti, „signor” al Milanului, (1447),

puterea trece în mâinile lui Francesco Sforza, condotier al armatelor lui.

2 Este vorba de Ferdinand Catolicul care anexeaz regatul Neapole-
ului la 1500 prin îndep rtarea ultimului rege din familia de Aragon.
3 Traducem astfel cuvântul „virtù” care, înseamn , în textul lui

Machiavelli, valoarea unei personalit i m rturisit prin ac iunea ei. În

traducerea lui C. Ferrari, cuvântul este redat uneori prin „vertu” (Le
Prince, de Nicolas Machiavel, nouvelle traduction par C. Ferrari, Paris,
Librairie de la Bibliothèque Nationale, 5-e èdition 1871, p. 57), iar în
textul german al lui A.W. Rehberg g sim de cele mai multe ori
„Tapferkeit” (Machiavellis Buch vom Fürsten, nach A.W. Rehbergs
Uebersetzung, mit Einleitung und Erläuterung neu herausgegeben von
Dr. Mas Oberbreyer, Leipzig, Reclam, f. a., p. 33); Yves Lévy (Nicolas
Machiavel, Le Prince, traduction de Jacques Gohory (XVI-e s.), corrigée et
remaniée d’après le teste italien et précédée d’une introduction par Yves
Lévy, Paris, Editions de Cluny, (1938) observ c a tradus de foarte multe
ori cuvântul prin „talent” (op.cit., p. 6, nota 2). Asupra în elesului acestui
cuvânt în opera lui Machiavelli, g sim l muriri pre ioase în studiul lui
Francesco Ercole, L’Etica di Machiavelli în La politica di Machiavelli,
Roma, A.R.E., 1926.

55
 CAPITOLUL II – Despre Principatele
ereditare.

Voi l sa la o parte expunerea relativ la Republici, deoarece am

tratat în alt parte pe larg despre ele1. M voi referi numai la
Principate2 i voi dezvolta punctele indicate mai sus, discutând în
ce fel pot fi guvernate, i pot fi p strate aceste Principate. Spun
adar c în statele ereditare i obi nuite cu familia Principelui lor,
greut ile întâmpinate în p strarea puterii sunt mult mai mici
decât în statele noi; c ci pentru aceasta, este suficient s nu te
dep rtezi de felul de guvernare al str mo ilor t i i apoi s nu te
gr be ti în rezolvarea faptelor neprev zute3; astfel c dac un
asemenea Principe (ereditar) are numai însu irile comune, el se va
putea men ine în statul s u, afar de cazul în care ar interveni o
for cu totul neprev zut i deosebit de mare care l-ar deposeda;
i chiar dac statul i-a fost r pit, el îl va redobândi de îndat ce
aceia care i-a uzurpat puterea va fi lovit de o nenorocire.
Noi avem în Italia, pe ducele de Ferrara, spre pild , care a putut
reziste atacurilor Vene ienilor în 1484 i acelora ale Papei Iuliu
în 1510 numai pentru c st pânea de mult acest stat4. C ci un
Principe natural5 are mai pu ine prilejuri de a-i nemul umi pe

1 Machiavelli vorbe te despre Republici în Discorsi sopra la prima

Deca di Tito Livio, în Cartea I îndeosebi.
2 Cuvântul italian este aici „Principato”: Ferrari traduce „monarchies”

(op.cit. pag. 58) iar Rehberg „Allemherrschaft (op.cit. p. 33); Lévy traduce
fidel „Principautés” (op.cit., p. 7).
3 Textul italian: „dipoi temporeggiaire con gli accidenti”. Ferrari

traduce: „s-accommoder ensuite aux temps” (op.cit., p. 58), iar Rehberg:

„und bei allen Vorfällen în die Gelegenheit zu sehen” (op.cit., p. 33); Lévy
traduce asem tor: „… et, pour le reste, de temporiser selon les cas qui
surviendront”; Am tradus mai aproape de text, urmând interpretarea lui
Michieli, Niccolò Machiavelli, Il Principe e pagine di altre opere, ai cura
di Armando Michieli, Padova, Cedam, 1940, p. 39, nota 5.
4 Machiavelli se refer la familia ducilor de Este, de mult st pâni ai
Ferrarei. În r zboiul Ligii Sfinte, Alfonso I de Este s-a al turat Francezilor
împotriva lui Iuliu al II-lea, pierzându- i ducatul, dar redobândindu-l în
curând în virtutea adev rului afirmat de Machiavelli.
5 Adic principe ereditar.

— 56 —
supu ii s i i mai pu in nevoie de a o face, astfel c este iubit mai
mult; iar dac nu are vicii neobi nuite care s -l fac a fi urât este
logic s se bucure de dragostea alor s i; de asemenea atunci când
domne ti de mult vreme i în mod continuu asupra unui stat, se
terge amintirea dup cum se uit i motivele înnoirilor pe care le-
ai adus; deoarece o schimbare cheam dup sine întotdeauna o
schimbare nou care o continu pe cea dintâi în mod firesc.

———————————

57
 CAPITOLUL III – Despre Principatele mixte.

Dar greut ile apar, cu adev rat într-un Principat nou. Mai
întâi, dac acesta nu este în întregime nou, ci const din p i ce
s-au ad ugat, putându-se chema la un loc un tot mixt,
evenimentele care îi produc schimb ri se nasc în primul rând
dintr-o anumit dificultate natural care apare în toate
Principatele noi; într-adev r oamenii î i schimb bucuros st pânii
în credin a c i îmbun esc soarta; iar aceast credin îi face
ia armele împotriva st pânitorilor lor: fapt în care se în al ,
deoarece propria lor experien le arat mai târziu c starea lor a
devenit mai rea. La rândul s u, acest lucru decurge cu necesitate
dintr-o alt împrejurare i ea natural i obi nuit , anume c e ti
întotdeauna constrâns s faci r u acelora c rora le-ai devenit de
curând Principe, atât prin trupele înarmate cât i prin celelalte
nenum rate ac iuni de asuprire pe care le atrage dup sine o
cucerire nou ; astfel c vei avea drept du mani pe to i aceia c rora
le-ai f cut r u ocupând Principatul, i nici nu vei putea p stra
prietenia acelora care te-au ajutat s -l ob ii, deoarece nu-i po i
satisface în m sura în care au crezut c o vei face, i nici nu po i
întrebuin a fa de ei mijloace violente întrucât le e ti îndatorat;
ci oricât de puternic ar fi cineva prin armatele lui, el are totu i
întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor acelui stat pentru a-l
ocupa. Iat de ce Ludovic al XII-lea, regele Fran ei, a ocupat foarte
repede Milanul i l-a pierdut tot astfel; i pentru a-l relua au fost
suficiente prima oar for ele singure ale lui Ludovic (Sforza),
deoarece locuitorii care îi deschiseser por ile, v zându-se în ela i
în credin a lor i în binele viitor pe care îl n jduiser , nu puteau
îndure greut ile pricinuite de noua domnie1. Este adev rat c ,
recucerind pentru a doua oar o ar care s-a r sculat împotriva
ta, o pierzi apoi cu mai mult greutate; c ci Principele, având
experien a acelei r scoale, se fere te mai pu in de a- i asigura
domnia pedepsind pe vinova i, descoperind pe cei suspec i i luând
suri de înt rire cu privire la punctele mai slabe ale guvern rii
lui. Astfel c , dac prima oar a fost suficient ca un duce Lodovico

1 Cucerit în septembrie 1499 de Ludovic al XII-lea, Milanul fusese,

reocupat de Lodovico Sforza (il Moro) în februarie 1500.

— 58 —
 se agite zgomotos la hotare pentru ca Fran a s piard Milanul,
a doua oar a fost îns necesar ca ea s aib împotriva ei lumea
întreag i armatele s -i fie distruse sau izgonite din Italia; faptele
s-au produs într-adev r astfel din motivele ar tate mai sus. Totu i,
atât prima cât i a doua oar , Milanul a fost pierdut de francezi2.
Am expus pân acum cauzele generale ale pierderii unui principat
nou; ne r mâne a ar ta a doua chestiune, i a vedea anume prin
ce mijloace ar fi putut Regele Fran ei s împiedece pierderea
cuceririi i ce mijloace ar putea s aib cineva care s-ar afla în
situa ia lui, pentru a- i p stra mai bine decât Fran a posesiunea
pe care a cucerit-o. Spun a adar c posesiunile care, odat
dobândite, sunt anexate statului de mult st pânit de cuceritor,
sau sunt o parte din acest stat chiar i au deci aceea i limb cu el,
sau nu sunt astfel. Când noile cuceriri sunt de primul fel este
foarte u or s le ii sub st pânire, mai ales dac pân acum ele nu
s-au bucurat de libertate; iar pentru a le st pâni în siguran , este
suficient s faci s dispar neamul Principelui care domnea pân
acum asupra lor; iar în celelalte privin e, este de ajuns s p strezi
condi iile de via precedente, iar moravurile s nu apar
schimbate, pentru ca oamenii s i continue a tr i în lini te unii cu
al ii; dup cum am v zut c s-au desf urat lucrurile în
Burgundia, Bretagne, Gasconia i Normandia care s-au unit de
mult vreme cu Fran a; i cu toate c exist între ele unele
deosebiri de limb , moravurile sunt totu i asem toare, astfel c
ele pot s se în eleag u or împreun ; iar cel care dobânde te un
stat i vrea s -l p streze, trebuie s i îndrepte ac iunea în dou
direc ii: s reu easc mai întâi ca familia vechiului Principe s se
sting cu totul, iar al doilea, s nu schimbe legile i nici s nu
reasc d rile, astfel ca în scurt vreme Principatul nou cucerit
formeze un tot cu Principatul cel vechi.
Dar greut ile se arat atunci când cucere ti inuturi ale unei
ri deosebite ca limb , moravuri i organiza ie; aici este nevoie ca
ocazia s i fie favorabil i s ai destul pricepere pentru a- i
stra st pânirea. Iar unul din mijloacele cele mai bune i cele mai
eficace ar fi ca acela care le-a cucerit, s se duc s locuiasc
personal acolo. Prin aceasta, st pânirea ar deveni mai sigur i

2 A doua oar , Milanul a fost pierdut de Ludovic al XII-lea i recucerit

de Massimiliano Sforza, fiul lui Ludovic Maurul.

59
mai durabil : a a cum s-a întâmplat pentru turci în Grecia3; c ci,
cu toate mijloacele pe care le-au folosit pentru a ine în st pânire
aceste inuturi, ei nu ar fi putut totu i s le p streze dac nu s-ar
fi stabilit în acele locuri. C ci atunci când stai într-un loc vezi cum
se produc dezordinile i po i lua îndat m suri împotriva lor; dac
nu te g se ti îns acolo, nu le afli decât atunci când lucrurile au
devenit grave i nu se mai poate face nimic împotriva lor. Afar de
aceasta, ara nu va fi jefuit de guvernatori, iar supu ii vor fi
mul umi i putând s recurg la Principe care le este aproape; de
unde urmeaz c , dac acesta vrea s fie bun, vor avea toate
motivele de a-l iubi dar vor avea i toate motivele de a se teme de el
dac va voi s fie r u. Cei din afar îns , care ar voi s atace
statul, vor ov i mai mult înainte de a o face; astfel, c , locuind
acolo, Principele î i va pierde mult mai greu st pânirea. Cel lalt
mijloc, mai bun, este de a întemeia colonii în câteva locuri, ele
constituind un fel de leg tur a acelor inuturi cu statul t u
propriu4; este necesar într-adev r s te folose ti de acest mijloc
sau, dac nu, s a ezi acolo armate de cavalerie i de infanterie
suficiente. Coloniile nu cer mult cheltuial ; Principele trimite
coloni ti i îi între ine acolo f nicio cheltuial sau cu una prea
mic , i nu face r u decât acelora c rora le ia ogoarele i casele
spre a le da noilor locuitori; num rul lor constituie îns numai o
mic parte a locuitorilor acelui stat, astfel c ace ti oameni c rora
le-ai luat bunurile, nu vor putea s i fie niciodat d un tori,
deoarece r mân risipi i unii de al ii i s raci; pe când to i ceilal i
pe de o parte nu au fost lovi i de nimeni i de aceea vor trebui s
se p streze în aceast atitudine de supunere calm , pe de alt
parte se feresc s nu gre easc poate într-o privin oarecare de
team s nu li se întâmple i lor ca acelora care au fost jefui i de
bunurile lor. Concluzia mea este a adar c aceste colonii nu cost
bani, c sunt credincioase i fac prea pu in r u cuiva; iar cei
rora le pricinuiesc vreun r u, nu pot deveni primejdio i deoarece
sunt s raci i risipi i unii de al ii, dup cum am spus. De unde

3 Machiavelli se refer desigur la întreaga Peninsul Balcanic ,

domeniu al Imperiului Bizantin.
4 În text g sim: „compedes” i „compedi”, latinism întrebuin at de
Machiavelli cu în elesul de „elemente de leg tur ” sau „continuare”.
Ferrari traduce „les clefs” (op.cit., p. 63), Rehberg de asemenea „die
Schlüssel” (op.cit., p. 37), iar Yves Lévy tot, „les clefs” (op.cit., p. 13).

— 60 —
urmeaz constatarea c oamenii trebuie s fie sau am gi i, sau cu
totul nimici i; c ci dac le este chiar cu putin s se r zbune
pentru un r u, u or, nu o pot face îns pentru un lucru grav ce s-
ar fi s vâr it împotriva lor: astfel c r ul pe care îl faci unui om
trebuie s fie de a a fel încât s nu ai a te teme de r zbunare. Dar
dac în loc de colonii, î i a ezi acolo trupe, vei fi nevoit s
cheltuie ti cu mult mai mult deoarece alc tuirea unei armate de
paz absoarbe toate veniturile unui stat, i astfel ceea ce ai cucerit
se pierde; i prin aceasta faci de asemenea mai mult r u
oamenilor, întrucât d unezi rii întregi prin care trebuie s
transpor i trupele i s le dai mereu locuri noi unde s i fixeze
taberele; fiecare locuitor va sim i ap sându-l aceste greut i i
fiecare va ajunge s priveasc cu du nie ac iunea ta: asemenea
adversari pot fi îns primejdio i, deoarece, de i b tu i, au r mas
to i pe la casele lor. A adar, oricare ar fi punctul de vedere, aceast
organizare de paz este tot atât de inutil pe cât este de util
organizarea coloniilor.
Cel care ocup o provincie deosebit de statul s u, în felul celor
ar tate mai sus, trebuie de asemenea s devin conduc torul i
ap torul popoarelor vecine mai pu in puternice, i s caute cu
mult pricepere s mic oreze autoritatea celor mai însemnate
dintre ele, i s bage de seam ca nu cumva printr-o întâmplare
oarecare s p trund în statul lui un str in tot atât de puternic ca
i el. Un astfel de om va fi introdus în ar întotdeauna de cei care
vor fi aici nemul umi i, fie din cauza prea marii lor ambi ii, fie din
team ; a a cum s-a v zut alt dat c Etolienii au introdus pe
Romani în Grecia5; i oricare ar fi inutul în care p trund
asemenea oameni, ei sunt introdu i de locuitorii respectivi. Faptele
se urmeaz în acest caz în a a fel încât, îndat ce un str in
puternic intr într-o provincie oarecare, to i cei care sunt aici mai
pu in puternici i se al tur , împin i fiind de invidia lor împotriva
celui care s-a ridicat cu for a lui deasupra lor; astfel c , în ce
prive te pe ace ti oameni mai pu in puternici, str inul adus în
ar nu are nevoie de niciun fel de str duin pentru a-i câ tiga;
într-adev r ei vor forma îndat , to i la un loc i cu deplin voin ,
un singur bloc cu autoritatea pe care el a dobândit-o aici. Va

5 În timpul luptelor dintre romani i Filip al V-lea, rege al Macedoniei,

cei dintâi au format împreun cu Etolienii, Liga Etolic (212 î. Chr.),
promi ându-le ajutor armat i m riri de teritoriu.

61
trebui numai s bage de seam ca ei s nu câ tige o putere i o
însemn tate prea mare; îi este de altfel u or, cu for a de care
dispune i cu ajutorul pe care cei mici i-l dau, s mic oreze
autoritatea celor care sunt puternici pentru c s r mân el singur
i în totul arbitrul acelei provincii. Cel care nu va mânui îns cu
pricepere num rul acestor oameni pu in puternici, va pierde
curând ceea ce va fi câ tigat, i, atâta timp cât va avea în
st pânirea lui aceast provincie cucerit , va întâmpina în ea
greut i i sup ri nesfâr ite.
Romanii au inut bine seam de aceste lucruri în provinciile pe
care le-au cuprins; i au trimis acolo coloni ti inând sub
supraveghere pe cei mai pu in puternici f a le m ri autoritatea,
înjosind pe cei puternici i nel sându-i pe str inii de oarecare
însemn tate s i câ tige aici vreun renume oarecare. i pot spune
îmi este de ajuns exemplul provinciei ce a fost Grecia. Aheii i
Etolienii au fost inu i sub supraveghere de c tre Greci6; regatul
Macedoniei a fost înjosit7; Antioh a fost izgonit8: nici valoarea
Aheilor sau a Etolienilor nu le-a îng duit acestora s i m reasc
statul; nici faptele prin care Filip a c utat s i dovedeasc
prietenia fa de Romani nu i-a f cut vreodat pe ace tia s -i fie
prieteni f a-l înjosi în acela i timp; i nici puterea de care se
bucura Antioh nu i-a convins s -i permit acestuia s aib vreo
autoritate oarecare în acea provincie a Greciei. Romanii au f cut
într-adev r, în toate aceste cazuri ceea ce trebuie s fac orice
Principe în elept: el nu trebuie s in seama numai de turbur rile
prezente, dar i de cele viitoare, i s le preîntâmpine cu toat
priceperea: c ci dac prevedem evenimentele de departe ne este
or s lu m m suri împotriva lor; dac îns a tept m ca ele s se
apropie, leacul nostru nu mai vine la timp i boala nu mai poate fi
vindecat . Se întâmpl în acest caz ceea ce spun medicii despre
febra ectic ; la început, boala este u or de îngrijit i greu de
recunoscut, dar odat cu trecerea timpului, chiar dac nu ai
recunoscut-o i deci nu ai îngrijit-o de la început, ea ajunge s fie

6 Cu referire la al doilea r zboi al Romei contra Macedoniei,

Machiavelli consider aici pe Ahei i Etolieni drept cei „mai pu in

puternici”.
7 În urma înfrângerii lui Filip al V-lea la Cinocefale (197 î. Chr.).
8 Antioh, regele Siriei, chemat de Etolieni în lupta lor contra romanilor,

fu învins de ace tia la Termopile (191 î. Chr).

— 62 —
 or de diagnosticat, totu i greu de vindecat. Acela i lucru se
întâmpl în treburile statului; dac po i s prevezi evenimentele –
însu ire ce nu-i este dat decât unui om prudent –, po i s înl turi
cu u urin greut ile care se ivesc; dar dac nu le-ai recunoscut
dinainte, ele cresc mai departe în toat libertatea astfel c lumea
întreag ajunge s le observe prezen a, dar un remediu împotriva
lor nu mai exist . Iat de ce romanii, care au prev zut greut ile,
au luat întotdeauna m suri împotriva lor; i dac nu au îng duit
niciodat acestor situa ii grele s devin actuale i reale, nu au
cut-o pentru a evita r zboaiele – întrucât tim c un r zboi nu
poate fi evitat, ci numai amânat spre avantajul celorlal i; iat de ce
romanii au vrut s poarte r zboiul cu Filip i cu Antioh în Grecia,
pentru ca s nu aib de luptat cu ei în Italia; ar fi putut, în
momentul acela s evite atât un r zboi cât i cel lalt, dar nu au
voit s-o fac . A adar nu au vrut s asculte de acele cuvinte pe care
le auzim mereu rostite de în elep ii vremurilor noastre, anume s
profite de avantajul timpului; le-a pl cut dimpotriv s profite de
ac iunea eficace a energiei i a pruden ei lor. C ci timpul împinge
înaintea lui orice, i poate s aduc cu sine binele i r ul, r ul ca
i binele.
Dar s revenim la Fran a, i s cercet m dac aici s-a f cut ceva
din cele ar tate mai sus; voi vorbi despre Ludovic, iar nu despre
Carol9, deoarece el este acela care a st pânit Italia vreme mai
îndelungat astfel c s-a putut constata mai limpede modul în care
a procedat; ve i vedea astfel c el a întrebuin at tocmai contrariul
acelor mijloace care sunt necesare unui Principe spre a- i p stra
st pânirea asupra unei ri deosebite de statul lui propriu.
Regele Ludovic a fost împins în Italia de ambi ia vene ienilor
care, prin aceast venire a lui, voiau s câ tige jum tate din
Lombardia10. Nu vreau s dezaprob hot rârea acestei alian e
încheiate de rege; el voia s fac primul pas pentru ocuparea Italiei
i nu avea prieteni în aceast ar , ba mai mult, toate por ile îi
erau închise din cauza felului în care ac ionase, înaintea lui, regele
Carol; a fost a adar cu adev rat constrâns s primeasc prieteniile
care i se ofereau; iar hot rârea pe care a luat-o s-ar fi dovedit

9 Carol al VIII-lea a ocupat Neapole între 1494 i 1495, pe când

Ludovic al XII-lea a ocupat Milan între 1409 i 1512.
10 Pentru cucerirea Milanului, Ludovic al XII-lea încheiase cu

vene ienii un tratat secret.

63
bun , dac el nu ar fi f cut nicio gre eal în celelalte ac iuni
politice pe care le-a întreprins. A adar, dup ce Regele a câ tigat
Lombardia, a dobândit îndat autoritatea pe care o pierduse Carol;
Genova ced ; Florentinii îi devenir prieteni; marchizul de
Mantova, ducele de Ferrara, Bentivoglio, Doamna de la Forli,
seniorul Faenzei ca i Seniorii din Pesaro, Rimini, Camerino i
Piombino, locuitorii din Lucca, apoi Pisanii i Sienezii, to i îi venir
în întâmpinare pentru a-i fi prieteni11. Atunci au putut vene ienii
i dea seama de îndr zneala hot rârii pe care o luaser ; c ci
pentru ca s ocupe dou ora e din Lombardia12, l-au f cut pe Rege
st pân asupra unei treimi din Italia13. S ne gândim acum cât de
or i-ar fi fost Regelui s i p streze autoritatea dac ar fi inut
seama de regulile mai sus ar tate, i dac i-ar fi inut în siguran
i i-ar fi ap rat pe to i acei prieteni ai lui care, fiind numero i i
slabi, i temându-se unii de Biseric 14, al ii de vene ieni15, erau
nevoi i s r mân al turi de el; iar prin ei ar fi putut foarte u or s

11 Marchizul de Mantova este Francesco Gonzaga; ducele Ferrarei este

Ercole d’Este; Giovanni Bentivogli st pânea Bologna; Doamna
(„Madonna”) de la Forli este Caterina Sforza Riario; senior al Faenzei este
Antonio Ordelaffi; la Pesaro st pâne te Giovanni Sforza; la Rimini,
Pandolfo Malatesta, la Camerino, Giulio Cesare Varano, iar la Piombino,
Jacopo de Appiano.
12 Vene ia urm rea ocuparea inuturilor Cremona i Ghiara d’Adda, de

fapt mai mult decât dou ora e.

13 Textul edi iei publicate de Angelo Pernice în Raecolta Nazionale dei

classici della Societa editrice Rinascirrtento del Libro (Firenze,

MCMXXXIX-XVII) este „feciono signore el re del terzo di Italia” (p. 16), pe
când în alte edi ii, a lui Chabod (Torino, U.T.E.T., 1924, p. 13), Francesco
Costèro (op.cit., p. 26) i Plinio Carli (op.cit., p. 17) g sim „dua terzi”. În
traducere am adoptat varianta lui Angelo Pernice, care, dup cum
observ comentatorul, este mai apropiat de adev rul istoric, întrucât
Ludovic al XII-lea a ocupat, nu dou treimi din Italia, ci doar acea parte a
Lombardiei care se întinde spre vest de râul Adda. Comentatorii care
adopt varianta „dou treimi”, explic exagerarea voluntar a lui
Machiavelli ca urm rind s pun în lumin , prin contrast, câ tigul redus
al Vene ienilor.
14 Machiavelli se refer ajutorul pe care papa Alexandru al VI-lea l-a
dat constant fiului s u Cesare Borgia în ac iunea lui de cucerire a
statelor italiene.
15 Întrucât expansiunea pe mare le era îngr dit , vene ienii voiau s i
întind st pânirea spre interiorul Italiei.

— 64 —
se asigure împotriva du manilor celor mari oricare ar fi fost
ace tia. Dar abia intrat în Milano, el f cu tocmai dimpotriv ,
ajutându-l pe papa Alexandru s ocupe Romagna16. i nu- i d du
seama c prin aceast hot râre î i mic ora propria lui putere
deoarece î i îndep rta atât prietenii17, cât i pe aceia care i se
aruncaser în bra e, i c totodat f cea s creasc puterea
Bisericii deoarece ad uga autorit ii ei spirituale, care îi asigur
oricum un mare prestigiu, i for a temporal . Dar odat s vâr it
aceast eroare, a fost silit s mearg mai departe pe aceia i drum;
a încât, pentru a pune cap t ambi iei lui Alexandru i pentru a-l
împiedica s devin st pân al Toscanei, a fost constrâns s revin
în Italia. Dar nu-i fu de ajuns faptul de a fi crescut puterea
Bisericii i de a- i fi îndep rtat prietenii; voind s st pâneasc
regatul Neapolului, îl împ i cu regele Spaniei18; i dac pân
acum fusese el singur arbitrul Italiei, î i lu de aici înainte un
tovar pentru ca ambi io ii rii ca i cei nemul umi i de el s
aib la cine s recurg ; iar dac alt dat ar fi putut s lase regatul
Neapolului unui rege care s -i fie lui tributar19, îl îndep rt acum
pe acesta, pentru a pune în locul lui pe unul20 care s -l poat
izgoni el pe regele Fran ei.
Dorin a de cucerire este într-adev r foarte natural i foarte
obi nuit ; iar dac cei care întreprind o cucerire, reu esc s-o
înf ptuiasc , sunt l uda i, iar nu dojeni i; eroarea lor iese totu i la
lumin i dezaprobarea se manifest atunci când nu reu esc în
încercarea lor i vor totu i s-o duc la cap t oricum. Dac Fran a
adar, putea s atace Neapolul cu for ele ei, trebuia s-o fac ; dar
dac nu putea nu trebuia s -l împart . Este adev rat c a împ it
Lombardia cu Vene ienii; dar faptul î i are scuza lui, deoarece

16 Se tie c Ludovic al XII-lea voia s ob in de la pap

consim mântul pentru a divor a de prima lui so ie, Jeanne – fiica lui
Ludovic al XI-lea – spre a se c tori cu v duva lui Carol al VIII-lea, Anne
de Bretagne; pentru acela i motiv i-a d ruit lui Cezar Borgia ducatul de
Valeatinois.
17 Este vorba de vene ieni, care urm reau de asemenea s ocupe
provincia Romagna.
18 Prin conven ia de la Grenada, din 1500, Neapole fusese împ it
între Ludovic al XII-lea i Ferdinand Catolicul, spre a reveni mai târziu, în
întregime celui din urm .
19 Frederic I de Aragona.
20 Ferdinand Catolicul.

65
regele Ludovic a putut numai datorit acestui fapt, s pun
piciorul în Italia; împ irea de care este vorba merit îns a fi cu
totul dezaprobat întrucât ea n-a fost impus de nicio necesitate
de felul celei de mai sus. Ludovic s vâr ise a adar aceste cinci
gre eli: nimicise puterea micilor Principi21, m rise puterea unui
om care avea i pân acum destul putere în Italia22, introdusese
aici pe un str in foarte puternic23, nu venise s locuiasc în
locurile cucerite i nu întemeiase colonii. Aceste gre eli ar fi putut
r mân f urm ri atâta timp cât ar fi tr it el, dac nu ar fi
vâr it o a asea gre eal , anume aceea de a fi luat posesiunile
Vene ienilor24: c ci, dac nu ar fi m rit puterea Bisericii i nu i-ar
fi adus pe spanioli în Italia, ar fi fost logic i necesar s înjoseasc
puterea vene ienilor; dar, întrucât procedase în felul ar tat mai
sus, nu trebuia s lucreze apoi la nimicirea lor; într-adev r, dat
fiind c vene ienii erau puternici, ei ar fi putut întotdeauna s -i
împiedice pe ceilal i de la vreo încercare de a cuprinde Lombardia,
atât pentru c ei nu ar fi îng duit o asemenea ac iune f a se
gândi s devin ei în i st pânii acestei provincii, cât i pentru c
ceilal i nu ar fi voit s-o ia Fran ei spre a le-o da lor, i nimeni nu ar
fi avut curajul s porneasc s -i atace i pe unii i pe al ii25. Iar
dac cineva ar veni s spun c regele Ludovic i-a cedat Papei
Alexandru Romagna, iar Spaniei regatul Neapolului, numai pentru
a evita un r zboi, i-a r spunde cu argumentele ar tate mai sus:
nu trebuie niciodat s la i s se produc dezordini spre a evita
astfel un r zboi; deoarece nu îl po i evita i nu faci decât s -l
amâni în dauna ta. Dac îns al ii ar invoca pactul prin care
Regele se obligase fa a de Pap s întreprind pentru el aceast
ac iune, ob inând în schimb promisiunea desfacerii c toriei lui
i asigurarea demnit ii de cardinal pentru arhiepiscopul de
Rouen26, i-a r spunde prin cele scrise mai jos cu privire la

21 Este vorba de micii seniori din Romagna, supu i de Pap .

22 Papa Alexandru al VI-lea.
23 Ferdinand Catolicul.
24 Într-adev r Ludovic al XII-lea, de i ocupase la început Milanul cu

ajutorul vene ienilor, form apoi împotriva lor Liga de la Cambrai (1508),
în care întruni pe Ferdinand Catolicul, pe Maximilian împ rat al
Germaniei i pe papa Iuliu al II-lea.
25 Pe francezi uni i cu vene ienii.
26 Arhiepiscopul de Rouen, viitor cardinal, este Georges d’Amboise.

— 66 —
cuvântul de onoare al Principelui i la obliga ia lui de a respecta
un angajament de acest fel27. A adar regele Ludovic a pierdut
Lombardia deoarece nu a inut seama de niciuna din regulile
observate de al i oameni care au cucerit ri i care au vrut s le
streze. Nu este nicio minune în aceasta, ci faptul este foarte
logic i foarte obi nuit. Am discutat lucrul acesta cu cardinalul de
Rouen chiar la Nantes28 în momentul când ducele de Valentinois
(a a i se spunea de obicei lui Cezar Borgia, fiul papei Alexandru)
lua în st pânire Romagna29; într-adev r, cardinalul de Rouen mi-a
spus c italienii nu se pricep s poarte r zboiul, iar eu i-am
spuns c francezii nu se pricep în politic ; deoarece, dac s-ar fi
priceput, nu ar fi l sat s creasc atât de mult puterea Bisericii. S-
a putut constata într-adev r prin experien , c puterea pe care au
dobândit-o în Italia atât Papa cât i Spania î i are r cina în
ac iunea Fran ei, iar aceasta la rândul ei i-a pierdut propria ei
putere din cauza lor. De unde putem scoate aceast regul
general care nu gre te niciodat sau arareori; anume c acela
care este cauza produc toare a puterii celuilalt, cade el însu i;
deoarece a produs puterea celuilalt, fie printr-o ac iune abil , fie
prin for , iar ambele aceste mijloace se vor dovedi primejdioase
celui care a devenit puternic.

———————————

27 În capitolul XVIII: Cum trebuie s i in cuvântul un Principe.

28 Este vorba de prima misiune a lui Machiavelli, ca ambasador în
Fran a, la 1500.
29 Cezar Borgia ob ine acest titlu de la Ludovic al XII-lea în 1498, în

schimbul recunoa terii de c tre Pap a desfacerii c toriei regelui

Fran ei i în schimbul de asemenea al ridic rii la rangul de cardinal a
arhiepiscopului de Rouen.

67
 CAPITOLUL IV – De ce regatul lui Darius,
care a fost ocupat de Alexandru, nu s-a
sculat dup moartea acestuia împotriva
urma ilor lui.

Cel care consider greut ile pe care le întâmpin st pânirea

unui stat de curând ocupat, ar putea fi mirat de faptul urm tor:
Alexandru cel Mare a devenit st pânitorul Asiei în câ iva ani, i a
murit îndat dup aceasta, de unde se p rea c ar fi fost logic ca
întreg acest imperiu s se revolte; totu i urma ii lui Alexandru i-
au p strat mai departe puterea i nu au întâmpinat în guvernarea
lor alte greut i decât cele provocate între ei de propria lor ambi ie.
spund acestei constat ri, afirmând c toate Principatele care au
sat vreo amintire în istorie au fost guvernate în dou feluri: fie de
un Principe având al turi numai slugi plecate, care în calitate de
mini trii i prin favoarea i îng duin a lui îl ajut la conducerea
Statului; fie de un Principe împreun cu seniorii lui baroni care au
dobândit acest titlu, nu prin favoarea st pânului lor, ci prin
vechimea neamului c ruia îi apar in. Ace ti seniori î i au propriile
lor state i supu ii lor proprii care îi recunosc drept st pâni i se
simt lega i de ei printr-un sentiment firesc de afec iune. În Statele
care sunt guvernate de un Principe i de ceilal i care sunt slujitorii
lui, autoritatea acestuia este mai mare, deoarece nu exist în
întreaga ar nimeni care s recunoasc drept superior lui pe
altcineva decât pe acest Principe; iar dac cineva ascult de un
altul decât de acesta, o face pentru c este vorba de un ministru
sau de un func ionar al Principelui, dar nu din vreun sentiment
anumit fa de el.
În vremurile noastre g sim ca exemple ale acestor dou tipuri
de guvernare pe Sultan i pe Regele Fran ei. Întreaga monarhie a
Sultanului este guvernat de un singur st pân, iar ceilal i sunt
slujitorii lui: i, împ indu- i regatul în sandjacuri, trimite acolo
diferi i guvernatori, pe care îi mut i îi schimb dup cum vrea el.
Regele Fran ei îns , este înconjurat de un mare num r de seniori
de veche noble e, care fiecare sunt recunoscu i i iubi i de supu ii
lor, avându- i propriile lor privilegii pe care Regele nu le poate lua
a se pune pe el însu i în primejdie. Cel care consider a adar
aceste dou tipuri de State î i d seama c ; este greu s cucere ti
ara Sultanului, dar c , odat ocupat , este u or s-o ii sub
— 68 —
st pânire; iar în unele privin e î i va fi mai u or s cucere ti
Fran a, dar vei întâmpina mai multe greut i în a o ine în
st pânire. Cauzele pentru care este greu s ocupi regatul
Sultanului, stau în faptul c nu vei fi chemat s faci aceasta de
tre nobilii puternici ai rii, i nici nu po i n jdui s -ti u urezi
ac iunea prin r scoala acelora care sunt în jurul Sultanului.
Lucrul acesta decurge din cele spuse mai sus: într-adev r, dac
to i îi sunt sclavi i sunt oamenii lui, înseamn c nu pot fi corup i
decât cu greutate i chiar dac au fost corup i, nu po i spera de la
ei decât un ajutor prea mic, deoarece, pentru motivele ar tate mai
sus1, ei nu pot s provoace poporul la r scoal . Iat de ce este
necesar ca cel care îl atac pe Sultan, s tie dinainte c va
întâmpina un bloc unit, i s i pun speran a mai mult în for ele
lui proprii decât în lipsa de ordine pe care ar g si-o la cel lalt. Dar
dac Sultanul a fost învins, i a fost nimicit într-o serie de lupte în
a fel încât nu mai poate s i refac armatele, înseamn c nu
mai trebuie s te temi decât de urma ii coborâtori din neamul
Principelui; iar dac acest neam se stinge, nu mai r mâne nimeni
de care s trebuie s i fie fric , deoarece între to i ceilal i,
mini trii i func ionari, nu este nimeni care s aib încrederea
poporului; i dup cum înainte de victorie, înving torul nu putea
i pun n dejdea în ei, tot astfel, nu trebuie s se team de ei
dup victorie.
În Statele guvernate în felul celui francez se produce tocmai
contrariul2; într-adev r este u or s p trunzi în aceast ar
câ tigând de partea ta pe vreun mare feudal al regatului; se g sesc
întotdeauna unii nemul umi i, ca i al ii care vor mereu schimb ri
în ara lor. Pentru motivele ar tate, ei î i vor deschide drumul liber
spre ara lor i- i vor u ura victoria; dar dac vrei apoi s p strezi,
ceea ce ai cucerit, vei întâmpina nenum rate greut i, atât din
partea acelora care au fost al turi de tine, cât i de la aceia pe care
i-ai asuprit; în plus, nu este suficient s stârpe ti neamul
Principelui, deoarece r mân totu i seniorii care se pun în fruntea
mi rilor noi de r scoale pe care vor s le preg teasc ; i întrucât
nu po i nici s -i mul ume ti, nici s -i distrugi, ai s pierzi la prima

1 Cf. mai sus: „iar dac cineva ascult de un altul decât de acesta (de

Principe), o face pentru c este vorba de un ministru sau de un

func ionar al Principelui, dar nu din vreun sentiment anumit fa de el”.
2 Machiavelli se refer la epoca anterioar domniei lui Ludovic al IX-

lea.
69
ocazie tot ce-ai cucerit.
Dac ne gândim acum c rui tip de guvernare apar inea Statul
lui Darius3, vom g si c el era asemenea aceluia al Marelui Sultan;
de aceea Alexandru a trebuit mai întâi sa-l înving într-o lupt în
câmp deschis, i apoi s -i închid orice drum de sc pare4; dup
aceast victorie i dup moartea lui Darius, statul lui a putut s
treac în întregime în st pânirea lui Alexandru, pentru motivele
mai sus ar tate. Iar urma ii lui, dac ar fi ajuns la o bun
în elegere între ei, ar fi putut s -l st pâneasc în voie, deoarece nu
s-ar fi ivit în acest stat pe care l-au mo tenit, alte turbur ri decât
acelea pe care ei în i le-au provocat. Dimpotriv , un Stat
organizat în felul Fran ei nu poate fi st pânit nicidecum într-un
mod atât de pa nic; într-adev r, împotriva romanilor s-au produs
desele r scoale ale Spaniei, ale Galiei i ale Greciei care au avut
drept cauz existen a unui mare num r de Principate locale în
rile respective; i atâta timp cât s-a p strat amintirea lor,
romanii nu au putut s fie siguri în niciun moment de drepturile
lor de cuceritori; când s-a pierdut îns aceast amintire, datorit
puterii i continuit ii autorit ii romane, ace tia au devenit
st pâni absolu i ai rilor pe care le-am numit. Apoi, cu toate c se
luptau între ei, au putut totu i s câ tige câte o parte din aceste
ri, fiecare punând st pânire pe o regiune în raport cu autoritatea
pe care i-o câ tigase acolo5; iar familiile vechilor Principi fiind
stinse în toate aceste state, ele nu au mai recunoscut alt
autoritate decât puterea romanilor. Dac a adar consider m
aceste lucruri, nu ne vom mira de u urin a cu care Alexandru a

3 Autorul se refer la Darius al III-lea Codomanul (337–330 î. Chr.),

contemporan cu Alexandru cel Mare.
4 Textul italian este: „torli la campagna”; comentariul lingvistic al lui

Michieli interpreteaz : „a-l învinge în câmp deschis i a-l sili s se închid

în locuri fortificate pentru a-l asedia” (Michieli, op.cit., p 56, nota 33);
comentariul lui Plinio Carli este asem tor: „a-l constrânge s lase
câmpul liber, i s se retrag în locuri fortificate” (op.cit., p. 22, nota 12);
al lui Angelo Pernice (op.cit., p. 164, nota 14), de asemenea. Traducerea
lui Ferrari se dep rteaz îns de acest sens: „…l’empêcher de tenir la
campagne” (op.cit., p. 74); a lui Yves Lévy se apropie de sensul indicat în
Comentariile ar tate: „aussi force fut que d’abord Alexandre le vînt
rencontrer et qu’il le defît en campagne” (op.cit, p. 28).
5 Machiavelli se refer la r zboaiele civile, i anume la luptele dintre

Cezar i Pompei; acesta din urm a avut de partea lui Spania, Grecia i
Orientul.
— 70 —
 inut sub st pânirea sa întregul Imperiu al Asiei, i nici nu vom fi
surprin i de greut ile pe care le-au întâmpinat dimpotriv ceilal i
pentru a p stra ceea ce reu iser s cucereasc ; a a cum a fost
spre pild cazul lui Pyrrhus i al multor altora. Într-adev r, faptul
s-a întâmplat astfel nu din cauza puterii i capacit ii mai mari
sau mai mici a înving torului, ci din cauza obiectului diferit al
cuceririi.

———————————

71
 CAPITOLUL V – În ce fel trebuie guvernate
Cet ile sau Principatele care, înainte de a
fi cucerite, se conduceau dup legile lor
proprii.

Dac rile pe care le-am cucerit în felul ar tat mai sus, sunt
obi nuite s se conduc dup legile lor proprii i s tr iasc în
libertate, exist , pentru a le ine sub st pânire, trei moduri de
ac iune1: întâiul este s le nimicim; al doilea s mergem s locuim
acolo personal; al treilea, s l m ca aceste ri cucerite s se
conduc mai departe dup legile lor proprii, cerându-le totu i un
tribut i creând aici un sistem de guvernare având în frunte numai
câ iva oameni care s men in prietenia celor cuceri i. C ci acest
sistem de guvernare fiind creat de un Principe, cei care fac parte
din grupul conduc torilor tiu c nu se pot men ine dac nu iau
de partea lor prietenia i autoritatea lui; ei trebuie a adar s fac
totul pentru a-l p stra. Iar dac vrei s st pâne ti o cetate cucerit
i care a fost obi nuit s tr iasc în mod liber vei vedea c este
mai u or s-o domini guvernând-o prin propriii ei cet eni decât în
orice alt fel.
Un exemplu în acest sens sunt spartanii i romanii. Spartanii
au ocupat Atena i Teba, alc tuind aici un mod de guvernare care
avea în frunte numai câ iva oameni, i totu i au pierdut aceste
cet i. Romanii îns , spre a ine sub st pânire Capua, Cartagina i
Numan ia, le-au distrus i în felul acesta le-au p strat. Dar Grecia
a vrut s-o st pâneasc aproape cu acelea i mijloace cu care au

1 Se pot aminti aici rândurile apropiate din Discorsi sopra la prima

deca di Tito Livio, în Niccolò Machiavelli, Scritti politici; Introduzione e

note di A.R. Ferrarin, v. I, Milano, A. Barion, 1939, II, 4 (capitolul
intitulat: Republicile cunosc trei moduri de ac iune în ce prive te
guvernarea), p. 289–290: „cel care a cercetat istoria veche, a g sit c
republicile au trei moduri de ac iune în ce prive te guvernarea. Unul a
fost cel pe care l-au urmat vechii toscani, anume de a forma o lig de mai
multe republici împreun , în care s nu fie niciuna care s o întreac pe
cealalt fie prin autoritate, fie prin rangul ei… Al doilea mod este de a- i
face tovar i, totu i în a a fel încât s i r mân ie rolul de ef, la tine s
fie sediul puterii i tu s ai ini iativa ac iunilor, mod care a fost urmat de
tre romani. Al treilea este de al- i face îndat supu i, iar nu tovar i,
cum au procedat spartanii i atenienii”.
— 72 —
st pânit-o spartanii, dându-i libertate i l sându-i legile proprii;
aceasta nu le-a reu it, astfel c , pentru a p stra aceast cucerire,
au fost sili i s distrug multe dintre ora ele ei. Într-adev r, nu
exist alt mod de a st pâni în siguran o ar cucerit , decât de a
o distruge. Iar cel care, devenind st pân al unei cet i obi nuite s
tr iasc în libertate, nu o distruge, trebuie s se a tepte s fie el
distrus de ea; r scoala care izbucne te într-o cetate de acest fel î i
se te oricând justificarea în ideea libert ii i în tradi iile ei de
mult constituite, pe care nici trecerea timpului îndelungat nici
binele pe care l-ai f cut celor supu i, nu le poate terge din
amintire. Orice ai face i orice m sur ai lua, dac nu vei produce
dezbin ri i nu vei împr tia departe unii de al ii pe locuitori, ei nu
vor uita niciodat nici libertatea nici institu iile cet ii lor, i vor
recurge la ele în orice împrejurare, a a cum a f cut Pisa dup ce,
timp de o sut de ani, st tuse sub st pânirea florentinilor2. Dar
când cet ile sau provinciile sunt obi nuite s tr iasc sub un
Principe, iar neamul acestuia s-a stins, locuitorii care, pe de o
parte s-au obi nuit s asculte, iar pe de alt parte nu mai pot s
aib un Principe de veche tradi ie, nu reu esc s se în eleag între
ei în alegerea unuia nou, dar nici nu tiu s tr iasc liberi; iat de
ce asemenea cet i se hot sc mai greu s ia armele în mân ,
astfel c un Principe le poate cuceri cu mai mult u urin i î i
poate asigura st pânirea lor. Într-o Republic îns , patimile sunt
mai vii, urile mai mari i voin a de r zbunare de asemenea; iar
amintirea vechilor libert i nu îng duie oamenilor nicio clip de
repaos, i nici nu le-o poate îng dui; astfel c mijlocul cel mai
sigur este tot acela de a distruge Republica sau de a te stabili
acolo.

———————————

2 Florentinii au cump rat Pisa în 1405 de la Gabriele Visconti, i au

reu it s-o supun , cu greutate, numai în urma unui asediu îndelungat;
ea i-a rec tat libertatea în 1494, în cursul expedi iei lui Carol al VIII-
lea, i a reintrat în posesiunea florentinilor la 1509.
73
 CAPITOLUL VI – Despre Principatele noi pe
care le dobânde ti cu arme proprii i cu
propria ta energie.

nu se mire nimeni dac în expunerea pe care o voi face

asupra Principatelor în întregime noi, asupra Principelui i a
Statului de acest fel, voi aduce exemple str lucite; într-adev r,
oamenii urmeaz aproape întotdeauna drumurile pe care le-au
urmat al ii i lucreaz în toate faptele lor prin imita ie; astfel c ,
deoarece nimeni nu poate s urmeze întocmai drumurile altuia i
nici nu poate s egaleze valoarea celui pe care îl imit , trebuie ca
omul prudent s calce pe urmele oamenilor mari i s -i imite
numai pe aceia care au fost des vâr i; deci, dac meritul lui nu
se va putea ridica la aceea i în ime, el va dovedi totu i c îi
seam prin ceva; se va întâmpla în acest caz ceea ce se întâmpl
arca ilor pricepu i: ei tiu c inta asupra c reia vor s trag este
foarte dep rtat i tiu de asemenea pân unde bate arcul lor;
adar ochesc mai sus decât le este inta adev rat , nu pentru c
ar voi s ajung cu s geata atât de departe, dar pentru c ,
fixându- i un punct atât de înalt, vor putea s ating pe acela pe
care i l-au propus. Spun a adar c în Principatele cu totul noi i
în care Principele este de asemenea nou, greut ile întâmpinate în
men inerea statului sunt mai mari sau mai mici dup cum este
mai mare sau mai mic valoarea aceluia care le-a cucerit. i
întrucât faptul de a deveni din simplu particular, Principe,
presupune, fie o valoare personal anumit , fie o ocazie, se pare c
unul sau altul din ace ti doi factori trebuie s u ureze în parte
unele dintre aceste greut i; totu i, cel care se bazeaz mai pu in
pe ocazie, acela î i p streaz mai mult puterea. St pânirea devine
de asemenea mai u oar într-un caz de felul acesta, prin faptul c
Principele, neavând alt Stat, este nevoit s vin în persoan s se
stabileasc în statul cucerit. Dar, pentru a vorbi acum despre cei
care au devenit Principi, nu printr-o ocazie norocoas , ci prin
propria lor valoare pot spune c cei mai de seam au fost Moise,
Cirus, Romulus, Teseu i al ii. i, cu toate c nu ar trebui s
vorbim despre Moise, întrucât el nu a fost decât simplul înf ptuitor
al celor ce i-au fost poruncite de Dumnezeu, trebuie totu i s -l
admiram, cel pu in pentru harul coborât asupra lui i care-l f cea
demn de a vorbi cu Dumnezeu. S ne gândim îns la Cirus i la
— 74 —
ceilal i oameni de seam care au întemeiat regate; vom g si c to i
sunt într-adev r demni de admira ie; iar dac vom considera
ac iunile i înf ptuirile lor particulare, ele nu ne vor ap rea
deosebite de ale lui Moise, care a avut totu i un maestru atât de
mare. Dac cercet m apoi opera i via a lor vedem c ocazia nu le-
a dat decât prilejul faptelor mari; ea le-a oferit a adar materia
reia ei trebuiau s -i dea forma care le p rea cea mai bun ; iar
aceast materie sau f acest prilej, valoarea spiritului lor s-
ar fi pierdut f s fi dat roade, dup cum i ocazia s-ar fi ivit
zadarnic dac nu ar fi existat omul de valoare care s o foloseasc .
Trebuia a adar ca Moise s g seasc pe poporul lui Israel în Egipt,
sclav i asuprit de egipteni, pentru ca acesta, dornic de a ie i din
captivitate, s fie gata s -l urmeze. Trebuia ca Romulus s nu
poat s r mân la Alba i s fi fost l sat în voia sor ii de îndat ce
s-a n scut pentru ca s vrea apoi s devin rege al Romei i
întemeietor al acestei ri. Trebuia ca Cirus s -i g seasc pe per i
nemul umi i de st pânirea Mezilor, iar pe Mezi mole i i sl bi i de
o pace îndelungat . Teseu nu i-ar fi putut dovedi valoarea, dac
nu i-ar fi g sit pe atenieni neuni i între ei. Acestea sunt a adar
ocaziile care au determinat succesul acestor oameni, iar valoarea
lor le-a îng duit s recunoasc prilejul atunci când li se oferea; i
astfel patria lor s-a în at i a fost fericit .
Aceia îns care devin principi prin meritul lor personal,
asemenea celor preceden i, dobândesc cu greutate un Principat
dar îl st pânesc apoi cu u urin ; greut ile pe care le întâmpin
în cucerirea lor se nasc în parte din legiuirile i obiceiurile noi pe
care sunt nevoi i s le introduc pentru a da o temelie noului lor
stat i pentru a- i asigura st pânirea. i trebuie s ne gândim c
nu exist nimic mai greu de întreprins, mai îndoielnic ca reu it ,
i nici mai primejdios de mânuit, decât faptul de a se face
promotorul unei orânduiri noi. Într-adev r, cel care ia asupr i
aceasta, are drept du mani pe to i aceia care tr iau bine în vechile
legiuiri, i are ca ap tori pu in energici numai pe aceia care ar
putea s aib foloase de pe urma noilor orânduiri. Aceast slab
adeziune la reformele introduse, deriv într-o m sur din teama
adversarilor care au de partea lor legile, i deriv de asemenea din
neîncrederea oamenilor; într-adev r, ace tia au cu adev rat
încredere în lucrurile noi, numai în momentul când v d c ele pot
fi baza unor ac iuni care se dovedesc a fi sigure. De unde rezult
ori de câte ori cei care sunt adversari ai reformelor, au prilejul
le atace, o fac cu toat patima unor partizani politici, pe când

75
ceilal i le ap cu pu in energie; astfel c te expui împreun cu
ace tia. A adar, dac voim s l murim bine aceast chestiune,
trebuie s examin m dac ace ti înnoitori ai legilor sunt prin ei
în i puternici sau atârn de al ii; s vedem a adar dac , pentru a
duce la cap t ac iunea întreprins , au nevoie s se roage de ceilal i
sau pot s i impun voin a. În primul caz, le merge întotdeauna
prost i nu duc nimic la cap t; dac îns atârn numai de ei în i
i pot s se impun prin for , se va întâmpla, numai rareori s nu
reu easc . Iat de ce to i profe ii care s-au servit de arme au
învins, pe când ceilal i, care au fost lipsi i de arme, au fost
nimici i. C ci trebuie, afar de cele spuse pân acum, s tim de
asemenea c firea popoarelor este schimb toare, i c este u or
-i convingi de un lucru, dar este greu s le p strezi aceast
convingere; de aceea este bine ca totul s fie astfel orânduit încât,
atunci când un popor nu mai crede în ceva, s -l po i face s
cread cu for a. Moise, Cirus, Teseu i Romulus nu ar fi reu it s
impun , atâta vreme ascultarea de legile lor, dac nu ar fi avut la
dispozi ie armate; cum s-a întâmplat în vremurile noastre cu
fratele Gerolamo Savonarola, a c rui putere s-a pr bu it, în timp
ce preg tea o orânduire nou a statului, de îndat ce mul imea a
început s nu mai cread în el iar el însu i nu a avut niciun mijloc
de a-i face s cread mai departe ceea ce crezuser pân atunci,
dup cum nu a putut s -i fac s cread nici pe cei care nu
crezuser niciodat în el1. A adar reformatorii de acest fel
întâmpin în ac iunea lor greut i mari, i drumul pe care îl
urmeaz este plin de primejdii pe care prin meritul i prin energia
lor ei trebuie s le înving ; dar odat ce le-au învins i au început
fie respecta i pentru c i-au doborât pe cei care le invidiau
situa ia de conduc tori, r mân puternici, sunt în siguran , sunt
onora i i ferici i. Acestor exemple m re e vreau s le adaug un
exemplu mai pu in str lucit, care va putea fi pus totu i al turi de
celelalte, i care a voi s -mi fie suficient spre a ilustra toate
celelalte cazuri asem toare; este vorba de exemplul lui Hieron
din Siracuza2. Din simplu particular, el a devenit principe al
Siracuzei; iar soarta nu i-a oferit nimic altceva decât ocazia; într-
adev r, siracuzanii fiind asupri i3, îl aleser pe el drept

1 Machiavelli vorbe te despre Savonarola i în Discotsi, I, 11, (op.cit.,

p. 175), I, 45 (op.cit. p. 240–241) i I, 56 (op.cit. p. 263–264).
2 Hieron al II-lea a fost tiran al Siracuzei între 269 i 214 î. Chr.
3 De Mamertini.

— 76 —
conduc tor, i astfel se v zu c merit s devin Principele lor. Era
într-adev r un om atât de capabil, în via a lui de simplu particular
chiar, încât cel care i-a povestit via a spune despre el: „quod nihil
illi deerat ad regnandum praeter regnum”4. A desfiin at vechea
armat i a alc tuit una nou ; a renun at la prieteniile lui de
alt dat i i-a f cut altele noi; având a adar prieteni i solda i
care erau ai lui i îi erau devota i, a putut pe o asemenea temelie
construiasc orice edificiu; i-a trebuit a adar mult osteneal
spre a ob ine puterea, dar prea pu in spre a o p stra.

———————————

4 Machiavelli citeaz din memorie, totu i p strând în elesul exact,

afirma ia lui M. Iunianus Iustinus, care a fost autorul unui rezumat al
Istoriilor filipice ale lui Trogus Pompeius.
77
 CAPITOLUL VII – Despre Principatele noi
care se cuceresc prin armele i ocazia
oferit de altul.

Cei care din simplii particulari devin Principi numai printr-o

ocazie norocoas , reu esc cu pu in osteneal în ac iunea lor, dar
se men in cu greutate la situa ia dobândit ; ei nu întâmpin în
drum nicio dificultate, deoarece par c zboar spre putere; astfel
greut ile se ivesc toate de îndat ce s-au fixat pe locul urm rit.
Aceasta este situa ia celor care reu esc s capete un stat fie prin
bani, fie prin favoarea celui care li-l d ruie te: cum s-a întâmplat
multora în Grecia, anume în cet ile din Ionia i Hellespont, c rora
Darius le-a dat titlul de Principi pentru ca s p streze rile
acestea spre siguran a i spre gloria lui; i tot astfel s-a întâmplat
în cazul acelor împ ra i care î i cump rau solda ii, ajungând
astfel, din simplii particulari, la conducerea Imperiului. Asemenea
Principi se bazeaz numai pe favoarea i pe soarta puterii acelora
care i-au f cut mari, dar ambele acestea sunt lucruri schimb toare
i nestatornice; în plus, ei nu tiu i nu pot s i p streze locul pe
care l-au dobândit; nu tiu aceasta deoarece, dac nu sunt oameni
inteligen i i capabili, este natural s nu tie s comande când au
tr it pân acum într-o situa ie de simpli particulari; de asemenea
nu pot face acest lucru deoarece nu au de partea lor for e care s
le poat fi prietene i credincioase. În plus, statele care r sar
repede, asemenea celorlalte lucruri ale naturii care se nasc i cresc
repede, nu pot s i aib r cinile astfel fixate i nici celelalte
i în a a fel legate între ele încât s nu fie doborâte de cel dintâi
vânt puternic; afar doar dac cei care au devenit Principi atât de
repede dup cum am spus, posed energia necesar pentru a ti
i însu easc îndat i s p streze ceea ce soarta le-a pus în
mân , ridicând acum acele temelii ale statului pe care ceilal i le-au
ridicat înainte de a deveni Principi.
Pentru ambele moduri în care cineva poate deveni principe, prin
valoarea lui proprie sau prin ocazia norocoas ce i s-a oferit, vreau
aduc câte un exemplu din vremurile pe care noi în ine le-am
cunoscut: este vorba de Francesco Sforza i de Cezar Borgia1.

1 Cel dintâi, condotier, în slujba Viscon ilor, a dobândit titlul de duce

al Milanului în 1450, la moartea lui Filippo Maria Visconti. Cezar Borgia

— 78 —
 Francesco, f când uz de mijloacele cele mai potrivite i de
marea lui energie, a reu it s devin din simplu particular, duce al
Milanului; i ceea ce a ob inut prin nenum rate osteneli, a p strat
cu u urin . Cezar Borgia, la rândul s u, pe care poporul îl numea
ducele Valentino, i-a dobândit statul mul umit situa iei înalte a
tat lui s u i l-a pierdut odat cu aceasta2, cu toate c a
întrebuin at toate mijloacele i a întreprins toate ac iunile necesare
atunci când un om prudent i energic vrea s i asigure st pânirea
într-o ar pe care i-au d ruit-o armele i situa ia înalt a altora3.
ci, dup cum am spus mai sus, cel care nu reu te s i
asigure, de la început, st pânirea, ar putea s-o fac , uzând de
mult energie, i dup ce a ob inut puterea; dar în cazul acesta, s-
ar ivi greut i pentru cel care cl de te i primejdie pentru cl dire
îns i. A adar, considerând ac iunile întreprinse de acest Duce,
vom observa c el a ridicat temelii puternice puterii lui viitoare: i
cred c nu este de prisos s v vorbesc de ele, deoarece nu tiu ce
înv tur mai bun a putea da unui Principe nou decât
exemplul faptelor acestui duce; iar dac planurile lui de ac iune
nu au reu it în niciun fel, nu este vina lui, ci rezultatul unei
severit i neobi nuite i extreme a sor ii.
Voind s -l ridice pe Duce, fiul s u, Alexandru al VI-lea a
întâmpinat multe greut i prezente i viitoare. Mai întâi, nu vedea
posibil nicio cale pentru a-l face st pân al vreunui stat, decât
aceea de a-i da un Stat apar inând Bisericii. Dar tia de asemenea
, dac i-ar fi afirmat drepturile asupra vreunei posesiuni de
acest fel, ar fi întâmpinat opozi ia ducelui Milanului i a
vene ienilor, deoarece Faenza i Rimini erau de mult vreme sub
protec ia acestora din urm 4. Afar de aceasta el vedea c acele
for e ale Italiei5, de care s-ar fi putut servi îndeosebi, erau în
mâinile acelora care trebuiau s se team de puterea Papei; a adar

ob inuse de la Ludovic al XII-lea titlul de duce de Valentinois i

st pânirea asupra comitatului de Valence (1499).
2 Lui Alexandru al VI-lea Borgia, îi urmeaz Iuliu al II-lea, adversarul

u. Cezar Borgia într-adev r î i pierde puterea curând dup ridicarea

acestuia pe tronul pontifical (1507).
3 A lui Ludovic al XII-lea i a Papei Alexandru al VI-lea.
4 Afar de Faenza i Rimini, aflate sub protec ia Vene iei, celelalte
cet i din Romagna, care, teoretic, f cea parte din Statul Papal, erau sub
protec ia ducelui de Milano: anume Imola i Forli, care apar ineau
Caterinei Sforza, i Pesaro, posesiunea lui Giovanni Sforza.
5 Machiavelli se refer acum la statele Italiei centrale.

79
nu putea s aib încredere în niciuna dintre ele, deoarece toate
aceste armate apar ineau familiilor Orsini i Colonna i
partizanilor lor . Trebuia a adar ca aceast situa ie s
6 fie
tulburat i s se provoace dezordini în Statele acestor Principi
pentru a putea lua în st pânire o parte din ele. Lucrul a fost u or;
Papa i-a avut de partea lui pe vene ieni care, pentru alte motive7,
se apucaser s -i readuc pe francezi în Italia: fapt c ruia Papa,
nu numai nu i s-a opus, dar i-a u urat realizarea desf când prima
torie a regelui Ludovic8. A adar Regele a trecut în Italia cu
ajutorul vene ienilor i cu asentimentul lui Alexandru; i, de-abia
ajuns la Milano, Papa ob inu de la el solda ii necesari expedi iei lui
din Romagna, în care Regele l-a ajutat pentru a face onoare
prestigiului s u9. Dar odat ocupat Romagna i învins puterea
familiei Colonna, Ducele mai întâmpin , în planurile lui de
st pânire i în voin a lui de cucerire, dou lucruri care trebuiau
învinse: erau mai întâi propriile lui armate, care nu i se p reau a fi
credincioase, i era apoi voin a francezilor; se temea a adar ca
armatele Orsinilor, de care se folosise, s nu-l p seasc în
mijlocul ac iunii i nu numai s -l împiedece de la cucerire, dar s -i
ia chiar ceea ce cucerise; se temea de asemenea ca Regele s nu-i
fac i el acela i lucru. În ce prive te partidul Orsini, a avut un
indiciu în acest sens în momentul în care, dup cucerirea Faenzei,
a asaltat Bologna10; a observat atunci c armatele atacau cu prea
pu in avânt. În ce-l prive te pe Rege, i-a putut cunoa te inten iile
dup ocuparea ducatului de Urbino11, anume atunci când el
însu i a atacat Toscana: într-adev r, Regele îl f cu atunci s
renun e la aceast expedi ie. Iat de ce Ducele hot rî în acest
moment s nu mai atârne de armatele i de favoarea altora. i cel
dintâi lucru pe care l-a f cut a fost s mic oreze puterea partidelor
Orsini i Colonna la Roma; a câ tigat de partea lui pe to i
partizanii acestora, care erau nobili în serviciul lor, i i-a luat în

6 Orsini i Colonna erau adversari ai Papei, având al turi de ei

familiile Baglioni din Perugia i Vitelli din Città di Castello.
7 Aceste motive se reduceau la dorin a Vene ienilor de a lua în

st pânire o parte din Lombardia.

8 Machiavelli a indicat acest punct i în cap. III.
9 Cezar Borgia ocup , cu ajutorul armatelor lui Ludovic al XII-lea,

Principatele Italiei centrale: Imola, Forli, Pesaro, Rimini, Faenza, Urbino,

Camerino, Sinigaglia, Città di Castello i Perugia.
10 La 25 Aprilie 1501.
11 La 21 Iunie 1502.

— 80 —
serviciul lui dându-le avantaje mari i acordându-le, dup merite,
trupe de solda i i posturi de guvernatori de provincii, astfel c ,
dup câteva luni, ei î i uitar vechile lor patimi de partid i se
devotar în întregime Ducelui. Acum, dup ce înfrânsese partidul
familiei Colonna, el a tept prilejul de a-i distruge pe Orsini; îl g si
potrivit i îl folosi cu îndemânare. Într-adev r dându- i prea târziu
seama c puterea Ducelui i a Bisericii însemna propria lui c dere,
partidul Orsini convoc o diet la Magionc, în provincia Perugiei12,
din care se n scu r scoala de la Urbino, tulbur rile din Romagna
i primejdiile nenum rate pe care Ducele avu s le înfrunte i pe
care le învinse în întregime cu ajutorul francezilor. Redobândindu-
i astfel tot prestigiul, nemaiavând nevoie s se încread nici în
Fran a, nici în alt putere str in i pentru a nu le mai pune, pe
niciuna la încercare, Ducele se folosi de aici înainte de vicle uguri.
i tiu s i ascund atât de bine inten iile, încât Orsini în i se
împ car cu el, prin intermediul lui Paolo Orsini13; pentru a se
asigura de acesta, Ducele nu neglij niciuna din formele polite ii,
ruindu-i bani, vestminte i cai; astfel c , naivi în credulitatea
lor, i-au c zut u or în mâini, la Sinigaglia14. A adar, dup ce
frunta ii partidului au fost înl tura i, iar partizanii lor au fost
constrân i s -i devin prieteni, putem afirma c Ducele pusese
într-adev r prin aceasta bazele puterii lui, întrucât st pânea
întreaga Romagna cu ducatul de Urbino, i mai ales se p rea c
dobândise prietenia Romagnei i câ tigase de partea lui toate
aceste popoare prin aceea c le f cuse s cunoasc o stare intern
bun .
i deoarece aceste fapte sunt demne de a fi cunoscute i imitate
de al ii, nu vreau s le las la o parte. Dup ce Ducele a ocupat

12 Este vorba de întâlnirea, în octombrie 1502, a familiilor Orsini,

Vitelli i Baglioni al turi de Oliverotto da Fermo i Antonio da Venafio,
acesta din urm reprezentant al lui Pandolfo Petrucci, seniorul Sienei.
13 La 25 octombrie 1502, la Imola, Paolo Orsini încheie un act de

împ care cu Cezar Borgia.

14 Este vorba de prinderea i uciderea Orsinilor, a lui Vitelli i a lui

Oliverotto da Fermo la Sinigaglia, la 31 decembrie 1502. O povestire a

acestor evenimente sub pana lui Machiavelli se g se te de asemenea în
Descrizione del modo tenuto dal Duca Valentino nello ammazzare
Vitellozzo Vitelli, Oliverotto da Fermo, il Signor Pagolo e il Duca di
Gravina Orsini, ca i în Scrisoarea din 1 ianuarie 1503 cuprins în
Legazione al Valentino, întrucât faptele s-au petrecut pe când
Machiavelli se g sea ca ambasador la Cezar Borgia.
81
Romagna i a constatat c fusese condus de st pâni incapabili15,
care î i jefuiser supu ii mai mult decât îi guvernaser , dându-le
astfel motiv de dezbinare iar nu de unire, astfel încât provincia era
plin de ho ii, de tâlh rii i de nelegiuiri de tot felul, a socotit c ,
spre a-i reda pacea i a o constrânge s se supun puterii lui
suverane, este necesar s -i dea o bun guvernare. De aceea puse
la conducerea ei pe Messer Remirro de Orco, om crud i lipsit de
scrupule16, i îi d du puteri depline. În scurt timp, acesta pacific
întreaga provincie i îi ref cu unitatea spre marea lui glorie. Pe
urm , temându-se s nu provoace ura supu ilor s i, Ducele socoti
aceast conducere atât de autoritar nu mai este necesar i
astfel institui în mijlocul Provinciei, un tribunal civil având în
frunte un Pre edinte foarte în elept, fiecare ora trebuind s i
aib aici un ap tor al cauzelor lui17. i tiind c severitatea
trecut provocase împotriva lui oarecare ur , hot rî, spre a
îndep rta aceast sim ire du noas din sufletul supu ilor s i i
spre a-i câ tiga cu totul de partea lui, s le arate c , dac se
vâr iser cruzimi, ele nu porniser de la el însu i, ci fuseser
ordonate de firea aspr a ministrului s u. Sub un pretext
oarecare, porunci într-o bun zi ca acesta s fie spintecat în dou ,
în mijlocul pie ii din Cesena, i s i se pun al turi un butuc de
lemn i un cu it însângerat18. S lb ticia acestui spectacol provoc
satisfac ia poporului i în acela i timp mirarea nespus a tuturor.

15 Cf. în acest sens i fragmentul din Discorsi, III, 29 (op.cit. p. 452)

referitor la Romagna: „C ci p catele popoarelor vin de la Principi. i cel
care va cerceta popoarele care în vremurile noastre au fost cufundate în
ho ii i alte p cate asem toare, va constata c acestea vin de la cei
care le conduceau i care erau oameni de felul acesta. Romagna, înainte
ca Papa Alexandru al VI-lea s fi nimicit pe seniorii care o guvernau, era
un exemplu al vie ii celei mai criminale, deoarece se vedeau, pentru
motivele cele mai mici, omoruri i tâlh rii nespus de mari. i lucrul
acesta provenea din r utatea Principilor iar nu din firea rea a oamenilor,
cum spuneau ei. C ci ace ti Principi fiind s raci i voind s tr iasc la fel
cu cei boga i, erau nevoi i s recurg la multe jafuri i s le s vâr easc
în feluri diverse”.
16 Remigius de Lorqua, majordom în slujba lui Cezar Borgia, fu numit,

în 1501, guvernator general ai Romagnei.

17 Acest tribunal a fost creat în octombrie 1502, având ca Pre edinte

pe Antonio dai Monte.

18 Remirro de Lorqua a fost ucis în modul ar tat de Machiavelli, la 26

decembrie 1502.
— 82 —
 Dar s revenim de unde am plecat. A adar, socotindu-se destul
de puternic i asigurat în parte împotriva primejdiilor prezente,
deoarece se înt rise în felul s u i distrusese în bun parte for ele
acelor vecini care i-ar fi putut fi d un toare, nu-i mai r mânea s
in seama, dac voia s i întind cucerirea mai departe, decât de
puterea Fran ei; tia într-adev r c Regele, care î i d duse seama
prea târziu de gre eala lui, nu va îng dui ac iunea sa. Începu
adar s i caute prietenii noi i s ov ie în atitudinea lui fa de
Fran a, în momentul când francezii înaintar spre Regatul
Neapolului împotriva spaniolilor care asediau Gaeta19. i inten ia
lui era de a se asigura împotriva lor, lucru care i-ar fi reu it
curând dac Alexandru ar fi tr it20. Acestea au fost a adar
modurile lui de ac iune fa de evenimentele prezente. În ce
prive te cele viitoare îns , trebuia mai întâi s se întrebe dac noul
Pap care luase conducerea Bisericii, îi va fi prieten, i trebuia
apoi s tie c acesta va c uta s -i ia înapoi ceea ce îi d duse
Alexandru; de aceea se gândi s lucreze în patru moduri: s
distrug mai întâi familiile i întregul neam al tuturor seniorilor
rora le luase averile, astfel încât Papa s nu poat face nimic în
acest sens; al doilea, s câ tige de partea lui întreaga nobilime a
Romei pentru ca prin ea, dup cum s-a spus, s -l poat avea pe
Pap în mâinile lui; al treilea, s fac din Colegiul Cardinalilor cât
mai mult un instrument al lui propriu; al patrulea s câ tige atâta
putere înainte ca Papa, tat l s u, s moar , încât s poat s
reziste cu propriile lui puteri celui dintâi atac ce s-ar produce. La
moartea lui Alexandru, împlinise trei din aceste proiecte de
ac iune; iar al patrulea era ca i realizat: c ci dintre seniorii jefui i
de averile lor omorâse atâ ia câ i putuse s prind i îi sc paser
foarte pu ini; pe nobilii romani îi câ tigase, iar din Colegiul
Cardinalilor avea de partea lui cea mai mare parte; cât prive te
apoi cuceririle noi, f cuse planul de cucerire a Toscanei i
st pânea Perugia i Piombino, având de asemenea protec ia
asupra Pisei. i întrucât nu mai avea s se team de Fran a (într-
adev r nu mai era niciun motiv de team , deoarece francezilor le
fusese r pit Regatul Neapolului de c tre spanioli, astfel c ambele

19 Machiavelli se refer la momentul luptei dintre Fran a i Spania

pentru ocuparea Neapolului; Francezii, b tu i la Seminara i Cerignola,
în aprilie 1503, sunt asedia i la Gaeta, iar Alexandru al VI-lea cu fiul s u
trec de partea Spaniei.
20 Papa Alexandru al VI-lea muri la 18 august 1503.

83
 i erau silite s -i cumpere prietenia), se arunc asupra Pisei.
Dup aceasta, Lucca i Siena ar fi cedat curând, atât din ur fa
de florentini cât i din team ; iar florentinii nu puteau face nimic
împotriva acestor lucruri: dac totul i-ar fi reu it ( i trebuia s -i
reu easc în anul chiar în care a murit Papa Alexandru), ar fi
dobândit atâta putere i atâta glorie încât ar fi putut s se men in
mai departe prin el însu i, i nu ar mai fi trebuit s depind de
reu ita i de for ele altuia, ci numai de puterea i de energia lui.
Dar Alexandru muri cinci ani dup ce el începuse s scoat sabia
din teac ; i îi l asigurat numai st pânirea asupra provinciei
Romagna, pe când celelalte posesiuni r maser în vânt, strânse
între dou armate du mane foarte puternice, iar el însu i bolnav
pe moarte. Firea Ducelui era totu i atât de aprig , omul acesta
avea atâta energie, i tia atât de bine cum trebuie s -i câ tigi sau
-i distrugi pe oameni, iar temeliile pe care le ridicase într-un
timp atât de scurt erau atât de puternice, încât dac acele dou
armate nu ar fi fost gata s -i sar în spate sau dac el ar fi fost
tos, ar fi putut s înving orice greutate. S-a v zut prea bine
temeliile lui erau sigure, deoarece Romagna l-a a teptat mai
mult de o lun 21; a stat în siguran la Roma, de i era pe moarte;
i de i cei din familiile Baglioni, Vitelli i Osini veniser la Roma,
nu putur face nimic împotriva lui. Dac n-a reu it s aleag Pap
pe cine voia el, a reu it cel pu in s fac astfel încât s nu fie ales
cel pe care nu-l voia22. Dar dac la moartea lui Alexandru ar fi fost
tos, i-ar fi fost totul u or. El însu i mi-a spus, în ziua în care
a fost ales pap Iuliu al II-lea, c prev zuse tot ceea ce avea s se
întâmple la moartea tat lui s u i c g sise câte un remediu
pentru toate împrejur rile ce trebuiau s se produc , dar c nu se
gândise niciodat c în ziua aceea va fi el însu i pe patul de
moarte23.
Acum, dup ce am adunat la un loc toate ac iunile Ducelui i
le-am analizat, nu mi se pare c -i pot aduce vreo învinuire; cred,
dimpotriv , c este necesar s -l dau ca exemplu, dup cum am

21 Romagna s-a supus Statului Papal doar în momentul în care Cezar

Borgia a anun at c a cedat provincia.

22 Datorit ac iunii lui Cezar Borgia, a urmat pe tronul papal Pius al

III-lea; la moartea acestuia, numai dup câteva s pt mâni, este ales Iuliu
al II-lea, tot prin ac iunea lui Borgia.
23 Se tie c Machiavelli se afla la Roma între octombrie i decembrie

1503, ca ambasador cu misiunea de observator al conclavului adunat la

moartea lui Pius al III-lea.
— 84 —
 cut, tuturor acelora care au urcat treptele puterii datorit ocaziei
i ajutorului armat al altora. C ci, având un spirit puternic i
planuri m re e, nu putea s procedeze altfel, iar proiectele lui au
întâmpinat ca singure obstacole via a prea scurt a lui Alexandru
i propria lui boal . A adar cel care, într-un Principat nou,
socote te necesar s se asigure împotriva du manilor, trebuie s i
câ tige prieteni; s înving fie prin for , fie prin în el ciune; s se
fac iubit i temut de popor, urmat i respectat de solda i; s tie
-i distrug pe cei care ar putea sau ar trebui s -i fac r u, s
înnoiasc prin legiuiri noi vechile orânduiri, s fie sever i
recunosc tor, m rinimos i larg, s înl ture o armat
necredincioas , s creeze una nou , s i p streze prietenia
Regilor i a Principilor în a a fel încât ace tia s -i fac bucuros un
bine i s -i fac r ul cu team ; pentru toate acestea, el nu ar
putea g si un exemplu mai viu decât acela al ac iunilor acestui
om. Îi putem g si o gre eal numai în ce prive te numirea lui Iuliu
al II-lea ca Pap ; într-adev r alegerea lui nu a fost bun deoarece,
neputând s numeasc Pap pe cine voia el, dup cum am spus,
putea totu i s ob in ca cineva s nu devin Pap ; i nu ar fi
trebuit s admit niciodat ridicarea la tronul pontifical a acelor
cardinali fa de care se purtase r u, sau a acelora care, odat
ajun i la puterea papal , trebuiau s se team de el. C ci oamenii
i fac r u unii altora fie din team , fie din ur . Cei c rora le f cuse
u erau, între al ii, cardinalul bisericii San Pietro ad Vincula24,
Colonna, San Giorgio, Ascanio25; to i ceilal i, dac ar fi devenit
papi, ar fi trebuit s se team de el, afar de cardinalul de Rouen
i de spanioli, ace tia din urm prin leg turile lor de rudenie i
prin obliga ie26, iar cel dintâi pentru c era puternic, întrucât avea
de partea lui regatul Fran ei. Lucrul cel mai bun era a adar ca
Ducele s aleag Pap un spaniol; i, dac nu putea face aceasta,
trebuia s consimt la alegerea cardinalului de Rouen iar nu a
cardinalului de San Pietro ad Vincula. C ci se în al cel care crede
oamenii mari uit insultele din trecut dac le acorzi o favoare în
prezent27. Ducele s-a în elat a adar în aceast alegere, i ea a fost

24 Este vorba de cardinalul Giulio della Rovere, viitorul pap Iuliu al II-
lea.
25 Machiavelli se refer la cardinalii: Giovanni Colonna, Raffaello
Riario din Savona (San Giorgio) i Ascanio Sforza.
26 Se indic faptul c Borgia erau spanioli.
27 Cf. Discorsi III, 4 (op.cit. p. 383): „În ce prive te al doilea exemplu

85
astfel cauza ultimei lui nereu ite.

———————————

(este vorba de Servius Tullius care credea s -i câ tige prin favoruri pe fiii
lui Tarquinius Priscus), se poarte aminti oric rui conduc tor, c insultele
trecute nu au fost niciodat terse de beneficiile noi; i cu atât mai pu in,
cu cât beneficiul nou este mai mic decât a fost insulta”.
— 86 —
 CAPITOLUL VIII – Despre cei care au
devenit Principi prin fapte nelegiuite

Dar întrucât un simplu particular mai poate deveni Principe

înc în dou feluri i întrucât aceast dobândire de putere nu
poate fi atribuit cu totul nici ocaziei i nici energiei personale,
socotesc c nu trebuie s las la o parte aceste alte dou moduri,
cu toate c unul1 din ele ar putea s fie discutat mai pe larg într-o
carte în care s-ar vorbi despre Republici2. Aceste dou moduri
apar sau atunci când cineva ajunge la demnitatea de Principe prin
mijloace criminale i nelegiuite, sau atunci când un simplu
particular devine Principe al rii lui prin favoarea concet enilor
i. Oprindu-ne asupra celui dintâi dintre aceste moduri, îl vom
ilustra prin dou exemple, unul antic i altul modern, f a
expune mai pe larg valoarea lui, deoarece cred c cel care ar avea
nevoie de el, n-ar avea decât s imite aceste exemple.
Agatocle Sicilianul3, nu numai simplu particular, dar de origin
foarte joas i nedemn , a devenit rege al Siracuzei. Fiu al unui
olar, a dus întotdeauna o via nelegiuit ; poseda îns o energie

1 Edi ia lui Angelo Pernice în Raccolta Nazionale dei Classici della

Societa Editrice Rinascimento del libro, Floren a, 1939 cuprinde

aceast lec iune divers : „…non mi pare da lasciarli indrieto ancora che
dell ’uomo (subliniat de noi) si possa più diffusamente ragionare dove i
trattassi delle republiche” (p. 42). Celelalte edi ii consultate (Francesco
Costèro, op.cit., p. 37; Armando Michieli, op.cit., p. 75, Il Principe,
introduzione e note di Federico Chabod, Torino, U.T.E.T., 1924, p. 40;
Plinio Carli, op.cit., p. 40; Il Principe, în Opere, a cura di Antonio Panella,
v. II, Milano-Roma, Rizzoli, 1939, p. 34), con in îns „dell ’uno”; iar
traducerile avute la dispozi ie urmeaz aceast lec iune; cf. traducerii lui
Yves Lévy, op.cit., p. 54: „encore que de 1’un…”; a lui C. Ferrari, op.cit.,
p. 93: „De l’un de ces moyens on peut disserter…”; a lui A.W. Rehberg,
op.cit., n. 58: „Obgleich von dem einen ausführlicher da gehandelt
wird…”.
2 Cu privire la acest al doilea mod, g sim o alt expunere a lui în cap.

IX al Principelui i de asemenea în Discorsi I, 52, capitol intitulat: Spre

a reprima îndr zneala celui care se ridic într-o republic puternic , nu
exist un mijloc mai sigur i mai pu in produc tor de turbur ri, decât
acela de a-i închide drumurile pe care el vine la putere (op.cit., p. 252–
254).
3 Tiran al Siracuzei în 317–289 î. Chr.

87
sufleteasc i trupeasc atât de mare încât, intrând a face parte
din armat , a urcat treptele pân la rangul de c pitan al
siracuzanilor. Ajuns aici i sigur de aceast situa ie, a hot rât s
devin Principe i s st pâneasc prin violen , guvernând f
vreo obliga ie fa de al ii aceast cetate care îi fusese acordat
prin bun în elegere; el avea, în privin a acestui plan al s u, i o
conven ie secret cu Hamilcar Cartaginezul, aflat cu armatele lui
în Sicilia; întruni a adar într-o diminea poporul i senatul
Siracuzei, ca i cum ar fi voit s discute cu ei unele chestiuni de
stat i, la un semn dinainte fixat, solda ii lui uciser pe to i
senatorii i pe oamenii boga i din cetate; ace tia fiind desfiin i,
ocup i st pâni cu for a statul f a mai întâmpina vreo
rezisten din partea cet enilor. i cu toate c a fost de dou ori
învins i în sfâr it asediat de Cartaginezi, nu numai c i-a putut
ap ra cetatea dar, l sând o parte din oameni s sus in mai
departe asediul, cu cealalt parte, a atacat Africa, i în scurt timp
a despresurat Siracuza, aducându-i pe cartaginezi într-o situa ie
foarte grea: astfel încât ace tia au fost constrân i s ajung la o
în elegere cu el, s se mul umeasc cu st pânirea Africii i s -i
cedeze lui Sicilia4.
Cel care va considera a adar faptele i via a acestui om, va
constata c nimic sau prea pu in poate fi atribuit în acest caz
ocaziei; într-adev r, dup cum s-a spus mai sus, el a ajuns a fi
Principe nu prin favoarea cuiva, ci urcând treptele carierei militare
prin ac iunile înf ptuite cu mii de greut i i de primejdii,
strându- i apoi Principatul prin nenum rate ini iative curajoase
i primejdioase. Dar nu putem numi energie activ faptul de a- i
ucide supu ii i de a- i tr da prietenii, de a nu- i ine cuvântul, de
a fi lipsit de mil i lipsit de religie, deoarece aceste moduri de
ac iune î i permit s dobânde ti puterea, dar nu gloria5. Dac
analiz m a adar energia dovedit de Agatocle atât în înfruntarea
primejdiilor cât i în înfrângerea lor, i apoi curajul cu care a
îndurat i a învins obstacolele, nu vedem de ce l-am socoti inferior

4 Tiran al Siracuzei în 317–289 î. Chr.

5 Cf. Discorsi, III, 40, op.cit., p. 476–477: „Voi spune numai aceasta,
nu socotesc glorioas acea în el torie prin care calci cuvântul dat i
pactul încheiat; deoarece de i ea î i aduce uneori un sfat i o domnie,
dup cum s-a ar tat mai sus, nu- i va aduce îns niciodat gloria. M
refer îns la aceea în el torie pe care o folose ti fa de du manul care
nu are încredere în tine, i care const tocmai în conducerea priceput a
zboiului…”.
— 88 —
oric rui alt conduc tor des vâr it de armate; totu i cruzimea lui
nest pânit i lipsa lui de omenie al turi de crimele lui
nenum rate, nu ne îng duie s -l pream rim între oamenii
des vâr i. Nu putem atribui a adar ocaziei i nici energiei ceea ce
a dobândit atât f una cât i f cealalt .
În timpurile noastre, sub domnia lui Alexandru al VI-lea, putem
aminti pe Oliverotto da Fermo6; r mas orfan de mic copil, a fost
crescut de un unchi al s u din partea mamei, cu numele Giovanni
Fogliani, i înc foarte tân r a fost trimis s înve e me te ugul
armelor de la Paolo Vitelli7; pentru ca, ajungând s cunoasc
des vâr it aceast disciplin , s poat urca la un grad înalt în
tire. La moartea lui Paolo, a continuat s înve e arta militar sub
Vitellozzo, fratele celui dintâi8; i, pentru c era inteligent, viguros
ca înf are i cu inima plin de mândrie a ajuns s fie cel dintâi
în armat . Dar p rându-i-se c este un lucru de slug s stea sub
conducerea altuia, se gândi s ocupe Fermo, având în aceasta
ajutorul unora dintre cet enii acestui stat c rora le era mai drag
sclavia decât libertatea patriei lor; avea de asemenea ajutorul lui
Vitelli. Îi scrise deci lui Giovanni Fogliani c , întrucât st tuse mul i
ani departe de patrie, voia s vin s -l vad , pe el i cetatea lui, i
i dea seama, într-o m sur , de averea ce-i fusese l sat
mo tenire; i, întrucât muncise pân acum numai pentru a
dobândi onoare, pentru ca cei din cetatea lui s vad c nu i-a
folosit timpul în zadar, voia s fie înconjurat de oameni i înso it
de o sut de cavaleri, parte prieteni i parte slujitori; i îl ruga s
fie atât de bun i s orânduiasc altfel ca s i se fac o primire
plin de cinste: lucru care ar fi însemnat o onoare nu numai
pentru el însu i, dar i pentru unchiul s u, întrucât el îl crescuse.
Giovanni Fogliani nu a neglijat nimic din ceea ce se cuvenea s
fac pentru nepotul s u; i, dup ce i-a orânduit o primire plin de
onoruri, l-a instalat în casa lui; câteva zile mai târziu, în care timp
preg tise în tain tot ceea ce îi era necesar pentru a- i s vâr i
crimele pl nuite, Oliverotto d du aici un osp solemn la care îl
pofti pe Giovanni Fogliani împreun cu frunta ii ora ului. Dup ce
terminar de mâncat i fur sfâr ite de asemenea acele distrac ii

6 Este vorba de Oliverotto sau Euffreiucci din Fermo, ucis împreun

cu ceilal i partizani ai Orsinilor la întrunirea de la Magione.

7 Paolo Vitelli, condotier al Floren ei, a fost executat sub acuza ia de a

fi voit s se fac st pân asupra Republicii (1499).

8 St pân al Cet ii Città di Castello, a fost i el ucis la Sinigaglia.

89
prin care se obi nuie te a se întov i asemenea ospe e,
Oliverotto, cu mult pricepere, aduse discu ia asupra unor
chestiuni mai grave, vorbind despre gloria papei Alexandru i a lui
Cezar, fiul s u, i despre ac iunile pe care le-au întreprins. Iar
când Giovanni i ceilal i r spunser la aceasta luând parte la
discu ie, el se scul deodat spunând c asemenea chestiuni
trebuie vorbite într-un loc mai tainic; i se retrase într-o odaie
unde îl urmar Giovanni i to i ceilal i cet eni. Dar de-abia se
ezar , când, din ascunzi uri, ie ir solda ii care îl omorâr pe
Giovanni i pe to i ceilal i. Dup aceast crim , Oliverotto înc lec ,
i, str tând cetatea, asedie în palatul s u pe magistratul
suprem; astfel încât, de team , fur constrân i cu to ii s -l asculte
i s alc tuiasc o guvernare în fruntea c reia îl ridicar pe el ca
Principe. Dup ce fur uci i de asemenea to i aceia care, fiind
nemul umi i, puteau s -i fac r u, el î i înt ri st pânirea prin
legiuiri civile i militare noi, astfel încât, în mai pu in de un an, cât
a fost Principe, nu numai c a ajuns s fie cu totul sigur de
st pânirea Cet ii, dar to i vecinii se temeau de el. Iar r sturnarea
lui de la putere, ar fi fost tot atât de grea ca i în cazul lui Agatocle,
dac el nu s-ar fi l sat în elat de Cezar Borgia atunci când acesta
a pus mâna pe to i cei din partidul Orsini i Vitelli, la Sinigaglia9,
dup cum v-am spus mai sus; i el a fost prins aici, astfel c , un
an dup ce s vâr ise paricidul, a fost el însu i strangulat
împreun cu Vitellozzo, cel care fusese maestrul faptelor lui de
vitejie i al nelegiuirilor lui.
Unii oameni ar putea s se întrebe cum este oare posibil ca
Agatocle, i al ii asemenea lui, s fi putut, dup atâtea tr ri i
cruzimi, s mai tr iasc mult vreme i f primejdie în ara lor i
se apere de du manii din afar , f ca cei din propria lor cetate
conspire vreodat împotriva lor; când este tiut c al ii nu au
putut, din cauza cruzimii lor, s i p streze statul nici chiar în
timp de pace i cu atât mai pu in în vremurile tulburi de r zboi.
Cred c faptul acesta se explic prin modul mai bun sau mai r u
în care e folosit cruzimea. Putem spune (dac este permis a vorbi
bine despre ceva r u), c un act de cruzime este bun dac îl
vâr im o singur dat i constrân i de nevoia de a ne asigura
puterea, dar nu continu m apoi în acest fel ci facem astfel ca acel
act s devin binef tor pentru cât mai mul i dintre supu ii

9 Este vorba de episodul narat mai sus, al ac iunii lui Borgia la

Sinigaglia (Decembrie 1502).

— 90 —
no tri; cruzimile sunt îns r u întrebuin ate atunci când, de i
pu ine la început, cresc cu vremea cu mult mai mult decât
diminueaz . Cei care aleg prima cale pot, cu ajutorul lui
Dumnezeu i al oamenilor, s aib o speran de refacere a
st pânirii lor, cum s-a întâmplat în cazul lui Agatocle; pentru
ceilal i este îns cu neputin s i p streze puterea. De unde
urmeaz c trebuie s observ m acest fapt: c cel care ocup un
stat trebuie s tie dinainte toate cruzimile pe care trebuie s le
vâr easc , i trebuie s le fac pe toate dintr-odat pentru ca s
nu trebuie s le ia mereu de la început i pentru ca, f s le
repete, s i asigure încrederea supu ilor s i i s -i câ tige
cându-le bine. Cel care procedeaz altfel, fie din sfial , fie pentru
a luat hot râri proaste, acela este obligat s in mereu cu itul
în mân ; i nu va putea s aib niciodat încredere în supu ii s i,
deoarece nedrept ile mereu recente i continue care se fac
împotriva lor nu pot crea încrederea necesar . C ci nedrept ile
trebuie s vâr ite toate dintr-odat , pentru ca oamenii gustându-le
mai pu in timp, s le g seasc mai pu in grele; iar binefacerile
trebuie f cute încetul cu încetul pentru ca s le sim im savoarea
vreme mai îndelungat . Principele trebuie îns , mai mult decât
orice, s tr iasc în a a fel cu supu ii s i încât nicio întâmplare,
bun sau rea, s nu-l fac s i schimbe atitudinea; c ci, dac
timpurile grele te duc la restri te, nu mai ai timp s iei m surile
cele mai severe; iar binele pe care îl faci nu- i ajut la nimic,
deoarece se va socoti c ai fost constrâns s -l faci i nimeni nu- i
va fi recunosc tor pentru el.

———————————

91
 CAPITOLUL IX - Despre Principatul civil.

Dar, trecând acum la analiza celui de al doilea mod pe care

trebuie sa-l ar m, anume când un simplu cet ean devine
Principe al rii lui nu prin crime sau prin alte ac iuni violente, dar
prin favoarea concet enilor lui, st pânire ce poate fi numit
Principat civil ( i pe care o po i dobândi f s ai nevoie de o
energie des vâr it sau de o ocazie tot astfel, ci î i trebuie mai
curând o viclenie care s reu easc ), spun în aceast privin c
un astfel de Principat se ob ine fie prin favoarea poporului, fie prin
aceea a celor mari. Într-adev r, se întâlnesc în orice cetate aceste
dou direc ii deosebite: ele apar din faptul ca poporul nu dore te
fie comandat nici asuprit de cei mari, pe când cei mari doresc
comande poporului i s -l asupreasc ; aceste dou voin e
deosebite fac s se produc într-o cetate unul din cele trei efecte
ale lor: Principatul, libertatea sau anarhia1.
Principatul este creat fie prin voin a poporului, fie a celor mari,
dup cum una sau cealalt din aceste p i g sesc prilejul de a o
face. C ci, dac cei mari î i dau seama ca nu pot rezista poporului,
i îndreapt întreaga lor favoare asupra unuia dintre ei i îl fac
Principe pentru a putea s i satisfac toate poftele fiind acoperi i
de el. Poporul de asemenea, v zând c nu poate s reziste celor
mari, î i concentreaz întreaga favoare asupra unuia singur,
alegându-l Principe spre a fi ap rat de puterea lui. Cel care ajunge
Principe cu ajutorul celor mari, se men ine în aceast situa ie mai
greu decât cel care dobânde te m rirea cu ajutorul poporului; c ci,
de i Principe, el are în jurul lui mul i oameni care se socotesc a fi
egalii lui, astfel încât nu poate nici s -i guverneze, nici s le
porunceasc dup voia lui. Dar cel care ajunge Principe prin
favoarea poporului, se g se te singur în acest loc, i nu are în
jurul lui pe nimeni sau foarte pu ini care s nu fie gata s -l
asculte2. Afar de aceasta, pe cei mari nu po i s -i mul ume ti în

1 În text „lizenzia”; traducerile franceze sau „licence” (Ferrari op.cit., p.

99, Yves Lévy, op.cit, p. 62); Rehberg (op.cit, p. 63): „unbändige
Gesetzlosigkeit”.
2 Cf. Discorsi I, 40, op.cit., p. 236: „De unde rezult c acei tirani care

au prieten poporul i du mani pe cei mari, sunt mai siguri deoarece

violenta lor are drept suport for e mai mari decât posed aceia, care au
drept du man poporul i drept prieten nobilimea”.
— 92 —
mod cinstit i f a face r u celorlal i, dar po i mul umi în felul
acesta poporul; c ci ceea ce vrea poporul este mai cinstit decât
ceea ce vor cei mari, întrucât ace tia din urm vor s asupreasc ,
iar cei dintâi nu vor s fie asupri i. În plus, un Principe nu se
poate considera niciodat în siguran fa de un popor care îi este
du man, deoarece acesta este prea numeros; dar el poate lua toate
surile împotriva celor mari, deoarece sunt pu ini. Lucrul cel mai
grav la care un Principe se poate a tepta din partea unui popor
ostil, este de a fi p sit de el; dar dac cei mari îi sunt du mani,
nu are s se team numai de a fi p sit de ei, ci de a-i vedea
ridicându-se împotriva lui; c ci, având o vedere mai larg i fiind
mai vicleni, ei tiu întotdeauna s i rezerve timpul necesar spre a
se salva, i caut s i pun în valoare meritele fa de cel care,
dup speran a lor, va învinge. Se mai adaug faptul c un Principe
este întotdeauna constrâns s tr iasc cu acela i popor; dar el
poate s renun e de a avea în conducere mereu pe aceia i
demnitari în jurul lui, i poate s numeasc i s destituie în
fiecare zi pe al ii i s le împart i s le ia onorurile dup bunul
lui plac.
i pentru a l muri mai bine aceast chestiune, voi spune c cei
mari pot3 s fie considera i în mod principal în dou feluri: ei se
comport în a a fel încât prin atitudinea lor se leag cu totul de
soarta Principelui, sau nu se leag deloc de ea. Cei care i se pun
astfel la dispozi ie i nu sunt lacomi de averi, trebuie onora i i
stima i; iar cei care nu i se supun astfel, trebuie considera i în
dou feluri: c ci ei procedeaz astfel din la itate i lips natural
de putere sufleteasc , i în cazul acesta trebuie s te serve ti de ei,
i îndeosebi de aceia care î i pot da sfaturi în elepte, a a încât în
împrejur rile bune ei s i fie o onoare iar în timp de nenorocire s
nu mai ai a te teme de ei. Dar atunci când ei nu i se pun la
dispozi ie, atât din calcul cât i din ambi ie, înseamn c se
gândesc mai mult la ei în i decât la Principe, i trebuie s te
fere ti i s te temi de asemenea oameni ca de ni te du mani
i, deoarece, oricare î i va fi împrejurarea advers , ei vor
contribui la r sturnarea ta.
adar cel care devine Principe prin favoarea poporului, trebuie

3 În textul edi iei pe care o urm m, a lui Angelo Pernice, g sim

„possono”, dup cum am tradus. Alte edi ii, a lui Michieli, spre pild
(op.cit., p. 82), a lui Chabod (op.cit., p. 48), a lui Carli (op.cit., p. 46), a lui
Antonio Panella (op.cit. p. 40) i a lui Francesco Costero (op.cit., p. 41),
adopt lec iunea „debbono” adic „trebuie”.
93
 i-l p streze prieten; lucru care îi va fi u or, deoarece poporul
nu cere altceva decât s nu fie asuprit. Dar cel care ajunge
Principe contrar voin ei poporului i prin favoarea celor mari va
trebui, înainte de toate, s caute s câ tige de partea lui poporul;
lucru care îi va fii u or dac îl va lua sub obl duirea lui. i
deoarece firea omului este astfel încât, atunci când i se face un
bine de c tre cel de la care credea c va primi numai r u, ajunge
fie mai devotat fa de el decât fa de un alt binef tor,
înseamn c poporul va deveni dintr-odat favorabil acestui
Principe mai mult decât i-ar fi devenit dac acesta ar fi dobândit
Principatul prin propria lui alegere. Principele va putea câ tiga
aceast iubire a poporului în mai multe feluri, cu privire la care nu
putem da o regul amintit , deoarece ele variaz dup cazul
particular al subiectului. Voi l sa a adar de o parte aceast
chestiune. Voi conclude numai, spunând c un Principe trebuie s
se bucure de prietenia poporului; altfel nu va avea niciun mijloc de
sc pare în împrejur rile adverse. Nabis, principe al spartanilor4, a
sus inut asaltul Greciei întregi i a rezistat unei armate romane
pretutindeni i deplin victorioase, ap rându- i împotriva lor atât
statul cât i situa ia; astfel, în momentul primejdiei i-a fost
suficient s se asigure numai împotriva câtorva du mani; dac
îns poporul întreg ar fi fost împotriva lui, nu i-ar fi fost de ajuns
aceasta. S nu mi se r spund , contestând adev rul acestei p reri
prin proverbul prea cunoscut care afirm c cel care se bazeaz pe
popor construie te pe noroi: este adev rat c , atunci când un
simplu particular se bazeaz pe favoarea poporului i se am ge te
cu gândul c acesta îl va sc pa dac va fi urm rit de du mani sau
de magistra i, el poate de multe ori s se în ele, a a cum li s-a
întâmplat Gracchilor la Roma i lui Messer Giorgio Scali la
Floren a5. Dar dac Principele care se bazeaz pe popor tie s

4 Nabis a luat puterea la Sparta în 206, guvernând Cetatea pân la

192 î. Chr. Îl g sim în lupt contra Ligii Acheiene unite cu romanii i ucis
în cursul unor tratative cu Etolienii, de c tre trimi ii acestora. Cf. i
Discorsi I, 40, op.cit., p. 236, unde Machiavelli men ioneaz cazul lui
Nabis ca exemplu al tiranului având prieten poporul i du man pe cei
mari, i salvându-se cu ajutorul tocmai al celui dintâi (cf. nota 2, a
acestui capitol). Despre uciderea lui Nabis, în Discorsi, III, 6, op.cit., p.
393–394.
5 Giorgio Scali, om dintre cei mai boga i, a fost de partea poporului în

acele mi ri populare ale Floren ei (1378) care s-au numit ale „Ciompi”-
lor; la sfâr it a fost p sit de popor i decapitat (1382).
— 94 —
conduc i este un om curajos, care nu se sperie în împrejur rile
grele i nu renun la celelalte preg tiri ale lui, iar prin energia i
ordinea lui î i p streaz încrederea tuturor, poporul nu-l va în ela
i el î i va da seama c temeliile pe care a construit sunt bune.
Aceste Principate civile trec printr-o situa ie grea în momentul
în care urc de la forma de guvernare civil la cea absolut . C ci
Principii de acest fel conduc fie prin ei în i, fie prin mijlocirea
diferitelor magistraturi; în acest ultim caz, situa ia lor este mai
slab i mai primejdioas , deoarece puterea lor atârn în totul de
voin a acelor cet eni care ocup magistraturile; iar ace tia pot s -
i ia cu mult u urin puterea, mai ales în împrejur ri grele, fie
împotrivindu-i-se, fie refuzându-i ascultarea. Într-o primejdie de
acest fel, Principele nu are timpul necesar s ia în mân puterea
absolut , deoarece cet enii i locuitorii supu i care ascult în
mod obi nuit de autoritatea magistra ilor, nu vor, în împrejur ri
grele, s asculte de autoritatea lui; astfel, în situa iile îndoielnice
de acest fel, el va g si numai pu ini oameni în care s poat avea
încredere. C ci un Principe de acest fel nu poate s se conduc
dup cele ce constat în vremurile de pace, când cet enii au
nevoie de stat; fiecare alearg , fiecare f duie te i fiecare vrea s
moar pentru stat, atunci când moartea este departe; dar în
timpurile de restri te, când statul are nevoie de cet eni, g se ti
prea pu ini oameni de acest fel. i aceast experien este cu atât
mai primejdioas , cu cât nu o po i face decât o singur dat .
adar un Principe în elept trebuie s reflecteze alegând acel mod
de guvernare prin care supu ii lui, oricând i în orice fel de
împrejur ri, s aib nevoie de stat i de el; în acest caz, ei îi vor fi
întotdeauna credincio i.

———————————

95
 CAPITOLUL X – În ce fel trebuie m surate
for ele oric rui Principat.

Spre a putea analiza caracterele acestor Principate, trebuie s

consider m de asemenea i acest lucru: anume s vedem dac un
Principe are un stat atât de mare încât poate, la nevoie, s se
apere singur; sau are întotdeauna nevoie s fie ap rat de altul. i
spre a l muri mai bine aceast chestiune, spun c , dup credin a
mea, se pot sus ine singuri aceia care, dispunând fie de oameni
mul i, fie de bani, reu esc s i alc tuiasc o armat bun i s
dea lupta în câmp deschis împotriva oricui ar veni s -i atace; i tot
astfel cred c au întotdeauna nevoie de un altul aceia care nu pot
înceap lupta deschis împotriva du manului, ci sunt
constrân i s se ascund în untrul zidurilor cet ii i pe acestea
le apere. De primul caz am vorbit în alt parte1 i vom ad uga
ceva mai departe2 celelalte elemente necesare. În ce prive te al
doilea caz, nu putem face altceva decât s -i sf tuim în mod
st ruitor pe Principii de acest fel, s i înt reasc i s i înarmeze
cetatea lor i s nu se îngrijeasc nicidecum de restul rii. Iar cel
care î i va fi fortificat ora ul i se va fi comportat fa de celelalte
state i de cet enii lui în felul ar tat mai sus3 i în cel care va fi
ar tat mai departe4, acela nu va fi niciodat atacat decât cu mult
team ; deoarece oamenilor nu le place s întreprind ac iuni în
care v d c au de întâmpinat dificult i, i tim c nu este
nicidecum u or s ataci pe cel care i-a înt rit bine cetatea i nu
este urât de popor.
Ora ele din Germania5 sunt cu totul libere, au un teritoriu mic,
ascult de împ rat când vor i nu se tem nici de el nici de al i
vecini oricât de puternici din jurul lor; c ci sunt atât de bine
înt rite încât fiecare se gânde te c trebuie s fie de lung durat
i grea o asemenea cucerire. Într-adev r, toate ora ele sunt
prev zute cu an uri i ziduri potrivite; au artilerie suficient ; iar

1 În cap. VI.
2 În cap. XII-XIII.
3 În cap. IX.
4 În cap. XIX.
5 Machiavelli a vizitat Germania în cursul ambasadei lui la împ ratul

Maximiliam, în 1507–1508. O expunere a situa iei Germaniei se g se te

în Discorso sepra le cose d’Alemagna i în Ritratti delle cose
d’Alemagna.
— 96 —
în magaziile publice p streaz întotdeauna cantit i de b utur , de
hran i de combustibil suficiente pentru un an; afar de aceasta,
pentru a putea hr ni masa cea mare a poporului f pagub
pentru finan ele publice, aceste ora e orânduiesc dinainte totul în
a fel încât timp de un an ele pot întrebuin a pe locuitori la acele
me te uguri i ocupa iuni care constituie nervul i via a îns i a
unei cet i, i din care poporul de jos î i scoate existen a. Sunt aici
de asemenea în mare cinste exerci iile militare i exist o întreag
organiza ie pentru între inerea lor.
adar un Principe care are o cetate puternic înt rit i nu s-a
cut urât de supu i, nu poate fi atacat; i chiar dac s-ar g si
cineva care s -l atace, îndr zneala lui s-ar încheia curând cu
mult ru ine; c ci lucrurile sunt în lume atât de schimb toare,
încât nu este posibil ca cineva s stea un an întreg cu armatele lui
la asediul unui ora i s nu fac nimic altceva. Iar dac cineva
mi-ar r spunde c poporul, care î i are mo iile în afara ora ului i
le vede devastate, nu va putea s îndure mult aceasta, iar asediul
îndelungat i grija de averea lui proprie îl va face s uite de
Principe, voi r spunde la aceasta spunând c un Principe puternic
i curajos va învinge întotdeauna toate aceste greut i, fie dând
oamenilor speran a c r ul nu va fi de lung durat , fie f cându-i
se team de cruzimea du manului sau asigurându-se cu toat
priceperea lui de persoana acelora care i se par prea îndr zne i. În
plus este logic ca du manul s ard i s devasteze ara din
primul moment în care a atacat, a adar atunci când to i sunt înc
plini de curaj i hot râ i s se apere; de asemenea, Principele
trebuie s se team cu atât mai pu in cu cât, dup câtva timp,
când curajul tuturor a sl bit, se vede c pagubele s-au produs i
astfel r ul este acceptat întrucât nu se mai poate face nimic
împotriva lui; atunci îns oamenii se strâng cu atât mai mult în
jurul Principelui, cu cât li se pare c el le datoreaz mult, deoarece
pentru ap rarea lui le-au fost arse casele i le-au fost jefuite
mo iile. Natura omului este într-adev r astfel încât el se simte
obligat fa de cel lalt atât prin binele pe care i-l face cât i prin
acela pe care îl prime te de la el. Dac vom considera a adar cu
aten ie toate aceste lucruri, vom vedea c nu-i este greu unui
Principe prudent s p streze viu curajul supu ilor s i atât la
începutul cât i în cursul asediului, cu condi ia desigur s nu-i
lipseasc nici hrana nici mijloacele de ap rare.
———————————

97
 CAPITOLUL XI – Despre Principatele
eclesiastice.

Ne mai r mâne s discut m acum numai despre Principatele

eclesiastice: aici greutatea se arat înainte de a le ob ine, deoarece
se dobândesc fie prin energie fie prin ocazie, i se p streaz atât
una cât i f cealalt ; ele se sus in într-adev r pe baza
orânduirilor foarte vechi ale religiei care sunt atât de puternice i
de a a natur încât îi men in pe Principi la locul lor oricare le-ar fi
modul de ac iune i felul de via . Ace tia sunt a adar singurii
oameni care au un stat i nu îl ap ; au supu i i nu îi
guverneaz ; iar rile lor cu toate c nu sunt ap rate, nu le sunt
totu i luate; supu ii, cu toate c nu sunt guverna i, nu se arat
preocupa i de aceasta, i nu se gândesc s se sustrag autorit ii
lor i nici n-ar putea s-o fac . A adar singure aceste Principate
sunt sigure i fericite. Dar, întrucât sunt guvernate de o ra iune
superioar la care mintea omeneasc nu ajunge, renun de a mai
vorbi despre ele; fiind într-adev r create i p strate de Dumnezeu,
ar însemna s m ar t prea încrezut i îndr zne dac a discuta
asupra lor1. Totu i, cineva ar putea s m întrebe cum se face c
Biserica a dobândit ca putere temporal o autoritate atât de mare,
tiut fiind c , înaintea papei Alexandru, to i Principii de seam ai
Italiei i nu numai cei care se chemau astfel, dar oricare baron i
simplu senior, oricât de mic, îi d deau prea pu in importan în
ce prive te puterea temporal , pe când ast zi chiar un rege al
Fran ei tremur din cauza ei, i ea este în stare s -l goneasc din
Italia2 i tot ea s -i distrug pe vene ieni: aceste lucruri deci, de i
cunoscute, nu mi se par de prisos s fie amintite pe larg.
Înainte ca regele Carol al VIII-lea s fi coborât în Italia3, ara
aceasta se afla sub puterea Papei, a vene ienilor, a Regelui
Neapolului, a Ducelui de Milano i a florentinilor. Aceste mari
puteri trebuiau s aib dou preocup ri principale: mai întâi ca
niciun str in s nu intre cu armatele în Italia; apoi ca niciunul
dintre Principi s nu ocupe un teritoriu mai mare decât cel lalt.
Mai primejdio i erau Papa i vene ienii. Pentru a putea rezista

1 Este clar ironia acestor rânduri.

2 Este vorba de Iuliu al II-lea, victorios fa de Ludovic al XII-lea.
3 În 1494.
— 98 —
acestora din urm , era necesar unirea tuturor celorlal i, a a cum
ea s-a realizat la ap rarea Ferrarei4; iar pentru a mic ora puterea
Papei, se serveau de marile familii romane care, fiind împ ite în
dou partide, Orisini i Colonna, aveau întotdeauna un motiv de
discordie între ele; dar întrucât erau tot timpul cu armele în mân
i gata de lupt chiar sub ochii Papei, men ineau Statul Papal într-
o stare de sl biciune i neputin . i cu toate c ap rea uneori
câte un Pap curajos, cum a fost Sixt al IV-lea5, nici norocul nici
priceperea lor nu au putut s libereze vreodat Statul de aceste
rele. Iar via a scurt a acestor Papi a fost cauza neputin ei lor; c ci
în cei zece ani cât guverna în medie un Pap , era mult dac
reu ea, cu greutate, s înjoseasc una dintre fac iuni; iar dac , cu
voia lui Dumnezeu, unul reu ea s nimiceasc aproape partidul
Colonna, r rea deodat un altul, du man al Orsinilor, care îi
cea pe ceilal i s se ridice din nou i nu avea timpul suficient s -i
distrug pe Orsini. Urmarea era c for ele temporale ale Papei erau
prea pu in pre uite în Italia. A ap rut apoi Alexandru al VI-lea
care, dintre to i Pontificii care au fost vreodat , a ar tat marea
autoritate pe care poate s-o dobândeasc un Pap atât prin bani
cât i prin for . Cu ajutorul ducelui Valentino i cu prilejul
coborârii francezilor în Italia, el înf ptui toate acele lucruri despre
care am vorbit mai sus în relatarea ac iunilor Ducelui. i cu toate
inten ia lui nu era aceea de a în a puterea Bisericii, dar
puterea Ducelui, ac iunile lui au însemnat totu i prilej de m rire
pentru aceasta; iar dup moartea lui i a Ducelui, Biserica a
mo tenit rodul str duin elor lui. Urm apoi Papa Iuliu al II-lea
care g si Biserica puternic întrucât st pânea întreaga Romagna,
iar familiile nobilimii romane erau distruse i partidele lor
desfiin ate prin persecu iile lui Alexandru; el g si de asemenea
calea deschis pentru a strânge bani printr-un mijloc înc

4 Ferrara a fost atacat în 1482 de vene ieni. Au ap rat-o laolalt

ducele Ferrarei, Ercole I de Este, papa Sixt al IV-lea, Alfonso de Neapole
i Lorenzo Magnificul.
5 A ocupat tronul pontifical în anii 1471–1484. Machiavelli îi închin o

pagin din Istorie Fiorentine VII, 22, (în Opere, a cura di Antonio
Panella, Milano-Roma, Rizzolio. I, 1938, p. 435): „A fost acest Pap cel
dintâi care a început s arate cât de mult poate face un Pontifice i cum
multe lucruri care înainte erau numite erori, puteau fi ascunse sub
autoritatea pontifical … Acest mod ambi ios de a proceda a f cut s fie
mai mult stimat de Principii Italiei i fiecare caut s i-l fac prieten”.
99
neîntrebuin at pân la Alexandru6. Iuliu al II-lea, nu numai c a
continuat aceste procedee, dar le-a accentuat; i se gândi s
cucereasc Bologna7, s -i distrug de asemenea pe vene ieni i s -
i goneasc pe francezi din Italia; aceste lucruri i-au reu it toate, i
faptul este cu atât mai mult spre lauda lui au cât a f cut totul spre
a cre te puterea Bisericii iar nu spre a- i satisface interesul lui
particular. A men inut apoi partidele Orsini i Colonna în situa ia
în care le g sise, i cu toate c existau între ei motive de tulburare,
au fost totu i dou lucruri care i-au oprit în ac iunea lor: a fost,
mai întâi, marele prestigiu al Bisericii care îi speria; i apoi faptul
nu î i aveau cardinalii lor, care provoac de obicei neîn elegeri
grave între ei; într-adev r, aceste dou partide nu vor putea s
ajung la o în elegere între ele atâta vreme cât î i vor avea
cardinalii lor, deoarece ei sunt aceia care, la Roma i în celelalte
i, între in discordiile vii dintre partide, pe când nobilimea laic
din ambele p i este silit s -i apere; i astfel se nasc, din ambi ia
prela ilor, discordiile i tulbur rile între nobili. Sfin ia Sa Papa
Leon8 a g sit a adar acest Stat pontifical foarte puternic; i
oamenii sper c , dac ceilal i l-au în at glorios prin puterea
armelor, el, prin bun tatea i celelalte virtu i nenum rate pe care
le posed , îl va face m re i respectat.

———————————

6 Este vorba de vinderea func iunilor eclesiastice.

7 Iuliu al II-lea a ocupat Bologna, în 1508; cu acest prilej,
Michelangelo a lucrat statuia monumental distrus la întoarcerea
st pânitorilor Bolognei, Bentivogli (1511).
8 Leon al X-lea de Medici, ales pap în februarie 1513, a adar pu in

înainte de începerea redact rii Principelui.

— 100 —
 CAPITOLUL XII – De câte feluri suni
armatele i despre solda ii mercenari.

Dup ce am discutat în mod particular despre toate caracterele

Principatelor pe care mi-am propus s le analizez la începutul
acestor pagini, i dup ce am considerat în parte cauzele bunei lor
st ri sau a decaden ei lor, indicând de asemenea modul în care
unii au încercat s le dobândeasc i s le p streze, îmi r mâne s
vorbesc acum în general despre r zboaiele i modurile de ap rare
care pot s apar în fiecare dintre ele. Am spus mai sus1 c un
Principe trebuie s aib temelii adânci în statul s u, altfel el se
pr bu te în mod necesar. Dar temelia cea mai însemnat a
oric rui stat atât nou cât i vechi sau mixt, este alc tuit din legi
i armate bune. i deoarece nu pot s existe legi bune acolo unde
nu sunt armate bune, i este de asemenea necesar ca acolo unde
sunt armate bune s existe i legi bune, voi l sa la o parte discu ia
referitoare la legi, i voi vorbi despre armate. Spun a adar c
armatele cu care un Principe î i ap ara sunt sau ale lui proprii,
sau mercenare, sau armate aliate sau în sfâr it, formate din aceste
elemente diverse, putând fi numite în acest caz mixte. Cele
mercenare i aliate sunt inutile i primejdioase. Iar dac un
Principe î i întemeiaz puterea statului pe armatele mercenare, nu
va avea niciodat o situa ie solid i nici sigur ; deoarece
asemenea armate sunt lipsite de unitate între ele, sunt ambi ioase,
disciplin i necredincioase; ele sunt pline de vitejie între
prieteni, dar sunt la e în fa a du manilor, nu se tem de Dumnezeu
i nici nu- i in cuvântul fa de oameni; cu atât mai mult î i
amâni o înfrângere cu cât amâni mai mult atacul pe care l-ai da cu
ajutorul lor; i dup cum du manii te jefuiesc în timp de r zboi,
asemenea armate te jefuiesc în timp de pace. Cauza acestor fapte
este c armatele de acest fel nu lupt nici din iubire de ar , nici
dintr-un alt motiv decât acela c primesc o mic leaf ; iar aceasta
nu este suficient pentru a-i face s vrea s moar pentru tine2.

1 În cap. VII.
2 Machiavelli vorbe te despre armatele mercenare, i în Discorsi, I, 43,
op.cit., p. 238–239: „Din acest exemplu se pot cunoa te în parte cauzele
inutilit ii solda ilor mercenari, care nu au alt motiv care s -i in în
func ia lor decât pu ina leaf pe care le-o dai. Acest motiv nu este i nici
101
Vor bucuros s fie solda ii t i atâta timp cât nu por i r zboi; dar de
îndat ce r zboiul începe, vor sau s fug sau s se întoarc la ei
acas . Nu mi-ar fi prea greu s dovedesc aceasta, deoarece ruina
Italiei nu are ast zi alt cauz decât aceea de a se fi bazat mult
vreme numai pe armate mercenare. Acestea au avut uneori unele
victorii i, în ciocnirile care s-au produs între ele, p reau c au
destul vitejie3; dar îndat ce ap rur armatele str ine, v zur to i
cât valorau în realitate celelalte. Astfel i-a fost u or lui Carol, regele
Fran ei, s cucereasc Italia cu creta4: iar cei care spuneau c
catele noastre sunt cauza acestui lucru, spuneau adev rul5;
numai c nu este vorba de p catele la care se gândeau ei, ci de
acelea pe care le-am indicat eu; i întrucât erau p catele
Principilor, au îndurat i ei urm rile lor grele.
Vreau s ar t mai bine rezultatele nefericite ale acestui fel de
armate. C pitanii mercenari sunt sau solda i plini de valoare, sau
nu sunt; dac sunt astfel, nu po i avea încredere în ei, deoarece
vor aspira întotdeauna la propria lor m rire, fie doborându-te pe
tine, care le e ti st pân, fie doborându-i pe al ii f voia ta; dar
dac un asemenea c pitan de armat nu este un om de valoare,
atunci el te nenoroce te de obicei. Dac mi se obiecteaz îns c
orice c pitan de armate va face aceasta, deoarece are trupele în
mâinile lui, fie c este mercenar sau nu, voi r spunde ar tând c

nu poate fi suficient spre a-i face credincio i i spre a-i face s i fie atât
de mult prieteni încât s vrea s moar pentru tine. C ci în armatele în
care nu exist niciun fel de dragoste fa de acela pentru care lup i i
care s fac din solda i alia ii lui, nu va putea fi niciodat o energie
suficient spre a rezista unui du man, pu in energic”.
3 Comentatorii noteaz c Machiavelli se refer probabil la cele dou

armate mercenare mai însemnate, ale partidului Sforza i ale partidului

lui Andrea Braccio, în continu lupt între ele.
4 Commynes (Mémoires, VII, 14) noteaz aceste cuvinte atribuindu-le

papei Alexandru al VI-lea, care îl compar pe Carol al VIII-lea cu un

„marechal de logis”, deoarece în cucerirea repede a Italiei, el n-a avut
decât, s însemne cu creta diferitele case unde voia s i instaleze trupele
în cantonament: „…et comme a dict le pape Alexandre qui règne, les
Francois y sont venuz avec des esperons de boys et de la croye en la main
des fourriers pour mercher leurs logis, sans aultre peine” (Mémoires de
Philippe de Commynes, nouvelle édition revue sur un manuscrit ayant
appartenu a Diane de Poitiers, par R. Chantelauze. Paris, Firmin-Didot,
1881, p. 554).
5 Machiavelli se refer la Savonarola, ale c rui predici profetizau
expedi ia lui Carol al VIII-lea.
— 102 —
armatele trebuie s fie sub comanda sau a unui Principe sau a
unei Republici: Principele trebuie s mearg i s îndeplineasc el
însu i func ia de c pitan; Republica s i trimit pe propriii ei
cet eni, iar când unul dintre ace tia nu se arat a fi om de
valoare, trebuie schimbat; dac îns este astfel, trebuie inut strict
între marginile legilor pentru ca s nu le dep easc . Experien a
ne arat într-adev r c singuri Principii i Republicile care posed
armatele lor proprii s vâr esc ac iuni de seam , pe când armatele
mercenare nu aduc decât neajunsuri; iar o Republic înarmat cu
armele ei proprii se va supune mult mai greu decât Republica
ap rat de armate str ine, unui tiran ie it dintre cet enii ei.
Roma i Sparta au fost multe secole înarmate i libere.
Elve ienii au armate des vâr ite i sunt cu totul liberi. Între
armatele mercenare antice avem ca exemplu pe cartaginezi care,
dup ce sfâr iser primul r zboi cu romanii, au fost pe punctul de
a fi învin i de solda ii lor mercenari, cu toate c aveau drept
comandan i pe propriii lor cet eni6. Dup moartea lui
Epaminonda, thebanii l-au ales pe Filip al Macedoniei, comandant
al armatelor lor, iar dup ce le-a câ tigat victoria, le-a luat lor
în i libertatea7. Milanezii, dup moartea ducelui Filip, îl angajar
pe Francesco Sforza pentru a lupta contra vene ienilor; iar el, dup
ce îi învinse pe du mani la Caravaggio, se uni cu ei pentru a-i
supune pe milanezi, patronii lui8. Sforza, tat l s u, pe când era în
slujba reginei Ioana a Neapolului, o l la un moment dat, pe
nea teptate, f niciun soldat, astfel c , spre a nu- i pierde
tronul, ea fu constrâns s se pun la discre ia regelui
Aragonului9. Iar dac vene ienii i florentinii i-au întins în trecut
cuceririle cu ajutorul acestui gen de armat , iar c pitanii lor nu s-

6 O referire la r zboiul inexpiabil g sim i în Discorsi, III, 32, op.cit.,

p. 460.
7 Este o inexactitate în relatarea lui Machiavelli. Filip al II-lea al

Macedoniei a fost aliat cu Thebanii în primul R zboi sacru (355–353) i

de-abia mai târziu, dup victoria de la Cheronea (338), a ocupat, Teba,
aliat cu Athena.
8 Este vorba de Filippo Maria Visconti, dup moartea c ruia (1447),
Republica Ambrozian (Milanul) angaj trupele lui Sforza contra Vene iei.
9 Muzio Attendolo Sforza o p si pe nea teptate pe regina Ioana a II-
a, (1420), trecând de partea adversarului ei, Ludovic al III-lea de Anjou,
pretendent la tronul regatului. Pentru a se ap ra contra acestuia, regina
trebui s se alieze cu Alfonso de Aragon, c ruia, neavând mo tenitori, îi
tronul.
103
au proclamat totu i Principi, ci au ap rat aceste state, r spund c
în cazul acesta florentinii au fost favoriza i de noroc; într-adev r,
dintre c pitanii mercenari de valoare i de care s-ar fi putut teme,
unii nu au avut victorii, al ii au întâmpinat rezisten e, iar al ii i-
au îndreptat ambi iile în alt parte. Cel care n-a avut victorii a fost
Giovanni Acuto, a c rui fidelitate a adar nu a putut fi pus la
încercare, întrucât nu a fost niciodat victorios10; dar oricine va
putea m rturisi c , dac acesta ar fi învins vreodat , florentinii ar
fi r mas la discre ia lui. Sforza a avut întotdeauna împotriva lui pe
solda ii lui Braccio, astfel c s-au pândit continuu unii pe al ii11.
Francesco i-a îndreptat ambi iile asupra Lombardiei, în timp ce
Braccio i le-a concentrat asupra Bisericii i regatului de Neapole.
Dar s vorbim, despre cele ce s-au întâmplat acum de curând.
Florentinii aleseser drept c pitan al lor pe Paolo Vitelli, om foarte
în elept i care, din simplu particular, ajunsese s dobândeasc o
mare faim 12. Dac acesta ar fi cucerit Pisa, cred c nimeni n-ar
putea s nu spun c florentinii ar fi trebuit în cazul acesta s i se
supun ; c ci, dac el ar fi voit s se pun în slujba du manilor lor,
florentinii nu ar fi putut s i se împotriveasc în niciun fel; iar
dac îl p strau între ei, trebuiau s i se supun . Cât prive te pe
vene ieni, dac vom considera dezvoltarea cuceririlor lor, vom
vedea c ac iunile lor au fost eficace i glorioase atâta vreme cât au
luptat cu armele lor proprii, ceea ce s-a întâmplat înainte de
îndreptarea cuceririlor lor asupra uscatului; într-adev r pe mare
au luptat cu o des vâr it vitejie, cuprinzând în armatele lor atât
pe nobili cât i pe oamenii plebei; dar de îndat ce au început s
lupte pe uscat, au renun at la vitejia lor i au urmat obiceiul
zboaielor Italiei. La începutul cre terii puterii lor pe uscat, faptul
nu aveau multe posesiuni i se bucurau de o mare faim , i-a
cut s nu aib de ce s se team prea mult de c pitanii lor; dar
când st pânirile lor s-au întins, ceea ce s-a produs în vremea lui

10 Cu numele adev rat John Harkwood, condotier englez, venit în

Italia în 1361 i mort la 1393, dup ce adunase o avere foarte mare din
care cl di un spital pentru c torii englezi la Roma. Un portret al lui,
lucrat ele Paolo Uccello, se g se te la Santa Maria del Fiore, catedrala
Floren ei.
11 Este vorba de rivalitatea între Muzio Attendolo Sforza i Andrea
Braccio di Montane, apoi de aceea între Francesco Sforza i Niccolò
Fortebraccio.
12 Cf. cap. VIII.

— 104 —
Carmagnola13, i-au dat seama pentru prima oar de gre eala lor.
Într-adev r, v zând vitejia lui deosebit atunci când, sub
conducerea lui, l-au b tut pe ducele de Milano14, i observând, pe
de alt parte, cât devenise apoi de calculat i rece în continuarea
zboiului, i-au dat seama c al turi de el nu vor mai putea s
aib niciodat vreo victorie, deoarece el nu mai voia aceasta15; cum
îns nu puteau s -l concedieze de team s nu piard din nou
ceea ce câ tigaser , au fost nevoi i s -l omoare spre a se asigura
împotriva lui. Vene ienii au mai avut apoi drept c pitani mercenari
pe Bartolomeo de Bergamo, pe Ruberto de San Severino, pe contele
Pitigliano i pe al ii la fel16; dar în cazul acestora trebuiau s se
team mai curând de pierderile pe care puteau s le sufere din
cauza lor, decât de victoriile pe care le-ar fi câ tigat: ceea ce s-a i
întâmplat chiar mai târziu la Vailà, când au pierdut într-o singur

13 Francesco Bussone, conte de Carmagnola, a fost mai întâi în slujba

lui Filippo Maria Visconti, apoi a trecut la vene ieni. Dup câteva victorii
mari, întâlni rezisten la Lodi i Cremona i pierdu luptele împotriva lui
Francesco Sforza i Niccolò Piccinino. Fu acuzat de tr dare i decapitat
(1432).
14 La Maclodio, în 1427.
15 În textul edi iei lui Francesco Costèro (op.cit., p. 48), g sim:

„giudicarono non poter più vincere con lui, perchè, non volevano nè
potean licenziarlo…” Ferrari traduce dup acest text (op.cit., p. 116): „…
ils jugèrent qu’ils no devaient plus s’attendre à vaincre avec lui comme
aussi qu’ils ne voulaient, ni ne pouvaient le licencier…” În edi ia lui
Angelo Pernice, pe care o urm m, textul este îns urm torul:
„…iudicorono con lui non potere più vincere, perchè non voleva, nè
poteva licenziarlo” (op.cit., p. 66); iar în celelalte edi ii, a lui Armando
Michieli (op.cit., p. 96), a lui Plinio Carli (op.cit., p, 57), Federico Chabod
(op.cit. p. 64) i Antonio Panella (op.cit., v. II, p. 49) g sim textul care
concord ca în eles cu lec iunea adoptat de Angelo Pernice: „iudicorono
non potere con lui più vincere, porchè noa voleva, nè potere licenziarlo”.
Traducerea francez a lui Yves Lévy este i ea conform acestor ultime
texte: „…ils pensèrent qu’ils ne pourraient plus vaincre avec lui, parce
qu’il ne le voulait pas et qu’ils ne pouvaient non plus le casser”… (op.cit.,
p. 82).
16 Machiavelli se refer la trei condotieri vesti i: Barlomeo Colleone, a

rui statuie la Vene ia este opera lui Verrocchio, Roberto de San-

Severino care conduce armatele Vene iei la asediul Ferrarei i este învins
(1482); Niccolò Orsini, conte de Pitigliano, învins la Vailà (1509) de Liga
de la Cambrai.
105
zi tot ceea ce câ tigaser cu trud în timp de opt sute de ani17.
ci armatele de felul acesta aduc numai cuceriri încete, târzii i
slabe pe când pierderile sunt nea teptate i nespus de grave. Dar
întrucât aceste exemple m-au adus s vorbesc despre Italia, care a
fost mul i ani guvernat de armatele mercenare, vreau s expun
aceste lucruri începând din timpurile cele mai vechi, pentru ca,
odat cunoscute originea i dezvoltarea lor, s le putem ameliora
cu mai mult u urin .
Trebuie s afla i a adar c , de îndat ce, în vremurile din urm ,
Imperiul a început s fie alungat din Italia18, iar Papa a dobândit o
putere temporal mai mare, Italia s-a împ it în mai multe state;
ci multe din marile cet i luar armele împotriva nobilimii lor
care, protejat odinioar de împ rat, le inea sub asuprirea ei;
Biserica a sus inut aceste mi ri de r scoal a ora elor pentru a
câ tiga putere în domeniul temporalului; iar în multe dintre ele,
cet enii devenir Principi. Astfel Italia ajunse a fi aproape în
întregime în mâinile Bisericii i ale câtorva Republici; dar, întrucât
nici preo ii, nici burghezii ora elor nu erau obi nui i s mânuiasc
armele, începur s angajeze în solda lor mercenari. Cel dintâi
care a creat faima acestui gen de armate a fost Alberigo da Conio,
din Romagna19. Din coala lui au coborât între al ii Braccio i
Sforza care au fost, în vremea lor, adev ra i arbitrii ai Italiei. Dup
ei au venit to i ceilal i care au condus aceste armate pân în
vremurile noastre; iar rezultatul ac iunilor lor de vitejie este c
Italia a fost cucerit ca într-o fug de Carol, a fost pr dat de
Ludovic, supus cu for a de Ferrando20 i batjocorit de elve ieni21.
Organizarea pe care au dat-o acestor armate a fost aceea de a lua
orice putere infanteriei, pentru a- i asigura lor în i gloria. Au

17 Machiavelli se refer la începuturile istoriei Vene iei, în secolul VII.

18 Urmând o afirma ie a lui Machiavelli în Istorie fiorentine, urmeaz
sc derea puterii imperiale asupra Italiei a început odat cu urcarea pe
tron a lui Rudolf de Habsburg (1273): „Rudolf împ ratul, în loc s vie în
Italia pentru a reda Imperiului gloria st pânirii ei, trimise aici pe un
ambasador al s u cu dreptul de a libera acele Cet i care ar vrea s se
scumpere, astfel c multe ora e se r scump rar …” (Istorie
fiorentine, ed.cit., p. 85).
19 Alberigo din Barbiano, conte de Conio, a întemeiat prima Companie

de mercenari la finele secolului XIV, numit „Compagnia di San Giorgio”.

20 Este vorba de Ferdinand Catolicul.
21 Elve ienii mercenari sunt men iona i aici pentru tr darea lor fa de
Ludovic al XII-lea i de Ludovic Maurul.
— 106 —
procedat astfel deoarece, neposedând ei în i un stat al lor i
tr ind din me te ugul armelor, nu puteau s dobândeasc gloria
cu un num r mic de infanteri ti dar nici nu puteau s le dea de
mâncare dac erau mul i; iat de ce s-au m rginit la cavalerie,
astfel c , având un num r de oameni potrivit de mare, puteau s
dobândeasc i hran i glorie. Lucrurile erau astfel încât într-o
armat de dou zeci de mii de solda i, nu se g seau nici dou mii
de infanteri ti. Afar de aceasta, se str duiser s i evite, lor i
solda ilor lor, atât oboseala cât i frica, astfel c în lupte nu se
omorau unii pe al ii ci se luau prizonieri f obliga ia de a pl ti
vreun pre de r scump rare. Nu atacau cet ile în timpul nop ii,
iar cei asedia i într-o cetate nu atacau nici ei taberele du mane;
nu construiau în jurul taberelor înt rituri i nici nu s pau an uri;
nu întreprindeau nicio ac iune militar în timpul iernii. Toate
aceste lucruri erau îng duite prin regulamentele lor militare, pe
care ei le inventaser pentru a- i evita, dup cum am spus, atât
oboseala cât i primejdia: i au procedat atât de departe în acest
sens, încât Italia a ajuns aservit i dezonorat .

———————————

107
 CAPITOLUL XIII - Despre solda ii auxiliari,
amesteca i i proprii.

Armatele auxiliare, care sunt cel lalt fel de armate inutile, se

formeaz atunci când faci apel la un conduc tor de stat puternic
care vine s te ajute i s te apere cu trupele lui: a a cum a f cut
în timpurile din urm papa Iuliu care, v zând la atacul contra
Ferrarei1, exemplul trist al ac iunii armatelor sale mercenare,
recurse la armate aliate i se în elese cu Ferrando, regele Spaniei,
ca acesta s vin s -l ajute cu oamenii i cu armele lui. Armatele
de felul acesta pot s fie folositoare i bune în sine, dar ele sunt
aproape întotdeauna p gubitoare pentru cel care le cheam ; c ci
dac pierzi, r mâi învins; iar dac învingi, r mâi prizonierul lor2.
i cu toate c exemple de acest fel se g sesc foarte multe în istoria
antic , nu vreau s nu men ionez exemplul recent al papei Iuliu al
II-lea; a c rui hot râre nu putea s fie mai pu in în eleapt : voind
într-adev r s ocupe Ferrara, s-a aruncat în întregime în mâinile
unui str in. Dar norocul lui a f cut s se produc o a treia
împrejurare, pentru ca el s nu culeag roadele hot rârii lui
gre ite: c ci solda ii lui auxiliari fiind învin i la Ravenna3, iar
elve ienii r sculându-se4 i izgonindu-i pe înving tori contrar
oric rei a tept ri a lui i a celorlal i, nu mai r mase prizonierul
du manilor s i întrucât ace tia fuseser alunga i, i nici al
solda ilor lui auxiliari întrucât ace tia învinseser cu alte arme

1 Este vorba de atacul lui Iuliu al II-lea împotriva Ferrarei la 1510,

când ducele Alfonso de Este se aliase cu Ludovic al XII-lea, refuzând s
intre în Liga Sfânt organizat de Pap împotriva Fran ei.
2 Cf. Discorsi, II, 20, op.cit., p. 338–339: „Spun a adar din nou c ,

dintre toate celelalte feluri de solda i, cei auxiliari sunt cei mai p gubitori.
ci fa de ei, Principele sau Republica pe care o ajut , nu are nicio
autoritate, deoarece are autoritate numai acela care îi trimite… A adar
un Principe sau o Republic trebuie s ia orice alt m sur înainte de a
recurge pentru ap rarea sa la solda i auxiliari i a-i introduce în statul
lui, chiar dac ar trebui s aib încredere în ei, deoarece orice pact, orice
conven ie, oricât de grea, pe care ar avea-o cu du manul, îi va fi mai
pu in p gubitoare decât aceast cale de ac iune”.
3 Este vorba de victoria armatelor franceze conduse de Gaston de Foix

la Ravenna (11 Aprilie 1512), împotriva spaniolilor alia i cu Liga Sfânt .

4 Un corp de elve ieni în serviciul Ligii Sfinte se r scul în cursul
aceleia i lupte, astfel c la sfâr it francezii trebuir s se retrag .
— 108 —
decât cu ale lor proprii. Florentinii, fiind cu totul lipsi i de armate,
au dus zece mii de francezi la Pisa5 spre a o cuceri; i prin aceast
ac iune s-au g sit într-o primejdie mai mare decât în orice alt
moment al luptelor lor. Împ ratul Constantinopolului6, pentru a se
împotrivi vecinilor s i, aduse în Grecia zece mii de turci; iar când
zboiul s-a sfâr it, ace tia n-au mai vrut s plece de aici, i astfel
a început robirea Greciei de c tre p gâni. A adar cel care vrea s
nu poat învinge, s se foloseasc de asemenea armate, c ci sunt
mult mai primejdioase decât cele mercenare: la ele într-adev r,
înfrângerea este de la început gata s se produc ; ele sunt unite
între ele i sunt toate la fel hot râte s asculte de al ii, iar nu de
tine; armatele mercenare îns dup ce au învins, au nevoie de
vreme mai îndelungat i de un prilej mai bun ca s i fac r u,
deoarece nu formeaz o unitate i sunt chemate i pl tite de tine;
i chiar dac într-o armat de acest fel ai da puterea unui al
treilea, el nu poate s dobândeasc într-un timp atât de scurt
autoritatea necesar spre a- i face r u. În rezumat, armatele
mercenare sunt primejdioase prin mole eala lor, iar cele auxiliare
sunt astfel prin vitejia lor.
Un Principe în elept va evita a adar întotdeauna acest gen de
armate i se va baza numai pe armatele lui proprii; el va prefera s
piard o lupt cu trupele lui proprii decât s înving cu acelea ale
altora, judecând c nu este victoriei deplin aceea pe care o ob ii
cu arme str ine. Nu voi ov i niciodat de a da ca exemplu pe
Cezar Borgia i faptele sale. Acest duce a intrat în Romagria cu
armate auxiliare, aducând aici numai solda i francezi; i cu ace tia
a cucerit Imola i Forli. Dar, p rându-i-se apoi c aceste armate
nu sunt sigure, a recurs la cele mercenare, socotindu-le mai pu in
primejdioase; i astfel angaj în slujba lui pe cei din partidele
Orsini i Vitelli. Dar pe urm , începând s se serveasc de ele, i se

5 Machiavelli se refer la armatele trimise de Ludovic al XII-lea în

ajutorul Floren ei în iunie 1500, pl tite în parte de el însu i, în parte de
Republic . Floren a fu îns nevoit s trimit aceste trupe înapoi, din
cauza lipsei lor de disciplin , f când pentru aceasta cheltuieli mari.
6 Se tie c împ ratul Ioan Cantacuzino, în lupta lui contra familiei
adversare a Paleologilor („vecinii lui”) a cerut ajutorul unor trupe turce ti
(1346). Angelo Pernice observ îns în comentariul s u (op.cit., p. 172,
nota 47) c se g sesc trupe turce ti în Imperiul bizantin i anterior
acestei date: la 1341, Ana de Savoia, v duva lui Andronic al III-lea, a
chemat trupe de turci otomani împotriva aceluia i Ion Cantacuzino care
lupta pentru ob inerea tronului.
109
 ru c dau de b nuit, c nu sunt credincioase i sunt
primejdioase; le desfiin a adar i r mase numai cu trupele lui
proprii. i este u or de observat diferen a ce exist între o armat
i cealalt dac ne gândim la marea deosebire între faima militar
a Ducelui în momentul în care îi avea numai pe francezi i apoi pe
Orsini i Vitelli, i gloria lui din momentul în care a r mas numai
cu solda ii lui i s-a bazat numai pe el singur: i vom constata c
aceast glorie a mers crescând; iar el nu a fost niciodat atât de
mult stimat ca atunci când fiecare a putut s vad c era singur i
în întregime st pân al armatelor lui. Nu voiam s renun la
exemplele italiene i recente; dar nu vreau s las la o parte nici pe
Hieron Siracuzanul, deoarece este unul dintre cei pe care i-am
citat mai sus7. Dup cum am spus, el a fost ridicat în fruntea
armatelor de siracuzani în i, i i-a dat seama îndat c aceast
armat mercenar nu este util , deoarece comandan ii ei erau
asemenea celor ai no tri din Italia; i, p rându-i-se c nu putea
nici s -i opreasc , nici s le dea drumul, puse s -i omoare pe to i,
i dup aceea purt r zboi cu armatele lui proprii, iar nu cu cele
str ine. Vreau s amintesc de asemenea o figur alegoric a
Vechiului Testament, potrivit în acest sens. Când David s-a oferit
lui Saul ca s mearg s lupte împotriva lui Goliath, provocator
din partea filistenilor, Saul, pentru ca s -i dea curaj, l-a încins cu
propriile lui arme; dar David, dup ce le-a avut asupra lui, le-a dat
înapoi spunând c nu poate lupta destul de liber dac le
streaz ; voia a adar s -l întâmpine pe du man numai cu pra tia
i cu cu itul lui8. În rezumat armatele altuia sau î i cad în spate
sau î i sunt o povar , sau te strâng din toate p ile. Carol al VII-
lea, tat l regelui Ludivic al XI-lea, dup ce prin marele lui noroc i
prin vitejia lui a eliberat Fran a de englezi, i-a dat seama c este o
necesitate s te înarmezi cu armele tale proprii, i a organizat în
regatul lui o armat de cavalerie i una de arca i infanteri ti. Mai
târziu, regele Ludovic, fiul s u, desfiin aceasta din urm i

7 În cap. VI.
8 Cf. Cartea întâia a lui Samuel, XVII, 38–39: „ i Saul îmbr pe
David cu ve mintele sale i-i puse în cap coif de aram i-i d du o
plato . Apoi David sa încinse ca sabia lui Saul peste ve minte i se
încerc s umble, c ci nu era deprins cu ele. i a zis David c tre Saul:
„Nu pot s umblu cu plato a asta, c ci nu sunt deprins cu ea”. Deci
David a lep dat-o de pe el”. (Biblia, trad. De Vasile Radu i Gala Galation,
Bucure ti, Funda ia pentru Literatur i Art , 1939, p. 303).
— 110 —
începu s ia în solda lui elve ieni9; aceast gre eal , pe care ceilal i
regi au urmat-o, este, dup cum se vede din cele ce se întâmpl
ast zi, cauza nenorocirilor acestui regat10. C ci dând elve ienilor
prilejul de a se acoperi de glorie, i-a înjosit propriile lui armate;
ci a desfiin at cu totul infanteria, iar cavaleria a pus-o aproape
sub dependen a armatelor altora; deoarece, fiind obi nui i s lupte
al turi de elve ieni, solda ii lui cred i ast zi c nu pot învinge f
ei. Iat de ce armatele franceze sunt insuficiente într-o lupt dus
contra elve ienilor, i dac nu îi au pe ace tia al turi, nici nu
încearc s se opun vreunui atac. A adar, armatele Fran ei sunt
mixte, în parte mercenare i în parte formate din oameni proprii; i
toate împreun , aceste armate sunt mult mai bune decât cele pur
auxiliare sau cele pur mercenare, dar cu mult inferioare celor
proprii. Este suficient în acest sens exemplul ar tat; c ci regatul
Fran ei ar fi de neînvins dac organiza ia militar a lui Carol al
VII-lea ar fi sporit sau men inut . Dar cu pu ina lor în elepciune,
oamenii se apuc s fac un lucru care, având în momentul acela
aparen a binelui, nu le îng duie s i dea seama de otrava care se
ascunde în el; dup cum am ar tat mai sus, vorbind despre febra
ectic 11.
adar cel care, într-un Principat, nu- i d seama de primejdii
în momentul în care se ivesc, nu este cu adev rat în elept; dar
sunt pu ini aceia care au acest dar. i dac am considera cauza
prim a c derii Imperiului Roman, am g si-o în faptul c go ii au
început s fie angaja i ca mercenari12; din momentul acela, for ele
Imperiului Roman au început s scad i toat puterea pe care o
pierdea, revenea celorlal i. Conclud a adar c , dac un Principat
nu posed armate proprii, el nu va fi niciodat în siguran ;
dimpotriv , va fi întotdeauna prad sor ii, deoarece nu dispune de
for a militar necesar spre a se ap ra în împrejur rile grele.
Aceasta a fost de altfel în totdeauna p rerea i maxima oamenilor

9 Ludovic al XI-lea s-a servit de elve ieni în lupta contra lui Carol

Temerarul, pe care ace tia l-au învins la Granson i Morat (1476).

10 F. Chabod, în Sulla composizione de „Il Principe” di Niccolò

Machiavelli, în Archivum Romanicum, XI, 1927, observ c Machiavelli se

refer probabil la anul 1513 când francezii au fost b tu i de elve ieni la
Novara.
11 În cap. III.
12 Se noteaz , c sub Varens (364 – 378), go ii au fost l sa i s se
eze, pentru prima oar , într-o provincie a Imperiului, dar nu au fost
lua i ca mercenari.
111
în elep i: „quod nihil sit tam infirmum aut instabile quam fama
potentiae non sua vi nixa”13.
Iar armatele proprii sunt compuse fie din supu ii propriei ri,
fie din cet eni, fie din oameni de-ai t i care î i sunt îndatora i;
toate celelalte feluri de armat sunt sau mercenare sau auxiliare;
iar modul în care po i s i organizezi armate proprii va fi u or de
sit dac vom examina metodele folosite de cei patru, pe care i-
am men ionat mai sus14, ca i procedeul prin care i-au alc tuit
armate i i le-au organizat Filip, tat l lui Alexandru cel Mare, apoi
multe Republici i Principi; c ci am toat încrederea în modul în
care au lucrat ace tia.

———————————

13 Tacit, Annales XIII, 19; Machiavelli citeaz îns din memorie; textul
exact este: „Nihil rerum mortalium tam instabile ac fluxum est quam
faima potentiae non sua vi nixae”.
14 Machiavelli se refer probabil la Cezar Borgia, la Hieron, David i

Carol al VII-lea; dar, dat fiind c David nu poate fi socotit în rândul

celorlal i organizatori de armate, este posibil referirea la cei patru
men iona i în cap. VI: Moise, Cirus, Romulus i Teseu.
— 112 —
 CAPITOLUL XIV – Care este datoria unui
Principe privitor la preg tirea r zboiului.

adar un Principe nu trebuie s aib alt gând nici alt

preocupare, i s nu aib de asemenea alt grij , decât aceea a
zboiului i a organiz rii i disciplinei necesare lui; aceasta este
singura chestiune care trebuie s -l preocupe pe cel care comand ,
i însemn tatea ei este atât de mare încât nu numai c îi men ine
puternici pe cei care s-au n scut Principi, dar de multe ori îi ridic
pe unii oameni, de la situa ia de simpli particulari, la treapta
aceasta cea mai înalt ; i dimpotriv , se observ c atunci când
Principii s-au gândit mai mult la pl ceri decât la armate, ei i-au
pierdut statul. Iar prima cauz pentru care po i s -l pierzi, este
tocmai aceea de a nu ine seama de aceast art a r zboiului, pe
când mijlocul care î i îng duie s dobânde ti un stat este acela de
a fi practicat mereu aceast art . Având armate, Francesco Sforza
a devenit din simplu particular, duce al Milanului; iar fiii lui,
pentru c au fugit de greut ile i truda armelor, au ajuns din
duci, simpli particulari1. C ci, între celelalte rele pe care i le
pricinuie te faptul de a fi lipsit de armate, este i acela de a fi
dispre uit; i aceasta este una dintre ru inile de care trebuie s se
fereasc un Principe, dup cum voi ar ta mai jos2; c ci între un
om care are armate i unul care este lipsit de ele, nu putem face
niciun fel de compara ie; a adar nu este logic ca cel care posed
armate s asculte de bun voie de cel care nu posed solda i de
niciun fel, iar acesta din urm s se simt în siguran între
slujitorii s i arma i; c ci, unul fiind plin de dispre , iar cel lalt
mereu plin de b nuial , nu vor putea lucra niciodat bine
împreun . Astfel un Principe care nu se pricepe în arta r zboiului,
va suferi, nu numai nepl cerile pe care le-am ar tat, dar i
dispre ul solda ilor lui, astfel c niciodat nu va putea s aib
încredere în ei.
adar Principele nu trebuie s uite niciodat grija preg tirii

1 Galeazzo Sforza a murit ucis de curteni (1476); Ludovic Maurul a

fost învins i detronat de Ludovic al XII-lea în 1500, iar Massimiliano

Sforza va pierde de asemenea Milanul în urma luptei de la Marignano
contra lui Francisc I (1515).
2 În cap. XIX.

113
 zboiului; în timp de pace trebuie chiar s lucreze în acest sens
mai mult decât în timp de r zboi; lucrul acesta îl poate face în
dou moduri: mai întâi prin fapte, apoi prin gândire. În ce prive te
faptele, afar de ordinea i disciplina continu pe care trebuie s le
impun oamenilor s i, trebuie de asemenea s practice mereu
vân toarea3, i prin aceasta s i obi nuiasc trupul cu greut i i
trud ; în acela i timp poate s înve e s cunoasc natura locurilor,
tie cum se înal mun ii, cum se deschid v ile, cum se întind
câmpiile, i s i dea seama care este natura fluviilor i a
mla tinilor; s fie de asemenea atent în toate aceste observa ii.
ci aceste cuno tin e sunt folositoare din dou puncte de vedere:
mai întâi înve i s i cuno ti propria ta ar i în elegi astfel mai
bine care trebuie s fie modul ei de ap rare; apoi, întrucât ai
cunoscut i ai fost de multe ori în toate aceste locuri, vei în elege
cu u urin pozi ia oric rui alt loc pe care va trebui s -l iei în
cercetare; deoarece dealurile, v ile i câmpiile, fluviile i mla tinile
din Toscana, spre exemplu, seam într-o anumit m sur cu
cele din alte provincii; astfel c , de la cunoa terea aspectelor unui
inut oarecare, po i trece cu u urin la cunoa terea acelora ale
altor provincii. Principele care nu se pricepe în aceasta, este lipsit
de cea dintâi însu ire care se cere unui c pitan; c ci aceste lucruri
te înva s -l descoperi pe du man, s i fixezi taberele, s i
conduci armatele, s le rânduie ti în lupte i s duci asediul spre
folosul t u. Între alte laude pe care scriitorii le aduc lui Filipomen,
principele Acheilor4, este i faptul c în timp de pace el nu se
gândea la altceva decât la modul în care s poarte r zboiul; i când
se g sea pe un câmp cu prietenii lui, se oprea de multe ori i
discuta cu ei: – Dac du manii s-ar afla pe colina aceea, iar noi ne-
am afla aici cu armata noastr , care din doi ar fi într-o pozi ie mai
bun ? Cum am putea s înaint m împotriva lor, p strând ordinea
de b taie? Dac am voi s ne retragem, cum ar trebui s

3 Cf. Discorsi, III, 39, op.cit., p. 474–475: „Între celelalte lucruri care
sunt necesare unui c pitan de armate, este cunoa terea locurilor i a
rilor, deoarece f aceast cunoa tere general i particular un
pitan de armate nu poate s vâr i nimic bun. i deoarece toate tiin ele
cer o practic dac vrei s le posezi în mod perfect, tiin a aceasta cere i
ea o practic foarte mare. Aceast practic sau cuno tin particular se
dobânde te prin vân toare mai mult decât prin orice alt exerci iu…
Aceasta se spune spre a se ar ta c vân toarea, dup cum constat
Xenofan, este o imagine a r zboiului”.
4 Filipomen din Megalopoli (253–183 î. Chr.) a fost eful Ligii Acheilor.

— 114 —
proced m? iar dac ei s-ar retrage, cum ar trebui s -i urm rim? –
i a a, mergând cu ei, le ar ta toate situa iile care s-ar putea ivi
pentru o armat ; asculta p rerile lor, i-o spunea pe a lui, aducea
argumente în acest sens, astfel c , mul umit acestei reflect ri
continue asupra r zboiului, nu i s-ar fi putut întâmpla niciodat ,
el fiind în fruntea armatelor, s se iveasc o primejdie pe care s
nu tie s-o înl ture.
Cât prive te preg tirea intelectual în vederea purt rii
zboiului, Principele trebuie s citeasc istoria, i în aceasta s
reflecteze asupra faptelor oamenilor de seam spre a- i da seama
cum au procedat în r zboaie, spre a examina cauzele victoriilor i
înfrângerilor lor, spre a putea a adar s le evite pe cele din urm i
le imite pe cele dintâi; i, mai ales, trebuie s urmeze exemplul
câtorva oameni ilu tri din trecut, care n zuiau s imite pe câte un
erou mult l udat i glorios, dinaintea lor având mereu prezente
vitejiile i faptele lui: a a cum se spune c Alexandru cel Mare îl
imita pe Achille, Cezar pe Alexandru, Scipio pe Cirus. i oricine va
citi via a lui Cirus scris de Xenofon5), va recunoa te apoi, când va
urm ri via a lui Scipio6, c aceast imita ie a fost spre gloria lui
deplin , i- i va da seama cât de mult se apropia acesta de
castitatea, de amabilitatea, de omenia i de d rnicia pe care
Xenofon le atribuie în scrierea sa lui Cirus. Acestea trebuie a adar
fie modurile i atitudinile unui Principe în elept; în timp de pace
nu stea niciodat inactiv, ci s adune cu pricepere i s i fac
un capital din aceste însu iri, pentru a se putea folosi de ele în
împrejur rile grele; astfel ca, atunci când soarta i se va schimba,
fie preg tit s -i înfrunte loviturile.

———————————

5Machiavelli se refer la Ciropedia.

6 Este vorba de Scipio Africanul, ale c rui lecturi din Xenofon le
men ioneaz Cicero într-o scrisoare.
115
 CAPITOLUL XV – Despre acele lucruri
pentru care oamenii, i mai ales Principii,
merit s fie l uda i sau dojeni i.

Ne r mâne s vedem acum care trebuie s fie atitudinea i

procedarea unui Principe fa de supu i i de prieteni, Principi ai
altor state. Dar întrucât tiu c s-a scris mult despre aceea i
chestiune, m tem c , scriind i eu acum tot despre aceasta, s nu
fiu considerat drept încrezut, mai ales pentru c m voi dep rta
foarte mult, în discu ia acestei probleme, de modul obi nuit de
tratare al celorlal i. Inten ia mea fiind îns aceea de a scrie ceva
folositor pentru cei care vor ti s m în eleag , mi s-a p rut c
este mai potrivit s urm resc adev rul faptelor înse i decât simpla
închipuire. C ci mul i scriitori au imaginat Republici i Principate
pe care nimeni nu le-a v zut vreodat i nimeni nu le-a cunoscut
ca existând în realitate; într-adev r este atât de mare deosebirea
între felul în care oamenii tr iesc i felul în care ar trebui s
tr iasc , încât cel care las la o parte ceea ce facem pentru ceea ce
ar trebui s facem, mai curând î i preg te te propria lui pieire
decât înva mijlocul de a se p stra mai departe; c ci cel care
pretinde s se manifeste pretutindeni ca om de o des vâr it
bun tate, va trebui s piar cu necesitate în mijlocul atâtor
oameni care nu sunt buni. A adar Principele care vrea s i
streze puterea, trebuie s înve e neap rat s poat fi uneori
lipsit de bun tate i s se poat folosi de aceast însu ire dup
cum este nevoie de ea.
sând a adar la o parte toate acele lucruri care au fost
închipuite cu privire la un Principe, i discutând numai despre
acelea care sunt adev rate, spun c to i oamenii, i mai ales
Principii, întrucât sunt pe treapta cea mai de sus, au drept
tr tur caracteristic una din însu irile urm toare, care le aduc
fie dojan , fie laud . i anume, unii sunt considera i genero i, al ii
meschini (folosind aici un cuvânt toscan, „miseri”, întrucât
cuvântul „avar” arat în limba noastr i pe acela care vrea s
dobândeasc ceva prin jaf; numim îns „meschin” pe acela care se
opre te de a se bucura de ceea ce posed ); unii sunt considera i
darnici, al ii lacomi; unii cruzi, al ii milo i; unii sperjuri, al ii
oameni de încredere; unii f vlag i la i, al ii îndr zne i i
curajo i; unii plini de aten ie, al ii mândri; unii iubitori de pl ceri,
— 116 —
al ii ca ti; unii cu un caracter integru, al ii vicleni; unii
înc âna i, al ii docili; unii serio i, al ii u uratici; unii
credincio i, al ii f religie; i astfel mai departe. tiu c fiecare va
rturisi c ar fi cu totul demn de laud s întâlnim la un
Principe, dintre toate însu irile mai sus ar tate, numai pe cele care
sunt considerate drept cele mai bune; dar, întrucât nu putem s le
întâlnim pe toate laolalt i nimeni nu ar putea s le manifeste pe
toate, deoarece condi iile vie ii noastre omene ti nu o îng duie, îi
va fi necesar Principelui s fie numai atât de prudent încât s tie
in departe de el josnicia acelor vicii care l-ar putea face s i
piard statul; apoi, atât cât îi este cu putin , s se fereasc i de
acelea care nu ar putea fi cauz de pierdere a puterii; dac îns
lucrul acesta nu-i posibil, poate s dea ascultare acestor vicii din
urm f prea mult grij . i mai ales s nu-i pese dac ajunge
merite faima rea a acelor p cate f de care i-ar fi greu s i
streze statul; c ci dac cercet m lucrurile cu aten ie, vom
observa c unele scopuri care apar ca virtuoase, ne-ar duce la
pieire dac le-am urm ri, pe când altele, care se par a fi rele, ne
fac s dobândim, prin împlinirea lor, siguran a i buna stare.

———————————

117
 CAPITOLUL XVI – Despre d rnicie i
economie.

Începând a adar cu cele dintâi dintre însu irile mai sus ar tate,
spun c ar fi bine s po i fi considerat darnic; totu i d rnicia
aplicat în a a fel încât s ajungi s fii socotit darnic, î i este
un toare; într-adev r, dac o aplici în mod potrivit i cum
trebuie aplicat , nu se va ti de ea i vei înl tura i reputa ia
ru inoas a contrariului ei. i astfel, dac vrei s i p strezi între
oameni renumele d rniciei, nu trebuie s la i de o parte luxul de
orice fel; astfel c un Principe de felul acesta î i va cheltui toate
bunurile cu asemenea lucruri, iar la sfâr it, dac va voi s
streze mai departe renumele d rniciei, va fi nevoit s apese
nespus de greu asupra poporului, împov rându-l cu biruri, i s
fac astfel tot ceea ce se poate face pentru a ob ine bani. Lucrul
acesta va aduce îns cu sine ura tot mai mare a supu ilor s i, i
nimeni nu va mai avea stim pentru el deoarece va fi ajuns s rac;
i astfel, întrucât d rnicia lui a f cut r u multora i a adus un
bine numai câtorva, el va sim i îndat cea mai mic nemul umire a
poporului i situa ia lui se va cl tina la cea dintâi primejdie; dac
îns î i d seama de gre eala lui i vrea s se lepede de ea, î i va
atrage îndat reputa ia de a fi meschin. A adar un Principe nu
poate aplica aceast virtute a d rniciei în a a fel încât,
manifestând-o, s nu-i aduc un r u; deci, dac este prudent, nu
trebuie s -i pese de reputa ia de meschin; deoarece cu timpul va fi
considerat tot mai darnic, întrucât se va constata c , f când
economie, îi ajung propriile lui venituri, c se poate ap ra
împotriva celui care porne te cu r zboi contra lui i c poate s
întreprind lucruri mari f s apese asupra poporului; a a încât
va fi darnic fa de to i aceia c rora nu le ia nimic, i care sunt
nesfâr it de mul i, i va fi zgârcit fa de to i aceia c rora nu le d
nimic, i care sunt pu ini. În vremurile noastre am v zut c au
înf ptuit lucruri mari numai aceia care au fost considera i drept
meschini; iar ceilal i au fost nimici i. Papa Iuliu al II-lea, dup ce
s-a folosit de faima d rniciei lui spre a ajunge la tronul papal, nu
s-a mai gândit apoi nicio clip s o mai p streze, deoarece trebuia
poarte r zboaie. Regele de ast zi al Fran ei1 a purtat

1 Regele la care se refer Machiavelli este Ludovic al XII-lea.

— 118 —
nenum rate r zboaie f s pun vreo dare special asupra
supu ilor lui, numai pentru c economia lui îndelungat i-a
îng duit sa aib cheltuieli suplimentare2. Iar regele de azi al
Spaniei3, dac ar fi vrut s fie considerat drept darnic, nu ar fi
întreprins atâtea r zboaie i nu ar fi câ tigat atâtea victorii.
adar unui Principe, care nu are nevoie s i jefuiasc supu ii
pentru a se putea ap ra, care nu trebuie s se team c va ajunge
rac i dispre uit i care nu este silit s devin lacom de averi, nu
trebuie s -i pese dac î i creeaz faima de meschin; c ci acesta
este unul dintre p catele care îi îng duie s domneasc . Iar dac
cineva îmi va obiecta spunând c Caesar a ajuns la putere prin
rnicie, i mul i al ii de asemenea au urcat treptele cele mai
înalte pentru c au fost în realitate i au fost crezu i darnici, îi voi
spunde: sau e ti Principe deplin sau e ti pe cale de a dobândi
Principatul. În primul caz, d rnicia este d un toare; în al doilea
caz, este foarte necesar s fii considerat darnic. Iar Caesar era
unul dintre aceia care voiau s ajung la Principatul Romei; dar
dac odat ajuns aici ar fi tr it mai departe i nu ar fi fost mai
cump tat în cheltuieli, i-ar fi distrus singur Imperiul. Iar dac
altul îmi va obiecta din nou: au fost mul i Principi care cu armatele
lor au s vâr it fapte m re e i care totodat au fost socoti i foarte
darnici, îi voi r spunde: Principele acesta cheltuie te sau din
averea lui i din banii supu ilor s i, sau din aceia ai altora. În
primul caz trebuie s fie foarte econom; în al doilea, nu trebuie s
renun e la niciun fel de d rnicie. C ci Principele care î i poart
armatele pretutindeni, care se îmbog te din pr zi, din jafuri i
din biruri, care folose te a adar averea altuia, acela trebuie s se
arate darnic; altfel solda ii nu l-ar mai urma. Într-adev r, po i s
ruie ti cu generozitate din ceea ce nu este al t u nici al

2 Traducem dup textul edi iei lui Angelo Pernice (op.cit., p. 84) ca i a
lui Michieli (op.cit., p. 111); în traducerile franceze i germane s-a urmat
îns o alt lec iune, unindu-se cele dou fraze, dup textul lui G. Lisio, Il
Principe di Niccolò Machiavelli, testo critico con introduzione e note,
Firenze, Sansoni, 1899. (cu privire la lec iunea adoptat de Angelo
Pernice în contrast cu a lui Lisio, cf. nota celui dintâi în edi ia îngrijit de
el, op.cit., p. 174, nota 55). Ferrari traduce a adar: „afin de pouvoir faire
la guerre au roi de France…” (op.cit. p. 132); Yves Lévy de asemenea:
„…pour avoir le moyen de faire la guerre au roy de France”, (op.cit., p.
101), iar Rehberg urmeaz acela i text: „…um sich vielmehr nur zum
Kriege gegen Frankreich vorzubereiten” (op.cit., p. 86).
3 Ferdinand Catolicul.

119
supu ilor t i, a a cum au f cut Cirus, Caesar i Alexandru;
deoarece faptul de a risipi averea altora nu- i mic oreaz faima de
care te bucuri, ci î i aduce dimpotriv o faim nou ; singurul lucru
care î i d uneaz este acela de a cheltui din banii t i. C ci nu
exist ceva care s se consume singur mai mult decât d rnicia: în
timp ce te folose ti de ea, pierzi totodat putin a de a o mai folosi,
i ajungi sau s rac i dispre uit, sau, pentru a sc pa de s cie,
devii lacom i urât de ceilal i. Între toate lucrurile de care un
Principe trebuie s se fereasc este îns faptul de a fi dispre uit i
urât, iar d rnicia te duce i la una i la cealalt . A adar este mai
în elept s i p strezi numele de meschin, care î i creeaz o
reputa ie proast , dar lipsit de ur , decât s vrei s i câ tigi
faima d rniciei i prin aceasta s-o dobânde ti în mod necesar pe
aceea de lacom, din care i se va forma o reputa ie proast i
înso it de ur .

———————————

— 120 —
 CAPITOLUL XVII – Despre cruzime i mil ,
i dac este mai bine s fii iubit decât
temut, sau mai curând s fii temut decât
iubit.

Trecând mai departe la celelalte însu iri mai sus ar tate, spun
orice Principe trebuie s doreasc s fie socotit drept milos i
nu crud: cu toate acestea, trebuie s bage de seam s nu
întrebuin eze r u aceast mil . Cezar Borgia era socotit crud;
totu i aceast cruzime a lui restabilise ordinea în Romagna, îi
duse unitatea i pacea i o f cuse s fie credincioas Principelui.
Dac vom considera a adar cu aten ie lucrul acesta, ne vom da
seama c acest om a dovedit c este mult mai milos decât poporul
florentin care, pentru a nu fi acuzat de cruzime, a l sat s fie
distrus Pistoia1. A adar un Principe nu trebuie s se preocupe
dac , pentru a- i ine supu ii strâns uni i i credincio i lui, î i
creeaz faima rea a cruzimii: într-adev r câteva exemple îi vor fi
suficiente ca s dovedeasc mai mult mil decât aceia care, din
mil prea mare, las s se dezvolte liber dezordinile produc toare
de omor i jaf; asemenea lucruri fac r u unei întregi colectivit i,
pe când execu iile ordonate de un Principe ating numai pe un
singur om. Iar între Principii de toate felurile, îi este cu neputin
Principelui care de curând i pentru prima oar a ajuns la aceast
treapt , s evite renumele cruzimii; aceasta deoarece un stat nou
este plin de primejdii.
Virgiliu spune într-adev r prin gura Didonei:
Res dura, et regni novitas me talia cogunt
Moliri, et late fines custode tueri2.

1 Despre aceast politic a Floren ei fa de Pistoia – unde au fost

între inute partidele adverse spre a se produce turbur ri i omoruri
continue –, Machiavelli vorbe te i în Discorsi II, 25, op.cit., p. 356:
„Ora ul Pistoia… nu a ajuns în st pânirea Floren ei prin alt mijloc decât
prin acesta: c ci, ea fiind divizat între partide i florentinii favorizând
când pe unii, când pe al ii… împinser cetatea pân la cap t încât,
istovit de existen a ei agitat , se arunc de la sine în bra ele Floren ei”.
Cf. i III, 27, op.cit., p. 418, unde se arat folosirea de c tre florentini a
aceleia i metode de cucerire a Pistoiei.
2 Eneida, I, p. 563–564.

121
 Cu toate acestea, el nu trebuie s dea u or crezare acuza iilor,
nici s treac prea repede la ac iune i nici s i fac singur fric ;
procedeze cu m sur , cu în elepciune i cu omenie, iar
încrederea prea mare s nu-l lipseasc de pruden , dup cum
prea marea neîncredere s nu-l fac lipsit de orice îng duin .
Se pune astfel problema dac este mai bine s fii iubit decât
temut sau invers. R spund c este necesar s fii i una i alta; dar
întrucât este greu s împaci aceste dou lucruri, spun c , atunci
când una singur din aceste condi ii poate fi împlinit , este mai
sigur s fii temut decât s fii iubit. C ci se poate spune despre
oameni acest lucru în general: c sunt nerecunosc tori,
schimb tori, pref cu i i ascun i, c fug din fa a primejdiei i sunt
lacomi de câ tig; atâta timp cât le faci bine, sunt cu totul ai t i; i
dup cum am spus mai sus, ei î i dau sângele lor, averea, via a i
copiii, atâta timp cât primejdia este departe; dar când ea se
apropie, to i se r scoal împotriva ta. Astfel Principele care s-a
încrezut cu totul în vorbele lor, i este deci lipsit de orice alt
posibilitate de ap rare, este împins spre pieire; c ci prieteniile pe
care le ob ii cu bani, iar nu prin generozitate i distinc ie
sufleteasc , le cumperi3, dar nu le posezi în realitate i nu le po i
folosi. Iar oamenii ov ie mai pu in s fac r u celui care se face
iubit decât celui care se face temut; c ci iubirea se p streaz prin
leg tura obliga iei pe care orice prilej, în care este în joc propriul
u folos, o poate rupe, deoarece oamenii sunt r i; în schimb,
teama se p streaz prin frica de pedeaps , care nu-l p se te pe
om niciodat . Cu toate acestea, Principele trebuie s se fac temut
în a a fel încât, dac nu dobânde te iubirea supu ilor, s evite
îns ura lor; deoarece poate foarte bine s îndeplineasc împreun
cele dou condi ii, s fie temut i s nu fie urât; ceea ce se va
întâmpla întotdeauna dat se va ab ine de a pune mâna pe averea
cet enilor i supu ilor s i ca i pe femeile lor; i chiar atunci când
este constrâns s verse sângele cuiva, s-o fac numai dac exist
într-adev r o justificare adev rat i o cauz evident ; dar mai
presus de toate trebuie s se re in de a atinge averea oamenilor,
deoarece ace tia uit mai u or moartea unui tat decât pierderea
averii lor. i apoi, prilejurile de confiscare a bunurilor nu lipsesc
niciodat ; iar cel care începe s tr iasc din jaf, g se te

3 În text (ed. Angelo Pernice, p. 88): „ i meritano”, cu explica ia

Comentariului (p. 175, nota 59): „si comprano”. Yves Lévy traduce totu i
(op.cit., p. 105): „on mérite bien d’en éprouver l’effet (des amitiés)…”.
— 122 —
întotdeauna motive suficiente ca s ia în st pânire averea altuia;
sunt îns dimpotriv mai rare prilejurile de a v rsa sânge i ele
trec mai repede. Dar când un Principe î i conduce armatele i are
sub comanda lui un num r mare de solda i, atunci mai ales este
necesar s nu se preocupe nicidecum de faima cruzimii lui;
deoarece f aceast faim , o armat nu poate fi niciodat unit
i nici gata de ac iune. Între faptele demne de admira ie ale lui
Hanibal, se num i aceasta: de i a avut o armat foarte mare,
alc tuit din nenum rate neamuri amestecate i pe care a purtat-
o s lupte pe p mânturi str ine, nu s-a ivit niciodat vreo
neîn elegere între elementele ei diferite, i nimeni nu s-a ridicat
vreodat împotriva Principelui, atât când soarta le-a fost
nenorocit cât i atunci când le-a fost favorabil . Faptul acesta nu
putea s aib alt cauz decât cruzimea neomeneasc a lui
Hanibal, cruzime care, al turi de valoarea i de energia lui
nem surate, l-a f cut s apar întotdeauna solda ilor demn de
respect i de team ; i dac nu ar fi avut aceast însu ire, celelalte
virtu i nu i-ar fi fost suficiente spre a ob ine acest rezultat.
Scriitorii cu pu in inteligen admir îns pe de o parte ac iunile
lui, iar pe de alt parte condamn acele fapte care constituie
singura lor cauz . i pentru a dovedi c celelalte însu iri nu i-ar fi
fost suficiente, s -l consider m pe Scipio, om de o rar valoare nu
numai în timpurile lui, dar fa de tot ceea ce cunoa tem în
timpurile trecute, i ale c rui armate s-au r sculat împotriva lui în
Spania4. Faptul acesta nu a avut alt cauz decât bun tatea lui
prea mare, care d duse solda ilor o libertate nest vilit i cu mult
mai mare decât s-ar fi potrivit disciplinei militare. Ceea ce i-a i
fost spus ca o învinuire, în Senat, de c tre Fabius Maximus care l-
a numit pentru aceasta corup tor al armatei romane. i este
adev rat c locuitorii din Locri, care fuseser jefui i i ruina i de
un guvernator trimis de Scipio, n-au fost r zbuna i niciodat de
acesta, iar îndr zneala acelui om n-a fost pedepsit ; i toate
acestea numai din cauza firii lui indulgente5; astfel c , cineva în
Senat voind s -l scuze, a spus c exist mul i oameni care tiu
mai bine s nu gre easc ei în i decât s pedepseasc gre elile
altora. Acest fel de a fi ar fi mic orat cu timpul faima i gloria lui

4 Este vorba de r scoala din 206 î. Chr., produs în momentul în care

Scipio Africanul se îmboln vise.

5 Machiavelli se refera la Q. Phlaminius l sat de Scipio la Locri pentru

a ap ra ora ul împotriva Cartaginezilor.

123
Scipio, dac el ar fi r mas mai departe la putere p strând aceast
conduit ; dar întrucât a trecut apoi sub comanda Senatului,
aceast însu ire d un toare a lui nu numai c nu s-a mai ar tat
astfel, dar a ap rut spre gloria lui.
Conclud a adar, revenind la întrebarea dac trebuie s fii iubit
sau temut, prin afirmarea c , întrucât oamenii iubesc dup
capriciul lor i se tem dup voia Principelui, un Principe prudent
trebuie s se bazeze pe ceea ce atârn de el, iar nu pe ceea ce
atârn de ceilal i; el trebuie a adar s caute numai s nu fie urât,
dup cum am spus.

———————————

— 124 —
 CAPITOLUL XVIII – Cum trebuie s i in
cuvântul un Principe.

Oricine în elege c trebuie s fie l udat Principele care tie s i

in cuvântul i s procedeze în mod cinstit, iar nu cu viclenie:
totu i experien a vremurilor noastre ne arat c acei Principi au
vâr it fapte de seam care au inut prea pu in socoteal de
cuvântul dat i au tiut cu viclenia lor s ame easc mintea
oamenilor; iar la sfâr it au întrecut astfel pe cei care au lucrat cu
cinste.
Trebuie s ti i a adar c exist dou feluri de a lupta: unul
bazat pe legi, cel lalt pe for : cel dintâi este propriu oamenilor, al
doilea apar ine animalelor; dar întrucât primul nu este de multe
ori suficient, trebuie s recurgem la al doilea. A adar îi este
necesar Principelui s tie s se comporte tot atât de bine ca
animal cât i ca om. Scriitorii vechi au recomandat acest lucru
Principilor într-un mod alegoric; ei ne povestesc c Achile i mul i
al i Principi din vremurile acelea, au fost da i lui Chiron Centaurul
pentru ca acesta s -i creasc sub disciplina lui1. Iar faptul de a
avea ca preceptor o fiin jum tate animal i jum tate om nu
înseamn altceva decât c unui Principe îi este necesar s tie s
se poarte atât într-un fel cât i în cel lalt; c ci nu po i s te por i
mereu în felul singur al omului i nici în acela al animalului.
adar dac un Principe trebuie s tie s se comporte bine în
felul unui animal, trebuie s aleag între firea vulpii i aceea a
leului; deoarece leul nu se ap de cursele ce i se întind, iar
vulpea de asemenea nu se ap de lupi. Trebuie a adar s fii
vulpe spre a recunoa te cursele, i leu spre a-i speria pe lupi. Cei
care procedeaz numai în felul leului, nu sunt deloc pricepu i.
adar un st pânitor puternic nu poate i nici nu trebuie s i
int , cuvântul atunci când aceasta se întoarce împotriva lui i
când motivele care l-au f cut s promit un anumit lucru au
încetat de a mai exista. Dac oamenii ar fi to i buni, preceptul meu
nu ar avea valoare; dar întrucât sunt r i i nu- i in cuvântul dat,
nici tu nu trebuie s -l ii fa de ei. Unui Principe nu i-au lipsit de
altfel niciodat motive legitime pentru a- i masca ne inerea

1 Chiron Centaurul, fiul lui Saturn i al ninfei Fallira, a fost dup cei

vechi, maestrul lui Teseu, Iason, Hercule i Achile.

125
cuvântului dat. i s-ar putea da în acest sens exemple moderne
nenum rate, i s-ar putea ar ta câte p ci, câte f duieli au
devenit f valoare i z rnicite prin faptul c Principii i-au
lcat cuvântul: iar cel care a tiut cel mai bine s fac pe vulpea,
acela a reu it deplin. Trebuie s tii îns s i maschezi bine
aceast natur de vulpe i deci s tii s te prefaci i s te ascunzi;
deoarece oamenii sunt atât de naivi i se supun atât de u or
nevoilor prezente încât cel care în al va g si întotdeauna pe unul
care s se lase a fi în elat.
Dintre exemplele recente nu a vrea s nu men ionez unul
anumit. Alexandru al VI-lea nu a f cut niciodat altceva i nici nu
s-a gândit la altceva decât s în ele pe oameni, i a g sit
întotdeauna elementele potrivite spre a o face. N-a existat într-
adev r niciodat un om care s i spun un lucru cu mai mult
siguran i s i-l confirme cu jur minte mai multe dar care s -l
observe mai pu in; cu toate acestea, în el ciunile i-au reu it
întotdeauna dup dorin , deoarece cuno tea prea bine acest
mijloc de ac iune fa de oameni. Unui Principe nu-i este a adar
necesar s aib toate însu irile bune ar tate mai sus, dar îi este
foarte necesar s par c le are. Ba chiar voi îndr zni s spun
aceasta: c dac le are i le folose te întotdeauna, îi sunt
un toare; dac îns pare c le are, îi vor fi utile; astfel faptul de
a p rea milos, credincios, uman, integru i religios este folositor;
dar totodat va trebui s fii mereu gata ca, atunci când nu trebuie
pari astfel, s po i i s tii s te compor i tocmai dimpotriv . i
trebuie s tim mai departe c un Principe, i mai ales un Principe
nou, nu poate s respecte toate acele virtu i pentru care oamenii
sunt socoti i în general ca buni, deoarece pentru a- i p stra statul,
el este constrâns adeseori s lucreze împotriva cuvântului dat,
împotriva milei, a omeniei, a religiei. i de aceea spiritul lui trebuie
fie întotdeauna gata s se îndrepte dup cum îi poruncesc
vânturile soartei i schimbarea împrejur rilor i, dup cum am
spus mai sus, s nu se dep rteze de bine, dac poate, dar s tie
la nevoie s fac r ul.
Principele trebuie a adar s bage bine de seam s nu-i ias
vreodat din gur vreun cuvânt care s nu fie p truns de cele cinci
însu iri pe care le-am ar tat mai sus; i dac îl vezi sau îl auzi
numai, s i par plin de mil , de fidelitate, cu un caracter integru,
plin de omenie i de credin în Dumnezeu. Dar nimic nu este mai
necesar s par c are, decât aceast ultim însu ire. C ci
oamenii judec în general mai curând dup ochi decât dup mâini,

— 126 —
întrucât fiec ruia îi este dat s vad , îns pu ini pot s pip ie cu
mâinile lor. Oricine vede ceea ce pari, dar pu ini simt ceea ce e ti
în realitate; i ace ti pu ini nu îndr znesc s se opun p rerii celor
mul i care au de partea lor autoritatea înalt a statului care îi
sus ine ap rându-i; a adar faptele tuturor oamenilor i mai ales
ale Principilor, pentru care nu po i s te adresezi nici unui
judec tor, trebuie privite numai dup rezultatul lor. Principele s
fac , a adar în a a fel încât s înving i s i p streze statul;
mijloacele lui vor fi judecate întotdeauna onorabile i fiecare le va
uda; deoarece vulgul este atras numai de ceea ce pare i de ceea
ce se produce în mod real; în lume nu exist îns decât vulg; iar
cei pu ini dobândesc un rol oarecare numai când cei mul i g sesc
în ei un sprijin. Un Principe din timpurile noastre, pe care nu este
potrivit s -l numim2, nu face altceva decât s predice tot timpul
pacea i credin a în Dumnezeu, i este cel mai mare du man al
uneia i al alteia; c ci atât una cât i cealalt , dac le-ar fi
observat, l-ar fi f cut s i piard de mult i puterea i statul.

———————————

2 Ferdinand Catolicul.
127
 CAPITOLUL XIX – Cum trebuie s ne ferim
de a fi urâ i i dispre ui i.

Dar deoarece n-am vorbit decât despre însu irile cele mai
însemnate dintre cele pe care le-am numit mai sus1, vreau s
tratez despre celelalte pe scurt, cuprinzându-le în aceast
considera iune general : anume c Principele trebuie, dup cum
am spus în parte mai adineauri, s se fereasc de acele lucruri
care pot trezi ura i dispre ul fa de el; i ori de câte ori va fi
reu it s fac aceasta, î i va fi îndeplinit bine rolul i astfel
celelalte gre eli pe care le-ar s vâr i nu-i vor mai fi primejdioase.
Oamenii îl vor urî mai ales, dup cum am spus, dac se va ar ta
lacom i se va face st pân pe averile i pe so iile supu ilor s i; de
aceste fapte trebuie s se fereasc ; deoarece atâta timp cât nu le
iei oamenilor, în majoritatea lor, nici averea nici onoarea, ei tr iesc
mul umi i i nu ai de luptat decât împotriva ambi iei câtorva, pe
care o po i înfrânge în mai multe feluri i cu u urin . Dar ajungi
fii dispre uit dac te ar i schimb cios, u uratic, f energie,
meschin, nehot rât. Principele trebuie s se fereasc de aceasta ca
de o stânc în mijlocul m rii, i s i dea silin ca faptele lui s fie
rturia unui suflet mare, curajos, serios i puternic; iar în ce
prive te neîn elegerile particulare ale supu ilor s i, s vrea ca
hot rârea lui s fie irevocabil ; i s men in în jurul lui o faim
atât de mare încât nimeni s nu se gândeasc s -l în ele sau s -l
induc abil în eroare.
Principele care face s se nasc în jurul s u aceast stim , î i
câ tig un mare renume; iar conspira iile se fac cu greu împotriva
unui om pre uit; este de asemenea greu s fie atacat dac se tie
este un om bun i respectat de ai lui. C ci un Principe trebuie
se team de dou lucruri de situa ia din untru, din cauza
supu ilor, i de situa ia din afara, din cauza vecinilor puternici. De
ace tia din urm te aperi cu armate bune i cu alia i buni, i dac
vei avea armate bune, vei avea întotdeauna i alia i buni; iar
situa ia intern va fi întotdeauna solid , atunci când vor fi tot
astfel împrejur rile din afar , aceasta, desigur, dac ea n-a fost
mai dinainte tulburat de o conspira ie; i chiar daca s-ar tulbura
i situa ia din afar , dac Principele a orânduit totul precum am

1 În cap. XV-XVI.
— 128 —
spus i s-a comportat tot astfel, i dac nu cedeaz , va rezista
oricând oric rui atac, a a cum am spus c a f cut Nabis
Spartanul. Dar în ce price te pe supu i, chiar când situa ia din
afar nu se tulbur , el trebuie s se team de o conjura ie urzit în
tain : iar fa de aceasta, Principele se pune foarte bine în
siguran dac evit faptele pentru care ar putea s fie urât i
dispre uit, i dac î i men ine poporul mul umit de guvernarea lui,
lucru pe care îl ob ine cu necesitate, dup cum am spus pe larg
mai sus. Iar unul dintre mijloacele cele mai puternice pe care le
are un Principe împotriva conspira iilor, este faptul de a nu fi urât
de mul ime; deoarece acela care conspir crede întotdeauna c va
satisface poporul omorându-l pe Principe; dar atunci când i se
pare c prin aceasta i-ar displace, nu mai are curajul s hot rasc
o ac iune de acest fel, deoarece conspiratorii întâmpin
întotdeauna greut i nenum rate. Iar experien a ne arat c s-au
urzit multe conspira ii, dar prea pu ine au reu it; deoarece acela
care conspir nu poate s lucreze singur, i nici nu poate s i ia
tovar i decât dintre aceia pe care îi crede nemul umi i; dar de
îndat ce i-ai dezv luit inten iile unui nemul umit, i-ai i dat
prilejul s fie mul umit deoarece, dac dezv luie totul, poate s
spere tot binele posibil; astfel c , v zând câ tigul sigur în direc ia
aceasta i v zându-l în cealalt direc ie îndoielnic i plin de
primejdie, ar trebui, pentru ca s i r mân credincios, s i fie
prieten cum rar exist sau, s fie du man îndârjit al Principelui.
Spre a spune a adar lucrurile pe scurt, afirm c cel care conspir
cunoa te numai teama, grija de a p stra secretul i frica pedepsei
care îl îngroze te; dar cât prive te Principele, el are de partea lui
majestatea Principatului, legile, ap rarea din partea prietenilor i
din partea statului, care toate stau în jurul lui; astfel c , dac
ad ug m tuturor acestor lucruri i simpatia poporului, este
imposibil ca cineva s aib atâta îndr zneal încât s conspire.
ci dac un conspirator trebuie s se team de obicei înainte de
a- i fi comis fapta, în cazul acesta îns , al simpatiei poporului, el
trebuie s se team mai mult dup ce a s vâr it-o, deoarece va
avea drept du man poporul i nu va putea s spere de la el nicio
sc pare.
S-ar putea da exemple nenum rate în atest sens, dar vreau s
mul umesc cu unul singur, care s-a întâmplat pe vremea
rin ilor no tri. Messer Annibale Bentiyogli, bunicul celui de azi
care poart acela i nume, i care era Principe la Bologna, a fost

129
omorât de unul din familia Canneschi2 ce conspiraser împotriva
lui; el nu a l sat ca urma decât pe Messer Giovanni care era înc
foarte mic3; dar îndat dup s vâr irea crimei, întreg poporul s-a
ridicat i i-a ucis pe to i cei din neamul lui Canneschi. Lucru care
s-a produs prin aceea c familia lui Bentivoglio se bucura în
vremea aceea de mult dragoste din partea poporului; i aceast
dragoste era într-adev r atât de mare încât, dup moartea lui
Annibale, ner mânând la Bologna nimeni din aceast familie care
poat conduce statul, i aflându-se c la Floren a tr ia un
vl star din neamul acesta4, care pân acum fusese socotit fiu de
fierar, trimiser bolognezii s -l caute la Floren a i îi încredin ar
cârmuirea ora ului lor; i fu guvernat de el pân ce Messer
Giovanni ajunse la vârsta la care putea s ia în mân conducerea.
Spun a adar în concluzie, c un Principe trebuie s se preocupe
prea pu in de conspira ii dac poporul îi este favorabil; dar dac
acesta îi este du man i îl ur te, trebuie s se team de orice
lucru i de oricine. Statele bine organizate i Principii în elep i s-au
str duit întotdeauna i au hot rât s nu ia celor mari toate
speran ele i s satisfac poporul f cându-l s fie mereu mul umit,
deoarece aceasta este una dintre preocup rile însemnate pe care le
are un Principe. Între regatele bine organizate i bine cârmuite în
timpurile noastre este regatul Fran ei5. Se g sesc aici nenum rate
institu ii bune, de care atârn libertatea i siguran a regelui;
dintre care cea dintâi este Parlamentul i autoritatea lui; c ci cel
care a organizat acest regat, a cunoscut ambi ia celor puternici i
obr znicia lor; socotind deci c le este necesar un frâu care s -i
potoleasc i cunoscând apoi, pe de alt parte, ura poporului
împotriva celor mari – ur întemeiat pe fric – i voind s pun

2 Annibale Bentivaglio a fost asasinat de Battista Canneschi (24 iunie

1445), cu acordul lui Filippo Maria Visconti; dar a fost ucis la rândul lui
de poporul r sculat împotriva asasinului. Machiavelli poveste te faptele i
în Istorie fiorentine, VI, 9 – 10, op.cit., p. 353–355.
3 Avea ase ani.
4 Este vorba de Santi Bentivoglio, fiul nelegitim al lui Ercole

Bentivoglio, care a guvernat Bologna în anii 1445–1462.

5 Machiavelli vorbe te despre buna stare a Fran ei i în Discorsi, I, 16:

„Ca exemplu este regatul Fran ei care tr ie te în siguran numai pentru

regii lui se supun unor legi numeroase care cuprind securitatea
întregului popor. Iar cel care a organizat atest stat, a voit ca regii s fac
ce vrea cu armele i cu banii, dar de orice alt lucru s nu poat dispune
decât dup cum spun legile” (op.cit., p. 188).
— 130 —
poporul în siguran , a f cut astfel, ca aceasta s nu intre în
sarcina Regelui, pentru a-l scuti deci de greut ile ce le-ar fi
întâmpinat din partea celor mari favorizând poporul i din partea
acestuia favorizându-i pe cei mari; a constituit a adar un al treilea
judec tor care, f a face s cad asupra regelui nicio învinuire,
loveasc în cei mari i s -i favorizeze pe cei mici. Aceast
organizare nu putea într-adev r s fie nici mai bun , nici mai
în eleapt , i nici s asigure mai mult lini teai regelui i a
regatului. De unde putem deduce o alt constatare demn de a fi
însemnat : anume c Principii trebuie s fac astfel încât
îns rcin rile grele s le dea spre îndeplinire altora i s p streze
pentru ei numai pe cele care le pot aduce favoarea poporului.
Conclud a adar din nou spunând c un Principe trebuie s -i
pre uiasc pe cei mari, dar s nu se fac urât de popor.
Poate c multora li se va p rea, considerând via a i moartea
unora dintre împ ra ii romani, c ace tia constituie exemple
contrare p rerii pe care o sus in aici; c ci s-ar putea s se observe
unii dintre ei au avut întotdeauna o via nobil i au dovedit
însu iri i energie mare, dar i-au pierdut imperiul sau au fost
uci i de propriii lor oameni care au conspirat împotriva lor. Pentru
ca s r spund acestei obiec ii, voi examina însu irile câtorva
împ ra i ar tând prin aceasta cauzele c derii lor, care nu sunt
deosebite de cele ce au fost expuse de mine; astfel voi îndrepta
aten ia asupra acelor lucruri care trebuie s fie re inute de cel care
cite te istoria vremurilor trecute. i vreau s -mi fie suficient
exemplul tuturor acelor împ ra i care s-au succedat pe tron de la
Marcus Filosoful pân la Maximian6; ace tia au fost Marcus,
Commodus fiul s u, Pertinax, Iulianus, Sever, Antonius Caracalla
fiul s u, Macrinus, Heliogabal, Alexandru i Maximian. i trebuie
observ m mai întâi c , pe când în alte state, ai de luptat numai
cu ambi ia celor mari i cu îndr zneala poporului, împ ra ii
romani întâmpinau o a treia dificultate: aceea anume c trebuiau
îndure cruzimea i l comia solda ilor lor. Aceast situa ie era
atât de grea încât ea a fost pentru mul i cauza c derii lor deoarece
era greu s -i satisfaci i pe solda i i poporul; c ci poporul iubea

6 Adic de la 161 la 238 d. Chr. Comentatorii (cf. Angelo Pernico în

op.cit., p. 176, nota 67) observ c aceast perioad , care nu este cea mai
însemnat în istoria romanilor, a fost aleas de Machiavelli poate pentru
apare studiat i am nun it expus în „Istoria Imperiului de la
moartea lui Marcus”, opera istoricului grec Herodianus (s. III), pe care
Poliziano a tradus-o în acei ani (1493) în latine te.
131
lini tea; i de aceea iubea pe Principii pa nici, pe când solda ii
iubeau pe acei Principi care aveau spirit r zboinic i care erau
lipsi i de scrupule, cruzi i lacomi; i voiau ca ace tia s i pun în
aplicare aceste însu iri fa de popor, pentru ca ei s poat avea o
sold îndoit i s i satisfac l comia i cruzimea. Astfel s-a
întâmplat c acei împ ra i care, nici prin firea nici prin priceperea
lor, nu se bucurau de o faim prea mare a a încât s poat s -i
in în frâu i pe unii i pe al ii [pe solda i i poporul], au mers tot
mai mult spre c dere; i cei mai mul i dintre ei, aceia mai ales care
ajungeau s ocupe tronul ca oameni noi, când î i d deau seama
cât este de greu s împaci aceste dou categorii de oameni, se
hot rau s -i mul umeasc pe solda i, neluând în seam faptul c
prin aceasta f ceau r u poporului. Aceast alegere era necesar ;
ci, Principii neputând s nu fie urâ i de cineva, trebuie s se
sileasc s nu fie urâ i de marea mul ime a oamenilor, iar când
aceasta nu le reu te, trebuie s se str duiasc cu toat
priceperea lor s evite ura acelor oameni care sunt mai puternici.
De aceea împ ra ii care erau mai noi în aceast situa ie i aveau
nevoie s se bucure de o favoare cu totul deosebit , erau mai mult
de partea solda ilor decât de partea poporului: lucru care se arat
apoi mai mult sau mai pu in folositor, dup cum fiecare tie s i
streze aceast favoare. Motivele mai sus ar tate au f cut ca
Marcus, Pertinax i Alexandru, care to i trei au avut o via a
modest , au iubit dreptatea, au fost du mani ai cruzimii, au fost
plini de omenie i blânzi, s aib totu i un sfâr it trist, afar de
Marcus7. El singur a tr it i a murit bucurându-se de toate
onorurile, deoarece a urmat la tron prin drept de mo tenire8, i
astfel nu a avut nevoie s fie recunoscut nici de solda i, nici de
popor; având în plus i multe însu iri care îl f ceau demn de
respect, a reu it s -i domine, cât timp a tr it, i pe unii i pe al ii,
astfel c nu a fost niciodat nici urât, nici dispre uit. Dar, Pertinax
a devenit împ rat contrar voin ei solda ilor; iar ace tia, obi nui i
tr iasc f nicio lege în vremea lui Commodus, n-au vrut s
primeasc via a cinstit la care noul împ rat îi constrângea; au
început a adar s -l urasc , iar la aceast ur s-a ad ugat
dispre ul, deoarece Pertinax era b trân; astfel c împ ratul a pierit
de îndat ce i-a început domnia. Într-adev r, trebuie s observ m

7 Pertinax a fost ucis de pretorieni dup trei luni de domnie (193);

Alexandru Sever a fost de asemenea asasinat de solda i (235).
8 Marcus-Aurelius era fiul adoptiv al lui Antoninus Pius.

— 132 —
aici c cineva ajunge s fie urât atât prin fapte bune cât i prin
fapte rele; astfel, dup cum am spus mai sus, dac un Principe
vrea s i p streze statul, este adeseori silit s nu fie bun:
deoarece colectivitatea, poporul, solda ii sau seniorii, de care crezi
ai nevoie pentru a te men ine, poate fi corupt , i în acest caz,
fiind constrâns s -i urmezi capriciile pentru a o satisface, î i dai
seama ca faptele bune î i sunt du mane într-aceasta. Dar s
trecem la Alexandru, care a fost atât de bun încât, între alte laude
care i se aduc, este i aceasta: c în cei patrusprezece ani în care a
guvernat Imperiul, nu a fost nimeni ucis f s fi fost judecat;
totu i, fiind socotit c are o fire prea molatec i c se las condus
de mama lui, ceea ce îi atr gea dispre ul oamenilor, armata a
conspirat împotriva lui i l-a omorât.
Vorbind acuma, dimpotriv , despre calit ile lui Commodus,
Sever, Antoninus Caracalla i Maximian, ve i vedea c au fost
foarte cruzi i lacomi; c ci pentru a-i mul umi pe solda i, nu s-au
oprit de la niciun fel de nedreptate dintre cele ce se pot s vâr i
împotriva poporului; i to i, afar de Severus, au avut un sfâr it
trist9. Sever a avut într-adev r însu iri atât de mari încât, cu toate
poporul a fost asuprit de el, i-a p strat prietenia solda ilor i a
putut astfel s domneasc tot timpul fericit; c ci însu irile lui îl
ceau s apar solda ilor i popoarelor lui demn de atâta
admira ie, încât ace tia din urm r mâneau plini de mirare i ca
încremeni i în fa a lui, pe când cei dintâi se ar tau plini de respect
i satisf cu i. i pentru c faptele lui au fost m re e pentru un
Principe nou ce era, vreau s ar t pe scurt cât de bine a tiut s
adopte natura vulpii i a leului, animale pe care am spus c un
Principe trebuie s le imite. Cunoscând lipsa de energie a lui
Iulianus, care era împ rat10, î i convinse armata, al c rei
comandant era el însu i în Sclavinia11, c ar fi bine s mearg la
Roma s r zbune moartea lui Pertinax care fusese ucis de
pretorieni; i sub aceast aparen , f s arate c aspir la
Imperiu, î i îndrept armata împotriva Romei i ajunse în Italia
înainte de a se fi tiut de plecarea lui. Odat sosit la Roma,

9 Commodus moare ucis la 192. Septimius Sever moare în Sco ia în

luptele contra Caledonilor (211); Caracalla este ucis de un centurion

(217); Maximian, moare ucis de solda i (238), f a fi intrat în Roma.
10 Este vorba de Didius Iulianus care i-a cump rat tronul de la
pretorieni.
11 Sclavinia sau ara Sclavilor, era vechea Illirie.

133
Senatul îl alese, de fric , împ rat, iar Iulianus fu omorât. Dup
acest început, îi r mânea lui Severus dou dificult i de învins
dac voia s se fac st pân pe statul întreg: una i se prezint în
Asia, unde Nigro12, comandant suprem al armatelor asiatice, se
proclamase împ rat; iar cealalt era în apus, unde se g sea
Albinus care aspira de asemenea la Imperiu13. i deoarece socotea
este primejdios s se arate du man ambilor, hot rî s -l atace pe
Nigro i s -l în ele pe Albinus. Îi scrise a adar acestuia c , fiind
ales împ rat de c tre Senat, voia s împart cu el aceast
demnitate; i îi trimise titlul de Caesar i, printr-o hot râre a
Senatului, i-l al tur ca tovar la domnie, ceea ce Albinus primi
ca lucru adev rat. Dar dup ce Severus îl învinse i îl omorî pe
Nigro, iar situa ia din Orient fu readus la pace, se întoarse la
Roma i se plânse în Senat c Albinus, pu in recunosc tor fa de
binefacerile primite din partea lui, încercase prin vicle ug s -l
omoare, i c de aceea era silit s se duc s pedepseasc
ingratitudinea lui. Plec apoi s -l g seasc tocmai în Fran a i îi
lu atât puterea cât i via a.
Cel care va examina a adar cu aten ie ac iunile acestui om, va
si c a fost un leu s lbatec i o vulpe viclean , i-l va vedea
temut i respectat de fiecare i nu urât de armate; nu se va mira
adar c el, care era un om nou fiind de jos, a putut totu i s
st pâneasc un Imperiu atât de întins; faima lui foarte mare l-a
ap rat întotdeauna de ura pe care popoarele ar fi putut s-o aib
împotriva lui din cauza jafurilor pe care le s vâr ea. Dar
Antoninus14, fiul lui, a fost i el un om cu însu iri deosebite, care îl
ceau admirat de popor i iubit de solda i; c ci era om r zboinic i
îndura u or orice oboseal ; dispre uia orice mâncare delicat i
orice fel de pl cere mole itoare, ceea ce îl f cea iubit de toate
armatele. Cu toate acestea, s lb ticia i cruzimea lui au fost atât
de mari i de nemaiauzite, încât, dup ce ucisese o mare parte din
popula ia Romei i întreaga popula ie a Alexandriei, afar de alte
nenum rate crime individuale, ajunse s fie omul cel mai urât de
întreaga lume; i începu s fie temut chiar de aceia pe care îi avea
în jurul lui; a a încât fu omorât de un centurion în mijlocul

12 Caius Pescennius Nigro fusese proclamat împ rat de legiunile din

Antiohia.
13 Decius Claudius Septimius Albinus fusese proclamat împ rat de

legiunile din Galia i Britania.

14 Antoninus Bassianus, numit Caracalla, a ocupat tronul în 211.

— 134 —
trupelor lui. Trebuie s observ m aici c asemenea asasinate, care
sunt rezultatul unei deliber ri îndelungate i izvor sc dintr-o
minte care nu se d înl turi de la nimic, nu pot fi evitare de
Principi, deoarece orice om, c ruia nu-i pas de moarte, poate
ucide pe un conduc tor de stat; acesta nu trebuie s se team
prea mult de asemenea oameni, deoarece sunt foarte rari. Trebuie
se fereasc numai de a comite ceva prea grav împotriva unuia
dintre aceia de care se serve te, i pe care îi are în jurul s u în
slujbe necesare Principatului: cum a f cut Antoninus care, dup
ce l-a ucis în mod josnic pe fratele unui centurion, îl amenin a pe
acesta în fiecare zi; îl p stra cu toate acestea în garda lui, ceea ce
era desigur un mod de ac iune îndr zne i care trebuia s -i aduc
pieirea, dup cum s-a i întâmplat.
Dar s trecem la Commodus, c ruia îi era foarte u or s
st pâneasc Imperiul, deoarece îl avea prin drept de mo tenire,
fiind fiul lui Marc-Aureliu; îi era a adar suficient s mearg mai
departe pe c ile urmate de tat l s u, i i-ar fi mul umit astfel pe
solda i i poporul; dar având un suflet crud i brutal i voind s i
satisfac asupra poporului toate poftele lui lacome, începu s
atrag de partea lui armatele dându-le toate libert ile, f nicio
sur ; pe de alt parte, nu- i inu în niciun fel demnitatea,
coborî adeseori în aren ca s lupte cu gladiatorii, s vâr i de
asemenea alte lucruri cu totul josnice i pu in demne de
majestatea imperial , astfel încât începu s fie dispre uit de
solda i. i fiind urât dintr-o parte i dispre uit din cealalt , se f cu
o conspira ie împotriva lui i fu ucis. Ne r mâne s ar m
însu irile lui Maximian. Acesta a fost un om foarte r zboinic;
armatele fiind a adar plictisite de moliciunea lui Alexandru, despre
care am vorbit mai sus, îl aleser , la moartea lui, pe Maximian ca
împ rat. Acesta nu a ocupat mult vreme tronul, deoarece dou
lucruri l-au f cut s fie urât i dispre uit: mai întâi faptul c era de
origin foarte joas , întrucât pe vremuri p scuse oile în Tracia
(lucru prea bine cunoscut tuturor i care-l f cea foarte mult
dispre uit de oricine); al doilea, faptul c la începutul domniei
amânase s se duc la Roma i s ia în st pânire tronul imperial,
ceea ce îi crease faima unei mari cruzimi, deoarece prin prefec ii
lui la Roma i în alte locuri ale Imperiului, ordonase s vâr irea
multor crime. Astfel c , întreaga lume fiind p truns de dezgust
fa de obâr ia lui nedemn , i de ur ce izvora din teama
cruzimilor lui, se produse împotriv -i mai întâi r scoala din Africa,
apoi aceea a Senatului i a întreg poporului din Roma; i întreaga

135
Italie conspir contra lui. La aceasta se ad ug propria lui armat ;
ea asedie Acquileia i întâmpin greut i în cucerirea cet ii; apoi,
dezgustat de cruzimea împ ratului i temându-se prea pu in de
el întrucât îl vedea înconjurat de atâ ia du mani, îl ucise.
Nu vreau s vorbesc nici despre Heliogabal, nici despre
Macrinus, nici despre Iulianus15 care, fiind cu totul demni de
dispre , au fost repede nimici i; voi trece a adar la concluzia
acestui punct. Spun deci c Principii din vremea noastr
întâmpin în guvernarea lor mai pu in aceast greutate de a trebui
i satisfac solda ii într-un mod atât de deosebit; c ci, de i
trebuie s ai fa de ei o aten ie oarecare, reu ti totu i u or,
deoarece niciunul dintre ace ti Principi de ast zi nu are armate tot
atât de vechi ca guvernarea i administra ia statului respectiv,
cum erau armatele Imperiului roman. A adar, dac în vremurile
acelea era necesar s -i satisfaci pe solda i mai mult decât poporul,
faptul se explic prin aceea c solda ii aveau putere mai mare
decât poporul; ast zi, tuturor Principilor, afar de Sultanul turcilor
i de acela al Egiptului, le este mai necesar s i satisfac mai
mult poporul decât armatele, deoarece poporul poate mai mult
decât armata. Face excep ie Sultanul turcilor, deoarece acesta are
mereu în jurul lui dou sprezece mii de solda i de infanterie i
cincisprezece mii de oameni formând cavaleria, de care atârn
siguran a i for a statului; i l sând la o parte orice alt
preocupare, acest Principe trebuie s i p streze cu orice pre
prietenia acestor oameni. Sultanul Egiptului de asemenea, al c rui
stat este în întregime în mâna solda ilor, trebuie i el s i
streze prietenia solda ilor f s se mai intereseze de popor. i
trebuie s observa i c acest stat al Sultanului se deosebe te cu
totul de toate celelalte Principate; c ci este asem tor Statului
Pontifical cre tin, care nu poate fi numit nici Principat ereditar nici
Principat nou; deoarece sunt mo tenitori i r mân st pâni, nu fiii
vechiului Principe, ci acela care este ales la aceast demnitate de
cei care au autoritatea s-o fac . Aceasta orânduire fiind foarte
veche, nu se poate vorbi în cazul acesta de un Principat nou,
întrucât nu se ive te aici niciuna din acele dificult i proprii
statelor noi; c ci, cu toate c Principele este nou, organizarea
acestui stat este veche, i este astfel încât oamenii î i primesc
Principele ca i cum ar fi st pânitorul lor ereditar.

15 Iulianus Didius (193); Macrinus (217–218); Heliogabal (218–222),

au murit uci i de solda i.

— 136 —
 Dar s revenim la chestiunea noastr . Spun c oricine va
considera expunerea de mai sus, va vedea c ura sau dispre ul au
fost cauza c derii împ ra ilor aminti i pân acum; i va afla de
asemenea cum s-a întâmplat c unii dintre ei procedând într-un
fel, iar ceilal i procedând într-un fel contrariu, sfâr itul a fost
pentru fiecare din aceste p i, la unii fericit, la ceilal i nefericit.
Într-adev r lui Pertinax i lui Alexandru, care au fost Principi noi,
le-a fost inutil i d un tor s vrea s -l imite pe Marc-Aureliu care
ocupase tronul cu drept ereditar; de asemenea pentru Caracalla,
Commodus i Maximian a fost r u faptul c l-au imitat pe
Severus, deoarece nu aveau însu irile necesare i suficiente pentru
a c lca pe urmele lui. A adar un Principe nou într-un Principat
nou nu poate s imite ac iunile lui Marc-Aureliu, i nici nu este
necesar s urmeze exemplul lui Severus; el trebuie s ia de la
Severus acele moduri de ac iune care îi sunt necesare pentru a- i
înt ri statul, iar de la Marc-Aureliu modurile potrivite i
aduc toare de glorie în p strarea unui stat gata întemeiat i solid.

———————————

137
 CAPITOLUL XX – Dac fort re ele i multe
alte lucruri pe care Principii le construiesc
în fiecare zi, sunt de folos sau nu.

Unii Principi, pentru a- i asigura st pânirea statului, au luat

toate armele supu ilor lor; al ii au între inut dezbin rile în
inuturile cucerite; unii au nutrit du niile împotriva lor în i,
iar al ii s-au str duit s -i câ tige pe aceia de care nu erau siguri la
începutul domniei; unii au ridicat fort re e, al ii le-au d râmat i
le-au distrus. i cu toate c nu putem formula o concluzie
anumit cu privire la toate aceste lucruri, f a examina în mod
am nun it împrejur rile în care se g seau acele state atunci când
s-au luat hot râri de acest fel, voi vorbi totu i despre aceste
lucruri în acel mod general pe care materia îns i îl impune.
adar nu s-a întâmplat niciodat ca un Principe nou s i
dezarmeze supu ii; dimpotriv atunci când i-a g sit dezarma i, i-a
înarmat întotdeauna; c ci înarmându-i, acele arme devin ale tale;
cei care î i erau suspec i î i devin credincio i, iar cei care erau
credincio i r mân astfel i din supu i ajung s i fie partizani. i
întrucât nu-i po i înarma pe to i supu ii, po i guverna cu mai
mult siguran pe unii, deoarece le-ai f cut o favoare celorlal i pe
care i-ai înarmat: iar aceast atitudine deosebit pe care supu ii o
constat la Principele lor, îi face pe to i ace tia s i se simt
obliga i; iar ceilal i îi g sesc o scuz socotind c trebuie s aib
mai mult merit cei care înfrunt primejdii i au îndatoriri mai
multe. Dar când îi dezarmezi începi s -i nemul ume ti, deoarece le
ar i c nu ai încredere în ei, pentru c îi consideri la i sau pu in
demni de încredere: i atât una cât i cealalt din aceste p reri
face s se nasc ura împotriva ta. Dar cum, tu nu po i s stai
neînarmat, trebuie s recurgi la armata mercenar a c rei valoare
este aceea pe care am ar tat-o mai sus; i chiar dac aceast
armat ar fi bun , ea nu poate fi suficient ca s te apere
împotriva du manilor puternici i a supu ilor suspec i. A adar
dup cum am spus, un Principe nou într-un principat nou i-a
organizat întotdeauna armatele. Istoria este plin de exemple de
acest fel. Dar când un Principe cucere te un stat nou care se
adaug , ca un membru, statului s u vechi, atunci este necesar s -
i dezarmezi pe oamenii din aceast ar , afar de aceia care, în
momentul cuceririi, au fost de partea ta; i chiar ace tia, cu timpul
i când se ive te prilejul, trebuie s cau i s -i mole ti i s le iei
— 138 —
orice energie; s orânduie ti astfel încât for ele întregului t u stat
fie în acei solda i care sunt ai t i proprii i care în vechiul t u
stat tr iesc mereu în jurul t u.
Str mo ii no tri i aceia care erau considera i drept în elep i,
obi nuiau s spun c Pistoia trebuie st pânit prin du nia
partidelor, iar Pisa prin fort re e; ei între ineau a adar discordiile
în unele provincii care le erau supuse, pentru ca s le st pâneasc
mai u or. Cred c în vremurile acelea, când Italia era împ it în
dou p i care atârnau aproape egal în balan , procedeul era
bun; ast zi îns el nu mai poate fi o regul de urmat, deoarece nu
cred c discordiile pot s duc vreodat la un rezultat bun;
dimpotriv , când du manul se apropie de un ora împ it în
fac iuni, este sigur c acesta va fi imediat pierdut; deoarece
fac iunea cea mai slab se va uni întotdeauna cu for ele externe
ale du manului; iar cel lalt partid nu va putea s mai reziste.
Vene ienii, îndemna i cred de motivele mai sus ar tate, favorizau
existen a partidelor guelfe i ghibeline în cet ile care le erau
supuse; i de i nu le l sau s ajung niciodat la înc ier ri
sângeroase, între ineau totu i aceste neîn elegeri pentru ca
locuitorii fiind cu totul prin i în aceste conflicte, s nu se uneasc
în lupta împotriva lor. Lucrul acesta nu a fost totu i, dup cum s-a
zut mai târziu, spre binele lor; c ci învin i la Vailà, o parte din
ora ele supuse prinse imediat curaj i îi f cu s piard tot ce
st pâneau1. Asemenea moduri de procedare arat a adar
sl biciunea Principelui; c ci aceste diviziuni nu vor fi niciodat
îng duite într-un Principat puternic, deoarece ele aduc folos
numai în timp de pace, întrucât po i, cu ajutorul lor, s i
guvernezi supu ii mai u or; dar când vine un r zboi, se vede cât a
fost de în el tor acest mod de ac iune.
îndoial c Principii devin mari când înving dificult ile i
opozi iile care li se fac; a adar, când soarta vrea s înal e gloria
unui Principe, a unuia nou cu deosebire, deoarece acesta are mai
mult nevoie s i m reasc renumele, iar nu un principe ereditar,
ea ridic împotriva lui du mani i îl face s întreprind lupte
contra lor pentru ca s aib prilejul s -i înving , i astfel s urce
mai sus pe scara pe care i-au întins-o chiar du manii s i. A adar
mul i cred c un Principe în elept trebuie, când are prilejul, s
între in pe ascuns i cu viclenie o du nie oarecare împotriva

1 Dup lupta de la Vailà (1509), vene ienii, învin i de Liga de la

Cambrai, pierd Brescia, Verona i Vicenza.
139
lui, pentru ca apoi, în bu ind-o, s se nasc pentru el de aici o
glorie mai mare. Principii, i mai ales cei noi, au întâlnit oameni
mai credincio i i mai folositori între aceia care au fost socoti i
suspec i la începutul domniei lor, decât între aceia în care aveau
încredere în primele timpuri. Pandolfo Petrucci, principele Sienei2,
guverna statul mai mult cu ajutorul celor care îi fuseser suspec i,
decât cu ceilal i. Dar nu putem vorbi în general despre aceast
chestiune, deoarece aspectele ei variaz cu fiecare caz în parte. Voi
spune numai aceasta: c oamenii care au fost la început du manii
unui Principe, dar care au nevoie de un sprijin pentru a se
men ine, pot fi câ tiga i cu cea mai mare u urin de partea
Principelui; cu atât mai mult vor fi constrân i s -l slujeasc pe
acesta cu credin , cu cât î i vor da mai mult seama c le este
necesar s tearg prin faptele lor p rerea rea pe care Principele o
avea despre ei. i în felul acesta Principele va avea de la ei în tot
cazul mai mult folos decât de la aceia care, servindu-l cu prea
mare încredere în valoarea lor, nu se gr besc totu i prea mult s
rezolve chestiunile ce le-au fost încredin ate. i deoarece punctul
tratat acum ne impune i o alt întrebare, nu vreau s nu
amintesc Principilor care au cucerit un stat nou prin ajutorul celor
din acel stat chiar, c trebuie s considere cu aten ie motivele care
i-au îndemnat pe cei care s-au declarat de partea lui, s procedeze
astfel; i dac nu este vorba de o afec iune natural fa de el, ci
numai de nemul umirea lor fa de guvernarea anterioar , îi va
stra prieteni numai cu mult trud i cu mari greut i, deoarece
îi va fi cu neputin s -i mul umeasc . Dac examin m a adar cu
aten ie exemplele pe care ni le ofer evenimentele antice i
moderne i cercet m cauza acestui lucru, vom vedea c unui
Principe îi este mult mai u or s câ tige prietenia acelor oameni
care erau mul umi i de guvernarea trecut i care îi erau prin
urmare du mani, decât a acelora care i-au devenit prieteni i l-au
ajutat s ocupe Principatul numai pentru c nu erau mul umi i de
acea guvernare.
A fost un obicei al Principilor ca, spre a st pâni statul cu mai
mult siguran , s ridice fort re e care s in în frâu pe cei care
ar fi avut de gând s li se împotriveasc , i care s le serveasc de
asemenea ca ad post sigur în cazul unei r scoale nea teptate. Eu
laud acest procedeu pentru c este din vechime întrebuin at: cu

2 La 1500, Pandolfo Petrucci îl ucise pe socrul s u, Niccolò Borghese i

mase singur st pân al ora ului pe care l-a guvernat pân în 1512.
— 140 —
toate acestea am v zut c în timpurile noastre, messer Niccolò
Vitelli a distrus dou cet ui la Città di Castello pentru a putea s
st pâneasc ara3. Guido Ubaldo, duce de Urbino, reîntors pe tron
dup ce fusese alungat de Cezar Borgia4, a d râmat din temelii
toate cet uile provinciei socotind c f ele îi va fi mai greu s i
piard din nou statul. Cei din neamul lui Bentivoglio, odat
reîntor i la Bologna, au procedat în acela i fel5. A adar fort re ele
sunt utile sau nu dup timpuri; i dac î i servesc într-o privin ,
i fac r u în alta. Iar acest lucru poate fi l murit în felul urm tor:
Principele care se teme mai mult de poporul lui decât de du manii
str ini, trebuie s ridice fort re e; dar acela care se teme mai mult
de str ini decât de propriul lui popor, trebuie s renun e la ele.
Familia Sforza a avut mai mult de suferit de pe urma Cartelului
din Milano, zidit de Francesco Sforza, decât de pe urma oric rei
tulbur ri vreodat produse în statul ei6. A adar fort rea a cea mai
bun ce poate s existe este s nu fii urât de popor; c ci chiar
dac ai fort re e, dar e ti urât de popor, ele nu te vor salva
niciodat ; deoarece, atunci când poporul ridic armele împotriva
ta, este sigur c nu vor lipsi niciodat str inii care s -i vin în
ajutor. În vremea noastr putem constata c ele nu au folosit
niciunui Principe afar doar Contesei de Forli7, c ci, dup ce so ul

3 Niccolò Vitelli a fost condotier în serviciul Medicilor i cu ajutorul lor

a reocupat Città di Castello (1482), de unde fusese izgonit cu opt ani
înainte, de papa Sixt al IV-lea. Cet ile men ionate de Machiavelli
fuseser zidite de acesta din urm , iar Vitelli le d râm spre a ar ta c
guverneaz prin favoarea poporului, iar nu prin for . Cf. i Discorsi. II,
24, op.cit., p. 351 (Capitolul este intitulat: „C fort re ele sunt în general
mai mult d un toare, decât folositoare”).
4 Este vorba de Guido Ubaldo da Montefeltro, duce de Urbino,

deposedat în 1502 de statul s u de c tre Cezar Borgia; a reocupat tronul

la moartea papei Alexandru al VI-lea.
5 Giovanni Bentivoglio a fost detronat de papa Iuliu al II-lea, care

ocup Bologna în 1506. Urma ul s u reocup ora ul în 1511 i distruse

fort rea a cl dit de Pap .
6 Cf. de asemenea Discorsi, II, 24, op.cit., p. 350: „ i de i contele

Francesco Sforza, devenit duce al Milanului, este socotit ca om în elept,

nu este mai pu in adev rat c i-a construit la Milano o fort rea , i
spun c în cazul acesta nu s-a ar tat în elept; iar urm rile au dovedit c
aceast fort rea a fost spre r ul iar nu spre siguran a urma ilor s i”.
7 Este vorba de Caterina Sforza, so ia lui Girolamo Riario, care

st pânea Forli i Imola; so ul ei fiind asasinat, ea rezist conjura ilor

pân ce Ludovic Maurul, unchiul ei, îi trimise ajutoare (1488). Faptele se
141
ei, contele Girolamo, a murit, ea a putut, datorit Cet uii înt rite,
se sustrag furiei poporului i s a tepte ajutor de la Milano,
redobândindu- i apoi statul; dar timpurile erau pe atunci astfel
încât un str in nu putea s vin s dea ajutor poporului; pe urm
îns , cet uile i-au folosit prea pu in în momentul când a fost
atacat de Cezar Borgia, c ci poporul, care îi era du man, s-a aliat
cu str inul din afar . A adar, atât acum cât i la început, ar fi fost
mai bine pentru ea s nu fie urât de popor, decât s aib
fort re e. Considerând a adar toate aceste lucruri, voi l uda atât
pe cei care ridic fort re e cât i pe cei care nu ridic , i voi dojeni
pe to i aceia care, punându- i toat încrederea în fort re e,
pre uiesc prea pu in faptul c sunt urâ i de popor.

———————————

sesc povestite pe larg de Machiavelli în Discorsi III 6 op.cit., p. 401–

402.
— 142 —
 CAPITOLUL XXI – Cum trebuie s se poarte
un Principe spre a fi stimat

Prin nimic nu poate un Principe s dobândeasc mai mult

stim , decât prin faptele m re e pe care le s vâr te i prin
exemplele rare pe care le las urma ilor. Cunoa tem în timpurile
noastre pe Ferdinand de Aragon, actualul rege al Spaniei. Îl putem
socoti un Principe nou deoarece prin faima i gloria pe care i le-a
câ tigat a devenit dintr-un rege mic i slab, regele cel mai de
seam al cre tin ii; i dac ve i considera faptele lui, ve i g si c
toate au fost m re e, iar unele extraordinare. La începutul
domniei, a atacat Grenada; iar aceast ac iune a însemnat temelia
statului s u. Întâi a purtat r zboiul f nicio grab , i f team
de a întâmpina vreo opozi ie din partea cuiva; astfel le-a dat
feudalilor lui din Castilia o preocupare, c ci, gândindu-se la
zboi, ei nu mai puteau s se gândeasc la nicio schimbare; iar el
câ tiga pe aceast cale autoritate i putere asupra lor, f ca ei s
bage de seam . Cu banii Bisericii i ai poporului, a putut s
hr neasc trupele, i prin acest r zboi de lung durat a pus
bazele armatei care i-a f cut cinste de aici înainte. În plus, spre a
putea întreprinde ac iuni mai mari servindu-se tot de religie,
începu s arate o cruzime plin de cucernicie, alungând pe Marani
i golindu- i astfel regatul; desigur c nu am putea g si un
exemplu mai nenorocit i mai rar. Sub acela i pretext atac Africa;
întreprinse expedi ia din Italia, i în sfâr it se lupt împotriva
Fran ei; i astfel a s vâr it i a pl nuit mereu ac iuni m re e care
au p strat mereu vie a teptarea i admira ia în sufletul supu ilor
lui care erau continuu preocupa i de rezultatul acestor ac iuni. Iar
zboaiele lui se n teau unul din altul în a a fel încât între unul
i altul nu le l sa oamenilor timp ca s poat întreprinde în tihn
vreo lupt împotriva lui. Este de asemenea foarte util pentru un
Principe s dea pilde rare în ce prive te guvernarea intern ,
asemenea acelora care se povestesc despre Messer Bernabò din
Milano1; iar când se întâmpl ca cineva s s vâr easc în via a
civil a statului, ceva cu totul deosebit fie în bine, fie în r u,
Principele trebuie s g seasc un mod de a-l r spl ti sau de a-l

1 Bernabò Visconti a fost st pân al Milanului în anii 1354–1385; este

vestit pentru cruzimea i viciile lui.

143
pedepsi, despre care s se vorbeasc mult dup aceea. i mai ales,
un Principe trebuie s caute s i creeze prin orice ac iune faima
de om mare i des vâr it.
Un Principe este de asemenea stimat când este prieten adev rat
i du man adev rat; adic atunci când, f s ov ie, se declar
de partea unuia i împotriva celuilalt. Aceast atitudine este
întotdeauna mai util decât aceea de a sta neutru; dac doi dintre
vecinii t i încep s se lupte, sau sunt de a a fel încât victoria
unuia te poate face s te temi de cel care învinge, sau nu sunt. În
oricare din aceste cazuri, î i va fi totdeauna mai de folos s i ar i
pe fa a atitudinea i s lup i cu toate for ele; c ci în primul caz,
dac nu i-ai declarat pozi ia, vei fi întotdeauna prada celui care va
învinge, i aceasta spre bucuria, i satisfac ia aceluia care a fost
învins; i nu vei avea niciun motiv i nicio scuz pentru care
cineva s te apere sau s i ofere un refugiu. C ci cel care învinge
nu vrea s aib prieteni suspec i i care s nu-l ajute la nevoie; iar
cel care pierde nu te prime te pentru c nu ai vrut s ri ti, cu
armele în mân , s ai aceea i soart ca i el. Antioh trecuse în
Grecia, chemat aici de c tre Etolieni, pentru a-i goni pe romani2.
Trimise ambasadori la Achei, care erau prieteni ai romanilor,
pentru a-i îndemna s r mân neutri; iar pe de alt parte, romanii
îi sf tuiau s ia armele în mân pentru ei. Chestiunea trecu spre a
fi discutat în Consiliul Acheilor, unde solul trimis de Antioh îi
îndemn energic s r mân neutri: la aceasta, ambasadorul
roman3 r spunse: „Quod autem isti dicunt non interponendi vos
bello, nihil magis alienum rebus vestris est; sine gratia, sine
dignitate, praemium victoris eritis”4. i se va întâmpl întotdeauna
ca acela care nu î i este prieten s i cear s r mâi neutru, iar cel
care î i este prieten s i cear s i ar i pe fa atitudinea,
luptând. Principii nehot râ i, pentru a evita primejdiile prezente,
urmeaz de cele mai multe ori aceast cale a neutralit ii i astfel
se pr bu esc de cele mai multe ori. Dar când un Principe se
declar curajos în favoarea unei p i anumite, dac învinge acela
cu care s-a aliat, chiar dac acesta e puternic iar el este la

2 Este Antioh, regele Siriei, men ionat în cap. III.

3 Ambasadorul romanilor era Tilus Quintius Flamininus, înving torul
lui Filip al V-lea, la Cinocefale (197 î. Chr.).
4 Citat din memorie din Titus Livius (XXXV, 48); „Nam, quod optimum

esse dicant, non interponi vos bello, nihil tam vanum, imo tane alienum
rebus vestris est; quippe sine gratia, sine dignitate, praemium victoris
eritis”.
— 144 —
discre ia lui, îi va r mâne totu i îndatorat întrucât s-au legat prin
prietenie; iar oamenii nu sunt niciodat atât de necinsti i încât s
te doboare în felul acesta care ar fi un exemplu prea grav de
ingratitudine. În plus, victoriile nu sunt niciodat atât de complete
încât înving torul s nu trebuie s in seama de anumite lucruri
i mai ales de dreptate. Dar dac pierde acela cu care ai luptat
al turi, vei g si un refugiu la el i te va ajuta cât îi va fi cu putin ,
fiind astfel tovar ul unei soarte care poate s redevin cea de alt
dat . În al doilea caz, atunci când cei care se lupt între ei sunt
astfel încât nu ai s te temi de cel care învinge, va fi cu atât mai
mare pruden a de a te declar de partea unuia din ei; deoarece
contribui la înfrângerea unuia cu ajutorul celuilalt care ar trebui
-l salveze dac ar fi în elept; i dac acesta învinge, r mâne el la
discre ia ta; i este imposibil s nu înving cu ajutorul t u.
Se impune s not m aici c un Principe trebuie s bage de
seam s nu se alieze niciodat cu unul mai puternic decât el,
pentru a-i lovi pe ceilal i, decât dac nevoia îl constrânge la
aceasta, a a cum am ar tat mai sus; c ci, dac învinge, r mâi
prizonierul lui: i Principii trebuie s se fereasc atât cât pot de a fi
la discre ia altora. Vene ienii s-au aliat cu Fran a împotriva
ducelui de Milano; i ar fi putut s evite aceast tov ie din care
n-a urmat altceva decât ruina lor. Dar atunci când nu o po i evita,
cum li s-a întâmplat florentinilor când Papa i Spania au pornit cu
armatele s atace Lombardia5, Principele trebuie s se declare de
partea unuia, i aceasta pentru motivele mai sus ar tate. i niciun
stat s nu cread c va putea s ia vreodat o hot râre care s fie
lipsit de primejdie; s tie dimpotriv c trebuie s le ia pe toate
îndoielnice; c ci lucrurile sunt astfel orânduite încât dac încerci
fugi de o situa ie grea, vei c dea neap rat în alta; totu i
pruden a const întotdeauna în a ti s cuno ti natura situa iilor
grele i s-o alegi pe cea mai pu in rea, drept cea bun .
Principele trebuie de asemenea s arate c iube te virtu ile i
-i onoreze pe cei care str lucesc prin talentele lor într-o art
oarecare. Apoi trebuie s -i sus in pe cet enii lui ca s i exercite
în lini te ocupa iile lor, atât în negustorie cât i în agricultur i în
orice meserie; oamenii s nu- i lase ogorul necultivat gândindu-se

5 Machiavelli se refer , la r zboaiele Ligii Sfinte, din care f ceau parte

papa Iuliu al II-lea i spaniolii împotriva francezilor; în 1512, florentinii
trecur i ei de partea Ligii, dup ce fuseser alia ii Fran ei, sili i fiind în
parte de intrarea trupelor spaniole în Toscana.
145
cu team c le va fi luat, sau s ov ie înainte de a începe un
comer nou de frica d rilor; dimpotriv , s se preg teasc o
splat pentru cei care fac toate aceste lucruri i care se gândesc,
ori în ce fel, s i îmbog easc ora ul sau statul. Afar de
aceasta, Principele trebuie, în anumite epoci ale anului, s
organizeze pentru popor serb ri i spectacole. i cum fiecare ora
este împ it în bresle sau în cartiere, Principele trebuie s in
seama de aceste grup ri ale lor, s ia parte la adun rile în care se
întrunesc, s dea el însu i un exemplu de omenie i generozitate,
strând totu i întotdeauna majestatea rangului pe care-l are,
deoarece aceast demnitate nu trebuie s -i lipseasc în nicio
împrejurare.

———————————

— 146 —
 CAPITOLUL XXII - Despre secretarii pe care
Principii îi au pe lâng ei

Nu este de mic însemn tate pentru un Principe, alegerea

mini trilor lui: ace tia sunt buni sau nu, dup cum Principele îi
alege sau nu cu în elepciune. i cea dintâi p rere pe care ne-o
form m: despre inteligen a unui conduc tor de stat se bazeaz pe
considerarea oamenilor pe care îi are în jurul lui; când sunt
suficient de capabili î i credincio i, îl putem socoti în elept,
deoarece a tiut s le recunoasc m sura capacit ii i s -i
streze credincio i. Dar când sunt altfel, putem întotdeauna s -l
judec m aspru; deoarece prima eroare pe care un Principe o poate
vâr i, o s vâr te în aceast alegere. Oricine îl cuno tea pe
Messer Antonio de Venafro1, ministru al lui Pandolfo Petrucci,
Principele Sienei, î i d dea seama îndat c Pandolfo este un om
de o valoare deosebit , deoarece îl are pe acesta ca ministru.
Exist trei feluri de min i omene ti: unele care în eleg singure,
altele care pricep ceea ce al ii în eleg i le explic , iar ultimele care
nu în eleg nici singure nici prin al ii; cele dintâi sunt des vâr ite,
cele de al doilea fel sunt foarte bune, iar a treia categorie este
inutil ; trebuia a adar cu necesitate ca Pandolfo, dac nu f cea
parte din primul fel, s apar in celui de al doilea; c ci dac cineva
posed o minte capabil s recunoasc binele sau r ul pe care
cel lalt îl face i îl spune, chiar dac el însu i nu poate s creeze
nimic, î i d seama totu i de ac iunile rele i bune ale ministrului,
le laud pe acestea din urm iar pe celelalte le îndreapt ; iar
ministrul nu poate spera s -l în ele i se men ine credincios.
Dar pentru ca un Principe s poat s i cunoasc ministrul,
exist acest mijloc care nu d niciodat gre . Când vezi c
ministrul se gânde te mai mult la el decât la tine, i c în orice
ac iune caut folosul lui propriu, înseamn c un om de felul
acesta nu va fi niciodat un bun ministru i c nu vei putea avea
niciodat încredere în el; c ci acela care ine în mâinile lui întregul
stat al unui Principe, nu trebuie s se gândeasc niciodat la el ci
totdeauna la Principe, i s nu-i vorbeasc despre altceva, decât

1Antonio Giordani din Venafro (1459–1530) a fost profesor de drept la

Universitatea din Siena i consilier al lui Pandolfo Petrucci. Machiavelli l-
a cunoscut i ca diplomat, în cursul unei misiuni la Siena (1505).
147
despre ceea ce îl prive te pe el. i pe de alt parte Principele, spre
a p stra bunele însu iri ale ministrului, trebuie s se gândeasc la
el, onorându-l, f cându-l bogat, îndatorându-l fa de el, dându-i
onoruri i func ii pentru ca s i dea seama c nu ar putea s
existe f el i pentru ca onorurile numeroase s -l fac s nu mai
doreasc altele, bog iile mari pe care le-a primit s -l fac s nu
mai vrea altele, iar func iile numeroase s -l fac s se team de
schimb ri. A adar, când mini trii sunt astfel, iar Principii se
poart tot astfel fa de mini tri, pot s aib încredere unii în al ii;
dar când sunt altfel, sfâr itul va fi întotdeauna r u fie pentru
unul, fie pentru altul.

———————————

— 148 —
 CAPITOLUL XXIII – Cum trebuie s fugi de
lingu itori

Nu vreau s las deoparte o chestiune important i totodat o

eroare de care Principii nu se ap u or, dac nu sunt foarte
pruden i i dac nu tiu s i aleag bine oamenii. Este vorba de
lingu itori, de care sunt pline cur ile; c ci oamenii se complac atât
de mult în lucrurile lor proprii i se am gesc în a a fel, încât se
feresc cu greu de pacostea aceasta; iar dac vor s se fereasc de
ea, risc s fie dispre ui i. Într-adev r nu exist alt mijloc de a te
ap ra fa de lingu iri, decât s -i faci pe cei din jurul t u s
priceap c nu- i fac o nepl cere spunându- i adev rul; dar dac
oricine va putea s i spun adev rul, va sc dea i respectul fa
de tine. A adar un Principe prudent trebuie s urmeze o a treia
cale alegându- i în stat sfetnici în elep i i dându-le numai
acestora dreptul de a-i spune adev rul, i aceasta numai privitor
la acele lucruri despre care el îi întreab , iar nu privitor la altele;
dar trebuie s le vorbeasc de toate chestiunile i s asculte
rerile lor; pe urm trebuie s hot rasc singur, dup cum
socote te el; i atât în ce prive te aceste consf tuiri cât i fa de
fiecare dintre sfetnici, s se comporte în a a fel încât fiecare s i
dea seama c , cu cât va vorbi mai liber, cu atât va fi mai bine
zut: afar de ace tia îns , s nu ascul i vorbele nim nui, dar s
duci la cap t ceea ce ai hot rât i s fi perseverent în hot râri. Cel
care lucreaz altfel, sau î i pierde puterea din cauza lingu itorilor,
sau î i schimb des atitudinea din cauza p rerilor schimb toare
pe care le ascult : i astfel ajunge s fie prea pu in stimat. Vreau
men ionez în leg tur cu aceasta, un exemplu modern.
rintele Luca1, omul de încredere trimis de Maximilian, actualul
împ rat, spunea, vorbind de Majestatea Sa, c nu se sf tuie te cu
nimeni i c totu i nu face nimic numai dup cum crede el; fapt
care decurge din aceea c procedeaz contrar modului ar tat mai
sus2. C ci Împ ratul este un om foarte închis, nu- i împ rt te

1 Prete Luca Rinaldi din Pordenone fusese episcop de Trieste, devenind

apoi secretar al împ ratului Maximilian. Machiavelli l-a cunoscut în

timpul misiunii lui în Germania, în 1507–1508.
2 Cf. Rapporto delle cose della Magna: „Împ ratul nu cere sfat nim nui

i este sf tuit de fiecare, vrea s fac orice lucru singur i nu face nimic
149
planurile nim nui, nu se sf tuie te cu nimeni; dar atunci când
vrea s i aduc hot rârile la îndeplinire, acestea încep s fie
cunoscute i dezv luite, astfel c încep s întâlneasc opozi ie din
partea celor care sunt în jurul lui; iar el, fiind un om slab, renun
la ele. Se întâmpl astfel c lucrurile pe care le face azi, le desface
mâine, i de aceea nu în elegi niciodat ce vrea sau ceea ce are de
gând s fac , nici nu te po i baza pe hot rârile lui.
Un Principe trebuie a adar s se sf tuiasc întotdeauna cu cei
din jurul lui, dar atunci când vrea el, iar nu când vor al ii; i mai
mult, dac cineva vrea s -i dea un sfat f ca el însu i s -l fi
cerut, s -l fac s renun e repede la aceasta. În schimb s cear
mereu p rerea celorlal i i apoi s asculte cu toat r bdarea
adev rul cu privire la ceea ce a întrebat; iar atunci când î i d
seama c cineva din respect nu-i spune tot adev rul, s se supere.
Dar întrucât sunt unii oameni care cred c un Principe oarecare,
renumit pentru în elepciunea lui, este astfel nu prin propriul lui
caracter, dar mul umit sfetnicilor buni pe care îi are împrejur, pot
spune c cei care afirm aceasta se în al . C ci exist aceast
regul general , care nu d gre niciodat : anume c un Principe
care nu este în elept el însu i, nu poate s fie sf tuit cu folos,
afar dac printr-o întâmplare fericit nu a avut norocul s i
pun toat încrederea într-un singur om care s -l conduc în totul
i s fie el însu i un om de o în elepciune des vâr it . În cazul
acesta, lucrurile ar putea s mearg bine, dar totul ar dura prea
pu in, deoarece un ministru de felul acesta i-ar lua curând
puterea; dac se sf tuie te îns cu mai mul i, i nu este el însu i
un Principe în elept, neg sind p rerile lor unite nu va putea s le
pun el însu i de acord; astfel fiecare dintre sfetnici se va gândi la
interesul lui propriu, iar el nu va ti nici s -i îndrepte, nici s le
cunoasc inten iile. Dar nici nu se g sesc altfel de sfetnici; c ci
oamenii se vor dovedi întotdeauna r i dac o nevoie oarecare nu-i
constrânge s fie buni. A adar ajungem la concluzia c sfaturile
bune, ori de la cine ar veni, rezult din în elepciunea Principelui,
iar nu în elepciunea Principelui din sfaturile bune ale supu ilor

dup cum vrea el; c ci, de i nu- i dezv luie niciodat secretele nim nui
în mod spontan, când hot rârile ies totu i la lumin de la sine, se las
condus de cei pe care îi are în jurul lui i renun la ceea ce hot râse la
început” (Rapporto delle cose della Magna fatto questo di 17 giugno 1508,
în Il Principe, Dell’arte della guerra ed altri scritti politici di Niccolò
Machiavelli, con prefazione di Francesco Costèro, Milano, Sonzogno,
1909, p. 244).
— 150 —
lui.

———————————

151
 CAPITOLUL XXIV – De ce Principii Italiei i-
au pierdut statele lor

Dac cele ar tate mai sus vor fi inute în seam în mod în elept,
atunci un Principe nou va putea s par c este Principe vechi i
va putea astfel s devin mai sigur i mai stabil în statul lui decât
dac ar fi fost Principe cu drepturi vechi aici. C ci un Principe nou
este cu mult mai mult supravegheat în ac iunile lui decât un
Principe ereditar; iar dac ac iunile lui sunt cunoscute ca pline de
virtute, ele atrag mai mult pe oameni i îi leag mai strâns de el
decât dac ar fi vorba de un Principe de neam vechi. Într-adev r,
oamenii sunt încânta i mai mult de lucrurile prezente decât de cele
trecute; i când g sesc în cele prezente ceva bun, se bucur de
aceasta i nu mai caut altceva; îl vor ap ra pe un astfel de
Principe, în orice ocazie, dac în celelalte lucruri el nu dezminte
tept rile lor. i astfel el se va bucura de o îndoit glorie: aceea de
a fi creat un Principat nou i aceea de a-l fi înzestrat i înt rit prin
legi bune, prin armate de valoare i prin pilde bune; dup cum va
fi acoperit de o îndoit ru ine acela care, n scut Principe, î i va
pierde statul din cauza pu inei lui în elepciuni.
Iar dac îi consider m pe acei seniori din Italia, care în
timpurile noastre i-au pierdut statul, cum sunt regele Neapolului,
ducele Milanului1 i al ii, vom g si la ei, mai întâi, o gre eal
comun tuturor în ce prive te armatele, i aceasta pentru motivele
discutate pe larg mai sus2; vom vedea apoi c unii dintre ei, sau au
avut poporul ca du man, sau, dac acesta le-a fost prieten, n-au
tiut s se asigure împotriva celor mari; c ci, dac nu se s vâr esc
aceste gre eli, nu se pierd state care au o putere atât de real încât
pot s trimit o armat în campanie de lupt . Filip al Macedoniei,
nu tat l lui Alexandru, ci acela care a fost învins de Titus
Quintus3, nu avea un stat mare în compara ie cu puterea
romanilor i a grecilor care l-au atacat: cu toate acestea, fiind un
adev rat r zboinic i tiind s i p streze bun voin a poporului i
se asigure împotriva celor mari, a sus inut mai mul i ani un

1 Machiavelli se refer la Frederic al III-lea de Aragon i la Ludovic

Maurul.
2 În cap. XIII-XIV.
3 Filip al V-lea, învins la Cinocefale.

— 152 —
 zboi contra du manilor; i dac la sfâr it a pierdut st pânirea
câtorva cet i, i-a r mas totu i regatul.
adar, ace ti Principi ai no tri, care erau de mult vreme
st pâni în statele lor, i care le-au pierdut ast zi, nu trebuie s
acuze pentru aceasta soarta, ci numai propria lor moliciune:
deoarece în timpurile de pace nu s-au gândit niciodat c
împrejur rile acestea s-ar putea schimba (ceea ce este o gre eal
comun oamenilor care nu se gândesc la furtun atâta timp cât
vremea e frumoas ), astfel c , în momentul în care au început
greut ile, ei s-au gândit s fug , iar nu s se apere; i au sperat
popoarele lor, plictisite de îndr zneala înving torilor, îi vor
rechema. O asemenea hot râre este bun atunci când î i lipsesc
altele; dar este foarte gre it s renun i la alte mijloace de sc pare
pentru acesta; c ci nu e niciodat bine s te la i s cazi, în
credin a c vei g si pe cineva care s te ridice. Lucrul acesta sau
nu se întâmpl niciodat , sau, dac se întâmpl , nu este spre
siguran a ta întrucât acest mod de ap rare este josnic i nu atârn
de tine. Dar numai acele mijloace de ap rare sunt bune, sunt
sigure i sunt de durat care atârn de tine însu i i de propria ta
energie.

———————————

153
 CAPITOLUL XXV – Cât de mult poate soarta
asupra lucrurilor omene ti i în ce fel po i
-i rezi ti

tiu desigur c mul i oameni au avut i au înc aceast p rere,

întâmpl rile lumii sunt în a a fel cârmuite de soart i de
Dumnezeu, încât, cu toat în elepciunea lor, oamenii nu pot s le
modifice i nu au niciun mijloc de ac iune împotriva lor; s-ar putea
crede a adar c nu trebuie s te trude ti atât de mult în lume, ci
te la i dus de soart . Aceast p rere a g sit mai mult credin
în vremurile noastre, din cauza marilor r sturn ri care s-au v zut
i se v d înc în fiecare zi, i care dep esc orice prevedere.
Gândindu-m a adar i eu uneori la aceste lucruri, am înclinat de
asemenea spre p rerea lor. Cu toate acestea pentru a nu anula cu
totul liberul nostru arbitru, socotesc c poate fi adev rat c soarta
este arbitr peste jum tate din ac iunile noastre, dar c ne
îng duie, s cârmuim noi singuri cealalt jum tate, sau aproape.
i asem n aceast situa ie unuia din acele fluvii distrug toare
care, când se înfurie, inund câmpiile, distruge copacii i casele,
sub iaz într-o parte terenul pentru a-l în a în alt parte: fiecare
fuge dinaintea lui, fiecare cedeaz violen ei lui, f a-i putea
opune îns undeva o rezisten . i cu toate c aceste fluvii sunt
astfel f cute, nu înseamn c mai târziu, când vremea este iar
lini tit , oamenii nu pot s ia m suri de ap rare, i prin z gazuri
i diguri s fac astfel încât, dac apele vor cre te din nou, ele sau
se scurg într-un canal, sau furia lor s nu fie cu totul
nest vilit i d un toare. Acela i lucru se întâmpl cu soarta; ea
i arat puterea acolo unde nu exist nicio for bine organizat
care s -i reziste; i de aceea î i îndreapt atacul acolo unde tie c
nu s-au f cut nici diguri, nici z gazuri pentru a o st pâni. Dac
ve i considera acum Italia, care este câmpul acestor schimb ri i
este cea care le-a dat na tere, ve i vedea c ea este o câmpie f
stavile i f ap rare de niciun fel; c ci dac ar fi fost ap rat de
for e potrivite, a a cum sunt Germania, Spania i Fran a, atunci
sau rev rsarea nu ar fi provocat schimb ri atât de mari, sau
aceast rev rsare îns i nu s-ar fi produs. i vreau s fie de ajuns
aceste lucruri pe care le-am spus în general cu privire la lupta pe
care trebuie s-o ducem împotriva soartei. Tratând îns lucrurile
mai în am nunt, spun c ast zi vedem pe un Principe într-o
— 154 —
situa ie fericit , iar mâine îl vedem c zut, f s fi constatat la el
vreo schimbare de natur sau de însu ire: cred c faptul acesta
decurge mai întâi din motivele pe care le-am expus pe larg pân
aici, anume c un Principe care se sprijin numai pe soart , se
pr bu te îndat ce ea se schimb . Cred de asemenea c este
fericit acela care î i conformeaz ac iunile împrejur rilor timpului,
i de asemenea c este nefericit acela care prin modul lui de
ac iune este în dezacord cu timpul. Într-adev r constat m c
oamenii procedeaz în moduri variate spre a atinge scopul pe care
fiecare i l-a propus, i care este gloria i bog ia: unii înainteaz
cu grij , al ii n valnic; unii cu violen , al ii cu viclean pricepere;
unii cu r bdare, al ii cu contrariul ei; i fiecare poate s i ating
inta urmând aceste moduri diverse. Dar putem vedea de
asemenea c dintre doi oameni care înainteaz cu grij , unul
ajunge la inta propus , iar cel lalt nu, dup cum vedem pe de
alt parte c doi oameni pot s reu easc în acela i fel, de i au
înaintat într-un mod deosebit, unul cu mult grij iar cel lalt
valnic: ceea ce nu rezult din altceva decât din felul timpurilor,
care sunt sau nu în concordan cu modul lor de a proceda. De
aici decurge de asemenea ceea ce am spus, anume c doi oameni,
cu toate c lucreaz diferit, ob in totu i acela i rezultat; dac îns
observ m pe al ii care lucreaz în acela i fel, vedem c unul î i
ajunge inta, iar cel lalt nu. De aceasta atârn de asemenea
varia iile binelui; c ci dac cineva se conduce cu b gare de seam
i cu r bdare, iar timpurile i împrejur rile se desf oar în a a fel
încât procedarea lui este bun , ajunge la o situa ie fericit ; dar
când timpurile i împrejur rile se schimb , el se pr bu te dac
nu- i schimb modul de ac iune. Nu exist totu i niciun om, oricât
de în elept ar fi, care s tie s se conformeze acestor lucruri: atât
pentru c nimeni nu poate s se dep rteze de conduita pe care
firea lui i-o impune, cât i pentru c cel care a avut întotdeauna
succese urmând o cale anumit nu poate s se hot rasc s
renun e la ea. A adar omul prudent, când e momentul s
procedeze cu violen , nu tie cum s înceap i din cauza aceasta
se pr bu te; dar dac i-ar schimba firea odat cu timpurile i
odat cu evenimentele, soarta nu i s-ar schimba. Papa Iuliu al II-
lea a lucrat în toate faptele lui cu violen ; dar a întâlnit timpuri i
împrejur ri atât de conforme modului lui de ac iune, încât
rezultatul a fost întotdeauna fericit1. Gândi i-v la prima ac iune

1 Cf. Discorsi, III, 9, op.cit., p. 411: „Papa Iuliu al II-lea a procedat în

155
pe care a întreprins-o împotriva Bolognei, pe când tr ia înc
Giovanni Bentivogli2. Vene ienii nu era i mul umi i de aceasta;
regele Spaniei de asemenea; cu Fran a avea o în elegere în aceast
privin ; i cu toate acestea, împins de orgoliu i de violen a
pornit el în persoan în aceast expedi ie. Faptul acesta i-a f cut
ov ie i s stea pe loc, atât pe spanioli cât i pe vene ieni,
ace tia din urm de fric , ceilal i din dorin a de a ocupa întregul
regat al Neapolului3; în plus, fu atras de partea lui i regele
Fran ei; c ci v zându-l pornit în ac iunea lui i voind s -l aib
prieten pentru a-i înjosi pe vene ieni, socoti c l-ar insulta în mod
prea evident dac ar refuza s -i dea armat . A adar Iuliu al II-lea,
a reu it s fac prin ac iunea lui violent ceea ce n-ar fi reu it
niciodat vreun alt Pontifice chiar dac ar fi avut toat pruden a
omeneasc ; într-adev r dac ar fi a teptat, pentru a pleca de la
Roma, ca toate hot rârile s fie bine stabilite i toate chestiunile în
ordine – cum ar fi a teptat oricare alt Pap –, n-ar fi reu it
niciodat în ac iunea lui; regele Fran ei ar fi g sit mii de scuze iar
ceilal i i-ar fi ar tat mii de piedici de temut. Nu vreau s vorbesc i
de celelalte ac iuni ale lui care au fost toate asemenea acesteia i i-
au reu it toate; este adev rat c timpul scurt cât a tr it4 nu i-a
îng duit s cunoasc i contrariul; c ci, dac ar fi venit alte
timpuri în care s fie nevoit s procedeze cu precau ie, ar fi urmat
pentru el pr bu irea; deoarece nu s-ar fi dep rtat niciodat de
acele moduri de ac iune spre care îl îndemna firea lui. Conclud
adar c , dac soarta se schimb , iar oamenii r mân neschimba i
în atitudinile lor, sunt ferici i atâta timp cât sunt în acord cu ea,
dar sunt neferici i de îndat ce se ive te o nepotrivire. M gândesc
i la aceasta: anume c este mai bine s fii violent decât precaut,
deoarece soarta este ca i femeia; i dac vrei s-o st pâne ti, este
necesar s-o ba i i s-o love ti. Se i vede c ea se las învins mai
mult de cei care procedeaz astfel, decât de cei care procedeaz în

tot timpul pontificalului lui cu violen i furie; i deoarece timpurile i-au

fost favorabile, toate ac iunile întreprinse i-au reu it. Dar dac ar fi venit
alte timpuri care ar fi necesitat alte ini iative, s-ar fi pr bu it cu
siguran ; deoarece nu i-ar fi schimbat nici modul nici ordinea ac iunii”.
2 Cf. i cap. XI i XIX; în plus Discorsi, III, 44, op.cit., p. 483.
3 Vene ia îl ajutase pe Ferdinand de Aragon în lupta contra lui Carol al

VIII-lea, i pentru aceasta regele Neapolului cedase Republicii o parte din

coasta r ritean a statului; spaniolii ar fi urm rit acum reocuparea
acestei regiuni.
4 Iuliu al II-lea a fost Pap între 1503 i 1513.

— 156 —
mod cump tat. i tot pentru c este femeie, e întotdeauna prieten
a celor tineri, deoarece ace tia sunt mai pu in precau i, mai
violen i i i se impun cu mai mult îndr zneal .

———————————

157
 CAPITOLUL XXVI
Îndemn spre a cuprinde Italia i a o libera
din mâinile barbarilor.

Considerând a adar toate acele lucruri pe care le-am discutat

mai sus, i reflectând în mine însumi dac timpurile sunt ast zi în
Italia de a a fel încât un Principe nou s poat fi onorat, i dac
împrejur rile de asemenea sunt astfel încât un om în elept i
energic s le poat da o organizare care s fie spre gloria lui i spre
binele tuturor celor care tr iesc în Italia, cred c se arat în mod
evident atâtea lucruri favorabile unui Principe nou, încât n-a
putea spune c a existat vreodat un moment mai potrivit pentru
aceasta. i dac , dup cum am spus1, era necesar ca poporul lui
Israel s fie sclav în Egipt pentru ca astfel s se arate virtutea lui
Moise, sau, pentru a cunoa te spiritul m re al lui Cirus, era
necesar ca per ii s fie asupri i de mezi, iar atenienii trebuiau s
fie împ i pentru ca valoarea lui Teseu s se arate; tot astfel
acum, pentru c voim s cunoa tem energia unui spirit italian,
trebuia ca Italia s fie în situa ia extrem în care se afl ast zi;
trebuia ca ea s fie mai sclav decât evreii, mai subjugat decât
per ii, mai împ it decât atenienii; s fie f conduc tor, f
ordine, învins , jefuit , sfâ iat , cotropit i s fi îndurat
nenorociri de tot felul. i cu toate c pân ast zi s-a ar tat într-
adev r cineva2, care p rea c poart lumina destinat celui ce a
fost ale de Dumnezeu spre a salva Italia, s-a v zut totu i apoi c
soarta l-a respins în momentul cel mai înalt al ac iunii lui. Astfel
, r mas f via , Italia a teapt s vad , pe cel care va putea
-i sting durerile i s pun cap t jafurilor din Lombardia, ca i
birurilor grele din Regatul Neapolului i din Toscana, i care s -i
vindece r nile vechi de mult vreme sângerânde i adâncite în
carnea ei. O vedem cum se roag Domnului s -i trimit pe cineva
care s-o izb veasc de aceste cruzimi i asupriri barbare. O vedem
de asemenea hot rât i gata s urmeze un stindard, numai s se
arate cel care s -l înal e. Dar ast zi nu vedem pe nimeni altcineva
în care ea ar putea s spere, decât ilustra Voastr familie3 care,

1 În cap. VI.
2 Machiavelli se refer probabil la Cezar Borgia, pe care totu i nu-l
nume te, l sând astfel Principelui caracterul unui comentariu filosofic al
faptelor vremii.
3 Este vorba de familia Medicilor, Principele fiind închinat lui Lorenzo

— 158 —
prin soarta i prin energia ei favorizate de Dumnezeu i de Biseric
– în fruntea c reia sunte i acum4 –, poate s ia în mâinile ei opera
acestei mântuiri. Lucrul nu v va fi atât de greu dac ve i avea
mereu prezente faptele i via a celor numi i mai sus. i cu toate c
oamenii de acest fel sunt rari i admirabili, ei au fost totu i
oameni, i împrejur rile pe care le-au folosit au fost mai pu in
favorabile decât cele prezente; c ci ac iunea lor nu a fost mai
dreapt decât aceasta nici mai u oar , iar Dumnezeu nu le-a fost
mai prieten decât este familiei voastre. Aici dreptatea este mare:
justum enim est bellum quibus necessarium, et pia arma ubi nulla
nisi in armis spes est5. Aici sufletele sunt cu totul preg tite; iar
când aceast preg tire exist , greut ile nu pot fi mari, cu condi ia
lua i ceva din exemplele acelora pe care vi i-am înf at. Afar
de aceasta, se v d aici semne extraordinare, f seam n i
desf urate de mâna lui Dumnezeu: marea s-a despicat; un nor v-
a ar tat drumul; din stânc a izvorât apa; a c zut man ; toate au
contribuit a adar la gloria voastr . Restul trebuie Voi s -l face i.
Dumnezeu nu voie te s fac totul pentru ca s nu ne ia libertatea
ac iunii i partea de glorie care ne revine i nu este de mirare c
niciunul dintre italienii numi i mai sus nu au putut s fac ceea ce
putem n jdui c va face ilustra Voastr familie, i de asemenea
nu ne mir m c în atâtea turbur ri i mi ri r zboinice se pare
s-a stins în Italia energia luptei. Aceasta vine din faptul c
vechile ei orânduiri nu erau bune, i din aceea c nu a existat
nimeni care s fi tiut s g seasc altele noi: i nimic nu este mai
mult spre cinstea unui om care se ridic pentru prima oar la
putere, decât legile noi i noile orânduiri pe care el le introduce.
Dac acestea sunt bine întemeiate i cuprind în ele semnul unei
gândiri înalte, vor face, ca Principele s fie respectat i admirat: i
putem spune c în Italia nu lipse te materia în care s po i
introduce orice form nou . Aici g sim o energie mare în membre,
numai c ea lipse te capetelor. Privi i luptele i ciocnirile
zboinice în întrecerile între pu ini oameni, i ve i vedea c
italienii sunt cu mult superiori prin for , prin pricepere i prin
inteligen . Dar de îndat ce intr în joc armatele întregi, niciuna

de Medici, duce de Urbino.

4 Giovanni de Medici, care va deveni Pap sub numele de Leon al X-

lea, era unchiul lui Lorenzo.

5 Citat din memorie din Titus Livius, IX, 1: „Iustum est bellum quibus

necessarium, et pia arma quibus nulla nisi în armis relinquitur spes”.

159
din aceste însu iri, nu se mai arat . Iar totul decurge din
sl biciunea conduc torilor; c ci cei care se pricep nu sunt
asculta i, i fiec ruia i se pare c se pricepe, deoarece n-a existat
pân acum nimeni care s fi tiut s se impun atât de mult i
prin energia i prin soarta lui, încât ceilal i s se plece înaintea lui.
Iat de ce, într-un timp atât de lung, i în atâtea r zboaie purtate
în ultimii dou zeci de ani, când armata noastr a fost în întregime
italian , ea a dat totu i în lupt dovezi atât de rele întotdeauna.
rturie stau luptele de la Taro, apoi cele de la Alessandria,
Capua, Genova, Vailà, Bologna i Mestre6.
Dac a adar familia Dumneavoastr ilustr vrea s urmeze
pilda acelor oameni admirabili i s libereze ara7, trebuie, înainte
de toate, ca temelie adev rat a oric rei ac iuni ce s-ar întreprinde,
se preg teasc o armat proprie; solda i mai credincio i, mai
adev ra i i mai buni nici nu s-ar g si. i cu toate c fiecare dintre
ei este bun în parte, laolalt vor deveni i mai buni când vor vedea
Principele lor le este comandant, c el îi onoreaz i îi trateaz
bine. Este necesar a adar s te preg te ti cu astfel de armate
pentru a te ap ra cu energie italic împotriva celor din afar . i cu
toate c infanteria elve ian i spaniol sunt considerate de temut,
ambele au totu i lipsurile lor, astfel c o a treia organizare de
armate ar putea, nu numai s li se opun , dar s aib încredere c
îi va învinge. C ci spaniolii nu pot s reziste cavaleriei, iar
elve ienii se tem de infanterie, dac se ciocnesc în lupt cu oameni
tot atât de înc âna i ca i ei. Astfel c s-a v zut i se va vedea
prin experien c spaniolii nu pot s reziste cavaleriei franceze,
iar elve ienii sunt distru i de infanteria spaniol . i cu toate c nu
s-a avut înc o experien deplin a acestui din urm caz, s-a
zut totu i în b lia de la Ravenna un exemplu a ceea ce s-ar

6 La Fornovo pe Taro, Italienii, au fost învin i de Carol al VIII-lea

(1496). Alessandria a fost cucerita de Ludovic al XII-lea (1499); la Vailà
sunt învin i vene ienii de acela i rege al Fran ei (1509); Bologna este
ocupat de trapele franceze care îl înving pe Iuliu al II-lea (1511); la
Mestre în sfâr it (1513) armatele Ligii de la Cambrai înving pe vene ieni i
amenin ora ul.
7 Urm m i aici textul edi iei lui Angelo Pernicce (op.cit., p. 140):
„Volendo dunque la illustre casa vostra seguitare quelli eccellenti uomini
e redimere le provincie loro (subliniat de noi)…”. În alte edi ii g sim îns
che, în loc de e (cf. A. Michieli, op.cit., p. 164, Plinio Carli, op.cit., p. 112,
Antonio Panella, op.cit., p. 94).
— 160 —
putea întâmpla8; c ci infanteria spaniol s-a ciocnit cu
batalioanele germane care urmeaz aceea i ordine de lupt ca i
cele elve iene, i gra ie îndemân rii mi rilor ei ca i scuturilor
mici de care se servea, a reu it s se strecoare pe sub suli ele
du manilor i oamenii puteau s loveasc cu toat siguran a f
ca germanii s poat face ceva împotriva lor; i i-ar fi distrus pe
to i, dac n-ar fi fost cavaleria care s -i loveasc pe spanioli.
adar, cunoscând ceea ce lipse te atât uneia cât i celeilalte
infanterii, se poate alc tui o alta nou , care s reziste cavaleriei i
nu se team de infanteri ti: ceea ce va fi posibil prin felul nou al
trupelor i prin organizarea lor nou 9. Acestea sunt lucrurile care,
orânduite într-un fel nou, aduc glorie i m rire unui Principe nou.
adar nu trebuie s l m s treac prilejul acesta, pentru ca,
dup atâta vreme, Italia s g seasc un salvator al ei. Nici nu pot
spune dragostea cu care acesta ar fi primit în toate acele provincii
care au p timit sub invaziile str ine; cu cât sete de r zbunare, cu
cât credin nestr mutat , cu cât cucernicie, cu câte lacrimi.
Care por i i s-ar închide? Care popor i-ar refuza ascultarea? Ce
invidie i s-ar împotrivi? Care italian i-ar refuza cinstirea care i se
cuvine? Pe fiecare dintre noi ne dezgust aceast st pânire
barbar . Ilustra Voastr Cas s i ia a adar aceast misiune, cu
dejdea i curajul cu care se încep ac iunile drepte: pentru ca
sub stindardul ei, patria aceasta s se înal e, i s se adevereasc
sub auspiciile ei, cuvintele lui Petrarca:
Virtutea! împotriva mâniei
Va lua armele; iar lupta va fi scurt :
ci str vechea vitejie
În inimile italice înc nu e frânt 10.

8 Lupta de la Ravenna, cuprins în r zboiul Ligii Sfinte, a fost o

victorie a armatelor franceze, conduse de Gaston de Foix (1512).
9Atât Ferrari cât i Rehberg traduc ultima fraz cu sens adversativ
între cele dou p i ale ei; astfel g sim la Ferrari: „…ce qu’on obtiendra
non pais par la disposition des armes, mais par le changement
d’organisation” (op.cit., p. 186); iar la Rehberg: „Dieses wird nicht durch
die Beschaffenheit der Waffen, sondern durch Stellung und Anordnung
der Mannschaft bewirkt werden” (op.cit., p. 124). În Yves Lévy (op.cit., p.
168), traducerea este conform textului: „ce qui se fera par la nouvelle
sorte de troupes dont on usera, et par le changement de l’organisation”.
10 Petrarca, Canzona: „Italia mia, benche’l parlar sia indamo…”. Strofa

VI, v. 93–96.
161
 INDICE [CUPRINSUL]

Introducere

Bibliografie

Lui Francesco Vettori, prea ilustru Ambasador al Floren ei pe

lâng Marele Pontifice
Niccolò Machiavelli c tre Lorenzo de Medici Magnificul

PRINCIPELE

I. De câte feluri sunt Principatele i în ce mod se dobândesc

II. Despre Principatele ereditare
III. Despre Principatele mixte
IV. De ce regatul lui Darius, care a fost ocupat de Alexandru, nu
s-a r sculat dup moartea acestuia împotriva urma ilor lui
V. În ce fel trebuie guvernate Cet ile sau Principatele care,
înainte de a fi cucerite, se conduceau dup legile lor proprii
VI. Despre Principatele noi pe care le dobânde ti cu arme
proprii i cu propria ta energie
VII. Despre Principatele noi care se cuceresc prin armele i
ocazia oferit de altul
VIII. Despre cei care au devenit Principi prin fapte nelegiuite
IX. Despre Principatul civil
X. În ce fel trebuie m surate for ele oric rui Principat
XI Despre Principatele eclesiastice
XII. De câte feluri sunt armatele i despre solda ii mercenari
XIII. Despre solda ii auxiliari, amesteca i i proprii
XIV. Care este datoria unui Principe privitor la preg tirea
zboiului
XV. Despre acele lucruri pentru care oamenii, i mai ales
Principii, merit s fie l uda i sau dojeni i
XVI. Despre d rnicie i economie
XVII. Despre cruzime i mil , i dac este mai bine s fii iubit
decât temut, sau mai curând s fii temut decât iubit
XVIII. Cum trebuie s i in cuvântul un Principe.

— 162 —
 XIX. Cum trebuie s ne ferim de a fi urâ i i dispre ui i
XX. Dac fort re ele i multe alte lucruri pe care Principii le
construiesc în fiecare zi, sunt de folos sau nu
XXI. Cum trebuie s se poarte un Principe spre a fi stimat
XXII. Despre secretarii pe care Principii îi au pe lâng ei
XXIII. Cum trebuie s fugi de lingu itori
XXIV. De ce Principii Italiei i-au pierdut statele lor
XXV. Cât de mult poate soarta asupra lucrurilor omene ti i în
ce fel po i s -i rezi ti.
XXVI. Îndemn spre a cuprinde Italia i a o libera din mâinile
barbarilor

———————————

TIPARUL UNIVERSITAR
Elle Radu, 6; Tel. 4.80.66

163