13 Revista Tara Barsei 2014 PDF

http://tara-barsei.ro / www.cimec.
ro
CONSILIUL JUDEŢEAN BRAŞOV
MUZEUL „CASA MUREŞENILOR” BRAŞOV
ŢARA BÂRSEI
revistă de cultură
2014
Braşov, 2014
http://tara-barsei.ro / www.cimec.ro
ŢARA BÂRSEI (fondată în 1929)
Revistă de cultură finanţată de Consiliul Judeţean Braşov şi editată de
Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov
Piaţa Sfatului nr. 25, cod 500025
Tel./fax: 0268.477.864
e-mail: casa_muresenilor@yahoo.com
http://www.muzeulmuresenilor.ro
Colegiul de redacţie: Valer Rus – redactor responsabil

Cristina Seitz
Marinela-Loredana Barna
Ovidiu Savu
Corectura: Carmen Andrei
Tehnoredactare:
E D I T U R A
ISSN 1583-3119
Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru afirmaţiile cuprinse în lucrările lor.
CUPRINS
Simpozion – 18 octombrie 2013
„Timp şi spațiu în cartografia braşoveană, de la Honterus la zborurile cosmice”
GEOGRAFIE
Şerban DRAGOMIRESCU
Timp şi spaţiu în cartografia braşoveană, de la Honterus la zborurile cosmice ................................ 7
Gernot NUSSBÄCHER
Johannes Honterus – pionier al cartografiei braşovene ..................................................................... 9
Ruxandra MOAŞA NAZARE, Mihaela LUPU

Hărţi şi publicaţii apărute sub îngrijirea Editurii Institutului Cartografic „Unirea” Braşov
din colecţiile Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” Braşov ............................................................ 19
Participarea elevilor braşoveni la concursuri naţionale (2013) .............................................. 30
Sesiunea ştiinţifică de comunicări „Ţara Bârsei”, 8-9 mai 2014

„Corespondenţă de război”
ISTORIE
Valer RUS
Războiul civil ardelean (1848-1849) şi petiţiile văduvelor maghiare .............................................. 32
Ciprian RIGMAN
Aspecte din activitatea preoţilor militari ai Diecezei greco-catolice de Gherla
la mijlocul secolului al XIX-lea (1856-1868) .................................................................................. 67
Ramona POPOVICI
Educaţie şi instrucţie şcolară în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
O istorie reflectată în paginile „Gazetei Transilvaniei” .................................................................. 77
Marinela-Loredana BARNA
Serviciile poştale în Transilvania secolului al XIX-lea ................................................................... 81
Lucia BUNACIU
Război 1914 ..................................................................................................................................... 88
Ruxandra MOAŞA NAZARE
Fragmente din corespondenţa lui Alexandru Vaida-Voevod
din perioada Primului Război Mondial ........................................................................................... 90
Alexandrina CUŢUI
Ziarul ,,Glasul Bucovinei” în 1918................................................................................................. 95
Carmen-Florentina OLTEANU (VOICA)

Scrisorile Elenei Mureşianu către fiul ei, din perioada mai-iulie 1914 ......................................... 105
Constantin BĂJENARU
Făgărăşenii şi Primul Război Mondial. Memorie şi istorie (I)...................................................... 116
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

Corespondenţă din Marele Război. Studiu de caz: Scrisoare la plecarea pe front ......................... 124
Costin SCURTU
Ştiri de pe frontul bucovinean în România (1914-1918) .............................................................. 131
Rozalinda POSEA
Caritatea în anii Primului Război Mondial.
Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război .......................................................................... 141
Ioan-Gheorghe RAŢIU
Iuliu I. Mezei Câmpeanu, luptător neînfricat pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 ....... 151
Corina SPOREA-BĂRĂGAN
Nicolae Drăgan, dezertor din Armata Austro-Ungară şi apoi voluntar în Armata Română ....... 165
Lavinia GHEORGHE
Scrisorile unei mame cu doi băieţi pe frontul Primului Război Mondial ...................................... 173
Monica CÎRSTEA
Războiul Civil din Spania reflectat în presa românească .............................................................. 183
Manuela ŢUHAŞU
Mariana Drăgescu – personalitate remarcabilă a aripilor româneşti;
amintiri şi corespondenţă din al Doilea Război Mondial .............................................................. 193
Mihai-Cristian ŞELARU
Gheorghe Gh. Mironescu şi Câmpurile de prizonieri de la Cassino şi Camaldoli ......................... 201
Mihaela NEVODAR
Eroii Văii Hârtibaciului. Corespondenţă şi amintiri de război ..................................................... 210
Rusalia CRĂCIUNOIU
Evenimente istorice reflectate în lucrările de grafică
din patrimoniul Muzeului de Artă Craiova .................................................................................. 222
Petronela GĂITAN
Amintiri din război ....................................................................................................................... 231
Petruţa-Maria COROIU (MĂNIUŢ)

Spiritualitate şi cultură în estetica românească din a doua jumătate a secolului XX:
Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi preocuparea sa pentru personalităţile
culturii româneşti clasice (Mihai Eminescu, Ion Creangă) .......................................................... 241
Ioana COŞEREANU
Scrisori cenzurate .......................................................................................................................... 245
ADDENDA
Iosif-Marin BALOG
Politicile economice ale Vienei în Transilvania, 1850-1867.
Studiu de caz: statul ca antreprenor şi resursele umane ............................................................... 255
Anca-Maria ZAMFIR
Braşovul într-o relatare de călătorie din secolul al XIX-lea .......................................................... 263
Alexandru PĂCURAR
Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat [recenzie]................................. 279
ŢARA BÂRSEI
Şerban DRAGOMIRESCU
TIMP ŞI SPAŢIU ÎN CARTOGRAFIA BRAŞOVEANĂ

– DE LA HONTERUS LA ZBORURILE COSMICE –
Cea de a opta ediţie a simpozionului, devenit tradiţional în Cetatea Braşovului, dedicat

tradiţiilor cultural-ştiinţifice braşovene în domeniul geoştiinţelor, a fost consacrat, în anul
2013 – prin abatere de la regula generală –, unei discipline adiacente geoştiinţelor, şi
anume CARTOGRAFIEI. Prin valenţele sale, deopotrivă tehnice şi artistice, s-a impus, de-a
lungul secolelor, în mod particular şi la Braşov.
Orice abordare a subiectului este puternic ancorată în Braşov, încă din secolul al
XVI-lea, prin activitatea lui Johannes Honterus, cunoscut ca umanist sas, adept al
Iluminismului, dar şi ca autor al primei hărţi a Transilvaniei, Chorographia Sibenbürgen
(1532), cu răsunet în timp în întreaga Europă, nu numai în cea Centrală. Gernot
Nussbächer, cercetător avizat al arhivelor braşovene, a adus contribuţii notabile la
cunoaşterea operei lui Honterus.
Citadela Braşovului şi, desigur, Transilvania se regăsesc în toate reprezentările
cartografice ulterioare (hărţi, dar mai ales atlase) cu putere de circulaţie în Europa. Sunt
necesare noi cercetări laborioase, cu rezultate validate prin publicare, completând sinteza
lui Marin Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi cartografice (1978). Doamna
Măriuca Radu s-a oferit a ne comunica unele din rezultatele preocupărilor sale de istoria
cartografiei.
Apropiindu-ne de vremurile mai recente, o cercetare sistematică aşteaptă să fie
făcută în domeniul puţin explorat al cartografiei turistice, afirmată la Braşov încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, produsă de către societăţile turistice maghiare şi săseşti (în
mod special SKV), pentru munţii din preajma Braşovului (Postăvaru, Piatra Mare, Bucegi
ş.a.) şi amplificată în secolul XX de societăţile româneşti (TCR, ADMIR ş.a.).
După 1919, la Braşov, în hotarele României întregite, a luat fiinţă Institutul
Cartografic „Unirea”, o instituţie cu un profil cultural distinct, remarcabil prin producţia
sa editorială variată, în care se detaşează cea cartografică, la nivel regional, dar şi
naţional. Animator entuziast al acestei instituţii a fost, în acei ani, col. (r) Constantin
Teodorescu. Este de aşteptat ca reevaluarea producţiei lor cartografice, aflată în posesia
Bibliotecii Judeţene „G. Bariţiu” din Braşov, dar şi despuierea arhivei instituţiei încă
necercetate, aflată în portofoliul Filialei Braşov a Arhivelor Naţionale, să ofere o imagine
mult mai completă asupra locului ocupat de Institutul Cartografic „Unirea” în epoca
interbelică. S-a exprimat opinia ca să fie formulat, în viitorul apropiat, un proiect de
cercetare, girat de cele două instituţii braşovene, cu atât mai mult cu cât pe temeliile
acestui institut s-a constituit, după naţionalizarea sa din 1948, Întreprinderea Poligrafică
Braşov, specializată de-a lungul anilor în producerea hărţilor murale de uz public, cu
ŞERBAN DRAGOMIRESCU
precădere didactic. Harta fizico-administrativă a României, produsă de Editura Didactică şi

Pedagogică şi tipărită la Braşov (autor, acad. Victor Tufescu, omagiat de noi în 2008, la
centenarul naşterii sale, la a treia ediţie a simpozioanelor noastre găzduite de Muzeul
„Casa Mureşenilor”), trebuia să existe în fiecare şcoală, în fiecare instituţie a statului
român. Realizată la scări diferite, ea a cunoscut tiraje impresionante. Întreprinderea
Poligrafică Braşov a fost transformată, în condiţii nu foarte clare, în 1999, în
Întreprinderea „Policart”, cu acelaşi profil şi preluată apoi de compania „Media”, care a
condus-o spre faliment, după câteva operaţiuni oneroase cu iz penal. Dr. Ruxandra
Nazare împreună cu Mihaela Lupu şi dr. Bogdan-Florin Popovici sunt foarte îndreptăţiţi
a vorbi în acest subiect. S-a curmat astfel, sperăm nu definitiv, o tradiţie multiseculară a
cartografiei braşovene, ca ştiinţă, dar şi ca artă.
S-a păşit, odată cu mileniul al III-lea, în era cartografiei digitale, folosind noi
tehnologii, mai performante. Imaginile aeriene, inclusiv cele satelitare, tehnicile spaţiale,
cosmofotografiile, imaginate şi exploatate de geograful-cartograf Victor Dumitrescu, în
deceniile opt şi nouă ale secolului trecut, sunt tot mai intens utilizate.
Promisiunea cosmonautului ing. dr. Dumitru Prunariu, dârz fiu al Dârstei
Braşovului, de a ne împărtăşi, în încheierea sesiunii, câte ceva din experienţa sa,
amplificată de experienţa dobândită în conducerea Agenţiei Spaţiale Europene (ESPA),
neîmplinită în acest an, rămâne valabilă, sperăm, în viitorul apropiat.
Cu acest prilej a fost lansat volumul Primii paşi, primele certitudini, de Simion
Mehedinţi, cuprinzând, publicate alăturat, teza sa de licenţă, Ideile lui J.-J. Rousseau asupra
educaţiei, şi cea de doctorat, Despre inducţia cartografică, ultima după versiunea originală a
tezei, publicată în limba germană în 1899, după susţinerea ei, în 1898, la Universitatea din
Leipzig, sub conducerea ilustrului profesor Friedrich Ratzel. Volumul (nr. 83 din colecţia
Biblioteca Simion Mehedinţi) a apărut, în 2013, într-o a treia ediţie, la Focşani, sub
îngrijirea prof. C. Neagu, neobositul editor al operelor lui S. Mehedinţi în ultimii 25 de
ani. Traducerea şi notele însoţitoare aparţin lui Şerban Dragomirescu, asistat de Marta
Jurchescu.
În încheierea manifestării, conform tradiţiei instaurate de la prima ediţie, au fost
oferite premii elevilor şi profesorilor lor îndrumători din judeţul Braşov, evidenţiaţi prin
premii şi menţiuni la competiţiile de profil la nivel naţional din anul şcolar 2013-2014.
Următoarea ediţie, a IX-a, din 2014, va fi consacrată seismologiei, domeniu de larg
interes ştiinţific şi public, mereu de actualitate în spaţiul românesc, subiect sensibil şi la
Braşov, nu departe de aria epicentrală seismogenă a Vrancei. Prilejul este dat de
împlinirea a 100 de ani de la naşterea profesorului LIVIU CONSTANTINESCU (1914-1993),
membru al Academiei Române, distins geofizician, cu lucrări de referinţă şi în domeniul
seismologiei.
ŢARA BÂRSEI
Gernot NUSSBÄCHER
JOHANNES HONTERUS – PIONIER AL CARTOGRAFIEI BRAŞOVENE

JOHANNES HONTERUS – PIONIER DER KRONSTÄDTER KARTOGRAPHIE
Zusammenfassung: Der große siebenbürgisch-sächsische Humanist und Reformator Kronstädter

Herkunft Johannes Honterus (1498-1549) war neben vielen anderen Verdiensten auch der erste
Vertreter der Kronstädter Kartographie, dessen Leistungen auf diesem Gebiet in der Arbeit
gewürdigt werden.
Es werden vorgestellt: 1. die Weltkarte von 1530, 2. die Sternkarten von 1532 nach dem Vorbild
von Albrecht Dürer, 3. die erste Landkarte von Siebenbürgen 1532 und ihre Neuausgabe 1547, 4.
das Geographie-Lehrbuch von 1540/1541 mit einer Weltkarte und Sternkarten, 5. der erste Atlas
minor als Anhang zur dem Hauptwerk von Honterus, „Grundzüge der Weltbeschreibung” von
1542, die noch bis 1602 in vielen Auflagen in europäischen Kulturzentren nachgedruckt wurde.
Deja în titlul întâlnirii de astăzi, dedicată tradiţiilor cartografiei braşovene, apare numele
marelui umanist dar şi reformator bisericesc Johannes Honterus (1498-1549), astfel că, în
ordinea cronologică, trebuie să ne ocupăm mai întâi de acest personaj ilustru.
Rememorăm numai pe scurt unele date despre el.1
Honterus a studiat la Universitatea din Viena începând cu anul 1520, obţinând acolo
gradele academice de baccalaureus (1522) şi magister artium liberalium (1525). În 1530 îl
găsim la Cracovia, vechea capitală a Poloniei, unde apare prima sa Cosmografie, având
anexată o hartă a lumii.
Între anii 1530 şi 1533, Honterus activează la Basel, puternic centru tipografic al
Renaşterii, unde, în anul 1532, publică prima hartă a Transilvaniei şi două hărţi cereşti. În
anul 1533 este rechemat în patrie pentru reorganizarea învăţământului din Braşov şi pune
mai întâi bazele unei biblioteci şcolare, apoi înfiinţează o tipografie pentru publicarea de
manuale şcolare. Printre acestea, enumerăm o carte de Geografie şi o nouă ediţie a
Cosmografiei, de data aceasta însoţită de primul Atlas minor tipărit în ţara noastră (1542).
Honterus este considerat întemeietorul primei şcoli superioare numite gimnaziu
umanist din ţara noastră – care şi azi îi poartă numele –, pentru care a întocmit şi primul
regulament şcolar de la noi.
Ulterior, Honterus este însărcinat de Sfatul orăşenesc cu redactarea Cărţii Reformei şi
a Apologiei (1543), iar în anul 1544 este instalat prim-preot evanghelic al Braşovului şi
contribuie la elaborarea Regulamentului Bisericesc pentru toţi germanii din Transilvania,
devenind astfel reformatorul nu numai al saşilor din Transilvania, ci şi pentru o parte din
1 Gernot Nussbächer, Wer war Honterus?/Cine a fost Honterus?, Braşov – Kronstadt, 2009.
GERNOT NUSSBÄCHER
populaţia maghiară. Johannes Honterus a murit la 23 ianuarie 1549, fiind înmormântat în

biserica parohială, actuala Biserică Neagră.2
În continuare, dorim să prezentăm pe scurt numai realizările lui Honterus în
domeniul cartografiei propriu-zise, pentru a nu ieşi din cadrul tematicii.
Lucrările cartografice ale lui Honterus au fost realizate, toate, prin tehnica
xilogravurii. Un contemporan – umanistul şi cosmograful Sebastian Münster, deci un om
pe deplin competent – scrie despre Honterus că „el a întrecut mult pe xilografii timpului
nostru”3. Nu ştim unde Honterus a învăţat arta xilogravurii, dar probabil la Viena,
fiindcă la Cracovia este deja xilograf consacrat. Am căutat în toate publicaţiile vremii
accesibile nouă – din Viena, Cracovia şi Basel – alte lucrări de xilogravură ale lui
Honterus, dar n-am reuşit să găsim ceva ce i s-ar putea atribui.
I. Prima lucrare cartografică cunoscută azi a lui Honterus este harta lumii cu titlul
Vniversalis Geographiae Typus, din Cosmografia publicată în anul 1530 la Cracovia.4 Harta
are dimensiunile 177x125 mm. Ea este inspirată de o hartă manuscrisă a lui Petrus
Apianus, fost coleg la Universitatea din Viena cu Honterus, inspirată, la rândul ei, de
harta lumii a lui Martin Waldseemüller, din anul 1507. Cele două Americi sunt
prezentate ca două continente separate, pe cel sudic apare denumirea „America”. Cele
două exemplare originale ale hărţii (din ediţia princeps) păstrate odinioară în bibliotecile
universitare din Breslau şi Hamburg s-au pierdut în anul 1945, dar au rămas fotocopii.
S-a păstrat însă un exemplar al hărţii din ediţia a doua a Cosmografiei din Cracovia, 1534.
II. Cea de a doua lucrare cartografică a lui Honterus poate fi considerată a fi
constituită din hărţile cerului, executate în anul 1532, la Basel, inspirate de o lucrare a
marelui artist Albrecht Dürer (1471-1528). Spre deosebire de Dürer, care prezintă cerul
oarecum „din perspectiva lui Dumnezeu”, Honterus prezintă cerul din punctul de vedere
al omului pământean.5 În varianta lui Honterus, aceste hărţi stelare au fost republicate la
Paris (1559) şi la Cracovia (1585) şi reeditate până la 1611.6
2 Ibidem.
3 Ludwig Binder, Johannes Honterus – Schriften, Briefe, Zeugnisse, Bukarest, 1996, p. 247.
4 Dr. Oskar Netoliczka, Johannes Honterus Ausgewählte Schriften, Wien – Hermannstadt, 1898, p. 152;
Gerhard Engelmann, Johannes Honter als Geograph, Köln – Wien 1982, pp. 54-55; Abb. 10.
5 Oskar Netoliczka, Beiträge zur Geschichte des Johannes Honterus und seiner Schriften, Kronstadt, 1930,
p. 11+Tafel I+II; Hans Meschendörfer, Honters astronomische Karten nach Dürerschen Vorbildern, în
vol. Christoph Machat, Beiträge zur siebenbürgischen Kunstgeschichte und Denkmalspflege, München,
1983, pp. 78-88.
6 Gernot Nussbächer, Beiträge zur Honterus-Forschung 1989-2004, Kronstadt – Heidelberg, 2004, pp.
107-112.
10
ŢARA BÂRSEI
Harta lumii din Cosmografia, Cracovia, 1530

Die Weltkarte aus der Weltbeschreibung – Krakau 1530
Hărţile cerului, Basel, 1532/ Die Sternkarten – Basel 1532
11
12
GERNOT NUSSBÄCHER
Harta Transilvaniei, Basel, 1532/ Die Siebenbürgen-Karte – Basel 1532
ŢARA BÂRSEI
Detaliu din Harta Transilvaniei, Basel,

1532, cu Braşovul = CORONA
şi cu monograma IHC
Detail aus der Siebenbürgen-Karte – Basel 1532
mit der Stadt Kronstadt = CORONA und mit
dem Monogramm IHC
= Iohannes Honterus Coronensis
Harta Transilvaniei, Braşov, 1547; fragment

Bruchstück aus der Siebenbürgen-Karte – Kronstadt 1547
13
14
GERNOT NUSSBÄCHER
Harta Sistemului planetar geocentric şi Harta vânturilor, din Cosmografia, Braşov, 1542
Karte des geozentrischen Planetensystems und Karte der Winde aus der Weltbeschreibung – Kronstadt 1542
ŢARA BÂRSEI
Harta lumii din Cosmografia, Braşov, 1542
Weltkarte aus der Weltbeschreibung – Kronstadt 1542
15
16
GERNOT NUSSBÄCHER
Harta Europei de sud-est, Dacia, din Cosmografia, Braşov, 1542
Karte von Südost-Europa „Dacia“ aus der Weltbeschreibung – Kronstadt 1542
ŢARA BÂRSEI
III. Poate cea mai mare realizare cartografică de pionierat a lui Honterus este harta
Transilvaniei Chorographia Transylvaniae – Sybembürgen, realizată de el la Basel în anul
1532.7 Este prima hartă detaliată a unei provincii a ţării noastre. În partea de sus se află
stemele oraşelor Sibiu şi Braşov. În partea dreaptă, lângă oraşul CORONA (dar uşor mai
jos), se află iniţialele IHC pentru numele lui Iohannes Honterus Coronensis, ca autor al
hărţii. În partea de jos se află trei chenare cu inscripţii. Cea din mijloc este o dedicaţie
către Sfatul oraşului Sibiu, probabil comanditarul hărţii. În colţurile de jos se află două
poezii, una în limba germană, alta în limba latină. Poezia germană se referă la originea
transilvănenilor „de la Rin şi din Saxonia”, poezia latină spune în primul vers că
Transilvania „nu este partea cea mai puţin cultivată a Germaniei”. Scopul strategic al
hărţii a fost convingerea principilor din Germania de a sprijini pe regele de atunci,
Ferdinand de Habsburg, în ocuparea Transilvaniei, ajunsă sub stăpânirea lui Ioan
Zapolya, rege care domnea sub suzeranitate turcească. Harta încearcă să prezinte deci
Transilvania ca o ţară germană. După cum se poate vedea, în comparaţie cu hărţile de azi,
la Honterus Mureşul curge de la nord spre sud, de asemenea şi cursul Oltului este redat
deviat. Pentru o lucrare de pionierat, harta este totuşi o realizare remarcabilă, care a
influenţat cartografia Transilvaniei timp de mai multe secole. Pentru redarea reliefului,
Honterus foloseşte munţi şi păduri, diferite regiuni sunt evidenţiate prin litere majuscule,
de asemenea şi localităţile importante. Numele satelor sunt scrise cu minuscule.
Localităţile mari sunt redate cu un fel de vederi, localităţile mici cu semne pentru biserică
sau cetate. În partea de sus a hărţii este menţionată regiunea secuilor, în colţul din
dreapta, sus, citim MOLDAVIAE TERMINUS, iar în colţul din dreapta, jos, VALACHIAE PARS.
Honterus însuşi nu a fost mulţumit de harta sa şi a retras toate exemplarele pe care le
putea obţine. Astfel, a rămas numai un singur exemplar, păstrat azi în Biblioteca
Naţională Széchényi din Budapesta.8 Johannes Honterus a refăcut harta Transilvaniei
după anul 1546, eliminând partea de jos cu poeziile şi cu dedicaţia. Faţă de harta din
1532, pe lângă Câmpulung şi Târgovişte, au mai fost adăugate localităţile Piteşti şi
Râmnicu Vâlcea. Din păcate, din noua variantă nu s-au păstrat decât fragmente, dar
niciun exemplar complet nu a fost descoperit.9
IV. În anii 1540-1541, Honterus a publicat în tipografia sa un manual de geografie, la
care erau ataşate o hartă a lumii (Typus universalis geographiae) şi hărţi ale cerului
(Imagines constellationum). Din păcate, nu s-a păstrat niciun exemplar din această
7 Cf. Fabritius Károly, Erdélynek Honter János áltál készitett térképe 1532-böl (Die von Johannes Honter
angefertigte Siebenbürgenkarte von 1532), Budapest, 1878; Gerhard Engelmann, Johannes Honter als
Geograph, Köln – Wien 1982 (Studia Transylvanica 7), pp. 2-37; Gernot Nussbächer, Beiträge zur
Honterus-Forschung 1966-1989, Kronstadt – Heidelberg, 2003, S. 201-206.
8 Szabó Károly, Hellebrandt Arpád, Régi Magyar Könyvtár (Biblioteca veche maghiară), III,
Budapest, 1896, p. 93, Nr. 296. La Biblioteca Naţională Maghiară cota hărţii este, în consecinţă,
RMK.III.296.
9 Gedeon Borsa, Die beiden Ausgaben der „Chorographia Transylvaniae” von Johannes Honter, în
„Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde”, 11 (82), Nr. 2/1988, S. 150-160; derselbe, Eine
bemerkenswerte Holzschnittkorrektur von Johannes Honterus, în Gutenberg-Jahrbuch, Mainz, 1988, S. 269-
272; Gernot Nussbächer, Beiträge... 1966-1989, l.c., pp. 262-265.
17
GERNOT NUSSBÄCHER
tipăritură, ea fiind menţionată numai în prefaţa lui Caspar Pesthiensis la ediţia Adagiilor
lui Erasmus de Rotterdam, publicată de Honterus în anul 1541.10
V. Capodopera cartografică a lui Honterus a fost Atlasul minor ataşat la ediţia finală
a Cosmografiei din 1542.11 Este primul Atlas minor publicat în ţara noastră, care a fost
ulterior republicat de multe ori, atât ca anexă la ediţiile Cosmografiei, cât şi separat.
Atlasul minor cuprinde următoarele 16 hărţi:
1. Circuli sphaereae cum V. zonis. Este vorba de un glob ceresc, sprijinit pe trei stâlpi,
cu cercul zodiilor, iar în mijloc se află un glob pământesc;
2. Ordo planetarum cum aspectibus. Aici este reprezentat sistemul geocentric al lui
Ptolemaios, Pământul fiind în centrul Universului, în care planetele se învârt în jurul
Pământului, inclusiv Soarele, SOL;
3. Regiones et nomina ventorum. Reprezintă un mic planiglob cu numele vânturilor;
4. Vniversalis Cosmographia este o hartă a lumii, inclusiv a celor două Americi,
prezentate separat;
5. Hispania – prezintă Peninsula Iberică;
6. Gallia – harta Franţei;
7. Germania;
8. Sarmatia – Harta Poloniei şi a Ucrainei;
9. Dacia – harta Europei de Sud-Est, de la Ungaria până la Macedonia şi Thracia.
Este prima hartă a întregului teritoriu al României de azi, cu provinciile „Transylvania”,
„Valachia” şi „Moldauia”. În Dobrogea de azi scrie „Bulgaria”.
10. Harta Greciei: Macedonia – Achaia – Peloponesus;
11. Italia;
12. Harta Palestinei, cu Syria şi Mesopotamia;
13. Asia Minor – harta Turciei de azi;
14. Asia, cu Arabia şi India;
15. Africa – dar numai partea de nord, până la Ecuator;
16. Sicilia.
Hărţile ofereau, pentru elevi, o imagine bună a lumii cunoscute atunci, iar
numeroasele retipăriri sunt un indiciu sigur pentru actualitatea lor încă mult timp. Ele au
fost refăcute la Zürich, Anvers şi Praga până pe la anul 1600 12, deci aproximativ 60 de ani
de la ediţia princeps, care are mai puţine greşeli decât retipăririle. Prin acest Atlas minor
din 1542, Johannes Honterus şi-a câştigat o notorietate europeană.
Prin opera sa cartografică, Johannes Honterus a fost şi este un pionier al cartografiei
braşovene, şi nu numai.
10 Gernot Nussbächer, Beiträge... 1966-1989, l.c., pp. 111-115.

11 Dr. Andrei Veress, Bibliografia Română-Ungară, I, Bucureşti, 1931, p. 10, nr. 21; Borsa Gedeon,
Hervay Ferenc, Holl Béla, Käfer István, Kelecsényi Akos, Régi Magyarországi Nyomtatványok (Vechi
tipărituri din Ungaria), Budapest, 1971, pp. 111-113, r. 50.
12 Gernot Nussbächer, Versuch einer Bibliographie der ausländischen Ausgaben der Werke des Kronstädter
Humanisten Johannes Honterus (Stand 25. April 2000), în vol. W. Salgó Agnes, Stemler Agnes (ed.),
Honterus Emelékkönyv – Honterus Festschrift, Budapest, 2001, pp. 161-170, 182-183.
18
ŢARA BÂRSEI
Ruxandra MOAŞA NAZARE, Mihaela LUPU
HĂRŢI ŞI PUBLICAŢII APĂRUTE SUB ÎNGRIJIREA EDITURII

INSTITUTULUI CARTOGRAFIC „UNIREA” BRAŞOV
DIN COLECŢIILE BIBLIOTECII JUDEŢENE „GEORGE BARIŢIU” BRAŞOV
MAPS AND PRINTINGS EDITED BY

THE CARTOGRAPHIC INSTITUTE „UNIREA” FROM BRAŞOV.
THE HOLDINGS OF THE „GEORGE BARIŢIU” COUNTY LIBRARY, BRAŞOV
Abstract: Established in 1919, the Cartographic Institute “Unirea” from Brasov was the most
modern printing house in achieving maps and city plans. In addition, the Publishing House
“Unirea” printed yearbooks, journals and magazines. Different publications appeared under the
care of this printing house. Fields, such as History, Law, Literature, Medicine, Economics,
Statistics, are represented among the published titles. The list of the books, which our library holds,
is significant for the variety of genres chosen to be published by the Cartographic Institute
“Unirea”. We mention in the category of maps and Geography works the map of Romanian
counties, a map of Europe, a road map, Braşov and Bucureşti city plans, Geography atlas and
textbooks.
Înfiinţat în anul 1919 de către generalul în rezervă Constantin Teodorescu în asociere cu

fiii săi, Nicolae şi Constantin, Institutul Cartografic „Unirea” Braşov era cea mai dotată
tipografie particulară pentru executarea hărţilor geografice şi planurilor de oraşe,
atlaselor şi manualelor de geografie. Se adăugau, la cerere, placaje, acţiuni, lucrări
speciale de legătorie, cartonaje, tipărituri 1, printre care anuarele şi revistele au ocupat un
loc însemnat la început.
Iniţial, institutul a avut sediul pe strada Lungă nr. 9, într-un spaţiu închiriat;
ulterior, la 21 mai 1928, a inaugurat un sediu propriu, modern dotat, incluzând atelierele
grafice2, aflat pe aceeaşi stradă, la nr. 20. Editarea a continuat în aceste noi condiţii,
întrerupte temporar de incendiul din 15 august 1946, care a distrus majoritatea
instalaţiilor şi originalele hărţilor, producând daune mari. Activitatea a fost reluată
într-un alt atelier tipografic, situat într-un spaţiu închiriat. În 1948, institutul a fost
naţionalizat şi redenumit Institutul Cartografic „Republica”. Mai târziu, se pare, a fost
integrat în Întreprinderea Poligrafică din Braşov, care, mutată şi extinsă, a continuat să
editeze hărţile de geografie din România, oprindu-se doar după 1989.
Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov deţine o serie de publicaţii ale
Institutului Cartografic „Unirea”. Am repertoriat aceste tipărituri, aşa cum se poate vedea
din lista anexată, unde sunt organizate pe ani. Fireşte, nu este totalitatea producţiei
institutului, însă titlurile reflectă suficient de fidel politica editorială.
1 Institutul Cartografic „Unirea” din Braşov. Enciclopedia României: Disponibil la adresa:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Institutul_Cartografic_Unirea_din_Bra%C5%9Fov Accesat:
02.09.2013.
2 Ibidem.
19
RUXANDRA MOAŞA NAZARE, MIHAELA LUPU
Lucrările geografice. În colecţia Bibliotecii Judeţene Braşov păstrăm hărţile politice şi

administrative ale statului român în graniţele şi întinderea din perioada interbelică, după
organizarea administrativă din 1925. Astfel, deţinem două exemplare color din România
pe judeţe, la scara 1:2.250.000, cu dimensiuni variind puţin. Deşi titlul şi scara la care sunt
reproduse sunt comune, totuşi ele sunt tiraje aparte, deosebite în privinţa anului de
editare, culorilor şi câtorva detalii minore. Harta cu nr. inventar 206 este apărută foarte
probabil imediat după reforma administrativă din 1925 şi este gravată de K. Dufka; cea
cu nr. inventar 136 are anul indicat, 1931, în schimb nu mai apare numele gravorului.
Aceasta are culorile mai accentuate şi este mai clară, indicând experienţa dobândită între
timp. Din aceeaşi serie a hărţilor naţionale face parte şi harta Judeţul Sălaj după noua
împărţire administrativă (nr. inventar 188), la scara 1:300.000, probabil tipărită înainte de
1934, cu stema reprodusă color. Legenda cuprinde semnalarea limitelor (frontiere, de
judeţ, de plasă), localităţilor (municipii, comune urbane reşedinţe de judeţ, comune
urbane nereşedinţe şi rurale, sate, reşedinţe de plăşi), drumurilor (naţionale, judeţene,
vicinale, naturale, poteci, căi ferate normale şi înguste, gări, halte, căi ferate în construcţie,
electrice) şi indică fabricile, minele de aur şi ocnele de sare, sondele de petrol. Caseta
informativă despre judeţ oferă numeroase date: suprafaţa, densitatea populaţiei şi
populaţia probabilă la 1 ianuarie 1934, conform Buletinului demografic al României,
plăşile şi reşedinţele de plăşi, tipologia localităţilor şi numărul lor, populaţia pe centrele
urbane şi rurale.
Între hărţile fizice semnalăm o situaţie deosebită: Harta românească a Ardealului şi
Bucovinei, de colonel Teodorescu C. (nr. inventar 267), color, la scara 1:600.000. Harta are
lipite etichete pe ea, precizând anul, 1936, şi editorul, Institutul Cartografic „Unirea”. În
fapt, etichetele sunt aplicate ulterior, iar editorul real este Stabilimentul grafic „Albert
Bauer” Bucureşti. Este evident că harta a fost alcătuită înainte de înfiinţarea Institutului
Cartografic „Unirea”, când fondatorul lui era activ în armată, cu gradul de colonel. Nu
este exclus ca harta să fie elaborată şi editată în anii 1918-1920, probabil ca argument
cartografic în negocierile diplomatice ale condiţiilor de pace de la Paris. Totuşi, ipoteza
aceasta nu este confirmată şi rămâne doar o ipoteză de lucru. Sigur este că Teodorescu a
elaborat harta, iar aplicarea etichetelor arată corectarea ei cu datele fondatorului
Institutului Cartografic „Unirea”, reclamând proprietatea asupra ei în baza dreptului de
autor şi transferând-o asupra noului stabiliment grafic. O Hartă politică a Europei,
întocmită şi reprodusă de Institutul Cartografic „Unirea” în 1933, color, la scara
1:6.000.000 şi dimensiuni 87,5x59,6 cm, cu un chenar decorativ, încheie seria hărţilor
politice, fizice şi administrative avute de noi. Trebuie spus că primele trei hărţi nu au fost
volante, ci făceau parte dintr-un atlas sau manual de geografie, aşa cum vom arăta mai
jos.
Hărţile şi atlasele automobile, foarte practice începând cu secolul XX, odată cu
expansiunea automobilului şi construirea de şosele, fac parte din categoria de publicaţii
ale Institutului Cartografic „Unirea” Braşov. Avem, la Colecţii Speciale, o astfel de hartă:
România: Harta căilor de comunicaţie (Şosele şi drumuri) (nr. inventar 190), la scara
1:2.250.000, în culori, gravată de V. Voill., fără menţionarea anului precis. Legenda indică
şosele naţionale, judeţene, vicinale, dar şi drumurile naturale şi potecile de cai, cifrele
20
ŢARA BÂRSEI
măsurând distanţa în kilometri pe şoseaua naţională. Reţeaua de şosele este destul de

uniform repartizată la nivel naţional, cu o excepţie notabilă: Basarabia.
Hărţile şi ghidurile turistice, planurile de oraşe, municipii şi împrejurimi, cu
indicatorul străzilor, adreselor instituţiilor publice şi particulare importante şi liniilor de
tramvaie şi autobuze, erau publicate în ediţii repetate pentru locuitori, autorităţi şi turişti:
Noul plan al municipiului Bucureşti (1929), Municipiul Bucureşti şi împrejurimile, ediţia XIV.
Dintre hărţile turistice păstrăm Harta turistică a masivelor Bucegi şi Gârbova din regiunea
Sinaia – Predeal. Atenţia pentru detalii şi precizie este reflectată, în cazul acestei hărţi, de
faptul că este actualizată şi completată cu datele noi de teren, colectate de geograful
Mihai Haret (Academia de Ştiinţe a României), profesor inginer Ioan Protopopescu
(Politehnica Timişoara) şi inginer Radu Ţiţeica.
Pentru Braşov, menţionăm aparte publicaţiile lui Alexandru Petit: Monografia
judeţului şi oraşului Braşov, însoţită de Călăuza oraşului: Braşovul şi împrejurimile (1922), care
includ planul oraşului şi harta judeţului. În acelaşi an apărea Geografia judeţului Braşov
pentru clasa a II-a şi a III-a primară, de Ioan Dariu şi Gr. Popescu. Harnicul învăţător şi
autor de lucrări pedagogice, care a fost Ioan Dariu (1855-1931), s-a asociat cu directorul
şcolii primare braşovene şi a actualizat Geografia fostului comitat Braşov, marcând
noutăţile aduse şi recomandând adaptarea predării în funcţie de tipul localităţii (urbană
sau rurală). Desigur, cu figuri, imagini intercalate în text, cu harta oraşului şi judeţului
Braşov, cartea apărea la editura Institutului Cartografic „Unirea”.
O lucrare de interes istoric şi militar este cea semnată de general Constantin
Teodorescu, Turtucaia – studiu tactic. Cauzele înfrângerei, cu 5 crochiuri în culori, care
expune experienţa şi relatează bătălia de la Turtucaia, decisivă pentru România în Primul
Război Mondial din perspectiva celui direct implicat, autorul fiind fostul comandant al
Diviziei 17 şi al Capului de pod Turtucaia.
Atlasele geografice la care C. Teodorescu semna în calitate de coautor, în colaborare
cu cadre didactice, sunt modele de profesionalism. Compuse conform programei
analitice a Ministerului de Instrucţie, ele pornesc de la simplu la complex, de la particular
la general şi astfel, treptat, sunt prezentate noţiunile introductive. Similar cu editarea
hărţilor, cu numeroase detalii, aici, hărţile României sau ale statelor europene sunt
însoţite cu detalii despre graniţe, relief, resurse, locuitori şi componenţa etnică, floră şi
faună, relaţiile dezvoltate cu România, oraşe. Geografia este studiată cu toate domeniile
ei (fizică, cosmică, demografică, resurse – indică pădurile, viile, tipurile de soluri,
densitatea populaţiei, naţionalităţile, religia) şi în conexiuni cu istoria, economia şi
statistica, manualele oferind o imagine complexă şi erudită cititorilor.
În sfârşit, institutul a editat şi o publicaţie profesională, în mai 1925 apărând
„Revista geografică şi cartografică română”. Cu periodicitate trimestrială sau lunară şi
condusă de generalul C. Teodorescu, au fost publicate în total 2 numere, cu titluri şi în
limba franceză. Primul număr publică un articol-program, Scopul nostru, şi avea rubricile:
Lucrări cartografice noi apărute, Recenzii, Semne convenţionale, Date geografice,
statistice şi economice. Tipăreşte hărţi şi crochiuri, are copertă color.
21
Reviste şi anuare. Editura şi tipografia Institutului Cartografic „Unirea” au editat şi

tipărit numeroase publicaţii seriale, oficiale şi oficioase, dar nu numai, în limbile română,
germană şi maghiară. Printre ele se numără cotidiane, săptămânale, lunare şi anuare, de
cele mai diverse profiluri, dintre care enumerăm „Brassói Hírlap” (1919), „Világosság”
(1920), „Anuarul Şcoalei de arte şi meserii din Braşov” (1920), „Anuarul Şcoalei
Superioare de fete din Braşov” (1920, 1924, 1925), „Dreptatea” (1921), „Ordinea” (1922),
„Brassóvármegye Hivatalos Lapja” (1922-1923), „Anuarul Şcoalei Normale de
conducătoare de grădini de copii din Braşov pe anii şcolari 1919, 1920, 1920-1921 şi 1921-
1922”, „Burzenläder Zeitungen“ (1925), „Ţara Bârsei” (1929-1938), „Curierul Schmoll”
(1933), „Buletinul oficial al judeţului Braşov” (1941). Se cuvine să subliniem rolul
însemnat ocupat de revista „Ţara Bârsei” în rândul celorlalte publicaţii periodice editate.
Remarcăm colaborarea de durată dintre institut şi redacţia revistei „Ţara Bârsei”, o
publicaţie de cultură, cu un conţinut amplu şi generos, deschisă contribuţiilor literare,
lingvistice, istorice, filosofice, memorialistice, geografice, muzicale, etnografice,
economice, statistice etc. Multe din lucrările din lista anexă sunt extrase din revistă, toate
subsumându-se istoriei locale a Ţării Bârsei, pe care o descriu din diverse perspective,
misiunea principală asumată a revistei.
Istorie, diplomaţie, studii militare şi politice. Alături de numeroase articole de istorie,
semnate mai ales de Aurel A. Mureşianu, din revista „Ţara Bârsei”, editura institutului a
tipărit şi alte lucrări de interes istoric local, semnate de Axente Banciu, Candid Muşlea,
Ioan Ludu, dar şi de Aurelian Sacerdoţeanu şi Ioan Lupaş. Alte lucrări sunt speciale, de
istorie contemporană, despre Primul Război Mondial din punctul de vedere al militarilor
participanţi la conflagraţie. Astfel se explică editarea cărţilor despre Mareşalul Pilsudski,
omul de stat şi comandantul suprem al forţelor poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, de
N. Cambrea (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1920, 390 p. + IX hărţi) şi studiul despre
Turtucaia, deja menţionat mai sus. Nu întâmplător, o lucrare despre educaţia morală a
ostaşilor este tipărită de director, militar de carieră convertit în editor în viaţa civilă:
Învăţături morale pentru educaţia ostaşilor, de Ilie Hociotă (Braşov, Tipografia „Unirea”,
1936, 116 p.). În rândul acestor lucrări integrăm şi volumele semnate de I. Condurachi,
din domeniul dreptului şi diplomaţiei: Formarea vechiului drept românesc nescris (Obiceiul
pământului) (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 49 p.) şi Diplomaţi români în trecut (Braşov,
Tipografia „Unirea”, 1937, 91 p.). Categoriei acestor lucrări îi integrăm şi o curiozitate, o
carte de propagandă semnată cu pseudonim: Mai multă fericire! Spre o lume mai bună.
Răsboiu sau pace? (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 99 p.), de Mentor-Argus.
Lingvistică şi literatură. Alături de articolele lui Sextil Puşcariu, publicate în revista
„Ţara Bârsei”, întâlnim şi lucrarea lui C. Negulescu, Câteva îndrumări în dialectul ardelenesc
pentru a vorbi şi scrie mai corect româneşte (Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 152 p.),
precum şi volumul de cronici literare al lui Petru I. Teodorescu din 1936. Literatura
numără puţine lucrări în lista noastră – antologia de poezii a lui Ioan-Alexandru Bran-
Lemeny, din 1942, şi cartea de poveşti pentru copii, de Ioana Ruset, apărută în 1947. Se
adaugă volumele de studii, semnate cu nume propriu şi pseudonim, ambele publicate în
anul 1938: Valeriu Literat, Din Ţara Oltului, şi S. Tamba (Axente Banciu), Din stânga şi din
dreapta.
22
ŢARA BÂRSEI
Medicină şi alimentaţie. Mai rare în economia şi strategia editurii institutului,

publicaţiile de medicină şi alimentaţie sunt fie rapoarte şi situaţii statistice (întocmite de
filiala locală a Crucii Roşii şi de medicul-şef al judeţului Braşov, Pompiliu Nistor), fie
studii semnate de specialişti braşoveni, care au apelat la serviciile tipografiei: Horaţiu
Tanasiu, Insulinoterapia în icterul grav (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 26 p.), şi
Alexandru Suru, Laptele din punct de vedere alimentar, din punct de vedere al economiei
naţionale (Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 31 p.), precum şi o teză pentru obţinerea
titlului de doctor în medicină.
Varia. Sub acest generic grupăm o lucrare juridică despre legea pentru unificarea
asigurărilor sociale şi rapoartele statistice despre evoluţia comerţului şi industriei din
Braşov şi Ţara Bârsei, întocmite de Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, sub
conducerea lui N.G.V. Gologan, în anii 1933, 1934 şi 1938. Desigur, este de presupus că
aceste dări de seamă şi rapoarte au fost tipărite anual.
Radiografiind publicaţiile tipărite de Institutul Cartografic „Unirea”, observăm că
tipografia şi editura s-au orientat spre tipăriturile periodice, spre lucrările de geografie
specifice profilului, dar au inclus în programul editorial şi cărţi din diverse domenii,
umaniste şi ştiinţifice.
ANEXĂ
Editura Institutului Cartografic „Unirea” Braşov.
Lista cronologică a publicaţiilor existente
în fondul Bibliotecii Judeţene „George Bariţiu” Braşov
1920
1. CAMBREA, N. Mareşalul Pilsudski, omul de stat şi comandantul suprem al forţelor
poloneze în războiul polono-rus din anul 1920, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1920, 390 p. + IX
hărţi – COTA 10953
1922
1. DARIU (Ioan), POPESCU (Gr.). Geografia judeţului Braşov pentru clasele a II-a şi a
III-a primară, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 47 p. – COTA 10932
2. PETIT, Alexandru. Braşovul şi împrejurimile, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 96
p. + 1 hartă – COTA 10158
3. PETIT, Alexandru. Monografia judeţului şi oraşului Braşov, cu diverse tabele, însoţită
de călăuza oraşului Braşov şi împrejurimi cuprinzând planul oraşului şi harta judeţului Braşov cu
drumurile, căile ferate şi numeroase vederi în text, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 146 p.+
98 p. cu il. – COTA 27786
4. POPESCU-BOGDAN, Maria. Anuarul Şcoalei normale de conducătoare de grădini de
copii din Braşov pe anii şcolari 1919, 1920, 1920-21, 1921-22, Braşov, Tipografia „Unirea”,
1922, 41 p. – COTA 11912
5. TEODORESCU, (Constantin). Turtucaia. Studiu tactic şi cauzele înfrângerii. Cu 5
crochiuri în culori, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1922, 140 p. – COTA 8556
23
1924
1. ORGHIDAN, (N.). Anuarul IV al liceului de fete „Principesa Elena” Braşov. Anul
şcolar 1922-1923, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1924, 39 p. – COTA 11747
1925
1. ORGHIDAN, (N.). Anuarul V al liceului de fete „Principesa Elena” Braşov, pe anul
şcolar 1923-1924, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1925, 64 p. + IV pl. – COTA 6563
1926
1. Societatea Naţională de Cruce Roşie a României. Darea de seamă a Comitetului
Filialei pe timpul de la 1 ianuarie – 31 decembrie 1925, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1926, 26
p. – COTA 11778
1929
1. MUREŞIANU, Aurel A. Episcopul Nestor Ioanovici (1765-1830) cu două scrisori
inedite publicate de..., Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 8 p. – COTA 22288
2. LACEA, (Dr. Constantin). Contribuţie la istoria „Junilor” braşoveni, extras din revista
„Ţara Bârsei”, nr. 16 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 4 p. – COTA 11854
3. LACEA, (Dr. Constantin). Un sas din Braşov care scria cu chirilice, extras din revista
„Ţara Bârsei”, nr. 3 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 4 p. – COTA 11854
4. LACEA, Constantin. Ţară, Ţara Bârsei şi Ardeal, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929,
5 p. – COTA 26311
5. MUREŞIANU, A. A. Prefectura română a ţării Bârsei din 1848 şi 1849, Braşov,
Tipografia „Unirea”, 1929, 34 p. – COTA 22184, 23300
6. Noul plan al municipiului Bucureşti. Partea I cu noile strade şi cartiere deschise
până la 1 ianuarie 1929, însoţite de un indicator al străzilor şi adreselor autorităţilor
publice şi particulare importante, Braşov, întocmit de Institutul Cartografic „Unirea”,
1929, 86 p. + 1 hartă – COTA 23662
7. PRIŞCU, I. O scrisoare fără dată, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul I, nr. 3 din
1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 5 p. – COTA 11840
8. PRIŞCU, I. Scrisori domneşti, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul I, nr. 4 din 1929,
Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 7 p. – COTA 11840
9. SURU, Alexandru. Laptele din punct de vedere alimentar, din punct de vedere al
economiei naţionale, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 31 p. – COTA 5885
10. ŞTEFANOVICI, I. Al. Streinii şi sunetele limbei noastre, extras din revista „Ţara
Bârsei”, anul I, nr. 4 din 1929, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1929, 8 p. – COTA 11839
11. ŢEPOSU, E. Climatoterapia, extras din revista „Ţara Bârsei”, an I, nr. 3 din 1929,
1930
1. Mentor-Argus, Mai multă fericire! Spre o lume mai bună. Răsboiu sau pace?, Braşov,
Tipografia „Unirea”, 1930, 99 p. – COTA 6028, 22922
2. MUREŞIANU, Aurel A. Ştiri nouă despre refugiaţii munteni la Braşov în secolul al 18-
lea şi în răzmeriţa de la 1821, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 15 p. – COTA 23037
24
ŢARA BÂRSEI
3. MUREŞIANU, Aurel A. Un capitol necunoscut din istoria românilor ardeleni. Români

apărători ai Braşovului în războiul cu curuţii (1704-1709), Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930,
22 p. – COTA 23035, 22966, 29852
4. MUREŞIANU, A. Aurel. Un împiedecător al avântului naţional al românilor braşoveni
de acum 200 de ani: popa Teodor Baran, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 3 din
1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 16 p. – COTA 22967, 22968, 22957, 21842
5. ORGHIDAN, (N.). Observaţiuni morfologice în regiunea Braşovului, extras din
revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 12 p. –
COTA 11861
6. POPEA, Nicolae. Meseriaşii din judeţul Braşov, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr.
2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 14 p. – COTA 11853
7. PRIŞCU, I. Din două manuscrise, extras din revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 2 din
1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 6 p. – COTA 11840
8. SOTIRIU, Mihail. Asupra aspectului cantitativ al civilizaţiei moderne, extras din
revista „Ţara Bârsei”, anul II, nr. 2 din 1930, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1930, 14 p. –
COTA 11851
9. TANASIU, Horaţiu. Insulinoterapia în icterul grav, Braşov, Tipografia „Unirea”,
1930, 26 p. – COTA 11540
1931
1. JURA, (Iulian). Gh. Bariţ ca îndrumător literar, extras din revista „Ţara Bârsei” nr. 1
din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 11 p. – COTA 11860
2. MUREŞIANU, (A. A.). Bilanţul comercial al lui Zaharia Nicolau din anul 1787, extras
din revista „Ţara Bârsei”, nr. 5 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 5 p. – COTA
11716
3. MUREŞIANU, A. Aurel. Când Bismark avu de gând să trimeată dorobanţii români în
Ardeal, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 3 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931,
12 p. – COTA 23451-22452
4. MUREŞIANU, A. Aurel. Lucruri nouă din trecutul românilor braşoveni. Un dascăl
braşovean necunoscut din veacul al 17-lea, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 6 din 1931,
Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 9 p. – COTA 23439-23449, 23256
5. MUREŞIANU, A. Aurel. Rolul ungurilor în dezastrele românismului din anii 1865-66,
extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 1 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 17 p. –
COTA 23453
6. PUŞCARIU, Sextil. Lingvistica modernă şi evoluţia ei, extras din revista „Ţara
Bârsei”, nr. 1 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 13 p. – COTA 11841
7. ROŞCA, D.D. Introducere în Istoria filosofiei eline, extras din revista „Ţara Bârsei”,
nr. 4 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 16 p. – COTA 12753
8. ŞTEFANOVICI-SVENSK, I. Al. Viaţa şi scrisul lui Geoffrey Chauser, extras din
revista „Ţara Bârsei”, nr. 2 din 1931, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1931, 19 p. – COTA
11839
9. TULBURE, Gheorghe. Amintirile părintelui Archip, extras din revista „Ţara
25
10. ZARE, Gabriel. Perspective asupra misterului japonez, extras din revista „Ţara
1932
1. CODARCEA, (Ersilia dr. A.). File rupte din carnetul meu... Impresii din călătorie,
COTA 12746
2. LUPAŞ, (Ioan). Contribuţiuni la istoria Braşovului românesc, extras din revista „Ţara
Bârsei” nr. 3 din 1932, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 8 p. + 1 filă – COTA 12749
3. MUREŞIANU, A. A. Analistul maghiar ardelean Ştefan Szamosközi şi Mihai Viteazul,
Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 12 p. – COTA 34446, 33972
4. MUREŞIANU, A. A. Câteva dovezi vechi de viaţă şi cultură românească la Braşov,
COTA 22961–22965, 22959, 11842
5. MUREŞIANU, A. Aurel. Protestul din dieta Ardealului de la 1751 împotriva împilării
ţăranilor români din Teritoriul Crăiesc, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 9 p. – COTA
23255
6. ORGHIDAN, (Nicolae). Prin munţii Buzăului, extras din revista „Ţara Bârsei” nr.
4 din 1932, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932, 13 p. - COTA 11861
7. POPA, Octavian. Ştefan Mailat domnul Făgăraşului (1502-1550), extras din revista
„Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”,1932, 71 p. – COTA 6484
8. PUIU, Gheorghe. Cercetări asupra rezervei alcaline în pneumonie. Rolul factorului
renal. Teză pentru obţinerea titlului de doctor în medicină, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1932,
75 p. – COTA 12826
9. VĂTĂŞIANU, Virgil. Opera pictorului Mişu Popp, Braşov, Tipografia „Unirea”,
1932, 25 p. – COTA 6410, 12754
1933
1. BANCIU, (Axente). Răsfoind ziarele şi revistele noastre, Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1933, 46 p. – COTA 10423, 22582
2. GĂTĂIANŢU, Const. Legea pentru unificarea asigurărilor sociale, Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1933, 159 p. – COTA 26177
3. MUREŞIANU, A. Aurel. Compania de comerţ levantin a Braşovului în lumina noilor
documente publ. de d-l prof. N. Iorga, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 11 p. – COTA
22339, 22743
4. MUREŞIANU, A. Aurel. Documentele procesului Memorandului, extras din revista
„Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 11 p. – COTA 23450
5. MUŞLEA, Candid C. Protopopul Eustaţie Grid, extras din revista „Ţara Bârsei”,
6. NISTOR, Pompiliu. Situaţia demografică şi sanitară a judeţului Braşov în 1933,
Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 53 p. – COTA 8092
7. Raportul despre mersul comerţului şi industriei din circumscripţie şi darea de seamă
asupra activităţii camerei pe anul 1933, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1933, 125 p. – COTA
34787
26
ŢARA BÂRSEI
1934
1. BANCIU, Axente. Scrisori vechi, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1934, 74 p. – COTA
22584
2. MUŞLEA, C. Candid. Protopopul Gheorghe Haines (1769-1812), Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1934, 43 p. – COTA 22570
3. SALMEN, Norbert. Scrisori vechi, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov,
Tipografia „Unirea”, 1934, 30 p. – COTA 12762
1935
1. BĂNUŢ, (A. P.). Cei o sută douăzeci de învăţaţi ardeleni sau visul lui Piştuca-Paramon
Chicernea despre „Arsuceaţiunea pintu cultivarea poporului românesc”, extras din revista
2. CONDURACHI, Ioan D. Formarea vechiului drept românesc nescris (Obiceiul
pământului), Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 49 p. – COTA 22585
3. OPRIŞ, Liviu. Panait Istrati, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1935, 7 p. – COTA 12760
4. PETRA-PETRESCU, Horia. Din viaţa lui Ioan Pop-Reteganul, extras din revista
5. POPA, Octavian. Ugrinus 1291, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov,
6. SACERDOŢEANU, Aurelian. Andreanum şi alte acte, extras din revista „Ţara
Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1935, 57 p. – COTA 11714
1936
1. BANCIU, Axente. Primele cărămizi la temelia Academiei Române, Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1936, 11 p. – COTA 22744
2. CREANGĂ, Axente. Profesorul Mihail Eliescu, Tipografia „Unirea”, 1936, 19 p. –
COTA 10486
3. HOCIOTĂ, Ilie. Învăţături morale pentru educaţia ostaşilor, Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1936, 116 p. – COTA 8291
4. LUDU, Ioan. Cronica comunei Prejmer, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov,
5. OPRIŞ, Liviu. Despre o disciplină a cărţii româneşti vechi. I [II, III], extras din revista
6. POPA, Octavian. Lupta de la Belgrad, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov,
7. TEODORESCU, Petru I. Cronici literare, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1936, 210 p. –
COTA 34476
1937
1. BRÂNDUŞ, G. Drama mocanilor săceleni, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 19 p. –
COTA 11719
27
2. BRÂNZEA, (Ioan). Întru pomenirea lui C. G. Porumbescu. Cu prilejul împlinirii a 50

de ani de la moartea sa, extras din revista „Ţara Bârsei”, nr. 5 din 1933, Braşov, Tipografia
„Unirea”, 1937, VIII p. + 2 fotografii - COTA 12757
3. CONDURACHI, Ion. Diplomaţi români în trecut, Braşov, Tipografia „Unirea”,
1937, 91 p. – COTA 11874
4. GOLOGAN, N.G.V. 1936 economic. Cu consideraţiuni speciale asupra circumscripţiei
şi activităţii Camerei de comerţ şi industrie din Braşov, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 234
p. – COTA 6233, 26233
5. IONICĂ, (Elena-Ana). Un francez acum o sută de ani despre ţările române şi unitatea
lor, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 9 p. – COTA 11858
6. LUPAŞ, (I.), Profesorul Ioan A. Lapedatu, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 23 p. –
COTA 10485
7. MARIAN, (Victor), Pravila comerţială de la 1837, extras din revista „Ţara Bârsei”,
8. MARIAN, (Victor), Aritmetica lui G. Şincai, extras din revista „Ţara Bârsei”,
9. PETRA-PETRESCU, Horia. Gânduri de Duminecă, extras din revista „Ţara Bârsei”,
10. POPA, Octavian. Făgăraşul sub regii unguri (1464-1573), extras din revista „Ţara
Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 30 p. – COTA 11712
11. POPESCU-BOGDAN, Maria. Istoricul şcoalei Reuniunii femeilor române din Braşov,
extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1937, 10 p. – COTA 12765
1938
1. COLAN, (Ion). O credinţă şi un gând. Cuvânt la inaugurarea Muzeului „Astra” Braşov,
1 decembrie 1937, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 11 p. – COTA 10647, 11794, 23224
2. GOLOGAN, (Dr. N.G.V.). Evenimentele economice ale anului 1937, cu o deosebită
privire asupra circumscripţiei şi activităţii Camerei de comerţ şi de industrie din Braşov, Braşov,
Tipografia „Unirea”, (1938), 245 p. – COTA 11706
3. LITERAT, Valer. Din ţara Oltului, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 42 p. –
COTA 8996
4. MUREŞIANU, Aurel A. La împlinirea unui veac de la întemeierea Gazetei de
Transilvania, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 21 p. – COTA 34714
5. MUREŞIANU, Aurel A. O nouă contribuţie la istoria românilor în evul mediu,
6. TAMBA, S. Din stânga şi din dreapta, IV, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 65 p. –
COTA 30987
7. TECULESCU, Horia. Octavian Goga (20 martie 1881 – 7 mai 1938). Jertfa de temelie a
României noi, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1938, 13 p. –
COTA 12752
1941
1. Municipiul Bucureşti şi împrejurimile, Institutul Cartografic „Unirea”, 1941, 60 p. +
4 hărţi + 1 tabel – COTA 34661
28
ŢARA BÂRSEI
1942
1. BRAN LEMENY. Traista mea. Poezii 1908-1942, Braşov, Tipografia „Unirea”, 1942,
280 p. – COTA 12997
F.A.
1. BOLOGA, (Valeriu L.). Profesorul nostru Alexandru Bogdan, Braşov, Tipografia
„Unirea”, f.a., 7 p. – COTA 12816
2. BOLOGA, (Valeriu L.). Un îndrumător: Aurel Ciortea, Braşov, Tipografia „Unirea”,
f.a., 3 p. – COTA 11 856, 7943
3. BRANISCE-CĂLIMAN, (V.). Cincinat Pavelescu, Braşov, extras din revista „Ţara
Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 6 p. – COTA 12756
4. Camera de Comerţ şi Industrie Braşov în al 84 an de existenţă, Braşov, Tipografia
„Unirea” - COTA 11878
5. Harta turistică a masivelor Bucegi Gârbova. Regiunea Sinaia – Predeal, Braşov,
Institutul Cartografic „Unirea”, f.a. – COTA 35610
6. IORGA, N. Între Braşov şi Câmpulung. Acum o sută de ani, extras din revista „Ţara
7. KOSCH, (Otto). Der verbrecherische Leichtsinn der Deutsch-sächsischen Volkspartei
oder eine handvoll „Grüner” wieder am Ruder uns Verbenbringend, Braşov, Tipografia
„Unirea”, f.a., 16 p. – COTA 12017
8. MAIOR, (Augustin), Activitatea didactică şi ştiinţifică a profesorului Aurel Ciortea,
extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 3 p. – COTA 11857
9. MUREŞIANU, A. A. Moştenirea unui preot român braşovean la 1579 şi la alte pagini
din trecutul Ardealului, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 10 p. – COTA 22807
10. MUREŞIANU, A. A. Un document important relativ la geneza „Tribunei” din Sibiu,
Braşov, Tipografia „Unirea”, 9 p. – COTA 22412-414, 11591
11. MUREŞIANU, (Aurel A.). Două cărţi de judecată din veacul al 18-lea ale
„Conzistoriumului episcopesc neunit” al Ardealului, (Braşov, Tipografia „Unirea”), f.a., 5 p. –
COTA 12755
12. MUREŞIANU, Aurel. Teofil Frâncu, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 18 p. –
COTA 22438
13. NEGULESCU, C. Câteva îndrumări în dialectul ardelenesc pentru a vorbi şi scrie mai
corect româneşte, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 152 p. – COTA 46175
14. POPESCU, Mihail. Contribuţiuni la istoria revoluţiei lui Horia, Cloşca şi Crişan,
extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 8 p. – COTA 12766
15. PUŞCARIU, Sextil. Civilizaţie şi cultură, extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov,
Tipografia „Unirea”, f.a., 8 p. – COTA 12759
16. PUŞCARIU, Sextil. Numele satelor noastre, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 10 p.
– COTA 29253
17. RUSET, Ioana. Păi să vezi...: poveşti, Braşov, Tipografia „Unirea”, f.a., 85 p. –
COTA 25947
18. ŞCHIOPUL, Iosif. Note pe marginea unei recenziuni, extras din revista „Ţara
29
MARIANA-LETIŢIA GAVRILĂ
PREMII ŞI MENŢIUNI OBŢINUTE DE ELEVII

DIN MUNICIPIUL ŞI JUDEŢUL BRAŞOV
LA ETAPELE NAŢIONALE ALE COMPETIŢIILOR ŞCOLARE – 2012-2013
1. OLIMPIADA DE GEOGRAFIE
La etapa naţională s-au obţinut următoarele rezultate la geografie:
 Premiul II şi menţiune specială Mohan Aurelian, clasa a XI-a, Colegiul Naţional
„Andrei Şaguna”, Braşov; profesor coordonator Ciprian Şandor.
 Menţiune specială Bucur Marina-Bianca, clasa a IX-a, Colegiul Naţional
 Menţiune specială Vancea Dragoş Gabriel, clasa a X-a, Colegiul Naţional
 Menţiune specială Ceteraş Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Dr. Ioan
Meşotă”, Braşov; profesor coordonator Viorel Răducanu.
 Menţiune specială Zaharia Florin-Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Naţional
2. CONCURSUL NAŢIONAL DE GEOGRAFIE TERRA

La etapa naţională s-au obţinut următoarele rezultate:
 Clasa a V-a – Premiul I: Dinescu Andrei-Damian, Şcoala Gimnazială nr. 5,
Braşov, profesor coordonator Mihaela Oltei; Crap Florin, Şcoala Gimnazială nr. 13,
Braşov, profesor coordonator Raluca Micu.
– Menţiune: Gomboş Adela, Colegiul Naţional de Informatică „G. Moisil”, profesor
coordonator Mirela Oltei.
 Clasa a VI-a – Premiul I: Malairos Radu, Colegiul Naţional de Informatică „G.
Moisil”, profesor coordonator Dan Mândreau.
– Menţiune: Toma Natanael, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor
coordonator Szeker Loredana.
 Clasa a VII-a – Premiul II: Greiner Cristian, Şcoala Gimnazială nr. 6, Braşov, profesor
coordonator Codruţa Preda.
– Menţiune: Stoica Flavia, Colegiul Naţional „Doamna Stanca”, Făgăraş, profesor
coordonator Alexandra Buta.
30
ŢARA BÂRSEI
3. SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE ŞI REFERATE PENTRU ELEVI:

La faza naţională s-au obţinut următoarele rezultate:
LICEU: Menţiuni: Mohan Aurelian, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”,
Braşov, profesor coordonator Ciprian Şandor; Stana Alexandru, clasa a XII-a, Colegiul
„N. Titulescu”, profesor coordonator Septimius Trif.
4. OLIMPIADA INTERDISCIPLINARĂ ŞTIINŢELE PĂMÂNTULUI

Menţiune: Şolot Alexandru, clasa a XI-a, Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”,
Braşov, profesor coordonator Ciprian Şandor.
5. CONCURSUL NAŢIONAL DE PROIECTE DE MEDIU

 GIMNAZIU: Premiul II: Cîmpean Andreea, clasa a VI-a, şi Ciolan Valeria, clasa a
VI-a, Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa, profesor coordonator Gabriela Rusu;
 LICEU: Premiul II: Chiţoiu Andreea-Leona, clasa a X-a, Colegiul Naţional „Andrei
Şaguna”, profesor coordonator Ciprian Şandor.
6. CONCURSUL REGIONAL DE ORNITOLOGIE ŞI EDUCAŢIE ECOLOGICĂ

Premiul I: echipa de elevi formată din: Micu A., Câmpean A., Cioban V. şi Longa L.,
Şcoala Gimnazială Dumbrăviţa, profesor coordonator Gabriela Rusu.
7. CONCURSUL GEOMONDIS, BUCUREŞTI

Premiul I: echipa de elevi formată din: Bucur Maria-Bianca, clasa a IX-a, Vancea
Dragoş, clasa a X-a, Mohan Aurelian-Dragoş, clasa a XI-a şi Zaharia Florin, clasa a XII-a,
Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor coordonator Ciprian Şandor.
8. CONCURSUL GEOMONDIS, IAŞI

Premiul II: echipa de elevi formată din: Bucur Maria-Bianca, clasa a IX-a, Vancea
Dragoş, clasa a X-a, Mohan Aurelian-Dragoş, clasa a XI-a şi Zaharia Florin, clasa a XII-a,
Colegiul Naţional „Andrei Şaguna”, profesor coordonator Ciprian Şandor.
Inspector de Specialitate,
prof. Mariana-Letiţia Gavrilă
31
VALER RUS
Valer RUS
RĂZBOIUL CIVIL ARDELEAN (1848-1849)

ŞI PETIŢIILE VĂDUVELOR MAGHIARE
TRANSYLVANIAN CIVIL WAR (1848-1849) AND
THE HUNGARIAN WIDOWS’ PETITIONS
Abstract: Our article is about the perception of the Hungarian scholars and writers from the
second half of the 19th century on Romanians’ violence against Hungarians during the civil war
from Transylvania in 1848-1849. There is also a case study on petitions from Hungarian widows,
related to the war aftermath.
Pentru a ilustra diversele reflecţii maghiare asupra românilor în timpul Revoluţiei din
1848, ne vom folosi de scrierile istorice şi memorialistice de după anul 1850. Începutul
revoluţiei la Bratislava/Pozsony (3 martie), Viena (12 martie) şi Buda (15 martie) şi
ajungerea acestor ştiri în Transilvania declanşează efervescenţa politică în această
provincie marginală a Imperiului. Noile legi din aprilie constituie semnalul pentru
declanşarea între români a dezbaterii de idei în ceea ce priveşte viitorul politic, social,
economic şi mai ales naţional în cadrul Imperiului.
Prima fază a revoluţiei îi arată pe români ca fiind apropiaţi de revoluţia maghiară, o
potenţială cale de împlinire a reformelor sociale, unicele dorite într-o primă instanţă.
Istoricii maghiari din perioada postpaşoptistă se arată înţelegători faţă de starea de
înapoiere a românilor din perioada premergătoare revoluţiei: Szilágy Sándor sau Kőváry
László au înţelegere faţă de etnia oprimată până atunci1, acei „săraci şi inculţi, deoarece
nimeni nu a fost preocupat de îmbunătăţirea situaţiei lor” 2. Se înţelege, deci, de ce la
începutul revoluţiei românii nu puteau fi decât alături de reformiştii maghiari, care
promiteau ameliorarea vieţii tuturor cetăţenilor patriei comune. În acest sens, Kőváry
atribuie adunării de la Blaj revendicarea „vindecării necazurilor naţiunii române” pe cale
legală. În acelaşi timp însă subapreciază calitatea de adunare naţională, calificând-o ca
fiind doar una a „intelectualilor naţiunii române” 3.
De asemenea, dorinţa de păstrare în limitele legale de manifestare a românilor în
cadrul vieţii politice transilvănene este atribuită şi momentului proclamării uniunii
Transilvaniei cu Ungaria în Dieta de la Cluj, reunită la 30 mai 1848. Atitudinea
episcopului Lemény („El a cerut mulţimii înţelegere şi fidelitate faţă de ţară şi faţă de
rege, promiţând aceleaşi lucruri şi din partea naţiunii române” 4) este interpretată de
Szilágy Sándor ca o atitudine generală a comunităţii româneşti transilvănene.
1 Melinda Mitu, Problema românească reflectată în cultura maghiară, Cluj, P.U.C., 2000, p. 176.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Ibidem, p. 177.
32
ŢARA BÂRSEI
Urmează însă înrăutăţirea relaţiilor interetnice în mod dramatic, opiniile literaţilor

maghiari în ceea ce priveşte motivele acestei agravări a situaţiei divizându-se la rândul
lor. Szilágyi Ferenc este de opinie că o cauză era „ura ce fierbea în pieptul naţiei române
împotriva maghiarilor, din cauza oprimării ei seculare” 5. Alţi scriitori insistă însă asupra
rolului nefast al „instigatorilor”. Szilágy Sándor aprecia că
şi în Ardeal au început să apară nori pe cerul cauzei maghiare. Printre saşi şi
români şi-au făcut apariţia unii instigatori, a căror lozincă era: „Nu ne trebuie
uniunea!”6.
În chestiunea uniunii, şi reprezentanţii comunităţii săseşti au trecut printr-o mare
dilemă, generată de opţiunea diferită a celor două cetăţi, lidere de opinie: Sibiul şi
Braşovul. Într-o analiză bine argumentată, Ela Cosma arată cum Sibiul (printre altele, şi
ca reşedinţă a centrului de putere imperial din Transilvania) se opune vehement uniunii,
în vreme ce Braşovul (mai apropiat de nucleul secuiesc, dur, al comunităţii maghiare
prounioniste din Transilvania) a avut o atitudine ambiguă, parţial chiar unionistă. 7
Scriitorii maghiari au insistat mult asupra existenţei „instigatorilor”, Kőváry chiar
nominalizează asemenea „aţâţători” în persoana unui Florian Micaş sau Alexandru
Papiu-Ilarian, care amăgesc pe ţărani că „dacă aceştia (maghiarii) nu vor mai exista,
pământul le va rămâne lor”8. Acesta ar fi fost unul dintre motivele pentru care ţăranii au
refuzat să mai presteze robotele, pretext ideal pentru coerciţii aplicate ţăranilor manu
militari.
După cum bine remarca Melinda Mitu, acţiunile „instigatorilor” şi ale „aţâţătorilor”
au fost mult evocate în scrierile maghiare din perioada postpaşoptistă. 9
Acest clişeu a fost asociat în mod natural cu cel al „camarilei vieneze”, principala
„adversară” a reformismului maghiar şi cauza tutoror relelor care li se întâmplau
maghiarilor. „Instigatorii” cunoscuţi, dar mai ales bănuiţi, erau agenţii în teritoriu ai
voinţei centrale de la Viena. Tot ce aducea atingere revoluţiei maghiare, eveniment
înconjurat în perspectivă istorică de un veritabil mit al revoluţiei 10, a fost tratat cu
ostilitate de publiciştii maghiari ca inamic/adversar.
Cunoscutul incident de la Mihalţ, amintit adeseori de către partea română ca fiind
prima vărsare de sânge românesc cauzată de maghiari în anul 1848, a fost momentul din
care cutia Pandorei se putea deschide. Întâmplător, trupa de militari care a dus la
îndeplinire sângeroasa misiune de pacificare a ţăranilor rebeli din satul de pe Valea
Târnavei era formată din secui, motiv pentru Kőváry să bănuiască la români naşterea
5 Szilágy Ferenc, Erdély gyásznapjaibol [Din zilele îndoliate ale Ardealului], în „Nagyenyedi Album”,
Buda-Pest, Lukács, 1851, p. 31.

6 Melinda Mitu, op. cit., p. 177.
7 Ela Cosma, Presa săsească şi revoluţia în Transilvania la 1848/1849, Presa Universitară Clujeană, 2002,
capitolul Pentru uniune sau împotriva uniunii, pp. 99-120.

8 Ibidem, p. 178.
9 Ibidem.
10 Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura Accent, 2002, passim.
33
VALER RUS
temerilor că „secuii s-au ridicat împotriva românilor”. Consecinţa firească este că Avram
Iancu ţine adunări la Câmpeni, „la care îi îndeamnă pe români spre răzbunare”11.
Atitudinea liderilor spirituali şi culturali români este diseminată în mod evident de
către scriitorii maghiari: o parte din intelectualii greco-catolici („cele mai inteligente
persoane ale naţiunii” 12), în frunte cu episcopul Lemény, se declara public de partea
uniunii, acesta din urmă stabilindu-şi reşedinţa chiar în Cluj, oraş majoritar maghiar şi
prounionist în timpul evenimentelor.
Restul liderilor români, urmaţi şi de popor, vor exprima însă opţiuni diferite în ceea
ce priveşte viitorul provinciei. Dintre obiectivele imediate se disting două, ambele cu o
îndelungată carieră în viaţa publică transilvăneană.
În primul rând se detaşează presupusa dorinţă a românilor de a constitui o
„Romanie” sau mai ales o „Daco-Romanie”, după cum arăta Szilágy Sándor13: „Primul
lor vis era Romania, căci dacă Tuhutum luase de la ei Transilvania, ei de ce să nu o poată
recuceri”14.
Apoi, îndeaproape, se situa blamata dorinţă a românilor de a accede într-un număr
mai mare la onorurile funcţiilor publice din provincie: „Iar după aceasta, visul lor final
era acela de a obţine cele mai strălucitoare funcţii în stat” 15.
Aducerea românilor în stare de război cu maghiarii, în toamna anului 1848, se
datorează însă şi atitudinii saşilor din această perioadă. Atitudinea lor antimaghiară a
fost semnalată şi acuzată, maniera în care se presupune că i-au manipulat pe români fiind
şi ea blamată:
Din rândurile saşilor şi ale românilor au apărut instigatori, dar cei mai mari
instigatori erau saşii, care s-au ştiut folosi foarte bine de incultura românilor. Ei au
ademenit această rasă, care fusese oprimată până atunci, cu ideea unei Romanii
nemaipomenite şi au aţâţat-o spre răzbunare16.
Kőváry constata chiar că românii „s-au împăcat cu opresorul lor mai mic (saşii)
împotriva celui mai mare (maghiarii)” 17.
Constituirea primelor tabere româneşti înarmate (cum a fost cea de la Bistra) umple de
îngrijorare pe observatorii maghiari contemporani şi este privită acuzator de urmaşi. Sosirea
11 Kőváry László, Erdély története 1848-49-ben [Istoria Ardealului în anii 1848-1849], Pest, 1861, p. 55.
12 Ibidem, p. 113.
13 S-a născut la 30 august 1830, la Cluj. A fost doctor în filosofie, directorul Bibliotecii universitare
din Budapesta, membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe. A murit în 12 ianuarie 1899. Dintre
lucrările sale amintim: A magyar forradalom napjai július elseje után [Zilele revoluţiei maghiare după
întâi iulie], 1849, A magyar forradalom története 1848–49-ben [Istoria revoluţiei maghiare în 1848-
1849], 1850, Magyar nõk forradalmi életébõl [Din viaţa revoluţionară a femeilor maghiare], 1850,
Bethlen Gábor és a svéd diplomaczia [Bethlen Gábor şi diplomaţia suedeză], 1882.
14 Szilágy Sándor, A mócok Erdélyben (1848/9. Elött és allati képek) [Moţii din Ardeal. Imagini dinainte
şi din timpul 1848/9], în „Magyar Emléklapok”, Pest, Landerer şi Heckenast, p. 372.

15 Ibidem.
16 Idem, A magyar forradalom története 1848-és 1849-ben [Istoria revoluţiei maghiare din 1848 şi din
1849], Pest, Heckenast, 1850, p. 69.

17 Kőváry L., op. cit., p. 54.
34
ŢARA BÂRSEI
de „cete româneşti înarmate cu lănci” trebuie să fi fost un spectacol şocant pentru martorii
evenimentelor, fiind bine cunoscută interdicţia portului de arme de către nenobili.
În acest context încep să fie remarcaţi primii lideri români. Cel mai proeminent
dintre aceştia a fost, fără nicio îndoială, Avram Iancu. Szilágy Sándor consemna:
Conducătorul lor era Janku Ábrahám, un bărbat autoritar şi inteligent, care
ştia foarte bine că singura metodă pentru îndeplinirea planurilor sale era aceea de
a se folosi de ura românilor împotriva maghiarilor. El ştia că acest lucru va atrage
după sine cumplite vărsări de sânge. Ştia bine că acest popor este necruţător în ura
lui şi că nu se va opri din crimele sale; însă toate acestea îl lăsau indiferent18.
Se fac referiri critice şi la adresa Comitetului Naţional, ulterior Comitetul de
Pacificaţiune, care avea ca unic scop ridicarea românilor la luptă împotriva maghiarimii.
Kőváry chiar insinuează că mobilizarea românilor s-a făcut de către Comitet chiar prin
mijloace coercitive.19 Se recunoaşte însă, obiectiv, că până la a treia adunare de la Blaj nu
vor avea loc incidente armate provocate de români.
Casus belli îl va constitui însă arestarea şi condamnarea la moarte a „instigatorilor”
români Bătrâneanu şi Simonis. 20 În legătură cu procesul celor doi, Szilágy Sándor arăta:
…rămân memorabile declaraţiile acestor doi oameni. Ei au povestit cum se
urmăreşte transformarea Ardealului în România. Aceasta ar avea cinci prefecturi,
fiecare cu prefectul ei. După prefecţi ar urma tribunii. Însuşi Baternai era un
asemenea tribun, dar în pofida acestei demnităţi pe care o deţinea, tot prin
spânzurătoare a sfârşit21.
Atmosfera deosebit de tensionată pentru maghiari de dinaintea războiului civil a
rămas în memoria contemporanilor. Ulterior desfăşurării evenimentelor, românii au fost
cei care au fost făcuţi vinovaţi pentru o presupusă tensionare a situaţiei:
În sate protejarea persoanei şi a avutului nu este în siguranţă; proprietarii se
refugiază în oraşe. Poporul ia ostateci pe domni, şi sub pretextul percheziţionării
de arme, se dedau la tâlhăreli. Aceasta era imaginea comitatelor, unde majoritatea
populaţiei erau valahi, pe când domnii pământului erau maghiari22.
Semnalul declanşării războiului intern a fost dat de ţinerea celei de-a treia adunări
de la Blaj: „În perioada aceasta, şi mai ales după aceea, românii nu s-au mai limitat la
simpla înarmare”23. Szilágy Sándor îl condamnă pe baronul Vay pentru lipsa de opoziţie
faţă de ideea organizării acestei acţiuni, ba mai mult el acordând salvus conductus
participanţilor la adunare. Deşi oficial adunarea a avut ca scop formularea unor cereri
scrise de eliberare a deţinuţilor politici români şi de afirmare a intenţiilor paşnice ale
18 Szilágy S., op. cit., p. 93.

20 Szilágy Sándor, A mócok…, p. 373.
21 Idem, A magyar forradalom …, p. 130.
23 Ibidem, p. 196.
35
VALER RUS
revoluţionarilor români transilvăneni, la ea participau peste 7.000 de ţărani înarmaţi,

conduşi de Axente Sever şi, ulterior, şi de Avram Iancu. 24
Mult mai bine informat asupra activităţilor Comitetului Naţional a fost Kőváry
László, care, la 11 ani după evenimente, descrie mai corect acţiunile în care a fost
implicată această organizaţie românească.
Organizarea militară proiectată şi pusă în practică de Comitet este pusă într-o
lumină nefavorabilă, deoarece, deşi îşi propusese „reînvierea puterii militare romane”,
această din urmă putere era catalogată drept „un cuib al sclaviei şi al absolutismului”, iar
organizarea aceasta de tip militar „nu mai putea fi aprobată de către popoarele libere ale
lumii”25 în secolul al XIX-lea.
Comitetul a atras atenţia şi baronului Mikó Imre, activitatea acestuia fiind asociată
cu mai blamabila (din punct de vedere maghiar) intenţie a românilor de a îşi constitui un
stat nou, aparte de Imperiul Austriac:
Ilegalul şi interzisul comitet român activează cu încăpăţânare, creează agitaţii
periculoase de neoprit, de aceea guvernul însărcinează conducerea scaunului de
judecată cu necesitatea arestării membrilor comitetului. Despre cât de necesară ar
fi desfacerea Comitetului ne asigură scrierile capturate ale celor deţinuţi,
nominalizaţi anterior, între care se găsesc scrisori care descriu uniunea agitatorilor
valahi vinovaţi, prin care se cere desprinderea totală de Imperiu şi ne luminează
asupra intenţiei de a crea imperiul roman26.
Calificativele acordate membrilor comitetului de către Kőváry László denotă în mod
clar desconsiderarea capacităţilor acestora de lideri: Bărnuţiu era „fanatic”, Bălăşescu
„avid de bani”, iar ceilalţi membri erau ignota quantitas, necunoscuţi înainte de
revoluţie.27
Cu totul altă impresie au lăsat însă liderii militari români, prefecţii şi tribunii
legiunilor: „Printre aceştia se aflau mai mulţi politicieni şi bărbaţi activi”, însă şi dintre
aceştia „cei mai mulţi s-au remarcat prin faptele lor sălbatice (subl. n.)”28. La Kőváry apar
într-o lumină pozitivă Nicolae Solomon (care „nu a ucis şi nu a jefuit”) şi Avram Iancu,
care fusese „impresionat de eliberarea poporului său” 29.
Portretul făcut de Kőváry lui Iancu denotă o oarecare simpatie faţă de idealurile
eroului român. Acesta „ar fi putut să apară ca un erou al libertăţii, dar el voia să fie un
mântuitor, nedându-şi seama că nu este decât o unealtă” în mâinile reacţiunii. 30
Deşi oamenii aflaţi sub conducerea lui Iancu au produs uneori eliminarea fizică a
unor oameni nevinovaţi, totuşi, Iancu a acţionat în numele unei cauze drepte, cauza
24 Liviu Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp.
258-259.
26 Mikó Imre, Az erdélyi 1848 évi események [Evenimentele din Ardealul anului 1848], B.C.U. Cluj,
Colecţii speciale, doc. 2890.

28 Ibidem, p. 185.
29 Ibidem.
30 Ibidem, p. 54.
36
ŢARA BÂRSEI
naţională, şi nu pentru interese personale. Această conduită personală a fost confirmată

de faptul că
după înfrângerea maghiarilor, Iancu nu voia să depună armele până când
imperialii nu-şi vor fi îndeplinit promisiunile făcute românilor, şi deoarece acest
lucru nu s-a întâmplat, el nu a acceptat nicio recompensă, iar mai târziu a
înnebunit31.
Prin acest ultim element, Iancu „va ajunge să fie compătimit, deplâns, de acelaşi popor al
cărui idol fusese”32.
Evenimentele care au urmat adunării din septembrie, de la Blaj, izbucnirea
războiului civil în Transilvania şi conflictele declanşate acum sunt dezaprobate
vehement de către istoricii maghiari. Ei privesc cu oroare războiul civil, făcându-i
însă întotdeauna responsabili pentru masacrele şi evenimentele sângeroase ale
acestuia doar pe români.33
Adunarea de la Lutiţa, din 3-4 octombrie 1848, consemnează întrunirea secuilor din
Ardeal. Între aceştia se află şi reprezentanţi ai secuilor din Ţara Bârsei, zonă în care şi
saşii şi românii erau bine reprezentaţi. Iată cum prezintă Orbán Balázs urmările adunării
de la Lutiţa printre secuii bârsani:
După această înălţare a inimii (adunarea de la Lutiţa – n.n.) a pornit maghiarimea
din Ţara Bârsei pe poziţia unirii spre fosta sa proprietară, [cetatea] Braşovului s-a
supărat şi s-a pornit cu răzbunare asupra sa, şi saşii bârseni şi locuitorii valahi din
Şapte Sate s-au unit pentru nimicirea bietului popor [maghiar], ca urmare
maghiarimea din Şapte Sate a rămas izolată, prinsă între două focuri, şi a ajuns în
cea mai critică situaţie. Braşovul s-a arătat primul răzbunător, şi a trimis o sută de
soldaţi pentru a-i aresta pe reprezentanţii care s-au întors de la adunarea de la
Lutiţa, i-au aruncat în închisoare, şi pe aceia i-au chinuit mai multe zile în
închisorile ostile din Braşov, unde au trăit pe cheltuială proprie, în lipsuri şi după
frecvente chinuitoare anchete i-au eliberat; aceia, care au avut şi vizitatori,
îndeosebi cei care au ştiut să ungă roţile justiţiei săseşti (subl. aut.) s-au eliberat
după câteva luni, dar bieţii apaţeni au suferit în închisoare până la eliberarea
Braşovului de către Bem34.
Ocuparea drumurilor de către români, vânarea nobililor obligaţi să fugă, să îşi
abandoneze casele, sunt condamnate fără echivoc. 35 Celebrul romancier maghiar al
epocii, Jókai Mór, nu s-a abţinut de la descrierea plastică a atrocităţilor comise de români
în timpul acelor vremuri tulburi.36 Însă, cum bine remarca Melinda Mitu, această
31 Ibidem, pp. 55, 112.

32 Ibidem, p. 232.
33 Ibidem, p. 186.
34 Orbán Balázs, A székelyföld leirása [Descrierea pământului secuiesc], vol. I-VI, Pest, 1868-1873,
capitolul Ţara Bârsei, VII. Şapte sate (Săcele), Şapte Sate în timpul războiului pentru libertate din 1848-9,
Pest, 1868, Ráth Mór bizománya. Nyomatott Panda és Frohna könyvnyomdájában.
35 Szilágy Sándor, A magyar forradalom…, p. 196; Kőváry L., op. cit., p. 122.
36 Jókai Mór, Forradalmi és csataképek 1849 és 1849-böl [Scene din revoluţie şi din luptele din 1848],
Pest, 1850.
37
VALER RUS
prezentare era unilaterală, unicele victime fiind de obicei maghiarii, singura scuză
invocată de Jókai în „apărarea” românilor fiind „lipsa de civilizaţie şi caracterul
influenţabil al acestora”37.
Kőváry a aprobat răspunderea cu violenţe la violenţe, apărându-i pe secuii (autori
de asemenea ai unor atrocităţi ale căror victime au fost românii) care stopează
„vandalismul” românilor. 38
Anii de după revoluţie au fost marcaţi de apariţia unei întregi literaturi dedicate
special evenimentelor de atunci. Dintre aceste lucrări, Cartea Neagră a baronului Kemény
István a fost cea cu cel mai mare impact public, şi cu siguranţă cea mai neagră filă din
istoria relaţiei româno-maghiare din secolul al XIX-lea.39
Acest veritabil bestiar al violenţelor româneşti îndreptate împotriva comunităţii
maghiare a creat senzaţie în epocă40, participanţii la evenimente simţind nevoia să
găsească justificări la acele prezentări de fapte, subiective sau nu 41.
Descrierea violenţelor din zona comitatului Albei de Sus, pe atunci, aproximativ
zona judeţelor Alba şi Cluj de azi, este făcută în mod evident cu tuşe groase. Editorul
maghiar din epocă, Papp Miklós, anunţa prevenitor cititorii:
Istoricilor care iau în mână aceste date le vor fi aduse bune servicii. Criticii oricum
trebuie să fie circumspecţi, dacă preiau fără discernământ acestea. În Történeti
Lapok este exact locul potrivit pentru aceste amintiri. Mâna care alege dintre aceste
să fie raţională, mai important ca cele extrase din ele să fie adevărate în orice
direcţie42.
Fiind principalul acuzat de partea maghiară în acest funest document, Axente Sever
reacţionează furibund în lucrarea sa replică, unde însă arată fără echivoc impactul enorm
la nivelul imaginarului reciproc al acestui document:
De-ar fi fost şi maghiarii aşa de echitabili şi liberali faţă de noi, şi ai noştri faţă de
ei, astăzi chestiunea limbii şi a naţionalităţii ar fi dezlegată, regulată şi nu ne-am

39 Kemény István, A Fekete Könyv. Baró Kemény István 1848-9-re emlékezése [Cartea Neagră. Amintirile
din 1848-1849 ale baronului Kemény István], în „Történeti Lapok”, III, 1876, Cluj, nr. 48-53. Pentru
cunoaşterea impactului Revoluţiei de la 1848 asupra literaturii maghiare de tip memorialistic, vezi
[Bocşan Nicolae, Leu Valeriu], Memorialistica revoluţiei de la 1848 în Transilvania, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1988, p. 14, nota 52.
40 George Bariţiu s-a simţit obligat să reacţioneze la respectivele acuzaţii în a sa Istorie a Transilvaniei
pe 200 de ani în urmă, dând o replică viguroasă la cifrele statistice prezentate de Kemény, opunând
propriile liste cu români morţi din timpul revoluţiei, asezonate cu descrieri similare celor
prezentate de baronul maghiar; la fel a făcut şi unul dintre cei direct vizaţi, Axente Sever, în opera
sa Respuns la Cartea Neagră (A Fekete Könyv), scrisă de br. Ştefan Kemény jun. 1849, şi publicată de
Hentaler Jozsef în numerii 121-131 din Mai 1895 a lui Magyarorszag din Budapesta.
41 Vezi capitolul semnat de Gelu Neamţu din Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, 1997.
42 Kemény István, loc. cit., p. 697.
38
ŢARA BÂRSEI
mai teme unii de Daco-românia, alţii de Huno-maghiaria până la Marea Neagră, şi

earăşi unii de Germania (...)43.
Debutând cu dezastrul de la Zlatna, naraţiunea din Cartea Neagră îi cataloghează pe
români încă din titlul lucrării:
Amintirile baronului Kemény István, nefericitul ultim comite suprem al
comitatului Albei de Sus în anul 1848, care descriu câteva evenimente ale
războiului nemilos dus de cetele de criminali valahi împotriva proprietarilor
(nobililor) neînarmaţi. Înăuntru sunt cuprinse şi câteva documente 44.
Trecerea românilor fără nicio delimitare în categoria criminalilor denotă o mutaţie
semnificativă în mentalul colectiv maghiar transilvănean. Datele care urmează nu se
doresc a fi decât o confirmare tragică a unei condamnări care a fost deja enunţată.
În descrierea dezastrului de la Zlatna se impune atenţiei prezentarea detaliată a
evenimentului, din perspectiva mai multor martori, printre care se include şi pe el,
manieră de lucru care se doreşte a fi una cât mai convingătoare în ceea ce priveşte
încadrarea tipologică a românilor participanţi la măcel.
Sosirea românilor în faţa oraşului aminteşte de sosirea hoardelor de mongoli de la
începuturile Evului Mediu:
Valahii s-au aliniat în afara oraşului în lungi şiruri de luptă şi luni, apoi
întreaga ceată în timp ce urla groaznic a început să ameninţe spre oraş cu
incendierea având torţe aprinse în mâini şi în drum spre popa valah din Zlatna au
pus mâna pe arme şi au început să cerceteze casele mai izolate, natural, din motive
de jaf45.
Una dintre acuzele care revin cu o frecvenţă deosebită la adresa românilor este aceea
a consumului de alcool, cauzator de violenţă. În contextul intrării românilor în Zlatna,
dependenţa de acest viciu putea fi interpretată şi ca unul dintre motivele exceselor care
au urmat:
Înţelegerea nu s-a prea putut face bine din cauza gălăgiei mari, cu toate acestea
este sigur că valahii au cerut plecarea tuturor maghiarilor, predarea armelor şi
executarea gărzii civile. Aici mai trebuie să spunem ce s-a mai întâmplat înainte,
că de exemplu într-un loc au cerut cinci butoaie de vin…46.
Alt cap de acuzare invocat de Kemény în rechizitoriul instrumentat împotriva
românilor l-a constituit făţărnicia dovedită în timpul evenimentelor. Inducerea în eroare a
părţii maghiare prin mimarea armistiţiului nu putea fi decât o dovadă de inferioritate
faţă de un popor de „nobili”, adepţi ai războiului cavaleresc, romantic:
După ce au lăsat locul înţelegerii, valahii au strigat „pace”, maghiarii au pus eşarfe
albe în vârful puştilor, dar toate degeaba! Comedia înţelegerii a înfuriat pe valahi
43 Axente Sever, Respuns la Cartea Neagră [A Fekete Könyv], scrisă de br. Ştefan Kemény jun. 1849, şi
publicată de Hentaler Jozsef în numerii 121-131 din Mai 1895 a lui Magyrorszag din Budapesta, Braşov,
1897, Tipografia A. Mureşianu, p. 89.
44 Kemény István, loc. cit.
45 Ibidem, p. 698.
46 Ibidem.
39
VALER RUS
şi au aprins oraşul în mai multe locuri. Garda naţională a deschis focul asupra
incendiatorilor vinovaţi, aceştia au alergat în afara oraşului, dar focul venind din
toate părţile i-a obligat şi pe locuitori să părăsească oraşul47.
După evacuarea unei părţi a locuitorilor oraşului, pe drumul spre Alba Iulia,
românii trec la săvârşirea acelor fapte care au dus la derularea evenimentelor incriminate
de autor, precedate însă şi de manifestări specifice unei clase sociale mult acuzate într-o
epocă a nesiguranţei, tâlharii:
Apoi pe toţi, pe femei îndeosebi în cel mai păcătos mod, i-au percheziţionat de
bani. Apoi valahii i-au selectat pe germani şi pe saşi şi i-au scos din rândurile
maghiarilor; dar din cauză că valahii erau beţi s-au amestecat din nou cei selectaţi.
(…) Unde este pana care ar putea descrie grozăviile extraordinare făcute de
poporul sălbăticit ridicat din ţărână (subl. n.)?!!48.
Descrierea detaliată a unor tipuri de omucideri practicate de români în timpul
măcelului au scopul evident de a direcţiona oprobiul cititorului. Relatarea atacării soţiei
unui funcţionar din zonă conţine toate elementele unui roman de groază. După ce au
împuşcat-o în umăr, copilul de 4 ani pe care îl ţinea în braţe i-a căzut; lângă ea a apărut
un lăncier care i-a înţepat de 5 ori băieţelul de 8 ani.
În timp ce nefericita femeie îşi pierdea conştiinţa a simţit ceva rece pe faţă, era o
bucată din craniul fiului ei, copilul a şi murit două săptămâni mai târziu; cel mai
mare este încă în viaţă.49
Acelaşi tip de descriere apare şi în cazul asesorului cameral Császár şi al soţiei sale, care
au căzut sub loviturile bâtelor, mai ales Császár, care era descris ca un om ieşit din
comun de puternic.50 În aceeaşi categorie de descrieri intră şi cazul „doamnei Dekáni”,
care, după câteva înţepături, se târa pe jos şi se apăra cu mâinile de împunsăturile de
lance. Chinul acesteia a încetat când una dintre loviturile de lance a „atins-o în mitră”51.
Cifrele statistice, eventual confirmate şi de partea română, şi nu prin oricine ci chiar
prin Iancu, dau măsura carnagiului. Arătându-şi neîncrederea că cineva ar fi putut
contabiliza cu adevărat toate crimele, un lucru era sigur, că dintre toţi locuitorii Zlatnei
doar câţiva au scăpat şi, una peste alta, au fost ucişi 640 de maghiari. Chiar şi Iancu,
într-un document către generalul Puchner, admitea că ar fi fost ucişi aproximativ 540 de
oameni.52
Revenind asupra perfidiei româneşti presupuse, Kemény aminteşte şi lipsa de
concordanţă între data declanşării oficiale a războiului civil (manifestul baronului
Puchner din 18 octombrie) şi măcelul sus-amintit (care a avut loc în 23 octombrie).
Manifestul guvernatorului, document prin care au fost anulate legile din 15 martie, a fost
emis în 18 octombrie, pe când asasinarea maghiarilor a avut loc în 23 octombrie. Autorul
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Ibidem.
50 Ibidem, p. 699.
51 Ibidem.
52 Ibidem.
40
ŢARA BÂRSEI
admite că realitatea istorică a fost că circulaţia şi comunicaţia erau întrerupte, tocmai de

aceea este cu atât mai de neînţeles de ce au fost zlătnenii victimele acelor evenimente
groaznice.53 O posibilă „explicaţie” oferită de Kemény era tocmai acea „ură ce fierbea în
pieptul naţiei române împotriva maghiarilor, din cauza oprimării ei seculare”, invocată şi
de Szilágyi Ferenc (vezi supra).
În continuarea descrierii dezastrului de la Zlatna, Kemény István aminteşte multe
alte cazuri de violenţe româneşti antimaghiare, extinse la o zonă mult mai mare, tot
atâtea elemente ale unei etichetări explicite violent antiromâneşti, pretextând că s-ar
îndepărta mult de ţelul propus (descrierea evenimentelor revoluţionare din comitatul
Albei de Sus) dacă ar continua descrierea pentru cititori a măcelului, căci atunci ar cădea
în acea „greşeală” de a da impresia că românii ar fi făcut distrugeri doar în regiunea
amintită anterior. Continuarea documentului arată că s-a întâmplat altfel.
Astfel, între Sibiu, Blaj şi Alba nobilimea maghiară, cu excepţia celor care la
adăpostul nopţii au fugit, a fost ucisă. În locurile
cu mulţi maghiari au ucis mulţi, în locurile cu puţini maghiari au ucis puţini; dar
în majoritatea locurilor i-au ucis aproape pe toţi. Exact aşa au fost şi în celelalte
părţi ale ţării scene dramatice ale celor mai extraordinare nenorociri; îndeosebi în
comitatele Târnavei şi Albei au curs râuri de sânge; au fost ucişi majoritatea
oficialităţilor legitime (adică maghiari – n.n.)54.
La această acuză Axente Sever admite că exceptând cei „43 de la Sângătin, numai şase
inşi au fost omorâţi”55 în această zonă controlată de trupele sale, în niciun caz întreaga
populaţie maghiară, realitate evidentă din punct de vedere statistic. Motivul invocat de
prefect era că refuzaseră să depună armele, conform legii statariului.
Pretinzând că nu doreşte să mai enumere toate acele crime groaznice (avertizând că
acestea ar fi prea dăunătoare inimii!), publicistul maghiar susţine că, dacă cineva şi-ar
putea imagina torturile şi nenorocirile descrise anterior, românii sunt acuzaţi că au reuşit
să treacă mult peste cele imaginate când au fost în acea stare, încât le-au chinuit pe
victime „precum canibalii, precum nu s-a văzut nici măcar la oamenii sălbatici sau la barbari
(subl. n.)”56.
Seria exemplelor edificatoare pentru presupusa lipsă de omenie a românilor
continuă însă în acelaşi stil descris anterior. Cazul domnului Matok, care a fost funcţionar
public timp de 70 de ani, aminteşte de o violentă şi celebră pedeapsă medievală: l-au rupt
în patru în modul cel mai groaznic. Cu siguranţă funcţia pe care o deţinuse anterior îl
adusese în conflict cu românii săraci, dar totuşi plătitori de impozite. Iar amintirea crudei
pedepse aplicate lui Horea şi lui Cloşca nu era chiar aşa de îndepărtată. Unui alt
funcţionar, Miske, i-au scos ochii cu sârmă înroşită în foc, l-au legat de un par şi atunci
l-au întrebat: „Îţi vezi acum pădurea?”. Legătura între ocupaţia victimei şi tratamentul
aplicat de români este explicită aici. Kemény însă se lamentează retoric, indicând fără
53 Ibidem.
54 Ibidem, pp. 705-706.
55 Axente Sever, op. cit., p. 125.
41
VALER RUS
echivoc vinovaţii pentru aceste situaţii: „Fierbe sângele în om dacă se gândeşte la toate
acele nenorociri care au fost făcute de valahi în cursul acelor luni!!” 57.
Asocierea cu elemente satanice contribuie de asemenea la completarea profilului
românilor, aşa cum au fost ei percepuţi în toamna anului 1848 şi în perioada ulterioară,
aflată în atenţia noastră. În cazul preotului reformat din Igen (Ighiu), acesta a fost lăsat în
viaţă cu acele cuvinte „venite din iad” cum că va fi lăsat în viaţă ca să poată nota pentru
posteritate că toţi maghiarii din acele locuri vor fi exterminaţi oriunde vor fi găsiţi.58
Violenţele de la Zlatna sunt amintite şi de Bányay Árpád59, care, în articolul său cu
privire la distrugerea Zlatnei 60, publicat în anul 1885, preluând citate din raportul
căpitanului Ivanovics despre evenimentele din Apuseni în timpul războiului civil, aduce
acuzaţii grave lui Avram Iancu (mai ales referitor la interpretarea ordinului acestuia cu
privire la devalizarea tezaurului imperial din Zlatna). „Regele munţilor” era descris în
culori foarte întunecate, şi se face dezminţirea acelor păreri, răspândite, care îl arată pe
Iancu ca „duşman al asasinilor şi hoţilor în cartea mare a istoriei celor trecute” 61.
Tot din dorinţa aplicării teribilei pedepse damnatio memoriae, eroul moţilor ardeleni
era „creditat” cu următoarele afirmaţii războinice şi incitatoare: „Acum am terminat cu
maghiarii, nu peste mult vom începe cu ruşii şi cu germanii!” 62. Cu siguranţă această
precizare finală era făcută din dorinţa împietării imaginii eroului din Apuseni în faţa
comunităţii germane mai ales.
Prefectul Dobra era acuzat că a aprins Zlatna la ordinul scris (subliniere în textul
original) al lui Iancu şi a început vărsarea de sânge. Această afirmaţie este confirmată şi
de faptul că nu numai valahii din Zlatna, ci şi cei din învecinatele Petroşani, Galaţi, Fenes,
Preszekor şi Almaş au răspuns cu ajutor. De prădarea casei de bani a tezaurariatului
majoritatea îl acuză pe Dobra, dar acesta este suspectat că a făcut-o la ordinul lui Iancu.
Nu în ultimul rând, se întrevede ameninţarea transcarpatică:
La sfârşit mai raportează subsemnatul (căpitanul Ivanovics) şi despre aceea că, nu
numai răuvoitorii din Ardeal, dar şi din Valahia vecină vin insurgenţi la Cluj şi
peste dealuri trec la Câmpeni la Iancu, cu care poartă convorbiri secrete.
Cu siguranţă prezenţa lui Bălcescu în tabăra lui Iancu a fost precedată şi de alte apariţii
ale unor români din afara spaţiului intracarpatic.
Revenind la memoriul lui Kemény István, ne-a atras atenţia modul în care publiciştii
maghiari au subliniat participarea preoţilor români la violenţele antimaghiare, detaliu
care se voia a fi, în epocă, dovada supremă a lipsei de simţăminte umane dovedite de
57 Ibidem.
58 Ibidem.
59 Este posibil să fie pseudonimul unui alt publicist maghiar, acest nume nefigurând în lexiconul
Szinnyei.
60 Bányay Árpád, Adalék Zalathna harcokhoz [Contribuţii despre luptele de la Zlatna], în „Hazánk”,
1885, I, pp. 387-396 şi idem, Adalék Zalathna feldúlásához [Contribuţii despre distrugerea Zlatnei], în
„Hazánk”, 1885, I, pp. 611-614.
61 Ibidem, p. 611.
62 Ibidem, p. 613.
42
ŢARA BÂRSEI
liderii români în timpul acelor evenimente. Dacă nici preoţii, care erau oamenii spiritului
(în limba maghiară preotul se numeşte lelkész, adică îngrijitor al sufletului), nu se
comportau creştineşte, este evident că românii de rând nu o făceau nici atât. În descrierea
unui asasinat de pe valea Mureşului se arăta că oamenii lui Axente, în mijlocul cărora se
afla şi un ofiţer cezaro-crăiesc (reprezentant pasiv al legalităţii din epocă), au încolonat 90
de maghiari câte trei, i-au legat şi i-au tras după ei cu o frânghie groasă. La acest şir
adăugau mereu alţi maghiari, iar când frânghia a ajuns la capăt, le-au tras jos cizmele la
toţi (cizmele au fost motiv de jaf pentru reprezentanţii „poporului de opincari”) şi,
desculţi, au vrut să-i târâie până la Blaj. De fapt, imediat după ieşirea din satul care nu
este precizat (motiv pentru noi, azi, să suspectăm inventarea respectivului incident), s-au
oprit pe partea Mureşului, le-au tăiat legăturile la toţi, apoi un preot valah a spus o
rugăciune şi apoi i-au ucis unul după altul şi i-au aruncat în Mureş. În legătură cu acest
incident, Axente Sever afirmă că, de fapt, cei 90 de martiri erau în realitate… români,
condamnaţi la moarte de Boer Firi şi Pogány Gyuri. 63
Pentru întărirea efectului celor descrise, Kemény subliniază că moartea survenea
după atât de mult timp în cazul celor asasinaţi, încât cei din ultimele trei legături au fost
ucişi la lumina lumânărilor.64 Prezenţa preotului la masacru şi derularea crimelor inclusiv
pe timpul nopţii sunt menite să accentueze oprobiul lectorului acestui document faţă de
români, implicaţi în acest eveniment greu de atestat istoric.
Este notabil că Kemény evită cu obstinaţie folosirea echivalentului lelkész sau pásztor,
optând în schimb pentru folosirea cuvântului popa, transcrierea fonetică a termenului
românesc pe care l-au auzit de atâtea ori maghiarii în timpul revoluţiei. Şi această uzitare
este făcută în sens evident peiorativ:
În duminica zilei de 22 octombrie 1848 a sosit ştirea aceea că o ceată de
tâlhari valahi se apropie, la care administratorul Nemegyei János a întrunit la el la
sfat garda civilă naţională, unde într-un glas au hotărât că dacă valahii sosesc
încolonaţi disciplinat şi conduşi de un ofiţer împărătesc se vor preda; dacă însă
vor vedea în fruntea lor tribuni şi popi (subl. n.), doar odată cu capul îi vor lăsa65.
Kemény face interesante aprecieri asupra evoluţiei ulterioare a evenimentelor,
pornind de la mai degrabă absenţa evenimentelor revoluţionare care, în cazul românilor,
au fost înlocuite de acte de violenţă extremă. Autorul afirma cu conştiinţa împăcată că în
Ardeal materialul revoluţionar a fost puţin, şi lucrurile nu ar fi trebuit să ajungă niciodată
atât de departe. Găsind scuze reacţiei maghiare la violenţele româneşti (spirala violenţei),
publicistul maghiar insistă că a fost natural ca maghiarii – atacaţi fiind de români şi
63 Axente Sever, op. cit., p. 92.

64 Kemény I., loc. cit., pp. 706-707. Pentru percepţia maghiară asupra participării preoţilor români la
evenimentele Revoluţiei de la 1848 vezi şi Valer Rus, Imaginea preoţilor români în timpul Revoluţiei de
la 1848, aşa cum reiese ea din unele scrieri maghiare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
„Sargetia”, XXXII, 2004, pp. 121-128.
65 Kemény István, loc. cit., nr. 48, p. 697.
43
VALER RUS
nefiind sprijiniţi împotriva abuzurilor de soldaţii cezaro-crăieşti (retraşi în cazărmi) – să

fie îndreptăţiţi să se gândească la autoapărare.66
Violenţele de la Zlatna sunt confirmate de zvonuri ajunse chiar în Munţii
Zarandului. Baternay Imre, supravieţuitor al luptelor, aminteşte că maghiarii din Zarand
şi-au dat seama după originea flăcărilor că mai mult ca sigur lucrurile se petreceau la
Zlatna.
Zvonurile şi, ulterior, confirmările oficiale au arătat că locuitorii băieşi din ţinut au
fost atacaţi de românii din zonă. Printre victime s-au aflat şi nenumăraţi trăitori de acolo,
angajaţi ai tezaurariatului (adică germani sau alte naţionalităţi), una peste alta, mai bine
de două mii de maghiari şi germani. Nu a fost arătată milă pentru femei, fete, copii de
leagăn, cu excepţia doar a câtorva, pe care gândul bun, divin, i-a salvat. Restul, de mai
bine de 2.000, „i-au răpus, o parte măcelăriţi în chinuri groaznice”. Au jefuit din
tezaurariat milioane, iar oraşul a fost incendiat şi transformat în ruine.
Oferind exemple din faptele groaznice care au fost făcute acolo de români, Baternai
preia declaraţiile mai multor „martori”, care au confirmat că atunci când valahii au
distrus Zlatna, pe preşedintele Înaltului Scaun de judecată aparţinător de mine, Császár
Zsigmond, „l-au înlănţuit de un stâlp gros, apoi au aşezat în jurul său documente aprinse
din arhiva secretariatului său, şi l-au prăjit în chinuri groaznice”67. Este remarcabil,
pentru construirea unei anumite reprezentări, transferul acesteia pe spaţii mai întinse, iar
confirmarea ulterioră a zvonurilor nu a făcut decât să întărească anumite imagini.
Urmele dezastrului Zlatnei au rămas vizibile mult timp după consumarea
incidentelor. Iar memoria colectivă maghiară traumatizată a transmis în continuare
imaginea unui oraş distrus. Scrisoarea preotului Hadnagy Péter din Zlatna către baronul
Mikó Imre, din anul 1858, relatează:
În timpul evenimentelor din timpul revoluţiei a fost distrusă biserica evang.
reformată din Zlatna, dintre care templul şi turnul nici până astăzi nu au fost
reparate într-atât, încât să practicăm serviciul divin în biserică; pentru că
credincioşii noştri sunt atât de săraci, încât n-ar putea face nici măcar acel
sacrificiu ca să repare biserica şi clopotniţele68.
Pagubele sunt estimate la 5-600 de florini. Autorul îşi încheie epistola cu salutul în
numele unei „biserici sărace”.
Un moment foarte important în dosarul violenţelor militare româneşti antimaghiare
din anii revoluţiei a fost, fără nicio îndoială, distrugerea Aiudului. Clişeele, care vor
deveni clasice în redarea tragediei aiudene, sunt lansate încă din epocă, prin tipărirea şi
difuzarea unor manifeste descriind carnagiul. Un singur exemplu, demonstrând această
ipoteză, este cazul lui Török Dániel, nominalizat atât într-un manifest sus-menţionat, cât
şi în Cartea Neagră a lui Kemény István. Posibilitatea ca autorul anonim al manifestului,
66 Idem, loc. cit., nr. 49, p. 707.

67 Baternay Imre, A Zaránd Vármegyei oláh lázadás [Tulburările valahe din comitatul Zarandului], în
„Történeti Lapok”, III, 1876, p. 520.
68 B.C.U. Cluj, Colecţii speciale, Volumele de corespondenţă ale lui Mikó Imre, mss. 3567, X, 1858,
file 69-70.
44
ŢARA BÂRSEI
Martorul O. („Szemtanu O.” în limba maghiară), să fie una şi aceeaşi persoană cu sursa
memoriului comitelui suprem al Albei de Sus nu trebuie ignorată.
Apelând la mijloace literare, Kemény István descrie plastic coşmarul prin care au
trecut locuitorii maghiari ai Aiudului, victime ale exceselor militare româneşti. Aiudul
era un mic orăşel maghiar nobiliar, care „nu a greşit cu nimic” şi cu toate acestea a fost
şters din rândul oraşelor. Imaginea oraşului din momentul întocmirii memoriului
kemenyan era una dezastruoasă, străzile Aiudului fiind pline de câini şi păsări de pradă
care stau pe casele ruinate. Întregul oraş, cu excepţia a vreo două case, era distrus.
Autorul maghiar arăta că absolut orice părea mai de preţ fusese prădat. Ce nu a putut fi
furat, a fost incendiat.
Continuând folosirea mijloacelor literare, Kemény arăta că o tăcere de moarte
stăpânea pe străzile Aiudului şi dacă foametea obligă vreun refugiat nefericit să se
gândească să se întoarcă, el nu poate auzi altceva decât urletele acelor animale îngrăşate
cu carne de om. Dar ce s-a întâmplat cu locuitorii? Aceia care nu au fost împuşcaţi cu
armele sau
loviţi cu tunurile primite de la Alba Iulia de către hoarda valahă (subl. n.), s-au
refugiat în pădurile învecinate, unde 22 de persoane au stat desculţe şi fără haine
călduroase timp de 8 zile în care nenorociţii au fost nevoiţi să mănânce scoarţă de
copac, şi în loc de apă să înghită zăpadă69.
Revenind la evoluţia evenimentelor care au precedat distrugerea oraşului, sunt
descrise detalii semnificative pentru starea de lucruri din epocă. În timp ce armata
austriacă intra, pe 15 noiembrie, în Cluj, Aiudul a atârnat steagul împărătesc şi a primit
conducere militară românească, sub administraţia căreia săptămâni întregi a suportat cele
mai dure vandalisme. Biblioteca (pe care fostul demnitar al comitatului Albei de Sus
insinuează că nici măcar turcii sau tătarii nu au atins-o, până chiar şi Karaffa a lăsat-o în
pace) au nimicit-o; monedele vechi şi interesante, rare, ale muzeului, obiectele din
laboratorul de fizică au fost irosite în schimbul câtorva creiţari; pe străzi erau aruncate
cărţi, alături de animale amestecate cu păsări din Brazilia.
Kemény aminteşte că garda cetăţenească săsească s-a scăpat din jefuire şi, cu
ajutorul căruţelor aduse din zona Mediaşului, a cărat multe din bunurile Aiudului.70 Ceea
ce atunci putea părea „salvarea” bunurilor de către garda săsească, alţii pot interpreta ca
fiind o altă manieră de spoliere a proprietăţii maghiarilor.
Din nou revine motivul făţărniciei acuzate în comportamentul liderilor militari
români, care, deşi iniţial au promis un tratament paşnic, nu au putut ţine sub control
derularea ulterioară a evenimentelor şi care i-au adus pe români în postura celor
„vinovaţi”.
În 8 ianuarie 1849, 2 tribuni au sosit în oraş şi au solicitat camparea imediată a 16.000
de oameni; mai târziu a sosit preotul român din Muşina, Prodan Simion, care s-a odihnit
în oraş, care a asigurat că niciun român nu va intra în oraş şi a permis căpitanilor de
cvartale să liniştească pe locuitori. Văzând aceasta, întreg sfatul oraşului s-a dus la el şi i-a
69 Kemény I., loc.cit., p. 708.

70 Ibidem, pp. 707-708.
45
VALER RUS
mulţumit deschis. Pentru ca să îi liniştească pe locuitori din nou, cu această ocazie

(„precum Iuda pe Crist”), l-a sărutat şi binecuvântat pe preotul catolic, a asigurat că
nimănui nu i se va întâmpla nimic, că după aceea se va gândi la ei, ca să facă şi mai mult
pentru oraş şi să îi apere pe locuitori ca pe lumina ochilor din capul lui. La aceste cuvinte
asigurătoare, maghiarii s-au liniştit chiar şi cu atât, pentru că şi restul oficialităţilor se
purtau aşa. Acum treburile de stat au fost date în mâna lui Axente, care i-a încredinţat pe
cei din Aiud că niciun român nu va pune piciorul în oraş,
dar deja împotriva oricărui angajament al lui Axente, în cel mai umilitor mod
hoarda lovea deja oraşul, şi l-a aprins din mai multe locuri. Curajosul conducător
al bisericii fuge degrabă în faţa hoardei de tâlhari şi degeaba aminteşte de
promisiunile lui Prodan! Pentru oprirea distrugerii nu s-a făcut nimic şi
conducătorul mănăstirii a fost cel dintâi care a fost sacrificat dintre aceia, care au
încercat să oprească distrugerea totală71.
Sunt aduse argumente care vin în contradicţie cu acele clişee care îi descriu pe
români drept toleranţi. Ba mai mult, această presupusă toleranţă nu mai este acordată
nici măcar semenilor vorbitori de aceeaşi limbă. Deşi avocatul cameral László István a
fost ascuns mai multe zile sub patul unui român cu simţăminte mai omeneşti, în urma
ordinului lui Axente şi Prodan, ca „dacă cineva ascunde la el acasă un maghiar să i se
incendieze casa”, a trebuit să plece în altă casă, unde a stat două zile într-un frig groaznic;
descoperit însă şi aici, a fost nevoit să fugă, dar a fost împuşcat în timp ce fugea dintr-o
grădină, iar „moartea i-a fost chinuită, s-a târât încoace şi încolo, lăsând după el urme de
sânge în zăpadă, în sfârşit a murit” 72.
Lipsa simţămintelor creştineşti incriminată la români de partea maghiară este
argumentată cu exemple precum cel al câtorva ghinionişti care, căutând mântuire la
mănăstirea franciscanilor, au fost descoperiţi. Un român, după ce l-a rănit la picior pe
Lengyel Albert, îl târâia prin curte şi după ce l-a mai înţepat cu lancea în cap, l-a împuşcat
mortal.
În aceeaşi împrejurare, Szente, preotul din Aiudul de Sus, Török şi alţii au fost
aliniaţi cu forţa şi executaţi. Învăţatul căpitan Horváth, care a stat de multe ori cu moartea
faţă în faţă în timpul războaielor prusiene şi franceze, a murit în modul cel mai cumplit;
după ce l-au târât de picioare, a fost bătut până la moarte. Judecătorul de pace al
comitatului, Kovács Sándor, după ce a fost rănit la umăr, i-au despicat o bucată din cap,
l-au trântit şi „fiecare valah i-a dat atâtea lovituri de bâtă câte slujbe oficiale au primit de
la el”. Într-un sfârşit, după atâtea lovituri, şi-a dat sufletul. În timpul acestor acte
inumane, Kemény pretinde că românii se justificau prin faptul că aveau ordine să nu lase
piatră pe piatră în Aiud şi „să ucidă fiecare maghiar până la ultimul” 73.
Motivaţia jafului, care, pretinde Kemény, i-a împins de cele mai multe ori pe români
să treacă la fapte, revine adeseori şi în memoriul său. Descriind revenirea maghiarilor în
Aiud, sub protecţia militarilor, se spunea că, de la Vinţul de Sus până în oraş, se puteau
71 Ibidem, p. 708.
72 Ibidem.
73 Ibidem.
46
ŢARA BÂRSEI
vedea la tot pasul oameni ucişi şi îngheţaţi, care erau deja pradă câinilor. Avangarda
maghiară a întâlnit o trupă de „tâlhari valahi, care încerca să prădeze Toroczkó
(Rimetea), şi căpitanul Pereczi i-a atacat cu mult curaj la Szilvási (Silivaş)”74.
Pentru întărirea impresiei cititorului că doar românii au fost cei care au făcut apel la
mijloace de o violenţă ieşită din comun în reglarea conturilor cu maghiarii, fostul comite
al Albei de Sus dă ca exemplu o situaţie în care, deşi maghiarii ar fi putut să se comporte
la fel, au evitat acest lucru. Recunoscând că războiul îi sălbăticeşte pe oameni, îl aminteşte
Ujvár, care, ajungând într-o jumătate de oră la locul luptei, opreşte o trupă de soldaţi şi,
dintre valahii pe care i-a atacat, mulţi au găsit adăpost la el.
Singurul termen de comparaţie pe care Kemény îl întrevede este doar
lovirea mongolilor, şi aceasta nu o poate înţelege decât acela care cunoaşte
urmările acelor fapte fără suflet, pe care puterea agitatoare a valahilor a pus-o în
practică asupra conducerii militare a Ardealului75.
Încheierea capitolului dedicat Aiudului se constituie într-un adevărat rechizitoriu
îndreptat şi împotriva trupelor imperiale, care au acceptat încălcarea ordinii de către
români:
La sfârşit consider că este necesar să amintesc, că la Aiud nu s-a întâmplat
nimic care să constituie un motiv temeinic pentru întâmplarea unui aşa mare
vandalism; la Aiud nu a fost atins sau împuşcat nici măcar un singur soldat
austriac; ba, mai degrabă populaţia s-a declarat supusă generalului Wardener şi
deci împăratului Ferdinand şi apoi s-au comportat foarte liniştiţi, şi cu atât este
mai de condamnat atitudinea soldaţilor staţionaţi în Alba Iulia, că doar s-au uitat
la distrugerilor acestor mongoli şi în afară de asta nu i-au împiedicat cu nimic.
Pentru a se întări impactul celor afirmate mai sus, mai ales în conştiinţa celor care nu
cunoşteau prea bine dispunerea în teren a localităţilor din Transilvania, se aminteşte că
Alba Iulia (centrul puterii militare din Transilvania, singura fortificaţie imperială care nu
a căzut sub asediul revoluţionarilor maghiari) „se află la distanţă de 3 ore de Aiud”76.
Amintirea tulburătoarei ierni a anului 1849 va urmări mult timp pe maghiari.
Cuvântarea ţinută de baronul Mikó Imre cu ocazia redeschiderii liceului din Aiud redă
şocul suferit de comunitatea maghiară:
…Odată cu distrugerea în 1848 a nobilului oraş, împreună cu el s-au distrus şi
clădirile colegiului nostru, profesorii au fugit, tineretul s-a risipit şi casele
cetăţenilor paşnici, şi pereţii sfântului lăcaş s-au transformat în criptă mortuară şi
totodată spiritul a fost zdruncinat de distrugere şi tăcere în casele noastre,
civilizaţia şi ştiinţa intrând în doliu77.
Trauma colectivă suferită atunci este susţinută de următoarea afirmaţie, făcută cu
ocazia aceluiaşi eveniment amintit mai sus. Descrise ca o ultimă şi cea mai tulburătoare
74 Ibidem, p. 709.
75 Ibidem.
76 Ibidem.
77 B.C.U. Cluj, Colecţii speciale, Volumele de corespondenţă ale lui Mikó Imre, mss. 3567, XIV, fila
142.
47
VALER RUS
mare catastrofă, incidentele din 1848 sunt considerate a fi prea supărătoare, reamintirea
acestora redeschizând răni care să plângă. Cu toate acestea, baronul Miko considera că
„ajunge să amintesc atât, despre sus-numitul colegiu, că toate bunurile materiale şi
spirituale adunate sârguincios un secol şi jumătate, au fost nimicite” 78.
O cronologie a oraşului Aiud79, publicată în anul 1867 de Szathmáry Karoly, reia
temele principale circulate în epocă cu privire la distrugerea oraşului ardelean. La anul
1848 se consemnează: „Poarta de intrare a oraşului a fost baricadată pentru a se apăra în
faţa taberei de valahi care se apropiau”80.
Prezentarea sumară a evenimentelor anului 1849 reia temele principale amintite
anterior, ilustrând influenţa documentului şi şocul resimţit de maghiari după
evenimentele sângeroase:
În noaptea de 8 spre 9 ianuarie, un comandant valah răsculat, al cărui nume
nu vreau să îl amintesc [se pare că Axente Sever devenise între timp nomina
odiosa], cu toate că prin scrisoarea adormitoare din aceeaşi zi81 a garantat oraşul,
cu oamenii săi a năvălit, a jefuit, l-a aprins.
Se reaminteşte că imobilele în care funcţionau colegiul reformat şi şcoala de fete au căzut
victime flăcărilor; deşi locuinţa preotului sas a fost cruţată, mai mulţi oameni de aici au
fost sortiţi morţii.
În faţa mulţimii orbite de ură nici măcar Casa Domnului nu a fost sfântă. Şi de aici
tot ce se putea fura a fost luat, nefiind cruţate nici măcar balustradele de fier. Au
umblat şi sus în turn, clopotele, aşa ştiu, le-au şi furat.82
Din memoria istoriei castelului face parte şi o amintire foarte tristă: la marginea din
afară a cetăţii este adăpostit cimitirul săracilor, în care se spune că se odihnesc rămăşiţele a
mai mult de 400 de cetăţeni şi cetăţene din Aiud, victime ale genocidului din luna
ianuarie a anului 1849.83
Un alt punct de reper pe harta „terorii” revoluţionarilor români cu victime maghiare
a fost Sângătinul. Şi acest moment se bucură de o atenţie specială din partea publiciştilor
maghiari. Subtitlul capitolului din Cartea Neagră este edificator: Uciderea groaznică a
întregii nobilimi în 18-19 oct(ombrie) 1848; când cu lănciile şi cu puştile i-au omorât valahii,
până la pustiirea totală a localităţii84.
Descrierea incidentului de la Sângătin se constituie într-un nou prilej pentru autor
de a face o veritabilă tipologie a crimelor practicate de români împotriva maghiarilor.
78 Ibidem, f. 143.
79 Szathmáry Karoly P., Nagyenyed. Régészet és történet szempontból [Aiud, din punctul de vedere al
arheologiei şi istoriei], în „Vasárnapi Ujság", 1867, 40-42, pp. 514-515.
80 Ibidem, p. 515
81 „Rezultatele respectivei scrisori se mai află şi în Cartea Neagră. Şi eu le-am văzut.˝ (n. aut. în
original)
82 „Se spune, că la furatul clopotelor au crezut că nu va dura mult; dar speriaţi de zgomotul produs
de roţile ceasului, le-a fost frică de «dracul» şi panicaţi au fugit pe scări˝ (n. aut. în original).
83 Szathmáry Karoly P., loc. cit., p. 515.
84 Kemény István, loc. cit., nr. 50, p. 713.
48
ŢARA BÂRSEI
Moartea tuturor acestor nefericiţi s-a petrecut într-un mod mai mare sau mai mic
tulburător. Sunt descrise următoarele moduri de ucidere: soţia lui Bányai Elek, Apáthi
Krisztina, fiica ei (soţia lui Koncza), fiica acesteia, Krisztina, şi doi nepoţi ai ei, toţi cinci
s-au aruncat într-o fântână; primele două s-au salvat, ceilalţi s-au înecat înlăuntru. Farkas
Katharina, soţia lui Farkas Károly, împreună cu cei trei copii ai lor s-au aruncat în fântână
şi au fost loviţi de sus cu pietre până la moarte. Soţia lui Zavar Károly cu cei doi fii ai lor
s-au aruncat în fântână, mama a ieşit, copiii s-au pierdut acolo. Soţiei lui Farkas Lajos i-au
tăiat capul cu securea. Bartha Zsigmond, soţia sa, Keszeg Klára, şi mai mulţi, care s-au
refugiat în curtea nemeşului Elek Zsigmond, şi-au risipit speranţele când au fost scoşi
afară sub ameninţarea lăncilor. Soţia lui Szalánczi Gábor, după ce a asistat la chinuirea
fetei sale, s-a aruncat în fântână şi s-a înecat; pe fiică au supus-o la chinuri nedetaliate.85
Toate aceste exemplificări nu puteau decât să contribuie în mod decisiv la conturarea
unei imagini extrem de proaste pentru românii ardeleni.
Pentru a consolida aerul de autenticitate şi dramatism al tragicelor evenimente,
Kemény István va anexa memoriului său o serie numeroasă de petiţii-plângeri ale
supravieţuitorilor din acele incidente, petiţii adresate noilor principi guvernatori ai
Transilvaniei de după 1849, Wohlgemuth şi Schwarzenberg. Aceste mărturii, scrise
într-un stil impresionant pentru orice lector (extrem de apropiat de o manieră
literaturizantă, posibil de a fi suspectate de contrafacere), constituie o dovadă în plus a
şocului suferit de opinia publică maghiară. Mărturii ale oamenilor simpli, în majoritatea
lor femei şi văduve, se transformă într-un indicator cert al dimensiunilor traumei
colective prin care a trecut comunitatea maghiară în perioada postrevoluţionară.
Momentul Sângătin a atras atenţia şi lui Kőváry László. Descrierea incidentului, la
Kőváry, coincide cu mărturiile sus-amintite, ceea ce ne face să credem că istoria
incidentului din Sângătin intrase în conştiinţa maghiarilor, în liniile ei principale, în
aceeaşi manieră, adjectivele şi calificativele fiind singurele diferite.
Semnalul atacurilor în masă împotriva maghiarilor se consideră că a fost dat de
Sângătin. Frumosul sat maghiar se situa în acea parte a comitatului Albei de Sus care era
mai aproape de Sibiu, şi în care maghiarii se aflau între saşi şi români. Maghiarimea care
mai spera să scape doar până aici reuşise să se refugieze, adunându-se ca la vreo 400; pe
când se sfătuiau cum să meargă mai departe (probabil spre Cluj), au fost împresuraţi.
S-au refugiat cu toţii într-o casă mai întărită şi au opus rezistenţă două zile românilor. Ca
în majoritatea violenţelor antimaghiare, evenimentele au loc noaptea (probabil atmosfera
romantismului întârziat îşi mai făcea simţită prezenţa în scrierile publiciştilor maghiari),
o noapte întunecoasă, fără lună. În casă erau
femei căzute în îngrijorare, mame, copii, prunci: afară poporul distrugător. Au
legat înţelegerea (de predare - n.n.), au deschis uşile, au predat armele – şi ce îi
aştepta? Moartea cea mai groaznică. Pe când se lumina de ziuă, din 45 de familii,
141 de maghiari zăceau în propriul lor sânge, dintre ei: Daczó János, Farkas Károly
şi Lajos, Bányai Sándor, Hodor Károly, Zavar Károly el şi familia; soţia lui
85 Ibidem, pp. 713-714.
49
VALER RUS
Szalánczi Gábor, împreună cu copiii s-au aruncat în fântână. Restul au scăpat

graţie întunericului, au fugit, s-au ascuns86.
Între localităţile ardelene cu populaţie mixtă în care au avut loc incidente interetnice
se numără şi Săcele. Descrierea sângeroaselor evenimente din toamna anului 1848 în care
au fost implicaţi români şi maghiari este făcută într-o lucrare aparent etnografică,
semnată de Orbán Balázs. Dacă într-o primă fază (este vorba de luna octombrie)
contactele româno-maghiare sunt nonviolente, fapt remarcat şi de autor, ulterior situaţia
va degenera într-un mod neaşteptat (şi condamnat ca atare).
Prezenţa în Ţara Bârsei a unui nucleu compact de maghiari secui atrage atenţia
saşilor şi românilor braşoveni asupra Săcelelui. Acesta a fost doar începutul, pentru că
maghiarimea din Ţara Bârsei trăgea înspre cei de acelaşi neam cu ei. După ce şi-au dat
acordul la constituţia maghiară, au fost catalogaţi imediat ca fiind „vinovaţi”. În 27
octombrie 1848 au sosit trupele populare din Făgăraş, cu 3.000 de români şi cu câteva
tunuri, la Braşov, de unde au fost trimişi pentru pacificarea maghiarimii din Şapte Sate. 87
Aflarea ştirilor cutremurătoare despre incidentele violente din valea Mureşului,
enumerate mai sus, îl face pe autor să laude moderaţia conducătorilor militari români
Secăreanu şi Orghidan, care au evitat repetarea scenariilor respective. Românii conduşi
de tribunii amintiţi anterior au aşezat tabără pe câmpul de la Cernatu, au cerut provizii
pentru 10 zile pe seama taberei din partea Săcelelui. După ce au primit cele solicitate, au
ordonat fiecărui bărbat maghiar căsătorit din Săcele să vină cu două săbii pentru a jura
credinţă împăratului.
Cu toate acestea, un „valah pe nume Goga din Baciu” (adică un localnic) a solicitat
deschis: „Domnii mei, doar două ore să-mi daţi, şi noi o să le aducem sfârşitul acestor
curuţi”. Această ameninţare este considerată de Orbán ca venind din partea unor „ucigaşi
de fraţi”, aceiaşi care i-au ucis pe maghiarii dezarmaţi şi fără apărare din Săcele, precum
pe cei din Aiud, Zlatna, Cricău, Roşia Montană, Vinţu de Sus, Grindeni. Toţi aceia au fost
măcelăriţi.
Conform politicianului maghiar, nici saşilor braşoveni – care în acel scop şi
într-acolo i-au aţâţat –, şi nici românilor săceleni, care erau pregătiţi să îi asasineze pe
maghiarii primiţi în ospeţie, şi pentru care s-au şi pregătit cu muniţie, nu li se datorează
scăparea maghiarilor, ci exclusiv doar celor doi tribuni numiţi mai sus, care au fost
de o onoare rară şi fermi în hotărâri. Demn de cinste şi de a fi consemnat în istorie
le este numele celor doi bărbaţi, care cu siguranţă trimit la cele de mai sus, ei au
stat cu superioritate fantastică de partea cinstirii drepturilor omului 88.
Cu toate că masacrul generalizat a fost evitat în ultimul moment, excese au fost
consemnate şi cu această ocazie, graţie clasicului clişeu din cultura maghiară cu privire la
„instinctele naturale” ale românilor. Deşi cu acea ocazie nu s-a întâmplat nimic mai grav,
decât că au fost distruse casele delegaţilor de la adunarea de la Lutiţa89, locuitorii
86 Kőváry László, op. cit., p. 91.

87 Orbán Balázs, A székelyföld…, capitolul Ţara Bârsei, Săcele.
88 Ibidem.
89 Adunarea secuilor din anul 1848, în care şi-au exprimat adeziunea la revoluţia maghiară.
50
ŢARA BÂRSEI
maghiari au trebuit să aprovizioneze tabăra românească pentru mai mult timp. Nu după
multă vreme însă
valahimea întoarsă nu a putut pune frâu în faţa instinctelor naturale de a prăda şi
ucide, şi cum nu puteau câştiga aici, s-au aruncat asupra Budilei (sat din
componenţa comunei Săcele – n.n.), unde au jefuit şi distrus mai multe case90.
Evoluţia evenimentelor a cunoscut o înrăutăţire rapidă şi gravă în luna decembrie,
când spirala violenţei de tip acţiune/reacţiune va duce la apariţia primelor victime
nevinovate din rândul civililor maghiari săceleni. Atacul generalului Gedeon de la
Hărman şi victoria secuilor asupra sa se vor finaliza cu incendierea satului, care oficial „a
luat foc din întâmplare” (!), după cum afirmă scriitorul maghiar. Cert este că românii s-au
speriat de întorsătura evenimentelor şi se vor retrage din Săcele. Apoi satele săcelene vor
deveni scena unui teatru de război permanent, cu răzbunările aferente:
Secuii retrăgându-se după această campanie, călăreţii valahi refugiaţi din Săcele la
Braşov i-au lovit în 14 decembrie pe maghiarii din Săcele, i-au jefuit, şi între cei
lipsiţi de apărare, pe preotul maghiar din Satu Lung, Gheorghe Sas, l-au ucis în
chinurile cele mai groaznice91.
Cu sângele de „frate” deja vărsat şi cu baia de sânge declanşată fără nicio speranţă,
la venirea din Tărlungeni a câtorva husari Kossuth în ajutorul maghiarilor,
curajoşii călăreţi valahi fără apărare s-au grăbit să se refugieze la Braşov, locul lor
de adăpost, pentru ca apoi, la prima ocazie, să lovească şi să jefuiască precum
animalele sălbatice92.
Întoarcerea roţii destinului face ca românii şi casele lor să cadă victime răzbunării
secuilor. Comitatul secuiesc Trei Scaune nu şi-a asigurat doar propria defensivă;
întorcându-şi atenţia spre conmilitonii maghiari din Săcele, pe 19 decembrie a fost trimis
căpitanul Sárosy cu ceata sa în ajutor. El a prins pe câţiva dintre conducătorii valahilor
care au prădat şi ucis, i-a adus în mod demonstrativ în faţa Scaunului de judecată militar
şi „i-a executat, restul s-au refugiat, iar casele le-au fost distruse”93.
Urmarea „firească” a fost că, la retragerea intempestivă a husarilor lui Kossuth,
Săcele a rămas fără apărare militară, românii au revenit în forţă, iar infernul se putea
declanşa:
S-au întâmplat aici mârşăvii întristătoare, pentru că din cauza întunericului (din
nou evenimentele sângeroase au loc noaptea – n.n.) măcelarii sălbatici au ucis fără
niciun discernământ pe toţi care nu s-au putut refugia din faţa lor, doar lângă
biserica maghiară din Baciu s-au găsit cadavrele a 17 ucişi94.
Descrişi din nou ca „hoarda nemiloasă a vărsătorilor de sânge”, românii atacă şi în
alte trei sate, urmele lor sprijinindu-se pe
90 Orbán B., op. cit.

91 „Un fier turnat încălzit la roşu, l-au pus pe el şi atât l-au prăjit până şi-a dat sufletul.” (n. aut. – O. B.)
92 Orbán Balázs, op. cit.
93 Ibidem.
94 Ibidem.
51
VALER RUS
flăcările şi pe vaietele celor asasinaţi care se ridicau la cer. În Turcheş 10, în Cernat
11, în Satu Lung 7, în Tărlungeni 6 şi în Purcăreni 1 au ucis în mod neomenos
aceşti oameni care îi aduceau sacrificii lui Moloch95; şi Tărlungeniul în întregime şi
celelalte sate parţial au devenit pradă a focului. Biata maghiarime din Săcele cu
cele ce au putut să ia cu ei s-a refugiat în munţi; dar i-au căutat şi în ascunzătoarea
din muntele Köba grănicerii valahi care păzeau vama Buzăului şi de peste tot i-au
alungat96.
La sfârşitul descrierii masacrului de la Săcele, Balázs face un aspru rechizitoriu celor
care, după ce au uitat de suferinţele comune de pe vremea iobăgiei „de secole”, au trecut
la asasinarea „fraţilor” lor, la instigările „programului săsesc de la Braşov”.
*
Războiul civil. Luptele, care au debutat în octombrie 1848 şi vor continua până la
sfârşitul războiului de independenţă maghiar (august 1849), au fost descrise pe larg de
către contemporani. Istoricul maghiar contemporan evenimentelor, Szilágy Sándor,
sintetiza astfel evenimentele. În urma ofensivei generalului Bem, românii s-au refugiat în
munţi. Avram Iancu îşi cunoştea bine poporul, de aceea prima sa preocupare a fost să îi
disciplineze pe români. În felul acesta, ştia că voinţa lui va fi îndeplinită. A ajuns să fie
considerat de către poporul său un veritabil profet, cu toate că „nu o singură dată
împuşcase pe vreunul dintre ai lui cu propriile sale mâini”. Balint, care apăra Munţii
Zărandului, l-a secondat cu cel mai mare succes.
La Aiud, prefect fusese numit Prodan, „cel care pe timp de noapte a dat foc oraşului
şi i-a măcelărit locuitorii”. La Ponor, prefect era Niculae. Apărarea Munţilor Gilăului a
fost lăsată pe seama poporului. În curând a „apărut şi Axinte (Axente Sever, n.n.), cu o
oaste pregătită de el”.
Între timp, au avut loc mai multe lupte, cu sorţi schimbători, în urma cărora
Abrudul a pierit în flăcări, iar tratativele cu Hatvani au luat sfârşit. O confruntare mai
cunoscută a moţilor a fost cea din iunie 1849, cu Kemény. 97 Decretul de amnistie acordat
de Bem în decembrie 1848 nu a fost de niciun folos, istoricul Kőváry László acuzându-l
pe generalul polonez de naivitate şi necunoaştere a realităţilor transilvănene:
Naţiunile de aici şi-au mânjit mâinile prea tare cu sânge pentru a mai putea avea
încredere în asemenea promisiuni. Mai ales românii, care nu voiau să-şi rişte
Daco-Romania lor98.
Petiţia românilor, elaborată după adunarea din decembrie de la Sibiu, care urma să
fie adresată împăratului, „trebuia să reprezinte Charta Dacoromâniei”. Şi
95 Moloch (sau Ba’al), cunoscut şi ca Taurul Sacru în Orientul Apropiat, în Antichitate. În Evul
Mediu apare în unele texte ca Prinţ al Iadului. Demonologia acreditează ideea că Moloch avea o
plăcere deosebită în a îndurera mamele prin răpirea copiilor acestora.
96 Orbán Balázs, op. cit.
97 Szilágy Sándor, A mócok…, pp. 374-375.
98 Kőváry L., op. cit., pp. 142-143.
52
ŢARA BÂRSEI
în general au cerut atât de multe lucruri, de parcă ar fi crezut că Austria mai există
doar datorită bunăvoinţei lor şi că dinastia s-ar afla într-o situaţie atât de critică,
încât dacă românii ar cere un lucru, împăratul le va da două99.
Acum începe şi amplificarea revendicărilor româneşti. Românii nu se mulţumesc
doar cu principiul egalităţii în drepturi a naţiunilor Imperiului, egalitate consacrată în
noua Constituţie din 4 martie 1849, „ci visează la un terrenum, la un voievodat separat”100.
Un alt moment critic al evoluţiei relaţiilor româno-maghiare în timpul Revoluţiei de
la 1848 a fost solicitarea de către români şi saşi a intervenţiei trupelor ruseşti împotriva
revoluţionarilor maghiari, conduşi de victoriosul general Bem. Responsabil de solicitarea
acestei intervenţii a fost nominalizat Comitetul de Pacificare, personal prin episcopul
Andrei Şaguna şi negustorul braşovean Rudolf Orghidan. 101
Deşi astăzi se ştie că trupele ruseşti cantonate în Moldova şi Muntenia nu ar fi
acţionat la solicitarea unor persoane particulare să intervină în afacerile interne ale
Imperiului Austriac (mai precis fiind invitate chiar de împăratul Franz Joseph), în epocă
acest scenariu a fost exploatat intens de către formatorii opiniei publice maghiare, pentru
a-i condamna pe români ca „trădători ai patriei comune, Transilvania”.
Zvonul sosirii trupelor ruseşti ridică moralul românilor, însă într-un sens violent
antimaghiar, aceştia trecând la acţiune împotriva vecinilor lor. Procedând „la incendierea
unor sate şi la uciderea maghiarilor prin toate părţile”, românii vor impresiona în mod
neplăcut pe contemporanii lor maghiari. 102
Atenţia lui Szilágy Sándor se focalizează, la rândul ei, asupra personalităţii lui
Avram Iancu, catalizator al defectelor şi calităţilor româneşti. Iancu, care în Transilvania
mai fusese numit şi Crai al Munţilor şi care aprobase indirect o parte din măcelurile de
aici, a fost fără îndoială un om inteligent şi energic. Faptul că a reuşit să îşi obişnuiască
oastea din munţi, patruzeci de mii de oameni indisciplinaţi şi rudimentari, cu disciplina
militară, precum şi faptul că a reuşit să îi hrănească timp de nouă luni de zile, denotau un
talent deosebit.
Iancu era creditat cu „o mare minte”. Cetele lui îl adorau, dar se şi temeau de el.
Poporul român este considerat ca „aflat într-o stare de copilărie din punct de vedere
cultural”, românii punând mare preţ pe pompă. Şi, dacă puteau să îl vadă pe Iancu
strălucind în costumul său naţional cu o broderie deasă din aur, „ei se închinau spontan
în faţa acestuia”. Pentru că Iancu îşi cunoştea poporul, ştia ce coarde trebuie atinse pentru
a ajunge la inima acestuia şi care este metoda de a-l ţine strâns unit în jurul său. Pentru
aceasta
le oferea românilor posibilităţi de a-şi satisface înclinaţiile spre cruzime, una
dintre aceste posibilităţi fiind ura lor neînduplecată şi nesecată faţă de maghiari.
Avram Iancu era acuzat astfel că i-a lăsat pe români să ucidă, pentru ca „prin
această ură şi prin devotamentul faţă de împărat să-i menţină uniţi”. Toate aceste lucruri
99 Ibidem, pp. 143-144.

100 Ibidem, p. 190.
101 Ibidem, p. 172.
102 Szilágy Sándor, A magyar forradalom…, p. 396.
53
VALER RUS
nu ar fi fost posibile dacă Iancu ar fi fost o minte obişnuită. Reluând clişeul frecvent al
agitatorilor românilor, Szilágy afirmă că agitarea spiritelor putea fi făcută doar de un
instigator, dar pentru menţinerea lor în continuă frământare era nevoie de mult mai mult.
Iar ura românilor fusese atât de nemărginită, încât aceştia puteau „suporta şi moartea cu
sânge rece”103.
Acelaşi Iancu a fost însă privit în multe alte moduri. Una dintre imaginile cele mai
cutremurătoare ale liderului moţilor este prezentată de acelaşi Kemény István, în asociere
cu prefectul român Balint. După uciderea abrudenilor întâmplată la Cserbuj, mai mulţi
lideri români s-au adunat să cineze la casa văduvei Golgotz Zoka din Abrud, iar între
Iancu şi Balint Simion se presupune că a avut loc un schimb de replici, prilejuit de
uciderea mai multor maghiari.
La solicitarea lui Iancu ca să înceteze acele crime, pentru că „deja şi sângele a
început să îmi îngheţe în inimă”, Balint a reacţionat violent: „Oh, băi balegă!104 Este păcat
că ţi-au dat aşa mare cinste, rang şi putere, pentru ca să fii cel dintâi dintre noi.” Iancu
revine cu solicitarea pacifistă: „Păcat sau nu, din dorinţa mea mai multe crime nu se vor
mai petrece”, la care Balint a insistat: „Dar ai uitat ce ne-am prins la Blaj, să nu iertăm
maghiar nici măcar în burta mamei sale!!”. Această discuţie în limba valahă a decurs aşa:
Iancu: „Mai mult mortie se nu fie sinjele se recit pe ini mame”.
Balint: „Oh tu balige de vaka, pagube ke sze dat titulu a csi a ke sze fii tu mai
mare”.
Iancu: „Akarfi pagube, akar nu, cu a me voia mai mult mortie nu e fi”.
Balint: „Da nu stii, ke pe ce am jurat noi la Blasu ke nicse in folile mumisza
sze nu remunye ungura”105.
Această presupusă conversaţie între Iancu şi Balint este pusă la îndoială de Axente Sever,
care, deşi nu participase la ipotetica întâlnire, admite însă că
şi dacă s-ar fi zis acele vorbe între pohare, după o bucurie aşa de mare cum au
trebuit să aibă popii şi conducătorii românilor după ce nimiciră a doua oară oastea
lui Hatvani, nu ar fi vreo mare minune (…)106.
Declanşarea ciclului violenţelor reciproce îl va face pe Szilágy să exclame:
Biata Transilvanie! Cel puţin un sfert din locuitorii ei au fost ucişi şi cel puţin
300 de sate şi 12 oraşe au căzut victime acestei revoluţii de nouă luni de zile!
Astăzi nici măcar locul în care au existat nu mai poate fi găsit cu uşurinţă107.
Bineînţeles că pentru cititorul neavizat trebuie menţionată distincţia că în aceste cifre
invocate intră toate taberele implicate în conflict, mai precis, că în cea mai mare parte
satele distruse erau populate majoritar cu români. Însă după cum o arată şi cifrele
103 Idem, A magyar forradalom férfiai 1848/9-böl, Pest, Heckenast, 1850, pp. 184-185.
104 „Mijelie joasă” (nota autorului în original).
106 Axente Sever, op. cit., pp. 155-156.
54
ŢARA BÂRSEI
statistice din epocă108, majoritatea locuitorilor celor 12 oraşe afectate de revoluţie putea fi
de maghiari.
Acelaşi Szilágy deplângea şi eşuarea tentativelor de reconciliere iniţiate de Dragoş şi
agravate de acţiunile lui Hatvani, care au dus la distrugerea oraşului Abrud. Catalogat
drept un „amărât de sans-culotte, devenit comandant de franctirori”, Hatvani este
considerat responsabil pentru decesul regretabil al mai multor maghiari care s-au întors
prea devreme la casele lor din Abrud, „crezând ceea ce le spunea Hatvani, că au sosit
ajutoare pentru înfrângerea hoardelor româneşti care ocupau oraşul” 109.
Nesăbuinţa lui Hatvani a fost criticată şi de către Kőváry, care a înţeles reacţia
românilor la executarea prefectului Buteanu şi răzbunarea românilor care a culminat cu
dezastrul Abrudului.110
Revenim la lucrarea lui Kemény István, Cartea Neagră, pentru a descrie continuarea
evenimentelor din primăvara anului 1849 din Apuseni. Măcelărirea maghiarilor la Abrud
a creat şi imagini tragice, sângeroase, în care românii vor fi prezentaţi ca veritabile fiare
sălbatice.
La 1 mai 1849 a sosit din Ungaria la Abrud un om de încredere al lui Kossuth,
deputatul Dragoş. După ce acesta, alături de conducătorii românilor (Iancu, preotul
Balint Simion şi cu alţii), a fost în
sfat prelung şi s-a înţeles ceva cu ei, acela a mers în biserică şi băieşilor adunaţi
acolo le-a ţinut o cuvântare, în care a demonstrat, că nu este adevărat, cum că
Kossuth doreşte restabilirea iobăgiei şi i-a asigurat, cum că zvonul răspândit
printre ei, conform căruia libertăţile de curând acordate ar vrea să le anuleze, nu
este nimic altceva decât o calomnie (…) La această ştire Iancu, care tocmai
trimisese doi călăreţi la Dragoş cu ştirea că valahii stau pe picior de pace cu
maghiarii, aceia, cunoscând informaţii sigure despre acea întâmplare, s-au întors
în cea mai mare grabă la Iancu cu acea ştire mincinoasă, cum că maghiarii îi ucid
pe valahi.
Ca urmare, Iancu a trimis ştire la toţi oamenii săi să nu mai păstreze înţelegerea cu
Dragoş şi a poruncit ca să păstreze armele nepredate încă, practic anulându-se astfel
armistiţiul.
Aşa s-a distrus hotărârea privind „înţelegerea între Kossuth şi conducătorii valahi,
promisiunea făcută în biserică în faţa poporului şi a popilor privind depunerea armelor şi
înţelegerea de pace”. Hatvani i-a arestat pe Boér, Dobra, Buteanu, adică pe aceia care
garantaseră pacea din partea valahilor, i-a sechestrat, dar pe Boér l-a eliberat la cererea
poporului.111
108 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice, Cluj-
Napoca, 2000.
110 Kőváry L., op. cit., pp. 229-230. Pentru perspectiva contemporană de condamnare a excesului de
zel dovedit de Hatvani, a se vedea şi Hermann Róbert, Az abrudbányai tragédia, 1849, Heraldika
Kiadó, 1999.
55
VALER RUS
Joi noaptea, Hatvani i-a înştiinţat pe locuitori că cine vrea să părăsească oraşul
alături de el, să i se alăture; i-a scos pe Buteanu şi Dobra din închisoare, şi în îmbulzeală şi
pe întuneric pe ultimul l-au ucis. „Hatvani a plecat112 şi cu el odată o parte a locuitorilor,
dar cum valahii au început a-i lovi din locuri înguste şi din păduri întunecoase”, o parte a
locuitorilor refugiaţi cu Hatvani s-au speriat şi s-au întors. Cu această ocazie, o mare
parte dintre aceştia au murit.
Conform descrierilor lui Kemény, la două zile distanţă, Hatvani s-a întors înapoi în
Abrud cu 1.200 de soldaţi, 60 şi ceva de husari şi cu 4 tunuri. Oficial, el a revenit ca să-i ia
cu el în Ungaria pe bieţii abrudeni. Odată cu el s-au întors şi mai mulţi refugiaţi din
Zlatna la Halmágy (Hălmajd), ca să ia cu ei rămăşiţele rudelor lor. Duminică, trupa lui
Hatvani, cu toţii cam 2.000 de maghiari şi saşi, a pornit spre Zlatna, dar pe drumurile
înguste românii i-au hărţuit din nou. În avangardă era Hatvani cu husarii, apoi venea
pedestrimea, şi apoi
nefericiţii locuitori ai Abrudului, cu ei mulţi bolnavi la pat, femei pedestre iar la
urmă veneau cele 4 tunuri şi ariegarda. Pe drumul de la Abrud la Zlatna este o
fâneaţă, care este traversată de drumul făcut, spre aceasta s-au grăbit maghiarii; în
aceeaşi direcţie cu ei pe cele două creste care străjuiesc fâneaţa se aflau valahii care
păstrau acelaşi ritm cu maghiarii, astfel încât în spate românii i-au încercuit113.
Continuarea tragediei abrudene este şi mai sângeroasă, românii răspunzând, în
egală măsură, perfidiei lui Hatvani cu râuri de sânge, vinovat sau nevinovat. Ploaia
neîntreruptă care a căzut peste puştile maghiarilor le-a anulat acestora avantajul armelor
asupra românilor. Cei din coloană au realizat că urmează să fie atacaţi de români, dar nu
mai aveau ce face, supravieţuitorii ştiau foarte bine că în Abrud nu ar mai fi putut
rămâne. Precum într-un roman de aventuri cu colonişti şi indieni, se spunea că şirul
refugiaţilor a fost atacat de „30.000 de valahi care au năvălit peste maghiari de pe cei doi
versanţi ai văii, şi au început să-i măcelărească”114. Din măcel a scăpat doar Hatvani,
precum şi husarii şi vreo 300 de pedeştri. Restul au fost ucişi. S-a spus că legionarii
vienezi, pentru ca să nu cadă în mâinile românilor, au început să se ucidă între ei. În
ambuscada creată, în mai puţin de o oră, spunea Kemény, socotind şi femeile şi copiii, cu
totul au fost ucişi 2.000 de oameni. 115
Dorind să accentueze ideea că românii nu au dat dovadă de milă în timpul acestui
incident, publicistul, care nu participase la evenimente, arată că, deşi maghiarii au
112 „Nu se poate regreta îndeajuns, că Dobra a fost ucis fără judecată; dar în acele vremuri el a ucis
mai bine de 3000 de nobili maghiari, şi iritarea maghiarilor în acele împrejurări era motivată,
pentru că Zlatna se află la doar 3 ore depărtare de Abrud, şi cum între locuitorii celor două oraşe
erau relaţii de prietenie şi rudenie strânse, Buteanu a fost dus până la Halmágy şi acolo a fost
judecat de un tribunal de sânge şi după ce informări şi asigurări s-a dovedit, că a fost conducătorul
asasinilor valahi, l-au terminat.” – notă a autorului (Kemény István) în textul original.
113 Ibidem, pp. 735-736.
114 Ibidem, p. 736.
115 Ibidem.
56
ŢARA BÂRSEI
încercat să depună armele, „degeaba cereau pardon, degeaba striga mama cu copilul
iubit în braţe pentru viaţă; pe toţi i-au ucis”116.
Responsabili pentru acest măcel sunt nominalizaţi Iancu şi Balint Simion.
Conducătorul tactic aflat în tabăra românească a fost ofiţerul militar cezaro-crăiesc
Ivanovics. După ce moţii s-au întors în Abrud, au ars oraşul până la cenuşă, şi „dacă
vreun nefericit, care ar fi scăpat din măcelul de mai sus într-un mod ciudat, s-a reîntors în
oraş din cauza foamei, l-au ucis într-un mod precum al canibalilor”. Kemény îşi exprimă
retoric indignarea faţă de violenţele românilor astfel:
Nu există condei, nu există imaginaţie, care să fie capabil să descrie, să
zugrăvească, grozăviile care au fost făcute acolo!! Dar! Au trecut deja 8 ani de
atunci, încă şi în ziua de azi se poate vedea pe fereastră pe pereţii uneia din casele
cu etaj din piaţa Abrudului sângele curs al lui Fikker Károly care a fost ucis
atunci117.
Nefericitele evenimente prin care a trecut Abrudul, amintind involuntar de
dezastrul Aiudului, sunt punctate, de asemenea, cu momente amintind de tragediile
antice. O asemenea scenă, care îl are din nou ca erou principal negativ pe Iancu, este
descrisă de acelaşi Kemény István.
Într-una din zilele de după prima retragere a lui Hatvani, joi, după ce
valahii au ucis pe prea mulţi dintre abrudenii rămaşi, care, între noi fie spus, nici
măcar nu i-au cerut maiorului Hatvani să vină din Ungaria, nici ca să meargă
acolo, aproape 300 de femei erau refugiate la popa valah Amos de acolo; dar
împotriva acestui popă animat de simţăminte omeneşti s-a ridicat poporul
supărat, i-au cerut soţiei popii ca să îndepărteze pe bietele nenorocite, dacă nu, vor
aprinde şi casa lor.
În aceste împrejurări neplăcute, neştiind ce să facă, nefericitele femei au fugit în curtea
bisericii învecinate, aici însă românii le-au încercuit şi le-au chinuit cu înţepături de lance;
între timp, câteva din aceste femei l-au văzut din curtea bisericii pe Iancu, care se afla pe
un deal învecinat şi care părea să se apropie de ele; dintre nenorocite câteva îl ştiau pe
Iancu, şi acestea l-au strigat pe nume:
Veniţi, veniţi! Eu sunt… eu sunt…, nu mă recunoaşteţi? Scăpaţi-ne din
situaţia aceasta sau ucideţi-ne mai repede, nu vedeţi în ce mod chinuitor plănuiesc
aceşti oameni să ne omoare?!
Iancu este acuzat de publicistul maghiar că, deşi a intenţionat de câteva ori să
intervină, apoi, sub pretext că ploua şi bătea vântul, aşa şi-a întors capul, ca şi cum nu ar
fi văzut ce se întâmplă acolo. Într-un sfârşit, la ţipetele bietelor femei, Iancu a călărit într-
acolo şi le-a spus acestea valahilor, printre altele: „Destul mortie pune acuma, nu slobod
mai mult”, adică „Ajunge deja cu uciderile, mai mult nu mai este voie”.
Apoi, precum într-o piesă antică, i-a strigat unui român apropiat (cu siguranţă o altă
reminiscenţă a portretului de factură romantică pe care maghiarii i l-au atribuit liderului
moţilor): „Apoi de ce aţi asigurat atâta munţii, pentru că în case nici măcar o pisică, nici
116 Ibidem.
117 Ibidem, pp. 742-743.
57
VALER RUS
mai puţin de atât nu e voie să rămână suflet maghiar! Pentru Dumnezeul meu! Eu îl ucid
şi pe toţi îi ucidem”118. Prefectul Axente Sever recunoaşte de altfel existenţa acelei situaţii
extrem de ameninţătoare pentru cele 300 de femei refugiate în curtea preotului Amos, dar
pretinde că salvarea lor i s-ar fi datorat întru totul, în acelaşi paragraf în care admite că în
prefectura sa au murit totuşi 6 maghiari (în condiţii neprecizate de autor). 119
Vor atrage atenţia scriitorilor maghiari şi tentativele ulterioare de împăcare între cele
două părţi activate, care a culminat cu votarea noii Legi a naţionalităţilor din iulie 1849,
dar toate acestea nu vor mai contribui în mod decisiv la atenuarea imaginii negative
create de acţiunile româneşti antimaghiare din toamna anului 1848 şi prima jumătate a
anului 1849.
*
Petiţii adresate de văduve maghiare după Revoluţia de la 1848 120
Petiţia adresată de László Károliná Excelenţei Sale cezaro-crăieşti cu ocazia
drumului prin Ardeal
Eu sunt fiica nefericită a camaraefiscalis László István, locuinţa mea a fost în Aiud, unde locuiam
liniştiţi împreună cu bătrânii mei părinţi şi trei surori mai tinere. Faptele cumplite de la Kis
Enyed (Sângătin) au lăsat asupra noastră puţine influenţe şi ca să fim cât mai departe de locul
acela, ne-am îndreptat spre Turda; dar mai târziu, la sfatul colonelului Losenau, cu care am avut
norocul să ne cunoaştem, ne-am întors, şi după ce el a abandonat împreună cu trupele imperiale
Aiudul, noi, încrezători în cuvântul său, am rămas liniştiţi în continuare acolo. Prietenul nobil cu
siguranţă nu a ştiut ce efect devastator va avea asupra noastră sfatul său bine intenţionat. Spre
siguranţa noastră, am crezut aceea în loc să crească în noi îndoiala, cum că oraşul nu este
credincios în direcţia împăratului, prin aninarea drapelelor imperiale şi depunerea armelor. Cu
atât mai surprinzător a fost pentru noi când am auzit, în 8 ianuarie, cum că Axente, al cărui
nume nefericiţii aiudeni şi-l vor aduce aminte întotdeauna cu groază, vrea să se îndrepte spre oraş
cu 6000 de valahi. Dar nu după mult, acesta a dat asigurări în vederea liniştirii oraşului, că nu-şi
va aduce poporul în oraş, şi Prodan, celălalt agitator, a fost salutat în numele oraşului de
conducătorul minoriţilor, şi el a promis că va apăra Aiudul precum lumina ochilor din cap. Şi încă
cât de groaznic!! În timp ce se întâmplau acestea în Aiud, Axente privea liniştit de pe un deal de la
Ciumbrud, care se află la o jumătate de oră distanţă de Aiud, cum oraşul era ars şi locuitorii săi
ciopârţiţi. Puţin mai târziu, în timp ce Axente era informat de dragul meu tată despre nenorocirile
care li se întâmplau orăşenilor, ne-a anunţat prin Kangyia că vine la noi acasă şi să îl aşteptăm cu
cina. După ce am adormit, au aprins oraşul şi au început asasinatele. Am sărit din pat şi am fugit
118 Ibidem, p. 743; la aceeaşi pagină, autorul are şi următoarea notă: „După cele de mai sus se poate
imagina, ce trăire îndurerată s-a putut trezi între bieţii abrudeni, zlătneni, cei din Hegyalja, mai ales
cei din Alba de Sus şi la absolut orice maghiar faptul că conducătorii hoardelor valahe precum
Iancu, Axente, sau Balint au fost recompensaţi cu decoraţii, bani sau cu servicii în slujba statului;
pentru că aceea o ştie bine oricine la noi, că tot sângele nevinovat vărsat cade pe capul lor (al
tribunilor), pentru că au condus poporul needucat spre asemenea fapte”.
119 Axente Sever, op. cit., pp. 161-162.
120 Kemény István, Cartea Neagră. Amintirile din 1848-1849 ale baronului Kemény István, în „Történeti
Lapok”, III, 26 noiembrie 1876, Cluj, nr. 48, p. 715 şi următoarele. Traducere de Valer Rus.
58
ŢARA BÂRSEI
împreună cu draga mea mamă şi noi, cele patru surori, toate fără haine în aerul liber. Gândul
nostru acela a fost să ne refugiem spre Turda prin pădure şi pe drumuri neumblate. Culoarea albă
a hainelor noastre de noapte, precum zăpada, ne-a scăpat de multe, dar între Vinţul de Sus şi
Turda am ajuns pe drumul cel făcut (bun – n.n.) şi aici ne-am descoperit; aici, din cauza frigului,
agitaţiei şi a fricii, mama mea, slăbită fiind, a zis: „Nu ne mai putem scăpa!” şi a căzut moartă.
Două dintre surorile mele mai tinere au fost reperate de doi husari trimişi în recunoaştere din
Turda; sora mea Anna, care era pe jumătate îngheţată din cauza frigului, m-a lăsat în grija lui
Bajcsi Ferencz, scăpat norocos de moarte. Eu nu am vrut să las cadavrul (mamei – n.n.) şi cu
putere am dus acel drag corp, pe care deja începuseră să îl mănânce câinii şi ulii. Între timp la
Aiud bătrânul meu tată, care s-a refugiat în grădina casei, a fost descoperit de aşa-numitul Istrate
din Aiud, care l-a jefuit de banii pe care îi avea cusuţi în căptuşeala hainei, apoi l-a ucis fără milă.
Şi acest Istrate încă şi acum trăieşte nederanjat în Aiud. Aceasta este un rezumat, Înălţime, la cele
multe patimi ce s-au întâmplat, pe care eu l-am expus şi la care doar Excelenţa Voastră cu
bunătate şi milă poate turna balsam liniştitor. Să verificaţi din cel mai mare ordin starea de
lucruri şi să vă îndreptaţi atenţia spre asasinul Istrate al iubitorului de pace al meu tată, acel tată
care s-a comportat întotdeauna către înalta casă împărătească cu multă credinţă, şi lucrurile de
preţ furate de la noi să ne fie returnate.
Cum tatăl meu a fost ani îndelungaţi la rând camaraefiscalis şi tezaurariatul l-a servit
întotdeauna cu credinţă, iar noi, după nenorocirile înşirate mai sus, am ajuns într-o stare aşa de
nefericită, încât nici măcar pâinea noastră cea de toate zilele nu ne-o mai putem face rost; căzută la
picioarele tale, Excelenţă, vă cer, vă implor să ne daţi, mie şi surorilor mele, cea mai umilă sumă de
bani ca milă!!
Cererea văduvei lui Török Dániel către Înălţimea cezaro-crăiască cu ocazia
drumului prin Ardeal [În text, petiţia III]
Tristele evenimente de la Aiud, care au lăsat mulţi cetăţeni paşnici văduvi, văduve sau orfani, m-
au privat şi pe mine de cei ai casei, de soţ şi pe copiii mici de tatăl lor. Generalul Wardener ne-a
obligat pe noi, nefericiţii din Aiud, la domiciliu obligatoriu sub paza soldaţilor şi, după ce oraşul a
depus jurământul de credinţă şi a servit la depunerea armelor şi a amnistiat toate contravenţiile,
am sperat că după retragerea armatei cezaro-crăieşti vom putea trăi în linişte aici şi cu atât mai
mult după ce armata imperială a luat 20 de cetăţeni de frunte la cercetări; cu toate acestea ne-am
înşelat; prea cunoscutul Axente, în ciuda promisiunilor sale, şi-a adus oamenii în Aiud în 8
ianuarie 1849, au aprins oraşul şi cu strigăte puternice, cum că aceste se petrec din ordine mai
înalte, au început să jefuiască şi să ucidă. Realitatea este că Axente a privit incendiul de pe un
dâmb de la Ciumbrud, nu departe de Aiud. Au deschis poarta casei noastre cu lovituri de secure,
mi-au dat o lumânare în mâini, ameninţându-mă cu moartea mi-au cerut bani; apoi împreună cu
cei trei copii ai mei mici ne-am refugiat într-o pivniţă, unde deja erau adăpostiţi mai mulţi; dar
locul nostru de adăpost odată descoperit, de acolo ne-au hăituit şi pe toţi bărbaţii descoperiţi acolo
i-au ucis; eu, în timp ce fugeam de acolo, cu împuşcături în urma mea şi în mijlocul a nenumărate
pericole, m-am refugiat spre Alba Iulia; soţul meu, Török Dániel avocat, a ajuns totuşi în mâinile
tâlharilor şi un valah din Aiud, pe nume Albu, l-a lovit de moarte. Nu sunt capabilă să enumăr
toate grozăviile la care am fost martori. Locuitorii Aiudului, un oraş înfloritor, situat pe o colină,
au fost ucişi sau au murit de foame sau îngheţaţi în pădure, descoperiţi fiind în mijlocul celei mai
necruţătoare ierni; doar într-o groapă comună se află mai mult de 400 îngropaţi dintre cei care şi-
59
VALER RUS
au dat duhul. Vitele mele au fost luate de un ţăran din Muşina, pe care acum îl văd adeseori
trecând prin faţa ferestrelor şi din lucrurile de preţ furate atunci a luat şi popa Csercsel din
Gyógyi (Stremţ), care a luat parte în mai multe locuri la jafuri.
După uciderea dragului meu soţ, am pierdut orice sprijin şi nu sunt în acea stare ca să îmi
cresc copiii mici; de aceea mă întorc la părintele orfanilor, care găsesc cea mai mare bucurie în
aceea că dacă va usca lacrimile văduvelor şi ale orfanilor.
În genunchi vă rog Excelenţă, ca să vă faceţi milă şi să porniţi cercetarea acestui lucru, să
condamnaţi pe ţăranul din Muşina şi mie, sărmanei văduve, să-mi arătaţi compasiune, ca să îmi
pot îngriji săracii copii şi să îi pot creşte.
Cererea lui Török Amália către Excelenţa Sa cezaro-crăiască cu ocazia drumului
prin Ardeal [În text, petiţia IV]
De când dragul meu tată, bietul preot al Aiudului de Sus, a văzut că valahii ţin întruniri noaptea,
pregătesc lănci şi toate celelalte, s-a dus la Aiud la sfârşitul lui septembrie 1848. Deja Aiudul şi
împrejurimile sale erau ocupate de hoardele valahe, şi doar trupelor imperiale şi maghiare putem
mulţumi că Aiudul încă de pe atunci nu a fost aprins şi jefuit. Trupele împăratului s-au retras
spre Alba Iulia şi după câteva zile şi maghiarii spre Turda, şi cu aceştia din urmă totodată şi toţi
cei care au putut, s-au refugiat, între aceştia şi eu. Dar cu aceeaşi ocazie ne-am şi întors, soldaţii
generalului Urban ne-au descoperit şi ne-au trimis înapoi; oficialităţile din Aiud ne-au aranjat,
cetăţenii au depus jurământ de credinţă, au predat armele şi au sperat că pot trăi în pace. La
începutul lui ianuarie trupele imperiale au abandonat Aiudul; într-aceea pe 8 aud că ştiutul
Axente a cerut camparea a 6000 de oameni; vă puteţi imagina Excelenţă ce ne-am speriat; am
început să ne ascundem lucrurile de preţ, dar Axente a liniştiti oraşul, făcând chiar o promisiune,
că nu va permite intrarea nici măcar a unui singur valah; dar abia ce ne-am liniştit, că la miezul
nopţii hoarda a atacat oraşul şi l-a aprins din toate direcţiile şi a început asasinatul cutremurător.
Noi, săriţi din pat fără nicio haină, am fugit din camere şi ne-am refugiat în curte; am sperat că
până în zori ne vom găsi un loc de adăpost mai sigur; atunci ne-am îndreptat spre mânăstirea
minoriţilor, dar aici nu mai era respectat nimic din cele sfinte; biserica era lovită, hainele sfinte şi
vasele erau jefuite; apoi au atacat şi camerele, de care aparţineam şi noi; în fruntea lor era
puternicul şi marele popă din Felgyógyi (?) care cu patul puştii l-a rănit foarte periculos la cap pe
tatăl meu; noi ceream în genunchi ca să le fie milă de noi; el venea din şopron cu un bici în
mijlocul oamenilor săi, dar odată a arătat din ochi oamenilor săi să aducă o rindea mare şi cu ea să
ne tortureze.
Eu am găsit prilej ca să fug şi m-am adăpostit sub fân, dar tot m-au descoperit şi m-au
ameninţat cu moartea; dar m-a salvat de la mormânt soţia lui Szöllösi de la furioşii valahi contra
sumei de 1 forint. După aceasta, îmbrăcată cu haine de ţăran valah, am pornit ca să îmi găsesc
părinţii, dar vai!, în curtea fratelui meu mai mare am găsit trupul ciopârţit în sute de bucăţi al
săracului meu tată. Apoi cei fugiţi în mânăstire, biata mea mamă împreună cu doi copii mici aflată
acolo i-a acoperit pe un pat; apoi a ieşit, ca să le aducă ceva de mâncare, dar nici ea, nici bunica
mea nu s-au mai întors, au fost alungate din ce în ce mai departe, datorită pericolelor continui,
nenorociri şi, după piedici aproape insurmontabile, au ajuns la Turda. Eu mi-am întâlnit cei doi
fraţi morţi de frig şi de foame. Am mai rămas încă câteva zile în nefericitul oraş în hainele de
ţăran, timp în care incendierile şi asasinatele au decurs continuu în oraş; aproape la fiecare pas
călcam pe ucişi şi resturi de cadavre, fărâmiţate de câini, ale cunoscuţilor mei şi în faţa ochilor mei
60
ŢARA BÂRSEI
am văzut chipul incendiului, morţii şi distrugerii. Ulterior, sub protecţia unei trupe de
incursiune, m-am refugiat la Turda.
Căzută în genunchi, vă implor Excelenţă, eu, al cărei tată şi doi fraţi au fost ucişi fără nicio
milă de valahi, şi a cărei mamă puţin după aceea şi-a pierdut minţile ca urmare a faptelor inumane
ale valahilor, implor înţelepciunea Excelenţei Voastre pentru a readuce ordinea în lucruri şi să
pedepsiţi pe asasinii alor mei; şi să vă vă milostiviţi să rânduiţi sărăcia mea ca urmare a
tâlhăririlor.
Cererea văduvei lui Veress Mihály, László Juliána, către Excelenţa Sa cezaro-
crăiască cu ocazia drumului său prin Ardeal [În text, petiţia V]
Eu cu soţul meu, farmacistul Veress Mihály, am locuit în Aiud, dar în 8 octombrie ne-am
abandonat oraşul matern, după ce am aflat informaţii sigure despre asasinate de la Sângătin şi
Zlatna; când în primul loc, pe 18 octombrie, şi în al doilea loc, pe 21 octombrie, aşa mulţi cetăţeni
paşnici şi-au dat duhul. Dintre ai mei, nimeni nu s-a implicat în politică şi de aceea am fi rămas
acolo fără nicio grijă, dar toată lumea se refugia din Aiud, pentru că, după exemplul Sângătinului,
unde o sută şi câţiva şi cei din Zlatna, unde mai bine de o sută de cetăţeni, între ei bătrâni, femei,
fete, copii, bebeluşi au fost ucişi fără milă, toată lumea a intrat în panică.
Ştiind cei din Aiud că nu au căzut în niciun păcat, totuşi nu a fost nicio asigurare, pentru că
pe cei din Sângătin şi din Zlatna i-au ucis fără niciun motiv.
Pe dragul meu soţ l-am lăsat la Cluj pierdut, pentru că s-a ridicat bolnav din pat, a pornit la
drum şi agitaţia drumului şi gândurile permanente, îngrijorarea l-au măcinat pe picioare.
După ce generalul Wardener a intrat în Cluj, pe noi ne-a trimis înapoi la Aiud sub pază
militară, şi după ce am ştiut că ni s-a poruncit să predăm armele, să aninăm steagurile imperiale şi
au numit aficialităţi noi; cu alte cuvinte, înlocuirea vechii ordini, am sperat că vom trăi apoi în
pace şi linişte. Dar armata austriacă părăseşte Aiudul în 1 ianuarie 1849, ia chezaşi 20 de cetăţeni
şi pe 8 ianuarie îşi anunţă sosirea în oraş hoarda de tâlhari sub conducerea lui Axente.
Vă puteţi imagina Excelenţă temerile noastre, după ce, în timpul staţionării acestei hoarde de
barbari, aproape 2500 de inteligenţi sunt asasinaţi; la vederea acestora cu toţii ne-am pregătit
pentru moarte. Dar abia ce ne-am liniştit. Axente, printr-o scrisoare păstrată şi azi, trimisă
primarului Hank, prin care asigură oraşul că nu va lăsa niciun valah să pătrundă; bazându-ne pe
această promisiune, fără să luăm în seamă înşelăciunea, ne liniştim, dar noaptea, la ora 11, mai
bine de o mie din hoarda lui Axente şi Prodan atacă, incendiază şi încep cea mai groaznică baie de
sânge, tâlhărie şi asasinat.
Au atacat şi casa mea, pe mine m-au dus cu forţa în magazin, şi cu cele mai grele cuvinte şi
durităţi mi-au cerut bani şi puţinele lucruri de preţ pe care le aveam, le-au pus într-un sac, pe care
a trebuit să îl ţin eu; apoi au tras asupra lămpii aprinse a magazinului şi apoi a început
distrugerea întregii mele familii; niciodată nu mi-am mai văzut cei doi fii; pe amândoi i-au
asasinat; eu am fugit în pivniţă şi de acolo am văzut cum înţepau cu lăncile rochia distrusă a unei
femei, strigând acestea: „Aşa vom răni fiecare femeie maghiară”. O femeie valahă a văzut aceasta
şi i-a arătat soţului ei, dar acesta a împins-o în pivniţă cu vorbele: „Nu ştiţi că tribunii au ordonat
doar uciderea bărbaţilor”.
Plină de îngrijorare, am alergat în sus pe stradă, eventual să o găsesc pe bătrâna mea mamă
de 70 de ani, dar numai atât am reuşit să văd cu ochii mei cum o ucideau, pentru că şi pe ea în faţa
ochilor mei au lovit-o de moarte. Aşa mi-am pierdut, deşi fără nicio vină, soţul, mama, copiii şi
61
VALER RUS
toate bunurile. L-au ucis şi pe fratele meu, Zalathnán László pe nume, şi pe fiul său mic, deşi
zlătnenii au fost întotdeauna cetăţeni paşnici şi în mare parte credincioşi împăratului. Doar
dorinţa de jaf şi măcel i-a condus pe barbari; şi cum nu s-a făcut nicio deosebire la ucidere între
nobili, sex, naţionalitate sau religie, o vor arăta cele de mai jos.
(Continuarea nu este aici, pentru că măcelul groaznic al zlătnenilor este mai sus)
Vedeţi, Excelenţă, la picioarele voastre stau nefericită şi vă cer atenţia cu cea mai mare
umilinţă; la asasinarea aiudenilor, unde mama mea, copiii mei şi zlătnenii, unde i-au ucis pe
fratele meu şi pe fiul său, să vegheaţi şi pe Axente, care şi-a trimis hoarda să distrugă Aiudul, şi
tâlhăriile, incendiile şi asasinatele le-a privit liniştit de pe un deal de la Ciumbrud care, se află doar
la o jumătate de oră de Aiud, să-l pedepsiţi, şi mie, care am pierdut toate bunurile şi averea şi care
nici măcar mormintele nu le pot îngriji, un pic de ajutor să rânduiţi cu milostivenie vă cer.
Cererea dată de văduva lui Péterfi László, Besenyei Rózá, Excelenţei Sale cezaro-
crăieşti în drumul său prin ţară [În text, petiţia VI]
Al doilea meu soţ, profesorul Péterfi László, era în octombrie 1848 la vitele din Kocsárd, pentru ca
să ducă la loc sigur cu el câteva mii de forinţi, pentru că s-a temut la Aiud de pericolul
nenorocirilor care au urmat şi dorea să asigure bănişorii adunaţi cu atâta greutate; dar mai târziu,
pentru că exact atunci s-a întâmplat măcelul nobilimii şi în timpul acesta l-au lovit foarte şi pe
nefericitul meu soţ, banii i-a luat un locuitor din Kocsárd, Borz, şi popa valah de acolo. Ce cruzimi
s-au petrecut acolo, se poate vedea din lista de mai jos.
Tabelul cu nefericiţii asasinaţi la Kocsárd (Lunca Mureşului):
Urmează un tabel cu 20 de intrări (n.n. – V.R.).
Cu această ocazie au mai fost ucişi în afară de cei înşiraţi mai sus şi circa alţi patruzeci.
După măcelurile de la Sângătin şi Zlatna am rămas cu asemenea răni în sufletul meu, încât
atunci când am lăsat în noiembrie 1848 Aiudul natal, unde doar sub paza soldaţilor colonelului
Uran am avut curaj să mă mai întorc. Cu conştiinţa nevinovăţiei, şi cu ce ştiam că cei din Aiud
nu au ucis pe nimeni când cu revoluţia, dar nici acolo nu s-au învrednicit cu nimeni, şi cum am
văzut că steagul negru-galben fâlfâie acolo, armele depuse şi jurământul de credinţă depus, şi în
mine s-a reîntors liniştea, pentru ca înşelăciunea să lase apoi cu atât mai mult urmări mai
dureroase. Trupele cezaro-crăieşti au plecat în prima zi a lunii ianuarie 1849 şi au luat cu ei
chezaşi 20 de preacinstiţi cetăţeni. Atunci s-au arătat în faţa Aiudului hoardele aflate sub
conducerea lui Axente şi a poruncit adăpostirea a 6000 de oameni. Cetăţenii îngrijoraţi au promis
că vor da tot ce li se cere, doar să fie cruţaţi de încazarmare. Axente a promis în această direcţie,
aşa cum se poate verifica prin scrisoarea păstrată în arhiva oraşului, şi într-atâta i-a liniştit pe
cetăţenii rămaşi că li se vor lăsa bunurile de preţ şi aceştia din nou s-au liniştit. Dar îngrozitoare a
fost deşteptarea după o scurtă pauză. Strigătele hoardei de vandali, strigătele celor torturaţi şi
asasinaţi, trosnetele cauzate de incendierea oraşului ne-au trezit. Aproape desculţi am ieşit afară;
eu şi doica copiilor mei duc pe cei trei copii ai mei şi o conduc pe mama mea de 75 de ani; aşa am
mers circa 1000 de paşi, şi atunci nefericita bunica, din cauza frigului şi a neputinţei, nu a mai
vrut să meargă mai departe: „Duceţi-mă înapoi, a spus ea, aici nu voi putea pleca aşa, mai degrabă
să mor eu singură, decât voi cinci împreună cu mine. Din dorinţa ca măcar pe copiii mei să îi scap,
aşa m-a obligat ca să o las pe ea în spate, mai târziu a întâlnit moartea, fiind ruptă în bucăţi de
câini. Noaptea următoare am petrecut-o în pădure, dar nemaisuportând frigul, ne-am întors în
oraş, acolo fiind martorii celor mai mari grozăvii, cu toate acestea am ajuns cu noroc la casa
62
ŢARA BÂRSEI
judecătorului Bucur Todor; acesta ne-a primit bine; dar apoi a venit şi cunoscutul locuitor al
Aiudului, Istrate; s-a îndreptat spre mine, care mă aflam culcată în pat, şi mi-a cerut bani, eu i-am
dat pe aceia pe care îi aveam la mine, dar el nu s-a mulţumit cu atâta, apoi când unul, când celălalt
dintre copii îi lua de lângă mine ameninţându-mă că o să-i răpească dacă nu-i dau mai mulţi bani,
şi doar atunci s-a mulţumit când a primit de la gazda mea valahă, la cererea mea, cei 100 de forinţi
pe care îi încredinţasem. Pentru ca nenorocirea mea să fie completă, după un timp l-au ucis şi pe
fiul meu, Lengyel Albert, născut din prima mea căsătorie. Acesta s-a refugiat împreună cu alţii
într-una din camerele mânăstirii franciscane, l-au obligat să sară de pe fereastră şi apoi l-au lovit
de moarte; logodnica sa, Sándor Borbála, a mers spre nenorocul ei şi a plătit cu capul, primind
atunci mai multe lovituri grele de secure. Atâta durere mi-a picurat Dumnezeu încât mi se rupe
inima, dar dreptatea şi omenia Excelenţei Voastre îmi vor returna bunurile de preţ jefuite, pentru
ca doar pentru scurt timp să mai îmi uit de gânduri. Şi acesta este motivul pentru care, cu inima
frântă, caut îndreptare la Excelenţa Voastră şi să porniţi pedepsirea jefuitorilor precum Istrate,
care mi-a luat banii, precum şi aceia care l-au jefuit pe fericitul meu soţ, pe care bani îi vreau
înapoi.
Cererea văduvei lui Kiss Gergely către Excelenţa Sa în timpul călătoriei acestuia
prin Ardeal [În text, petiţia VII]
Fericitul meu soţ, Kiss Gergely, a fost proprietar de pământ şi a trăit ca harnic agricultor şi
cârciumar departe de agitaţia lumii mari, în Diod (?), lângă Károlyfehérvár (Alba Iulia).
După ce hoardele însetate de sânge ale hoţilor şi sălbaticilor valahi i-au ucis în mod groaznic
pe nevinovaţii bărbaţi, femei fără apărare şi copii inocenţi din Sângătin, Igen (Ighiu) şi Zlatna, şi
noi am rămas aici împreună cu soţul meu.
După scurt timp, autonumitul căpitan, valahul din Diod (?), Szüts György, pe noi precum
şi pe alţii ne-a arestat.
Nu vreau să reţin atenţia Excelenţei Sale cu ce ne-au făcut în prinsoare sălbaticii şi dornicii
de răzbunare valahi; din acea prinsoare de altfel după câteva zile am fost pardonaţi.
Pe 28 octombrie 1848, locuitorii din satul învecinat i-au arestat cu forţa din nou pe locuitorii
maghiari din Diod, bărbaţi, femei, copii, printre aceştia fiind şi soţul meu şi cu mine, 24 la număr,
şi nu ne-au dus în oraş, unde cu siguranţă ni s-ar fi dovedit nevinovăţia, ci ne-au forţat într-un
mod criminal să mergem în pădurile din preajma oraşului, unde ne-au ţinut 2 zile încheiate sub
cerul liber. Ne-au hrănit doar cu pâine de mălai uscată şi apă, şi acelea doar din rămăşiţele
soldaţilor aflaţi în oraş.
Aici a sosit unul dintre locotenenţii cunoscutului Iancu, răzbunătorul şi însetatul de sânge
Prodan, iar în faţa paznicilor noştri valahi Prodan a poruncit în numele său: „Ascuţiţi-vă lăncile
şi fiţi pregătiţi pentru că azi şi mâine vor fi pedepsiţi toţi maghiarii care merită”. Noi, îngrijoraţi
la acestea, am trimis în oraş şi am cerut conducătorului poştei de acolo, care şi azi trăieşte, ca să
vină şi să ia apărarea celor căzuţi în disperare de la generalul Horák, şi să ne apere de grozăvie.
Generalul Horák ne-a liniştit, arătându-ne aceea că o parte dintre bărbaţi vor fi duşi sub
paza trupelor cezaro-crăieşti la Sibiu, şi în timpul acela nu vor fi lăsaţi pradă răzbunării valahilor.
Toate s-au întâmplat însă altfel, pentru că sus-amintiţii însetaţi de sânge Iancu şi Prodan i-au
trimis pe asistentul de farmacist Wagner, soţul meu Kiss Gergely şi pe domnul Gál László, nu sub
paza soldaţilor cezaro-crăieşti şi nu la Sibiu, ci la Blaj. Lângă Váradja (Vărădia) pe amândoi şi pe
călăuză valahii i-au lovit de moarte.
63
VALER RUS
Aşa ar fi crezut oricine, că este cu neputinţă ca cineva din oraş să fie lăsat aşa la îndemâna
hoardei, atâta timp cât în oraş exista scaun de judecată de război, care, dacă ar fi fost vinovaţi, cu
siguranţă i-ar fi condamnat; dar în acel timp nimic nu era cu neputinţă, şi aceasta o garantez,
mi-am luat libertatea ca să dau numele maghiarilor asasinaţi de valahi la Krakkó (Cricău), nu
departe de Károlyfehérvár (Alba Iulia): urmează o enumerare cu 117 puncte care se încheie
cu şi alţii şi alţii şi alţii (n.n.).
Excelenţă! Asasinii soţului meu umblă liberi prin împrejurimi; liberi umblă ici şi colo şi acei
tâlhari, care i-au jefuit pe alţii care umblau în pace pe drumuri şi peste tot au jefuit, în timp ce eu
îmi trag nefericitele zile în necazuri şi griji. Cu cea mai adâncă reverenţă şi plecăciune, vă cer,
Excelenţă, să-i pedepsiţi şi să daţi acea poruncă miloasă, ca bunurile de preţ jefuite de valahi să-mi
fie returnate şi să îmi acordaţi tot sprijinul.
Petiţia văduvelor lui Benedek József şi Szöllösi Elek către Excelenţa Sa în timpul
călătoriei prin Ardeal [În text, petiţia VIII]
Vestea că Excelenţa Voastră vreţi să daţi pilde de cea mai mare mândrie în timpul călătoriei
voastre, să vedeţi cu ochii voştri toate cazurile, şi să slujiţi adevărul din înalta dumneavoastră
funcţie oficială, ne-a umplut de speranţă, de care se leagă tot viitorul nostru. Împreună cu noi
aşteaptă şi mai bine de 2500 de rude îndoliate ale celor tăiaţi de hoardele de vandali în
împrejurimile Aiudului, care, cu inimile sfărâmate, acum cu ocazia drumului Înălţimii Voastre
prin ţară, aştern umili la picioarele dumneavoastră cererile venind de la mormintele alor lor ucişi.
În luna octombrie a anului 1848, cele subsemnate, împreună cu soţii lor, înaltul solgabirău
Benedek József şi solgabirăul Szöllösi Elek, ne-am strecurat afară din proprietatea noastră de la
Sárd (Şard), văzând pregătirile valahilor, spre siguranţă ne-am refugiat la Alba Iulia; dar a doua
zi hoarda valahă a atacat oraşul (?) şi au aprins gurile ţevilor de tun, şi deşi pare de necrezut, aşa a
fost. Ce era de făcut? Ne-am reîntors în Sárd, dar, fiind urmăriţi, nu am mai ajuns la locuinţele
noastre, ci ne-am îndreptat spre casele grofului Eszterházi, dar valahii ne-au atacat şi aici; în faţa
ochilor noştri l-au ucis pe proprietarul Jakabfi; m-au lovit şi pe mine şi pe familia Benedek şi
forţându-i de la spate (unul dintre ei era sigur Ruszán din Sárd) i-au închis pe soţii noştri într-o
pivniţă; de unde, trecând pe acolo o trupă de a lui Iancu, i-au scos afară şi pe mai mulţi nefericiţi
i-au ucis fără milă; pe noi, sărmanele văduve, care duceam în braţe, forţate fiind, şi doi copii ai
bietei mele surori mai mici, legate căte două de mâini, ne-au dus forţat pedestru, gârbovite prin
tufişuri, peste dealuri spre tabăra de lângă Alba Iulia. De aici ne-au eliberat şi alături de cadavrele
soţilor noştri ucişi ne-am reîntors la Sárd.
Acolo am stat în pericol neîntrerupt, şi în cele mai ruşinoase condiţii am trăit aici cele mai
sumbre patru săptămâni, pentru că la acele cereri ale noastre, să fim lăsate să ne stabilim într-unul
dintre oraşele învecinate, tribunii nu ne-au ascultat, iar banii, cu care am sperat să facem pomană,
ne-au fost jefuiţi cu forţa.
În sfîrşit, am câştigat de la generalul mai iubitor de oameni Wardener, spre care ne-am
îndreptat apoi rugăminţile, dreptul de a pleca la Aiud; am sperat că atotputernicul Dumnezeu
ne-a ascultat cele mai umile rugăciuni şi ne va opri şirul nenorocirilor; dar Atotputernicul aşa a
vrut, ca să fim martore la pustiirea acestui nefericit oraş, să fim de faţă la măcelărirea prietenilor,
cunoştinţelor, şi să vedem cu ochii noştri cum au fost fărâmiţaţi de câini şi porci.
64
ŢARA BÂRSEI
Mare a fost încercarea cu care Dumnezeu ne-a încercat, dar nu mai mică ne este speranţa că
Excelenţa Voastră îşi va face milă şi va asculta prea umilele noastre cereri, şi nouă, bietelor văduve
abandonate, ne vei face dreptate. Cu această credinţă ne plecăm Înălţimii Voastre, să-şi facă milă şi
să pună capăt stării de lucruri şi să pedepsiţi pe ucigaşii soţilor noştri şi să ne retrocedaţi cu
milostivenie cei mai bine de o mie de forinţi pierduţi.
Nu se face ca să nu notăm numele celor care au fost ucişi cu acea ocazie. Urmează o listă cu
40 de intrări care se termină cu Şi ceilalţi Şi ceilalţi Şi ceilalţi (n.n.)
Mai amintim că mare parte dintre cei din Sárd au fost ucişi de valahii din sat; cei din
Kisfaludi (Miceşti) şi din Borbánd (Bărăbanţ) de cei din Kisfaludi (valahii de acolo). Cu această
ocazie conducători le-au fost: Balázs, controlor al camerei fiscale; Papp Juon din Krakkó (Cricău),
Papp Juon din Sárd (Şard), Mungáth şi Schöndruck, ofiţeri grăniceri valahi.
Cererea înaintată de către Varádi Anna, măritată Seres Benjamin, Excelenţei Sale
în timpul călătoriei acestuia prin Ardeal [În text, petiţia IX]
Sprijinită în băţul de cerşetoare şi căzută în nevoi, vă aştern la picioare, Excelenţă, prea umila mea
cerere.
Împreună cu soţul meu asasinat, Seres Benjamin, locuiam în târguşorul Benedek (Benic),
unde îşi avea serviciul soţul meu. După ce au izbucnit agitaţiile în împrejurimile noastre, am vrut
să ne refugiem, dar locuitorii de acolo ne-au cerut să rămânem, şi ne-au promis că ne vor proteja.
Cu toate acestea, în cursul unei nopţi, ne-au năvălit în casă, şi pe mine, dragul meu soţ şi pe cei
patru copii ai mei ne-au sechestrat într-o casă, unde erau culcaţi în paturi mai bine de 40 de
bolnavi, bătrâni, bebeluşi şi ţinuţi cu forţa acolo. În zorii zilei, ne-au scos afară şi ne-au aliniat pe
toţi în şir lângă o mare groapă; noi am văzut toate acestea liniştiţi, pentru că nu am crezut că vor
să ne omoare. Atunci, un valah, Szávu Mitru, mi s-a adresat cu aceste cuvinte: „Unde sunt banii
pe care i-ai primit din vânzarea vinului?” Îi răspund, dar el vroia să mă târască cu sine la o
discuţie separată şi m-a prins de mână, eu m-am împotrivit cu cealaltă mână, ca şi cum mi-ar fi
poruncit să-i iau şi pe cei patru copii ai mei. Abia ce am făcut câţiva paşi, şi a început masacrul.
Cel dintâi l-au lovit de moarte pe soţul meu, apoi pe toţi ceilalţi, mai puţin pe fiica unui proprietar
de pământ, Pál Mária, pe care un valah, Toma György, doar aşa a scăpat-o, dacă se căsătoreşte cu
el, aşa a rămas în viaţă şi apoi s-au înţeles.
În sat au rămas în viaţă cu această ocazie câţiva bătrâni şi femei, dar pe aceştia un fost soldat
Istrátye, apoi Szávu Mitru, Bukur Mitru şi Kerkes Márton i-au ucis.
Numele celor ucişi cu această ocazie: urmează 66 nume bărbaţi şi 89 de poziţii de
văduve şi copii, după care Şi ceilalţi, Şi ceilalţi (n.n.)
Dintre aceşti ucigaşi, doar Isztrátye şi Kerkes Márton au fost arestaţi, ceilalţi ucigaşi umblă
liberi pe picioare.
Cererea privind retrocedarea banilor tâlhăriţi am înaintat-o în mâinile domnului comandant
de district cezaro-crăiesc Frink, din Alba Iulia; Szávu Mitru nu şi-a negat fapta, dar încă tot nu
am ajuns în posesia banilor, deoarece Szávu Mitru a dat banii preotului (valah) Gáldi, celebru
pentru crimele şi distrugerile sale, şi deoarece aşa a fost jocul, nu mi-am atins scopul.
Vă implor, Excelenţă, să vă milostiviţi să cercetaţi cazul şi să rânduiţi pedepsirea făptaşilor
şi recuperarea banilor tâlhăriţi.
65
VALER RUS
Concluzii. Nimic nu a mai fost la fel ca înainte de 1848. Perioada în care societatea
transilvăneană era structurată conform legilor medievale, în care fiecare naţiune îşi ştia
locul său bine delimitat, conform Tripartitului werböczian, se va transforma într-un mit
al „epocii de aur” pentru comunitatea maghiară.
Traumele prin care au trecut membrii acestei comunităţi în timpul revoluţiei se vor
reflecta neîndoios în toate scrierile ulterioare, la fel ca şi în cazul românilor. Românii vor
coborî pe o treaptă inferioară în infernul imaginarului maghiar, devenind
adversari/inamici pereni pentru maghiari. Victimele incidentelor militare, dar nu numai,
de la 1848-1849, vor fi valorizate de toate generaţiile următoare, martirajul lor „pentru
patrie”, din timpul „războiului pentru libertate”, devenind un motiv suficient pentru
ostracizarea românilor ardeleni, vinovaţi pentru tulburarea „liniştii” provinciei. Ei devin
suspecţi eterni, prezumtivi atentatori la ordinea de drept.
Pentru a păstra totuşi limitele obiectivităţii, trebuie să remarcăm ignorarea de către
publiciştii maghiari a motivelor care i-au dus pe români la implicarea în atrocităţile
antimaghiare. Atrage atenţia în mod special rara menţionare de către scriitorii maghiari a
condiţiei asuprite a românilor din secolele anterioare sau din deceniile premergătoare
anului 1848. Un rol important în această omisiune l-a avut istoriografia maghiară, care a
încercat trecerea sub anonimat a prezenţei româneşti în Transilvania (vezi şi infra). De
asemenea, menţionarea rară sau deloc a incidentelor de la Mihalţ, Luna, a executării unor
lideri revoluţionari români, a încorporărilor „cu arcanul” în armata revoluţionară
maghiară, a execuţiilor manu militari împotriva satelor amăgite cu eliberarea din iobăgie,
a distrugerilor a peste 300 de sate româneşti, a băilor de sânge create de tribunalele
legilor marţiale, ne obligă să suspectăm aceste scrieri de manipulare masivă a opiniei
publice maghiare în perioada postpaşoptistă, asta şi din dorinţa de o repoziţionare
favorabilă în noua şi etern complicata ecuaţie transilvăneană. Nu în ultimul rând, această
nouă imagine se putea forma mult mai uşor pe baza informaţiilor „reale” sau „auzite”,
care îi transformau pe români în „ţap ispăşitor”, şi în niciun caz victime (alături de
maghiari) ale jocului nefericit al destinului.
Atitudinea maghiarilor în relaţia cu românii ardeleni în toată perioada următoare
revoluţiei (momentele liberalizării din deceniul al 7-lea sau de la proclamarea
dualismului, Pronunciamentului, Memorandului, polemicile şi procesele de presă ş.a.) cu
siguranţă se va fi datorat, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi momentului de
răscruce în percepţia „celuilalt” de după 1848.
66
ŢARA BÂRSEI
Ciprian RIGMAN
ASPECTE DIN ACTIVITATEA PREOŢILOR MILITARI

AI DIECEZEI GRECO-CATOLICE DE GHERLA
LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XIX-LEA (1856-1868)
ASPECTS FROM THE ACTIVITY OF THE MILITARY PRIESTS OF GHERLA GREEK-CATHOLIC

DIOCESE IN THE MIDDLE OF THE 19TH CENTURY (1856-1868)
Abstract: This study aims to analyze the activity of the military priests or chaplains from
Transylvania from the middle of the 19th century, based on rather novel documentary sources. This
is a subject rarely approached by the Romanian historiography. The institutional architecture of
the newly created Greek-Catholic Diocese of Gherla, during the first two decades of its existence,
included four typed of priests: appointed priest, administrative priest, chaplain priest, and military
priest. The military priests were appointed by the Austrian authorities alongside the regiments,
army corps, garrisons, and military hospitals. The archive documents reveal, for the studied
period, mainly the activity of the military priest Vasile Bocsa, participant in the great Italian-
Austrian military battle from Custozza, alongside the Romanian infantry regiment. Through their
presence and activity within the Austrian infantry regiments, the military priests of Gherla
Diocese have significantly contributed to the preservation of the Romanian identity and religion
among the Romanian soldiers serving within the imperial army.
I. Apariţia unei noi Episcopii greco-catolice

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Biserica românească, atât cea greco-catolică, cât
şi cea ortodoxă, reprezenta cel mai puternic element identitar al românilor din
Transilvania. Dincolo de rolul său strict religios, Biserica a reprezentat o instituţie care a
coagulat în jurul său sentimentul naţional şi a contribuit la păstrarea fiinţei naţionale prin
intermediul şcolii româneşti, aflată sub directul său patronaj. Vizibile au fost îndeosebi
structurile superioare ale Bisericii, mitropolia, episcopiile şi capitlurile, dar la nivelul
imediat perceptibil au fost deosebit de active structurile locale ale forurilor ecleziastice
sub forma vicariatelor, protopopiatelor şi parohiilor.
Mijlocul secolului al XIX-lea aduce importante schimbări în cadrul societăţii
româneşti din Transilvania sub aspect economic, social, confesional, dar şi la nivelul
mentalităţilor colective. Schimbările în plan confesional privesc ambele Biserici româneşti
din Transilvania: Ortodoxă şi Greco-Catolică. Revoluţia de la 1848-1849 a deschis calea
emancipării politice naţionale şi drumul către libertatea şi autonomia religioasă a
Bisericilor româneşti. Primii care au obţinut un statut autonom au fost românii greco-
catolici, favorizaţi fiind de politica autorităţilor habsburgice ce viza consolidarea poziţiei
catolicismului, puternic afectată de convulsiile revoluţionare din 1848-1849. Conjunctura
postpaşoptistă a favorizat împlinirea dorinţelor românilor uniţi în direcţia reînfiinţării
vechii Mitropolii de Alba Iulia, desfiinţată la finalul păstoririi primului mitropolit greco-
catolic, Atanasie Anghel. Prin Decretul emis de împăratul Franz Josef, în 12 decembrie
1850, şi prin Bula Papei Pius al IX-lea, Ecclesiam Christi ex omni lingua et populo et natione
congregatam, din 26 noiembrie 1853, vechea Episcopie unită a Făgăraşului era ridicată la
67
CIPRIAN RIGMAN
rang mitropolitan şi se constituiau două noi Episcopii greco-catolice, cea de Gherla, cu

410.000 suflete şi 634 de parohii, şi cea a Lugojului, cu 42.977 suflete şi 90 de parohii. 1
Cele două noi episcopii sufragane se alăturau celei mai vechi, înfiinţată la Oradea în 1777.
În 26 noiembrie 1853 se emite Bula pontificală Ad Apostolicam Sedem, ce consacra
înfiinţarea în Transilvania a Eparhiei greco-catolice cu sediul la Gherla, care urma să se
constituie din parohii aşezate atât în părţile transilvănene, cât şi în cele ungurene, cu
tradiţii şi realităţi ecleziastice diverse, uneori chiar antagonice. 2 În momentul constituirii
sale, Episcopia Gherla a preluat protopopiate de la vechea Episcopie de Făgăraş şi de la
Episcopia ruteană de Munkacs, care, din punct de vedere administrativ, aparţineau unor
provincii diferite: Transilvania şi Ungaria. Apariţia noii Episcopii de Gherla a fost o
soluţie de compromis, pe de o parte, pentru că ea răspundea necesităţii unei administraţii
ecleziastice mai eficiente în nordul Transilvaniei şi în regiunile din Crişana şi, pe de altă
parte, pentru că actul venea în întâmpinarea dorinţei românilor din părţile nord-vestice
care urmăreau de mult timp ieşirea lor de sub jurisdicţia Episcopiei rutene de Munkacs
prin înfiinţarea unei episcopii proprii.
În 17 martie 1854 este emis decretul imperial care îl desemnează în funcţia de
episcop al nou-înfiinţatei Dieceze de Gherla pe fostul canonic de Oradea Mare şi
protopop al Barcăului, Ioan Alexi, hotărâre confirmată de către papalitate prin Bula din
16 noiembrie 1854, care validează, de asemenea, numirea lui Alexandru Şterca-Şuluţiu ca
mitropolit de Făgăraş şi Alba Iulia şi a lui Alexandru Dobra ca episcop de Lugoj. 3
Ceremonia sfinţirii noilor episcopi de Gherla şi Lugoj şi a instalării mitropolitului s-a
desfăşurat la Blaj, în data de 28 octombrie 1855. La 7 septembrie 1856 are loc instalarea
episcopului Ioan Alexi la Gherla, în prezenţa mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, a
vicarilor, protopopilor şi delegaţilor preoţimii districtuale, a oficialităţilor şi notabilităţilor
politice locale şi a reprezentanţilor diverselor ţinuturi pe care le încorpora noua Dieceză
de Gherla. După constituirea diecezei şi instalarea primului ei episcop, marele efort se va
concentra în direcţia organizării administrative a acesteia.
II. Preoţii militari ai Episcopiei Gherla la mijlocul secolului al XIX-lea
În cadrul structurii instituţionale a nou-înfiinţatei Dieceze Gherla, pentru primele două
decenii ale existenţei sale, pot fi întâlnite patru categorii de preoţi: preoţi titulari, preoţi
administratori, preoţi capelani sau cooperatori şi preoţi militari. Actualul studiu îşi
propune, prin apelul la surse inedite, o analiză asupra preoţilor sau capelanilor militari de
la mijlocul secolului al XIX-lea, subiect mai rar abordat în cadrul istoriografiei româneşti.
Preoţii militari erau numiţi pe lângă regimente, corpuri de armată, garnizoane şi spitale
militare. Clericii militari, care puteau fi preoţi de mir sau călugări, erau numiţi, în urma
unui concurs de dosare, de către Ordinariatul în a cărui dieceză se găsea regimentul sau
1 Simion Retegan, Reconstrucţia politică a Transilvaniei în anii 1861-1863, Presa Universitară Clujeană
2004, p. 23; Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plăianu, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt
istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1994, pp. 140-141; Biserica Română
Unită – 250 de ani de istorie, Madrid, 1952, Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998, p. 133.
2 Mirela Andrei, La Santa Sede e la nomina dei vescovi nella Chiesa Greco-Cattolica romena della
Transilvania. Il caso del vescovo Ioan Vancea di Gherla, în I romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di
storia ecclesiastica, a cura di Ion Cârja, introduzione Antonello Biagini, Casa Editrice Scriptorium,
Bucarest-Roma, 2004, p. 134.
3 Ana Victoria Sima O episcopie şi un ierarh, Presa Universitară Clujeană, 2003, pp. 41-42.
68
ŢARA BÂRSEI
corpul militar sau, dacă unitatea militară era răspândită în mai multe dieceze, de către
Ordinariatul în a cărui dieceză se găsea cea mai mare parte a unităţii militare.4 În sfera
autorităţii lor, preoţii militari erau însărcinaţi să îndeplinească o serie de atribuţii, precum:
celebrarea liturghiei pentru soldaţi, duminica şi în sărbători, administrarea sacramentelor,
supravegherea moralităţii soldaţilor şi purtarea matricolelor militare.5 Preoţii militari se
bucurau de o serie de drepturi legate nemijlocit de funcţia pe care o exercitau: puteau
interzice lectura cărţilor considerate nocive pentru integritatea spirituală şi morală a
soldaţilor păstoriţi, puteau acorda indulgenţe, celebrau liturghia şi în afara orelor oficiale
(cu o oră înainte de răsăritul soarelui şi cu o oră după amiază), puteau servi sub cerul liber,
în orice loc decent, pe un altar fără relicve, dar cu antimis, şi chiar sub pământ, puteau
binecuvânta vase sacre şi veşminte bisericeşti, reconciliau biserici şi altare, dar nu puteau
căsători militari fără acordul parohului locului.6
Capelanii militari trebuiau să fie sănătoşi, să aibă vârsta de până la 35 de ani,
calificarea necesară, să fie pioşi, morali şi modeşti. Atât timp cât serveau în cadrul
armatei imperiale austriece, clericii militari erau supuşi jurisdicţiei militare în cauzele
civile şi testamentare, iar în cauzele religioase erau subordonaţi vicarului apostolic de
castre şi superiorilor campestri. Salariul îl primeau din casa militară (Kriegskasse), aveau
rang militar, locuinţă în cadrul garnizoanei şi se înmormântau cu onorurile cuvenite
supralocotenenţilor.7 Cei care se distingeau în împlinirea serviciului divin în timp de
conflict militar erau decoraţi cu cruci de aur sau argint, cu panglică roşie având inscripţia
Pro piis meritis.8 Preoţii militari care se evidenţiau prin fapte de bravură militară primeau
medalia de onoare, întocmai ca şi ofiţerii activi. După un serviciu de 15 ani în cadrul
armatei sau mai repede, dacă deveneau neapţi, preoţii militari primeau din partea
statului o remuneraţie anuală de 100-150 de florini, episcopia având şi ea obligaţia de a
contribui la susţinerea lor materială. Preoţii militari apţi, întorşi în diecezele lor, se
bucurau de întâietate în ocuparea parohiilor vacante.
Analiza documentelor de arhivă devoalează, cu precădere, activitatea preotului
militar Vasile Bocşa, numit, în anul 1858, în această calitate, de către episcopul Ioan Alexi
pe lângă Regimentul de Infanterie numărul 62. În 2 ianuarie 1861, preotul militar Vasile
Bocşa îi scrie episcopului Alexi, din oraşul Triest, despre acuta lipsă de preoţi greco-
catolici români la regimentele compuse îndeosebi din soldaţi de naţionalitate română şi
confesiune greco-catolică:
Eu sunt român şi aşa cauza română trebue să-mi zacă la animă. Eu, cu
înfiinţarea celor 18 nouă regimente am scris Ilustrităţii voastre cum că câteva
regimente vor fi curat româneşti şi va fi de lipsă un preot rumânesc. Obiectu acesta e
faptă: sunt regimente limpede româneşti, stau de un an, dar de preot nu e nici vorba.
Vasile Bocşa afirmă, în scrisoarea sa, că fiecare regiment beneficia de serviciile spirituale
ale unui preot militar romano-catolic, dar, în cazul celor recrutate din cuprinsul
Transilvaniei, acesta avea doar 80-90 de credincioşi în cadrul unui regiment, ceilalţi
soldaţi fiind români. Drept exemplu, Vasile Bocşa prezintă situaţia Regimentului de
Infanterie numărul 63, numit şi „al regelui Olandei”, din regiunea Bolzano, format
4 Ion Raţiu, Instituţiunile dreptului besericescu (eclesiasticu), Blaj, 1877, p. 372.

5 Ibidem, p. 373.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
69
CIPRIAN RIGMAN
aproape în totalitate din soldaţi români greco-catolici recrutaţi din Transilvania, din
zonele Gherla, Mociu, Dej, Năsăud, Bistriţa şi Lăpuş, în cadrul căruia funcţiona un preot
maghiar romano-catolic, „care nu ştie niciun cuvânt româneşte, ba zice că limba română e
urâtă şi necultă”. Necunoaşterea limbii române de către preotul romano-catolic ducea la
grave scăderi spirituale în rândul soldaţilor români:
Acum de curând, fiind în Bozen (Bolzano, n.n.), unde e staţionat sus atinsul
regiment, văzându-mă feciorii (soldaţii, n.n.) s-au plâns că ei toţi sunt români şi
totuşi le predică ungureşte din care ei nu înţeleg nimica.
Cuprins de un sincer fior naţional, preotul Vasile Bocşa se revoltă în faţa unor
asemenea mostre de nedreptate, care afectau pacea spirituală a soldaţilor români:
Eu sum gata spre toate; sum gata a merge acasă, a mânca în parohia cea mai săracă a
diecesei numai mălai, decât a mai vedea aici atâtea nedreptăţi, a mai bea venin.
Finalul scrisorii sale se transformă într-un apel fierbinte către episcopul Ioan Alexi, în
speranţa rezolvării acestei probleme cu conotaţii negative atât pentru naţiunea română,
cât şi pentru confesiunea greco-catolică:
Vă rog, dară, Illustrisime Doamne, lucraţi părinteşte în obiectul acesta, căci de nu,
suntem perduţi; dacă la miliţie nu există naţiunea română, atunci e perdută pentru
totdeauna: toată bravura care o fac românii se ascrie ungurilor. Câte suflete nu au auzit
cuvântul lui Dumnezeu de on an încoace în limba sa cea dulce română!9.
La aceeaşi dată, preotul Vasile Bocşa îl informa pe episcopul Ioan Alexi despre faptul că,
pentru uzul soldaţilor români, a tradus din limba germană o rugăciune pentru victoria pe
câmpul de luptă:
Plini de speranţă căutăm la sânta cruce şi strigăm:
Doamne al ceriului şi al pământului,
Doamne al oştilor şi izvorul tuturor bunătăţilor,
varsă în animile nostre credinţă neclătită, fidelitate, şi iubire către Împărat şi patrie,
binecuvântă pe bunul nostru Împărat, pentru care noi a trăi şi a muri voim,
binecuvântă stegurile nostre pe care noi credinţă eternă am jurat,
binecuvântă Conducătorii noştri şi armele noastre,
dă mâinilor noastre putere ca învingând inamicul să fim
spre bucuria bunului nostru Împărat şi onoarea dulcei noastre naţiuni române,
întru toate amarăciunile, greutăţile, şi morburile nostre ne fii mângăitoriu,
stă-ne întru ajutoriu în momentul în care vom să învingem ori vom să murim.
Tu Doamne Isuse Christose, fii apărătorul şi conducătorul oastei celei
credincioase a Domnitoarei Case Austriece.
Amin10.
În 18 mai 1861, din oraşul Mantova, preotul militar Vasile Bocşa scrie o nouă misivă
către episcopul Ioan Alexi, în care prezintă o serie de aspecte constatate ca urmare a
celebrării liturghiei şi administrării sacramentului penitenţei soldaţilor români din
Regimentul 63 Infanterie. Principala problemă semnalată era cea referitoare la numărul
românilor de confesiune greco-catolică din acest regiment, număr care se dovedea a fi în
9 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Episcopia Greco-Catolică de Gherla
(în continuare ANRCJ-FEG), Act 40/1861, f. 1 r◦-v◦. Actul este publicat în Mişcarea naţională a
românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. III (30 iulie 1859-26 februarie 1861),
coordonator Simion Retegan, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006, pp. 460-461.
10 Ibidem, f. 9.
70
ŢARA BÂRSEI
scriptele militare mult mai mic decât arăta realitatea de pe teren. Neconcordanţa cifrelor
provenea din faptul că tinerii români recrutaţi din zone precum Sângeorz, Maieru,
Feldru, Bistriţa sau Beclean, adică din regiuni omogene greco-catolice, nu aveau
conştiinţa apartenenţei la confesiunea greco-catolică, de unde şi desele erori întâlnite în
registrele de recrutare („Grundbuch”) a soldaţilor români. La întrebarea comisiei de
înrolare, privind apartenenţa la religia unită sau neunită (ortodoxă), tinerii recruţi
răspundeau doar că sunt români, lăsând astfel la latitudinea scriitorului registrului de
recrutare completarea rubricii privind apartenenţa religioasă a noului soldat.
Considerând ignoranţa tinerilor recruţi în conştientizarea apartenenţei lor religioase
drept o culpă mai cu seamă preoţească ce afecta statutul religiei greco-catolice în cadrul
armatei imperiale, preotul Vasile Bocşa solicită episcopului Ioan Alexi să dispună ca
preoţii uniţi să-şi înveţe mai bine enoriaşii ce confesiune împărtăşesc şi cărui scaun
episcopal îi sunt subordonaţi:
Illustrisime Domne, ca unele înscrieri false de acum înainte să se poată
delătura, a mea umilită părere ar fi, după ce fundamentul acestei false înscrieri
zace într-aceia că feciorii nu ştiu deschilini că ce sunt uniţi sau neuniţi, să binevoiţi
Illustritatea Voastră a impune reverentei preoţimi diecezane ca aceia să-şi înveţe
fiii săi cei sufleteşti de ce religie şi de care episcopat se ţin, ca aşa când se vor
întreba să ştie să spuie, în toată armata e lăţită faima cum că românii nu ştiu de ce
religiune sunt, aceasta e o pată pre noi, trebuie să o spălăm şi cine o poate spăla?
Singură preoţimea, împlinindu-şi chemarea sa cea înaltă, adică: vestirea
Evangheliei lui Christos; pentru ce e preotul în sat dacă fiii săi cei sufleteşti nu ştiu
ce religiune au?11.
Din lectura filelor documentului se desprind simţul datoriei şi puternicele sentimente
naţionale ale preotului Vasile Bocşa, neobosit în a acorda hrana spirituală soldaţilor
români din nordul Italiei. După ce mărturisise 1.300 de soldaţi din Regimentul 63
Infanterie, îl mai aşteptau spre penitenţă alţi 834 de soldaţi la Mantova şi încă pe atâţia la
Villafranca, în cadrul „vestitului regiment rumânesc Kuloz”, înainte de a se întoarce la
sediul central al regimentului său de la Padova.12
În 26 noiembrie 1861, baronul Hector von Holzhausen 13, comandantul Regimentului
62 de Infanterie, încartiruit la Padova, trimite o scrisoare episcopului gherlean Ioan Alexi
11 Ibidem, Act 1018/1861, ff. 1-2 r◦.

12 Ibidem.
13 Având origini aristocratice, fiu al lui Justinian Johann Georg von Holzhausen (1771-1846) şi al
Friederike Caroline Luise von Ziegesar (1775-1846), viitorul general al armatei austriece Hector von
Holzhausen s-a născut în Frankfurt pe Main, la 18 martie 1812. A urmat cursurile Academiei
Militare „Maria Tereza” (întemeiată în 1756) din Viena-Neustadt, iar în anul 1831 a fost numit
locotenent clasa a II-a într-un regiment de infanterie. În anul 1846 funcţiona ca locotenent în cadrul
Regimentului 19 Infanterie „Prinţul Philip de Hesse-Homburg” de la Viena, pentru ca, după
înăbuşirea Revoluţiei paşoptiste din Imperiu, mai precis în anul 1850, să fie avansat la rangul de
locotenent-major în cadrul aceluiaşi regiment. Devenit căpitan şi comandant de companie în cadrul
Regimentului 59 Infanterie „Prinţul Karl Philip von Schwarzenberg”, e avansat în anul 1854 la
gradul de locotenent-colonel şi comandant de batalion în Regimentul 60 Infanterie „Prinţul Gustav
Vasa”, pentru ca, patru ani mai târziu, să fie numit colonel şi comandant al Regimentului 62
Infanterie „Arhiducele Heinrich”, care, în anul 1863, a staţionat în nordul spaţiului italian, la
Bolzano, Trento, Padova şi Treviso. În fruntea regimentului său a participat la Războiul austro-
franco-piemontez din 1859, apărând zona tiroleză. A trecut în rezervă în anul 1864, cu gradul de
general, şi a decedat la Linz în 16 iunie 1890.
71
CIPRIAN RIGMAN
în care îi solicită ca Vasile Bocşa, preot al Diecezei Gherla şi capelan castrens al acelui
regiment, încă din anul 1858,
pentru purtarea sa cea morală, dexteritatea şi acomodaţiunea sa plăcută înaintea
tuturor, aşişderea împlinirea dregătoriei sale nu numai la trupele regimentului, ci
şi la trupele din alte părţi cu acurateţe şi zel,
să fie decorat cu brâul roşu protopopesc, „ca să aibă vaza recerută înaintea trupelor”14.
Urmare a solicitării colonelului Holzhausen, episcopul Ioan Alexi îl va ridica pe Vasile
Bocşa la rangul de viceprotopop surogat (suplinitor), acordându-i dreptul de a purta
brâul roşu. În 9 ianuarie 1862, Vasile Bocşa trimite episcopului său o emoţionantă
scrisoare de mulţumire, din care se desprinde vibrantul sentiment naţional de care era
cuprins:
În ziua naşterii Mântuitorului nostru Isus Christos, mi s-a înmânat prin
Illustrissimul Domn colonel şi comandant al regimentului nostru, Hector baron de
Holzhausen, un decret prin care Illustritatea Voastră pregraţioase Domne
episcope şi preîndurate Părinte pre mine de surogat vice-arhidiacon a mă denumi
v-aţi îndurat; bucuria animei mele a fost mare, nu din cauză că pot purta o cingă
de altă culoare, ci căci prin aceea mi s-au deschis un câmp mai mare de a pote
lucra mai mult pentru binele fiilor naţiunii mele celei dulci, mi s-a ridicat vaza faţă
cu capelanii de altă confesiune, care toţi portă cingă roşie şi în a căror regiment eu
în tot anul, cu ocaziunea confesiunii pascale, trebuie să funcţionez15.
Ultima ştire despre preotul militar Vasile Bocşa şi regimentul său românesc este
cuprinsă într-o scrisoare a lui către episcopul Ioan Vancea, datată 10 noiembrie 1866.
Graţie acestei scrisori, putem reconstitui întregul itinerar al Regimentului 62 Infanterie
din frământatul an 1866, atât perioada anterioară bătăliei de la Custozza 16 cu trupele
14 ANRCJ-FEG, Act 2220/1861, f. 2 v◦.

15 Ibidem, Act 93/1862, f. 1 r◦-v◦.
16 În anul 1866 se declanşează Războiul austro-pruso-italian, o nouă etapă în procesul unificării statale
germane şi italiene, în cadrul căruia Austria se va confrunta cu alianţa dintre Prusia şi Italia, sprijinită din
umbră de Franţa împăratului Napoleon al III-lea Bonaparte. Armata austriacă de pe frontul sudic,
numărând 150.000 de oameni şi avându-l în frunte pe arhiducele Albert de Habsburg, va învinge trupele
italiene, superioare numeric (220.000 de soldaţi), coordonate de generalii Alphonse La Marmora şi
Enrico Cialdini, în sângeroasa bătălie de la Custozza, desfăşurată în data de 24 iunie. Dacă pe frontul
italian lucrurile mergeau bine pentru Austria, nu acelaşi lucru se poate afirma pe frontul nordic, acolo
unde trupele generalului imperial Ludwig von Benedek vor fi învinse în marea bătălie de la Königgrätz
sau Sadowa (azi Hradec Králové, în Cehia), în 3 iulie, de către unităţile militare prusace coordonate de
generalul Helmuth von Moltke, şeful Statului-major prusac, şi conduse efectiv pe teatrul de război de
doi Hohenzollerni de sânge – prinţul Frederic-Carol şi prinţul regal al Prusiei, viitorul Frederic al III-lea –,
confruntare militară soldată cu pierderi uriaşe pentru austrieci, însumând 1.313 ofiţeri decedaţi, 18.000
subofiţeri şi soldaţi morţi şi 24.000 de prizonieri. Înfrângerea de la Königgrätz a însemnat pierderea
războiului de către Austria, în pofida faptului că, la 20 iulie, în faţa insulei dalmate Lissa, flota austriacă,
aflată sub comanda amiralului Tegenthoff, repurtează o importantă victorie navală împotriva flotilei
italiene, condusă de amiralul Persano. În urma tratatului de pace preliminar, semnat la Nikolsburg, în 6
august 1866, şi a Tratatului de pace final de la Praga, din 23 august 1866, ambele mediate de Franţa,
Austria va fi exclusă definitiv din spaţiul german şi va fi obligată să cedeze regiunea veneţiană către
Regatul italian. De asemenea, prin prevederile Tratatului de la Praga lua naştere Confederaţia Germană
de Nord, care grupa, sub dominaţia directă a Prusiei, toate statele germane de la nord de râul Main, cu
72
ŢARA BÂRSEI
italiene, cât şi etapele de marş de după această bătălie. Conform afirmaţiilor preotului
militar, în 12 mai, regimentul românesc pleacă din Mantova, la începutul lunii iunie se
află la Orgiano şi Cologna, pentru ca apoi să plece spre Verona. În 23 iunie, regimentul
ajunge la Santa Lucia, pentru ca în noaptea de 23 spre 24 iunie se se cantoneze pe
înălţimile din apropierea localităţii Custozza, în aşteptarea ciocnirii armate cu trupele
italiene. La ora 7:30 dimineaţa, regimentul de infanterie românesc intră în luptă, având
pierderi de 300 de soldaţi.
După bătălie, regimentul va rămâne campat în jurul localităţii Custozza, până în
data de 5 iulie, când va începe retragerea, ajungând în 14 iulie în zona localităţii
Pordenone, iar de aici se va îndrepta pe calea ferată spre Viena, unde va sosi la 18 iulie.
Regimentul va rămâne în împrejurimile capitalei imperiale până la 29 iulie, plecând apoi
spre nordul Italiei, pe tronsonul de cale ferată Viena – Innsbruck – Trento. În 11 august,
regimentul românesc ajunge în localitatea Borgo, din regiunea Valsugana, unde va
rămâne până în 28 octombrie, momentul ratificării păcii cu Italia.
La Borgo, în 25 octombrie, preotul militar Vasile Bocşa şi un sobor de preoţi romano-
catolici vor celebra un recviem în onoarea soldaţilor imperiali căzuţi în bătălia de la Custozza:
În 25 octombrie am ţinut în Borgo requiem pentru bravii căzuţi la Custozza,
liturghia la altarul cel mare am ţinut-o io după ritul nostru, la şase altare laterale
au ţinut-o 6 preoţi după ritul latin, ritul nostru pe tot locul e cu mult mai plăcut
decât cel latin; despre funcţiunea aceasta a ieşit un articol în Gazeta de Trient.
În 28 octombrie, regimentul va pleca din Borgo şi, călătorind „parte pedestru, parte
cu strada ferată”, va ajunge la Linz, unde îşi va stabili cartierul general pentru iernat.17
Şematismul diecezan din anul 1867 ni-l prezintă pe Vasile Bocşa drept preotul militar al
Regimentului 63 Infanterie, ceea ce ne duce cu gândul la un transfer al său între cele două
regimente imperiale de infanterie.18 Acelaşi şematism îl numără pe capelanul militar şi
viceprotopopul onorar Vasile Bocşa în rândul asesorilor consistoriali ai Diecezei Gherla. 19
Vasile Bocşa va servi în calitate de preot militar al Regimentului 63 Infanterie până în
momentul morţii sale, survenită în data de 9 februarie 1882, la vârsta de doar 48 de ani şi
după 25 de ani de preoţie, fiind înmormântat la Şimleul Silvaniei.20
precizarea că Prusia anexa efectiv statele Schleswing-Holstein, Hanovra, Hessen-Kassel şi Nassau,

precum şi oraşul Frankfurt. (C.A. Fyffe, A History of Modern Europe, vol. III, Cassell & Company, London,
Paris, New York & Melbourne, 1889, pp. 376-380; Henry E. Bourne, A History of Medieval and Modern
Europe, Longman, Green and Co., New York, London and Bombay, 1905, pp. 437-438; Pietro Orsi,
Histoire de l’Italie moderne (1750-1910), Librairie Armand Colin, Paris, 1911, pp. 291-294; Erich Zöllner,
Istoria Austriei, de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1997, pp. 506-508; Jean Bérenger, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, Editura Teora, Bucureşti, 2000,
pp. 443-450; István Deák, Mai presus de naţionalism. O istorie politică şi socială a corpului de ofiţeri habsburgici:
1848-1918, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, p. 72; Istoria Universală Larousse, vol. III,
autori F.-G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza, traducere de Maria Cazanacli şi George Anania,
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 158).
17 ANRCJ-FEG, Act 3772/1866, ff. 1-2 r◦.
18 Şematismul veneratului cler a nou înfiinţatei dieceze greco-catolice a Gherlei, Tiparul diecezan, Gherla,
1867, p. 15
19 Ibidem, p. 8.
20 Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Cluj, Protocolul preoţilor repausaţi ai Diecezei
Gherla, p. 60.
73
CIPRIAN RIGMAN
Plecând de la exemplul oferit de Vasile Bocşa, postul de preot militar va fi solicitat şi

de alţi clerici ai Diecezei Gherla. În 7 septembrie 1867, arhivarul episcopal Nicolae
Moldovan petiţionează episcopului Ioan Vancea numirea sa în funcţia vacantă de capelan
militar al Regimentului imperial numărul 5 de Infanterie, numit şi „al regelui Bavariei”,
în care erau înrolaţi tineri din comitatele Satu Mare, Maramureş şi din Partium
(comitatele Zarand, Crasna, Solnocul de Mijloc şi oraşul Zalău), anexat Ungariei în
decembrie 1860:
Curentându-se staţiunea de capelan militar, prin circularul nr. 1988, în toată
diecesa, încât umilit subscrisul se simte a avea o chemare distinsă spre oficiul
acesta şi totodată speră că cu ajutorul lui Dumnezeu va putea face mai mult
pentru binele şi onoarea Diecesei, cu toată umilinţa şi încrederea fiască, se roagă
graţios a vă îndura şi a-i conferi locul de capelan castrense la înaltul regiment
cesaro-regesc al 5-lea de Infanterie.
În pofida insistenţelor sale, Ordinariatul diecezan nu va aproba candidatura lui Nicolae
Moldovan la vacantul post de capelan militar. 21 În 11 septembrie 1867, acelaşi post este
vizat şi de preotul Teodor Nichi din parohia Şerediu, aparţinând districtului vicarial
Crasna. Între argumentele expuse pentru obţinerea acestui post, preotul enumeră faptul
că a rămas văduv după şase luni de căsnicie, fără niciun moştenitor, ceea ce îngreuna
purtarea economiei casnice:
...pânea cea de tote zilele abia sunt în stare a mi-o câştiga, neavând pe nimeni
ajutoriu în ducerea economiei, fără de care un preot sătean nu se poate susţine.
Preotul solicita acest post de capelan militar şi pentru a se afla în mijlocul soldaţilor din
comitatul Crasna, în care era şi el născut, pe unii dintre ei cunoscându-i încă din copilărie:
...după atâtea calamităţi, care în scurt timp trecură peste mine, voi afla repausul de
mângâiere, aflându-mă între fiii aceluiaşi comitat, de unde şi eu sunt născut şi cu
care şi zilele prunciei mele am petrecut.
Plecând de la acest document, decelăm faptul că preoţii care solicitau un post de
capelan militar aveau obligaţia de a întocmi un dosar din care nu puteau lipsi diploma de
teolog absolut şi atestatul de purtare morală eliberat de protopopul sau vicarul locului.
Dosarele erau apoi verificate atent de către Ordinariatul diecezan, etapă esenţială în
numirea viitorului capelan militar. De asemenea, candidaţii trebuiau să vorbească fluent
limbile română, maghiară şi germană. 22
Concluzionăm, afirmând că prin prezenţa şi activitatea lor în cadrul regimentelor de
infanterie austriece, preoţii militari ai Diecezei Gherla au contribuit, în mod efectiv, la
conservarea identităţii naţionale şi a specificului confesional românesc în rândurile
armatei imperiale. Totodată, preoţii militari s-au dovedit a fi un mijloc eficace de
diseminare, în rândul soldaţilor, a sentimentului de loialitate faţă de Casa de Habsburg,
în vechea tradiţie a „mitului bunului împărat” la românii ardeleni, ei fiind promotorii
unui adevărat esprit de corps românesc în cadrul structurilor armate imperiale.
21ANRCJ-FEG , Act 2448/1867, ff. 1-3.

22 Ibidem, Act 2529/1867, ff. 1-2 r.
74
Protagonişti ai Războiului austro-pruso-italian din 1866
Franz Josef I de Habsburg (1848-1916), Wilhelm I de Hohenzollern (1861-1888),

împărat al Austriei şi apoi al XVII-lea rege al Prusiei şi primul
al Austro-Ungariei1 împărat al Germaniei2
Victor Emanuel al II-lea de Savoia (1849-1878), rege al Piemontului

şi întâiul rege al Italiei3
1 Imagine preluată din Margaret Cunliffe Owen, A Keystone of Empire. Francis Joseph of Austria,
Harper & Brothers Publishers, New York and London, 1903.
2 Imagine preluată din Arthur William Holand, The Making of the Nations: Germany, Adam &
Charles Black, London, 1914.

3 Imagine preluată din Jessie White Mario, The Birth of Modern Italy, T. Fisher Unwin, London, 1909.
75
Bătălia de la Custozza (24 iunie 1866) reflectată în pictura secolului al XIX-lea
Juliusz Kossak,
Generalul Rodakowski în bătălia de la Custozza (ulei pe pânză, 1868)
Giovanni Fattori,
Bătălia de la Custozza (ulei pe pânză, 1880)
76
ŢARA BÂRSEI
Ramona POPOVICI
EDUCAŢIE ŞI INSTRUCŢIE ŞCOLARĂ ÎN TRANSILVANIA

ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA.
O ISTORIE REFLECTATĂ ÎN PAGINILE „GAZETEI TRANSILVANIEI”
EDUCATION AND PUBLIC SCHOOL SYSTEM IN TRANSYLVANIA IN THE SECOND HALF OF

19TH CENTURY. A HISTORY REFLECTED BY THE “TRANSYLVANIA’S GAZETTE”
Abstract: The articles and the publicity of the “Transylvania’s Gazette” reveals information
about education and public school system in Transylvania. The period studied covers five years
(1877-1881).
We find that in the second half of 19th century the education continued to be made in both private
and public institutions, within the country or abroad. The society sustained the students in need
by raising money through charity or by giving prizes. The available teacher jobs were advertised in
the newspaper pages and we notice that some of them were especially for women. The schools used
to publish the exams’ dates and the entrance’s criteria.
Articolele şi publicitatea „Gazetei Transilvaniei” relevă, pentru perioada studiată (1877-

1881), informaţii despre educaţia şi instrucţia publică realizată în spaţiul transilvănean.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, educaţia continuă să fie făcută atât în
instituţii private, cât şi în cele publice de învăţământ, atât în cele „din patrie”, cât şi în
cele din străinătate. Educaţia se face şi acasă, lucru valabil pentru cazul fetelor. Astfel, în
nr. 60/1877 al ziarului, se face reclamă pentru Şcoala comercială publică şi pentru
Institutul de educaţiune al lui Henric Burchez, profesor de gimnaziu la Braşov. Şcoala
este autorizată de guvern, în ea predându-se „toate obiectele de învăţământ ale ştiinţelor
comerciale, după modelul şcolilor celor mai excelente din oraşele mari europene”1. La
Braşov mai exista, încă din 1854, un pension pentru fete – Institutul Vautier, iar în 1879 se
înfiinţa Şcoala de desen a Carlottei Jakab, absolventă a Academiei de pictură.
De asemenea, în „Gazetă” se întâlnesc anunţuri ale unor persoane private, care
ofereau elevilor atât cazare, cât şi educaţie. Un exemplu ar fi cel al Elisei Mureşianu, care
anunţă că primeşte în gazdă „eleve care frecventează vreun institut local şi vor să
primească instrucţiune privată acasă”2, care va consta în deprinderea menajului casei, a
lucrului de mână, a limbii franceze şi a conversaţiei în această limbă. De aici putem să
aflăm, aşadar, lucrurile pe care le învăţau cu deosebire fetele. Un alt caz este cel al lui
Macsimilian Laszner, profesor în Viena, care se oferă să ţină un curs „superior de
fortepian”3, după terminarea acestuia elevii putând da chiar şi concerte.
1 „Gazeta Transilvaniei ”, nr. 60 din 16 iulie/4 august 1877.

2 Loc. cit., nr. 66 din 6 septembrie/25 august 1877.
3 Loc. cit., nr. 73 din 26/14 septembrie 1878.
77
RAMONA POPOVICI
Se făcea reclamă însă şi la instituţii din străinătate, la care erau aşteptaţi să se înscrie
elevi români. O atare instituţie era pensionul de băieţi al lui Carol Porges din Viena,
înfiinţat în 1873 şi care forma „comercianţi capabili”4, directorul şcolii obligându-se să-i
plaseze pe tineri după terminarea studiilor.
Totodată, în paginile „Gazetei” se anunţă concursuri pentru ocuparea diferitelor
posturi de învăţători şi profesori. Pentru învăţătorii de la sate salariul era chiar de 3-4 ori
mai mic decât cel al unui profesor din Braşov, aceştia primind, de exemplu, 200 florini, în
timp ce profesorii aveau 800-900 florini. Învăţătorii mai primeau „cortel în natură” (o
plată în produse), lemne de foc şi chiar o grădină extravilană.5 Condiţiile impuse6 erau:
absolvirea şcolii preparandiale (liceul pedagogic), atestat de moralitate, de botez, de
sănătate şi recomandarea din partea locului în care au mai predat înainte şi „cu ce
succes”. La sate, învăţătorul trebuia să ştie şi cântările bisericeşti, ceea ce sugerează că
acesta continuă să împletească sarcina de dascăl cu cea de slujitor al bisericii.
În ceea ce priveşte posturile de profesori de la şcolile româneşti din Braşov
(gimnaziul român), candidaţii admişi aveau posibilitatea să primească, în timp, un salariu
mai mare, după o perioadă de probă sau în funcţie de vechime. Participanţii la
concursurile de ocupare a diferitelor posturi trebuiau să ştie mai multe limbi străine:
germană, italiană ori franceză. Existau anunţuri şi pentru posturi de învăţătoare, cum se
întâmplă în cazul Şcolii grănicereşti din Vaidarece, de lângă Făgăraş. Acestea trebuiau să
fi absolvit cursul pedagogic şi să fie capabile să le înveţe pe fete „lucrul de mână, de casă
şi grădină”7. Se cerea, la 1880, un învăţător la şcoala româno-maghiară din comuna
Szikevicza, în comitatul Severin.
Uneori, învăţătorii şi profesorii primeau şi premii, în urma unor concursuri, ca de
exemplu cel organizat de Comitetul Reuniunei învăţătorilor români ortodocşi din Ţara
Bârsei pentru realizarea celei mai bune gramatici române, destinată elevilor din „şcolile
poporale”8. ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ oferea şi ea, la 1878, 4 premii pentru acei
învăţători care s-au distins în predarea pomăritului şi grădinăritului la şcolile poporale.9
Tot în numerele „Gazetei” se anunţau datele şi materiile şcolare care erau evaluate
la sfârşitul fiecărui an şcolar, de obicei în perioada 9-19 iunie, de luni până sâmbătă (cazul
şcolilor centrale româneşti greco-catolice din Braşov). Examenul de maturitate avea loc pe
27 iunie.10
Cât priveşte doritorii să înveţe o meserie, diferite asociaţii sau persoane private
acordau acestora stipendii, cu condiţia ca tinerii să aibă 14 ani, să fi absolvit o şcoală
primară, să fie buni la învăţătură şi cu o purtare morală exemplară sau măcar
4 Loc. cit., nr. 57 din 1 august/20 iulie (sic!) 1878.

5 Loc. cit., nr. 99 din 30/18 decembrie 1877.
6 Loc. cit., nr. 10 din 5/17 februarie 1878.
7 Loc. cit., nr. 87 din 14/2 noiembrie 1878.
8 Loc. cit., nr. 2 din 6/18 ianuarie 1881.
9 Loc. cit., nr. 81 din 24/12 octombrie 1878.
10 Loc. cit., nr. 46 din 28/16 iunie 1877.
78
ŢARA BÂRSEI
„lăudabilă”. De asemenea, pe lângă limba română, trebuiau să ştie şi o altă limbă uzitată
în ţară, precum germana sau maghiara, iar părinţii sau tutorii să se angajeze, printr-un
contract, că îi vor lăsa să termine stagiul de pregătire.11
În privinţa localurilor de şcoală, acestea erau construite sau reparate prin
organizarea unor licitaţii. Aşa se întâmplă cu Seminarul greco-catolic din Blaj, care are
nevoie de reparaţii la anul 1877.12
Totodată, în „Gazetă” se face reclamă la cărţi şcolare, hărţi, atlase ce se găsesc în
librării, una dintre cele mai cunoscute librării braşovene fiind librăria „Ciurcu”. Sunt şi
profesori autori de manuale care îşi fac reclamă în paginile „Gazetei”. Studenţii şi elevii
români, atât din ţară, cât şi din străinătate (Viena, Budapesta), sunt sprijiniţi şi prin
crearea unor biblioteci, fondurile necesare rezultând uneori din acte de caritate. Nu de
puţine ori se întâlnesc în „Gazetă” mulţumiri publice ale diferitelor societăţi de lectură
către redacţiile care le-au trimis publicaţiile. Aşa se întâmplă la 1880, când Societatea de
lectură „Petru Maior” a tinerimii române din Budapesta transmite, prin intermediul
ziarului, mulţumirile sale, inclusiv redacţiei „Gazetei Transilvaniei”.13
O bibliotecă şcolară a putut fi înfiinţată în urma unei serbări şcolare organizate de
Elia Pop, învăţător din Şomcuta Mare, banii fiind strânşi din mai multe localităţi „în care
s-au preumblat şcolarii cu sceneta”14.
De asemenea, copiii care sunt săraci primesc haine şi alte ajutoare necesare a le
facilita accesul la educaţie. Asociaţiunea românilor pentru sprijinirea învăţăceilor şi
sodalilor români meseriaşi roagă braşovenii, prin intermediul paginilor „Gazetei”, să
doneze îmbrăcăminte necesară copiilor săraci.15 Reuniunea Femeilor române din Braşov
mulţumeşte, în 1879, celor care au participat la petrecerea organizată de ea, precizând că
suma strânsă cu această ocazie va fi folosită „în favorul educaţiunei fetiţelor române”16.
Totodată, pentru înscrierea la concursurile de acordare a diferitelor stipendii pentru
copiii nevoiaşi, se cere de la aceştia „atestat de paupertate”17.
În numerele „Gazetei” se anunţă deseori viitoare întâlniri ale diferitelor societăţi de
lectură, asociaţii culturale, ale Reuniunii române de gimnastică şi de cântări18 şi ale
reuniunilor de învăţători din diferite localităţi ale Transilvaniei. De exemplu, Reuniunea
învăţătorilor din Năsăud publică un discurs despre imaginea dascălului în secolul al XIX-
lea, socotit „secolul luminii, culturii şi al civilizaţiei”19. Se subliniază greutăţile cu care se
11 Loc. cit., nr. 40 din 20 mai/1 iunie 1879.

16 Loc. cit., nr. 14 din 18 februarie/2 martie 1879.
17 Loc. cit., nr. 62 din 23/11 august 1877.
79
RAMONA POPOVICI
confruntă acesta şi puţina recunoştinţă din partea societăţii pentru efortul depus de el în
educarea tinerei generaţii. Totodată, se exprimă speranţa într-un viitor mai fericit.
Preocuparea pentru soarta şcolii determină abonarea, din partea învăţătorilor, la o
serie de apariţii editoriale, un exemplu în acest sens fiind „Şcoala română”, în „Gazetă”
publicându-se invitaţia de prenumeraţiune pentru aceasta.20
Concluzionând, putem spune că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modul în
care se fac educaţia şi instrucţia şcolară nu diferă foarte mult de cel prezent în prima
jumătate a secolului. Se remarcă totuşi începutul unei specializări a cadrelor didactice
prin obligativitatea urmării liceului pedagogic, precum şi impunerea – ca o condiţie
esenţială exercitării profesiei – a unei conduite morale. Excelenţa este recompensată
financiar prin acordarea diferitelor premii. În ceea ce priveşte elevii, şi aceştia continuă să
se instruiască, fie în sistem privat, fie în sistem public, cei nevoiaşi fiind ajutaţi în diferite
feluri să îşi termine studiile. Şcoala rămâne aşadar o preocupare serioasă a societăţii
româneşti de secol XIX.
80
ŢARA BÂRSEI
Marinela-Loredana BARNA
SERVICIILE POŞTALE ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XIX-LEA
POSTAL SERVICES IN TRANSYLVANIA IN THE 19TH CENTURY
Abstract: Transylvanian postal services passed in the nineteenth century trough an impressive
reform, part of the development of the entire European postal system.
In those times, the Post Directorate was located in Sibiu, Transylvania. In the last quarter of the
century, authorities decided the transfer of Post and Telegraph Directorate to Cluj.
Three major reforms were announced in the “Transylvania’s Gazette” in 1838, 1846 and 1878.
Căile de comunicaţie au apărut odată cu societatea umană. Transmiterea veştilor şi

circulaţia mărfurilor în timp cât mai scurt au impus amenajarea drumurilor. Organizarea
serviciilor poştale specializate a devenit un act al statului. În articolul Poştăritul şi tariful
poştal, din „Gazeta Transilvaniei” nr. 98 din 22/10 decembrie 1878, autorul sublinia că
mijloacele de comunicare care se află într-o „stare mai rea şi insuficientă” dovedesc că şi
ţara este înapoiată.
Anglia, ţara cea mai dezvoltată comercial şi industrial în epoca modernă, a rămas,
prin reformele ei, un model. Sir Rowland Hill a reformat sistemul poştal englez la
jumătatea secolului al XIX-lea. Reformele propuse parlamentului britanic vizau:
reducerea taxei pentru scrisori dacă se plătea epistola când se preda, plata aceleiaşi sume
indiferent de distanţă şi introducerea mărcilor poştale şi a plicurilor. În 6 mai 1840, a fost
introdusă reforma lui Hill, ducând la început la scăderea veniturilor poştei. Astfel apărea
prima marcă poştală din lume, numită Penny Black, ce a fost utilizată în Anglia şi în
Irlanda.1
Zece ani mai târziu apărea şi prima emisiune poştală austriacă, ce a circulat până în
1867 pe întreg teritoriul Imperiului, inclusiv în Transilvania. Între 1867 şi 1871 s-a folosit
o emisiune poştală comună austro-ungară. Începând cu 1871, Ungaria emitea mărci
poştale proprii.2 O nouă emisiune poştală ungară apărea la 1 iunie 1888.
Pentru expedierea ziarelor se emitea, în Austria, la 1 ianuarie 1851, Blue Mercury –
primul timbru pentru ziare din lume. Imaginea îl reprezenta pe zeul Mercur, iar valoarea
lui poştală era indicată de culoarea timbrului.3
Organizarea eficientă a serviciului poştal englez era dată ca exemplu adeseori în
„Gazeta de Transilvania”/„Gazeta Transilvaniei”. O ştire din 1892 informa că în Londra
funcţionau 107 birouri poştale, îşi desfăşurau activitatea 5.820 factori poştali, se colecta
1 Cristian-Andrei Scăiceanu, Istoria mişcării filatelice din România, Bucureşti, Oscar Print, 2011, p. 35.
2 Marcel Dănescu, Filatelia de la A la Z, Bucureşti, Sport-Turism, 1987, p. 36.
3 www.linns.com/howto/refresher/newspaperstamps_20030915/refreshercourse.aspx.
81
MARINELA-LOREDANA BARNA
corespondenţa din 1.990 de cutii de scrisori, iar timpul între depunerea şi distribuirea
unei scrisori era de o jumătate de oră.4
În secolul al XIX-lea, Direcţia poştelor transilvănene avea sediul la Sibiu. În ultimul
sfert de veac, autorităţile decideau mutarea Direcţiei poştale şi telegrafice la Cluj. „Gazeta
Transilvaniei” informa că în acest proces erau implicate de asemenea Direcţia financiară
şi comanda militară, proces catalogat drept răzbunare împotriva Sibiului.5 Intenţia
autorităţilor era făcută publică în anul 1885. Strămutarea va dura însă opt ani, deoarece
Clujul nu dispunea de o clădire pentru această instituţie. În anul 1893, Direcţia poştelor şi
telegrafului îşi desfăşura deja activitatea la Cluj, chiar dacă Palatul Poştei va fi construit
abia în 1898, după ideile arhitectului Ray Rezső Vilmos.
„Gazeta Transilvaniei” ne prezintă tabloul poştal transilvănean din primele trei
decenii ale secolului al XIX-lea:
...pe lângă toate calamităţile şi neplăcerile ce le avea omul de a le suferi cu
diligenţa şi cu poşta, totuşi era mult mai bine ca în zilele părinţilor noştri când
mergea omul cu cărăuşi din Bungardu până la Viena cu săptămânile şi din cauza
oamenilor răi trebuia să te fereşti şi de sate faimoase, şi de cârciumi unde-şi aveau
hoţii cuiburile lor; dar şi carele acelea mizerabile de poştă până pe la 1836
mergeau de la Sibiu la Viena numai de 2 ori pe săptămână; şi când veneau
noutăţile cele mai proaspete, toate erau vechi de 7 zile; un car de poştă mergea la
Viena tot la 14 zile unde de abia ajungea după o călătorie de 10 zile. ... persoanele
care doreau să meargă cu poşta trebuiau înştiinţate dinainte... Şi cu epistolele era
greu că orice scrisoare trebuia omul s-o ducă la poştă şi s-o plătească, deoarece
mărci nu erau la 18366.
Din păcate, imaginea era completată de angajaţii poştali grobieni, care ajunseseră
proverbiali.
Taxele poştale transilvănene la începutul secolului al XIX-lea erau ridicate. Mai mult
decât atât, se percepea un „tarif extrapoştă în Ardeal”, adică o „cinste” cu valori diferite:
9 creiţari pentru un cal şi o staţiune de poştă, 12 creiţari şi jumătate pentru o trăsură
neacoperită, 25 creiţari pentru o trăsură acoperită. Socotite după numărul staţiunilor
poştale, scrisorile aveau şi ele taxe diferite. Astfel, de la Sibiu la Braşov o epistolă costa 10
creiţari, iar aceeaşi epistolă, de la Sibiu la Timişoara, costa 22 creiţari.7 Noul tarif poştal
din 1878 ducea la scăderea semnificativă a taxelor. Aşadar, dacă doreai să trimiţi la Viena
suma de 100 fl., plăteai, conform tarifului vechi, o taxă de 1 florin şi 5 creiţari, iar după
1878, taxa era de 21 creiţari.
Secolul al XIX-lea aducea şi în sistemul poştal transilvănean reforme importante. În
debutul acestuia, în 1 iunie 1817, Austria introducea cutia poştală în fiecare oficiu poştal
din Imperiu şi plata serviciului poştal. Primele cutii poştale erau din lemn, cu o fantă
4 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 51 din 4/16 martie 1892.

5 Loc. cit., nr. 184 din 20 august/1 septembrie 1885.
7 Ibidem.
82
ŢARA BÂRSEI
necesară pentru introducerea scrisorii, şi au fost amplasate în interiorul oficiilor şi al

staţiunilor poştale. Cutiile poştale pentru exterior apăreau curând şi s-au răspândit după
introducerea mărcilor poştale (1850). Majoritatea erau pictate în culorile Monarhiei: negru
şi galben. Un tip standardizat se răspândea după 1870 şi era disponibil în trei mărimi –
pentru oraşe, localităţi mai mici şi comunităţi rurale.
În luna septembrie a deceniului trei, începea un proces de reorganizare a serviciilor
poştale transilvănene, asigurându-se legătura oraşelor Cluj, Braşov, Sibiu cu ţările din
Apusul Europei, totodată extinzându-se şi diversificându-se legăturile cu Ţara
Românească şi Moldova.8
O reformă totală în poşta Transilvaniei era introdusă în 4 mai 1846.9 Cursul poştelor
călăreţe şi al diligenţelor s-a schimbat şi s-au introdus noi servicii. A apărut Mallepost,
adică poşta cu genţi (săculeţi, traiste, pachete), care circula de două ori pe săptămână şi
cu care se puteau trimite bani şi pachete felurite. Tot cu Mallepost puteau călători şi trei
persoane. Poşta călare asigura legătura între Sibiu şi Cluj, Sibiu şi Braşov.
Inspirată de englezi, Austria încheia, în 1850, o convenţie poştală cu Germania, care
a dus la scăderea taxelor şi la crearea unui mare teritoriu poştal. Prin reformele austriece
ulterioare – micşorarea portului pentru epistole, mostre, tipărituri, probe de mărfuri,
introducerea avizelor poştale, a telegramelor poştale şi mai târziu a cărţilor de
corespondenţă, comunicaţia în Imperiu a avut un avânt puternic. Sistemul metric,
introdus în 1871, ducea la renunţarea folosirii cântarelor şi a greutăţilor în serviciul
poştal.
Introducerea poştei rurale în Austria, în 1868, avea ca scop facilitarea accesului
populaţiei la serviciul poştal. Activităţile din cadrul oficiilor poştale rurale erau preluate
de particulari, care erau remuneraţi. Oficialii poştali rurali aveau ca atribuţii vânzarea de
timbre şi preluarea scrisorilor.
În perioada 1878-1892 erau anunţate în „Gazeta Transilvaniei” 69 de posturi de
magiştri poştali, două posturi de servitor la poştă şi telegraf, două posturi de expeditor
poştal, un post de transportor poştal şi un post de director poştal. Majoritatea posturilor
erau cerute pentru oficii poştale rurale nou-înfiinţate. În comitatele Hunedoara, Târnava
Mică şi Turda-Arieş se înregistrau cele mai numeroase cereri.
Cerinţele pentru funcţionarii poştali erau următoarele: să aibă vârsta legală de 20 ani
pentru bărbaţi şi de 18 ani pentru femei, să aibă „viaţa nepătată” şi cunoştinţe necesare,
să fi absolvit o şcoală civilă sau un institut similar. Cei cu avere erau preferaţi. Dosarul de
concurs se depunea la Direcţia poştelor din Sibiu. Petiţiile se trimiteau în manuscris şi
timbrate.10 Fiecare nou-angajat depunea o cauţiune cuprinsă între 100 şi 150 fl. Leafa
anuală a unui magistru poştal se încadra între 120 şi 300 fl., iar unui director poştal i se
asigura o leafă de 387 fl., locuinţă şi 10% din venitul brut al oficiului.
8 Loc. cit., nr. 11 din 10 septembrie 1838.

9 Loc. cit., nr. 100 din 13 decembrie 1845.
10 Loc. cit., nr. 154 din 14/26 iulie 1888.
83
O nouă reformă importantă a poştăritului şi a tarifelor poştale intra în vigoare la 1

noiembrie 1878. Prevederile reformei s-au tipărit în „Gazeta Transilvaniei”, numerele 99,
100, 101 din acel an. Noile principii erau: scăderea taxei, aceeaşi valoare a taxei indiferent
de distanţă, simplificarea modului de a calcula taxa, scăderea preţurilor pentru expedieri
francate şi aplicarea mărcilor şi la francarea pachetelor.
În secolul al XIX-lea, expedierea scrisorilor reprezenta principala activitate a
serviciilor poştale. Scrisoarea, până la apariţia mărcii poştale la mijlocul secolului al XIX-
lea, era dusă de către „trimiţător” (expeditor) la oficiul poştal unde plătea o taxă pentru
expediere – taxa franco.11 Exista posibilitatea ca această taxă să fie plătită şi de către
„adresat” (destinatar) – taxa porto, care însă avea o valoare mai mare.12 Deoarece adesea
scrisorile erau refuzate de destinatar, iar plata taxei poştale nu se făcea, serviciile poştale
nu reuşeau să-şi acopere cheltuielile. Introducerea mărcii poştale făcea serviciul poştal
profitabil.
În secolul al XVIII-lea, sigiliile poştale înlocuiau vechile însemnări manuscrise ale
oficiantului poştal.13 Scrisorile ştampilate din acea perioadă sunt cunoscute sub
denumirea de scrisori prefilatelice, ale căror amprente sigilare conţineau informaţii
ample, precum: data şi locul expediţiei, sosirii, tranzitului, taxa şi numele expeditorului.
Apariţia mărcii poştale ducea la reducerea acestor informaţii. Primele ştampile de agenţii
poştale apăreau în Austria abia în 1897.14
Când prestaţia poştală se realiza, pe marca poştală se aplica un semn care indica
anularea ei, numit obliterare sau ştampilare.15 La începutul existenţei mărcilor poştale au
fost folosite mai multe moduri de obliterare: tăierea sau ruperea unei bucăţi din marcă,
trasarea cu peniţa de linii simple sau încrucişate (Austria) sau imprimarea cu un dop de
plută în care se tăiase un desen (America).
„Cuverta” (plicul) începea să fie folosită după apariţia mărcii poştale. Până la
generalizarea utilizării plicului, scrisoarea era împăturită, sigilată, iar adresa
destinatarului era scrisă pe partea din exterior.
Dispoziţiile ministeriale prevedeau ca datele de identificare de pe plic ale
destinatarului, în anul 1887, să conţină următoarele informaţii: numele, eventual
ocupaţia, locuinţa (nr. casei şi al uşii), localitatea şi ultima poştă (oficiul poştal cel mai
apropiat). De asemenea, se cerea ca expeditorul să-şi scrie numele şi adresa pe partea
sigilată a plicului, iar orice altă însemnare pe plic anula expedierea poştală.16 Mărcile
11 Marcel Dănescu, op. cit., p. 144.

12 Ibidem, p. 256.
13 Maria Magdalena Jude, Sigilii poştale în Muzeul de Istorie al Transilvaniei, în „Acta Musei
Napocensis”, XVII, Cluj-Napoca, Întreprinderea Tipografică Cluj, 1980, p. 785.

14 Dan-Simion Grecu, Agenţiile poştale austriece din Bucovina (1897-1918), în „Buletinul Cercului de
studii ale istoriei poştale din Ardeal, Banat şi Bucovina”, An XVI, nr. 1.
15 Marcel Dănescu, op. cit., p. 30.
16 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 165 din 29 iulie/10 august 1887.
84
ŢARA BÂRSEI
poştale trebuiau lipite în colţul dreapta, sus, pe faţa pe care erau scrise datele
destinatarului.
Alături de scrisori, începând cu 1844, erau folosite ca mijloace de comunicare rapidă
telegramele. 10 ani mai târziu telegraful era utilizat şi la Braşov. O statistică din deceniul
opt situa Austria printre fruntaşele Europei, cu o linie telegrafică de 48.700 km. Pentru a
uşura circulaţia acestora, în 1891, Austria stabilea cu Germania şi Ungaria o taxă
telegrafică unitară, în valoare de 3 creiţari pe cuvânt şi un minim de 10 de cuvinte pentru
a fi expediată o telegramă.17
Un alt mijloc de corespondenţă venea în 1869 din spaţiul englez – cartea poştală.
Adeseori publicul era atenţionat de către Direcţia poştelor transilvănene să respecte
spaţiul destinat scrierii mesajului, ameninţând chiar cu refuzarea trimiterii. Cât de bine a
fost primit acest nou mijloc de comunicare, ne demonstrează o statistică din 1894, ce
anunţa circulaţia anuală la un miliard.18
Expedierea coletelor poştale reprezenta şi ea un serviciu însemnat. Când, în 1878, se
introducea noul tarif poştal în Imperiul Austro-Ungar, pachetele încă nu se puteau franca
prin lipirea de mărci poştale. Pentru pachetele care ocupau mai mult loc se plătea o taxă
suplimentară. Nu se puteau expedia pachete mai grele de 50 kg, excepţie făcând
gropurile (săculeţi sigilaţi) cu bani de aur, de argint şi de aramă.19
Direcţia poştală din Sibiu atrăgea atenţia în mod repetat ca adresele să se scrie pe
învelitoarea coletului poştal, nu să se lipească. Vânatul nesângeros, dintr-o bucată, se
putea trimite cu poşta şi neîmpachetat. Păsările vânate, în schimb, se trimiteau în coşuri
sau împachetate în frunze de stejar.20
Ultimul sfert de veac aducea o nouă serie de îmbunătăţiri în sistemul poştal austro-
ungar şi transilvănean. O siglă unitară pe însemnele poştale era introdusă în 1880. O
inovaţie foarte importantă pentru lumea comercială apărea la 1 octombrie 1882, când la
diferite oficii poştale din întregul Imperiu se primeau încasări de accepte şi socoteli de la
persoane private. Se renunţa la mijlocirea băncilor sau a unor persoane de încredere
pentru astfel de servicii, încasarea banilor făcându-se de către poştă în mod oficial.21
Începând cu 1 august 1888, oficiile poştale nu mai percepeau nicio taxă pentru înmânarea
epistolelor, cărţilor de corespondenţă, mostrelor de mărfuri şi ziarelor.22 În schimb, în
Austria, începând cu decembrie 1890, prin plata a cinci florini lunar, fiecare persoană
putea primi scrisorile la gara oraşului sau a comunei unde locuia şi le putea ridica
imediat după sosirea trenului.23
17 Loc. cit., nr. 140 din 23 iunie/5 iulie 1891.

19 Loc. cit., nr. 101 din 21 decembrie 1878.
21 Loc. cit., nr. 109 din 19 septembrie/1 octombrie 1882.
23 Loc. cit., nr. 265 din 27 noiembrie/9 decembrie 1890.
85
O ultimă reformă în secolul al XIX-lea era propusă de Gabriel Baross, ministrul de

comerţ ungar. Acesta decidea, în 1887, unirea definitivă a oficiilor telegrafice cu cele
poştale.24 Prin această măsură spera realizarea unei economii de 500.000 florini în
cheltuielile de administraţie.25
Decizia ministerială era îndeplinită şi în Transilvania. Astfel, la 1 septembrie 1887,
Direcţia poştală din Sibiu îşi extindea activitatea şi asupra serviciului telegrafic ce îşi
desfăşurase până atunci activitatea la Cluj. 26 Reforma a pensionat nu mai puţin de 112
funcţionari27, afectat fiind şi oficiul poştal braşovean28.
În ultimul sfert de veac XIX, oficii telegrafice se deschideau vara în staţiunile
balneoclimaterice din Transilvania, între 15 mai şi 15 septembrie.29 Turiştii băilor de la
Borsec, Vâlcele şi Tuşnad beneficiau de avantajele comunicării rapide oferite de staţiunile
de telegraf.
Înfiinţarea unor noi staţiuni telegrafice erau anunţate în „Gazetă” la Roşia30,
Miercurea31, Totiş32, Hida33, Ghimeşu şi Sepvizu34, Lăpuşu românesc35, Salciva de jos36,
Satulung (Săcele)37.
Cursuri de telegrafie se organizau la Pesta 38, Timişoara39, Debreţin40, Cluj41, Târgu-
Mureş42 şi la Braşov43. Un curs ţinea între şase şi opt săptămâni. Condiţiile de înscriere
pentru cursanţi, atât bărbaţi cât şi femei, erau următoarele: născuţi sub Coroana Ungariei,
cunoaşterea limbilor patriei – maghiara şi germana, vârsta bărbaţilor să fie cuprinsă între
20 şi 30 ani, iar a femeilor să fie peste 18 ani, sănătoşi şi neîntinaţi în moravuri. Dosarul de
înscriere cuprindea o petiţie scrisă de mână, cartea de botez, atestatul de şcoală, atestatul

27 Loc. cit., nr. 158 din 19/31 iulie 1887
28 Loc. cit., nr. 159 din 22 iulie/3 august 1887.
29 Loc. cit., nr. 108 din 17/29 mai 1887;, nr. 209 din 20 septembrie/20 octombrie 1885.
30 Loc. cit., nr. 163 din 26 iulie/7 august 1887.
32 Loc. cit., nr. 85 din 16/28 aprilie 1889.
34 Loc. cit., nr. 237 din 22 octombrie/3 noiembrie 1889.
35 Loc. cit., nr. 248 din 5/17 noiembrie 1889.
37 Loc. cit., nr. 23 din 29 ianuarie/10 februarie 1891.
38 Loc. cit., nr. 79 din 25/13 octombrie 1868; nr. 58 din 10 august/29 iulie 1872; nr. 149 din 6/18 iulie
1891.
39 Loc. cit., nr. 58 din 10 august/29 iulie 1872.
40 Ibidem.
41 Loc. cit., nr. 58 din 10 august/29 iulie 1872; nr. 206 din 18/30 septembrie 1891.
42 Loc. cit., nr. 206 din 18/30 septembrie 1891.
43 Loc. cit., nr. 20 din 22/10 martie 1873; nr. 204 din 15/27 septembrie 1891.
86
ŢARA BÂRSEI
de la doctor şi atestatul de moralitate. Absolvenţii aveau întâietate la angajare, li se oferea

locuinţă şi un salariu de 300 fl.44
Oficiile poştale din Transilvania primeau liste cu ziarele cărora li se retrăsese debitul
poştal în Monarhia Austro-Ungară. În anul 1886 erau oprite 196 de ziare.45 Dintre aceste
jurnale interzise în ultimul sfert de veac XIX amintim ziarele germane „Die Arbeit” şi
„Neue Züricher Zeitung”, ziarele italiene „L’Eco dell'Alpe Giulia” şi „L’Eco degli
Irredenti”, ziarele rutene „Novi Proloni” şi „Nauka”, ziarul sârbesc „Srpski List”, ziarul
rusesc „Warszawezky Dnewnik” şi, nu în ultimul rând, ziarele româneşti „Altarul”,
„Corespondenţa Română” şi „Lupta Naţională”.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, timp de mai bine de zece ani, erau semnalate în
„Gazeta Transilvaniei” 39 de furturi petrecute în oficiile poştale din Imperiu şi din afară,
7 atacuri asupra carelor poştale şi chiar 2 pierderi de bani ale serviciului poştal.
În Transilvania, cel mai periculos drum sibian era Hula Bradului, ce asigura legătura
poştală între Sibiu şi Avrig.
Jafurile în oficiile poştale erau însoţite adesea de omoruri. Făptaşii erau prinşi foarte
rar, iar pagubele produse erau aproape imposibil de recuperat. Sumele sustrase erau
majoritatea din scrisori cu bani şi lozuri genoveze. În „Gazetă” erau anunţate situaţii în
care factorii poştali ce împărţeau scrisori la domiciliu erau atacaţi şi jefuiţi în casele
destinatarilor.
Numeroase erau şi fraudele comise de funcţionarii poştali. Pesta, des amintită,
Rădăuţi, Timişoara, Arad, Seghedin sunt doar câteva exemple. Condamnările pentru
defraudare erau cuprinse între unul şi doi ani de carceră.
La numeroase pagube băneşti ale Direcţiei poştale contribuiau şi angajaţii cu
neatenţia lor. Pe drumul de la oficiul poştal la gară sau înapoi se pierdeau pungi cu bani
din carul poştal. La Cluj, în 1888, rămâneau pierdute două pungi cu 300 florini.46
Biroul poştal internaţional de la Berna, Elveţia, publica, în 1882, o statistică a
activităţii poştale mondiale. Astfel, în 1879, Europa avea cele mai multe expedieri – 5
miliarde 624 milioane, urmată de America, Asia, Australia şi Africa, care ocupa ultimul
loc cu doar 12 milioane expedieri.47
Cinci ani mai târziu, o altă statistică anunţa că poştele europene expediaseră 7.917
milioane de scrisori de tot felul şi pachete, scrisorile ocupând în continuare primul loc în
serviciul poştal.48
Serviciul poştal transilvănean a trecut în secolul al XIX-lea printr-o reformă
impresionantă, parte a dezvoltării întregului sistem poştal european.
44 Loc. cit., nr. 20 din 22/10 martie 1873.

46 Loc. cit., nr. 6 din 12 ianuarie 1888.
47 Loc. cit., nr. 124 din 24 octombrie/5 noiembrie 1882.
48 Loc. cit., nr. 36 din 15/27 februarie 1885.
87
LUCIA BUNACIU
Lucia BUNACIU
RĂZBOI 1914
THE WAR OF 1914
Abstract: This paper presents a letter sent by my father, Iulius Bene (a doctor and second
lieutenant at the time), to his parents in 1916, after he had been taken prisoner in Russia.
Războaiele aduc glorie dar totodată şi moarte, pierdere de libertate, greutăţi materiale şi
spirituale de tot felul şi, cu toate acestea, umanitatea e totdeauna dispusă să le pornească,
să le susţină şi să le folosească pentru interese mai mult sau mai puţin legitime.
Agresivitatea omenească îşi găseşte cel mai bine aplicarea în declanşarea unui război
căruia să i se dăruiască cu trup şi suflet.
Conducătorii popoarelor sunt cei care le folosesc pentru a-şi manifesta puterea, dar
cei care le duc sunt în primul rând cei tineri care, îndeplinându-şi obligaţiile militare
prevăzute de lege, pleacă pe front, luptă în linia întâi, pier şi de o parte şi de alta a
combatanţilor.
Tatăl meu, Iulius Bene, a plecat pe frontul rusesc în 1914, ca medic sublocotenent, cu
Regimentul de Honvezi, în care era ofiţer de rezervă. Acest regiment aparţinea Austro-
Ungariei, ţară străină nemului său, căci Transilvania sa natală, cu populaţie preponderent
românească, aparţinea pe atunci acelui stat.
Era singurul fiu la părinţi – frumos, medic, dintr-o familie înstărită şi cultivată,
adorat şi răsfăţat de părinţi. Plecarea lui pe front a constituit pentru aceştia, căci el era
lumina ochilor lor, de-a dreptul o dramă cu care nu se puteau împăca. Şi pentru el
despărţirea de casă şi părinţi a reprezentat tot ce i se putea întâmpla mai rău, mai ales că
nu ştia când se vor revedea; totodată, faptul că nu ţara lui era cea pentru care făcea acest
enorm sacrificiu i se părea cea mai mare nedreptate.
Scrisorile au fost cele care, şi de o parte şi de alta, erau mângâierea supremă – şi
pentru cel ce lupta pe front şi pentru cei de acasă.
Autorităţile militare aveau o organizare perfectă pentru ca această corespondenţă să
poată fi dusă şi într-o direcţie şi în alta fără întrerupere, căci aşa moralul era susţinut în
ambele părţi. Dar la un moment dat a căzut prizonier, după cum îi anunţa la 19 iulie
1916. Citez din scrisoarea acelei zile adresată:
Scumpilor mei părinţi,
(chiar din adresare se vede cât de puternică era dragostea pentru ei)
Precum v-am scris vreo trei corespondenţe, eu am căzut prizonier în iulie 3, diminieaţa, pe la
ora 3. S-a întâmplat aşa. Noi, honvezii, eram în rezervă. Cu o zi înainte, nici nu ne-am cugetat
(gândit) la ceva, pentru că frontul a fost foarte liniştit. În 2 iulie dimineaţa, la ora 4, au început a
88
ŢARA BÂRSEI
da cu tunurile. Efectul a fost teribil, după prânz am mers noi în linia de foc, când apoi dimineaţa
ne-au prins. De la front la locul destinat am ajuns la un sătuţ aşa ca Lăpuşul. De la Moscova e la
depărtare de 250 kilometri spre nord-vest. Suntem mai mulţi români laolaltă. Ne aflăm bine cu
toţii. Locuim în casă privată. În toată ziua putem merge în oraş la plimbare.
Cu viptul suntem aşa. De la căpitan în jos fiecare ofiţer capătă pe lună 50 de ruble, din care
trebuie să ne susţinem şi ieşim foarte bine pentru că aici nu-i scumpete. De exemplu: dejunul,
prânzul şi cina 30 de ruble. Pe rest ne cumpărăm tutun şi mărunţişuri. Laolaltă suntem 18 ofiţeri.
Avem 6 feciori de ai noştri care curăţă pe noi. Dintre ăştia, 2 sunt bucătari. Toate ar fi bine, numai
ne omoară plictiseala. Dacă mi-ar permite, aş merge la ceva spital. Nu ştiu succede-me-a (poate
că, nu ştiu dacă da) sau ba.
Pe aici e timp foarte frumos. Dintre ofiţeri nu este din jurul Clujului, numai unul cu numele
de Titus Maier, copilul lui Maier, directorul de la banca din Gyalu (Zalău ?). Dacă vreţi, scrieţi-i
că feciorul său este prizonier.
Eu în toată luna voi scrie 2 corespondenţe şi 2 epistole pentru că mai mult nu se poate.
Mi-e foarte dor de D-voastră, dar până la revedere trebuie să aşteptăm finea războiului.
Predaţi sărutările mele de mâini la unchiul şi Rosika neni.
Sărut mâinile şi vă sărut cu drag şi dor, al vostru fiu, Iulian.” 1916 VII/19
Adresa: Iulius Bene
Kadett asp. Medic
Pereslav – Zalet
Vladimirsk
Rusland
Întrucât tema acestui număr al anuarului Muzeului „Casa Mureşenilor” este
Corespondenţă de război, mi s-a părut potrivit să citez această scrisoare din prizonieratul
tatălui meu, atât de edificatoare pentru acele timpuri.
Războiul a luat sfârşit, în Rusia instaurându-se comunismul prin Revoluţia din 1917,
asasinarea ţarului, a familiei sale şi a unei mari părţi a nobilimii (care nu reuşise să plece
în exil).
Românii din lagăr s-au întors acasă ca voluntari de război – după un ocol de
neînchipuit prin Siberia, Japonia, Singapore –, de astă dată, în ţara lor, România Mare.
89
RUXANDRA MOAŞA NAZARE
Ruxandra MOAŞA NAZARE
FRAGMENTE DIN CORESPONDENŢA LUI

ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD
DIN PERIOADA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
EXTRACTS FROM ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD’S CORRESPONDENCE

DURING THE WORLD WAR I
Abstract: The paper presents some excerpts from five letters received by Alexandru Vaida-Voevod
between 1914 and 1916. During the period 1914-1915, the Kingdom of Romania was neutral. An
intense diplomatic activity took place in order to convince the Romanian Government to become
ally of Germany and Austria-Hungary. The Romanian delegate at Berlin, Alexandru Beldiman
and Transylvanian physician Alexandru Vaida-Voevod were involved in those negotiations.
Alexandru Beldiman’s letters addressed to Vaida relate the meeting with Hungarian Prime
Minister Tisza and his appreciations regarding the attitude and military role of Romanian state.
The letters written by Willy Sorban to Vaida, regarding the management of the Olpret domain,
registered the different businesses (agricultural works, sale of products such as crops, cattle, rents
and incomes) and a real preoccupation for controlling and organizing the farm. At the same time
those letters give proof of people’s attitude toward war and especially toward the Romanian
decision to involve into it on the side of “the Allies”. The letters have information about the state of
mind of people and authorities and mostly about hopes of the local population to avoid catastrophic
results for their everyday life.
Vom cita atât din corespondenţa oficială, cât şi din cea particulară, provenită de la
Alexandru Vaida-Voevod, din perioada anilor 1914-1915, reliefând cum se desfăşura
viaţa publică şi privată în timpul Marelui Război. Fragmentele extrase vor ilustra
alternativ cele două planuri şi niveluri de percepţie.
Izbucnirea războiului nu a afectat de la bun început civilii. Pe ample zone, războiul
şi efectele lui nu s-au resimţit, viaţa fiind lăsată să curgă în cadrele fireşti. Scrisorile
oglindesc această situaţie în care războiul se limitează la arii marginale, pe linia frontului.
Astfel, la 23 septembrie 1914, din Dej, cunoştinţa, prietenul şi administratorul domeniului
Olpret al familiei Vaida, Willy Şorban, scria lui Alexandru Vaida-Voevod, transcriind un
fragment din cererea în limba maghiară a unui judecător sas din Deva, care dorea ajutor
în transferul la judecătoria din Bistriţa, oraşul lui de baştină, şi dând veşti familiale
despre fratele şi socrii lui Vaida. Totuşi, războiul îşi face simţită prezenţa în rândurile lui
Şorban prin hotărârea de a se asigura un spaţiu în caz de invazie. Willy notează că ar
părăsi casa sa doar în condiţii extrem de grave, dar şi optimismul său în privinţa
improbabilităţii unei invazii a ruşilor:
90
ŢARA BÂRSEI
Am aflat cu recunoştinţă dispoziţia ca cvartirul să se pună la dispoziţie. Eu am

decis că numai în caz hiper extrem să părăsesc vatra mea şi de cumva ar veni ruşii,
ceea ce nu prea cred1.
Declanşarea primei conflagraţii mondiale a însemnat şi o perioadă de febrile
negocieri diplomatice, în care s-au schimbat numeroase corespondenţe între Alexandru
Vaida-Voevod, un adevărat pol politic şi diplomatic, şi funcţionarii Regatului României,
mai ales reprezentanţii diplomatici români din spaţiul Europei Centrale (Viena şi Berlin).2
Unul dintre aceştia, ambasadorul României la Berlin, Alexandru Beldiman, scria lui
Vaida la 4/21 decembrie 1914, din Berlin, mulţumindu-i pentru scrisoarea lui din 23
noiembrie, fiindu-i foarte utilă prin informaţiile transmise, de care era lipsit în contextul
războiului, în următorii termeni:
[Î]ţi mulţumesc cordial pentru scrisoarea dumitale atât de interesantă din 23
noiembrie. Rog a nu te scuza de lungimea ei, nici de amănuntele, în care ai intrat,
care îmi sunt foarte utile. În împrejurările excepţional de grele, în care mă aflu, nu
mă cred niciodată îndestul de bine informat şi lămurit asupra chestiunilor ce mă
preocupă. Şi adesea un amănunt, care pare în sine de mică importanţă, clarifică o
situaţiune întreagă3.
Observăm că războiul întrerupsese circuitele normale ale informaţiei pentru politicieni şi
diplomaţi.
Al. Beldiman relatează întâlnirea cu contele Tisza, prim-ministru şi responsabilul cu
politica externă a Budapestei. Sosit la Berlin în 6/19 noiembrie 1914, înainte de prânz, şi
plecat în aceeaşi seară către marele cartier general al împăratului, contele şi-a exprimat
dorinţa de a-l cunoaşte. Astfel s-a ivit ocazia neaşteptată şi nesperată a acestei întâlniri
pentru prima dată între cei doi diplomaţi. Firesc, observa delegatul României, conversaţia
s-a purtat în termeni generali, dar a fost „totuşi .... foarte interesantă şi instructivă”.
Singurul punct în care contele maghiar s-a pronunţat mai precis a fost cel legat de
concesiile faţă de românii ardeleni, pentru ca România să aibă o politică externă
favorabilă Puterilor Centrale:
Chiar dacă aş face un pas mai departe decât programul meu expus în
cunoscuta scrisoare către Metropolitul Român din Sibiu – mi-a spus contele Tisza
– sunt încredinţat că în starea de astăzi a spiritelor din România, aceasta nu ar
produce asupra opiniei publice niciun efect, care ar putea să determine o acţiune a
guvernului dumneavoastră în sensul alianţei cu Germania şi Austro-Ungaria.
1 Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” Braşov, Colecţii Speciale, Fond de Corespondenţă Alexandru
Vaida-Voevod (în continuare BJBvCS-FAVV), scrisoare nr. 4085, p. 2.

2 Vezi Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori),
Cluj, Editura Sincron, pp. 72-80 şi, mai recent, Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod. Putere şi
defăimare, capitolul În vreme de război. Vaida şi Popovici, Bucureşti, Editura Rao, 2010, pp. 73-96. Vezi
şi seria de memorii editate de Alexandru Şerban şi apărute la editura Dacia în anii 1994-1995, 1997,
1998.
3 BJBvCS-FAVV, scrisoarea nr. 4450, p. 1.
91
Informat şi direct, nu numai prin rapoartele diplomatice de la Bucureşti, după părerea lui
Beldiman, Tisza a apreciat, la Berlin, faţă de alte persoane, că
Guvernul actual român ar fi prea slab şi dezbinat pentru ca să se poată aştepta de
la dânsul o altă atitudine decât cea actuală, a unei neutralităţi mai mult ostile
Germaniei şi Austro-Ungariei.
Comentariul lui Alexandru Beldiman merge mai departe:
Aici a atins punctul cel mai slab al situaţiunei noastre, pe care şi faţă cu guvernul
din Berlin şi faţă cu Împăratul a ştiut să-l pună în evidenţă cu toată abilitatea de
care dispune. Adevărul este că pentru ca guvernul nostru din Bucureşti să poată
apăsa cu toată energia şi autoritatea necesară la Berlin, Viena şi Budapesta în
sensul unor concesiuni reale, menite a aduce împăciuire temeinică între români şi
maghiari, pentru aceasta ar trebui să fie în starea a hotărî şi promite în caz
eventual o intrare în acţiune contra Rusiei. Dumneata ştii tot atât de bine ca şi
mine dacă guvernul actual din Bucureşti, în halul în care se află, ar putea să ia
asemenea angajamente4.
Beldiman transcrie impresia lăsată de prim-ministrul maghiar şi deduce din spusele
acestuia următoarele:
Am avut şi impresia – atât prin convorbirea mea, cât şi prin cele spuse aici
persoanelor conducătoare de primul ministru ungar, precum şi Împăratului la
Cartierul general, că în fond Domnia Sa este foarte mulţumit de paralizia în care
se află politica externă a Regatului român şi că se bucură că marile hotărâri ce se
vor îndeplini în Orient, se vor săvârşi probabil în afară de participarea noastră.
Astfel, crede Domnia Sa, la regularea noii stări de lucruri, România va fi mai mult
miluită prin forţa lucrurilor, decât întărită prin o acţiune a ei proprie, care i-ar da
dreptul să-şi spună şi ea cuvântul ei hotărâtor.
Ceea ce provoacă reacţia neîntârziată de resentiment şi frustrare a delegatului român,
având în vedere forţa intervenţiei României în al Doilea Război Balcanic, care s-a soldat
cu încheierea Păcii de la Bucureşti şi întărirea poziţiei statului român în regiune:
Această situaţie, pe care Tisza o prevede bine şi o doreşte pentru noi, – este grija
mea cea mai mare care apasă asupră-mi; şi cu mâhnire văd că faţă cu starea
internă de la Bucureşti, nu pot face aproape nimica. O atitudine – nici nu pot s-o
numesc o politică – o atitudine, care se mulţumeşte cu ceva negatif, adică în a nu
arunca ţara într-o catastrofă, ca aceea a Belgiei, adică în a nu comite un act de
sinucidere – o asemenea atitudine nu corespunde momentelor istorice supreme, în
care se va hotărî noua hartă a Europei şi deci şi soarta viitoare a Românilor 5.
Îl regăsim pe Alexandru Beldiman în corespondenţa lui Vaida-Voevod în 6/24

februarie 1915, când trimitea o carte poştală prin care relata intervenţia sa la colegii săi de
la ambasadele româneşti de la Viena şi Berna, pentru asigurarea de paşapoarte româneşti
lui Al. Vaida şi lui Aurel Popovici în călătoria la Berlin, prevăzute cu fotografii de
4 Ibidem, pp. 2-3.

5 Ibidem, pp. 3-4.
92
ŢARA BÂRSEI
identitate după noile dispoziţii germane. Condiţia pentru călătoria la Berlin era păstrarea
unei discreţii absolute, pentru care Beldiman garantase personal. Se pare că acea
proiectată călătorie era în legătură cu tratative diplomatice secrete şi ambasadorul român
din Germania aştepta veşti – prin intermediul directorului de la Fontaneschule, al cărui
nume era secretizat – asupra datei întâlnirii.6
În 1916, scrisorile de la Willy Şorban redau surpriza transilvănenilor la intrarea
armatei române în Ardeal, dar şi reacţia de calm, aprecierea situaţiei şi comportamentul
populaţiei şi al autorităţilor, care s-au redresat rapid după surpriza provocată şi s-au
recules, reluându-şi ritmul obişnuit. La 30 august 1916, Willy Şorban comunica lui Vaida:
Astăzi s-a ţinut şedinţa congregaţiei comitatense; Mihali în coînţelegere cu
noi a cetit alăturată declaraţie. Îmi pare bine că telegrama ta consună cu vederile
noastre. Atitudinea României ne-a cutrierat pe toţi. Eu niciodată n-am tras nădejde
că va veni cu noi, deşi scrisoarea ta din urmă a lăsat o licărire de speranţă. Îţi aduc
însă cu bucurie la cunoştinţă că atât publicul maghiar cât şi ţărănimea au luat
evenimentele calm la inimă. Autorităţile se poartă cu încredere faţă de noi şi cred
ferm că nu se vor înşela. Relaţia noastră e cea veche. Suntem nişte frunze pe apa
evenimentelor, nerăspunzători pentru cele întâmplate. Precum te poţi convinge,
pressa încă scrie relativ calm, astfel dragă Alexandre, cred că vom trece şi peste
acestea cu sânge rece7.
După care, trece la chestiuni gospodăreşti:
Joi, în 21 august începem îmblătitul la Olpret. Klemm încă n-a trimes banii;
astfel dar să nu contezi la bani înainte de 8-10 zile. Din vite aveam de gând să
vând 8, dar la târguri n-am reuşit; n-a fost ofert deloc, privaţii în zădar i-am cercat
şi în zădar le-am oferit trăsura, n-au venit. Până la declaraţia de război a României
nici nu mi-a părut rău, deoarece pe aici se zvoneau veşti bune, că chestia s-ar fi
aplanat, că aduc bucate din regat etc. Astfel deja am luat hotărârea că până la
toamnă nu le vând. Dar nu te îngrijora: deşi preţul vitelor a scăzut întrucâtva, dar
nu mult, şi sunt de toată convingerea că oamenii după ce se vor obişnui cu stările
noi, vor intra iarăşi în ogaşie, ba mai mult, preţul animalelor va creşte. Catanele
cumpără (la Bistriţa) orişicând cu 4-4,50 coroane (Schensgewielt?), prin urmare fii
liniştit, nu poate fi vorba de o scădere repentină a preţului.
În final, evaluând împrejurările, conchide:

Luând în considerare că nu ne temem de invaziune din nici o parte vom
lucra pământul ca mai înainte; cu Ioan* m-am consfătuit, el încă face aşa8.
A doua zi, în 1 septembrie 1916, Willy trimite o nouă scrisoare din Dej, hotărât să
scrie mai des, având în vedere că Vaida era neliniştit. Scrie aceleaşi fraze despre
6 Loc. cit., scrisoarea nr. 4449, pp. 1-2.

7 Loc. cit., scrisoarea nr. 4084, p. 1.
* Fratele lui Alexandru Vaida.
8 Loc. cit., scrisoarea nr. 4084, p. 2.
93
înţelegerea cu autorităţile şi liniştea populaţiei. Dar dă câteva detalii despre perioada

anterioară:
După erumperea războiului nou, precum îţi poţi închipui, lumea a rămas
încremenită şi agitată. Abia astăzi în 1 septembrie s-a mai calmat lumea.
Comunică despre fratele lui Vaida:
Fratele tău Ioan e bine, e tare înfuriat pentru atitudinea României, căci precum ştii,
el în toată viaţa lui a fost un germanofil par excellence.
Grija cea mai mare în legătură cu războiul este faptul că acesta se află aproape, la
graniţele Transilvaniei şi constituie un pericol real:
Noi cei de aici tragem nădejdea că vom fi apăraţi din toate părţile ameninţate şi
astfel averea noastră n-are să cadă jertfă unei prăzi9.
Scrisoarea cuprinde şi veşti despre muncile agricole şi alte ştiri gospodăreşti, mai
ales că administraţia, în persoana viţişpanului,
care încă e mare proprietar, mi-a zis că pământul ar fi de lucrat mai departe ca şi
mai înainte, astfel dar cu un bun noroc voi continua lucratul pământului.
De altfel, purtarea administratorului este de înţeles dată fiind conjunctura, el oscilează
între doi poli, unul permanent – obligaţia de a administra moşia şi a asigura buna
gestiune – şi unul conjunctural – apariţia stării de război periculoasă în zonă. Urmăreşte
atent situaţia, apreciază atitudinea populaţiei şi a autorităţilor, încearcă să determine
conjuncturalul şi cât de mult îl va afecta, ca să poată lua decizia corectă – continuă sau se
retrage, astfel încât, în final, îşi exprima convingerea:
Sunt de ferma credinţă că noi în comitatul acesta suntem în loc bun10.
De fapt, aceste ultime cuvinte arată oscilaţia între permanent şi variabil, între
structurile cotidianului şi conjuncturile războiului, aşa cum au fost observate magistral de
Fernand Braudel. Dincolo de finele observaţii diplomatice, de complicatele intrigi şi planuri
politice, se dezvăluie dificultatea de a lua o decizie atât la niveluri politice, cât şi la nivel de
execuţie. În vreme de război, oamenii sunt confruntaţi cu pericolul vieţii şi nesiguranţa
averii, orice garanţie ar căuta, ea nu este reală fiindcă, aşa cum a dovedit-o mereu viaţa,
războiul este o loterie. Provocaţi de realitatea în schimbare, oamenii caută să facă faţă, cum
pot, să îşi păstreze trecutul, să îşi reconstruiască prezentul din bucăţi şi să asigure viitorul
căutând sprijin în ceea ce îi înconjoară. Uneori, împrejurările îi obligă la o atitudine şi este şi
cazul acestei corespondenţe de război, care arată greutatea opţiunilor lor.
9 Loc. cit., scrisoarea nr. 4083, pp. 1, 2, 3.

10 Loc. cit., p. 2.
94
ŢARA BÂRSEI
Alexandrina CUŢUI
ZIARUL ,,GLASUL BUCOVINEI” ÎN 1918

“THE VOICE OF BUKOVINA” NEWSPAPER IN 1918
Abstract: It was only after the Romanian Forces entered Bukovina, that the local press was finally
able to write about the Romanian Army’s front operations. In October 1918, the first issue of the
newspaper named “The Voice of Bukovina”/“Glasul Bucovinei” was published at Chernivtsi; the
magazine proclaimed itself to be a “media for dispersing propaganda about the political union of
all Romanians”. The newspaper’s target were the Romanians living in Bucovina, and published
stories on the most important local and national events, both on the military and political scene or
civil life.
Ca şi în cazul altor popoare aflate sub dominaţia imperiilor vecine, şi România şi-a pus
soarta de câştigare a libertăţii în puterea braţelor sale armate, urmând să recupereze
teritoriile rupte prin forţa şi interesele imperiilor.
După izbucnirea primei conflagraţii mondiale, românii bucovineni nu au avut parte
de informaţii corecte din partea autorităţilor austro-ungare, sub a căror stăpânire se aflau.
Autorităţile imperiale au avut grijă ca populaţia românească să rămână într-o prelungită
stare de confuzie. Teama de fraternizare cu armata română era foarte mare la nivelul
autorităţilor. La început, s-a declarat că Imperiul Austro-Ungar a intrat în război alături
de România.
În realitate, România adoptase o măsură prin hotărârea Consiliului de Coroană de la
21 iunie/3 august 1914, la Sinaia, unde s-a stabilit menţinerea neutralităţii sub forma
„expectativei în apărarea frontierelor” 1. Aceasta avea să dureze doi ani. Guvernul liberal,
condus de către I.C. Brătianu, avea să aducă în prim-planul politicii româneşti o
problemă de mare sensibilitate, aceea a înfăptuirii României Mari. 2 Acesta a fost scopul
intrării României în război, realizarea idealului naţional.3
Austriecii au introdus o cenzură foarte strictă la graniţa cu România, tocmai ca
bucovinenii să nu aibă parte de informaţii corecte din ţară. Pentru a-i putea mobiliza pe
localnicii români în armata austriacă, autorităţile le-au permis acestora să poarte
tricolorul.4
1 Tiberiu Costache, Ipoteze de război, în ,,Document”, nr. 3, Bucureşti, 2000, p. 2.

2 Vasile Popa, Angajamente uitate, în ,,Document”, nr. 4, Bucureşti, 2000, p. 11.
3 Ion Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România. Ecouri în presa din Iaşi, în ,,Codrul
Cosminului”, Analele Universităţii ,,Ştefan cel Mare”, serie nouă, an II, nr. 2, Suceava, 1996, p. 336.
4 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale – Suceava (în continuare S.J.A.N.), Fond Mitropolia
Bucovinei, secţia 14/4, dosar 57, ff. 1-4.
95
ALEXANDRINA CUŢUI
În preziua plecării pe front a Regimentului 41 Infanterie austriac, ziarele de limbă

germană din Cernăuţi anunţau în ediţii false, special tipărite, intrarea României în război
alături de Austro-Ungaria, ostaşii fiind conduşi la gară cu steaguri tricolore. 5
Mai mulţi preoţi au fost mobilizaţi în armata austro-ungară, dar ei au fost cei care
aduceau cuvânt de mângâiere şi de învăţătură soldaţilor români din această armată
ungară, siliţi să lupte pentru o cauză străină neamului lor. Câţiva dintre aceşti preoţi
militari au contribuit la formarea unor unităţi de voluntari ardeleni (Viena, Praga ş.a.).
Austriecii aveau o mai mare siguranţă că bucovinenii nu vor dezerta din armată.
Regimentele în care erau încorporaţi români bucovineni erau 41 Infanterie, 22 Landwehr
şi 9 Dragoni.6
La 14/27 august 1916, România a declarat război Imperiului Austro-Ungar7, ceea ce
a determinat declaraţiile similare ale Germaniei, Bulgariei şi Turciei către ţara noastră, la
17/30 august şi, respectiv, 19 august/1 septembrie 19168. Această decizie a României a
fost foarte importantă şi „nici nu se putea altfel, pentru că stând locului, aproape s-ar fi
sinucis. [...] Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Ungaria ar fi fost striviţi cu
desăvârşire”9.
După ce România a intrat în război, cenzura la graniţa de sud a Bucovinei a fost
înăsprită. Informaţiile despre acţiunile trupelor române ajungeau cu greu în Bucovina, iar
presa bucovineană nu avea voie să atingă acest subiect.
Pentru ca austriecii să-i poată ţine pe români sub control, au fost instalate tribunale
militare, care au făcut mult rău în Bucovina. Tribunalele erau pline de acuzaţi. În plus, de
la începutul războiului, circulase prin Bucovina o publicaţie prin care populaţia era
informată de ordinul guvernatorului Meran, care prevedea:
Comandanţii militari au ordin strict, să împuşte imediat, pe loc, pe oricine
s-ar face chiar numai suspicios de trădare, sau de altă purtare duşmănoasă
statului10.
Măsurile nu au întârziat să apară. Au fost făcute spânzurători pe drumuri, iar pentru a
învinui pe cineva era necesar să se găsească trei martori.
5 Ioan Cocuz, Unirea Bucovinei cu România (aspecte militare), Suceava, Editura Suceava, 1997, p. 9. Vezi și
Nicolae Coman, Martiriul Bucovinei 1914-1915, Bucureşti, Editura Librăriei Pavel Suru, 1915, p. 38.
6 Idem, Bucovina – file de istorie, Suceava, Grupul Editorial Muşatinii – Bucovina Viitoare, 2000, p. 94.
7 Intrarea României în Primul Război Mondial în 1916 a dus la o bulversare a vieţii catolice din
Vechiul Regat, mulţi credincioşi de confesiune catolică fiind cetăţeni austro-ungari, germani,
italieni sau francezi, deci aparţinând unor state beligerante. Toţi preoţii cetăţeni austro-ungari şi
germani au fost arestaţi, printre care şi dr. Ioan Bălan, fiind internat în lagărul de la Domneşti,
ulterior evacuat în Moldova (Bacău, Huşi), fiind eliberat la Iaşi în ianuarie 1918 şi găzduit în casele
Episcopiei romano-catolice din Iaşi. Dr. Ioan Bălan, episcop al Lugojului, Sfaturi pentru urmaşii în
Hristos, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009, p. 12.
8 Nineta Nicolae, Gazeta de front ,,România” 1917-1918, în ,,Document”,… nr. 2/2003, p. 47.
9 Alexandru Stănciulescu Bârda, Bibliografia revistei B.O.R. (1874-1994), vol. III, Craiova, Editura
Cuget Românesc, 2002, p. 518.

10 S.J.A.N.-Suceava, Fond Teodor Bălan, pachet nr. V, document nr. 35/1914.
96
ŢARA BÂRSEI
Colonelul Borcea, moldovean de origine, la întoarcerea sa în Basarabia din partea

estică a Imperiului Austriac, descria situaţia de aici ca fiind astfel:
Trupele austriece procedează cu o severitate care a exasperat pe întreaga
populaţie [...] zilnic execută un număr mare de locuitori, înfiinţând spânzurători
în mai multe centre11.
Sute de români au fost pe nedrept arestaţi, aruncaţi în închisori, maltrataţi, spânzuraţi.
Intrarea României în Primul Război Mondial a dus la o serie de acţiuni de
reprimare, din partea autorităţilor austro-ungare, a oricăror manifestări cu caracter
românesc. Aproximativ 150 de preoţi ortodocşi şi uniţi au fost arestaţi şi închişi la Cluj,
Târgu Mureş, Odorhei, Oradea, Timişoara, Caransebeş, Seghedin, sub acuzaţia de
„trădare de patrie” (maghiară) sau „spionaj în favoarea României” (se adaugă şi câteva
preotese, între care şi Elvira Cioran din Răşinari, mama viitorului filosof Emil Cioran). 12
La 20 februarie/5 martie 1918, s-au semnat preliminariile de „pace” de la Buftea,
care au fost urmate de o serie de măsuri în privinţa dislocării şi misiunii armatei. Prin
Ordinul Marelui Cartier General nr. 9.061, trupele Diviziei dobrogene cantonate au
primit ordin să evacueze Bucovina şi să se retragă pe frontiera dintre România şi Austro-
Ungaria, pe un sector de pază pe frontieră cuprins între râul Prut şi Vereşti (exclusiv).
Războiul a dus la agravarea situaţiei bucovinenilor care se aflau strânşi în jurul lui
Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu.13 Bucovinenii deveniseră mai sensibili la ideea unei
Românii Mari.14 Refugiaţii acţionau pe toate căile pentru ca opinia publică să cunoască
adevărata situaţie a celor rămaşi acasă şi dorinţa lor de a se uni cu Ţara.
Evenimentele de pe câmpurile de luptă din a doua parte a anului 1918 au schimbat
repede soarta României. Pe Frontul de Vest, Aliaţii au zădărnicit ofensiva germană finală
din iulie 1918 şi au început să înainteze constant spre Germania, iar în nordul Italiei au
respins armatele austro-ungare şi au obligat Austro-Ungaria să accepte un armistiţiu la 21
octombrie/3 noiembrie. La 28 octombrie/10 noiembrie, regele Ferdinand a ordonat armatei
să reintre în război şi la 1 decembrie a intrat în Bucureşti, în fruntea trupelor sale.15
Abia în luna octombrie 1918 au apărut în Bucovina publicaţii româneşti în care erau
prezentate aspecte din luptele duse de către ostaşii români pentru eliberarea teritoriilor
ocupate.
11 Arhivele Militare Române (în continuare A.M.R.) Fond Microfilme, P. II – 2.2748, dosar nr. 7,
cadrul 36.
12 Dr. Nicolae Popovici, Manual de Drept Bisericesc Oriental cu privire specială la Dreptul particular al
Bisericii Ort. Române (Inclusiv noua lege pentru organizarea bisericească din anul 1925), Vol. I, Partea I şi
II, Tiparul Tipografiei Diecezane Ortodoxe Române, Arad, 1925, p. 56.
13 Vlad Gafiţa, Iancu Flondor şi Mişcarea naţională a românilor din Bucovina, Iaşi, Editura Junimea,
2008, p. 265.
14 Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 301.
15 Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Gheorghe Mihail, Cuvînt pentru viitorime, Editura
Paideia, Bucureşti, 2004, p. 33. Vezi înregistrarea amintirilor generalului Gheorghe Mihail pe bandă
magnetică, păstrată în Fonoteca Muzeului Militar Naţional.
97
ALEXANDRINA CUŢUI
Istoricul Ion Nistor menţiona:

Cărturărimea românească îşi dădea seama de marea însemnătate a
momentului şi hotărî să acţioneze în consecinţă pentru a trezi spiritul naţionalist
în inimile românilor.
Profesorul Sextil Puşcariu, care ţinea legături cu membrii Comitetului
refugiaţilor bucovineni din Iaşi, s-a sfătuit, în casa doctorului Isidor Bodea, cu mai
mulţi prieteni şi s-a hotărât editarea ziarului „Glasul Bucovinei”, al cărui prim
număr a apărut la 22 octombrie 191816.
Fondatorii acestui ziar, printre care se aflau şi câţiva venerabili preoţi, au întocmit o
platformă-program cu titlul Ce vrem?. Redactorul lui nespecificat a fost Sextil Puşcariu.
Semnatarii, trecuţi în ordine alfabetică, au fost patrusprezece: George Băncescu, pr.
Dionis cav. De Bejan, dr. Isidor Bodea, dr. Vasile Bodnărescu, dr. Octavian Gheorghian,
dr. Max Hacman, dr. Cornel Homiuca, dr. Vasile Marcu, Alecu Procopovici, dr. pr.
Eusebie Popovici, dr. Sextil Puşcariu, pr. Gheorghe Şandru, dr. pr. Valerian Şesan şi
Alexandru Vitencu.17
Iată că, încetul cu încetul, se zărea un licăr de fericire în ochii bucovinenilor, care
simţeau că marea clipă a Unirii se apropia. Un merit deosebit a avut profesorul Sextil
Puşcariu, care a stăruit din vreme asupra necesităţii luării de contact şi de colaborare cu
Comitetul refugiaţilor de la Iaşi, arătând, într-un articol din „Glasul Bucovinei”, că ,,a
sosit momentul când nu ne mai putem lipsi de nimeni spre a putea ţine piept muncii
uriaşe ce ne aşteaptă”18.
Despre intrarea trupelor române în Bucovina s-au scris numeroase articole în
primele numere ale ziarului.
Deplasarea efectivelor militare în Bucovina a constituit, de altfel, pretextul pentru
demiterea lui Alexandru Marghiloman, căruia i s-a imputat neinformarea în prealabil a
aliaţilor, deşi contele Demblin, diplomat austriac, afirma că îi fusese adusă la cunoştinţă
solicitarea sprijinului militar19 adresată de Consiliul Naţional Român din Cernăuţi
guvernului din Iaşi20. Această ştire a fost adusă la cunoştinţa bucovinenilor prin
următoarele articole21: Demiterea lui Alexandru Marghiloman, Disolvarea Parlamentului
Marghilomanist – Nouă alegeri pe baza votului Universal, precum şi Anularea lucrărilor
parlamentului Marghilomanist. Însă această schimbare de guvern nu a dus şi la schimbarea
16 Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 380.

17 *** Ce vrem?, în ,,Glasul Bucovinei”, nr. 1, 22 octombrie 1918, pp.1-2. Vezi și Cornelia Bodea, Isidor
Bodea, Sextil Puşcariu şi Bucovina, în ,,Memoriile secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie”, seria IV,
tomul XIX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1994, p. 84.
18 Ion Nistor, op. cit., p. 390.
19 S.J.A.N. Suceava, Fond Colecţia Documente, pachet XXV, document nr. 67/6 noiembrie 1918.
20 Cristina Gudin, Aspecte privind prezenţa Armatei Române în Bucovina la 1918. Împrejurări şi
semnificaţii, în vol. Armata Română şi unitatea naţională, Piteşti, Editura Delta Cart Educaţional, 2008,
pp. 84-85.
21 ,,Glasul Bucovinei” Anul I, nr. 14, 29 noemvre 1918, p. 4.
98
ŢARA BÂRSEI
atitudinii României faţă de Bucovina, generalul Coandă, reprezentând noul guvern 22,
ordonând „generalului Zadik, comandantul diviziei a 8-a să avanseze până la
Cernăuţi”23.
În Suceava, Câmpulung şi Gura Humorului, în ziua de 6 noiembrie, intrau primele
detaşamente de jandarmi şi grăniceri trimise de guvernul Alexandru Marghiloman. 24
Detaşamentul de grăniceri care a ocupat oraşul Suceava era condus de către maiorul
Anton Ionescu.25 Acesta a emis o ordonanţă către locuitorii oraşului Suceava în care, pe
lângă măsurile de ordine care urmau să fie luate, spunea: „Graniţă între Români de astăzi
nu mai trebuie să fie. De aceea noi grănicerii am venit cei dintâi la voi să vă zicem: Bine
v-am găsit!”26.
Paralel cu preocupările militare, generalul Zadik, stăpânit de un înalt simţ al
datoriei şi iubirii faţă de patrie, a contribuit la organizarea Congresului General al
Unirii27, alături de pr. Dionisie Bejan şi Iancu Flondor 28. După citirea în plen a Hotărârii
luate de către Congresul General al Bucovinei de Unire cu România, „după o vorbire
scurtă a D-lui General Zadik muzicile militare întonează Hora Unirii, iar dl. general
provoacă pe toţi cei de faţă la înfrăţire, să se încingă într-o frumoasă horă a Unirii”29.
Unirea s-a sărbătorit în toate localităţile Bucovinei, atât de către localnici, cât şi de
către ostaşii români şi comandanţii acestora. 30 Prin sate, ţăranii se adunau la biserici,
unde se oficiau slujbe de Te Deum în cinstea Unirii, la care participau soldaţi şi civili.31
La Suceava, oraşul avea aspect festiv.
Spaţioasa catedrală a vechii Mitropolii moldoveneşti era arhiplină:
reprezentanţii tuturor autorităţilor locale, […] corpul ofiţeresc în frunte cu dl.
Colonel Luciu – nume scump nouă bucovinenilor – şi dl. Colonel Samsonovici,
reprezentanţii diferitelor comunităţi religioase, […] apoi reprezentanţii
districtului: preoţi, învăţători, primarii din comune şi numeros public din Suceava
şi mult popor de la sat. La orele 9 se începu Sf. Liturghie în sobor, celebrată de
părintele egumen Inocenţie Ştefanelli, asistat de părinţii Sidorovici, Dr. Tarangul,
M. Sârbul, Teutul, Ivanovici, Berariu, preotul militar român Gâlea şi părintele
deacon Sotniţchi32.
22 Teodor Bălan, Rolul lui Vasile Bodnărescul în preajma Unirii, Cernăuţi, 1938, p. 9.
23 Cristina Gudin, loc. cit., p. 85.
24 Alexandrina Cuţui, Generalul Iacob Zadik şi eliberarea Bucovinei de sub dominaţia hasburgică, în vol.
Armata română şi patrimoniul naţional, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,

2010, pp. 516-517.
25 ,,Glasul Bucovinei” Anul I, nr. 18/4 decemvrie 1918, p. 2.
26 Ibidem, passim.
27 Ion Zadik, Generalul Iacob Zadik şi revenirea Bucovinei la România, în „Analele Bucovinei”,
Bucureşti, an V, nr. 1/1998, p. 27.

28 S.J.A.N. Suceava, Fond Colecţia Documente, Pachet XIV, document nr. 8, ff. 1-2.
29 „Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 14/29 noemvre 1918, p. 4.
30 *** Sărbătoarea oficială a Unirii la Suceava, în ,, Glasul Bucovinei”, an I, nr. 25/13 decemvrie 1918, p. 2.
31 „Glasul Bucovinei”, anul I, nr. 20/7 decemvrie 1918, p. 2.
32 *** Sărbătoarea oficială a Unirii la Suceava, … p. 2.
99
ALEXANDRINA CUŢUI
După săvârşirea Sf. Liturghii, în faţa primăriei a avut loc o scurtă defilare a Armatei
Române. Ulterior, mulţimea a format Hora Unirii, în care s-a prins toată lumea. Seara, la
mănăstire, s-a servit un dineu. Colonelul Luciu i-a omagiat pe patrioţii bucovineni care
au pregătit Unirea. În mod deosebit a ţinut să felicite preoţimea. Părintele Eusebie
Popovici a făcut apoi un scurt istoric al faptelor care au dus la înfăptuirea Unirii. 33
Fericirea pricinuită de acest eveniment se vedea în ochii şi pe chipul tuturor
românilor. În ziarul „Glasul Bucovinei” din 29 noiembrie, Dimitrie Marmeliuc scria:
Ieri s-au împlinit vremurile dorite de sute de generaţii. Bucovina s-a realipit
prin votul şi dorinţa fiilor ei la sânul mamei sale de la care a fost smulsă de sbiri şi
ţinută sub chinurile lor prin 144 de ani34.
În acelaşi ziar, Ion Nistor scria cu mult fast despre Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei –
Împlinirea visului de aur35. De acea mare sărbătoare a bucovinenilor se bucurau toţi
românii.
Tot în ziarul „Glasul Bucovinei” era prezentată atitudinea mitropolitului Moldovei,
care a rostit o frumoasă rugăciune de mulţumire:
Dumnezeule şi Doamne Împărate al cerului şi al pământului, înaintea Ta
cădem şi din adâncul sufletului îţi mulţumim, pentru că prin pronia ta sănătate
deplină şi le întăreşte cu vitejie, iară sufletele ostaşilor care au murit cu vitejie
pentru neam şi tron le aşează în veşnicia fericirii. Ajută-ne Doamne, ca dreptatea
neamului nostru pentru care au luptat bătrânii noştri cu jertfa şi suferinţa de
veacuri, să se îndeplinească curând să vedem Unirea desăvârşită a tuturor fraţilor
noştri36.
Ziarul prezintă numeroasele telegrame de felicitare care erau primite din ţară pentru
acel moment de mare însemnătate. În ceea ce urmează, amintim câteva: telegrama M.S.
Regelui37, cea venită din partea Guvernului Român 38, cea a Mitropolitului Moldovei39,
Pimen, şi, nu în ultimul rând, vom aminti răspunsul dat studenţilor bucovineni de către
generalul Coandă40.
Data de 1 Decembrie 1918 a fost una de mare însemnătate şi pentru publicaţia
bucovineană.41 Bucuria înfăptuirii României Mari a fost descrisă prin numeroase articole
din „Glasul Bucovinei”. De asemenea, în câteva numere, scris cu litere mari pe primele
pagini, se vorbea despre înaintarea armatei române în Transilvania şi despre cum erau
primiţi ostaşii români de către localnici.42
33 Ibidem.
34 Dimitrie Marmeliuc, Actul Unirii, în ,,Glasul Bucovinei” an I, nr. 15/29 noemvre 1918, p. 1.
35 Ion Nistor, Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei – Împlinirea visului de aur, în ,,Glasul Bucovinei”, An
I, nr. 15/29 noemvre 1918, p. 1.

36 Rugăciunea Î.P.S. Mitropolitul Pimen, în ,,Glasul Bucovinei”, nr. 10/24 nov. 1918, p. 3.
37 ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 16/1 decemvrie 1918, p. 1.
38 Loc. cit., anul I, nr. 15/30 noemvre 1918, p. 1.
39 Loc. cit., p. 2.
40 Loc. cit., passim.
41 Loc. cit., nr. 16, 17, 18/1, 2, 3, decemvrie 1918.
42 Loc. cit., nr. 37-38/28-29 decemvrie 1918.
100
ŢARA BÂRSEI
Pe lângă momentele înălţătoare ale Marii Uniri, ziarul publica aspecte de pe frontul
românesc. Cele mai importante articole în acest sens sunt semnate de către Dimitrie
Marmeliuc. Articolele poartă titluri diverse de la un număr la altul: Atacul de noapte43,
Noaptea’n pădurea înaltă44, De veghe45, Botezul de sânge46, 1 august 191747, telegrame ale unor
persoane importante din ţările aliate, programe şi ordine ale Guvernului şi Armatei
Române, scrisori ale ostaşilor români trimise de pe front. Nu pot fi neglijate nici
necrologurile sau articolele comemorative pentru cei care şi-au dat viaţa pentru ţară.
Un important rol l-a avut armata şi după înfăptuirea Unirii. Pentru instaurarea
ordinii în rândul locuitorilor, noul guvern împreună cu forţele armate au emis o
ordonanţă48 cu privire la ,,asigurarea şi păstrarea ordinii în Bucovina şi emiterea de
instrucţiuni cu privire la controlul şi repatrierea străinilor”49. Ministrul delegat al
Bucovinei, Ion Nistor, menţiona, într-un raport, că „prin ajutorul Armatei Române
respectul ordinii s-a restabilit”50.
Armata Română a trecut apoi până la vechile graniţe: la Ceremuş, Nistru şi Colacin
şi, trecând de acestea, eliberează de sub dominaţie străină şi o parte din teritoriul Galiţiei,
ce se va ocupa de trupele române prin aplicarea stării de asediu, suspendându-se unele
garanţii constituţionale.51
A mai urmat un an de lupte grele pentru eliberarea Transilvaniei şi apărarea
frontierelor de la Nistru până la Tisa. În nord, cu sediul la Cernăuţi, era Divizia 8-a
Infanterie, în interior, cu sediul la Lipcani, era Divizia 1 Cavalerie şi, cu sediul la Bălţi, era
Divizia 9 Infanterie.
La începutul lunii ianuarie a anului 1919, formaţiuni teroriste bolşevice au început
să întreprindă o serie de atacuri asupra unităţilor militare româneşti care asigurau paza
pe malul drept al Nistrului. Numeroase ziare ale vremii şi-au informat prompt cititorii
despre aceste acţiuni. Astfel, în ziarul „Îndreptarea” de miercuri, 16 ianuarie 1919, sub
titlul Cum a fost ucis generalul Poetaş, găsim publicată următoarea relatare:
Trecerea bandelor bolşevice peste Nistru, în nordul Basarabiei, s-a produs în
noaptea de Sfântul Ioan […].
Atacul a surprins ofiţerii şi trupa în timpul unei mici serbări organizată de
43 Dimitrie Marmeliuc, Atacul de noapte, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 19, 6 decemvrie 1918, pp.
2-3.
44 Idem, Noaptea’n pădurea înaltă, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 22, 10 decemvrie 1918, pp. 2-3.
45 Idem, De veghe, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 27, 15 decemvrie 1918, pp. 2-3.
46 Idem, Botezul de sânge, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 31, 21 decemvrie 1918, pp. 2-3.
47 Idem, 1 august 1917, în ,,Glasul Bucovinei”, Anul I, nr. 34, 25 decemvrie 1918, pp. 2-3.
48 ,,Glasul Bucovinei”, nr. 10/24 novembre 1918, p. 2.
49 S.J.A.N. Suceava, Fond Prefectura Judeţului Câmpulung, dosar 1/1918, ff. 1-2.
50 Arhivele Statului din Regiunea Cernăuţi (în continuare A.S.R.C.), Fond 6, Biroul Administrativ al
Ministrului delegat din Bucovina, opis 1, dosar nr. 64, f. 3.

51 ,,Glasul Bucovinei”, nr. 32/22 decemvrie 1918, p. 1.
101
ALEXANDRINA CUŢUI
ofiţerii diviziei pentru camarazii care-şi serbau patronul în ziua de Sf. Ioan52.
La 12 ianuarie 1919, întreaga presă românească publica un comunicat oficial al
Marelui Cartier General român, care menţiona faptul că:
În Bucovina şi Transilvania situaţia este neschimbată. În Basarabia de Nord
au continuat operaţiunile contra bandelor bolşevice. Localităţile Naslavcea,
Lintăuţi, Codreni şi Atachi au fost reocupate. Noi am capturat numeroase puşti,
mitraliere şi un tun. Pierderile bolşevicilor până în prezent se ridică la 40 de morţi.
În regiunea Hotinului operaţiunile continuă. În alte regiuni este calm complet.
Iar comunicatul oficial din ziua următoare, 13 ianuarie 1919, consemna lapidar:
1. În Bucovina şi Transilvania situaţia este neschimbată.
2. În nordul Basarabiei a continuat cu succes urmărirea bolşevicilor. Au
căzut la postul de onoare generalul Stan Poetaş, sublocotenenţii Madgearu şi
Fărcaşu, ca şi 15 soldaţi. Trupele noastre continuă să-i răzbune53.
Bolşevicii aveau să fie alungaţi din nordul Basarabiei şi Bucovinei.
Participarea Armatei Române la bătăliile şi luptele desfăşurate în anii 1916-1919 a
demonstrat cu prisosinţă, prin puterea faptelor, bravura ostaşilor, care şi-au apărat vatra,
şi efortul comandamentelor de toate treptele, pentru a rezolva situaţiile excepţionale în
care au fost puse în ansamblul operaţiunilor militare. 54
52 *** Cum a fost ucis generalul Poetaş, în „Îndreptarea”, anul II, nr. 13, Bucureşti, 1919. Era organul de
presă al „Ligii Poporului”, sub patronajul generalului Alexandru Averescu.
53 Comunicat, în „L’Indépendence Roumaine”, marţi 15/28, ianuarie, 1919.
54 A.M.R., Fond Cabinetul Ministrului de război, dosar nr. 35, f. 389.
102
Participarea la slujba de Te-Deum Primul ordin al Generalului Berthelot.
103
Telegrama Guvernului român
către Congresul Bucovinei
(semnată de Generalul Coandă).
Comunicat oficial din 13

decembrie 1918.
104
ŢARA BÂRSEI
Carmen-Florentina OLTEANU (VOICA)
SCRISORILE ELENEI MUREŞIANU CĂTRE FIUL EI,

DIN PERIOADA MAI-IULIE 1914
ELENA MURESIANU’S LETTERS TO HER SON, MAY-JULY 1914
Abstract: The correspondence is an important historical source for finding information about
everyday life. Our presentation brings to light Aurel A. Muresianu’s Fond, from “George
Baritiu” Library – Special Collections, and aims to round up the already published
correspondence. The fond has nine letters dated May the 2 nd – July the 2nd 1914. The letters are
written by Elena Muresianu and are addressed to her son Aurel, who was studying in Bucharest
at that moment. From this correspondence we find information about Muresianu family, especially
the financial problems Elena was confronting with after her husband’s death.
Corespondenţa reprezintă un important izvor istoric, pentru că ne oferă numeroase

informaţii legate de aspecte de viaţă codidiană. Prin stilul lor, scrisorile surprind
crâmpeie din gândurile celor care le-au scris, sentimente, trăiri, chiar şi ironii.
Lucrarea de faţă aduce la lumină scrisorile cuprinse în Fondul Aurel A. Mureşianu,
de la Biblioteca „George Bariţiu” din Braşov, secţia Colecţii Speciale, urmărind să
completeze corespondenţa deja publicată până acum. Fondul cuprinde un număr de 9
scrisori, însoţite de plic timbrat cu ştampila poştei. Existenţa plicurilor a facilitat datarea
acestor scrisori, că doar unele sunt datate de Elena Mureşianu însăşi. Există totuşi şi o
scrisoare ce nu are plic, neputând fi astfel datată. De asemenea, un singur plic are şi un
cupon, de unde aflăm că preţul expedierii unei scrisori era de 160 de lei. Scrisorile
redactate de Elena Mureşianu datează din perioada 2 mai-2 iulie 1914 şi sunt adresate fiul
ei, Aurel A., care se afla la Bucureşti, la studii. Aurel Mureşianu stătea în chirie la d-na
Davidescu, pe strada Parfumului, nr. 9. Am constatat că toate scrisorile au câte două file
şi au fost redactate pe hărtie de corespondenţă.
Scrisorile surprind diferite aspecte, cele mai multe fac referire la situaţia financiară
grea cu care se confrunta Elena Mureşianu, datoriile pe care le avea de plătit:
Am împrumutat de la Nenea Ghiţă bani 150 de coroane. Căci casa cere lemne,
mâncare, servitoarea mi-a cerut leafa pe 5 luni s-o trimită acasă etc. etc.... şi azi
trebuie să mai cer 20 de coroane căci mai am 4 zile, e Vineri şi n-am cu ce să mă
duc la piaţă.
sau
...şi unde mai pui că se duce Redacţia şi chirie nu mai capăt. Casele nu pot în
stadiul ăsta să le închiriez şi astfel strâmtoarea e la culme...1
1 Biblioteca „George Bariţiu” din Brașov, Colecţii Speciale, Fond Aurel A. Mureșianu, doc. nr. 2544.
105
CARMEN-FLORENTINA OLTEANU (VOICA)
Această stare de lucruri o determină să-i ceară lui Aurel să fie mai cumpătat în cheltuirea
banilor:
Nu cheltui banii pe fleacuri căci luna are 31 de zile şi nu-s parale nu-s!2,
sau:
Sâmbătă îţi voi trimite banii ca să-i ai pe luni. Dar bagă de seamă nu-i decima încă
din luna lui Mai căci Iunie pe urmă rabzi bine de tot. […] În Iulie trebuie să ne
facem şi noi ceva căci suntem prea desbrăcate, aşa că tocmai bine ne-ar veni să nu
ne costiseşti tu luna asta ca să putem întradevăr (sic!) pleca să ne recreem.Vezi
deci calculează şi tu să putem şi noi să fim mulţumite3.
Un alt aspect des întâlnit în scrisorile Elenei Mureşianu este cel legat de starea de
sănătate a Elenei-Aida:
A doua zi mai deprimată a stat toată ziua în pat […] eri a 4 tra zi iar deprimată, iar
toată ziua în pat şi nemulţumită cum o şti (sic!). Azi nu ştiu cum va mai fi căci îţi
scriu de dimineaţă4.
Săptămâna viitoare e săptămâna menstruaţiunei aia întotdeauna e mai iritată, cu
Iulius Mureşianu am fost la preumblare mai zilele trecute şi el mi-a spus că ar fi
bine ca Ilenuţa să facă puţină hidroterapie […] Ilenuţa a început să facă băi de
hidroterapie, azi a făcut deja a doua, nu ştiu cum dacă îi vor face bine. Ea, ca să nu
zic într-un ceas rău, dar se simte mult mai bine […] Iar acum făcând Ilenuţa
hidroterapia am rămas fără bani. Ea e momentan cea dintâi la toate, s-a (sic!)
putem scăpa de toate nervozităţile5.
Pentru a ameliora situaţia de sănătate a Aidei, Elena făcea cu aceasta plimbări în aer liber,
pe care le descrie în scrisorile sale:
În ziua când ai plecat tu ne-am preumblat cu Ilenuţa pe drumul de la Varte. […] A
treia zi ne-am preumblat atît înainte cît şi după masă pe promenada de sus, iar
spre seară am mers pe promenada de jos şi pân la Flagner, a trecut ziua mai
liniştită6.
sau:
Noi cu Ilenuţa de o săptămână ne-am preumblat pe promenada cea frumoasă
descoperită de noi în dosul Tâmpei şi pe drumul cel drept tot în dosul Tâmpei
care duce la Honterus. Ne ducem pe jos şi la 12 ore şi 4 minute aşteptăm tramvaiul
şi ne întoarcem. Azi n-am putut să ne preumblăm căci plouă mereu şi e frig7.
2 Loc. cit., doc. nr. 2547.

106
ŢARA BÂRSEI
De asemenea, tot pentru binele Aidei, a decis să meargă în Basarabia şi îi cere lui Aurel,
într-o scrisoare, detalii legate de călătorie.8
Pentru a ameliora situaţia financiară, Elena Mureşianu a închiriat locuinţe, dar
multe din acestea se aflau într-o stare de degradare şi necesitau reparaţii:
Mai întâi scările trebuiesc din nou făcute din ciment şi cu un grilaj de fier, pe urmă
uşa de jos de la cârciumă casată şi făcută afară în curte ca să aibă locatarii de sus
separată şi intrarea lor. Pe urmă trebuie făcut un antreu căci locuinţa nu are. Odaie
de baie. Odaie de slugi. Galeria cu şoproanele demolată. În locul lor nu ştiu încă ce
şi cum să fac altele. Duşumele în toate odăile. Sobe de teracotă. Toţi pereţii zgâriaţi
până la tincuială9.
Elena Mureşianu îi descrie fiului ei, în scrisorile către acesta, activităţile de zi cu zi:
Peste zi mai coasem şi ne mai dregem rochile şi ne facem singure şi pălării10.
Eu încă cos şi cîrpesc diferite lucruri, din când în când pictez la portretul lui
Bârseanu. Înaintează cam încet11.
Îi descrie evenimentele sociale de la Braşov:
Poimâine este iar concertul Reuniunei, cântă Mme Dima şi Lucia Cosma L12 şi nu
putem merge. Acum este şi un circ mare aici pe 3 zile numai un fel de Bufalo Bill.
S-a făcut multă reclamă pe stradă şi şi-a plimbat elefanţii pe stradă. Asemenea
sunt şi multe serate vesele de recitatori şi recitatoare13
sau evenimentele legate de familie şi prieteni: „Alaltăieri s-a cununat Gogu la Bârlad,
l-am felicitat împreună cu nenea Ghiţă printr-o telegramă”14.
În multe din scrisori Elena îşi încurajează fiul să se dedice întru totul studiului:
Concentrează-te acum numai şi numai asupra studiului teu şi lasă-le toate la o
parte. Cu cât vei scăpa tu mai iute cu atît ne va merge şi nouă aici mai bine. Chiar
şi bucuria că mergi înainte e o mulţumire morală de preţ mare pentru noi15.
Tu fă-ţi datoria şi învaţă cât poţi. Dumnezeu va fi cu tine şi-ţi va ajuta să scapi cu
cinste ca să ne tichnească la toţi vacanţa, căci dela reuşitele tale atârnă şi uşurarea
noastră să nu stăm tot strâmtoraţi în toate16.
Cu toate acestea, ea nu ezită să-şi certe fiul, cu o notă de ironie, atunci când află că acesta
nu s-a prezentat la examene şi a ascuns datoriile pe care le-a făcut:
Să fi tu aşa de laşi să nu te prezinţi la examene n-aşi fi crezut niciodată. Mai ales că
cu două zile mai înainte mi-ai scris că din dreptul roman care e mai greu eşti
foarte sigur. Pe urmă plăcintele cele care au urmat cu banii au fost ca pupăză peste

10 Loc. cit., doc. nr. 2546.
11 Loc. cit., doc. nr. 2541.
12 Cuvânt nedescifrat.
13 Loc. cit., doc. nr. 2546.
14 Ibidem.
15 Loc. cit., doc. nr. 2547.
16 Loc. cit., doc. nr. 2540.
107
colac. Eu ţi-am dat tot ce am avut ca să ai tu şi să plăteşti mâncarea. La început mi-

ai spus că datoreşti o lună pe mâncare, acum chiar două, plus 20 franci datorie şi
mai ai tupeul să zici că acuma nu-ţi faci haine ci renunţi în favorul nostru. Eşti
foarte gingaşi şi galant!17.
Scrisoarea nedatată de care am amintit este dictată mamei de Aida:
Acum îmi dictează ea: dragă Aurel! Moletta asta mă omoară cu atâta scrisori
ceremonioase şi tot cu lucruri serioase şi toate pe un calapot. […] Cu multă
dragoste şi cu mult dor după Rue de Lomerard şi New de Chapelle, te sărut laisser
laisser a ta Flavia Aida18.
Corespondenţa Elenei Mureşianu ne oferă o imagine detaliată a vieţii familiei din
acea perioadă, cu toate bucuriile şi neajunsurile.
***
ANEXE:
Reproducem textele câtorva scrisori ale Elenei Mureşianu către fiul ei, Aurel A.
Mureşianu, aflate la Braşov, în Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” – Colecţii Speciale,
Fond Aurel A. Mureşianu.
Doc. nr. 2547 – Scrisoare datată 1914, 2 mai, sâmbătă, 2 file, hârtie de corespondenţă şi
plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str.
Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr.
9, la d-na Davidescu).
Sâmbătă
2/5 914
Dragă Aurel!
Am primit carta ta şi îmi pare bine că ai ajuns sănătos. Concentrează-te acum numai şi
numai asupra studiului teu şi lasă-le toate la o parte. Cu cât vei scăpa tu mai iute cu atît ne va
merge şi nouă aici mai bine. Chiar şi bucuria că mergi înainte e o mulţumire morală de preţ mare
pentru noi. În ziua când ai plecat tu ne-am preumblat cu Ilenuţa pe drumul de la Varte. A doua zi
mai deprimată a stat toată ziua în pat. A treia zi ne-am preumblat atît înainte cît şi după masă pe
promenada de sus, iar spre seară am mers pe promenada de jos şi pân la Flagner, a trecut ziua mai
liniştită, eri a 4 tra zi iar deprimată, iar toată ziua în pat şi nemulţumită cum o şti (sic!). Azi nu
ştiu cum va mai fi căci îţi scriu de dimineaţă.
S-a sculat şi s-a îmbrăcat până acum, şi în momentul ăsta se spală. Va să zică cam tot la fel e
starea ei. Cum vede cunoscuţi se întristează mai bine e când nu vede pe nimeni.
17 Loc. cit., doc. nr. 2544.

18 Loc. cit., doc. nr. 2539.
108
ŢARA BÂRSEI
Alta nimic nou noi nu putem şti nimic dacă nu convenim cu nimeni. E cam anostă viaţa
cum e. Dar bun e Dumnezeu vom scăpa poate odată şi de starea asta. Moroianu a dus notele ce i
le-am împrumutat îndărăt dar n-a urcat în sus ci le a dat numai servitoarei. Pe aici aşa a început
maiul. Poate însă să fie bun pentru recoltă. E şi cam recoare tot ca pe la voi.
Cu sărutări la toţi scrie-ne cum şi-a petrecut Lucreţia la nuntă. Te îmbrăţişează
Mama
<Post Scriptum – Nu cheltui banii pe fleacuri căci luna are 31 de zile şi nu-s parale
nu-s!>Text adăugat pe colţul din stânga sus al scrisorii, prima pagină.
Doc. nr. 2540 – 1914, 9 mai – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de
corespondenţă şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena
Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu,
Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-na Davidescu).
Dragă Aurel
Carta ta am primit-o cu fotografia de la 10 mai. Regret că nu eşti şi tu întreg pe ea. Pe
Valerica n-am recunoscut-o îndată căci pe lângă Mme Nicolau arată ea colosală, mai iute credeam
la început că e Tiţa. Valerica arată cam bătrână asemenea şi Mme Nicolau care seamănă mult cu
Mme Ciulei, născută Blebea. Suntem bine şi acum în timpul din urmă am fost de două ori până la
Nou[a] şi Honterus. Din când în când mai vin şi indispoziţiuni. Abia aşteptăm să termini şi tu, să
vină vacanţa să plecăm. Sper că şi tu abia aştepţi să scapi de primul examen. Tu fă-ţi datoria şi
învaţă cât poţi. Dumnezeu va fi cu tine şi-ţi va ajuta să scapi cu cinste ca să ne tichnească la toţi
vacanţa, căci dela reuşitele tale atârnă şi uşurarea noastră să nu stăm tot strâmtoraţi în toate.
Miţescu mi-a abzis locuinţa. Eu i-am răspuns că am luat-o la cunoştiinţă iar cât pentru acea după
cum mi-a scris în scrisoare că adecă dacă le-aşi rebonifica timpul, mi-ar pune şi mai iute la
dispoziţie locuinţa decât la prima Ianuarie st[il] n[ou] 1915. Eu le-am răspuns că a-şi (sic!) primi
numai în cazul când ei mi-ar plăti jumătate din suma ce mi-o datoresc adecă 5 mii de coroane în
momentul când ar eşi mai iute şi adecă nu cu câteva zile ci cu un quartal întreg că în timpul
acesta să pot şi eu repara casele ca să le pot închiria. Dacă se vor învoi atunci trebuie de pe acum să
ma gândesc ce să fac căci e într-o stare de tot de tot încât nu a-şi putea deloc altfel închiria. Mai
întâi scările trebuiesc din nou făcute din ciment şi cu un grilaj de fier, pe urmă uşa de jos de la
cârciumă casată şi făcută afară în curte ca să aibă locatarii de sus separată şi intrarea lor. Pe urmă
trebuie făcut un antreu căci locuinţa nu are. Odaie de baie. Odaie de slugi. Galeria cu şoproanele
demolată. În locul lor nu ştiu încă ce şi cum să fac altele. Duşumele în toate odăile. Sobe de
teracotă. Toţi pereţii zgâriaţi până la carămidă adică rasă tincuiala jos din nou, căci aşa cum sunt
prezintă tot harte geografice de atâta spoit ce s-au spoit de la tată moş. Pe urmă întrebarea mare
este cum să fac cu odăile tipografiei? Să le închiriez separat nu se poate căci n-am antre separat.
Antreul e prin bucătărie. Iar ca să se găsească o familie care să ia o locuinţă cu odăile despărţite
prin bucătărie iar nu merge. E foarte greu. Mă găndesc nopţile la toate astea şi nu ajung încă la
nici un rezultat. Dorindu-ţi putere la toate te îmbrăţisăm împreună cu Ileana
Sărutări la toţi
Mama
109
<Post Scriptum – Dai alăturata adeverinţă Tiţei s-o păstreze căci aici se poate pierde.>Text
adăugat pe colţul din stânga sus al scrisorii.
Doc. nr. 2546 – Scrisoare datată 1914, 12 mai, marţi, 2 file, hârtie de corespondenţă şi plic
timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul
Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la
d-na Davidescu).
Mai Marţi 12/5 914

Dragă Aurel!
Sper că până acum ţi-ai primit cureaua briciului. Tocmai aşa o împachetasem şi de prima
dată şi mi-a stornat-o. Cam scumpă cureaua, să plătesc de două ori porto a 1.70 coroane. Noi cu
Ilenuţa de o săptămână ne-am preumblat pe promenada cea frumoasă descoperită de noi în dosul
Tâmpei şi pe drumul cel drept tot în dosul Tâmpei care duce la Honterus. Ne ducem pe jos şi la 12
ore şi 4 minute aşteptăm tramvaiul şi ne întoarcem. Azi n-am putut să ne preumblăm căci plouă
mereu şi e frig. De 5 zile Ilenuţa a fost tot liniştită azi e a 6a zi şi încă tot la fel. Nu ştiu ce va
aduce ziua de mâine. Mă tem de pe o zi pe alta să nu i se facă rău. Decem o viaţă liniştită, la
preumblările noastre nu întâlnim pe nimeni cunoscut. Prin oraş Ilenuţa nu merge deloc şi de când
e liniştită în privinţa asta că nu vede cunoscuţi, de atunci e mai bine. Eu mă duc numai când
trebuie să târguiesc câteceva şi şi atunci nu prea văd cunoscuţi. Altfel ar fi aşa multe petreceri
unde am putea să mergem şi să se disreze Ilenuţa dacă ar putea să le suporte. Poimâine este iar
concertul Reuniunei, cântă Mme Dima şi Lucia Cosma L19 şi nu putem merge. Acum este şi un
circ mare aici pe 3 zile numai un fel de Bufalo Bill. S-a făcut multă reclamă pe stradă şi şi-a
plimbat elefanţii pe stradă. Asemenea sunt şi multe serate vesele de recitatori şi recitatoare. Cetim
de astea zilnic în Gazetă dar noi nu putem gusta nimic, suntem în post. Numai zic nimic numai
sănătate să fie. Cu poşta de zi îi trimit şi Tiţei 70 Lei pentru odaie până la 15 Iunie nou. Peste zi
mai coasem şi ne mai dregem rochile şi ne facem singure şi pălării. Ilenuţa ar avea poftă ca în loc
de escursiunea din Rusia să mergem la Mehadia căci a auzit că acolo aşa îşi petrece de bine lumea
şi sunt oaspeţi mulţi şi din România. Are aşa poftă şi dor mare să-şi petreacă şi să uite tot ce a
îndurat dar numai nu la Braşov ci în altă parte. Nu ştiu însă dar gusturile ei sunt prea
costisitoare, nu le vom putea realiza. Ei însă nu-i spun că nu putem merge ci o las să-şi facă
planuri să se distreze. Alaltăieri s-a cununat Gogu la Bârlad, l-am felicitat împreună cu nenea
Ghiţă printr-o telegramă. Am să-ţi mai scriu iar în câteva zile, până atunci fi îmbrăţişat de mama
Sărutări la toţi Davidenii
110
ŢARA BÂRSEI
Doc. nr. 2542 – 1914, 23 mai – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de
Dragă Aurel!
Am primit carta ta poştală. Voi îngriji să capeţi ceia ce ceri în 25 a l[unii] c[urente]. Dar să
şti că rămânem numai cu câteva coroane în casă aşa că lui Tiţa voi fi silită jumătatea de lună să i-o
trimit abia la prima Iulie nou. Pe aici plouă în continu. Abia licăreşte pe câteva momente soarele şi
iar se întunecă, bine că a fost Martie frumos şi ne-am putut preumbla prin soare. Când e noros
nici omul nu se simte aşa bine dispus. În casă a mers pare că mai liniştit s-au (sic!) cel puţin
pauzele bune au fost mai lungi în care dispoziţia era mulţămitoare. Acum se apropie iar
menstruaţiunea şi atunci întotdeauna e mai nervoasă. Abia aştept să treacă timpul să vină Iulie să
putem schimba aerul şi societatea. Alta nimic nou nu ştim. Sâmbătă îţi voi trimite banii ca să-i ai
pe luni. Dar bagă de seamă nu-i decima încă din luna lui Mai căci Iunie pe urmă rabzi bine de tot.
În Iulie îţi voi trimite numai bani de drum, căci dacă îţi va trebui ceva vei putea să-ţi cumperi şi
aici. În Iulie trebuie să ne facem şi noi ceva căci suntem prea desbrăcate, aşa că tocmai bine ne-ar
veni să nu ne costiseşti tu luna asta ca să putem întradevăr pleca să ne recreem.
Vezi deci calculează şi tu să putem şi noi să fim mulţumite
Cu sărutări
Mama
Scrisoarea are şi un cupon pe care scrie suma de 160 Lei şi mesajul: Sărutări la toţi şi
ţie mama.
*
Doc. nr. 2545 – Scrisoare datată 1914, 14 iunie, duminică, 2 file, hârtie de corespondenţă
şi plic timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str.
Sfântul Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr.
9, la d-na Davidescu).
Dragă Aurel! Duminecă 14/6 914

Azi am primit carta ta. Îmi pare bine de cele scrise. Dumnezeu să-ţi ajute la toate. Vei mânca
dragul meu acasă când vei veni mai multe biftece ca să-ţi împlineşti pofta. Cu localul Gazetei pe
care l-am anunţat punând la Rozenberg în galantar un anunţ s-a arătat un fotograf care ar fi
dispus să ia partea din dărăt adică 3 odăi espediţia şi cele două ale redacţiei, dacă îi vei face un
atelier la care să dea el jumătate şi eu jumătate. I-am spus să facă mai întâi un plan şi să se
informeze cât ar putea costa această schimbare. Nu s-a mai arătat însă de 4 zile. D-l Dobrescu
dentistul a venit şi a întrebat de locuinţa din faţă dacă nu i-am inchiria-o lui. I-am spus că ovreii
mai au drept încă un an de la toamnă şi i-am spus că dacă va îndupleca el pe ovreu să se mute deja
de la toamnă cu plăcere îi pui la dispoziţie dar chiria va fi urcată. El s-a dus de la noi cu planul ca
să se înţeleagă cu ovreii. Ilenuţa a început să facă băi de hidroterapie, azi a făcut deja a doua, nu
ştiu cum dacă îi vor face bine. Ea, ca să nu zic într-un ceas rău, dar se simte mult mai bine.
111
Săptămâna viitoare e săptămâna menstruaţiunei aia întotdeauna e mai iritată, cu Iulius

Mureşianu am fost la preumblare mai zilele trecute şi el mi-a spus că ar fi bine ca Ilenuţa să facă
puţină hidroterapie. Ilenuţei i-am comandat o rochie şi două bluze iar mie numai o bluză ca să
vină pentru Iulie la Braşov. Cu Rusia probabil că vom merge. Eu cam până în 10 Iulie nu voi
putea să fiu gata căci până atunci nu voi putea încasa toate chiriile, despre asta ne vom înţelege
însă prin scris că ce să faci tu să vi (sic!) sau să nu mai vi până atunci la Braşov. Tiţii îi voi scrie
că la prima Iulie îi voi plăti banii pentru locuinţa ta căci poate vei şedea ceva mai mult ca o
jumătate de lună. Iar acum făcând Ilenuţa hidroterapia am rămas fără bani. Ea e momentan cea
dintâi la toate, s-a putem scăpa de toate nervozităţile. Dacă cu fotograful voi putea face ceva atunci
ar rămânea bucătăria şi cele două odăi ale tipografiei pe care dacă va avea bucătărie le voi putea
separat închiria mai uşor. Alte noutăţi nu am a-ţi comunica. Am început să ne preumblăm cu
Ilenuţa şi printre public pe la promenade, ba am stat la promenadă de două ori şi la cafenea puţin.
Cu sărutări şi îmbrăţişări dela Ilenuţa şi mama
*
Doc. nr. 2541 – 1914, 16 iunie – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de
Dragă Aurel!
Ţi-am scris de curea că vei având-o deja la tine, dar nu espediasem bine scrisoarea când iar
am primit cureaua înapoi. Nu mi-e ciudă dacă n-aş fi trimis la Poştă de două ori ca să întreb cum
s-o trimit. Dar toate au fost în zadar. Cureaua a făcut voiajul de două ori până direct în Bucureşti
şi mi-au trimis-o retur. Pe aici e urât plouă şi nu prea putem ieşi. Azi am fost cu toate astea pe
promenada de sus şi ne-am dus la cimitir să las să facă grădinarul mormântul. Tot prin groaver
ne-am întors acasă. Eri a fost o zi ceva mai indispusă pentru Ilenuţa, a lamentat cu şti tu că
lamentează, când zice că nu e frumoasă destul şi că de ce a fost bolnavă la Cluj. Azi e chiar mai
bine şi lucrează la o broderie. Se schimbă mereu. Şi vremea indispune mult pe om, când încontinu
e cerul încărcat de nori şi se întunecă iute ca iarna. Ilenuţa face tot a doua zi baie după cum şti.
Are cîteodată poftă mare să-şi petreacă şi să se ducă în toate părţile, dar nervii n-o lasă şi atunci îi
cade rău de tot. Eu încă cos şi cîrpesc diferite lucruri, din când în când pictez la portretul lui
Bârseanu. Înaintează cam încet. Lenica îmi scrie pentru nişte comisioane de aici de la Braşov între
altele îmi spune de Mme20..... că iar s-a întors la Sinaia şi că i-a spus că si-a petrecut bine...21 la
Sinaia. Mariţica Penescu mi-a scris isr din Ismail, foarte drăguţ, îi răspund şi ei azi. Mi s-a cam
urât tot singure să nu ne putem duce nicăieri. Dar ce să facem? Pote (sic!) dacă va vrea
Dumnezeu de toamnă să se mai îndrepte lucrurile spre bine şi la noi. Lenica îmi scri că chiriaşii
nu se prea întrec în anul ăsta şi că căldura de la Bucureşti pare că nu i-a speriat deloc. Tot aşa cald
20 Hârtie deteriorată, text nedescifrat.

112
ŢARA BÂRSEI
aveţi? Continuă azi Sâmbătă de dimineaţă scrisoarea căci eri seară a avut Ilenuţa plăcere să iasă
prin oraş şi ne-am dus şi prin târgul grâului, unde la cafenea afară erau mai mulţi între care şi
cunoscutul. A fost mult impresionată. Acasă după ce ne-am întors a făcut o baie. Acum e la 8 ore
Dimineaţa şi încă doarme. Mie (sic!) frică de ziua de azi în urma impresionării de ieri căci
întotdeauna a doua şi a treia zi se arată efectul neplăcut. N-am voit să ies cu ea prin oraş dar a
stăruit ea. Nu ştiu cum să fac să fie bine. Dacă mă opun la ceva energic şi asta o irită. E cum e mai
rău în privinţa asta. Acum s-a sculat. Deci pentru acum închei îmbrăţişându-te, după câteva zile
iar îţi voi scrie
Cu sărutări Mama
Doc. nr. 2544 – 1914, 26 iunie – Scrisoare datată după ştampila poştală, 2 file, hârtie de
Dragă Aurel
Bucuria [pe] care am avut-o să-mi petrec vara cu voi în Basarabia mi-am pierdut-o toată.
Eram aşa de veselă sperând că doară doară Dumnezeu va mai da o rază de lumină şi în casa
noastră care să-mi dea speranţă pentru viitor şi astă veselie s-a dus.
Scrisoarea ta a sosit şi a fost primită şi cetită mai întâi de Ilenuţa. Eu eram în a doua odaie şi
n-am ştiut nimic. O văd deodată mai indispusă dar nu zice nimic. Mi-a tăinuit scrisoarea o după
prânză întrucât căci drăguţa de ea văzându-mă în ziua aia veselă n-a voit să-mi strice pofta. Din
întâmplare dau peste scrisoare. După ce am cetit-o şi a observat şi Ilenuţa că acum ştiu deja
noutatea ea nu s-a mai putut reţinea şi-a isbugnit în plâns. Revenindu-i iar toate...22 spunând că
singura ei speranţă erai tu şi abia aştepta să audă că ai depus examenele, să se mândrească şi ea cu
fratele ei. Acum nu mai are nimic făr[ă] încontinu restrângerea întru toate tot ca şi până acum
pentru tine. Să fi tu aşa de laşi să nu te prezinţi la examene n-aşi fi crezut niciodată. Mai ales că
cu două zile mai înainte mi-ai scris că din dreptul roman care e mai greu eşti foarte sigur.
Pe urmă plăcintele cele care au urmat cu banii au fost ca pupăză peste colac. Eu ţi-am dat tot
ce am avut ca să ai tu şi să plăteşti mâncarea. La început mi-ai spus că datoreşti o lună pe
mâncare, acum chiar două, plus 20 franci datorie şi mai ai tupeul să zici că acuma nu-ţi faci haine
ci renunţi în favorul nostru. Eşti foarte gingaşi şi galant! Află însă că de favorul acestă nu ne
putem bucura deloc căci eu neputând ieşi cu 20 de franci atâta timp, am împrumutat de la Nenea
Ghiţă bani 150 de coroane. Căci casa cere lemne, mâncare, servitoarea mi-a cerut leafa pe 5 luni s-o
trimită acasă etc. etc.... şi azi trebuie să mai cer 20 de coroane căci mai am 4 zile, e Vineri şi n-am
cu ce să mă duc la piaţă. Poţi să-ţi închipui că n-am avut curajul să-mi comand pentru mine haine
când datoresc aşa mult. La toamnă îmi trebuie nu numai haină dar şi palton atât pentru mine cât
şi pentru Ilenuţa plus ţie haine. Şi unde mai pui că se duce Redacţia şi chirie nu mai capăt. Casele
nu pot în stadiul ăsta să le închiriez şi astfel strâmtoarea e la culme, tu cu promisiunile tale dela
113
Octombrie nu ne încălzeşti deloc, peste vară uiţi tot ce ai învăţat şi e un chin să trăim în felul cum
trăim acum, tot numai să renunţăm la toate.
Mie nu-mi trebuie de pomană nimic. Nu voi să te ţină nimenea pe gratis. Tu n-ai ambiţiunea
ta? Voi plăti Tiţei tot când a-şi şti că un an de zile nu voi avea ce să îmbrac. O mamă cu inima
zdrobită nici n-are poftă de nimic. Dacă n-ar fi sora ta fată mare nici n-aş mai reflecta la nimic.
Nici nu m-aş mai mişca de acasă, Ilenuţa însă trebuie să schimbe aerul şi deci trebuie să plecăm în
Basarabia. Mai vârtos că
<Post Scriptum – întreţinerea acolo nu ne costă. Deci acolo ar fi mai eftin. Informează-te
deci cum pleacă trenurile. Cel de noapte nu-l putem accepta nici decum. Miercuri putem să-ţi
trimit 50 franci dacă îi vei primi la timp, dacă nu Joi.
Nici odată (sic!) eu nu pot avea bucurie! Text adăugat în partea de sus a primei pagini a
scrisorii, colţul din stânga.
*
Doc. nr. 2543 – Scrisoare datată 1914, 2 iulie, 2 file, hârtie de corespondenţă roz şi plic
timbrat cu ştampila poştei, cu adresa expeditorului (Elena Mureşianu, Braşov, Str. Sfântul
Ioan nr. 23) şi a destinatarului (Aurel A. Mureşianu, Bucureşti, Str. Parfumului nr. 9, la d-
na Davidescu).
Dragă Aurel! Ieri 2/7 914

Am primit în momentul acesta carta ta cu planul drumului. [I]eri mi-a scris şi Ştefan cum
trebuie să voiajăm şi anume:
Dela Braşov la Galaţi, acolo să tragem la Hotel Concordia. Vaporul rus dela Galaţi pleacă
numai Miercuri şi Sâmbătă la 6 dimineaţa şi ajunge la ora 3 după masă la Ismail. Între Galaţi şi
Ismail e un oraşel rus, Renii, acolo e vamă ca la Predeal. Spune ca să nu avem gazete sau cărţi cu
noi care ar scrie ceva despre Rusia şi să nu vorbim cu nimeni despre politică, că atunci trecem
bine.
La Galaţi trebuie să vizăm paşapoartele la consulatul rus pentru că altfel poate să ne facă
dificultăţi. Biletul clasa a doua din Galaţi până la Chilia costă 3 ruble23- până la Ismail mai puţin.
Pe vapor, spune el, că putem mânca foarte bine, eftin şi mult, trebuie însă să anunţăm 3 tacâmuri
căci a la cart ne costă îndoit. O persoană prânzul costă 1 Rublă 25, cam 3 coroane. Va să zică nu te
mai informa la nimeni căci ştim. Acum e numai întrebarea că dela Braşov dacă ne va conveni să
plecăm aşa de dimineaţă, căci trebuie să ne sculăm la 3 ore ceea ce pentru Ilenuţa e greu, căci
pentru toată ziua ar irita-o. Cred că vom pleca la 11 ore sau cu trenul regulat de la 2 ore şi ne vom
opri o noapte ori în Sinaia ori la Ploieşti unde ne-am putea întâlni cu tine. Te vom anunţa la timp.
Noi nu putem pleca decât cum ţi-am scris, încă vreo 10 zile. Nenea Ghiţă e supărat că plecăm mai
iute decât la prima vechi, căci atunci i-a promis Carolin tant că vine la Braşov. Dar cine ştie dacă
poate fi şi pentru prima aici. Tu dacă nu mai vrei să stai la Bucureşti vino acasă. Iar Tiţa îţi va
restitui banii pentru mâncare pân la prima Iulie, căci azi i-am trimis Lei 216 şi adecă 70 odaia pe
Iunie şi pensionul pe Mai şi Iunie plus 26 Lei datoria ce o ai la ea.
Sărutări
Mama
23 Notă în josul paginii a doua a scrisorii <= 60 copeci, adică 9 coroane>.
114
ŢARA BÂRSEI
Doc. nr. 2539 – Scrisoare nedatată, 2 file, hârtie de corespondenţă, fără plic.
Dragul mamei!
Ilenuţa vede că voiesc să-ţi scriu ţie şi zice casă (sic!) o las să-mi dicteze ea scrisoarea.
Suntem după cină Ilenuţa nu se poate sătura îndestul, spune că are foame mare căci am venit dela
cruce de deasupra Schutzenhausului. Am cinat supă de fricăţei, rece ca să nu mai facem foc şi niţel
unt cu pâine şi mere, destul de bine dar, Iluş când începe să simtă la pâine şi în toate, Dumnezeul
să-i ţină pofta şi să fie sănătoasă. Acum îmi dictează ea: dragă Aurel! Moletta asta mă omoară cu
atâta scrisori ceremonioase şi tot cu lucruri serioase şi toate pe un calapot. Mie îmi place (sic!) tot
lucruri care mai sunt şi de glumă şi de tot de râs, am ajuns încă şi acolo că făcând o excursie în
Scheiu către poiană, să ajung într-o casă românească de trocari şi cum m-au văzut părinţii
trocarilor dau năvală cu gura pe mine că să mai stau puţin şi la ei şi să-i mai învăţ bitoncilor carte
ca să se mai lumineze, „n-avem gaz d-ră dragă”. Ce bine ar fi să vi la noi, dar m-aş bucura şi
copchii, era vorbă să iau la ei o odaie în chirie pentru schimarea aerului pe o lună. I-am lăsat cu
puradei şi cu căţei şi ne-am dus opt cu a brânzii. N-am destul necaz eu pe cap să mai stau să mai
luminez şi neamul după Tocile că chiar vreme ar fi de asta.
Da ...24? ca în palmă. Şi-o fi închipuit trocarul să profite de gazul meu şi că le mai stau şi de
distracţie în mijlocul odăii. La urmă mai făcea din mine şi-o comedie. Scuze dragul meu frăţior, de
ani de zile tot dau zor să devin mai nepăsătoare şi mai astâmpărată dar degeaba că şi astăzi a-şi fi
sărit de zece ori după scaun dar privirea Moletei prin ochelar atât a fost cu efect de am rămas
înlemnită. Acuma seara cu tot timpul serios mai că aş juca şi o horă, la asta e devină numai o
muzică de ţigani pe care am auzit-o venind de la Cruce cu mămica, pe promenada de sus, şi aşa
m-a fermecat încât era să încep să dansez boston. Nu sunt devină dar tinereţea îşi cere drepturile.
Tante Carolin e în venire la noi din oraşul lui Livia. Distinsa matroană care a ajuns chiar până la
idea (sic!) vanitoasă a se da în petiţiune de a cere paşaport chiar de 64 de ani. Iar mie mi-a venit
idea ingenioasă de am garnisi pălăriile cu flori de soare naturale, care aşa mult a plăcut încât
numai decât am căpătat un tânăr cavaler pe promenada despre care ţi-am scris ulterior. Azi a fost
cina cam pe sponci. Durere, sunt aşa de piază fiindcă am un apetit mult prea mare tot de
Schnitzele şi plăcinte. A trebuit să mă mulţumesc cu o farfurie de supă. Nu pot uita apetitul lui
Paulun de cioare negrii cu sos. Între altele îţi comunic ca noutate că abia acum am aflat de la o
damă că cât de mult i-am plăcut eu lui şi că vorbea mult entuziasmat de mine. Dacă vei veni acasă
cu ajutorul lui Dumnezeu, am să-ţi prezint un tip curat ţigănesc de la Măieruş, pe domnişoara
Ticuţa Vald, distinsa servitoare. Din neam de haiduc, are nişte ochi de Poteră şi trebuie să-ţi
ascunzi bine buchelarul de la ea că se pricepe al...25
Cu multă dragoste şi cu mult dor după Rue de Lomerard şi New de Chapelle, te sărut laisser
laisser a ta
Flavia Aida
<Post Scriptum – Pusi Mama> Text adăugat pe prima pagină, colţul din stânga.
115
CONSTANTIN BĂJENARU
Constantin BĂJENARU
FĂGĂRĂŞENII ŞI PRIMUL RĂZBOI MONDIAL.

MEMORIE ŞI ISTORIE (I)
Cui îi pasă de moarte? De-i scris să te întorci acasă teafăr,

ai să te întorci.
De-i scris să rămâi pe plaiuri duşmane, acolo rămâi.
(„Românul”, Arad, nr. 154/1914, p. 1)
Abstract: When researching and writing the history of a military conflict of the dimensions and
the shattering consequences that the First World War had, we must focus not only on the
presentation of causes, human forces and military equipment involved in conflict, upon the
presentation of the battles and strategies or casualties. That war – like others – was a complex
phenomenon: political, military, economic, social, mental, and swept into a whirling vortex
everything and everyone; it often led to limit situations that generated facts, attitudes, judgments
and reactions that were not connected only with the events themselves, but also with mentalities,
education, traditions, etc. Numerous testimonies of that time, or later, require us to discover not
only regulations, statistics, orders of battle, death or violence, but also what always defines
humanity, i.e. pacifism, reconciliation, compassion and mutual aid.
Increasingly numerous documentary evidence, which shows the complexity of that historic
phenomenon, will break down the strictness imposed by traditional historiography and will
require, consequently, the research and publication of that treasure of war memories.
Our present study is an approach which try to reconstitute – in a first step – a few moments felt
by citizens of Făgăraş in certain situations arising before the entry of Romania into the war
(august 1916), and then the mobilization, leaving for the front and the front itself. The information
is based on a memoirs book published in a first edition in 1915 and on four letters sent from the
front in 1915 and 1916.
Indiferent de modul cum le-am aprecia – mondiale sau locale, de agresiune sau de
apărare, cu sau fără temei –, războaiele au fost, sunt şi vor rămâne fenomene istorice
inumane, adevărate atentate la adresa vieţii. Prin cercetarea şi scrierea istoriei unui
conflict militar de dimensiunile şi consecinţele zguduitoare pe care le-a avut prima
conflagraţie mondială nu se înţelege că trebuie să ne limităm doar la prezentarea
cauzelor, a forţelor umane şi tehnicii militare antrenate în conflict, a bătăliilor şi
strategiilor sau a pierderilor de vieţi omeneşti. Războiul acesta – ca şi altele, de altfel – a
reprezentat un fenomen complex politico-militar, economic, social, cultural, mental, care
a cuprins în vâltoarea sa totul şi pe toată lumea, ajungându-se frecvent în situaţii-limită
ce au generat fapte, atitudini, judecăţi şi reacţii care nu s-au mai raportat doar la
evenimentele în sine, ci şi la mentalităţi, educaţie, tradiţie etc. Numeroase dintre
116
ŢARA BÂRSEI
mărturiile de atunci sau ulterioare – edite sau nu – ne impun să descoperim, dincolo de

reglementări, statistici, ordine de luptă, violenţă şi moarte, şi ceea ce a definit umanitatea
dintotdeauna: pacifismul, reconcilierea, compasiunea sau întrajutorarea.
De câteva decenii, istoriografia occidentală a redescoperit Marele Război,
umanizându-l. Istoricii de acolo au înlesnit publicului cunoaşterea evenimentului ca o
experienţă de viaţă cotidiană, împărtăşită de oameni din toate mediile sociale şi de toate
vârstele, ca memorie de familie ori ca memorie colectivă. Pentru această generaţie de
istorici, procentul subiecţilor angrenaţi în situaţii-limită s-a dovedit a fi mult mai mare,
iar formele de exprimare mult mai diverse decât arătase istoriografia anterioară. Astfel,
au apărut istorii ale refugiaţilor, ale prizonierilor, ale civililor aflaţi sub ocupaţie etc.
În ultimii ani, în bună măsură, acest fenomen de memorie colectivă marchează şi o
renaştere a memoriilor de familie în mai multe ţări vestice. Se caută şi se găsesc – inclusiv
printr-un proiect cofinanţat de Uniunea Europeană (în care a fost integrată şi România)1 –
în podurile caselor scrisori trimise de soldaţi de pe front, jurnale, memorii, fotografii şi
documente. Apar, de asemenea, muzee locale, reviste de cercetare a istoriei Primului
Război Mondial în contexte provinciale sau locale.
În privinţa istoriografiei române, se constată o oarecare persistenţă în neglijarea în
care a fost lăsat Primul Război Mondial, contribuind astfel la uitarea care se aşterne peste
jertfa sutelor de mii de români, ce şi-au dat viaţa pentru întregirea neamului, sau peste a
maghiarilor, saşilor şi a altora, care au luptat pentru idealul propriu ori din obligaţie.
Primul Război Mondial nu mai contează aşa cum a fost el trăit de toţi românii în urmă cu
un veac, servind doar de „anticameră istorică” a zilei de 1 Decembrie 1918, aniversarea
Marii Uniri reuşind să marginalizeze memoria războiului ca experienţă colectivă.
Din ce în ce mai numeroasele mărturii documentare, care evidenţiază complexitatea
acestui fenomen istoric, vor destrăma corsetul stricteţilor impuse de istoriografia
tradiţională, indicând cu certitudine faptul că războiul mondial a fost un eveniment total,
care nu poate fi redus la biografii militare, la efectivele angajate în lupte sau la armament,
pierderi umane sau daune materiale, impunându-se prin urmare cercetarea şi publicarea
acestui tezaur memorial. Cu atât mai mult este necesară această acţiune, dacă reiterăm că
în război a fost angajată întreaga populaţie civilă şi nu doar cea din zona acţiunilor
militare. În ambele cazuri, s-au manifestat diverse fenomene, atitudini, fapte obişnuite
sau neobişnuite în astfel de situaţii, care decurg din însăşi fiinţa umană şi care-şi au locul
lor în istoria tuturor războaielor.
Acestui demers îi supunem şi noi studiul de faţă, încercând să reconstituim – într-o
primă fază – câteva dintre momentele trăite de făgărăşeni în anumite situaţii ivite până la
intrarea României în război (august 1916) – mobilizarea, plecarea pe front şi frontul.
Fundamentul informaţional se bazează pe o lucrare memorialistică apărută într-o primă
ediţie în anul 1915 şi pe patru scrisori trimise de pe front în anii 1915 şi 1916.
În iulie 1914 erau declanşate ostilităţile militare ale Austro-Ungariei împotriva
Serbiei, ca urmare a atentatului săvârşit la Sarajevo împotriva principelui moştenitor
Francisc Ferdinand şi a soţiei sale, Sofia de Habsburg. Ulterior, evenimentele s-au
precipitat, ajungându-se rapid la angrenarea în conflict a numeroase alte state. Încă fideli
mitului „bunului împărat”, şi românii făgărăşeni au perceput asasinarea celor doi ca pe
1 www.europeana1914-1918.eu/ro (accesat 03.05.2014, orele 19:33).
117
„o mare jale în toate sufletele” şi „totodată o zguduitură de stat care a avut de urmare
mobilizarea generală a armatei”2. De aici încolo, „pacea şi liniştea poporului a fost amar
zdruncinată”, fiind chemaţi la oaste toţi cei apţi, inclusiv rezerviştii de până la 42 de ani.3
Intra în vigoare, cu această ocazie, Legea excepţională din 1912 (Articolul de lege LXIII),
care prevedea, printre altele: predarea armelor, în anumite comitate, către autorităţi;
oprirea emigraţiei pe timp de un an; punerea sub cenzură a anumitor ziare; interzicerea
publicării de ştiri despre mobilizare; limitarea anumitor drepturi cetăţeneşti ş.a.
De altfel, Primul Război Mondial a adus cu sine suferinţe inerente unui cataclism de
asemenea proporţii, practic neexistând familie care să nu fi fost afectată, într-un fel sau
altul, de consecinţele sale nefaste. În ceea ce-i privea pe români, aspectul cel mai grav l-a
constituit încorporarea în armata austro-ungară a unui semnificativ număr de bărbaţi şi
sacrificarea a numeroase vieţi pe câmpurile de luptă în numele unui ideal străin lor.
Asupra condiţiilor de înrolare şi a împrejurării plecării pe fronturile de luptă, o
icoană fidelă este redată de către Octavian C. Tăslăuanu 4, care a fost înrolat chiar în
Făgăraş. Aflat la Sibiu, unde a primit ordinul de încorporare, „după multe lupte sufleteşti
[…], petrecut de un detectiv până la gară, am plecat spre Făgăraş […]”5. Pe drumul către
destinaţie, trenul se umplea din ce în ce mai mult cu români, care arătau ca
un convoiu de morţi, petrecuţi de lacrămile şi bocetele celor rămaşi acasă. Nicăeri
nici o însufleţire şi nici o bucurie ... Ca o ceată de slugi, de robi ai datoriei,
mergeam la porunca stăpânului ... să murim6.
Făgăraşul nu-l interesa în acele momente, deşi îl mai văzuse, cufundându-se în
gândurile sale, într-o cameră a hotelului Mercur. Dimineaţa devreme a plecat către
Cetate, alături de multă lume „îmbrăcată în haine de sărbătoare, ţărani de prin
împrejurimi”, pentru a fi luat în evidenţele militare şi distribuit într-o unitate.7 A fost
amânat însă timp de câteva zile, perioadă în care s-a prezentat totuşi în fiecare dimineaţă,
observând cu acest prilej că nu era nicio rânduială la vizita medicală, lumea intrând şi
ieşind „ca la târg”, iar cei chemaţi la arme având feţele posomorâte, bănuind ce-i
aşteaptă, dar niciunul nu era convins că în cele din urmă va fi trimis pe front.8
Starea de spirit a făgărăşenilor prezenţi în Cetate s-a schimbat brusc din momentul
în care a început repartizarea acestora la companii. Acum,
2 Arhiva Bisericii ortodoxe Beclean, Cartea de Aur, însemnare din 2 august 1914.
3 Ibidem.
4 Octavian Codru Tăslăuanu (1876, Bilbor, jud. Harghita – 1942, Bucureşti) a fost publicist, scriitor,
istoric literar, editor, luptător pentru drepturile naţionale. Redactor-responsabil al revistei

„Luceafărul” din anul 1906 și conducător al publicaţiei „Transilvania” (din 1909). A fost ales
membru al Marelui Sfat Naţional din Transilvania, iar după 1918 a făcut parte, în mai multe
rânduri, din Parlamentul României, o scurtă perioadă (1920-1921) fiind și ministru. Vicepreședinte
al Societăţii Scriitorilor Români.
5 Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de răsboiu. Ziarul unui român, ofiţer în armata austro-
ungară, care a luat parte cu glotașii români din Ardeal la luptele din Galiţia, Ediţia a III-a, București,
Editura Librăriei Școalelor „C. Sfetea”, 1916, pp. 14-15.
6 Ibidem, p. 17.
7 Ibidem, p. 18.
8 Ibidem, pp. 18-19.
118
ŢARA BÂRSEI
durerea lor din suflet se prefăcuse într-o groază. Se cetea din privirile, din
atitudinea lor, că se gândeau cum ar putea scăpa. Mişunau în toate părţile,
şopteau cete-cete, intrau în cantină să-şi potolească necazul, se îndreptau spre
poartă de unde-i întorceau străjile, se trăgeau spre colţuri ... ca o turmă adusă de la
păşune şi închisă într-un ocol9.
În scurt timp, au fost formate patru companii active (cu câte 267 militari fiecare) şi
una de rezervă (cu un efectiv de peste 800), însumând circa 2.000 de oameni, cu mult mai
mulţi decât erau aşteptaţi de autorităţile militare pentru această primă fază a înrolărilor.
Organizarea militară fiind efectuată mai mult sub supravegherea unor ofiţeri unguri ai
Batalionului III Honvezi10 Făgăraş – aparţinător de Regimentul 23 Honvezi, cu sediul la
Sibiu –, care nu cunoşteau limba română, a condus la o stare de nervozitate, care a
degenerat din partea ofiţerilor în înjurături şi lovituri cu palmele sau picioarele. Supăraţi
pe situaţie şi fără a putea riposta în vreun fel, mulţi făgărăşeni se întorceau cu faţa spre
Carpaţi şi-şi făceau cruce, parcă cerând ajutorul fraţilor de la sud.11
Au urmat câteva zile în care toţi soldaţii trebuiau prevăzuţi cu întreg echipamentul
militar, fiecare companie nou-creată având destinată câte o încăpere din Cetate pentru
acest scop. Odată încheiată şi această operaţiune organizatorică, s-a trecut la exerciţiile
militare, care iarăşi au produs confuzii printre români, aceştia învăţând „greu comanda
honvezească”, mai toţi fiind obişnuiţi cu cea austriacă.12
Iminenta trimitere pe front nu-i apăsa doar pe români, ci şi pe puţinii maghiari, saşi
sau evrei din comitatul Făgăraş care fuseseră înrolaţi în acelaşi batalion, cu toate că
neromânii erau repartizaţi mai mult în serviciile auxiliare, la trenurile militare sau în
serviciul sanitar. Starea de spirit şi nivelul de conştiinţă ale românilor erau surprinse de
O.C. Tăslăuanu cu mult realism, deşi în unele afirmaţii se observă că a scris acele cuvinte
după ce dezertase şi fugise în România, în iarna 1914-1915:
Ţăranii noştri erau tăcuţi şi îşi îndurau soartea cu o resignaţie (resemnare,
n.n.) de martiri. Oltenii şi brănenii, dintre cari era recrutat batalionul nostru, aveau
o conştiinţă naţională vie. Cei mai mulţi ştiau carte, ceteau gazete şi, oameni
umblaţi prin România şi America, îşi dădeau seama de rostul lor în lume ca neam
[…]. Ei credeau în idealul naţional propovăduit de conducătorii politici şi de presa
din Ardeal. Credeau şi simţiau că a sosit vremea întrupării lui. Aşteptau intrarea
oştirii româneşti în Ardeal şi întrebau mereu când vin cei din Ţară […]13.
În timpul exerciţiilor militare de pe înălţimile de dincolo de Olt, apăreau însă şi clipe
de deconectare, care le mai înveselea pe moment viaţa. O astfel de situaţie amuzantă s-a
ivit după un discurs însufleţitor al unuia dintre ofiţerii unguri ai batalionului, care ştia
foarte puţin româneşte. Încheind, în ungureşte, cu fraza „Cerul patriei noastre e acoperit
de norii negri ai primejdiei”, a dorit să se asigure că românii au înţeles mesajul său. Deşi
mai toţi nu cunoşteau „o boabă din ungureasca sa”, a ieşit totuşi un „căprar” care i-a
comunicat că ştie el ce a spus. Fiind întrebat de ofiţer într-o română stâlcită ce a priceput,
9 Ibidem, p. 19.
10 Honved = soldat pedestru din armata regulată maghiară.
11 O.C. Tăslăuanu, op. cit., p. 21.
12 Ibidem, p. 25.
13 Ibidem, pp. 26-27.
119
glotaşul14 cu pricina, adresându-se companionilor săi, spre amuzamentul general, a dat

următoarea explicaţie: „Mă, Domnu Laitnan’ (locotenent, n.n.) o zis să-şi iee fieştecare om
chepeniagu (mantaua), că va fi ploaie”15.
De altfel, problema comunicării între ofiţerii comandanţi de companii şi glotaşi a
creat permanent o situaţie umilitoare pentru cei din urmă, fiind frecvent înjuraţi şi bătuţi.
Numai intervenţia ofiţerilor români mai reuşea, când şi când, să-i calmeze pe ofiţeri,
amintindu-le că niciun regulament militar nu prevedea un astfel de comportament. Cel
mai adesea, aversiunea ofiţerilor se îndrepta către învăţători, „pe care îi socotea[u]
agitatori şi de cari se temea[u]”16.
Lipsa de comunicare era o stare de fapt, pe care memorialistul o explică astfel:
Camaraderia dintre ofiţeri se reducea la forme convenţionale. Tutuitul austriac nu
reuşia să desfiinţeze barierele naţionale. Noi românii nu ne prea făceam de lucru
cu ceilalţi; ungurii şi saşii se separau şi ei […]. Corpul ofiţeresc nu era străbătut de
spiritul de solidaritate şi de frăţia ce trebue să existe între conducătorii soldaţilor.
Pe aceştia din urmă îi despărţia o prăpastie de ofiţeri. Numai frica de pedeapsă
menţinea ordinea şi disciplina în oştire, căci soldatul nu avea nici o dragoste
pentru cauza ce-o servea. Dresagiul (dresajul, n.n.) era factorul principal în
educaţia militară17.
Preocupaţi cu exerciţiile militare, soldaţii mobilizaţi nu erau conştienţi pe deplin de
starea disperată în care îşi lăsaseră familiile acasă. Le-a fost amintită într-una din zilele de
întoarcere la cazarma din Cetate, de către o tânără soţie din zonă, în cuvinte tulburătoare:
De s-ar aduna toate lacrimile câte s-au vărsat cu mobilizarea asta s-ar face un râu
cât Oltul […]. Dumneavoastră nu ştiţi câtă jale e pe la vetrele oamenilor.18
În cele din urmă a sosit şi ordinul de plecare, iar de ziua împăratului Franz Joseph I
(18 august) au depus „sărbătoreşte” jurământul de credinţă, întâi maghiarii, apoi aproape
100 de saşi, iar în final cei peste 1.500 de români. Aşteptarea până la îmbarcarea în trenuri
părându-li-se a fi o veşnicie, i-a determinat pe mulţi dintre soldaţi să apeleze la
subterfugii bachice, ca să le mai treacă timpul şi să le abată gândurile în alte direcţii:
Stăteam gata de plecare şi ca să alungăm vremea şi să ne potolim necazul, trăgeam
nişte chefuri ca pe la 1400. În special ofiţerii unguri […] cântau, seară de seară,
doina lui Kosuth, iar cătră miezul nopţii răsuna piaţa de toasturile patriotice,
întrerupte de aplauze şi de sughiţuri19.
Paleativele n-aveau, însă, să le risipească în totalitate temerile faţă de necunoscutul
care-i aştepta, ultimele două zile fiind dedicate şi pregătirii bagajelor, dar mai ales scrierii
testamentelor de către unii dintre ei şi spovedirii în faţa preoţilor, de către toţi, „cum se
cuvine înainte de-a pleca la nunta morţii”20. La starea sumbră în care se aflau în prag de
14 Glotaș = soldat pedestru, cu vârsta între 32 şi 42 de ani, chemat sub arme numai în caz de
mobilizare generală.
16 Ibidem, p. 29.
17 Ibidem, pp. 30-31.
18 Ibidem, p. 31.
19 Ibidem, p. 38.
20 Ibidem, p. 43.
120
ŢARA BÂRSEI
plecare, a mai contribuit şi eclipsa de soare („întunecimea de soare”) din 21 august 1914 21,
care a dat loc la interpretări superstiţioase ale soldaţilor sau la glume lugubre: „Uită-te,
mă, cum mănâncă vârcolacii soarele! Să ştiţi c’aşa au să ne mănânce şi pe noi Muscalii”22.
De ordinul de plecare, însă, n-au fost afectataţi numai soldaţii făgărăşeni, ci şi
familiile acestora, care aflaseră şi ele vestea, răspândită „ca purtată de vânt în toate
părţile”. Prin urmare, foarte multe rude („potop”) au venit să-şi ia, vremelnic sau definiv
pentru unii, adio: „Să fi auzit cântece de jale şi chefuri înainte de plecare. Nu era putere
omenească să înfrâneze durerea înnecată în băutură şi să potolească sufletele sfâşiate de
durerea despărţirii”23. Doar ofiţerii batalionului au avut parte de un banchet oficial de
adio, „plicticos”, în cadrul căruia le-au fost împărţite cocarde tricolore maghiare, „trimise
de unguroaicele din Făgăraş”24.
Ziua plecării spre front – 26 august 1914 – a creat o stare de spirit răscolitoare, atât
printre militari, cât şi printre rude:
În faţa cazărmii, părintele protopop Borzea ne-a făcut slujba şi a ţinut o
cuvântare potrivită soldaţilor. Rugăciunile aveau accente de o adâncă evlavie şi ne
treziau în suflet ecouri misterioase, pline de tristeţe. La îngenuncheri, întreg
batalionul plângea şi suspina, parcă am fi fost o ceată de osândiţi la moarte.
Femeile din jurul nostru se boceau şi se tânguiau frumos şi încet, de s’auzia ca un
răsunet de departe al jalei noastre. Am plâns şi eu şi m-am rugat lui Dumnezeu.
Atâta mai puteam face […].
[…] Abia am făcut o sută de paşi şi batalionul s-a făcut întreit de mare.
Bătrânii şi-au luat copiii în braţe şi nevestele lângă ei, de nu era nici o comandă,
dar nici inimă omenească să-i poată despărţi.
Aşa ne-am dus până la gară, unde doamnele şi domnişoarele din Făgăraş
ne-au împodobit cu flori şi au împărţit soldaţilor ţigări. […] Frumoasele din
Făgăraş, în societatea cărora am petrecut atâtea clipe senine şi artistice, mi-au
înflorit cingătoarea cu trandafiri albi. Două petale le-am purtat cu mine prin
Galiţia şi le păstrez ca o scumpă amintire a zilelor din Făgăraş.
S-a urnit trenul, s-au pornit chiotele, bocetele şi lacrimile, că nu era chip să
nu tremuri de emoţie. Până la podul de peste Olt, lângă Tălmaciu, a fost numai un
plânset şi un răcnet. Eşiau satele înaintea trenului şi despărţirile se repetau cu
accente noi de duioşie. Piscurile Carpaţilor se uitau şi ele a jale după voinicii Ţării
Oltului, clipeau din creste şi-şi legănau coamele împădurite, ca un semn de
binecuvântare25.
În drumul către Galiţia s-au intersectat cu primele trenuri de răniţi care veneau în
Ardeal, printre ei aflându-se şi mulţi făgărăşeni din batalionul de honvezi care plecaseră
cu numai o săptămână înainte; cei mai mulţi dintre ei nici nu ştiau în care zonă a
frontului luptaseră.26 Pe front, le era destinată – ca trupe de rezervă – o aşteptare
chinuitoare, deoarece comanda militară nu ştia de venirea lor, creându-se astfel o totală
21 În textul lucrării apare, eronat, data de 24 august.

23 Ibidem.
24 Ibidem, p. 45.
25 Ibidem, pp. 45-46.
26 Ibidem, p. 49.
121
confuzie. În cele din urmă, au primit ordinul de apărare a oraşului Stanislau27, ceea ce i-a
contrariat pe glotaşii care se aşteptau la o mare ofensivă: „Curios! Noi care am venit
pregătiţi să nu ne oprim până la Chiev, acum trebuia să apărăm oraşul în care ne
dădusem jos din tren şi care era aşa de aproape de Carpaţi”28.
Pe frontul galiţian s-au purtat lupte aprige încă de la început, cu succese
schimbătoare, în condiţii din cele mai vitrege, în special iarna, după cum nota şi martorul
nostru ocular în relatarea din 21 noiembrie:
Bieţii soldaţi stăteau câte 8-12 ceasuri în găuri. Serviciul era foarte greu din cauza
frigului şi pe lângă frig toată noaptea curgeau gloanţele santinelelor ruseşti […].
Nici în pădure, unde aveam colibe, nu era mai puţin primejdios […]. Când ieşeai
din colibe trebuia să te aştepţi la moarte29.
De altfel, viaţa în tranşeele de pe toate fronturile – datorită instituirii războiului de
uzură – nu a fost deloc uşoară. Moartea pândea de peste tot, în special în timpul
bombardamentelor inamice, când exista pericolul surpării şi chiar prăbuşirii tranşeelor şi
colibelor peste soldaţi, ca şi nimerirea acestora cu schijele care zburau în toate direcţiile.
Soldaţii armatei austro-ungare aflaţi pe câmpurile de luptă puteau trimite
corespondenţe nu numai familiilor, ci şi în toate ţările aliate şi neutre, însă exista control
militar asupra corespondenţei, care implica mai multe restricţii: limitarea scrisorilor la
numai două pagini, interzicerea folosirii de semne stenografice sau altele secrete,
interdicţia de a trimite informaţii despre starea militară de pe front ş.a.30
Cu toate acestea, din conţinutul scrisorilor expediate familiilor sau cunoscuţilor de
către făgărăşeni se întrevăd atât starea de spirit în care se aflau, cât şi unele amănunte
privitoare la mersul frontului sau locul unde se aflau. În genere, aceştia relatează – ca un
laitmotiv – asupra stării de sănătate, afirmând de multe ori că duceau o viaţă bună în
condiţiile date. „O ducem bine pot să zic şi de toate celea căpătăm regulat şi mâncare, tot
[…]” – scria din Galiţia, în martie 1915, Dumitru Bălcăcianu (din Regimentul 52
Infanterie)31–, cu toate că dormeau pe unde se nimerea: şure, grajduri şi doar uneori în
case, care erau acoperite cu paie32.
În aceeaşi comunicare, expeditorul făcea şi o scurtă radiografie asupra societăţii în
care trebuia momentan să se integreze, din cuvintele scrise reieşind că localnicii erau
săraci, dar îngrijiţi, neuitând să precizeze că tipicul religios era aproape identic cu al
românilor.33
Două luni mai târziu, într-o altă depeşă trimisă vicarului greco-catolic al
Făgăraşului, Iacob Popa, D. Bălcăcianu scria despre o situaţie mai puţin senină, motivul
constituindu-l prezenţa a doi fraţi ai săi, ca răniţi, în spitale – unul la Budapesta, celălalt
27 Astăzi Ivano-Frankivsk, în Ucraina.

29 Ibidem, p. 322.
30 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 191/5(18) septembrie 1915, p. 2.
31 Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale, Fond Personal Iacob Popa, nr. inv. 536, doc. nr. 504,
f. 1.
32 Ibidem.
33 Ibidem, ff. 1-2.
122
ŢARA BÂRSEI
la Făgăraş.34 Şi de această dată aminteşte, însă, despre sărăcia care îi apăsa pe localnici,
menţionând că de foarte multe ori veneau să le ceară mâncare – uneori chiar adunând
firimituri de pâine de pe jos. Cauza sărăciei o constituia, după spusele ţăranilor,
rechiziţionarea forţată de către ruşi a tuturor bunurilor – cereale, animale şi fân.35
La începutul anului următor (26 februarie 1916), într-o nouă scrisoare expediată
amintitului vicar, îi transmitea şi informaţii privitoare la mersul luptelor, pe lângă ştirile
despre starea de spirit a combatanţilor. Printre altele, îi comunica despre raidurile
nocturne pe care le făceau „m[aşinile] de sburat” ruseşti asupra oraşului în care se afla, ca
şi despre panica stârnită sau pagubele umane şi materiale pe care le făceau bombele
aruncate.36
În sfârşit, o ultimă depeşă din corespondenţa soldatului făgărăşean cu vicarul este
datată 6 mai 1916. Începe de această dată povestind despre diferenţele şi asemănările de
obiceiuri de Paşti, care-i caracteriza pe rutenii greco-catolici şi pe români, după care se
referă la un moment mai puţin aşteptat pe front – reînvierea sentimentelor de umanitate
–, prin aceea că se dăduse ordin ca ostilităţile să înceteze pentru a fi sărbătorite Sfintele
Paşti. S-a ajuns chiar la momente de camaraderie, atunci când s-au întâlnit unii cu ceilalţi,
„fără arme, îmbrăţişându-se după obiceiu[l] ruşilor”; la acest eveniment au luat parte
inclusiv civilii, care au contribuit cu mâncarea adusă la biserica din sat. Măreţia
umanităţii în faţa ororilor războiului a triumfat atunci când îşi dădeau unii altora din
bucatele proprii,
apoi or schimbat mâncări laolaltă şi beuturi şi cigarette, aşa că unii or venit şi în
poziţia noastră, cinstindu-i zice că chiar un D[om]n. Major cu beutură […] şi zice
că 2 inşi nu or vrut să mai meargă înapoi37.
Însă, ca orice minune care ţine puţin, momentul acesta de magie a sufletului uman a
luat sfârşit curând, fiecare reîntorcându-se la realităţile impuse de prezenţa în război,
rămânând totuşi cu sentimentele plăcute pe care le-au trăit, ce le-au reamintit într-un fel
de atmosfera de acasă din timpuri de pace.
Neştiind nimic despre viitorul apropiat, de locurile unde avea să-l mai ducă
vâltoarea războiului, Dumitru Bălcăcianu este năpădit de nostalgia prezenţei în rândul
familiei, din care lipsea de atâta vreme, ca şi ceilalţi patru fraţi ai săi aflaţi sub arme – cel
mare la Brünn, doi la Cluj şi un altul rechemat la unitatea de care aparţinea.38
Pentru moment, incursiunea în memoria făgărăşeană asupra Primului Război
Mondial se încheie cu această epistolă, urmând ca în partea a doua să abordăm alte
secvenţe importante – voluntariatul în armata română, intrarea trupelor române în
Făgăraş şi luptele din toamna anului 1916, prizonieratul şi voluntariatul în Legiunile
române constituite în Rusia.
34 Loc. cit., doc. nr. 506, f. 1.

35 Ibidem, f. 2.
36 Loc. cit., doc. nr. 507, f. 1.
37 Loc. cit., doc. nr. 509, f. 1.
38 Ibidem, f. 2.
123
CRISTINA TĂNASE , IONUŢ TĂNASE
Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE
CORESPONDENŢĂ DIN MARELE RĂZBOI

STUDIU DE CAZ: SCRISOARE LA PLECAREA PE FRONT
Abstract: Correspondence was one of the protagonists of the First World War. Letters, postcards,
telegrams were subject to censorship for armies location information, logistics, the movement of
troops or unpatriotic messages remain secret. Because of the large number of illiterate of the time,
military commands made available to those on the front ready printed postcards containing
standard phrases that soldier had just to sign them. Prisoners’ correspondence was assisted by the
Red Cross service, being exempt postage. Behind the front were circulating postage stamps whose
value was used in charity funds to help impoverished families affected by the war.
A separate part of this study is the letter sent by the teacher Gheorghe Mihalachi (mobilized two
days after the first contingent of Romanian army crossed the Carpathians in Transylvania) to the
family before his departure to the front.
Primul Război Mondial, numit în epocă Marele Război, a fost un eveniment istoric cu „un
chip nou” din multe puncte de vedere, în comparaţie cu conflictele desfăşurate în secolul
al XIX-lea. Astfel, cuprinderea geografică, efortul militar, amploarea sacrificiului,
progresul au contribuit hotărâtor la imaginea generală a celui mai distrugător eveniment
de la începutul secolului XX. Fotografia (aduce constant dovezi de pe front şi din spatele
acestuia), propaganda (transformă războiul într-un conflict în care cele două tabere se
acuză una pe cealaltă de barbarie cu ajutorul veştilor false, afişelor, fotomontajelor), presa
(războiul devine materia primă a ziarelor şi revistelor) şi amploarea comunicării (telefon,
telegraf, corespondenţă oficială/neoficială, timbru plătit etc.) devin protagoniştii1 unui
conflict marcat în mare măsură de tendinţe moderne dar, în acelaşi timp, tributar unor
tactici de luptă şi categorii de armament învechite.
În timpul celor patru ani de conflict, una dintre puţinele clipe de bucurie ale
combatanţilor era sosirea poştaşului care aducea veşti de acasă. În aceeaşi măsură, pentru
cei rămaşi acasă, primirea unei scrisori, a unei cărţi poştale sau a unei telegrame însemna
siguranţa de moment că bărbatul, fiul sau tatăl erau încă în viaţă. Astfel, scrisoarea a
reprezentat firul care anula distanţele, care făcea suportabilă lunga aşteptare din tranşee.
În afara războiului, doar o singură experienţă a determinat oamenii din popor să
corespondeze: emigrarea. Epistolele au fost mijloacele prin intermediul cărora indivizii,
aflaţi departe de casă, şi-au menţinut identitatea. Având în vedere numărul însemnat al
neştiutorilor de carte şi semianalfabeţilor, comandamentele militare au pus la dispoziţia
celor aflaţi pe front cărţi poştale gata tipărite, conţinând fraze standard, pe care soldatul
îşi punea doar semnătura. Adesea, acest tip de corespondenţă purta amprenta
1 Antonella Astorri, Patrizia Salvadori, Istoria ilustrată a Primului Război Mondial, Bucureşti,
Enciclopedia RAO, 2005, pp. 64, 109, 135.
124
ŢARA BÂRSEI
propagandei de război, care devine în timp modalitatea cea mai eficientă de denigrare a
inamicului şi de transmitere de mesaje încurajatoare atunci când războiul de uzură părea
că nu se mai sfârşeşte. Cu ajutorul cuvintelor, sloganurilor, imaginilor, cartea poştală de
propagandă devine instrumentul de îndoctrinare a comunităţii căreia i se adresează.
Adesea naţiunile implicate în conflict au recurs la corespondenţa de propagandă pentru
procurarea de resurse materiale şi financiare necesare susţinerii efortului de război. Cu
prilejul Crăciunului sau de Paşti s-au pus în circulaţie „felicitări” sugestive. În funcţie de
destinatar, imaginea, însoţită adesea de un slogan, se adresa pe de o parte celor aflaţi pe
front, iar pe de altă parte, civililor rămaşi acasă. Ofiţerii trimiteau adesea acasă mesaje
scurte, în regim rapid, prin intermediul telegramelor, aşa cum civilii utilizau, la rândul
lor, acest tip de corespondenţă pentru a se asigura că veştile ajung rapid în zona teatrelor
de război. Numărul mare al telegramelor, utilizate pe scară largă în corespondenţa
oficială a Primului Război Mondial, provoca adesea întârzieri de expediere, motiv pentru
care populaţia civilă era sfătuită periodic să apeleze la scrisori sau cărţi poştale.
Corespondenţa expediată de pe câmpul de luptă era supusă cenzurii (în perioadele
aglomerate se cerea ca plicurile să fie predate deschise), pentru ca informaţiile privind
localizarea armatelor, logistica, mişcarea trupelor sau mesajele lipsite de patriotism să
rămână secrete, dispărând sub cerneala neagră a cenzorului. Uneori, cenzorii investigau
doar o mică parte a corespondenţei2, ocazie cu care se constata dacă militarii îşi îndeplineau
obligaţiile prevăzute de regulament. Însă, în astfel de împrejurări, o serie de informaţii cu
caracter militar ajungeau în mâinile adversarilor şi în rândul populaţiei civile.
Prizonierii au reprezentat o categorie specială, asistată de serviciul de Cruce Roşie
care a întrebuinţat cărţi poştale purtând însemne specifice (crucea roşie imprimată şi
ştampila). A fost un serviciu organizat pentru a proteja viaţa şi demnitatea victimelor
conflictelor armate, dând speranţă familiilor celor aflaţi în prizonierat. Privitor la
activitatea acestei organizaţii, aflăm, din paginile „Gazetei de Transilvania” 3, că încă din
primul an de conflict 40 de funcţionari ai poştei elveţiene primesc şi expediază la/de la
Berna peste o sută de mii de scrisori lunar, facilitând corespondenţa întreruptă de starea
de război, fără a percepe taxe poştale. De asemenea, prin intermediul mandatelor poştale,
prizonierii primeau ajutor financiar din partea familiei. Biroul pentru sprijinirea
prizonierilor, deschis la Budapesta, menţiona într-un comunicat faptul că, uneori, banii
nu ajungeau la destinaţie din cauza adresei incorecte sau incomplete şi cerea
expeditorilor ca mandatul poştal să conţină pe viitor numele prizonierului, rangul,
regimentul, compania şi locul unde se afla prizonierul în momentul expedierii
mandatului (oraşul, nr. barăcii/spitalul/cazarma/lagărul de prizonieri). 4 Aceleaşi
probleme se iveau şi în cazul scrisorilor, în consecinţă se cerea ca pe plic să se scrie cu
cerneală, pentru că ceruza (condei, creion, n.n.), ştergându-se5, îngreuna circulaţia
corespondenţei. Pentru eficientizarea legăturilor cu cei aflaţi în prizonierat, acelaşi Birou
de informaţii pentru prizonierii de război pune în vânzare prin intermediul oficiilor
2 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 267/9 (22) decembrie 1915.

3 Loc. cit., nr. 247/8 (21) noiembrie 1914.
4 Loc. cit., nr. 34/14 (27) februarie 1915.
5 Loc. cit., nr. 204/13 (26) octombrie 1916.
125
poştale trei tipuri de cărţi poştale: galbene pentru cei internaţi în Serbia, iar pentru cei
aflaţi în Rusia, verzi, dacă li se cunoştea adresa, şi albastre, dacă aceasta era necunoscută. 6
În cazul soldaţilor internaţi în spitalele militare, Ministerul de Război austro-ungar a
emis, în septembrie 1914, un ordin prin care corespondenţa adresată acestora era scutită
de taxele poştale. Scrisorile expediate către cei de acasă beneficiau de scutirea de taxe
doar dacă treceau pe la ghişeul spitalului, ocazie cu care li se aplica ştampila
corespunzătoare7 şi erau controlate de serviciile de cenzură.
„Ilustrata” este adesea personalizată, prezentându-se sub forma fotografiei în care
destinatarul însuşi apare în ipostaze controlate (în incinta unui studio fotografic, însoţit
de camarazii de arme, pe vasul unde a fost înrolat, la paradă în timpul vizitei unui înalt
demnitar etc.). În astfel de cazuri, combatantul menţionează data, locul, numele
camarazilor/demnitarului, prilejul cu care a fost făcută fotografia.
Pentru a facilita legătura cu familia, comandamentele statelor beligerante pun la
dispoziţia combatanţilor cărţi poştale cu timbru plătit.8 În spatele frontului circulau
timbrele de ajutor, mărci poştale cu rol caritativ, a căror valoare alimenta fonduri
destinate populaţiei paupere afectate de război. În anul 1915 statul român a emis aşa-
numitele timbre de ajutor pentru ardeleni. Banii obţinuţi din vânzarea acestora au fost
utilizaţi pentru sprijinirea familiilor româneşti din Transilvania, aflate sub ocupaţie
austro-ungară şi implicate în conflict încă de la începutul acestuia. Conform unei statistici
realizate în Bucureşti, pe primul trimestru al anului 1915, timbrul a adus Casei de sprijin
„Familia Luptătorilor” suma de 1.614.190 lei.
Cum la aceasta nu e adăugată taxa de 2 lei pe fiecare pereche de cărţi de joc,
nici taxele de ajutor la biletele de călătorie ale c.f.r. şi nici taxele de
telegrame primite la ghişeurile drumului de fer, rezultă că timbrul de ajutor
aduce fondului pe care îl alimentează peste 20.000 de lei pe fiecare zi.9
Această valoare ne demonstrează că, în primele două decenii ale secolului XX, societatea
românească din Regat era o societate bazată pe consum. În Transilvania însă, din cauza
războiului, populaţia se confrunta zilnic cu lipsa alimentelor de primă necesitate, fapt ce
a dus la apariţia speculei, iar efortul depus de autorităţi în eradicarea acesteia a fost de
cele mai multe ori insuficient. Prin urmare, procentul celor lipsiţi de mijloacele necesare
traiului cotidian era în continuă creştere. În aceste condiţii, sprijinul financiar acordat de
statul român venea în completarea colectelor materiale şi băneşti iniţiate de către
instituţiile sociale din Ardeal şi care erau adresate în special orfanilor şi văduvelor de
război.
O parte distinctă a prezentului studiu o reprezintă scrisoarea – inedită – adresată
familiei de către Gheorghe Mihalachi înainte de plecarea sa pe front. Acest tip de
corespondenţă are o frecvenţă scăzută în anii Primului Război Mondial din cauza
numărului mare al neştiutorilor de carte din spaţiul românesc.
6 Loc. cit., nr. 153/16 (29) iulie 1915.

7 Loc. cit., nr. 194/4 (19) septembrie 1914.
8 Antonella Astorri, Patrizia Salvadori, op. cit., p. 64.
9 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 87/22 aprilie (5 mai) 1915.
126
ŢARA BÂRSEI
Gheorghe Mihalachi a fost învăţător şi director de şcoală în localitatea Unţeni,

situată la 13 km N-E de oraşul Botoşani. Supravieţuitor al războiului, s-a întors în satul
natal, unde şi-a reluat activitatea la catedră. După deces, scrisoarea va ajunge în familia
fratelui autorului, în prezent documentul aflându-se în păstrarea urmaşilor10 acestuia.
Prezentăm, în rândurile care urmează, textul original al scrisorii, cu precizarea că
am considerat necesară adăugarea formei actuale a unor arhaisme.
1916 August. în 16.

Scumpă Nevastă
şi
Scumpi mei Copilaşi
Cât de înfricoşată şi jalnică a fost astăzi 16 August 1916. Când am scris cu a mea mână aceste
rânduri, Când am plecat din sânul familiei mele, de lângă mici mei Copilaşi şi de lângă gospodăria
mea care este muncită şi făcută cu lacrimi şi sudoare, cu o economie nespuse, astăzi părăsesc toată
familia mea şi merg cu toţi fii ţerei (ţării, n.n.) România pentru a scote (scoate, n.n.) de sub jugul
vrăjmaş pe fraţii noştri Români de peste hotară, care sunt subjugaţi de streini (străini, n.n.) de
multe veacuri, şi astăzi a sosit momentul eliberărei tuturor românilor.
Astăzi când mai tot globul pământului e zguduit de înfricoşatele bubuituri ai tunurilor
uriaşe, astăzi când aceste bubuituri au ajuns până la hotarele ţărei nostre, şi auzite cu urechile
nostre, Ne au trezit din somnul adânc din care dormeam, şi noi toţi fii ţerei de prin tote (toate,
n.n.) unghiurile ţerei ne am adunat, ca într-un mănunchi de flori şi sub comanda prea înţeleptului
nostru Rege Ferdinand al României, ne am as.... (indescifrabil) ca Pardoşi (?) asupra duşmanilor
noştri de atâtea veacuri, avem nădejde în Mântuitorul Hristos şi în sfânta Cruce că, duşmanii
noştri vor fi zdrobiţ şi răsăpiţi cu desăvârşire. Că Românu[lui] nostru nu i a murit numele şi
inima lui Vitejească nici o dată prin toate greutăţile căte au trecut şi cu nădejdea în dumnezeu şi
în acest război îngrozitor vom eşi (ieşi) împreună cu aliaţi noştri biruitori şi cu lauri de flori
încoronaţi.
Scriu aceste rânduri în amintirea scumpilor mei Copilaşi şi a iubitei mele soţii, că eu astăzi
plec în acest măcel sângeros şi nu pot şti ce mi se poate întâmpla.
Scris cu a mea mână astăzi 1916
August 16
Marţi
G Mihalachi
Conform datării, Gheorghe Mihalachi a fost mobilizat la două zile după ce primele
contingente ale armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania (14 august 1916).
Învăţătorul din Unţani pleca pe frontul din Ardeal, alături de camarazi din toate colţurile
Regatului României. Era un om instruit, prin natura profesiei, şi un autodidact, dacă
ţinem seama de faptul că, atât înainte, cât şi după război, a studiat cărţi de specialitate,
lăsând notiţe despre vindecarea diferitelor boli la animale şi la oameni. De asemenea, este
cunoscut faptul că la vremea respectivă persoanele care aveau acces la ziare erau
10 Mulţumim dlui Constantin Popa pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie această scrisoare.
127
învăţătorul şi preotul satului. În aceste condiţii, presupunem că era informat în privinţa

situaţiei politice europene şi cunoştea împrejurările şi motivele intrării României în
război. Din aceste considerente, mesajul său are un pronunţat caracter naţionalist,
trăsătură definitorie şi firească a generaţiei căreia învăţătorul Gheorghe Mihalachi îi
aparţinea. Textul lasă să se întrevadă, pe de o parte, tristeţea firească a plecării la război şi
incertitudinea revederii celor dragi, iar pe de altă parte, pioşenia la care orice persoană
apelează în momentele de cumpănă ale vieţii. Categoria aceasta de documente, rarisimă
în prezent (puţine astfel de scrisori s-au păstrat în cei aproape 100 de ani care au trecut de
la încheierea războiului), deschide noi pagini în istoria socială a Primului Război
Mondial.
Alături de documentele oficiale, cu caracter militar, de scrierile de tip memorialistic,
de imaginile utilizate pentru prima dată pe scară largă într-un conflict armat,
corespondenţa a avut un aport deosebit la întregirea peisajului Marelui Război. Scrisorile,
cărţile poştale sau telegramele sunt dovezile palpabile ale unui eveniment a cărui istorie
se scrie încă. Poveştile care s-au păstrat prin intermediul corespondenţei de război
reprezintă tot atâtea mărturii despre milioanele de participanţi la cel mai important
eveniment istoric de la începutul secolului XX.
Carte poştală de propagandă purtând sloganul „Doamne bate Italia!” 11)
11Mulţumim dnei Gabriela Polak pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie imagini din colecţia
personală.
128
Carte poştală purtând ştampila cenzurii.
Împăratul Carol I al Austriei vizitând trupele aflate în Turcia, 1918. 13
Echipajul vasului austro-ungar Timbru de ajutor

„Viribus Unitis”, 1918.13 emis de statul român
13Mulţumim dnei Cristina Seitz şi dlui Radu Hanke pentru bunăvoinţa de a ne pune la dispoziţie
imagini din colecţiile personale.
129
Scrisoarea învăţătorului
Gheorghe Mihalachi,
16 august 1916.
130
ŢARA BÂRSEI
Costin SCURTU
ŞTIRI DE PE FRONTUL BUCOVINEAN ÎN ROMÂNIA (1914-1918)
NEWS FROM THE BUKOVINA MILITARY LINES IN ROMANIA (1914-1918)
Abstract: After the outbreak of World War I, in order to discourage the national movement in
Bukovina, the Austrian authorities spread the rumor that the Romanian state would fight
alongside Austria-Hungary. A rigorous, extremely severe censorship prevented the spreading of
any news contradicting the official line. In order to prevent the Romanians’ refusal or even their
deserting the army to be reported to the mobilization centers, officers told the soldiers that
Romania would extradite all traitors from the Austro-Hungarian army. After Romania entered
the war, the Bukovina regiments were moved on the Italian front, where they were almost
completely destroyed. News about the Bukovina front arrived in Romania, and people feared that
Romania would enter the war against the brethren under Austro-Hungarian control.
Deşi, conform prevederilor pactului dualist, armata imperială austro-ungară era

declarată unitară, au fost create trupele de rezervişti numite K[aiserlich]-K[önigliche]
Landwehr pentru partea austriacă şi Magyar Királyi Honvédség pentru partea maghiară a
Monarhiei, ambele având ca scop apărarea statului împotriva unei eventuale agresiuni.
Ca o concesie la cererile maghiare, care solicitau o armată independentă, în baza
Compromisului (Österreichisch-Ungarischer Ausgleich) din 1867, atât corpurile de Honvezi,
cât şi cele Landwehr erau considerate ca făcând parte din prima linie a oricărei bătălii.
În concepţia reprezentanţilor politici ai naţionalităţilor din Austro-Ungaria, însă,
„armata de apărare” a ţării era de fapt instrumentul represiv menit să ţină sub
ascultare şi să prevină manifestările ostile ale popoarelor componente.1
După anul 1900, Monarhia Austro-Ungară începuse să se confrunte din ce în ce mai
des cu ideea unui război pe mai multe fronturi. În 1911, de exemplu, totalul cheltuielilor
destinate Ministerului de Război de la Viena se ridicau la 650 de milioane de coroane,
sume mult inferioare celor din Imperiul German (2 miliarde de coroane) şi Imperiul Rus
(1,6 miliarde de coroane). În anul 1910, dintr-o populaţie de 50 de milioane de locuitori,
doar 126.000 de oameni erau înrolaţi în armată. În 1914, armata austro-ungară putea să
adune 48 de divizii de infanterie. Fiecare divizie era susţinută de circa 42 de tunuri, iar
echiparea infanteriei nu era rezolvată.
1 Ioan I. Șerban, Românii în armata austro-ungară în anii primului război mondial, în: „Annales
Universitatis Apulensis”, Series Historica, 2-3 (1998-1999), p. 201. Vezi şi N. Stone, Army and Society
in the Habsburg Monarchy (1900-1914), în „Past and Present”, nr. 33, aprilie 1966, pp. 97-99.
131
COSTIN SCURTU
În anul 1907, Şeful Marelui Stat Major austro-ungar, generalul Franz Conrad von
Hötzendorf2, a înaintat împăratului un memoriu în care arăta:
Fiecare recrut, indiferent de naţionalitate, trebuie să simtă că el are drepturi egale
în forţele armate şi de aceea nimic nu trebuie să-i dea impresia că acolo există
popoare privilegiate3.
Trebuie menţionat că majoritatea ofiţerilor activi erau austrieci şi maghiari, iar trupa era
formată în proporţie de peste 50% din soldaţi aparţinând naţionalităţilor supuse din
Imperiu.4
Moştenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand, numit inspector-
şef al Armatei, s-a arătat preocupat de problema exacerbării sentimentelor naţionale ale
ofiţerilor şi soldaţilor din armata imperială, cum a fost cazul unităţilor garnizoanelor din
Cehia din anii 1911-1913. Astfel, s-a propus redistribuirea unor unităţi militare, în scopul
îndepărtării lor de zonele etnice din care proveneau soldaţii.5 Această măsură a fost luată
în timpul Primului Război Mondial în ce priveşte regimentele româneşti, mai ales după
intrarea României în război.
În ultimele zile ale lunii iulie 1914, după declaşarea Primului Război Mondial, s-a
petrecut un episod la Bucureşti. Elefteria Mihali (soţia lui Theodor Mihali, vicepreşedinte
P.N.R), fostă doamnă de onoare a reginei Elisabeta a României, a fost primită în audienţă
de regele Carol I, prilej cu care regele a transmis românilor din Transilvania îndemnul de
a se comporta cu loialitate faţă de Tronul şi patria austro-ungare, subliniind că Regatul
României este legat de Puterile Centrale printr-un tratat de alianţă. După ce a fost luat
acordul Clubului parlamentar român, al cărui preşedinte era tot Mihali, manifestul
intitulat Către fiii neamului român a fost publicat în ziarul „Românul” 6; au urmat
circularele celor doi mitropoliţi şi ale episcopilor, care îi îndemnau pe români să
răspundă la mobilizare şi să manifeste ascultare faţă de autorităţi.
Prezentarea românilor la ordinele de mobilizare a fost receptată cu mare satisfacţie
de către autorităţi şi numită ca o victorie pe frontul intern al Monarhiei Dualiste.
Octavian Tăslăuanu relatează că, atât el, cât şi mulţi alţi rezervişti români s-au prezentat
2 Împăratul Franz Josef și arhiducele Franz Ferdinand l-au destituit pe generalul Conrad din funcţia
de șef al Marelui Stat Major, înlocuindu-l, la începutul lui decembrie 1911, cu generalul Blasius
Schemua. Dar izbucnirea Primului Război Balcanic, în octombrie 1912, și conturarea unui război
european, ce părea iminent, au determinat Curtea de la Viena să-l recheme pe Conrad în fruntea
armatei austro-ungare, la 12 decembrie 1912. Generalului Conrad i s-a încredinţat o misiune
diplomatică în România, pe lângă regele Carol I, în noiembrie 1912. În condiţiile războiului
balcanic, Austro-Ungaria considera necesar să determine Bulgaria să accepte „mici cedări
teritoriale” în favoarea României, pentru a o menţine în tabăra Puterilor Centrale.
3 C. von Hoetzendorf, Aus meiner Dienszeit (1906-1918), vol. I, Wien, 1921, pp. 501-509.
4 Arhiva Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia (în continuare A.M.N.U.A.I.), V. Barbu, Din istoria
militară a poporului român din Transilvania, ms. neînregistrat.

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_2_3/21.pdf
5 R.E. Gunther, The Army of Francisc Joseph, West Laffayette, Purdue University Press, 1976, pp. 170-
171.
6 „Românul”, Arad, Anul IV, nr. 159 din 2 august 1914.
132
ŢARA BÂRSEI
la centrul de încorporare de la Făgăraş cu câteva zile înainte de expirarea termenului,

ceea ce nu s-a întâmplat în cazul multor ofiţeri unguri şi germani.7
În primele zile de război, autorităţile imperiale au permis militarilor români să
poarte cocarde în culorile naţionale, iar fanfarele unităţilor îi petreceau la plecarea din
garnizoane cu imnul Deşteaptă-te, române, aşa cum aflăm din circulara episcopului Miron
Cristea din 20 iulie 1915, către oficiile protopopeşti şi parohiale din eparhia sa:
La finea anului trecut – 1914, n.a. – a emis înaltul Ministeriu de Interne o
ordonaţiune cu privire la dreptul de întrebuinţare a colorilor naţionale a
diferitelor naţionalităţi8.
Pe de altă parte, autorităţile austriece, pentru a descuraja mişcarea naţională din
Bucovina, au răspândit zvonul că statul român va fi alături de Austro-Ungaria. O cenzură
riguroasă, extrem de severă, împiedica răspândirea ştirilor care ar fi contravenit liniei
oficiale. Pentru a preîntâmpina refuzul românilor de a se prezenta la mobilizare sau
dezertarea lor din armată, ofiţerii spuneau soldaţilor că România extrădează pe toţi
trădătorii din armata austro-ungară.9 S-a mers chiar mai departe din partea oficialităţilor,
care au permis soldaţilor români, la plecarea pe front a Regimentului 50 Alba Iulia, să
arboreze la ferestrele trenurilor steaguri tricolore româneşti şi „au izbucnit în urale
furtunoase de Trăiască România, Trăiască regele Carol”10.
În iulie 1914, se aflau înrolaţi în armata austro-ungară peste 100.000 de români, cărora
li s-au adăugat alţi 300.000 de români rezervişti, deci circa 400.000 de soldaţi români, care
au fost trimişi pe fronturile de luptă din Serbia şi Italia, în sud, şi pe frontul din Galiţia, spre
Rusia, în nord. Regimentele cu mare pondere românească din Transilvania şi Banat erau
cuprinse în Corpul XII de Armată (Sibiu) şi Corpul VII de Armată (Timişoara).11 Românii
din Bucovina erau încadraţi în regimentele austriece 41 Infanterie Cernăuţi12, 22 Landwehr
şi 9 Dragoni, în unităţi de artilerie de câmp şi artilerie de cetate din Przemisi, în cadrul
Diviziei 43 Infanterie. La începutul războiului, Divizia 43 a ocupat poziţii pe malul galiţian
al Nistrului, în zona Zaleszczyki, făcând parte din dispozitivul de patru divizii al
7 Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război, București, 1916, p. 18. O.C. Tăslăuanu a reuşit,
după multe peripeţii, să ajungă pe front, mai întâi la Divizia a 7-a Infanterie română, pe Valea
Trotuşului, iar apoi la Comandamentul Corpului 4 Armată de la Oneşti, unde a îndeplinit funcţia
de şef al Biroului de informaţii, sub comanda generalului Eremia Grigorescu.
8 R. Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, pp. 15-16; „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, Anul LXXXVIII,
23 iulie/5 august 1915; „Adevărul”, Budapesta, Anul XXIX, 22 iunie 1916.

9 Nicolae Coman, Martiriul Bucovinei (1914-1915), Bucureşti, Editura Librăriei Pavel Suru, 1915, p. 37.
10 Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.Alba A.N.), Fond Prefectura
Comitatului Alba Inferioară, dosar 21/1914, ff. 17-18; „Gazeta Voluntarilor”, Cluj, Anul I, nr. 20/3
iunie 1923.
11 Ioan I. Șerban, loc. cit, p. 207.
12 Regimentul majoritar românesc IR 41 Cernăuţi, cu o pondere de 54% români. A.M.N.U.A.I., V.
Barbu, loc. cit., f. 2. Numele ofiţerilor români din armata austro-ungară: generali (Ioan Boieriu,
Gheorghe Domăşneanu).
133
COSTIN SCURTU
generalului Hermann Kövess, destinat apărării Galiţiei Orientale şi Bucovinei, numit

„Armee-gruppe Kövess” – transformat ulterior în Armata a II-a.13
La 26 iulie 1914, lângă Noua Suliţă şi de-a lungul pârâului Răchitna, hotar între
două imperii, au avut loc primele ciocniri între unităţile ţariste şi cele austro-ungare, iar
la Cernăuţi a sosit primul transport cu răniţi. La câteva zile, au urmat luptele crâncene pe
linia Boian – Mahala – Rarancea – Toporăuţi şi trupele austro-ungare au suferit pierderi
mari în confruntarea cu trupele ruseşti; şcolile au fost închise, autorităţile publice şi-au
redus serviciul, contele Meran, guvernatorul austriac al Bucovinei, şi-a mutat reşedinţa
de la Cernauţi la Vatra Dornei, iar comandamentul jandarmeriei şi-a stabilit sediul la
Rădăuţi, unde funcţiona şi Tribunalul de Război.
Regimentul 41 Infanterie Cernăuţi – după ce a primit botezul focului, în august 1914,
au avut loc câteva lupte izolate în zonele Novoseliţa, Boian, Mahala, Rarancea, Toporăuţi
şi Ocna, urmate de un atac general rusesc asupra poziţiilor Brigăzii 35, cu pierderi extrem
de mari – a acoperit retragerea armatei austriece prin toată Galiţia, până la Cracovia. În
7-11 septembrie, trupele austro-ungare au fost înfrânte în întreaga Galiţie şi au fost silite
să se retragă pe aliniamentul Carpaţilor, iar la sfârşitul lunii octombrie, ofensiva rusă
condusă de marele duce Nicolae a silit armatele austro-ungare şi germane să se replieze
spre graniţa estică a Germaniei.
În luptele de la Pilitza, de la Augustovo şi Ivangorod şi în timpul ofensivei
austriece, cele două regimente, 41 şi 22 Infanterie, încadrate cu români bucovineni, au
suferit pierderi mari, care au dus la completarea de mai multe ori a efectivelor acestora cu
ostaşi între 17 şi 52 de ani. Glotaşii erau înrolaţi la Brigada 35 Miliţii (Landsturm), care, în
august 1914, era concentrată pe graniţa cu Basarabia contra unui atac rusesc. 14
În consecinţă, generalul Pavlov a ocupat fără prea multă rezistenţă Cernăuţii, la 2
septembrie 1914, instalând aici administraţia civilă rusă, la 15 septembrie. 15 La aceeaşi
dată, ruşii ocupă Storojineţul şi ating linia Siretului până la graniţa română, la Movileni,
fără a înainta, însă, mai mult. Se poate presupune că Brigada 35 Miliţii – poate şi Divizia
43 – s-a retras dincolo de Siret.
Comandantul armatelor germane de pe frontul răsăritean, mareşalul Hindenburg16,
avea să constate, în toamna 1914, slăbiciunea militară a aliatei Germaniei şi, în consecinţă,
să întrebuinţeze trupele proprii pentru acoperirea breşelor create prin retragerea
unităţilor austro-ungare.
După botezul focului pe front, românii s-au confruntat cu multe nedreptăţi din
partea ofiţerilor proveniţi din rândul naţiunilor dominante, sentimentul datoriei faţă de
13 Dan Grecu, Armata Austro-Ungară din Bucovina (1914-1918), în „Buletinul ABB”, Nr. 1 (31), martie,
2000, pp. 6-30. Buletinul ABB nr. 3 (7)/august 1994, pp. 6-15.
14 Idem, Bucovina în Primul Război Mondial (1914-1918), în „Buletinul Cercului de Studii a Istoriei
Poştale din Ardeal, Banat şi Bucovina”, An III, Nr. 3.

15 Bătălia imperiilor în Bucovina,
http://franckmelen.wordpress.com/2011/05/24/batalia-imperiilor-in-bucovina/
16 E. Tisza, Lettres de guerre (1914-1916), Paris, 1932, pp. 36-45; 70-85.
134
ŢARA BÂRSEI
„tron şi patrie” s-a erodat continuu. Românii înţelegeau că luptă pentru o cauză străină
de năzuinţele neamului românesc.
Aniţa Nandriş-Cudla avea să rememoreze desfăşurarea războiului.
În anul 1914 s-a început războiul mondial. Parcă astăzi văd şi îmi amintesc
destul de bine, era vara pe la Sfântul Ilie, într-o duminică diminiaţă […]. Uite ce-i,
războiul s-a început, armata austriacă să retrage şi vin moscalii [...]. Tata a înhămat
caii şi împreună cu acele două căruţe am pornit şi noi să fugim, că vin moscalii.
Dar în timpul cât tata a pregătit căruţa, s-au început a auzi împuşcături de tunuri
şi mitraliere. Când am ieşit la drumu principal, era o aglomeraţie de nu mai puteai
răzbate. Fugea armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, câte
doisprezece cai înhămaţi la un tun. Soldaţii călare pe cai, în urmă căruţa cu
muniţie, căruţa cu pasiune pentru cai şi căruţa cu producte pentru soldaţi. Au mai
ieşit căruţe din sat aşa ca noi, s-au amestecat cu armata şi mergea drumul plin, nu
mai ţinea nimeni dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avea pe unde. Am
mers aşa vălătuc cu armata până în Cernăuţi [...]. Să fugă mai departe nu mai
putea, căci moscalii ne-au ajuns din urmă, au ocupat Cernăuţu şi înaintau mai
departe [...].17
La 21 octombrie 1914, austriecii reocupă Cernăuţii şi regiunea dintre Siret şi Prut –
probabil nordul regiunii de dincolo de Prut rămâne ocupat de ruşi. Imediat se vor recruta
două corpuri de voluntari în armata austriacă, în scopul apărării Bucovinei contra ruşilor,
şi anume: Corpul Voluntarilor Ucraineni (huţani), compus din peste 1.000 de oameni,
care depun jurământul la Seletin în 20 noiembrie 1914, şi Corpul de Legionari Români,
din 1.500 de oameni, care depun jurământul la Câmpulung (Moldovenesc) în 2 decembrie
1914. Abia constituiţi, ei sunt nevoiţi să acopere retragerea austriecilor în faţa noii invazii
ruseşti, formând ariergarda. Mulţi sunt împuşcaţi, restul va opune ultima rezistenţă la
Câmpulung, apoi se vor risipi.18
În februarie 1915, armata austriacă – refăcută în iarnă sub comanda generalului de
cavalerie Karl Freiherr von Pflanzer-Baltin Maltici, sub forma „Armee-Gruppe Pflanzer-
Baltin”, ulterior Armata a 7-a – reia ofensiva în Bucovina, reocupă Câmpulung, Suceava,
Siret, apoi Cernăuţi la 15 februarie 1915 (sau 17 februarie, după alte surse), luând 60.000
de prizonieri ruşi. Frontul rusesc se va stabiliza pe linia Toporăuţi – Rarancea – Boian,
deci cu câţiva kilometri la vest de graniţa bucovineană. Administraţia austriacă va
funcţiona în continuare normal, existau însă starea de asediu şi cenzura scrisorilor.
Concesiile naţionale făcute la începutul războiului au fost anulate treptat. În
februarie 1915, printr-un ordin al Ministerului de Război austro-ungar se prevedea ca
17 Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991,
pp. 11-12.
18 Ruşii din cadrul „Grupului Nistru”, în ofensivă contra austriecilor generalului Pflanzer, ocupă
Cernăuţiul în 26 noiembrie 1914, trec peste Prut, ocupă Storojineţ, Siret, Suceava, Câmpulung,
înaintează prin Pojorâta şi Valea Putnei spre Mestecăneşti (Mestecăniş), dar nu pot trece în valea
Bistriţei, oprindu-se pe culme. Astfel, întregul pretoriat Vatra Dornei rămâne neocupat. În toată
iarna 1914-1915 se vor desfășura doar lupte de tranşee.
135
COSTIN SCURTU
soldaţii să fie instruţi „să spună că sunt cetăţeni maghiari cu buze valahe”19, se interzicea
portul cocardei tricolore, intonarea cântecelor naţionale şi folosirea limbii române,
impunând folosirea limbilor germană şi maghiară.
Aniţa Nandriş-Cudla, martoră a dramaticelor evenimente din Bucovina, avea să scrie:
Au ţinut frontul la Carpaţi cam vreo zece luni, pe urmă au început austriecii
să-i bată pe moscali şi moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de
satul nostru până în satul vecin, Boian şi în Boian au oprit frontul, aşa că în sat, în
Boian, era frontul moscalilor, dar pe câmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se
chema Lomoteţ, era frontul austriecilor. Aşa că, erau cam 7-8 kilometri frontul de
satul nostru. Cum era mai prost. Până în sat nu prea ajungeau plumbii din puşcă şi
din mitralieră, numai din canoane, dar când ieşeai la câmp, la lucru, zburau plumbii
ca cărăbuşii. Mergeai la câmp la lucru dar nu ştiai, te-i întoarce înapoi sau nu20.
Apărarea graniţei cu Basarabia cade în sarcina maiorului român Daniil Pop 21 (sau
Papp, comandant al Corpului VII de Armată Teritorial), fortificat la Ostriţa – probabil la
comanda vechii Brigăzi 35 Landsturm.
Când începeau atacurile, întâi începeau tunurile a bate. Băteau câte o zi
întreagă, altă dată o zi şi o noapte. După ce încetau tunurile, începeau din puşti şi
mitraliere. Nu se auzea nimic alta decât parcă ar fierbe var întruna. La urmă,
venea timpul că ieşea armata din decuncuri, cum se zicea atunci, adică din
tranşee, ţinea ştorm, adică se luptau cu baionetele şi dintr-o parte şi din alta. După
ce mai înceta, ridica flaguri [steaguri, n.n.] albe, semn ca să nu împuşte, nici unul
nici altul, să poată strânge morţii şi răniţii, căci şedeau polog. Luau căruţe din sat,
încărcau căruţele ca de lemne cu soldaţi morţi şi-i aduceau la ţintirim. Răniţii îi
pansau puţin şi iarăşi îi puneau în căruţă şi-i aducea în sat, în şcoală. În casele care
erau mai mari au pus paturi şi au făcut ca spital. Când veneau căruţele cu răniţi îţi
era mai mare mila, de nu puteai să te uiţi. Căruţele mergeau numai pas după pas
ca să nu hurduce, dar tot picături de sânge rămâneau în urmă. Soldaţii, sărmanii,
să văitau care mai tare, care mai încet după cum aveau putere. Aici îi ţineau câteva
zile, îi pansau mai bine şi îi trimitiau la spitalele mai mari. Mulţi erau grav răniţi,
care îşi dau sufletul şi îi ducea la ţintirim.22
Atacul contra Rusiei va continua de pe linia Nistrului spre nord. În teritoriul
bucovinean se semnalează doar un atac rusesc asupra Armatei a VII-a la Cernăuţi, în ziua
de Crăciun a anului 1915, interpretat de austrieci ca având mai ales scopul politic de a
atrage România în război de partea Rusiei. Oricum, ruşii se vor retrage cu pierderi mari.
Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii
frontul în altă parte şi-ii înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă. S-au retras
19 Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., pp. 349-350.

20 Aniţa Nandriş-Cudla, op. cit., p. 13.
21 Daniil Pop (sau Papp), român transilvănean – în 1928 ajunsese general în Armata Română - IBg
Papp /Bg Obstlt Papp/Bg Obst Papp/HIBg Obst Papp (Brigada Papp) în perioada 14 aprilie 1915-
23 iulie 1917. Vezi fişa biografică în Buletinul ABB, nr. 3 (11), septembrie, 1995, p. 13.
22 Aniţa Nandriş-Cudla, op. cit., pp. 13-14.
136
ŢARA BÂRSEI
numai peste Prut şi pe celălalt mal al Prutului s-au oprit şi au stat. Frontul austriac
era pe celălalt mal, din spre Cernăuţi, şi a moscalilor pe acest mal din spre satul
nostru. Am rămas iarăşi pe mâna moscalilor.
Impuşcături şi plumbi, căci de la satul nostru şi până la Prut dacă sunt vreo
cinci kilometri. Ajungeau plumbii până în sat, spărgeau fereşti, treceau şi prin pereţi
care case erau mai slabe, căliciau şi omorau vita şi lume din sat, căci plumbul nu
alege numai pe soldaţi. De multe ori, cînd începea atacul să începea împuşcătura.23
În iunie 1916 are loc ofensiva generală Brusilov, după numele comandantului
Armatei a VIII-a ruse. La aripa sudică, atacul generalului Letcinski contra Armatei a VII-a
a generalului Pflanzer pleacă din Basarabia, înconjoară poziţiile austriece ale maiorului
Pop pe la Mamorniţa, trecând peste teritoriul românesc – România fiind neutră la acea
dată –, şi ocupă, la 17 iunie 1916, Cernăuţiul. Până în 30 iunie, ruşii ocupă Storojineţ, Siret,
Suceava, Câmpulung şi ajung pe linia râurilor Ceremuş – Moldova – Putna, iar la
începutul lui septembrie 1916 ating linia finală, reluând vechile poziţii de la Mestecăneşti.
Pretoriatul Vatra Dornei rămâne din nou neocupat.
La 17 iulie 1916, Ion I.C. Brătianu semna, la Bucureşti, cu miniştrii Rusiei, Franţei,
Angliei şi Italiei o convenţie prin care se garanta integritatea teritorială a României şi
reunirea Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului la Vechiul Regat.
După intrarea României în război, regimentele bucovinene au fost mutate pe frontul
italian, unde au fost distruse aproape complet. Această măsură se justifica prin scăderea
presiunii armatei ruse după eşecul ofensivei lui Brusilov din iunie-iulie 1916. Regimentul
9 Dragoni a suferit o adevărată dramă, 4 escadroane formate din cei mai buni ostaşi au
fost detaşate la divizia bavareză „Husarii morţii”, fiind obligate să contracareze atacurile
cazacilor în bătăliile de la Augustovo şi Lodz. 24
Autorităţile civile şi ecleziastice s-au refugiat din Bucovina la Praga, unde au rămas
până la sfârşitul războiului. Funcţionarii de vamă, ca şi jandarmii de origine română de la
toate punctele de frontieră cu România, au fost înlocuiţi cu alţii, de origine germană. În
anul 1916, de-a lungul frontierei cu România se aflau 71 jandarmi de origine germană şi
evreiască, 14 de origine poloneză, 13 de origine ucraineană şi numai 27 de origine
română. Deci, din 125 de jandarmi, numai 27 erau români.25
Intrarea României în război avea să influenţeze fenomenul dezertărilor românilor
din armata austro-ungară. Într-o proclamaţie a Marelui Stat Major român către fraţii
români aflaţi în armatele inamice, se spunea:
Fraţi români, bucuraţi-vă, România a intrat în război şi, alături de Anglia,
Franţa, Italia şi Rusia, a pornit să vă elibereze. Visul de sute de ani se împlineşte,
presecuţia s-a terminat [...]. De astăzi locul vostru nu este în armata austro-ungară,
23 Ibidem, pp. 20-21.

24 Ioan Cocuz, Unirea Bucovinei cu România (Aspecte militare), Suceava, Editura Suceava, 1997, p. 9.
25 Teodor Balan, Suprimarea mişcărilor naţionale din Bucovina pe timpul războiului mondial, Cernăuţi,
Societatea Tipografică Bucovineană, 1923, pp. 88-97.
137
COSTIN SCURTU
părăsiţi rândurile sale, veniţi sub steagul român fără rezerve [...]. Veniţi să
înfăptuim România Mare26.
Mulţi români din Bucovina au înţeles că a lupta împotriva armatei ţariste însemna să
lupte implicit împotriva armatei române.
Ministrul de război, Aleksandr Kerenski, spera să îmbunătăţească situaţia Rusiei
printr-o nouă ofensivă pe Frontul de Est. Contraofensiva germano-austro-ungară din
iulie-august 1917, consecutivă ofensivei nereuşite a lui Kerenski din iulie, duce la
recucerirea Galiţiei de Est şi a Bucovinei, între 19 iulie şi 15 august 1917. Cernăuţiul e
ocupat în 3 august. Ruşii nu mai vor să lupte şi românii trebuie să oprească iniţiativa la
Mărăşti, pentru a trimite trupe în sprijinul aripii drepte a frontului, în sud-estul
Bucovinei. Peste 120.000 de români au ajuns prizonieri la ruşi, fiind trimişi în lagăre în
Siberia.27
Prin Ordinul nr. 1191, din 23 februarie 1917, semnat de ministrul de război Vintilă
Brătianu, lt.-col. Constantin Pietraru a fost numit şef al Statului Major al Corpului
voluntarilor ardeleni şi bucovineni. La 9 iunie 1917, are loc primirea oficială, în Piaţa
Unirii din Iaşi, a primelor detaşamente de voluntari bucovineni, transilvăneni şi
bănăţeni.28 La 22 octombrie 1918, profesorul Sextil Puşcariu şi alţi patrioţi bucovineni scot
primul număr al ziarului „Glasul Bucovinei”, difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania şi
în Basarabia. La 28 noiembrie 1917, ministrul de război român, generalul de divizie
Iancovescu, a dat Ordinul circular nr. 24.874, prin care dispunea înfiinţarea, pe lângă
Marele Stat Major, a Serviciului central al voluntarilor români ardeleni şi bucovineni.
Acesta urma să cuprindă un birou al adjutanturei şi personalului, un birou al recrutării,
unul al organizării şi unul al intendenţei. La comanda Corpului voluntarilor ardeleni şi
bucovineni a fost numit colonelul Marcel Olteanu. 29 Comandamentul Corpului îşi avea
26 Arhivele Naţionale Române, Fond Microfilme Iugoslavia, rola 130, c. 298.

27 Ministrul României la Petrograd, C. Diamandy, a primit instrucţiuni (telegrama nr. 964 din 31
ianuarie 1917) de a se implica direct în contactarea prizonierilor români din Rusia şi organizarea
trimiterii lor în tabăra de la Darniţa, de lângă Kiev. La Darniţa se aflau deja câteva sute de
prizonieri români, ardeleni şi bucovineni, care, imediat după intrarea României în război, s-au
adresat, atât Guvernului rus, cât şi celui român, spre a fi înrolaţi în Armata Română.
28 Octavian C. Tăslăuanu l-a rugat pe colonelul I. Manolescu, şeful Statului Major al Corpului IV
român, să intervină pe lângă M.C.G. român pentru ca ardelenii de pe front să fie chemaţi, toţi, la
Iaşi şi, împreună cu Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, să fie lăsaţi să plece pe alte fronturi,
pentru a putea să lupte până la înfrângerea finală a inamicului. Locotenent-colonelul Constantin
Pietraru, care a sosit în Rusia ca delegat al M.C.G. român, la 7 februarie 1917, raporta că, la Darniţa,
erau adunaţi 308 ofiţeri, din care 12 foşti activi, 236 rezervă, 45 voluntari, 3 medici, 11 studenţi în
medicină. În afară de aceştia, mai existau, în diferite lagăre răspândite pe tot cuprinsul Rusiei, încă
250 de ofiţeri şi cel puţin o sută de mii de soldaţi.
29 La 1 martie 1918, Corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni a fost desfiinţat, soldaţii fiind trimişi
la diferite munci, iar ofiţerii primind alte însărcinări în serviciile anexe ale Armatei Române.
138
ŢARA BÂRSEI
sediul la Hârlău, în timp ce Biroul central al voluntarilor ardeleni şi bucovineni funcţiona

la Iaşi, sub comanda colonelului Grigore Popescu. 30
În anii 1917-1918, după ce autorităţile austro-ungare au început să primească
informaţii despre constituirea trupelor de voluntari transilvăneni şi bucovineni, au luat
măsuri să combată fenomenul dezertării românilor. Unităţile de jandarmi din zonele
învecinate cu România au fost întărite cu efective suplimentare.
De altfel, zona aflată aproximativ la est de linia Siret – Rădăuţi – Gura Humorului
va rămâne neocupată de austrieci, pe lângă zona aflată la est de Cernăuţi, spre
Novoseliţa. Acum prezenţa românilor în sud-estul Bucovinei este sigură, dar, după
Tratatul de la Cotroceni, din mai 1918 – sau, după alte surse, după tratatul preliminar de
la Buftea, din martie 1918 –, trupele române trebuie retrase din Bucovina, lăsând loc
unităţilor austro-ungare şi germane.
Autorităţile ce s-au constituit pe ruinele Imperiilor Austro-Ungar şi Ţarist, departe
de a abandona politicile anacronice de dominaţie imperială, le-au convertit în proiecte cu
înfăţişare nouă, punându-le sub stindardele „Ucrainei Mari”, „Ungariei Mari”,
„solidarităţii clasei muncitoare internaţionale”. Creându-şi repede structuri militare
puternice, aceste autorităţi, fie că rezidau la Odessa, Kiev, Moscova sau Budapesta, au
luat măsuri de forţă împotriva autorităţilor democratice alese în Bucovina. Ca urmare, la
solicitarea organelor legale, armata română a fost din nou chemată pe câmpul de luptă,
alături de gărzile naţionale din provincia amintită. 31
Delegatul Bucovinei la Iaşi era Bondărescu, numit de Consiliul Naţional, care
implora grabnica trimitere a armatei române. Regele Ferdinand şi guvernul s-au grăbit să
îndeplinească îndatorirea faţă de fraţii de la nord. Intrarea Diviziei a 8-a române, condusă
de generalul Zadik, în Cernăuţi, la 11 noiembrie 1918, punea capăt altor luni de tulburări,
mai ales privind partajul româno-ucrainean al Bucovinei.
Generalul Zadik a intrat în capitala Bucovinei în fruntea detaşamentului „Dragoş”.
În acelaşi timp, detaşamentul „Alexandru cel Bun” traversa oraşul spre a trece la nord de
30 Octavian C. Tăslăuanu a întocmit un amplu Memoriu, datat 14 octombrie 1917, adresat Marelui
Cartier General, referitor la constituirea Legiunii românilor subjugaţi, cuprinzând trei capitole. În
capitolul 1 se referea la ,,Importanţa politică” a organizării Legiunii; în cap. 2 la ,,Importanţa
psihologică”; în cap. 3 la ,,Importanţa militară”. Memoriul era însoţit de Regulamentul asupra
organizării şi funcţionării Comandamentului legionar al românilor subjugaţi. Regulamentul, la
rândul său, cuprindea opt capitole: cap. 1 Scopul; cap. 2 Organizarea şi atribuţiile; cap. 3
Comandantul şi Statul Major; cap. 4 Funcţionarea; cap. 5 Biroul Ajutanturei şi Personalului; cap. 6
Biroul recrutării; cap. 7 Biroul organizării; cap. 8 Dispoziţii finale.
31 Colonel dr. Teofil Oroian, Acţiunea militară şi Marea Unire, în „Document”, Buletinul Arhivelor
Militare Române, anul II, nr. 1 (5), Bucureşti, 1999, pp. 11-14. Gheorghe Buruiană, membru în Sfatul
Ţării la Chişinău, îşi aminteşte peste ani ziua de 5 ianuarie 1918, când s-a hotărât să se facă apel la
armata română. „În unanimitate s-a hotărât să se ia legătura cu guvernul României pentru a salva
republica Moldovenească de invazia bolşevică. Vasile Tanţu şi cu mine să plecăm la Iaşi”. Aceştia
au trimis acordul guvernului român prin colonelul francez D’Albiat, peste două zile, sub
următoarea parolă: „Tata este bine sănătos şi în 3 sau 4 zile el va sosi”.
139
COSTIN SCURTU
Prut. Regimentul 13 Infanterie din Divizia a 8-a Infanterie, sub comanda colonelului
Cănciulescu, va reuşi, direct în dispozitiv de apărare în Bucovina, în sectorul Koţman –
Zastavna, să devină, cum avea să constate generalul Zadik la inspecţia efectuată, o mare
unitate de frunte a diviziei sale. „Am constatat – nota generalul Zadik – din partea trupei
o prestaţie şi o dispoziţiune deosebit de bună, iar în ofiţeri am observat un spirit şi o
dispoziţie de lucru foarte accentuată”, drept care, elogiindu-l pe colonelul Cănciulescu,
comandantul diviziei îl propune şi el la înaintarea excepţională şi la funcţia superioară de
comandant de brigadă.
Detaşamentele ucrainene s-au retras grăbit din zona Cernăuţiului, pe care o
stăpâniseră câteva zile. La 15/28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei hotărăşte în
unanimitate „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu România”32.
Prin anul 1918 s-a terminat războiul. Bucovina noastră a ocupat-o România.
Fraţii mei s-au întors toţi în viaţă de la război […]. Dacă s-au deschis şcolile după
război, cei patru fraţi au plecat să termine de învăţat, căci nici unul nu a fost
isprăvit până a merge la război.33
Pericolele ce s-au abătut asupra României întregite, în primăvara anului 1919, au
determinat Marele Cartier General ca, în paralel cu operaţiunea din Transilvania, să
organizeze şi apărarea Bucovinei. Misiunea de închegare a sectorului de apărare în
Bucovina a fost încredinţată colonelului Petre Cănciulescu, care, de la 1 aprilie la 22 mai
1919, a fost numit comandant al Frontului de Nord şi de Vest din Bucovina, începând de
la Balamontovka (spre est) până la Hliniţa (dreapta Prutului) spre vest, care constituia
coloana de centru a Diviziei a 8-a Infanterie în înaintarea acesteia în Pocuţia. 34 Odată
poziţia de apărare ocupată, i s-a încredinţat comanda tuturor unităţilor operative din
sectorul Pocuţiei. De la 4 septembrie 1919, colonelul Petre Cănciulescu este numit la
comanda Brigăzii 16 Infanterie, care avea ambele regimente în sectorul Hotin, de la
Balamontovka la Ataki, iar apoi la cea a Brigăzii 57 Infanterie, din noiembrie 1920.
Organizarea apărării Bucovinei româneşti intra într-o nouă fază.
32 Ion Ardeleanu, Vasile Arimia, Ionel Gal, Mircea Muşat (coord.), 1918 la români, Desăvârşirea
unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1879-1916, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1983, p. 1240.
33 Aniţa Nandriş-Cudla, op. cit., pp. 23-24.
34 Detașamentul colonel Petre Cănciulescu avea în subordine: Regimentul 13 Infanterie (2
batalioane), Regimentul 25 Infanterie (2 batalioane), 4 baterii de câmp şi o baterie artilerie grea, plus
câte un grup de cavalerie-mitraliere pentru fiecare din cele două fronturi. De la 22 mai 1919, col.
Petre Cănciulescu a comandat un detaşament alcătuit din 4 batalioane şi 2 baterii artilerie.
140
ŢARA BÂRSEI
Rozalinda POSEA
CARITATEA ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL.

SOCIETATEA PENTRU OCROTIREA ORFANILOR DE RĂZBOI
CHARITY IN THE FIRST WORLD WAR.
THE SOCIETY FOR PROTECTING THE WAR ORPHANS
Abstract: After founding the feminine associations, the military confrontations that Romania
attended to, such as the Balkan Wars and the First World War, were important occasions for
women to prove their abilities. That was the time when the Romanian woman came out from her
private space to the public one. Almost the whole feminine elite took part in the war effort, the
most important contribution being in the medical area and charity.
Few years after the end of the First World War statistics said that in Romania there were 359.629
orphans and the orphanages were deficient. Since the first days of the war, when the Romanian
troops entered into Transylvania, the Princess Olga M. Sturdza founded the first house for
protecting the war orphans, in Iasi, under the high patronage of Queen Mary. The first ladies
committee was founded under the chairmanship of the Metropolitan Bishop Pimen. The first house
for protecting the war orphans – named „Queen Mary” – was set up in 16th September 1916.
The next orphanages were opened in Piatra-Neamţ and Roman. Since the first weeks of the war in
Moldova there were 40.000 war orphans. On December 30 th, 1917, the Society was recognized by
the government under the name of the Society for Protecting the War Orphans.
The Society activated in nine regions of the country and took care of 12.000 souls. In 1925, there
still were 9214 orphans in the orphanages, 2833 were placed on grants in schools and in
workshops. More than 16.991 orphans were assisted in their homes, receiving food, clothes, wood
for fire and books for learning. In 1925, there were three agrarian schools, nine trade schools, two
pedagogic schools, nine vocational schools, and a seminary.
De la saloanele doamnelor din prima jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu a doua

jumătate a secolului al XIX-lea se trece la asociaţii şi organizaţii feminine care vor activa
pe mai multe tărâmuri. Astfel, femeile române îşi schimbă obiectivele, ele luptă în scopul
modernizării, se implică în politică, în opere de caritate şi de binefacere, se afirmă în
educaţie şi emancipare. Femeia română iese prin aceste implicări sociale din mica sferă a
privatului, integrându-se în sfera publică.1
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, societăţile şi asociaţiile feminine
au devenit o realitate în viaţa publică românească.2 În Transilvania, Reuniunea Femeilor
Române din Braşov a fost înfiinţată pe 21 octombrie 1850, având în frunte pe Maria
1 Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea: între public şi privat, Editura
Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 120.
2 Ibidem, p. 84.
141
ROZALINDA POSEA
Nicolau. Scopul principal al asociaţiei era să vegheze şi să lupte pentru interesele naţionale,
culturale, sociale şi economice ale neamului românesc.3 În adunarea de constituire a
organizaţiei, unul din obiectivele acesteia a fost legat de dorinţa femeilor române de a se
interesa de ajutorarea şi creşterea fetiţelor române, orfane ale martirilor naţiunii române
căzuţi în Revoluţia din 1848-1849. Societatea a purtat numele de Reuniunea Femeilor
Române pentru ajutoriul creşterii fetiţelor orfane române mai sărace.4
R.F.R. a fost una dintre cele mai vechi organizaţii feminine din Transilvania, fiind
subvenţionată de Biserica Ortodoxă şi de cea Greco-Catolică, de băncile româneşti şi de
românii cu stare de pretutindeni.5 Inspirate de modelul braşovean, s-au creat astfel de
asocieri în Transilvania la: Sibiu, Blaj, Hunedoara, Deva şi Făgăraş.
În Bucovina s-au creat asociaţii de acest tip în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea,
după modelul celor transilvănene. Societatea Doamnelor Române s-a înfiinţat în 1891, la
Cernăuţi. Prima asociaţie de femei din Moldova, Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi,
a fost înfiinţată la iniţiativa Corneliei Emilian, soţia profesorului Ştefan Emilian, unul
dintre fondatorii Reuniunii Femeilor Române din Braşov; statutele reuniunii au fost
votate pe 28 decembrie 1867.
Asociaţii similare au funcţionat la Brăila, Focşani, Piatra-Neamţ, Bacău, Roman şi în
alte oraşe.
La Bucureşti, o astfel de organizaţie s-a înfiinţat în 1879, datorită unui comitet de
femei din cadrul societăţii Concordia Română.6
Confruntările militare la care România a participat de la înfiinţarea asociaţiilor
feministe, respectiv, Războaiele Balcanice şi Primul Război Mondial, au fost ocazii pentru
ca femeile să-şi demonstreze abilităţile. Aproape întreaga elită feminină românească
participă la efortul de război, cea mai importantă contribuţie fiind în domeniul caritabil şi
sanitar.
La câţiva ani după încetarea Primului Război Mondial, fiecare colţ al ţării purta încă
urmele dezastrului. Satele şi oraşele erau distruse de bombardamente. Mii de oameni
neînarmaţi, bătrâni, femei şi copii, au rămas fără adăpost. Bătrânii şi copiii au rămas fără
niciun sprijin, iar soţiile, văduve.7
Încă din primele zile ale războiului, când trupele româneşti pătrundeau în Ardeal,
principesa Olga M. Sturdza înfiinţează, la Iaşi, sub înaltul patronaj al reginei Maria,
primul cămin pentru adăpostirea orfanilor de război. La îndemnul principesei Olga
Sturdza, a luat fiinţă primul Comitet de doamne pentru ocrotirea orfanilor de război, sub
preşedinţia mitropolitului Pimen al Moldovei. Înfiinţarea primului lăcaş pentru
3 Maria Baiulescu, Memoriu şi istoricul orfelinatului Uniunii Femeilor Române din Braşov: 1919-1933,
Braşov, 1933, p. 3.
4 Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc: antologie de texte: 1838-1929, Editura Polirom,
Iaşi, 2002, pp. 61-62.

5 Ibidem, p. 23.
7 *** Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război 1916-1924, Oradea-Mare, s.a., p. 148.
142
ŢARA BÂRSEI
adăpostirea orfanilor de război s-a realizat în 16 septembrie 1916 şi a purtat numele

„Regina Maria”8. Următoarele orfelinate deschise au fost la Piatra-Neamţ şi Roman.
Numărul orfanilor de război, în Moldova, încă din primele săptămâni de la izbucnirea
conflictului, se ridicau la 40.000 de suflete. La 30 decembrie 1917, societatea este
recunoscută de guvern sub denumirea de Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război. În
iarna anului 1916-1917, s-au distribuit ajutoare pentru 16.125 orfani.
Scopul societăţii era legat de ocrotirea orfanilor din război, fără deosebire de
naţionalitate; prioritatea o constituiau orfanii de ambii părinţi. Totodată, se aveau în
vedere copiii ai căror taţi fuseseră chemaţi să îndeplinească serviciul militar şi muriseră
în timpul sau din cauza războiului şi ale căror mame muriseră din orice cauză, înainte
sau după decesul soţului. Apoi, copiii rămaşi orfani de tată din cauza unui eveniment al
războiului şi ale căror mame s-au aflat în neputinţă de a-i creşte fără ajutorul societăţii;
după aceea, copiii fără mamă ai invalizilor din război internaţi sau în neputinţă de a
îngriji de ei.9
Învăţământul primar era obligatoriu în toate orfelinatele, tendinţa fiind de a li se da
o instrucţie practică orfanilor, acest lucru făcându-se în şcoli de specialitate. Copiii erau
învăţaţi să practice agricultura, cum să îngrijească gospodăria şi să deprindă diferite
meserii. Cei care arătau aptitudini deosebite spre învăţătură sau artă erau susţinuţi în
şcolile secundare, militare, normale şi seminarii.10
Prima regiune înfiinţată de Societatea Orfanilor de Război avea centrul la Iaşi, în
1917, şi cuprindea toate judeţele din Moldova. 11 În 5 iunie 1918, s-a înfiinţat a doua
regiune, care cuprindea cele 16 judeţe ale Munteniei şi Dobrogei, având sediu la
Bucureşti. Pe 23 iunie 1918, se înfiinţează a treia regiune, care avea în componenţă cinci
judeţe ale Olteniei, cu sediu la Craiova; pe 25 iunie acelaşi an se organizează a patra
regiune, ce cuprindea Basarabia, cu sediu la Chişinău. Pe 4 februarie 1919, s-a înfiinţat a
cincea regiune, cea a Bucovinei, cu sediu la Cernăuţi, iar în 13 decembrie 1919 a luat fiinţă
regiunea a şasea, cuprinzând sudul Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu. La 1 februarie
1920, regiunea Dobrogea şi Cadrilaterul s-au desprins, formând a şaptea regiune, cu
sediul la Constanţa. Pe 15 aprilie 1920, s-a înfiinţat regiunea a opta, ce cuprindea Banatul,
cu sediul la Timişoara. Ultima regiune, respectiv, cea de a noua, cuprindea partea de
nord a Transilvaniei, având sediul la Cluj. 12
Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război a funcţionat în nouă regiuni ale ţării şi a
îmbunătăţit viaţa a peste 12.000 de suflete. În 1925, 9.214 de copii orfani se aflau încă în
orfelinate, 2.833 au fost plasaţi ca bursieri în diferite şcoli şi ateliere. Peste 16.991 de orfani
erau asistaţi la domiciliu, fiind ajutaţi cu alimente, îmbrăcăminte, lemne şi cărţi de şcoală.
Tot în anul 1925, sub patronajul Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război funcţionau:
8 Ibidem, pp. 153-154.

9 Ibidem, p. 158.
10 Ibidem, p. 159.
11 Ibidem, p. 161.
12 Ibidem.
143
ROZALINDA POSEA
3 şcoli de agricultură, 9 şcoli de meserii, 2 şcoli normale, 9 şcoli complementare şi un

seminar teologic.
Educaţia oferită orfanilor avea o natură practică, băieţii învăţau cum să cultive
pământul şi meserii, fetele se axau pe menaj şi îndeletniciri casnice. În România au
funcţionat şcoli agricole ale S.O.R. la: Miroslava – Iaşi, Lomb – Cluj, Periş – Ilfov, Ghiroc –
Timişoara, Ştefan cel Mare – Bălţi. Învăţământul industrial şi profesional funcţiona la:
Cluj, Cetatea Albă, Chişinău, Brăila, Anadalchiui, Mangalia, Iaşi, Târgu-Neamţ.13
Şcoala de îndreptare sau de reeducare a fost înfiinţată la Copou – Iaşi, în aprilie
1921, aici fiind reeducaţi copiii trimişi din celelalte orfelinate din ţară; aceasta a adăpostit
100 de orfani şi a funcţionat ca o şcoală preventivă.
S.O.R. a acordat şi asistenţă materială familiilor cu copii orfani, 208.873 de orfani au
beneficiat de acest tip de ajutor. Pentru 119.640 de orfani a fost acordată asistenţă juridică,
orfanii aflaţi sub tutelă au fost ajutaţi în vederea obţinerii documentelor pentru
succesiuni, inventarierea averilor sau validarea drepturilor de pensie.
În ceea ce priveşte asistenţa sanitară, S.O.R. deţinea un sanatoriu la Vila Greerul în
Iaşi, dedicat tratării tuberculozei. La Şanţuri, în judeţul Braşov, şi la Curtea de Argeş
funcţionau sanatorii preventive pentru cei recent vindecaţi de tuberculoză. Alte sanatorii
de acest tip funcţionau la Cetatea Albă, Iaşi, Chişinău şi Cluj. Spitalele subvenţionate de
S.O.R. erau „Cuza Vodă” şi „Caritatea” din Iaşi.14
Societatea a obţinut dreptul de a supraveghea şi controla toate aşezămintele similare
care i-au fost subordonate prin legile şi decretele privitoare la ocrotirea orfanilor. În
fruntea societăţii se afla un Consiliu Central, care făcea repartiţia fondurilor acordate de
stat, judeţe sau comune, de instituţiile financiare sau de cele de binefacere. Alături de
Consiliul Central, funcţionau comitete regionale (9) şi comitete filiale (73) în oraşele de
reşedinţă ale judeţelor, având rolul de organe directe de asistenţă.15
În Transilvania, îndemnul pentru femeia contemporană română adresat de Maria
Baiulescu se face chiar la începutul Primului Război Mondial, în 1914, odată cu primele
jertfe de pe câmpul de luptă. Jertfa este ruptă din trupul femeii la care se face apel. Cele
care sunt chemate să se alăture luptei sunt mame, fiice şi surori. 16 Apeluri de acest gen se
regăsesc în paginile „Gazetei Transilvaniei” 17 încă de la începutul războiului. În august
1914, preşedinta Uniunii Femeilor Române adresează un apel femeilor din Transilvania şi
Ungaria, prin care cere ajutorul pentru cei rămaşi fără sprijin. La Braşov, primele care au
răspuns apelului au fost Virginia Branişte, Tulia Găvruş şi Miţi Onicioiu, care s-au înscris
la cursurile de surori de caritate pentru a putea acorda sprijin soldaţilor răniţi. Exemplul
13 Ibidem, p. 171.
14 Ibidem, p. 178.
15 Ibidem, p. 163.
16 „Gazeta Transilvaniei”, Braşov, nr. 267, 4 (17) decembrie, 1914, p. 1.
17 Articolul poartă titlul Cum gândim şi cum purcedem şi este un îndemn şi o încurajare pentru a
continua opera de caritate începută cu înfiinţarea Reuniunii Femeilor Române din Braşov.
144
ŢARA BÂRSEI
Album comemorativ Reuniunea Femeilor Române,

colecţia Muzeului de Istorie Braşov, nr. inv. CD 13243
145
146
ROZALINDA POSEA
Harta Regiunilor S.O.R., Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război 1916-1924,
Oradea-Mare, colecția Muzeului de Istorie Brașov, nr. inv. CD 19854.
ŢARA BÂRSEI
Regina Maria şi Principele Nicolae în vizită la Şcoala de Îndreptare înfiinţată în Copou,

Iaşi, în aprilie 1921, Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război 1916-1924,
Oradea-Mare, colecţia Muzeului de Istorie Braşov, nr. inv. CD 19854.
Diplomă de onoare, S.O.R., Pentru neam şi ţară: Societatea Ocrotirea Orfanilor de

Război 1916-1924, Oradea-Mare, colecţia Muzeului de Istorie Braşov, nr. inv. CD 19854.
147
ROZALINDA POSEA
dat de elevii şcolilor săseşti din Braşov era recomandat să fie urmat de fiecare român;
elevii şcolilor germane s-au dus în satele din Ţara Bârsei pentru strângerea recoltei de pe
câmp, dând ajutor familiilor celor plecaţi în război. 18 În Braşov, saşii au organizat
concerte la Biserica Neagră, banii adunaţi au fost donaţi familiilor celor căzuţi în război. 19
Acelaşi model îl urmează şi românii, organizând concertele de la cafeneaua Korona,
sumele adunate fiind donate familiilor celor mobilizaţi.20
Sute de mii de ostaşi români au fost chemaţi la oaste începând cu 1914, ei şi-au făcut
datoria pe toate fronturile pe care au fost trimişi, au luptat în Galiţia şi Polonia, în
Bucovina, în Serbia, Muntenegru şi Albania. Un exemplu grăitor este cazul celor cinci
fraţi Sorescu din Braşov, fiii avocatului Octavian Sorescu, aceştia fiind mobilizaţi în
armata austro-ungară începând cu toamna anului 1914. Mircea Sorescu, sublocotenent în
Regimentul 2 Infanterie, a fost rănit în luptele din jurul Lembergului, în ianuarie 1915 era
internat în spitalul militar Braşov. Horaţiu Sorescu, sublocotenent în acelaşi regiment,
rănit tot la Lemberg, în ianuarie 1915 era internat şi el în spitalul din Braşov. George
Sorescu era în aceeaşi situaţie cu fraţii săi. Sabin Sorescu, sublocotenent în Regimentul 50
Infanterie, a fost rănit în luptele de la Krasnik, restabilit şi trimis din nou în Galiţia, a fost
rănit a doua oară, în ianuarie 1915 aflându-se în drum spre spitalul din Braşov. Ovidiu
Sorescu, locotenent în Regimentul 50 Infanterie, a fost rănit în lupta de la Krasnik, refăcut
este trimis din nou pe câmpul de luptă din Galiţia, rănit din nou în luptele din jurul
fotăreţei Przsemysl, în ianuarie 1915 se afla într-un spital din Budapesta.21
Încă de la începutul războiului s-au făcut colecte publice pentru strângerea de
veşminte, alimente şi bani cu care să fie ajutaţi răniţii, s-au înfiinţat apoi spitale pentru
adăpostirea şi îngrijirea bolnavilor răniţi, unde zeci de românce s-au înscris ca surori de
caritate.
Cea mai importantă operă de caritate s-a făcut prin ajutorarea copiilor rămaşi fără
tată din cauza războiului, acest lucru s-a realizat încă de la sfârşitul anului 1915 prin
înfiinţarea unui orfelinat românesc la Sibiu, noua instituţie funcţionând cu ajutorul
Bisericii. Odată cu apelul înfiinţării orfelinatului de la Sibiu, la un alt apel a răspuns
biserica greco-catolică din Blaj prin înfiinţarea orfelinatului care a funcţionat aici.
Orfelinatul din Sibiu, ale cărui baze s-au pus încă din 1913, s-a deschis în strânsă legătură
cu cel care funcţiona la Braşov prin contribuţia Reuniunii Femeilor Române. 22
Una dintre scrisorile cu titlul Scrisoare dela război publicate în periodicul românesc
„Cosînzeana” în anul 1914, semnată Căprarul Alexandru, grăieşte despre momentul
despărţirii ostaşilor români de casă astfel:
18 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 166, 29 iulie/11 august, 1914, p. 1.

19 Loc. cit., nr. 185, 23 august/3 septembrie, 1914, p. 2.
20 Loc. cit., nr. 190, 29 august/11 septembrie, 1914, p. 2.
21 „Cosînzeana”, Orăştie, Anul V, nr. 1-2, 1915, p. 5.
22 „Transilvania. Revista Asociaţiunii pentru Literatura română şi cultura poporului român”, Sibiu,
An XLVII, nr. 1-6, 1 iulie 1916, pp. 2-8.
148
ŢARA BÂRSEI
Apoi a venit Duminica cu plecarea. Ne-am adunat toţi feciorii din sat în vale,
la poarta popii, gata de drum. Ştiţi, ieşise satul tot. Nevestele plângeau cu hohot,
iar copilaşii nu se mai lăsau de genunchii tătânilor. Îmbrăţişări şi lacrimi, sughiţuri
grele... după Sâvu lui Solomon se ţineu patru copilaşi, după altul trei, mai încolo
doi. Şi iarăş patru. (…) Apoi am plecat. Ne-am făcut cruce şi nu ne-am mai uitat
înapoi. Cu gândul la Dumnezeu şi la poruncă, ne-am despărţit de ale noastre. În
marginea satului ne-am prins la cântec, de răsună valea spre drumul ţării23.
Orfelinatul înfiinţat la Braşov şi-a întrerupt activitatea după cele 48 de zile cât au
stăpânit trupele române Braşovul, din august 1916 până în luna octombrie a aceluiaşi an.
Femeile române, iniţiatoare ale acestei societăţi, au fost urmărite, o parte dintre ele
întemniţate, unele au trebuit să plece în teritoriile româneşti neaflate sub ocupaţie; este şi
cazul Mariei Baiulescu, care se stabileşte la Iaşi 24, întorcându-se în Braşov abia în 1919.
Pe drumul de întoarcere la Braşov, Maria Baiulescu poposeşte în Bucureşti, unde
cere ajutorul Băncii Naţionale, de la care primeşte suma de 50.000 de lei, alţi 20.000 sunt
primiţi de la Asociaţia Familia Luptătorilor. Aceşti bani s-au folosit pentru reabilitarea
edificiului orfelinatului care a funcţionat la Braşov pe strada Fântânei, nr. 37. Prin
Ordinul nr. 1.578, emis în data de 10 iunie 1919, Consiliul Dirigent a pus imobilul amintit
la dispoziţia Uniunii Femeilor Române. În perioada desfăşurării lucrărilor de reparaţie,
orfanele au fost trimise pentru câteva luni la orfelinatul din Sibiu.25
Reuniunea Femeilor Române din Braşov s-a aflat într-o permanentă legătură cu
filiala Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război din Sibiu, aflată sub preşedinţia Catincăi
Bârsean, dar şi cu preşedinta generală a societăţii, principesa Olga Sturdza. Din partea
S.O.R. se acorda o subvenţie pentru hrană, celelalte cheltuieli, inclusiv plata personalului,
au fost acoperite din fondurile Reuniunii.
În toamna anului 1919, 60 dintre orfane s-au întors la Braşov, în noul sediu refăcut.
Pentru a trece iarna lui 1919-1920, Reuniunea a primit de la Prefectura Braşov un stoc de
alimente, trimise din America, destinat copiilor săraci şi orfani. 26
Întreaga existenţă a funcţionării acestui lăcaş la Braşov, după anul 1919, a stat sub
patronajul Societăţii Ocrotirea Orfanilor de Război, de la care a primit anual subvenţie
pentru fiecare orfană adăpostită şi şcolarizată de către orfelinat. În afară de societate,
orfelinatul din Braşov şi-a continuat existenţa şi datorită sprijinului acordat de Primăria
oraşului. Primele absolvente ale şcolii profesionale care funcţiona pe lângă orfelinat şi-au
finalizat studiile în anul 1926. Unele dintre acestea au plecat să studieze mai departe la
Iaşi şi Cluj.
23 „Cosînzeana”, Anul IV, nr. 37, 20 septembrie 1914, p. 527.

24 La Iaşi intră în legătură cu principesa Olga Sturdza, contribuind la înfiinţarea Societăţii Ocrotirea
Orfanilor de Război.
25 Maria Baiulescu, op. cit., p. 5.
26 Ibidem.
149
ROZALINDA POSEA
Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război a fost nevoită să reducă numărul

orfelinatelor din cauza problemelor financiare. În 1933, orfelinatul de la Braşov îşi va
închide porţile; 34 dintre orfane au cerut să se întoarcă la familiile rămase, având vârsta
legală pentru a se întoarce singure în locurile de obârşie, 20 dintre orfane au fost trimise
la orfelinatul din Cernăuţi, susţinut în continuare de societate. Imobilul din Braşov de pe
strada Fântânei nr. 37 a fost vândut, cu toată stăruinţa Uniunii Femeilor Române pentru
păstrarea acestuia.27
Moştenirea socială a războiului a fost una dezastruoasă în toate ţările europene.
Încercarea de a rezolva o parte a problemelor apărute s-a realizat mai ales prin
intermediul societăţilor caritabile. Dacă una dintre principalele societăţi de acest gen a
fost Crucea Roşie Română, totuşi o contribuţie marcantă a avut-o şi Societatea Ocrotirea
Orfanilor de Război. Principala muncă depusă de S.O.R. în sprijinul celor pe care i-a
asistat a fost permanenta grijă pentru integrare socială a celor care urmau să devină
viitorul ţării.
Regiunea Nr. total Nr. Nr. total orfani Băieţi Fete

orfani orfelinate instituţionalizaţi instituţionalizaţi instituţionalizate
Iaşi 60.759 24 2.170 1.155 1.015
Bucureşti 121.775 22 1.776 1.152 624
Craiova 40.039 8 710 597 113
Chişinău 24.142 8 784 430 354
Cernăuţi 12.924 4 362 212 150
Sibiu 24.404 7 716 636 80
Constanţa 12.542 7 745 415 330
Timişoara 23.518 4 522 322 200
Cluj 40.625 11 1.066 915 151
Total orfani Total orfani
în România: instituţionalizaţi:
360.728 8.851
27 Ibidem, p. 11.
150
ŢARA BÂRSEI
Ioan-Gheorghe RAŢIU
IULIU I. MEZEI CÂMPEANU, LUPTĂTOR NEÎNFRICAT

PENTRU MAREA UNIRE DE LA 1 DECEMBRIE 1918
IULIU MEZEI CAMPEANU, FEARLESS FIGHTER

FOR THE GREAT UNION ON DECEMBER 1ST, 1918
Abstract: Much has been written about the Great Unification in Alba Iulia on December 1 st,
1918, the highest and holiest achievement of the great Romanian people after the union of the three
Romanian countries made by Prince Michael the Brave till about 300 years ago.
Much has been written, especially in the interwar period, about the great military glory of the
Romanian Royal Army and the hardened generals’ art who led the harsh campaigns of the First
World War to release the Romanians living under Austro-Hungarian occupation.
Iuliu Mezei Campeanu was an eyewitness actively involved in all the major events that preceded
the Great Union of December 1st, 1918, in Alba Iulia, as a diplomat and then as head of the
military censorship during the occupation of Budapest by the glorious Romanian Army. It was a
lawyer, descending both paternal and maternal of the illustrious and old Romanian noble Ratiu
family, who gave the Romanians a whole host of great patriots. His testimonies were published by
his sister Zoe Mezei Campeanu in the book of memoirs entitled “Transylvanian Romanian
fighters”, Cluj, Minerva Typography, 1940.
Although he was not a journalist (before the war he was a factory manager in Budapest), Iuliu
Mezei Câmpeanu surprised by covering with commendable accuracy and fairness, dramatic
moments both personal (both parents and a brother died during those events, he was arrested and
charged with high treason, punishable by death penalty) and national. The most important event
he attended was the Grand National Assembly of Alba Iulia, being involved in the preparation and
having a large contribution as a delegate.
After the collapse of the Dual Monarchy, Mezei – as counselor of legation – has brought great
benefits to Transylvania, which was in the process of union with the mother country, Romania
(Bessarabia and Bukovina were the first). During the occupation of Budapest by the Romanian
Royal Army, he was professionally recognized by the Hungarian authorities too and was
appointed as chief of military censorship, a position of great responsibility.
S-a scris mult despre Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, cea mai sfântă
şi grandioasă realizare a marelui şi binemeritatului popor român după unirea celor trei
ţări româneşti reuşită de către voievodul Mihai Viteazul, cu mai bine de 300 de ani
înainte.
S-a scris mult despre participarea românilor la Marele Război. La fel de mult s-a
scris, îndeosebi în perioada interbelică, despre momentul de mare glorie militară a
Armatei Regale Române, care, condusă cu artă de către generalii căliţi în campaniile dure
151
IOAN-GHEORGHE RAŢIU
ale marii conflagraţii mondiale, şi-a îndeplinit cu succes misiunea de eliberare a

românilor aflaţi sub ocupaţie austro-ungară.
Istoriografia a consemnat pe larg revoluţia bolşevică din Ungaria de la sfârşitul
Primului Război Mondial, instaurarea regimului terorist al lui Béla Kun şi viaţa efemeră a
acestuia. După instaurarea regimului bolşevic la Budapesta, trupele române staţionate pe
aliniamentul râului Tisa au ripostat la ofensiva trupelor Armatei Roşii Ungare şi au
declanşat o operaţiune militară victorioasă încheiată cu ocuparea Budapestei, cea mai
şovină capitală europeană după 1867 (anul instaurării dualismului austro-ungar),
punând capăt regimului bolşevic ungar.
Articolul are la bază relatările unui martor ocular, implicat activ în toate marile
evenimente care au precedat Marea Unire din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, în calitate
de diplomat şi apoi în calitate de şef al Cenzurii militare pe timpul ocupării Budapestei de
către glorioasa Armată Română. Acesta a fost avocatul Iuliu I. Mezei Câmpeanu,
descendent atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă a ilustrei şi vechii familii nobiliare
româneşti, Familia Raţiu, care a dat românilor o întreagă pleiadă de mari patrioţi.
Mărturiile sale au fost publicate, prin grija surorii sale, Zoe Mezei Câmpeanu, în
cartea de memorii intitulată: Luptători români ardeleni, Tipografia Minerva, Cluj, 1940.1
Deşi nu a fost jurnalist (înainte de război a fost director de fabrică în Budapesta),
fiind beneficiarul unei educaţii intelectuale şi patriotice naţionale româneşti autentice,
avocatul Iuliu Mezei Câmpeanu a surprins prin relatarea cu precizie şi lăudabilă
echidistanţă a momentelor dramatice, atât personale (ambii părinţi şi un frate au murit în
timpul acestor evenimente, a fost arestat şi acuzat de trădare, faptă pedepsită cu
moartea), cât şi naţionale. Momentul cel mai important a fost Marea Adunare Naţională
de la Alba Iulia, la pregătirea şi desfăşurarea căreia a contribuit şi participat în calitate de
delegat.
După destrămarea Imperiului dualist, în calitate de diplomat, consilier de legaţie la
Budapesta, a adus mari servicii Transilvaniei – care se afla în plin proces de unire cu ţara
mamă, România (basarabenii şi bucovinenii au fost primii) –, dar şi Armatei Regale
Române pe timpul ocupaţiei Budapestei, când a îndeplinit cu profesionalism, recunoscut
inclusiv de către unguri, funcţia de mare răspundere, aceea de şef al Cenzurii militare.
1. Despre Iuliu I. Mezei Câmpeanu

Avocatul Iuliu I. Mezei Câmpeanu s-a născut la Turda, în data de 26 martie 1881. 2 A fost
al patrulea copil al lui Ioan şi al Ecaterinei (n. Raţiu) Mezei Câmpeanu de Satu-Mare.3 Pe
1 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, avocat, fost consilier de legaţie, Luptători români ardeleni, Cuvânt
introductiv de Alexandru Vaida Voevod, consilier regal și de Liviu Cigăreanu, F. Vicepreședintele Uniunii
Avocaţilor din România, cu 81 de documente și clișee fotografice, Editat de Zoe Mezei Câmpeanu, Cluj,
Tipografia Minerva, 1940.
2 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_I._Mezei_C%C3%83%C2%83%C3
% 82% C2%A2mpeanu
152
ŢARA BÂRSEI
linie paternă a avut o dublă ascendenţă nobiliară. Bunicul său patern, Georgiu, a fost
descendent al familiei Mezei de Szatmár (Satu-Mare), înnobilată4 de către principele
Mihai Apafi I în anul 1676, iar bunica sa, Iuliana-Ileana, a fost descendentă a familiei
Raţiu de Nagylak (Noşlac), reînnobilată5 de către principele Gabriel Bethlen în anul 1625,
cu rădăcini vechi în Transilvania încă din secolul al XIV-lea. Bunicul său matern a fost
Partenie Raţiu de Nagylak (Noşlac). Ambii bunici, Iuliana-Ileana şi Partenie, au fost veri
primari cu dr. Ioan Raţiu şi nepoţi de frate ai Prepoz. Cap., Canonicul de pie memorie,
Basiliu Raţiu de Noşlac, ctitorul bisericii Răţeştilor din Turda Veche.6,7,8
Odată cu retragerea trupelor române din Budapesta, Iuliu Mezei Câmpeanu se
stabileşte la Cluj, unde practică avocatura până la încetarea din viaţă, pe data de 24
octombrie 1943.
Trebuie menţionat că în acele timpuri relaţiile erau foarte strânse în sânul familiei
Raţiu. Astfel, naşii părinţilor lui Iuliu au fost dr. Ioan şi Emilia (n. Orghidan, fiica
preotului Dimitrie Orghidan din Şcheii Braşovului) Raţiu. Cununia religioasă a surorii
mai mari a lui Iuliu a fost oficiată la Budapesta, unde Ioan Mezei Câmpeanu era judecător
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Kúria), de către pr. Nicolae P. Raţiu, nepot de văr al
tatălui său.
Iuliu a fost crescut şi educat în casa părintească în spiritul românismului patriotic
naţional militant, curat şi echilibrat:
Casa părinţilor mei a fost un focar al românismului, ei au dus o viaţă socială
exclusiv românească, încât casa lor era o insulă românească în marea masă
românească din Capitala Ungariei,
relatează el în cartea sa Luptători români ardeleni9. În biroul tatălui se găseau la loc de
cinste portretele marilor luptători români: Ion Brătianu, Avram Iancu şi dr. Ioan Raţiu. În
locuinţa familiei din Budapesta erau bine primiţi, de două ori pe săptămână, membrii
comunităţii româneşti, fără deosebire de confesiune, din care de-a lungul timpului au
făcut parte personalităţi de seamă dinainte de Marele Război şi apoi din perioada
3 Ioan Mezei Câmpeanu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Mezei_C%C3%83%C2%83%C3

%82%C2%A2mpeanu
4 Ioan Cav. de Pușcariu, Date istorice despre familiile nobile române, Partea a II-a, Tipariulu tipografiei
Archidiecesane, Sibiu, 1895, 236, Biblioteca DJAN Brașov, II-5929.

5 Der Adel von Siebenbűrgen, J. Siebmacher’s groβes Wappenbuch, Band (volumul) 34, Bauer & Raspe,
Inhaber Gerhard Gessner Neustadt An Der Aisch, 1984, p. 210, Tafel (panoul) 148.
6 Mircea Dimitrie Raţiu, Ioan Gheorghe Raţiu, Articol omagial Canonicul Basiliu Raţiu de Noslac,
http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=3&ved=0CD0QFjAC&url=ht
tp%3A%2F%2Fdocumente.bcucluj.ro%2Fweb%2Fbibdigit%2Fpatrimoniu%2FBasiliu%2520Ratiu%2
FArticol%2520omagial%2520Canonicul%2520Basiliu%2520Ratiu%2520de%2520Noslac.pdf&ei=2xd
nU77eIYnCO7TMgagB&usg=AFQjCNFOA8BKgvmFerZPLV3S7O4OyTfrUQ
7 Ioan Gheorghe Raţiu, Biserica Răţeștilor din Turda Veche, http://www.biserici.org/index.php?
menu=BIA1&code=17420&criteria=&quick=&order=R.NAME&nf=3&nf=4.
8 Ioan Gheorghe Raţiu, Despre familia Raţiu de Noșlac (Nagylak), http://www.primarianoslac.ro
/noutati/144-despre-familia-ratiu-de-noslac
9 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, op. cit., p. 19.
153
interbelică. Erau organizate întâlniri şi serate dansante, exclusiv româneşti. Membrii

familiei participau la toate manifestările naţionale, la petrecerile şi serbările româneşti din
Budapesta.
Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă căsătoria, la Budapesta, în data de
18 septembrie 1900, a surorii mai mari a lui Iuliu, Ecaterina, cu avocatul George
Pătăceanu10 din Turda. Evenimentul matrimonial a fost relatat pe larg în ziarul „Tribuna”
din Sibiu, din data de 27 septembrie 1900, sub titlul O nuntă românească în Budapesta.
După oficierea cununiei de către pr. Nicolae P. Raţiu, sosit special de la Turda, nuntaşii
au fost întâmpinaţi la casa familiei Mezei cu imnul Revoluţiei de la 1848, Deşteaptă-te,
române, iar petrecerea s-a desfăşurat într-o plăcută atmosferă românească.
În numărul din 29 septembrie 1900, în ziarul „Egyetértés” („Concordia”), oficiosul
partidului kossuthist din Budapesta, în articolul de fond intitulat în derâdere: Răscoală-te,
române (în loc de Deşteaptă-te, române), în cuvinte jignitoare şi dispreţuitoare, a fost
comentat articolul din „Tribuna”, pentru atmosfera „valahă” 11 de la petrecerea de nuntă.
Folosind cuvinte acuzatoare, a fost condamnată intonarea „renumitului cântec agitator”,
compus de către Andrei Mureşanu după întoarcerea sa în Braşov de la Adunarea
Naţională a românilor din 3-5 mai 1848, care a avut loc pe Câmpia Libertăţii din Blaj.
Campania de presă antiromânească a continuat timp de două săptămâni, până când Ioan
Mezei Câmpeanu a dat o declaraţie în ziarul „Tribuna”. Presa maghiară a omis însă cu
bună ştiinţă să menţioneze un cântec la fel de mobilizator, intitulat Talpra magyar (Sus,
maghiare), imnul Revoluţiei maghiare de la 1848, pe versuri scrise de către Petőfi Sándor,
revoluţionar de origine sârbă (Alexandru Petrovici).
Patriotismul autentic românesc l-a învăţat Iuliu din fragedă pruncie în casa
părintească, de la tatăl său, foarte activ şi respectat în rândul comunităţii româneşti din
Budapesta, indiferent de confesiune. Astfel, acesta a protestat energic împotriva
încercărilor Episcopiei greco-catolice rutene din Muncaci care, după înfiinţarea la
Budapesta a parohiei greco-catolice cu limba liturgică maghiară, a dorit încorporarea în
aceasta şi a românilor greco-catolici din Budapesta şi împrejurimi. Urmare a intervenţiei
sale, credincioşii români au fost puşi sub jurisdicţia Episcopiei Române Unite din Oradea.
Un alt gest de mare profunzime patriotică al tatălui său, pe timpul când acesta a fost
judecător la Baia de Criş, a constat în grija pe care o arăta ori de câte ori avea ocazia faţă
de marele tribun Avram Iancu, ajuns într-o situaţie tragică, pe care l-a găzduit, îmbrăcat
10 Av. George Pătăceanu, din Turda, a fost conducătorul politic al tineretului universitar din Cluj în
perioada 1892-1894. Împreună cu alţi studenţi ai universităţii din Cluj au împărţit manifeste și au
ţinut întruniri în satele românești din Ardeal și Banat pentru ca ţăranii români să participe la
Procesul Memorandului de la Cluj pentru susţinerea conducătorilor judecaţi de către autorităţile
ungurești. Un număr de 42 de studenţi au fost exmatriculaţi din toate universităţile de pe teritoriul
Ungariei. Ulterior au fost reînmatriculaţi, iar unii și-au putut continua studiile. Printre ei și Liviu
Cigăreanu, autorul Cuvântului înainte al cărţii de memorii a lui Iuliu Mezei Câmpeanu, descendent
pe linie maternă al familiei Raţiu din Turda (mama sa Ana, a fost sora mai mare a protopopului
Nicolae P. Raţiu).
11 Cuvântul valah era folosit de către unguri în sens peiorativ, pentru a-și manifesta dispreţul faţă de
români.
154
ŢARA BÂRSEI
şi ajutat cu bani. A participat, în fruntea intelectualilor români din Baia de Criş, la

înmormântarea lui Avram Iancu, unde a depus pe sicriu o coroană cu tricolorul
românesc.
Aceasta a fost familia în care a fost crescut, educat şi format Iuliu, viitorul luptător
pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
2. Lupta pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918
Pe fondul loviturilor primite începând cu luna august 1918, de către Puterile Centrale,
încă din luna septembrie se întrezărea sfârşitul războiului. După ieşirea Bulgariei din
război, pe 29 septembrie 1918, şi apoi a Imperiului Otoman pe 30 octombrie 1918, situaţia
celor două imperii, German şi Austro-Ungar s-a înrăutăţit brusc. Pe data de 3 noiembrie
1918, Austro-Ungaria a cerut armistiţiu, pe 9 noiembrie 1918 a izbucnit Revoluţia
germană şi kaiserul Wilhelm al II-lea a abdicat, iar pe 11 noiembrie 1918, Germania a
semnat armistiţiul cu puterile Antantei şi SUA, la Compiègne, în Franţa.
În aceste împrejurări dramatice, când încă din 17 octombrie 1918, în parlamentul
maghiar, s-a recunoscut că Monarhia Austro-Ungară a pierdut războiul, iar naţiunile
nemaghiare subjugate au întrezărit oportunitatea istorică de a-şi dobândi visul de
eliberare naţională, reprezentanţii românilor aflaţi la Viena şi Budapesta au început lupta
de eliberare. În fruntea lor s-au aflat Iuliu Maniu la Viena şi Alexandru Vaida-Voevod la
Budapesta.
În şedinţa Camerei Deputaţilor din Budapesta, din data de 18 octombrie 1918, în
calitate de deputat al Partidului Naţional Român, dr. Alexandru Vaida-Voevod a rostit
celebrul său discurs istoric, prin care a proclamat libertatea naţională a românilor din
Ardeal şi Ungaria, care, după mai multe întreruperi, s-a încheiat cu demnitate şi fermitate
astfel:
În adunarea naţională în afară de organele delegate din sânul ei, adică de
comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit, ca
în cauza referitoare la situţia politică a acestei naţiuni, să înceapă tratative şi să iea
hotărâri şi orice hotărâri s’ar încheia fără aprobarea acestor organe, le declarăm
nule şi neavenite, şi deci nu obligă cu nimic Naţiunea Română12.
Iuliu Mezei Câmpeanu a asistat din galeria destinată publicului la dezbaterile
Camerei Deputaţilor şi relatează cu precizie atmosfera din sală, ecoul, entuziasmul
opiniei publice româneşti şi impresia pozitivă asupra Antantei.13 Atacurile asupra lui
Alexandru Vaida-Voevod au fost foarte violente, cu toate acestea marele patriot a avut
o ţinută calmă şi demnă.
Iuliu I. Mezei Câmpenau ne relatează că autorităţile maghiare, în încercarea de
minimalizare a efectului de proporţii al proclamaţiei de eliberare naţională urmată şi de
celelalte naţiuni nemaghiare, au orchestrat intense acţiuni de diversiune şi dezinformare
12 Discurs publicat în Buletinul Parlamentar, suplimentul Monitorului Oficial Maghiar, din 20

octombrie 1918.
13 Iuliu I. Mezei Câmpeanu, op. cit., pp. 60-82.
155
împotriva declaraţiilor istorice ale lui Vaida-Voevod prin intermediul unor trădători de
neam, renegaţi de origine română.
Sunt enumerate trei personaje de tristă amintire care, în acele momente de grea şi
crâncenă cumpănă, au trădat interesele naţiunii române:
- dr. Kökényesdi Mihály (Mihai), fost deputat, liderul românilor din Sighetul
Marmaţiei, care, în şedinţa Consiliului judeţean Maramureş (convocată la ordin),
respinge discursul lui Vaida-Voevod şi dreptul acestuia de a vorbi în numele românilor
din Ungaria, „putând să vorbească în cel mai bun caz, în numele său propriu şi al câtorva
indivizi rătăciţi”;
- Vlad Darius, dintr-o veche familie nobilă românească, în cuvântul său a susţinut că
românii din Ungaria vor rămâne sub stăpânirea maghiară şi a jurat „că rămâne credincios
Ungariei atât el, cât şi fraţii (!?) lui români...”;
- un alt trădător de neam, cum îl numeşte autorul şi căruia îi dedică în întregime
Capitolul V, a fost deputatul Mihályi Péter (Petru), român din naştere, care, din
oportunism politic, şi-a oferit serviciile guvernanţilor maghiari şi, în discursul din 23
octombrie 1918 din Camera Deputaţilor, contestă categoric dreptul deputatului
Alexandru Vaida-Voevod de a vorbi „în numele întregii Naţiuni Române Ardelene şi din
patrie”. Acest trădător şi renegat şi, de altfel, atâţia alţii din duşmanii pe faţă ai poporului
român din Transilvania au trăit până la adânci bătrâneţi în România Mare, căreia i s-au
opus cu toată fiinţa lor, au îndeplinit demnităţi publice şi chiar au fost distinşi cu înalte
decoraţii româneşti.
La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lunii noiembrie 1918, evenimentele s-au
derulat implacabil, imperiile se păbuşeau unul după altul. După abdicarea ţarului
Imperiului Rus (Росси́йская Импе́рия, aka Imperiul Ţarist) pe 2/15 martie 1917 şi
începutul Revoluţiei Ruse14, a urmat Imperiul Otoman (Devlet-i Aliye-i Osmaniye –
Sublimul Stat Otoman, Osmanlı Devleti, Osmanlı Imparatorluğu, aka Turcia Otomană), a
cărui destrămare a început pe 30 octombrie 191815; a venit rândul Imperiului bicefal
multinaţional – Imperiul Austriac şi Regatul Maghiar (Kaiserreich und Königreich
Österreich-Ungarn, Osztrák Birodalom és Magyar Királyság, aka Imperiul Austro-Ungar) –,
destrămat pe 3 noiembrie 191816, şi apoi al celui German (Deutsches Kaiserreich), a cărui
disoluţie a început pe 9 noiembrie 1918, odată cu abdicarea kaiserului Wilhelm al II-lea17.
La Budapesta, evenimentele s-au precipitat începând cu data de 27 octombrie 1918,
când s-a constituit Consiliul Naţional Maghiar. Pe 31 octombrie 1918 a izbucnit revoluţia
maghiară, iar pe 16 noiembrie 1918 a luat fiinţă Republica Populară Ungară (Magyar
Népköztársaság), care a dăinuit până pe 21 martie 1919, când a fost instaurată Republica
Sovietică Ungaria (Magyarországi Tanácsköztársaság) sau Republica Ungară a Sfaturilor.
Regimul comunist al lui Béla Kun a fiinţat între 21 martie şi 6 august 1919. A fost singurul
14 Revoluţia din Februarie,

http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_din_Februarie#endnote_O
15 Ottoman Web Site; http://www.osmanli700.gen.tr/english/affairs/affairsindex.html
16 Imperiul Austriac, http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Austriac
17 Revoluţia Germană, http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_german%C4%83
156
ŢARA BÂRSEI
regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie (Bolşevică) 1917 din
Rusia. Regimul comunist ungar a durat doar patru luni, până la intervenţia armatei
române care a ocupat Budapesta.
În data de 10 noiembrie 1918 s-a înfiinţat Consiliul Naţional Român din Budapesta,
condus de către avocatul român dr. Ioan Erdélyi. În aceeaşi zi, Iuliu I. Mezei Câmpeanu,
deşi era funcţionar public maghiar, se pune la dispoziţia consiliului şi păşeşte pe drumul
fără de întoarcere al eroilor şi martirilor neamului românesc, riscându-şi de multe ori
libertatea şi chiar viaţa. Începând din acest moment, toţi participanţii la acţiunile de
pregătire şi desăvârşire a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, la campania de dezrobire a
Transilvaniei culminând cu ocuparea Budapestei, capitala duşmanilor noştri milenari, de
către Armata Regală Română şi până la retragerea acesteia în interiorul graniţelor
stabilite prin Tratatul din palatul Marele Trianon de la Versailles, semnat la data de 4
iunie 1920 între Puterile Aliate (16 state aliate, inclusiv România), învingătoare în Primul
Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat
învins în Primul Război Mondial, stau cu cinste în rândul celor binemeritaţi de ţară şi
naţiune.18 Trebuie precizat că în acele vremuri grele Iuliu îşi avea părinţii şi sora mai mică
la Budapesta, iar la Kiskun-majsa se afla fratele său cu familia.
Relatările lui Iuliu Mezei Câmpeanu încep chiar de a doua zi, când, la consfătuirea
Consiliului Naţional Român din Budapesta, în calitate de secretar al acestuia, a semnalat
caracterul diversionist şi şantajist al ordinului dat de către ministrul de război maghiar ca
toţi militarii întorşi de pe front să depună jurământul de credinţă în faţa Consiliilor
Naţionale Maghiare, după care îşi vor primi soldele. A propus dr. Erdélyi să intervină pe
lângă ministrul de război maghiar ca printr-un alt ordin să precizeze că militarii români
vor depune jurământul de credinţă doar în faţa Consiliilor Naţionale Române şi vor primi
aceleaşi solde. În faţa refuzului, dr. Erdélyi, împreună cu un alt brav român, Moise Baltă,
a redactat ordinul în limba maghiară şi s-au prezentat la ministrul Bartha Albert, pe care,
prin insistenţe, l-au convins să semneze şi să aprobe afişarea acestuia în toate gările din
Budapesta, în atenţia militarilor români care se îndreptau spre Banat, Maramureş şi
Transilvania.19 Punerea în aplicare a ordinului a fost obstrucţionată de către maghiari,
fiind necesară intervenţia unei delegaţii române conduse de către Iuliu Mezei Câmpeanu
pe lângă comitetul de conducere al Consiliului Naţional Maghiar pentru aplicarea
întocmai a acestuia. S-au format gărzi româneşti în gări pentru primirea trenurilor
militare cu destinaţia: Ardeal, Banat şi Maramureş, unde membri ai Consiliului Naţional
Român, însoţiţi de ofiţeri, au făcut propagandă intensă pentru ca militarii români, odată
ajunşi acasă, să depună jurământul numai în faţa Consiliului Naţional Român.
Întrucât guvernul maghiar nu a dat niciun ajutor financiar gărzilor naţionale, Iuliu
Mezei Câmpeanu s-a implicat direct şi, în numele Consiliului Naţional Central Român din
Arad, a solicitat ministrului industriei şi comerţului de la Budapesta să pună la dispoziţie
gratuit trenuri speciale în perioada 29 noiembrie-2 decembrie 1918, pentru cei care doresc
18 Treaty of Peace between The Allied and Associated Powers and Hungary and Protocol and Declaration, Signed
at Trianon June 4, 1920, PART II. Frontiers of Hungary. Article 27. PT 3.
157
să participe la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. După mai multe amânări,
condiţionări şi tergiversări, prin efortul comun al mai multor membri ai Consiliului
Naţional Român din Budapesta, a reuşit să obţină aprobarea pentru trenurile speciale, dar
şi suma de 1.500.000 coroane. Cu aceşti bani a fost organizată, de către Consiliul Naţional
Central Român din Arad, „măreaţa adunare naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie
1918, şi a mai servit ca bază financiară Consiliului Dirigent Român din Sibiu”20.
Deplasarea delegaţiei Consiliului Naţional Român din Budapesta la Alba Iulia n-a
fost scutită de peripeţii. Pe teritoriul Ungariei a luat foc unul din boghiurile vagonului
special al delegaţilor români. În gara din Simeria doi tineri unguri, înarmaţi şi care
împărţeau manifeste antiunioniste, au fost arestaţi de către Garda Naţională Română şi
predaţi la Alba Iulia.
O altă acţiune deosebit de importantă relatată de către Iuliu Mezei Câmpeanu, în a
cărei rezolvare a fost implicat direct, a fost determinată de intenţia guvernului de la
Budapesta ca, pe baza armistiţiului semnat la Belgrad, să organizeze 6 divizii de
infanterie pentru menţinerea ordinii, din care 2 divizii urmau să fie organizate de către
Consiliul Central Naţional Român. Pe 27 noiembrie 1918 a avut loc, la Budapesta, o
consfătuire la care au participat Iuliu Maniu, cpt. Ioan Ilcuşu21 (aflaţi în drum spre Alba
Iulia), dr. Ioan Erdélyi şi Iuliu Mezei Câmpeanu. În urma acestei consfătuiri, s-a hotărât
ca Iuliu Mezei Câmpeanu împreună cu cpt. Ilcuşu, în calitate de expert militar, să
prezinte imediat ministrului de război maghiar un proiect de organizare a acestor divizii.
De menţionat că în acelaşi timp aveau loc tratative dificile cu privire la eliberarea
militarilor români, arestaţi sau judecaţi pentru tentativa de trecere de partea armatei
române (pasibili de condamnare la moarte pentru înaltă trădare). Discuţiile de ordin
militar au eşuat, deoarece ungurii aveau pretenţia ca diviziile româneşti din Ardeal să
facă parte din armata maghiară, or nici nu se putea concepe ca pe teritoriul Transilvaniei
să mai existe trupe subordonate guvernului maghiar, sau, cum foarte plastic s-a spus, că
„nu poate fi vorba de honvezi cu tricolor românesc” 22. La insistenţele părţii maghiare, cpt.
Ioan Ilcuşu a replicat: „Nu vom putea admite niciodată două săbii într-o teacă”.
Pe 1 decembrie 1918, în Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Iuliu Mezei
Câmpeanu a fost ales unul din cei 210 membri ai Marelui Sfat Naţional Român
(parlamentul Transilvaniei), care, la rândul lui, a ales Consiliul Dirigent (guvernul
Transilvaniei), al cărui preşedinte a fost ales Iuliu Maniu, ambele organe cu sediul la Sibiu.
3. Iuliu I. Mezei Câmpeanu, consilier al Legaţiei de la Budapesta
În data de 11 decembrie 1918, Iuliu I. Mezei Câmpeanu a fost numit consilier al Legaţiei
din Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, şeful Resortului Afacerilor Externe din
Consiliul Dirigent Român, numire confirmată ulterior şi de către Ministerul de Externe al
20 Ibidem, p. 91.
21 Ioan Ilcușu (1883, Rășinari-1953, Canalul Morţii), căpitan în armata austro-ungară, general de
Corp de Armată, ministru de război (21.09.1939-04.07.1940), înlăturat din armată pe 6 septembrie
1940, de către Ion Antonescu, arestat și exterminat de comuniști la Canalul Morţii.
158
ŢARA BÂRSEI
României, misiune încheiată pe 21 martie 1919, odată cu instaurarea regimului comunist

al lui Béla Kun.
În calitate de diplomat a debutat cu redactarea primului document istoric, o
telegramă către Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent, referitoare la Garda
Naţională Română, prin care se recunoştea pentru prima dată oficial de către guvernul de
la Budapesta existenţa Consiliul Dirigent Român (guvernul Transilvaniei) de la Sibiu.
În acea perioadă tumultuoasă şi de mare tensiune, evenimentele se succedau în
mare viteză. Iuliu Mezei Câmpeanu, consilier de legaţie, a fost implicat direct în
rezolvarea aproape a tuturor situaţiilor cu care Legaţia Română s-a confruntat.
Chiar şi o simplă enumerare poate fi edificatoare pentru volumul imens de muncă
depus de către diplomaţii Consiliului Dirigent Român în Ungaria, în perioada imediat
următoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Astfel:
- în cursul lunii decembrie, în urma negocierilor, s-a obţinut eliberarea tuturor
deţinuţilor politici români din teritoriile aflate sub jurisdicţia ungară;
- pe 27 decembrie 1918, delegaţia Legaţiei Române din Budapesta l-a întâmpinat la
Seghedin pe generalul Berthelot, aflat în drum de la Belgrad către Arad;
- în urma refuzului guvernului maghiar de a plăti 150.000 coroane pentru gărzile
româneşti din judeţul Arad, prin negocieri directe, s-a obţinut această sumă;
- în mod inteligent a fost dejucată tentativa guvernului de la Budapesta care a
eliberat permise de export de alcool concentrat (spirt) în Transilvania, în cantităţi foarte
mari, fără nicio compensaţie, cu scopul perfid de demoralizare a populaţiei şi scăderea
capacităţii combative a armatei prin consum exagerat de alcool ieftin. 23
În luna martie 1919, ca urmare a intenţiei autorităţilor maghiare de a-l aresta pe dr.
Ioan Erdélyi, ministrul plenipotenţiar (ambasador) al Cosiliului Dirigent şi comisar regal,
pentru învinuirea de înaltă trădare, Iuliu Mezei Câmpeanu este însărcinat personal de
către Iuliu Maniu să comunice guvernului maghiar lichidarea legaţiei şi rechemarea
reprezentantului oficial. Călătoria în acest scop de la Sibiu la Budapesta a fost foarte
periculoasă, delegaţii fiind arestaţi şi ameninţati cu spânzurarea. Începând cu data de 6
martie 1919, Legaţia Română din Budapesta şi-a încetat activitatea.
La 21 martie 1919, puterea a fost predată lui Béla Kun, care a instaurat pentru 133 de
zile un regim de teroare, primul regim comunist din Europa, după modelul bolşevic
rusesc instaurat în 7 noiembrie 1917.
Iuliu Mezei Câmpeanu a rămas în continuare la Budapesta, în calitate de observator
al Cosiliului Dirigent Român şi apoi, pe timpul ocupării Budapestei de către Armata
Regală Română, în calitate de Şef al Cenzurii militare. Toate evenimentele dramatice
petrecute în acea perioadă sunt consemnate în cartea sa de memorii şi pot sta la baza altor
articole dedicate autorului.
Avocatul Iuliu Mezei Câmpeanu a fost unul din miile de patrioţi români, care au
luptat până la sacrificiu pentru Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
Având un mare caracter şi o înaltă ţinută morală, fără să urmărească vreun beneficiu
personal, s-a înrolat voluntar în dificila luptă pentru consolidarea României Mari,
riscându-şi de nenumărate ori viaţa. În Cuvântul înainte al cărţii, dr. Liviu Cigăreanu24,
23 Ibidem, pp. 113-118.

24 Liviu Cigăreanu, http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Cig%C4%83reanu
159
descendent şi el al familiei Raţiu, a consemnat în câteva cuvinte esenţa acesteia şi

portretul de luptător al autorului:
Memoriile acestea mai sunt şi un imbold pentru tineret, cum trebue să-ţi
serveşti neamul şi cum trebue să-ţi faci datoria în vremuri de grea cumpănă.
Durere, memoriile de faţă mai sunt şi un document elocvent strigător, că
floarea recunoştinţei a fost şi este până acum o floare aproape necunoscută, în
fauna (flora, n.a.) Daciei Traiane.
Adevăraţii soldaţi nu pier, cum pieri şi tu, frate Mezei Câmpeanu, pe patul
tău de suferinţe. Da, adevăraţii luptători nu profită – ci luptă şi mor. Ai luptat
frate Mezei Câmpeanu primejduindu-ţi în nenumărate ori viaţa. – Dar şi profeţia
iubitului tău tată – adevărat proroc – că: „Iuliu dragă, tu ţi-ai făcut datoria deplină,
ca un bun român, să nu te supere, dacă oamenii nu-ţi vor fi recunoscători” – s’a
împlinit cu vârf şi îndesat.
Mângâie-te, s’a făcut România Mare, a generaţiilor mai bune ce vin. – Se
aude deja clocotul şi vuietul nouilor timpuri, din care se desprind devizele: Neam
şi rege.
ANEXE
Descrierea diplomei nobiliare a familiei Mezei de Satu-Mare
160
Diploma nobiliară şi blazonul familiei Raţiu (Rácz) de Noşlac (Nagylak)
Ordinul ministrului Bartha Albert
161
162
Fragmente din scrisoarea lui Mihail Popovici către Iuliu Mezei Câmpeanu
163
Ordinul de numire al lui Iuliu Mezei Câmpeanu
în calitate de consilier al Legaţiei din Budapesta
Telegrama către Iuliu Maniu prin care guvernul Ungariei

recunoaşte oficial Consiliul Dirigent Român din Transilvania
164
ŢARA BÂRSEI
Corina SPOREA-BĂRĂGAN
NICOLAE DRĂGAN, DEZERTOR DIN ARMATA AUSTRO-UNGARĂ

ŞI APOI VOLUNTAR ÎN ARMATA ROMÂNĂ
Abstract: Nicholas Dragan, a defector from the Austro-Hungarian army in 1915, describes his
escape across the border and the mood of the Romanians. This story presents Nicholas Dragan’s
confessions. He reached the front in Galicia in February 1915. Then his regiment was brought to
Brasov for recovery. Winter holidays were the occasion in which he and five comrade soldiers fled
the barracks at night and two days later they arrived home, in Vama Buzaului. Later on, they
crossed the border into Romania at Crasna. They were enrolled as volunteers in the Romanian
army and fought until the end of the war.
Izbucnirea Primului Război Mondial în anul 1914 a adus suferinţe în plus pentru
locuitorii din Buzăul Ardelean, cum sunt cunoscute satele din depresiunea Întorsurii
Buzăului, în cotul interior al Carpaţilor de Curbură. Bărbaţii au plecat pe front şi în
curând au lăsat în urmă orfani, văduve şi părinţi sfâşiaţi de durerea pierderii feciorilor.
Pentru cei de acasă mai lipseau şi braţele de muncă, bărbaţii care le asigurau existenţa şi
ocrotirea. Traiul le era îngreunat sub regimul de război, fiind supuşi la corvezi şi silnicii
diferite, amplificate de faptul că se aflau în apropierea graniţei cu România. În
eventualitatea intrării României în război, autorităţile statului maghiar fortificau linia de
graniţă şi localnicii erau forţaţi să lucreze sub pază militară, majoritatea bătrâni, femei şi
copii (bărbaţii fiind plecaţi pe front).
Cum spiritul ostil al stăpânirii dualiste era în creştere, zona era bine supravegheată
de autorităţi după izbucnirea războiului, pentru a împiedica legăturile cu românii din
Regatul României, peste graniţa transcarpatică. Documentele oficiale arată cum indivizi
necunoscuţi apăreau în zonă – agenţi ai autorităţilor, care urmăreau persoane suspecte de
legături cu românii de peste munţi.
Erau frecvente dezertările românilor din armată, ca şi fuga civililor peste frontieră în
România, pentru a nu se sacrifica într-un război ce le menţinea robia, după cum
mărturiseau unii transfugi. Rapoartele autorităţilor maghiare consemnează faptul că ,,în
anul 1915 s-au dat 3.373 sentinţe de condamnare la moarte” pentru dezertori şi trădători. 1
Tot Ardealul era în mare fierbere, românii căutau orice prilej să nu se mai supună
autorităţilor şi să saboteze războiul, în timp ce asupra lor se înăsprea teroarea. Acelaşi
spirit era şi în armată, recruţii nu se prezentau la chemare, ba mulţi deja fugiseră peste
munţi în România. Curtea imperială, pentru a nu pierde cătanele româneşti, fiind cei mai
bravi soldaţi, a acceptat compromisul de a lăsa pe români să se prezinte la recrutare cu
,,tricolorul românesc sub tunică”.
În satele din Buzăul Ardelean, locuitorii aşteptau cu nerăbdare intrarea României în
război şi venirea armatei române eliberatoare. Pentru a uşura împlinirea acestui vis,
1
Ion Popescu-Puţuri, Augustin Deac (ed.), Unirea Transilvaniei cu România, 1918, Bucureşti, Editura
Politică, 1972, pp. 437-440.
165
CORINA SPOREA-BĂRĂGAN
locuitorii nu aşteptau pasivi şi, cu mare cutezanţă, s-au implicat în diverse acţiuni
subversive, precum cea de spionaj, furnizând date despre teren, despre întăriturile de la
graniţă etc., în folosul armatei române care urma să vină prin trecători. Marii trădători au
fost preoţii şi învăţătorii din zonă: Ioan Modroiu (din Vama Buzăului), Gheorghe
Neagoviciu-Negoescu (din Întorsura Buzăului) şi Ioan Coman (din Sita Buzăului), care au
intrat în reţeaua de spionaj organizată în Ţara Bârsei de învăţătorul din Hărman, David
Pop. Reţeaua a fost o provocare pusă la cale de autorităţile statului pentru a fi anihilată
acţiunea patriotică a intelectualilor din Ţara Bârsei. Când naivii de români au crezut că
fac servicii cauzei lor, fiind dovediţi că fac spionaj, au fost arestaţi la 22 octombrie 1915 şi
condamnaţi pentru înaltă trădare, de Tribunalul Militar Cluj, 9 din ei la moarte şi 7 la
temniţă grea pe viaţă. Preoţii Ioan Coman din Sita Buzăului şi Gheorghe Neagoviciu-
Negoescu din Întorsura Buzăului au fost condamnaţi la moarte, iar Ioan Modroiu din
Vama Buzăului la temniţă grea pe viaţă. Justiţia divină nu a lăsat să cadă capete
nevinovate şi martirii în slujba neamului au fost salvaţi, prin comutarea pedepsei la
închisoare pe viaţă. După trei ani de temniţă grea, s-au întors acasă, în octombrie 1918, la
prăbuşirea Imperiului. Doar la câteva zile, preotul din Sita Buzăului, Ioan Coman, a
murit din cauza chinurilor din temniţă, iar ceilalţi doi s-au implicat activ în constituirea
organelor civile şi militare române, din toamna anului 1918, pentru Unirea cu ţara mamă.
Ioan Modroiu a fost delegatul comunei Vama Buzăului la Adunarea Naţională de la 1
Decembrie 1918, de la Alba Iulia.2
Înăsprirea represiunii asupra românilor ardeleni a culminat, la intrarea României în
război, cu arestările din noaptea de 15/16 august 1916, când toţi intelectualii din sate au
fost arestaţi, chiar şi femei cu copii mici în braţe, precum preoteasa din Întorsura
Buzăului, Maria Cerbu3 (fiica preotului Gheorghe Neagoviciu-Negoescu, închis pentru
spionaj) şi tinerii peste 16 ani, cu ameninţarea că vor fi executaţi. Scăparea arestaţilor a
venit de la intrarea victorioasă a armatei române pe 16 august, care a pus pe fugă armata
şi autorităţile maghiare şi au plecat cu arestaţii în interiorul Transilvaniei, unde vor
rămâne în închisori la Braşov, Cluj, ori duşi la Sopron, până la sfârşitul războiului.
Românii din satele buzăiene trăiau la aceeaşi intensitate ca toţi românii ardeleni,
având dorinţa de libertate şi de a trăi într-o ţară unită, ideal pentru care erau pregătiţi de
orice jertfă. Nădejdea că România va ataca Austro-Ungaria îi îmbărbăta şi le dădea curaj
la cele mai periculoase acţiuni subversive, pentru sabotarea statului oprimator şi a
războiului. Soldaţii pe front se lăsau prizonieri la duşmani (la italieni sau la ruşi) ori
dezertau, încercând să treacă la români, înfruntând cu mult curaj moartea. Exemple de
buzăieni ardeleni dezertori şi fugari peste hotar în Regat sunt multiple.
Starea de spirit din această zonă este concret descrisă de diferite documente şi
informaţii.
Un adevărat jurnal de război este relatarea dezertorului din armata imperială
Nicolae Drăgan, din Vama Buzăului, într-o Scrisoare către alt mare patriot din Vama
Buzăului, satul Acriş. Scrisoarea lui Nicolae (Culiţă) Drăgan este adresată vămăşanului
Ioan Sporea, preot la Feldioara (jud. Braşov) până în anul 1920, când a plecat la o parohie
2 Corina Sporea-Bărăgan, Românii din Buzăul Ardelean implicaţi în făurirea României Mari, în
„Angvistia”, Sfântu Gheorghe, Editura Angvstia, nr. 13, 2009, p. 145.

3 Emil Micu, Monografia Întorsurii Buzăului, Editura Cartea Românească, 1947, p. 62.
166
ŢARA BÂRSEI
în judeţul Călăraşi, locul natal al preotesei. Pe cei doi vămăşeni nu-i lega doar locul natal
şi vârsta apropiată, dar şi convingerile patriotice şi cutezanţa de a lupta pentru idealul
naţiunii române.
Preotul Ioan Sporea, la începutul războiului, era şi directorul şcolii din Feldioara.
Pentru activitatea subversivă şi românismul înflăcărat, în noaptea de 15/16 august 1916
este arestat „directorul şcolii, preotul Ioan Sporea” 4 până în octombrie 1918, odată cu toţi
preoţii şi învăţătorii din Ţara Bârsei şi satele buzăiene.
La întoarcerea din temniţă, în noiembrie 1918, în efervescenţa pregătirilor pentru
Unire, preotul
Ioan Sporea în semn de preţuire pentru suferinţele îndurate în cât şi pentru
încrederea ce o prezenta este ales Preşedinte al Consiliului Naţional Român din
Feldioara şi membru în Sfatul Naţional Comitatens al Ţării Bârsei5.
Cotidianul braşovean „Glasul Ardealului” relata, la 12 noiembrie 1918, prima
întrunire a Sfatului Naţional al Ţării Bârsei, un moment entuziast produs la deschiderea
şedinţei:
O vie emoţie a stârnit sosirea părintelui Ioan Sporea în fruntea celor 10
voinici din Feldioara cu steagul naţional şi intonând cântece patriotice6.
Cei doi, preotul înflăcărat luptător pentru înfăptuirea României Mari şi tânărul fără
învăţătură înaltă Nicolae Drăgan, ambii din Vama Buzăului, de la hotarul nefiresc cu
fraţii din Ţară, aveau acelaşi numitor comun, şi anume, puternice sentimente de dragoste
de neam, pentru care au avut cutezanţa să-şi pună în pericol chiar şi viaţa. După Marea
Unire, au manifestat puternice sentimente de mulţumire şi mândrie patriotică, căutând să
consemneze evenimentele ce au făcut epopeea Unirii. Preotul Ioan Sporea a adunat multe
mărturii despre implicarea buzăienilor din zona lui natală în război, despre represaliile
asupra celor de acasă, ca şi despre contribuţia lor în făurirea Unirii. În acest scop a cerut
informaţii şi de la Nicolae Drăgan, participant la război, mobilizat în armata imperială,
dezertor şi apoi voluntar în armata română, care era cinstit şi respectat în comună cum se
cuvine pentru faptele lui. Acesta trimite o Scrisoare-jurnal preotului în care relatează cu
multă precizie faptele, ca într-un jurnal, cu date concrete reale, care poate fi socotit un
document istoric. Redăm traseul parcurs de la dezertare până la înrolarea ca voluntar în
armata română, participarea la război şi starea de spirit a românilor civili şi militari. Din
Scrisoare vom cita şi reda doar pasaje (cu exprimarea şi ortografia autorului), comentate în
contextul evenimentelor.
Dragă Părinte
Încerc să, fac ce ai porâncit prin nepotul tău Niţă din Acriş şi îţi povestesc câte ceva din
războiului nostru sfânt. După cum şti, am plecat pe front cu mai multe cătane din Vamă la
începutul războiului. Nea trimes în Galiţia la Lemberg şi până la Varşovia. 7 Nu descrie luptele,
dar relatează starea de spirit a soldaţilor, care nu aveau tragere de inimă a se sacrifica
4 Ion Vlad, Braşovul şi Marea Unire, Editura Dacia Europa Nova, 1996, p. 50.
5 Luminiţa Cornea, în „Cuvântul Nou”, nr. 5491 din 17. 09. 2009.
6 Ion Vlad, op. cit., p. 265.
7 Scrisoarea-jurnal a dezertorului Nicolae Drăgan.
167
pentru monarhia bicefală mărturisind: Treceau companii şi batalioane întregi la duşmani 8,

adică la ruşi, atunci când România încă nu intrase în război şi nu era aliata Rusiei, ci doar
duşmana Austro-Ungariei, pentru care românii din Monarhie nu se mai jertfeau, iar
sabotarea acestui război, credeau ei cu tărie, va duce la prăbuşirea edificiului care-i
oprima şi le va aduce libertatea.
A fost rănit în Galiţia şi am stat în spital în Echislav (probabil un spital de campanie) şi
la Sutemberg9. Pentru că pe răniţi (spune el) îi mai ocolea prin lagăre şi cazărmi,
regimentul lui a fost adus la refacere în Braşov iarna, la începutul anului 1916.
Apropierea de locul natal şi de graniţa cu România, ţara liberă a românilor, visul de
veacuri al românilor din Ardeal, a fost momentul hotărâtor în decizia de a părăsi armata
imperială, cu riscul suprem de a fi executat, dacă era prins. Spunea în scrisoare: Cum
puteam să mă mai bat pentru stăpânii când popa nostru suferea în lanţuri cu ştreangu la cap,
pentru noi toţi, el care ne-a închinat la altar, ne-a lepădat de rele, nea pus plaivasu în mână, nea
învăţăt buchiile, a sădit în noi curajul să ne batem cu toate grelele, să râdem morţii în obraz ca şi
bunii noştri din veac pentru glia noastră, ca să putem ţine capul sus, aşa ne-a îmbărbătat. Şi el sa
pus cu moartea când ia spionat pă unguri, nu sa temut 10. Această confesiune a tânărului soldat
de la poalele Ciucaşului este motivarea curajului dezertorilor, care nu fugeau de frica
războiului, ci înfruntau moartea pentru cauza lor sfântă, având în suflet icoana preotului
lor care nu a propagat lozinci, ci a dat el exemplu în faţa turmei cu sacrificiul lui. Credem
că aşa gândeau nu doar cătanele din Vama Buzăului despre preoţii şi învăţătorii lor, ci
aşa era spiritul de jertfă al soldatului român care a întregit legenda vitejiei noastre
seculare. Este vorba de preotul Ioan Modroiu din Vama Buzăului, care, în 22 octombrie
1915, a fost arestat pentru înaltă trădare de patrie, cu mai mulţi preoţi din zonă, pentru că
au făcut spionaj în folosul armatei române, eveniment relatat mai sus.
Aşa se destăinuia dezertorul, arătând focul din sufletul lui, care i-a dat curajul
dezertării, împreună cu alţi 5 vămăşeni, din armata imperială: Nicolae Cornea, Ion Stelea,
Iosif Buzea, Gheorghe Stelea şi Ion Budilean. Au găsit timpul prielnic de fugă în timpul
sărbătorilor de iarnă. Într-o seară cu viscol puternic s-au strecurat afară din cazarmă.
Cunoscând bine împrejurimile Braşovului, au reuşit ca în luptă cu nămeţii (care le erau
complice, ştergând urmele) să ajungă până în zori la Tărlungeni, 18 km de Braşov.
Traseul spre graniţa cu România trecea chiar prin Vama Buzăului, satul lor. Pentru că se
aflau în zona de graniţă patrulată permanent de jandarmii maghiari, au fost nevoiţi să fie
foarte prudenţi. La Tărlungeni au ocolit satul, unde locuiau mulţi unguri, au trecut prin
apa Tărlungului care era umflată şi s-au ascuns în pădurea apropiată, dar din cauza frigului,
au îngheţat hainele pe noi şi, prin pădurea de brad, au ajuns în valea Zizinului, unde au
găsit un grup de jandarmi unguri la un foc şi a trebuit să intre prin apă, ca să nu le vadă
urma, şi să se ascundă iar, apoi au ieşit pe şoseaua Dălghiului spre Vamă, unde au dat iar
de jandarmi care, spre norocul lor, dormeau.
Au reuşit să se ascundă, să schimbe traseul şi prin pădure, cunoscând bine terenul,
au ajuns în capul satului, la primele case. Spre prudenţă, unii au rămas în apropiere de
pădure, într-o groapă, până au fost chemaţi că nu este pericol, iar doi au intrat în casă la
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem.
168
ŢARA BÂRSEI
Nicolae Milu. Omul nu era acasă şi femeia era cu trei fetiţe, abia a deschis femeia Gafiţa şi după
ce nea cunoscut, ne-a făcut mâncare, ne-am încălzit şi ne-am dus în şop în fân.11 Autorul
povesteşte atmosfera de mare bucurie şi sărbătoare din ziua următoare, când au fost
înconjuraţi de săteni şi părinţi cu prudenţă, că erau căutaţi. Seara ne-am dus la o casă să ne
întâlnim ştiau toţi vecinii, dar nici unul nu spunea… frigeau carne, cârnaţi şi făceau mămăligi
multe… O femeie a anunţat-o pe mama, a venit pe ocolite că era casa înconjurată şi ne-au pus
oamenii haine şi merinde tot ce aveau. Am ieşit în Curmătură pe la Chitila (Titila). Am plâns toţi
la plecare.12 Casele părinţilor dezertorilor erau supravegheate, căci se descoperise fuga lor
şi trebuiau prinşi în cazul în care veneau acasă. Solidaritatea sătenilor în jurul
dezertorilor, pe care îi susţineau, îi acopereau şi ajutau să poată fugi mai repede peste
graniţă la fraţii români, dovedeşte spiritul antimaghiar, dorinţa lor disperată de libertate,
înţelegând sosirea momentului.
Despărţirea de cei dragi era grea, deoarece situaţia flăcăilor ca dezertori era mult
mai periculoasă decât cea de combatanţi pe front. Grija pentru fugari este reală, relatând
că au fost văzuţi de un vecin: Mihai B… unchi a lui (…) şi ne-a spus lui taicăsău, ungur şi
ne-a pârât jăndarilor13.
În comuna Vama Buzăului erau aşezate doar vreo cinci familii de unguri dintre
foştii militari grăniceri, dar se vede că erau duşmănoşi faţa de români. Întâlnirea cu Mihai
B… i-a alarmat şi spune că am mânat serios până aproape de graniţă în Dealul Ghitii (Bitii) de
unde am văzut în urmă un grup de 8-10 jandarmi, noi eram 12 în grup14. Nu precizează cum
s-a înmulţit grupul, dacă erau alţi dezertori sau civili fugari în România. Atunci au fost
nevoiţi să schimbe traseul ce ducea direct la graniţă pe la Tabla Buţii, şi am luat-o pe un
piept serios spre nord prin Tătăruţu către Crasna, unde au găsit poteca bătătorită de
jandarmii unguri care patrulau de la Crasna la Tătăruţu şi din nou, cu mare viteză, am
urcat pe piept în sus până la muchie şi am dat de cărarea grănicerilor români şi cu noi erau acu
unii din Crasna care cunoşteau locul şi ne-a dus până la pichet mai în vale la români15. Ajunşi la
grănicerii români, erau salvaţi, erau la sânul fraţilor de neam şi curajul lor a fost
încununat de victorie. Grupului din Vamă li s-au alăturat alţii la Crasna, încât grupul lor
era de vreo 30 la pichetul de grăniceri. În pichet era doar un ostaş de corvoadă, se numea
caporal Popescu16, iar a doua zi a venit la pichet locotenentul de la Nehoiaşi. Entuziasmul
şi bucuria a fost de ambele părţi, cum o descrie Nicolae Drăgan. Au stat trei zile, au
petrecut ca la o mare sărbătoare, s-au ospătat, au jucat şi cântat, iar ca la 100 de metrii le
strigam ungurilor pe limba lor câte toate 17. Nu lipseşte din relatări şi nota hazlie, şicanând pe
grănicerii unguri că nu i-au putut captura.
Au fost duşi la Nehoiaşi, unde au stat vreo zece zile ca la nuntă la un han, nefiind
lăsaţi de locuitori să plece. La grupul lor se alăturau zilnic noi fugari din Transilvania
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
169
sud-estică, încât la Buzău grupul era cam de 200. Au fost duşi la Buzău, şi le-a căutat
cantonament la case, având voie să meargă în oraş.
Desigur că poliţia românească i-a supravegheat şi testat dacă sunt adevăraţi
dezertori, sau au trecut cu alte misiuni, aspect reflectat de Nicolae Drăgan în episodul
descris de la una din plimbările prin oraş: Un grup de domni care ne-a dat o comandă
nemţească, apoi ne-a luat la un restaurant. Ne-a întrebat de una, de alta. Era un locotenent colonel
care a trecut cu un batalion pe la Vatra Dornei din Transilvania. La ostaşi le-a făcut acte18.
Fugarii ardeleni şi-au căutat de lucru pentru existenţa lor.
Nicolae Drăgan, recomandat de un comerciant din Buzău, a ajuns la Brăila la boierul
„Sasu” din Săcele. În oraşele şi satele de la Dunăre erau mulţi mocani săceleni, ajunşi
acolo cu transhumanţa; unii erau stabiliţi acolo, deveniţi boieri şi comercianţi, precum
Sasu, dar care nu uitau suferinţa românilor de acasă şi-i ajutau în toate împrejurările pe
cei ajunşi acolo.
Pentru că ştia carte, carte bună din Ardeal, zice Nicolae Drăgan, a devenit „băiat de
prăvălie”, cum ne mărturiseşte; se bucura de încrederea patronului şi era tratat ca în
familie. În vara anului 1916, România a făcut mobilizarea şi dezertorul ardelean era gata
să meargă voluntar, deşi patronul nu era de acord să-l piardă, dar era susţinut de un
colonel cu care eram în vizită, care a spus că bine fac… să merg la el la regiment. Patronul mea
dat haine ce mea plăcut din magazie, cele mai bune. Apoi s-a sunat mobilizare. Nea dus la
Regimentul 79 Tulcea19, scrie Nicolae Drăgan. (Se impune o cercetare la arhivele militare.)
A luptat la Turtucaia, unde au fost bătuţi, nea dat în Dunăre bulgarii, turcii şi nemţii,
am trecut Dunărea pe scândură în costumul lui Adam. Am primit haine de la zarzavagii din
Olteniţa, şi apoi nea trecut Dunărea la Silistra 20. Apoi a luptat şi la Topraisar, unde a fost
rănit în abdomen şi a stat în spital la Brăila. La Topraisar a fost rănit şi camaradul
dezertor din Vama Buzăului, Nicolae Cornea, care s-a întors invalid din război.
A urmat iarna 1916/1917, când sudul ţării a fost sub ocupaţia militară germană.
Statul român a mobilizat toate forţele militare, materiale şi umane pentru viitoarea
confruntare, pe care o credeau inevitabilă în vara lui 1917. Răniţii care au rămas valizi
s-au întors pe front, la fel şi voluntarii noştri, pentru marea bătălie pentru Moldova de la
Mărăşti şi Mărăşeşti.
Scrisoarea ne dă în continuare informaţii de valoare despre luptele din anul 1917, de la
Mărăşeşti, despre care spune: ... pe 4-5-6 august au fost lupte aprige, nu a fost război ci foc din
cer, iadul nu poate fi mai rău. Nu se mai auzeau armele de vaiete şi urlete de durere, ale răniţilor,
călcai pe morţi, pe mâini sau picioare sfârtecate, iar sângele în unele locuri era şi până la glezne în
focul luptelor, că şi încălţările s-au muiat şi au plesnit că am rămas desculţi. Credeam că am ajuns
chiar în iad. Doamne ce măcel a fost, nu ştiu dacă am rămas cu mintea teafără21. Voluntarul nostru
spune că au luptat la Mărăşeşti alături de ruşi şi de prizonierii români la ruşi, veniţi de la
Kiev. Desigur, erau prizonierii ardeleni şi bucovineni din lagărul de la Darniţa.
Scăpat din iadul de la Mărăşeşti, au fost trimişi la Piatra Neamţ, grăniceri la Pietrele Roşii,
unde au stat toată iarna, până în primăvară, în bărăci făcute de ruşi din prăvăliile de la Tulcea.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
170
ŢARA BÂRSEI
Relatarea nu este lipsită şi de spiritul de omenie al ostaşilor care, indiferent de

naţiune şi de poziţie, erau oameni care nu aveau duşmănii personale. Pe graniţă, la Piatra
Neamţ sau Oituz erau faţă în faţă cu grănicerii unguri, cu care au stabilit legături
omeneşti. Aceştia nu aveau pită şi tutun, în schimb ei aveau rom şi făceam schimb şi de tutun.
Era zăpada mare mergeam desculţi că se rupsese încălţările şi tare ne mai pişca frigu 22.
Ajunseseră să se strige pe nume şi nu le era frică la unii de alţii. Gheorghe Rucăreanu
sanitarul nostru, eu eram sergent s-a rugat să-l las la unguri să ne aducă rom. S-a dus azi şi a
venit ca poimâne teafăr şi nevătămat, când credeam că nu-l mai văd.23
Vedem că, în timpul de acalmie de după încleştarea de la Mărăşeşti 1917, foştii
combatanţi nu sunt trimişi acasă şi sunt ţinuţi mobilizaţi pentru că situaţia României era
critică. Armata rusă din Moldova nu mai oferea o alianţă, ba devenise agresivă, încât
regele a trebuit să ia masuri de anihilare a agresiunilor ruseşti.
În primăvara lui 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti şi graniţa cu Austro-
Ungaria a înaintat în Subcarpaţi, încât paza s-a retras până la cetatea Neamţ, unde au fost
duşi să păzească, cum arată Nicolae Drăgan.
De la cetatea Neamţ a fost trimis la Brăila, pentru paza navală, Dobrogea fiind luată
de bulgari prin Pacea de la Bucureşti. Din acest post de pază a fost delegat la intendenţa
Bucureşti, un fel de factor poştal, spune autorul scrisorii. Toamna a sunat a doua mobilizare,
pentru dezarmarea bulgarilor şi ungurilor24, aşa fiind percepută reintrarea României în
război, pe 10 noiembrie 1918. Puterile Centrale au capitulat pe 11 noiembrie, România
anulase Pacea de la Bucureşti şi a continuat starea de beligeranţă, şi apoi armata este
solicitată să asigure pacificarea şi ordinea.
Seriozitatea şi capacitatea lui Nicolae Drăgan îl promovează în postul de răspundere
ca delegat în aprovizionarea pentru toate porturile de la Dunăre. Nu specifică în scrisoare
cu ce aproviziona porturile, doar că eram ăl mai mare la aprovizionarea porturilor de la
Dunăre, până am plecat din armată.
Vedem că Nicolae/Culiţă Drăgan, din Vama Buzăului, a fost un mare patriot
român, un curajos combatant pentru realizarea unităţii naţionale şi a dat dovadă de
seriozitate, tenacitate, ca şi de rezistenţă beligerantă pentru a învinge toate greutăţile spre
a se întoarce în Ardealul lui liber.
La finalul scrisorii spune: Dragă părinte să şti că cel mai greu a fost la terminare când
ceteam în jurnale ce se petrece la noi, cum iau scos pe unguri din fala şi obrăznicia lor, câtă fericire
a dat bunul Dumnezeu la 1 decembrie şi eu nu eram cu ai mei. E ruşine dar am plâns cu vorbe ca
o babă, credeam că mor de bucurie.
De ceilalţi dezertori din Vamă pot să spun ca nu am fost împreună, dar ne-am întâlnit în
Dobrogea şi chiar la Mărăşeşti. Neculai Cornea a luptat la Topraisar, a fost rănit şi a venit invalid.
Gheorghe Stelea a murit la Mărăşeşti. Iosif Buzea, Ion Budilean şi Ion Stelea au venit acasă. Rogu-te
dacă vi acasă la maica Ioana să mă cauţi să ne bucurăm cum noi ştim 25.
Autorul scrisorii, la finalul epistolei, transmite părintelui Sporea şi alte surse de
informare despre Marele Război, indicând prizonierii din Rusia, pe Vasile Mirică şi
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 Ibidem.
171
Gheorghe Todea, care au scris amintirile din prizonierat în Siberia. Ioan Buzea a fost
prizonier la italieni.
Analizând acest „jurnal” al soldatului român, vedem toată atmosfera din Ardeal, în
timpul războiului sabotat de cătanele româneşti, de civilii români şi înţelegem marele
elan de despărţire de statul ungar, acţiune nu uşoară, dar izbăvită cu însumarea tuturor
eforturilor naţionale.
Înainte de unirea cu fraţii din România a fost UNIREA românilor ardeleni, în jurul
liderilor lor, de care au ascultat, pe care i-au urmat, aspect care a garantat reuşita visului
lor. Fruntaşii românilor ardeleni au ştiut că momentul istoric a sosit şi nu trebuie pierdut
şi au reuşit, prin faptele lor, să atragă poporul, să-i insufle încrederea că a sosit ceasul
izbăvirii.
Documentul de mai sus ne convinge de această stare de spirit chiar şi aici, în Vama
Buzăului, unde obştea a văzut un exemplu de urmat la preoţii lor, Ioan Modroiu
spionând pentru români şi David Coman pentru ajutor şi colaborare cu armata română,
închis la Braşov, Cluj şi Sopron între februarie 1917 şi octombrie 1918 – o adevărată lecţie
de patriotism, un exemplu de jertfă. Examenul de adevăraţi români l-au dat şi vămăşenii
între anii 1947 şi 1952, când preotul lor Ioan Modroiu, prigonit de regimul comunist, ca
artizan al României Mari, a stat ascuns cinci ani în sat, pe la diferite familii. Tot satul ştia,
dar nimeni nu comenta şi nu a fost trădat, iar după prescrierea pedepsei, a ieşit singur
din ascunzătoare. Faptele lui de apostolat creştinesc, suferind anii de temniţă grea, i-au
fost răsplătite de recunoştinţa satului. Este un exemplu de mare omenie, de respect şi
dragoste pentru „popa lor”, insuflată de acesta la altar, la şcoală, ca şi din viaţa lui.
172
ŢARA BÂRSEI
Lavinia GHEORGHE
SCRISORILE UNEI MAME CU DOI BĂIEŢI

PE FRONTUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
LETTERS OF A MOTHER WITH TWO BOYS

ON THE FRONT LINE IN THE WORLD WAR I
Abstract: When talking about war mail, we refer most of the time to letters, postcards or military
books sent from the front. This time, we focus on letters and postcards sent by a mother – when
refugee in Galati – to one of her two sons who were on the front of the First World War, and then
on another lot of letters, from Constanta – when she came back home – to her other children who
had remained in Moldavia. It’s about a family of merchants from Constanta town.
Hidden behind the front voiced by guns was another “war”, the war of survival under conditions
of hunger, longing and worries of a family united by love, but separated by war.
Sunt obişnuite scrisorile bărbaţilor şi adolescenţilor plecaţi pe fronturile lumii, în numele

ţării lor. În acest articol ne vom opri, mai puţin obişnuit, la scrisorile unei mame către
copiii ei de pe front şi către cei din ţară: Ecaterina Limbidi.
Despre familia de comercianţi Limbidi din Constanţa începutului de secol XX până
spre jumătatea lui ştie mai toată lumea că a existat. Ca şi casa, ce exista, odată, în zona
veche a Constanţei, ce zace acum pe patul de moarte al unei democraţii ce i-a grăbit
sfârşitul: ziduri zdrelite cu urmele unor ferestre. Nu ştim de ce, dar ne vine să facem
comparaţia cu o femeie frumoasă şi vestită la vremea ei, şi acum, bătrână rău de tot,
ajunsă dincolo de cea mai cruntă mizerie. De altfel, ca multe din frumoasele case ale
Constanţei de început de secol şi interbelice din zonă, care, acum, se află în ruină sau au
fost deja ucise de nepăsare. Multe dintre ele s-au transformat în maidane. Prin numele
sub care erau cunoscute aceste case se păstrau vii, în memoria locală cel puţin, numele
foştilor lor stăpâni. Acum... Dumnezeu cu mila!
Am găsit în Depozitul de Istorie Modernă-Contemporană al Muzeului de Istorie
Naţională şi Arheologie Constanţa numeroase documente ce purtau numele Limbidi. Cu
specificaţia: Descoperire întâmplătoare în podul Casei Limbidi, probabil când aceasta a fost
vândută. Documentele ţin, mai ales, de comerţ: facturi, confirmări de plăţi, chitanţiere,
scrisori de trăsură, corespondenţă comercială. Şi scrisori şi cărţi poştale. O serie dintre
acestea reprezintă scrisorile mamei, Ecaterina Limbidi, către copiii ei, aflaţi pe front sau în
refugiu la Galaţi. Celelalte, o corespondenţă de dragoste, din perioada interbelică, între
Ovidiu Limbidi – al patrulea copil al familiei – şi Elena, iubita lui. Ne vom opri la prima
categorie.1
1O ştire despre „comorile” Casei Limbidi, care s-a dărâmat atunci, o am de la tatăl meu, în acei ani,
şef de secţie al Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie. I s-a adus la cunoştinţă că oamenii care
173
LAVINIA GHEORGHE
Cercetarea asupra familiei Limbidi se află la început. Am aflat multe citind scrisorile
Ecaterinei. Nu doar referitor la grijile mamei plecate, o perioadă, şi ea cu restul familiei în
băjenie, la Galaţi, ci şi la imaginea zonei comerciale a oraşului Constanţa imediat după
război. Şi, în condiţiile în care nu se prea cunoaşte despre familie, am reuşit ca, din aceste
scrisori, să reconstituim o parte a arborelui genealogic al familiei şi, în general, să aflăm
câte ceva din istoria acesteia.
*
Punctual, ne vom opri la scrisorile trimise de Ecaterina Limbidi şi se înscriu în perioada 8
februarie 1916-7 februarie 1919. Pe de o parte, avem cărţi poştale trimise, pe front,
băiatului său, Aristotel, din Galaţi şi Iaşi, iar, pe de altă parte, copiilor rămaşi în băjenie la
Galaţi, în 1918, când Ecaterina se întoarce la Constanţa. Scrisul este al unei femei simple,
fără carte, iar textul nu este ordonat pe probleme. Fiecare dintre scrisorile şi cărţile
poştale trimise se termină cu „mama ta/voastră, Ec.” Nu vom interveni în text, păstrând
grafia aşa cum este ea.
Din scrisori, am aflat că Ecaterina Limbidi a avut 5 copii: o fată – Regina – şi 4 băieţi
– Panait, Aristotel, Ovidiu şi Spiru (credem şi că aceasta este ordinea naşterii lor). Soţul ei,
bănuim că se numea Spiru, deoarece, în 1911, în Constanţa, era înregistrată o firmă de
„manufacturi şi mărunţişuri” pe numele lui „Spiro Limbidis - str. Carol 53”2, care
funcţiona şi pe 14 iulie 19163.
Cert este că Aristotel şi Panait (alintat Păguţă, în scrisori) au luptat în Primul Război
Mondial. Mai multe date avem despre Aristotel, Panait şi Regina, înmormântaţi în
Cimitirul Central din Constanţa, într-un cavou ridicat de mama lor, aşa cum se citeşte pe
cruce:
Trecătorule, aici odihnesc neuitaţii mei copii, bunul şi energicul meu fiu
Aristotel Limbidi în etate de 44 de ani, comerciant şi decorat în răsboiul din 1916 şi
fica mea Regina Limbidi în etate de 46 de ani. Aduceţi-vă aminte de ei rugând pe
Dumnezeu să-i ierte. Mama lor.
Numele fratelui lor Panait apare scrijelit mai jos – şi mai târziu: Panait Limbidi 1889-1987.
Aristotel Limbidi era născut în 18934 şi, deci, a murit în 1937. Panait Limbidi era
născut la Galaţi, în 18895 şi avea 98 de ani când a murit. Contingent 1911, acesta a luptat
dărâmau casa au descoperit un perete dublu, burduşit cu tipărituri. S-au recuperat atunci nişte
discuri de patefon, mai multe înscrisuri – nu le-a văzut – dar, mai ales, foarte probabil o diplomă de
absolvire a şcolii româneşti de la Silistra a dascălului Costache Petrescu. Cele mai multe dintre
acestea n-au ajuns la Muzeu.
2 Anuarul Dobrogei pe anul 1911. Constanţa şi Tulcea, p. 6.
3 Cf. facturii pe numele „S. Limbidi S-Sor” din Constanţa. Tot sub această formă firma apare şi în
1919, 1921 şi chiar în 1924. Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, Depozitul de
Istorie Modernă-Contemporană, Fond Limbidi, inv. 4138 (în continuare MINAC).
4 Cf. Cărţii de alegător nr. 1778 ataşate Cererii de înmatriculare a firmei „Pn. Limbidi şi A Limbidi”,
pe 21 oct. 1931. cf. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale filiala Constanţa (în continuare DJAN
Constanţa), Fond Camera de Comerţ – firme colective, dos. 5839.
5 Loc. cit., Fond Camera de Comerţ – firme individuale, dos. 5380.
174
ŢARA BÂRSEI
în Primul Război Mondial şi a fost decorat cu „Meritul cultural” cls. II. A fost absolvent al
Şcolii de Comerţ.6
În 1924, paralel cu firma lui S. Limbidi, exista şi cea a lui Panait S. Limbidi –
comerciat.7 De pe 27 iunie 1925, între firmele constănţene apare cea a fraţilor Limbidi,
„Panait Limbidi şi Aristotel Limbidi”, ce-şi avea sediul pe str. Carol 33, locaţie în care
aceştia îşi aveau şi domiciliul.8 Firma va dura până în 1938, după decesul lui Aristotel, an
în care firma îşi modifică numele: „Panait Limbidi”. Obiectul firmei, indiferent de
numărul de proprietari, cu mici modificări în timp, a fost comerţul cu articole fotografice,
instrumente muzicale, armurărie, galanterie, cuţitărie, articole de sport, de radio,
parfumerie, articole de voiaj, biciclete.
Din documentele prezentate mai sus aflăm că, în 1938, Panait fusese căsătorit şi era
văduv.
Mai multe ştiri avem despre Ovidiu Limbidi, născut la Constanţa, odată cu secolul, în
1900 (6 martie, n.n.)9. Poate şi datorită eforturilor şi stăruinţele mamei – pe care le vom
vedea în corespondenţă – ca fiii ei să înveţe, acesta a ajuns căpitan comandor al Marinei
Române, a luptat în al Doilea Război Mondial, a fost şef al Serviciului Hidrografic de la
Constanţa. A murit în 1965.
Despre Spiru Limbidi n-am aflat, până acum, decât că a început Şcoala de Maiştri de
Marină, pe care nu se ştie de ce nu a mai continuat-o, şi că avea, în 1924, „marchitărie” pe
strada Carol.10
*
Revenind la subiectul acestui articol, ne oprim la prima categorie, de cărţi poştale, în
număr de 5, dintre care 3 sunt trimise de Ecaterina Limbidi fiului ei Aristotel, o alta,
trimisă aceluiaşi de Georgescu, probabil generalul ce avea case în Constanţa, şi ultima, mai
târzie, adresată de Panait, deja disponibilizat, fratelui său, aflat încă pe front. Adresa este
aceeaşi: Sergent Aristotel Limbidi, Regimentul 9 Călăraşi11 Armata 2. Una dintre ele are şi
locaţia regimentului: Bălţi, Basarabia.
Cărţile poştale şi scrisorile se înscriu în perioada 8 februarie 1916-7 februarie 1919.
Ştirile îi privesc, în primul rând, pe ceilalţi membri ai familiei. Astfel, în prima dintre
cărţile poştale pe care le deţinem – Galaţi, 8 februarie 191612 –, mama îi comunică adresa
6 Ibidem.
7 Anuarul general al Dobrogei. Călăuză Administrativă-Comercială-Industrială, 1924, p. 43.
8 DJAN Constanţa, Fond Camera de Comerţ – firme colective.
9 Din biografia făcută de colegul şi prietenul lui Ovidiu, Constantin Copaciu, cf.
http://www.dhmfn.ro/limbidi.html.
10 Anuarul general al Dobrogei. Călăuză..., p. 193.
11 Ciudat, acum câtva timp, am publicat un set de corespondenţă între bunicii mei paterni, bunicul
făcând parte, în al Doilea Război Mondial, din Regimentul 9 Cavalerie. Câteva ştiri despre
Regimentul 9 de Călăraşi (devenit, apoi, de Cavalerie), în Cornel Andonie, Drapele şi stindarde md.
1872/1908, în „Muzeul Militar Naţional «Regele Ferdinand I»” – 90 de ani în slujba istoriografiei şi
muzeografiei militare, 1923-2013, Editura Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand”, Bucureşti,
2013, pp. 211-212.
12 MINAC, inv. 4130.
175
LAVINIA GHEORGHE
din Galaţi la care aşteaptă scrisorile fiului; îi scrie despre „Păguţă”, fratele său, aflat şi el
pe front, cum că nu a mai primit scrisori şi telegrame de la el de mult timp. Şi în cartea
poştală următoare – Galaţi, 7 februarie 191713 – mama se plânge, din nou, de lipsa ştirilor
de la „Panaite”, de la care primise doar o telegramă. Mama locuia la aceeaşi adresă cu fiul
ei Ovidiu. Tot ce-şi doreşte Ecaterina este să fie cu noi cu toţii a tot puternicu să facă să fim cu
toţii iarăşi la un loc – de altfel, ideea adunării familiei în jurul ei transpare, direct şi
indirect, în fiecare din scrisorile trimise. Şi, în continuare:
Depeşă dem (dă-mi – n.n.) ca sem mai liniştesc sufletu meu, te sărutăm cu toţii şi
îţi urăm succes ţie şi la toată armata noastră.
Următorul document este o scrisoare. Este scrisă la nici o lună de la cartea poştală
anterioară – Galaţi, 2 martie 191714 – şi este mai lungă şi mult mai detaliată. În primul
rând, mama îi mulţumeşte pentru costiţa şi slănina primite de la Aristotel. Ca şi pentru
scrisoarea din care află că e sănătos. Este de înţeles, de vreme ce, aşa cum descrie
Ecaterina, situaţia din Moldova, unde se refugiaseră nu doar autorităţile şi armata, ci şi
locuitori din zonele ocupate, era foarte grea:
Aicea am avut o iarnă cum nu sa mai văzut de mulţi ani, zic gălăţenii, şi cum
crezi că nici lemne nu este mulţumită lui D-zeu că am presimţit mai din înainte şi
m-am mutat întro casă mai mică ca aceia care mă aşezasem când plecasem din
casa noastră şi din drăguţa Constanţa noastră. Am trecut iarna cu scânduri de
brad şi acelea cumpărate cu bon şi cu mare asalt (…) deale mâncărei o ducem
foarte greu nu este absolut noroc că aicea unde şed are vacă şi ne dă lapte cu 1,20
chilu, pâine se duce Ovidiu de la 4 dimineaţa şi vine la 8 dar fără nasturi la palton
luptânduse se rupe şi hainele de nu va fi aşa nu vine cu pâine acasă şi e o pâine de
ear nu o pot mânca, earăşi am avut noroc că D-n Lascovari din Constanţa au
deschis aicea o brutărie unde face galete şi am luat 500 galeţi, şi pun în fasole sau
lapte şi mănânc, şi galetele se vând numai pe recomandaţii, aşa că Lascovari m-au
recunoscut şi meau vândut 20 de bani bucate, şi când nu poate cumpăra pâine
mâncăm galeţi, carne nu am mâncat de la Crăciun, şi dacă meau mai vândut din
când în când, la câte 2-3 ghereţi dar trebue lupte le pune poliţia câte doi, doi şi
sute de oameni şi când ajung pe la un sfert, sau jumătate din popor atunci carnea
sau isprăvit şi cea lantă lume pleacă acasă fără nimic găinele vin câte o pereche
sau în târg se vând 25 fr. perechea ou era un f bucata luat acum sau mai eftinit e 50
bani ou ...(indescifrabil) nu este de leac, aşa că o ducem rău, dar tot să nu perdem
curaju şi nădejdea în D-zeu.
Transpare din literele ei dorul de „acasă”, de Constanţa, de casa lor. Şi, cumva, se
simte vinovată că
eu cu cei lanţi fraţi ai tăi mai mici care îi am pe lângă mine suntem fericiţi, în
celula în care trăim fără aer dar voi cum staţi în frig, rugam pe D-zeu să vă ţie
sănătoşi şi chiar pe toţi soldaţii noştri, să ne vedem ear fie care la locurile nostre,
D-zeu să dea ca să goniţi pe duşmanii noştri care ne ai gonit de pe la casele
noastre.
13 Loc. cit., inv. 4153.

14 Loc. cit., inv. 4151/3.
176
ŢARA BÂRSEI
Cum am văzut din cartea poştală anterioară, grija Ecaterinei nu se coboară doar la fiul ei,
ci şi la soldaţii români, pentru care se roagă la Dumnezeu pentru sănătate şi pentru
victorie împotriva duşmanului.
Urmează informaţii despre cei ai familiei aflaţi la Iaşi:
Noi suntem bine eu mă simt slabă nu pot să es până în centru că mă obosesc,
stau mai mult în casă Ovidiu şi Spiru mă cam supără nu vor să stea pe acasă, şi
nici nu pot găsi locuri pentru ei sei fac să aibă ocupaţie.
Şi despre Panait, aflat pe front:
Panaite îmi scrie chiar în ziua în care am primit c.p. a ta am primit şi de la el, e
bine, şi îmi scrie că el primeşte c.p. de la tine, mă mir că îmi scrie că nu primeşti de
la el adresa lui Dividianu 5 de trei P.S. el îmi scrie că primeşte de la tine c.p.
Mai mult, Ecaterina s-a fotografiat şi îi trimisese fotografia lui Panait, de la care a primit
confirmarea primirii într-o scrisoare pe care în acele momente o primise. Fiul ei Panaite se
afla în Teleajna de Jos. Judeţul Vaslui. Divizionul V. Ultima carte poştală primită de la Panait
fusese
din Vaslui, ...(indescifrabil) e aceia ce ţam scris, dar eu cred că scrie Poşta Militară,
că văd că e tot mutată compania pleacă tot mai sus, el îm scrie că o duce bine, dar
mă gândesc cum îl dore pe el picierile, trebue se sufere multu.
Ecaterina îi scrie fiului său şi despre sănătatea părintelui şi preotesei şi îi transmite
doctorului Bergovici că nu am primit nimicu bani de la tocmeli numai acia ce ai am dat când era
aicea.
Se pare că Ecaterina reuşise, cumva, să salveze din averea familiei, de vreme ce îi
scria lui Aristotel: Fotografia ce meo ceri e îngropată cu un cufer cu toată argintăria la întrun
beciu la Zaia (?).
În final,
ţie sărutăm şi D-zeu să aibă grijă de voi să ve ntoarceţi sănătoşi acasă se mai lucru
şi eu la bătrâneţi, salutări la toţi colegii de arme ai tăi şi bunilor tăi prieteni le
mulţumesc că meau scris şi eu câteva rânduri.
Sentimentele de mamă ai cărei copii erau pe front se răsfrâng, astfel, şi asupra
camarazilor lor, cu care, se vede, avea chiar şi o corespondenţă. Şi, ca o dovadă a dorului
şi grijii părinteşti,
te văd în vis mai ales când nu am scrieri, tot mereu eram cu toţii la Constanţa,
iarăşi în casa noastră şi văd că ve visez pe amundoi, tare mă linişesc dar tot slabi
âm păreţi amundoi.
Cronologic, urmează o carte poştală de la un oarecare Georgescu (să fie generalul de
care pomeneşte într-o altă scrisoare?), adresată lui Aristotel – Iaşi, 18 decembrie 1917.15
Acesta îi dă veşti despre „Păguţă” – care-l vizitase la birou şi care acum se află la Podul
Iloaiei aşa spunea cau plecat că e detaşat acolo la aprovizionare de lemnărie – şi de la Doamna
Limbidi, de la care primise scrisoare, în care aceasta îi spunea că Spiru ie de mare ajutor. De
asemenea, veşti despre cunoscuţi comuni.
15 Loc. cit., inv. 4151/2.
177
LAVINIA GHEORGHE
Ultima din acest set este o scrisoare, mai târzie, trimisă lui Aristotel de fratele său,
Panait. Acesta se afla la Constanţa, pe 7 februarie 1919. Familia se întorsese din băjenie şi
îşi continua afacerile comerciale. Ştiri despre fraţii mici: Ovidiu şi Spiru merg amândoi la
şcoală şi se silesc. S-au mai cuminţit. Au reuşit la examenele de intrare în clasa VII-a şi II-a. Ştiri
despre „prăvălie”: Marfă ne-am mai procurat puţină. Îl anunţă că familia şi-a căpătat
cetăţenia română şi îi dă sfaturi cum să facă pentru a o obţine şi el, pentru că: Noi avem
toate drepturile şi nu ne ar sta de loc bine ca din neglijenţă să rămânem în afară de rânduielile
cetăţenilor.
Cea de-a doua serie de scrisori reprezintă corespondenţa Ecaterinei Limbidi cu
copiii ei. Aceasta se întorsese din refugiu la Constanţa, iar copiii săi – Regina, Ovidiu,
Spiru şi Panait, care se întorsese din război – se aflau în continuare la Galaţi. Aceste
scrisori sunt cuprinse între 22 august 1918-18 septembrie 1918. Este vorba despre 5
scrisori – a se nota frecvenţa acestora! În principiu, Ecaterina dă veşti despre Aristotel –
aflat încă pe front –, îi impulsionează pe cei mici să înveţe şi pe cei mari să-i
supravegheze, sfaturi – cam imperative – privind întoarcerea copiilor acasă. De altfel, de
la Constanţa, Ecaterina organizează totul. Nu ne vom opri în mod deosebit, dar tabloul
zonei comerciale a Constanţei de după război este foarte bine conturat în veştile pe care
Ecaterina le trimite cunoscuţilor săi, comercianţi ai oraşului de la malul mării, plecaţi în
pribegie în Moldova.
În scrisoarea de pe 22 august 191816 adresată Copiii mei, Ecaterina anunţă că, printr-o
scrisoare, Aristotel îi ceruse 200 de lei de cheltuială şi, în acest sens, vorbise cu D-nu
Arghire să-i trimită, dar, în situaţia în care vreunul dintre ceilalţi copii ai săi îi trimisese, să
fie anunţat D-nu Arghire să nu-i mai trimită. Mama urmăreşte îndeaproape activitatea
şcolară a băieţilor mai mici – de aici, aflăm câte ceva şi despre situaţia învăţământului din
Constanţa:
Îm spuneţi în scrisoare că Spiru va rămânea să de isamen dar sau dus unu
din băieţi să întrebe la şcola cum merg cu şcola şi dacă are note bune e speranţe să
treacă clasa, Ovidiu se ocupă de el sau trăieşte la voia întâmplării ştiţi că rămasu
lui, la Galaţi costă, azi avem în 22 de va da isamen cam pe la începutul lui
Septembrie eu cred că ăl puteţi aştepta şi pe el ca să dea şi Ovidiu corijenţa, tot aţi
întârziat până acum ce au mai rămas câteva zile, aicea până acum nu e hotărât a se
deschide Liceu, şi nici băeţii nu se dă drumu la Bucureşti, am perdut toţi băeţii
anii ăştia din urmă ce au rămas aicea în Constanţa colegii lui Ovidiu tot în a cincea
au rămas, acuma se vorbeşte că va veni o comisiune spre ai asculta cei ce nu crede
nimea, gândiţivă dar ce aveţi de făcut cu clasa lui Spiru, şi corijenţa, eu credeam că
o să veniţi curând dupe mine dar dacă aţi întârzat regulaţi clasele.
În continuare, Ecaterina transmite ştiri despre cunoscuţi şi despre imaginea prăvăliilor

părăsite de proprietarii plecaţi:
Îi scriţi lui Moş Minu vrea să vie, să nu facă cheltuiel degeaba să vie că e scumpă
viaţa şi aicea, şi afară de asta casa lui e dărâmată cu desăvârşire şi vecinii lui nici
locu nu se cunoaşte unde era casa aşa meau spus Mm Areft care părinţii ei erau în
Murfatlar şi acum câteva zile ăi iau omorât hoţii pe amundoi. Mm Areft cară cu
16 Loc. cit., inv. 4151/4.
178
ŢARA BÂRSEI
căruţa toată gospodăria părinţilor ei aicea. Eu stau tot acolo unde vam scris casele
după cum vam scris e jalnic să te uiţi la ele, casele din Bulivard leau luat toată
duşumeaua din pod şi mai mult au tăet cu ferăstreu toate legăturile făcute de
lemn în pod, ferească D-zeu de un cutremur poate cădea acoprişu material nu se
găseşte de loc de reparaţii şi nici meşteri nus, sunt câţiva bătrâni care nici nu se
uită la mari lucrări, e foarte greu pe str. Carol numai noi negustori care mai nainte
nu era nimic şi acum au ocupat toate prăvăliele şi face comerţ, şi croitori, cizmari
toţi din acei ce eu vam vorbit…
Şi le „organizează” întoarcerea acasă, bazându-se pe experienţele cunoştinţelor sale:
De mai aveţi păpuşoi aduceţile căine de veţi crede că vei greu de adus să le vândă
Păguţă lucrurile se le aduceţi toate parte voi parte Păguţă se nu lăsaţi nimic. Mm
Ghindberg neau spus că la Minurgie (?) parte din lucruri leau dat ca bagaj şi parte
le au luat în vagon cu dânsa, Tânăru Mancea au adus el singur ca demobilizat
mult bagaj, înfine vedeţi ce faceţi. Se veniţi sănătoşi. Mama voastră. Nu uitaţi am
aduce ştire de băeţii lui Sotir. Tinichigiu încă nu au sosit.
Peste doar 5 zile17, Ecaterina îi scrie fiicei sale, Regina. Din nou, punctul principal
este situaţia băieţilor aflaţi la şcoală, care, se pare, nu se prea omorau cu învăţătura, dar
care trebuiau controlaţi de cei mai mari:
Dar până să ve spun mai jos trebui mai întâi să vedeţi de Spiru dacă aţi
rămas până acum, cred că pe la 1 Septembrie multu 15 va da isamen, asemenea şi
Ovidiu corijenţa, aicea de va veni e imposibil să mai plece undeva va învăţa
înparticular şi va da isamen la anu, pentru a II Spiru şi Ovidiu a VII aicea toţi
băeţii au rămas în clasa V a acei ce au fost clasă cu Ovidiu, abia acum aşteaptă o
comisie din Bucureşti spre a da isamen, dar sigur nu se ştie, aşa că eu cred se mai
rabţi (răbdaţi?) până ce ei va termina cu şcoala şi atunci isprăveşte şi Păguţă cu
treaba ce are el şi veniţi odată cu el cu parte din bagaj şi tu cu băeţii cei mici vie pe
unde am venit eu, sunt sigur că în drum veţi găsi şi familii care vin aicea, zilnic
vin (…) vedeţi la Spiru mai ales Ovidiu să facă lecţii cu el, ca să facă tot posibil să
treacă clasa nu vaţi dus nici unul pe la şcoală să întrebaţi de el e destul că eu am
plătit şi atât e tot Ovidiu să dei corijenţa şi apoi să ne mutăm altfel cum greu e de
noi se cereţi pe orice cale să vă intereseze de Spiru că dă de dracu cu mine să les
plimbările că suntem săraci.
În continuare, Ecaterina cere ce are nevoie:

Puteţi foarte bine săi aduceţi aicea numai pâine şi făină de mămăligă lipseşte nu
peşte carne şi zarzavat destul, de veţi putea lua ceva păpuşoi sau făinei de
păpuşoi să ia şi Paguţii şi tu zahăr şi undelem şi ţine chiaru cu gaz bine astupată şi
pusă în ladă.
şi prezintă situaţia grea prin care trece:
Aice nu mai avem nimic nici de reparaţii nu mă pot apuca că lipseşte lemnărie cu
desăvârşire nui nimic tot sau ars, stau la Sotire mie cam greu dar nam unde sta în
altă parte.
De asemenea, continuă să fie preocupată de întoarcerea copiilor în Constanţa, sfătuindu-i:
17 Loc. cit., inv. 4151/5.
179
LAVINIA GHEORGHE
De ăl veţi împărţi bagaju cu Păguţă nu aveţi multu de luat căci la Mamurgie (?)
primeşte şi bagaj luat cu noi 50 kile de persoană adică cum veţi fi voi trei veţi avea
dreptu la 150 chile afară de geamandalele care nu vă (indescifrabil), iar restu le
daţi ca colete şi le primiţi cufer pe urmă plătind în plus, aşa a făcut Mm Ghindberg
(…) De la Galaţi la Ismail de la Ismail scoateţi paşaport de la români spuneţi că vă
duceţi Tulcea, apoi plecaţi la Satu nou cu barca pe urmă în căruţă la Regele Carol,
şi de acilea trecea earăşi Dunărea la Tulcea acolo faceţi carantină 5 zile lăsaţi
bagaju la carantină ve duceţi la Siguranţa din Tulcea şi ve vede pe urmă căutaţi
căruţă şi plecaţi la Babadac acolo earăşi ve (indescifrabil) germani şi staţi noaptea
în Babadac şi plecaţi des de dimineaţă ca să fiţi la 8 dimineaţă la Mamungie, şi de
acolo cu trenu aicea eu vă aştept sănătoşi dar toţi băeţii cei mici săşi reguleze cu
şcoala asemenea Păguţă cu afacerea lui.
În rest, se pare că Ecaterina se cam săturase de rolul de curier şi le cere:
Vă rog numi trimiteţi scrisori multe de dat, numai pentru acei ce noi avem nevoe
de ei, altfel nu pot elerga, nu spuneţi la toată lumea că aveţi ocazie de trimes că vă
găsiţi beleaua, nou văd că nemea nu ne ajută,
dar continuă să transmită veşti despre cunoscuţi şi despre starea caselor acestora:
Mimi nu mai are nimic la Murfatlar, măsa are numai un pat, un Sardive cu
oglindă şi o sobă tot are ceva dar noi nimic numai canapeaua şi aceia fără faţă şi
picioru de la maşina de cusut aruncat în beciu, la casele din Bulivard au tăiet şi
grindele de la pod dacă nu le voiu pune ferească D-zeu de un cutremur se
dărâmă.
Ziua următoare le scrie, din nou, de data aceasta băeţilor18. Şi iar se dovedeşte
preocupată de şcoala celor mici:
Iar vam scris că e mai bine să rămâneţi până ce vor da băeţii cei mici esamenu,
aveţi răbdare. Dacă nu aţi putut veni până acum aicea, va sta liceu nui şi nici
vorbă nui, la Bucureşti nu voi să pleca nimea, (indescifrabil) încă nu poate pleca,
Ovidiu să modeleze pe Spiru să caute să treacă clasa că aicea se va odihni (…)
Spiru se treacă clasa şi Ovidiu să vie cu certificatele altfel se nici nu vie, să încerce
Păguţă la regimet poate vei putea săi ei şi pe ei, Ovidiu sel mediteze pe Spiru, se
lasă plimbările.
Mama continuă să dirijeze întoarcerea copiilor acasă:
Am uitat se ve scriu că biletele de refugiată ce le are sora voastră şi băeţii
(indescifrabil), eu cu acela am trecut e mai valabil la Ismail de cât biletele de
Interditate ce alergaţi sel scoateţi acum, eu mam presentat cu un bilet de refugiată
care ăi la fel cu al celor ce au rămas acasă (…) când veţi veni aduceţi puţin făină de
păpuşoi dar nu tot întrun loc împărţit pe cufere şi zahăr şi ce mai credeţi
(indescifrabil). (…) Zarzavatu este destul şi nu prea scump asemenea peştele pâine
nu prea este şi mămăligă.
Continuă să trimită mesaje cunoştinţelor despre rudele şi casele părăsite de
proprietari din Constanţa, creând un tablou al zonei comerciale a oraşului:
18 Loc. cit., inv. 4151/8.
180
ŢARA BÂRSEI
Dlui proprietar spuneţii că casele din Vasile Alecsandri prăvăliele de jos sunt
trase obloanele numai o prăvălie de lângă hanu turcesc este deschise şi acolo
împarte pâine pentru populaţie un funcţionar pus de germani D-nu Costovici
fratele lu Costovici care era tovarăşi cu Carp în str. Carol. Ear sus la etaj nu
locueşte nimea nu are ferestre casele mici visavi de lemnasu suntu bune loceşte o
familie, ear casele de la vie earăşi în bună stare stă ingineru Linţi, casele foste
Zonina suntu distruse cu desăvârşitre. Ear acele unde au stat Melţ le ţine tot
ovreiu pe care lau lăsat D-lor el au deschis visavi un mare restaurant şi acolo ţine
servitorii, păsări şi tot ce nu poate ţine a restaurant şi sunt aşa cum leau lăsat. (…)
lui Mm Jianu spunei că casa în care D-ei locuia e în bună stare atât cea din str. 11
Aprilie împreună cu mobilier parte din el a fost păzit de socrul D-ei, dar acum e
plecat la Piteşti şi le au lăsat în păstrare unei germane, ear casa din rând cu
Titoreanu e distrusă, Moaşa (?) mai are câteva lucruri dar vreo câteva bucăţi, ear
acei ce stă în casă vrea să plece la Bucureşti şi lucrurile le va lua poate D-na Luludi
care stă alături. (…) ştiu numai că unde şedea D-na Zanbaccian în prăvălie afumă
peşte, prăvăliele toate au fost devastate de armată nu sau putut pune nimea
pentru apărare, toate sărăciele au ajuns mari şi tari negustori pe str. Carol, dacă şi
violatu stă în prăvălia lu Ganciu bătrânii oameni au murit şi moştenitoru lui era
internat.
Ultimele două scrisori pe care le deţinem îi sunt adresate lui „Păguţă”. Pe 13
septembrie 191819, Ecaterina îi scria că este împreună cu fiica ei şi cu unul dintre băieţi
(Ovidiu?) şi că s-a apucat să facă
mici reparaţii pe la case că acum am găsit puţin material … merge cam greu dar
nu am ce face de le voi lăsa chiar cum leam găsit pe earnă se distruge de tot, aşa că
îmi trebui cheltueli asemenea noi trei ear cheltueli mălai nai nici pâni când vie adu
Mălai Zahăr aice e 40 lei chilu, eri am fost să dau în judecată pe chiriaşie din str.
Carol şi fiind evrei cum era mai greu văd că o sei pot da afară au mari drepturi,
dar voi încerca îm vine departe de aicea să es în centru de dou ori pe zi. Nu vor să
easă cu nici un preţ prăvălie nu se găseşte de leac, îmi scrii că vrei să te apuci acolo
de vreo negustorie dar cred că rău (indescifrabil) că vom fi împărţiţi.
Urmează sfaturile privind plecarea lui spre Constanţa:
Fă însă cum crezi, de vei căpăta birou original, eu cred că e păcat sel scontezi vei
perde la el, de vei veni lasă mantaua şi pătura la Ana că îmi spune sorăta că la ea
ea carantină bulgari, eu cred dacă poţi adu cufăru şi patu de la Ana şi lucrurile lui
Spiru punele într-un cufăr şi adu ear restu să le aducă Aristotele vei scrie anume
ce laşi, pătura şi mantaua lasă la Ana, se nu o aducă nici Aristotele e foarte greu
pentru noi de vom isprăvi toţi banii am început reparaţii merge bani; toţi stăm şi
cheltuim.
Şi aceeaşi grijă pentru băieţii cei mici:
Ovidiu nu va putea da isamen se zici că va veni o comisiune dar pe spesele
băeţilor se va urca la 200 de lei de băet, cei ce nu în comun se plătesc.
Şi în această scrisoare, Ecaterina transmite ştiri despre cunoştinţe.
19 Loc. cit., inv. 4151/7.
181
LAVINIA GHEORGHE
Peste doar 5 zile20, mama îi scrie, din nou, băiatului ei cel mare despre problemele
pe care le are (Noi suntem bine cu toţii, eu aicea am dat în judecată pe jidani din prăvălie să plece
am primit citaţie pentru 11 Octombrie [indescifrabil] dar până atuncea stau tot la Sotir), cere
informaţii despre şcoala lui Spiru. După ce trimite complimente şi mulţumiri familiei
Anei pentru ajutorul dat şi îi mai transmite informaţii despre cunoştinţe, îi „trasează
sarcini” privitoare la întoarcerea lui şi a lui Aristotel acasă:
Dacă nu ai nicio ocupaţie vino acasă scriei lui Aristotele şi când ăi va da
drumu se va elibera să vie prin Galaţi să ea şi ce a mai rămas de la voi. (…) eu cred
să nut e încurci la Galaţi ce să vei aicea pâine aicea nui şi Mălai de vei putea aduce
Mălai Zahăr şi undelemn săpun de care am luat şi eu ţie de la jidan.
*
Corespondenţă din spatele frontului către front şi către spatele frontului. Cam aşa s-ar
putea defini ceea ce am prezentat până acum. Pentru că luptele armate de pe frontul
Primului Război Mondial şi-au avut prelungirea în lupta pentru supravieţuire în spatele
frontului, în rândul familiilor celor plecaţi, care, în acelaşi timp, luptau şi cu dorul şi cu
grija şi teama pentru cei ce luptau cu arma în mână.
Ecaterina Limbidi este un fel de Maria Dinului din Fefeleaga lui Agârbiceanu, care se
zbate cu greutăţile de zi cu zi, cu aceeaşi încrâncenare. O femeie bărbătoasă, care, la un
moment dat, luptă pe 3 fronturi, între familia împărţită pe front, cea aflată în pribegie şi
problemele revenirii într-o viaţă trecută, acum distrusă de război. Ce mai roman ar ieşi
din cele câteva scrisori şi cărţi poştale, gândindu-ne la portretul subiectiv al oraşului
Constanţa, dintr-un unghi absolut inedit.
20 Loc. cit., inv. 4151/6.
182
ŢARA BÂRSEI
Monica CÎRSTEA
RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA REFLECTAT ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ
THE SPANISH CIVIL WAR REFLECTED IN THE ROMANIAN PRESS
Abstract: This article highlights the courageous stand of the democratic and anti-fascist
newspapers from Romania on the Spanish civil war. The Spanish civil war, which began on the
night of 17 to 18 July 1936, lasted until April 1st, 1939, and was a conflict in which nationalist
forces led by General Francisco Franco prevailed over the Republicans.
The events from Spain are detailed in the pages of the Romanian media (except the right-wing
newspapers), which express their sympathy and solidarity for the Spanish Republican cause. The
democratic, anti-fascist newspapers, such as “The Free Word’’, “The Truth’’, “The Romanian
World’’, “The Echo’’, “The Spark’’, “The Romanian Nation’’ and others, take courageous attitude
towards the Spanish civil war. We owe to the journalists and writers not only the regularly
presented objective and analysis of the events from Spain, but also and especially their military
position on the cause of peoples’ freedom.
Spania republicană a fost prima ţară din Europa care a devenit victima atacului armat al
statelor fasciste. Poporul spaniol a fost primul popor din Europa care s-a ridicat cu arma
în mână şi a luptat eroic, timp de aproape trei ani, împotriva forţelor militare unite ale
axei fasciste Roma-Berlin.
Războiul civil spaniol, început în noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, a durat până la 1
aprilie 1939 şi a fost un conflict în care forţele franchiste sau naţionaliste (cuprinzând pe:
monarhişti, conservatori, carlişti, falangişti, catolici, naţionalişti spanioli), conduse de
generalul Francisco Franco, au învins forţele republicane (cuprinzând pe: liberali,
anticlericali, socialişti, comunişti, anarhişti).
Evenimentele din Spania sunt prezentate pe larg în paginile presei româneşti care,
cu excepţia ziarelor de dreapta, îşi manifestă simpatia şi solidaritatea pentru cauza
republicanilor spanioli. Ziare democratice şi antifasciste, ca de pildă „Cuvântul Liber”,
„Adevărul’’, „Lumea românească”, „Ecoul’, „Scânteia’’, „Neamul românesc” şi altele, iau
poziţii curajoase faţă de războiul civil din Spania. Demascând rebeliunea generalilor
spanioli ca un act de trădare şi intervenţia brutală a lui Hitler şi Mussolini ca o repetiţie
generală a războiului fascist în pregătire, cei mai buni ziarişti şi scriitori din România
atacă necruţător politica de „neintervenţie” a democraţilor din Anglia şi Franţa, ca şi
atitudinea reacţionară şi antinaţională a guvernanţilor români. În paginile celor mai
prestigioase publicaţii româneşti apar articole şi comentarii sub semnătura lui: Geo
Bogza, Alexandru Sahia, N.D. Cocea, Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, C. Parhon, Scarlat
183
MONICA CÎRSTEA
Calimachi, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Paul Teodorescu, Maria Arsene, Mihai şi
Gogu Popescu şi mulţi alţii.1
În „Adevărul” din iulie 1936, citim că:
Agitaţiile în Spania iau proporţii tot mai mari după asasinarea lui Calvo
Sotelo, ce era şeful grupului parlamentar al partidului monarhist „Reînnoirea
Spaniei” (asasinat pe 15 iulie 1936). Se înregistrează numeroase ciocniri de stradă
şi numeroase victime. Faţă de această agravare a situaţiei, guvernul a luat măsuri
energice. Sediile monarhiştilor şi anarhiştilor au fost sigilate. În paralel,
preşedintele republicii Manuel Azaña a decis să închidă Cortesurile opt zile
pentru a evita agravarea tensiunilor politice2.
Răpirea şi uciderea lui Calvo Sotelo, şeful Partidului Monarhist a fost un
răspuns la asasinarea de către fascişti a locotenentului Jose del Castello, ofiţer
cunoscut prin sentimentele sale republicane. Războiul între stânga şi dreapta
durează acolo mai de mult. Fiecare dintre tabere aruncă vina asupra celeilalte.
Este însă fapt că dreapta n-a acceptat înfrângerea în ultimele alegeri generale şi că
elementele ei extremiste au recurs la arme3.
În noaptea de 17 spre 18 iulie 1936, crainicul postului de radio al oraşului Ceuta din
Marocul spaniol a transmis de câteva ori la rând aceeaşi informaţie, în aparenţă cu totul
neobişnuită: „În toată Spania cerul e fără nori”4. Era semnalul convenţional care anunţa
dezlănţuirea rebeliunii militare împotriva Republicii Spaniole.
Toate legăturile telefonice şi telegrafice cu Madridul sunt întrerupte de la
miezul nopţii, astfel că Spania este complet izolată de restul continentului. Din
informaţiile venite de la frontiera spaniolă, guvernul, care se aştepta de mai multe
zile la o lovitură a dreptei, ar fi hotărât să procedeze cu energie. Comunicaţiile
telefonice cu Spania au fost întrerupte din ordinul autorităţilor spaniole, ca
urmare a tulburărilor serioase ce se desfăşoară la Madrid şi în alte oraşe. Trupele
spaniole au fost consemnate în cazărmi.5
Evenimentele din Spania s-au precipitat astfel încât s-a ajuns la un adevărat
război civil. Dreapta încearcă un atac hotărâtor împotriva Frontului Popular
(format din Partidul Comunist, Partidul Socialist, Uniunea Generală a Muncii,
Partidul Republican de stânga, Uniunea Republicană, Federaţiile tineretului
socialist şi comunist, Partidul sindicalist) ales în urma alegerilor din 16 februarie
1936. O parte din armata care reprezenta Spania în Maroc, s-a răsculat împotriva
guvernului încercând sa debarce la Cadix pentru a ataca Madridul. Guvernul
spaniol anunţă că este stăpân pe situaţie în întreaga ţară. El a luat toate măsurile
pentru apărarea regimului republican. Rebelii au provocat mişcări sângeroase la
Barcelona, Sevilla şi Malaga, unde guvernul a reuşit să-i reprime pe rebeli.
1
Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei, București, Editura Militară, 1972, p. 68.
2
„Adevărul”, 1936 (16 iulie), nr. 16096.
3
Loc. cit., 1936 (20 iulie), nr. 16099.
4
Luigi Longo, Brigăzile internaţionale în Spania, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti,
1957, p. 25.
5
„Adevărul”, 1936 (20 iulie), nr. 16099.
184
ŢARA BÂRSEI
Guvernul a adresat prin radio un apel către populaţie, îndemnând-o să-şi păstreze
calmul, pentru a putea înlătura asaltul rebelilor. Cu toate asigurările date de
guvern, situaţia în Spania este destul de tulbure.
Dacă învinge rebeliunea militară este sigur că Spania va fi supusă unei
dictaturi de extremă dreapta care nu se va putea menţine decât prin represiuni
sângeroase şi printr-un terorism de lungă durată. Iar dacă va fi învinsă este sigur
că Spania va intra pe calea unei revoluţii de extremă stânga care va lua fără
îndoială forme socialiste foarte pronunţate. În orice caz Spania de mâine nu va
mai fi Spania de azi.6
„Adevărul” din 22 iulie 1936, scria:
Înarmarea populaţiei civile de către guvern se face cu o mare febrilitate. În
unele parţi, membrii partidelor care compun Frontul Popular au fost mobilizaţi şi
trimişi, cu învoiala guvernului împotriva rebelilor. În acelaşi timp guvernul se
adresează soldaţilor care au dat ascultare ordinului generalilor şi au intrat în
rebeliune, că sunt dezlegaţi de obligaţia de a se supune. Urmarea a fost că în multe
localităţi soldaţii se ridică împotriva ofiţerilor. Acest lucru se întâmplă şi cu
marinarii de pe flota de război. Împrejurările împing deci Spania spre evenimente
pe care nimeni nu le-ar fi prevăzut înainte de insurecţia fascisto-militară. Se
constată din nou, prin exemplul Spaniei, că reacţiunea extremistă nu se dă înapoi
de la nici un mijloc şi că pentru a-şi atinge ţinta, care este dictatura, este gata să
recurgă în orice moment la masacre în masă şi la distrugeri fără de sfârşit. Este
vizibil că poporul spaniol nu simpatizează cu şefii militari răsculaţi şi că guvernul
de la Madrid, prin înarmarea miliţiilor cetăţeneşti, câştigă tot mai mult teren.
Chiar în Sevilla trupele generalului Franco trebuie să lupte contra cartierelor
muncitoreşti ce se împotrivesc cu arma în mână. Şefii militari au contra lor un
popor întreg ce se înarmează. Afară de aceasta, insurecţia militară a suferit o
pierdere mare prin moartea, într-un accident de avion, a generalului San Jurjo care
se îndrepta spre Spania. San Jurjo era un adevărat cap al insurecţiei. Stabilit la
Lisabona, după ce fusese amnistiat de un guvern de stânga, el conspira mereu de
acolo pentru răsturnarea republicii şi pentru instaurarea unei dictaturi militare în
Spania7.
Ştirile ce se primesc din Spania continuă să vină pe calea undelor şi, după cum
postul de radio ce le difuzează este sub controlul guvernului (la Madrid) sau al rebelilor
(la Sevilla), ele anunţă progresele uneia sau ale celeilalte părţi. Planul insurgenţilor,
pregătit de multă vreme, era să se îndrepte asupra capitalei, pornind din regiunile de
margine ale Spaniei. Planurile insurgenţilor au fost răsturnate într-o oarecare măsură,
pentru că le-a lipsit sprijinul aviaţiei şi pentru că majoritatea gărzilor civile au rămas
credincioase guvernului. Lupta continuă însă cu înverşunare, nicicând cunoscută până
acum în istoria revoluţionară a Spaniei.8
6
Loc. cit., 1936 (21 iulie), nr. 16100.
7
Loc. cit., 1936 (22 iulie), nr. 16101.
8
Loc. cit., 1936 (23 iulie), nr. 16102.
185
MONICA CÎRSTEA
Generalul Franco conduce mişcarea de la Tetuan, în Maroc. El a anunţat la postul de

radio că intrarea gărzilor civile rebele în Madrid este iminentă. Marele Stat Major al
armatei rebele continuă a fi la Tetuan.9
„Adevărul” din 25 iulie 1936, scria:
Guvernul este victorios în numeroase locuri. El pare însă tot mai îngrijorat
de lipsa de muniţii şi combustibil. Trupele rebele suferă în mod acut de aceeaşi
lipsă. De aceea ele fac un efort disperat pentru a cuceri Madridul, înainte ca aceste
lipsuri să le paralizeze cu desăvârşire mişcările. Rebelii se concentrează în nordul
ţării sub comanda generalului Molla, în sud, sub comanda generalului Queipo de
Llano, în vederea unei bătălii decisive. Reprezentanţii statelor străine în Madrid se
arată deosebit de îngrijoraţi de soarta supuşilor lor din diferite oraşe unde s-au
desfăşurat lupte de stradă10.
Pe măsură ce trece vremea se constată tot mai mult că reacţiunea fascistă nu
înţelege să respecte legalitatea şi voinţa cetăţenilor, că nu admite guvernări de
stânga şi că pentru a smulge puterea ea este gata, cum se vede acum în Spania, să
recurgă la mijloacele cele mai brutale şi feroce şi să rişte chiar ruina completă a
ţării lor. Sub masca naţionalismului reacţiunea europeană caută să implanteze
dominaţia fascistă. Pretutindeni, ea declara că guvernele democratice sunt
guverne marxisto-comuniste şi ca atare, trebuiesc exterminate prin foc şi sabie.
Revenind la situaţia din Spania, se poate spune că dacă pe moment este imposibil
să se prevadă sfârşitul, balanţa de forţe continuă să fie mereu şi din ce în ce mai
mult de partea guvernului din Madrid11.
Lupta poporului spaniol, citim în „Zorile” din 22 iulie 1936, este urmărită astăzi cu
simpatie de democraţia de pretutindeni care face urările cele mai calde pentru triumful
democraţiei iberice.12
La 1 august 1936, ziarul „Cuvântul liber” scria:
De la războiul mondial încoace poate nici un eveniment extern n-a reţinut în
asemenea măsură atenţia cetăţeanului român ca războiul civil din Spania. Toţi trec
prin emoţii când ascultă ştirile la radio sau îşi aruncă privirile peste ziarul
proaspăt şi toţi învaţă geografia Spaniei13.
Guvernul francez, condus de Leon Blum, la 1 august 1936, adresează o notă
guvernelor Angliei, Italiei şi ale altor state, cerându-le să se alăture acţiunii de interzicere
a livrării sau procurării de armament pentru oricare din părţile aflate în luptă pe
teritoriul Spaniei.14 În zilele următoare se formează Comitetul de neintervenţie, la care
aderă toate statele europene, cu excepţia Elveţiei. În contradicţie cu politica de
„neintervenţie” adoptată oficial de guvernele europene şi cu cea de „neutralitate” afişată
de Statele Unite ale Americii, acest comitet a sprijinit în practică pe rebelii lui Franco.
9
Loc. cit., 1936 (24 iulie), nr. 16103.
10
Loc. cit., 1936 (25 iulie), nr. 16104.
11
Loc. cit., 1936 (27 iulie), nr. 16106.
12
,,Magazin istoric’’, 1986 (iulie), nr. 7.
13
,,Cuvântul liber’’, 1936 (1 august), nr. 39.
14
Arhiva M.A.E., Fond Dosare Speciale (1935-1939), vol. III, vezi vol. 418-71/1936 S.4.b, p. 377.
186
ŢARA BÂRSEI
Presa democratică din ţara noastră nu s-a mulţumit numai cu inserarea în coloanele
sale a ştirilor din surse republicane, ea milita activ în sprijinul guvernului legal spaniol,
exprima speranţa victoriei forţelor democratice spaniole. Una din problemele larg
dezbătute la noi15, ca şi în lumea internaţională, a fost politica de „neintervenţie” a
puterilor occidentale. Că nu a funcţionat această politică de „neintervenţie”, citim şi în
articolele apărute în presa românească:
Guvernul italian a încălcat neutralitatea. Avioane militare italiene vin din
Sardinia, având ca destinaţie Marocul spaniol, aterizând lângă Oran. Germania
susţine pe rebeli. După ce s-a ţinut într-o strictă rezervă, Berlinul începe să se
ocupe de evenimentele din Spania, iar ziarele anunţă toate victoriile rebelilor
lansate de posturile din Sevilla şi Casablanca16.
Ziarul „Adevărul” din 9 august 1936, scria:
Rezultatul războiului civil din Spania atârnă exclusiv de ajutoarele pe care le
vor primi beligeranţii. Nu e vorba nici de geniu militar, nici de strategie. Izbânda
depinde de cele câteva avioane, tunuri şi mitraliere pe care una din părţi le va
dobândi din afară în ultima clipă, dându-i superioritate tehnică asupra celeilalte17.
În aşteptarea acordului asupra umanizării luptelor în Spania, acestea
continuă cu o violenţă neslăbită. Se poate constata că, prin continuarea războiului,
distrugerile se înmulţesc şi ameninţă să transforme Spania într-o imensă grămadă
de ruine. Oraşele, gările, porturile, drumurile de fier sunt bombardate fără cruţare
de avioanele şi tunurile părţilor în luptă. Spania apare ca iremediabil divizată în
două tabere duşmane, care pe zi ce trece devin tot mai duşmane18.
...Oriunde ne întoarcem privirea, nu dăm decât de stări excepţionale, de
nesiguranţă şi nelinişte. Este sigur acum că războiul din Spania va fi foarte lung şi
că, dacă puterile interesate nu vor lua măsuri urgente pentru aplicarea riguroasă a
neutralităţii, riscul de complicaţiuni europene va deveni tot mai mare. Dacă
chestiunea ar depinde decât de guvernele Angliei şi Franţei, controlul s-ar
organiza imediat. Dar, guvernele care fac dificultăţi sunt cele dictatoriale: ale
Portugaliei, Italiei şi Germaniei19.
În „Cuvântul liber” apare un apel public de solidarizare cu lupta poporului spaniol
prin trimiterea de voluntari:
Tinerei generaţii din întreaga lume îi revine sarcina de a contribui prin ajutor
material, prin mitinguri, prin adeziuni, prin voluntari pentru armata
guvernamentală, prin proteste contra amestecului statelor fasciste la zdrobirea
definitivă a noului focar de război ce tinde să se formeze în apus, la victoria
poporului şi tineretului spaniol20.
15
Arhiva M.A.E., Fond România (1920-1944), vol. II, vezi vol. 430, p. 395.
16
,, Adevărul’’, 1936 (1 august), nr. 16110.
17
Loc. cit., 1936 (9 august), nr. 16117.
18
Loc. cit., 1936 (3 septembrie), nr. 16138.
19
Loc. cit., 1936 (5 septembrie), nr. 16140.
20
,,Cuvântul liber’’, 1936 (15 august), nr. 41.
187
MONICA CÎRSTEA
În rândul tineretului nostru a avut un mare răsunet chemarea directă la luptă pe

fronturile republicane spaniole. În manifestele răspândite de Partidul Comunist Român
se putea citi:
Întăriţi brigăzile internaţionale! Recrutaţi voluntari. Înrolaţi-vă ca voluntari
în armata republicană spaniolă... pentru apărarea idealului comun: Libertatea!21.
Recrutarea şi îndeosebi plecările s-au făcut în condiţiile unei ilegalităţi care ridica
uneori obstacole de netrecut, alteori se sfârşeau cu prigoane şi cercetări la Siguranţa
Statului. În aceste condiţii au putut însă să plece câteva sute de tineri din ţara noastră.
Presa comunistă, deşi în condiţiile unei severe ilegalităţi, lansa neîntrerupt apeluri la
solidaritate cu lupta poporului spaniol.
În 2 septembrie 1936, în conformitate cu „politica de neintervenţie” a României, este
dat decretul privind interzicerea exportului ori tranzitului de arme către Spania. Textul
Decretului apărut în Monitorul Oficial al României (din 6 septembrie 1936) era
următorul:
Carol al-II-lea prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al
României, am declarat să se interzică exportul direct sau indirect, reexportarea sau
tranzitul cu destinaţia Spania, posesiunile Spaniei sau zona spaniolă a Marocului,
a orice arme, muniţiuni şi material de război, precum şi orice aeronavă montată
sau demontată şi a orice navă de război22,
decret semnat de regele Carol al II-lea şi preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghe
Tătărescu.
Trebuie remarcat faptul că reprezentanţi de seamă ai Partidului Social-Democrat şi
ai Partidului Socialist din România au susţinut cauza poporului spaniol. Au luat poziţie
publică prin presă, în manifestări politice şi sindicale. Unul din manifestele care circulau
la noi în acea perioadă spunea:
Datorăm Spaniei ajutorul nostru activ. Să ne grupăm fără deosebire de partid ca să
îl dăm. Strângeţi pretutindeni bani şi iar bani pentru a putea cumpăra măcar o
părticică din alimentele, îmbrăcămintea şi medicamentele de care au nevoie în
miezul iernii un popor zilnic măcelărit de bombe şi sute de mii de refugiaţi, de
invalizi, orfani, văduve din regiunile devastate de fascişti şi izolate de blocada aşa
zisei neintervenţii23.
În „Adevărul” din 19 septembrie 1936, citim:
De două luni de când Spania este pradă războiului civil, provocat de răzvrătirea
împotriva guvernului legal, opinia publică europeană este mereu răscolită de ştirile
privitoare la atrocităţile comise pe front şi înapoia frontului. Revărsarea de sânge ce a
cuprins ţara lui Cervantes, sfâşiată de cruzimile înfiorătoare ale unui război civil cum
nu a mai fost altul, ne face să ne întrebăm dacă Spania pe care am văzut-o cândva va
mai dăinui şi mai ales dacă oamenii aşa cum i-am cunoscut sunt acei ce se ucid acum
de zeci de zile într-o oarbă dezlănţuire a patimilor24.
21
Valter Roman, op. cit., p. 72.
22
Arhiva M.A.E., Fond România (1920-1944), vol. II, vezi vol. 415 bis, p. 348.
23
Valter Roman, op. cit., p. 65-66.
24
,,Adevărul’’, 1936 (19 septembrie), nr. 16152.
188
ŢARA BÂRSEI
Cartierul general al generalului Franco, în octombrie 1936, se stabileşte la Valladolid,

unde se află deja generalul Molla. După învestirea sa cu puterile de şef al statului spaniol,
generalul Franco a făcut jurământul solemn că va apăra integritatea teritorială, onoarea şi
fericirea poporului spaniol. Programul generalului Franco, al guvernului este alcătuit prin
alegerea părţilor celor mai bune din doctrina „carliştilor”, din doctrina fascistă şi din aceea
a „falangiştilor”. Toate posturile de comandă în noul guvern vor fi deţinute de militari.
Guvernul va avea un caracter totalitar. Generalul Franco a promulgat o lege prin care se
creează o Juntă tehnică. Generalul Molla a fost numit şef al grupului de armate din nord, iar
generalul Queipo de Llano, şef al grupului de armate din sud. Generalul Cabanellas a
primit gradul de inspector general de armată.25
De la luarea deciziei şi până în noiembrie 1936, neintervenţiunea în conflictul
spaniol a fost respectată numai pe hârtie. Ştirile de presă, amănunţite şi clare,
arată că Germania, Italia şi Uniunea Sovietică au trecut peste angajamentele ce şi-
au luat. Între aceste state s-au pornit discuţii violente, acuzându-se reciproc. Pornit
ca salvator al păcii, neintervenţionismul este ameninţat să se prăbuşească sub
presiunea teribilă a forţelor politice şi sociale care se atacă în ciuda tuturor
angajamentelor semnate. De aici rezultă o criză primejdioasă a obligaţiunilor
internaţionale. Germania a trimis în ultimele săptămâni din ce în ce mai mult
material şi oameni. Înrolările sunt foarte populare deoarece voluntarilor li se
asigură o bună răsplată materială.26
Debarcările de trupe străine în Spania şi numărul vaselor de război care patrulează în
apele spaniole continuă să dea conflictului un aspect internaţional.27 Au venit în Spania
oameni de opinii şi credinţe diferite, reprezentanţi a peste 50 de ţări (în jur de 35.000 de
voluntari, printre care aproape 500 de români) pentru a se pune în serviciul Republicii
spaniole. Problema voluntarilor de naţionalitate străină complică şi ea considerabil situaţia.
În luptele de la periferia Madridului, apărătorii capitalei au avut succes graţie miliţiilor din
brigada internaţională, majoritatea francezi, germani antifascişti şi polonezi.28
De şase luni, Spania se lupta nebuneşte cu ea însăşi. Mai mult de jumătate de milion
de morţi arată grozăvia luptelor. Problema iniţială a neintervenţiei a devenit o problemă de
control şi de mediaţiune. După şase luni de ofensivă rapidă, generalul Franco s-a poticnit în
faţa Madridului. Oricum ar fi fost, rebelii ocupaseră jumătate din ţară şi stăpâneau mai
puţin de jumătate din populaţie (circa 6.000.000). Guvernul republican din Valencia
comanda jumătate din teritoriu şi 7.000.000 de locuitori. Bilanţul, după şase luni de luptă,
era tragic pentru Spania şi mai puţin grav decât s-ar părea pentru conjunctura europeană.29
În tot cursul anului 1937, presa democratică românească continuă să demaşte pe
agresorii din Spania şi pe susţinătorii lor. Adevărul străbătea prin ziarele noastre, cu toate
presiunile care se exercitau de cercurile guvernamentale şi de propaganda dezlănţuită de
oficiile de propagandă hitleriste prin presă şi broşuri.
25
Loc. cit., 1936 (3 octombrie), nr. 16164.
26
Loc. cit., 1936 (22 noiembrie), nr. 16207.
27
Loc. cit., 1936 (5 decembrie), nr. 16218.
28
Ibidem.
29
189
MONICA CÎRSTEA
Ziarul „Lumea românească” din 5 august 1937 scria:

Un an de război de partea rebelilor nu a făcut decât să umbrească din zi în zi
gloriile militare, care la începutul războiului porniseră cu surle şi trâmbiţe să
cucerească Spania. Generalul Franco este acum o figură mai mult decorativă.
Acesta a preferat să-şi primească generalii săi specializaţi în Abisinia pentru a
comanda corpurile de armată italiene aflate în Spania.
Un an de zile de război de partea republicanilor, a însemnat cu totul altceva.
Din mulţimea care s-a apărat la început cum a putut, au ieşit unul după altul eroii
acestui război, nume care în Spania republicană emoţionează mulţimile de oameni
şi le entuziasmează. Cea mai interesantă, aproape legendară, figură a acestui
război o formează un ţăran al cărui nume nu se mai ştie. I se spune în mod oficial
„el campesino” adică ţăranul. Ţăranul acesta nu este nici mai mult nici mai puţin
decât şef de stat major. El este unul din eroii victoriei spaniole de la Guadalajara30.
Anul 1937 n-a adus sfârşitul războiului spaniol. Câteva victorii franchiste, câteva
înfrângeri republicane, câteva deplasări de fronturi n-au reuşit să modifice decât într-o
măsură neînsemnată raportul de forţe dintre rebeli şi republicani. Politica de
neintervenţie, adevărata vinovată pentru prelungirea acestui război, n-a suferit nici ea
vreo modificare. Puterile democratice au continuat să priveze guvernul legal al Spaniei
de drepturile sale cele mai elementare şi în special de acela de a face, în mod liber, comerţ
de arme cu vecinii săi, după cum puterile fasciste au continuat să-şi bată joc în chipul cel
mai cinic de angajamentele lor cele mai formale, aprovizionând pe rebeli cu arme şi
muniţii sub ochiul indiferent al democraţilor. Cu toată trădarea puterilor democratice –
Uniunea Sovietică şi Mexicul sunt excepţii –, poziţia republicanilor s-a întărit. Dintr-o
adunătură de miliţieni desculţi, neechipaţi, neînarmaţi, şi fără niciun fel de pregătire
militară, dar cu inimile pline de entuziasm şi sete de libertate, Frontul Popular spaniol a
pus pe picioare o armată modernă, bine echipată, bine înarmată, disciplinată, o armată ce
face cinste oricărei mari puteri. Lupta dintre democraţie şi fascism e deci departe de
sfârşit. Dacă războiul din Spania n-a putut fi aplanat în acest an şi dacă soldaţii spanioli
serbează pentru a doua oară Crăciunul în tranşee, anul 1937 nu s-a scurs fără să lase
urmele sale specifice pe destinul omenirii. 31
În ianuarie 1938, ziarul „Scânteia” scria:
Principala formă a ajutorului politic dat de guvernele capitaliste nefasciste lui
Franco e neintervenţia. Neintervenţia care pune rebelii fascişti pe acelaşi plan cu
guvernul legal, bazat pe parlament, care izolează Spania republicană printr-un zid
de fier, legalizând trimiterea de trupe, de arme şi de avioane în Spania de către
Hitler şi Mussolini şi bombardarea populaţiei civile spaniole de către vapoarele de
război şi avioanele germane şi italiene. Neintervenţia e ocrotirea intervenţiei. Sub
masca ei nu se apără pacea ci se pregăteşte războiul32.
30
,,Lumea românească’’, 1937 (5 august), nr. 65.
31
32
,,Scânteia’’, 1938 (ianuarie), nr. 1.
190
ŢARA BÂRSEI
Despre voluntarii libertăţii plecaţi din România au început să sosească primele veşti
chiar de la începutul războiului. Unele vorbeau despre neînfricatele lor fapte de arme,
altele despre faptul că mulţi dintre ei au rămas pentru totdeauna în pământurile spaniole.
În februarie 1938, ziarul „Scânteia” a publicat frânturi din scrisorile care veneau de la
voluntarii din Spania.33
În iulie 1938, ziarul „Lumea românească” scria:
Războiul spaniol împlineşte azi, 18 iulie 1938, doi ani. Cine ar fi bănuit în
ziua de 18 iulie 1936, că rebeliunea militară ce abia izbucnise sub comanda
generalilor Franco, Molla, San Jurjo şi Cabanellas avea să însemne începutul celui
mai sângeros război civil din câte a cunoscut omenirea? Această rebeliune care
trebuia să fie zdrobită în câteva zile dacă nu în câteva ore avea să se prelungească
şi să se amplifice până la a căpăta proporţiile unui război în toată regula şi că a
doua sa aniversare avea să găsească Spania şi mai divizată şi mai agitată ca
niciodată? Războiul civil intră astăzi în al treilea an fără ca nimic să-i prevestească
sfârşitul. Nu numai că politica de neintervenţie nu a reuşit să localizeze războiul –
aşa cum pretindeau iniţiatorii ei –, dar după doi ani de negocieri în comitetul de la
Londra, pericolul unei conflagraţii generale a crescut în mod alarmant. Falimentul
politicii de neintervenţie este deci total – atât în ceea ce priveşte Spania cât şi în
ceea ce priveşte situaţia generală34.
La 5 iulie 1938, Comitetul de neintervenţie a adoptat propunerea guvernului britanic
cu privire la retragerea voluntarilor străini din Spania.35 Planul britanic se referea la
retragerea tuturor voluntarilor străini de pe fronturile Spaniei, atât a celor din armata
republicană, cât şi a celor din armata franchistă. În toamna lui 1938, guvernul republican
şi-a respectat promisiunea şi voluntarii din brigăzile internaţionale au fost retraşi de pe
front şi cantonaţi în diferite localităţi din Catalonia, spre a fi repatriaţi, respectiv, evacuaţi
din Spania. Însă voluntarii din armata franchistă n-au fost retraşi.
În decembrie 1938, ziarul „Lumea românească” scria:
Pentru a treia oară Crăciunul a fost pătat cu sânge în Spania. Pentru a treia
oară cuvioşii „spadasini ai creştinătăţii”, cum se intitulează mercenarii din armata
generalului Franco – au dat foc pulberii şi au tulburat liniştea şi reculegerea unei
sărbători pe care o respectă şi popoarele necreştine şi ateii. Ofensiva rebelă n-a fost
decât o diversiune inutilă, zadarnică din punct de vedere strategic şi menită doar
să marcheze inerţia neputincioasă din ultimele luni şi gravele frământări interne
din rândul armatei franchiste. Republicanii concentrează toate forţele lor spre a
împiedica pe naţionalişti să înainteze spre Barcelona36.
Naţionaliştii înaintează tot mai mult, astfel că nu se poate tăgădui superioritatea
generalului Franco în ceea ce priveşte artileria şi aviaţia. După lupte crâncene, Barcelona
33
*** Voluntari români în Spania 1936-1939. Amintiri și documente, Editura Politică, București, 1971, p. 61.
34
,,Lumea românească’’, 1938 (19 iulie), nr. 407.
35
*** Voluntari români ..., p. 326.
36
,,Lumea românească’’, 1938 (28 decembrie), nr. 566.
191
MONICA CÎRSTEA
este cucerită de naţionalişti (26 ianuarie 1939), iar aviaţia rebelă trage cu mitralierele în
convoaiele de refugiaţi. „Mulţi locuitori se îndreaptă pe jos spre frontiera cu Franţa”. 37
Republicanii spanioli au cerut armistiţiu şi instituirea unui plebiscit.
Răspunsul generalului Franco la propunerea guvernului Negrin a fost negativ.
După răspunsul lui Franco, s-a întrunit un important consiliu la care au participat
membrii guvernului spaniol republican şi înalte personalităţi republicane. S-au
înregistrat serioase divergenţe care au dus la o adevărată sciziune. Primul
ministru Juan Negrin şi Julio Alvarez del Vayo ministrul afacerilor străine au fost
împotriva capitulării.38
Generalul Casado a format, la 5 martie 1939, Junta de Apărare Naţională. Împreună
cu anarhistul Cipriano Mera, cu socialiştii Wenceslao Carrilo şi Besteiro şi cu alţi câţiva, el
a dat publicităţii un manifest prin care ataca guvernul legal şi încerca să motiveze
necesitatea formării Juntei.39 Şi generalul José Miaja (comandantul republican al
Madridului) s-a alăturat aşa-zisei Junte de Apărare Naţională. Trădarea lui Miaja a fost,
fără îndoială, evenimentul care a provocat cea mai mare uimire în rândurile opiniei
publice din străinătate. Astfel, considerând că totul era definitiv pierdut, J. Negrin a adus
la cunoştinţa Consiliului hotărârea de a se retrage.40
„Lumea românească” scria:
La 1 aprilie 1939, generalul Franco şi-a făcut intrarea în Madrid. Războiul s-a
sfârşit. Nimeni nu mai pune la îndoială ceea ce timp de doi ani şi jumătate s-a
întâmplat: – războiul din Spania nu s-a datorat unui război civil, nici unui conflict
între două ideologii, ci cotropirii de către Hitler şi Mussolini cu complicitatea
guvernelor reacţionare francez şi englez, a unei naţiuni paşnice, care dorea să
devină independentă şi democratică41.
Presa din ţara noastră a scris despre evenimentele din Spania, dar jurnaliştii români
ai epocii nu s-au dus în Spania să relateze de acolo. Totuşi, în Spania republicană au venit
scriitori, corespondenţi străini, figuri cunoscute ale jurnalismului, de la Ernest
Hemingway, André Malraux, Arthur Koestler, Louis Fischer, George Orwell, John Dos
Passos, la Ilya Ehrenburg, Mihail Kolţov, Ludwig Renn, Pablo de la Torriente şi alţii –
unii fiind implicaţi direct şi în luptele de pe front. Datorăm acestora nu numai faptul că
au prezentat regulat o analiză obiectivă a evenimentelor din Spania, dar îndeosebi poziţia
lor militantă pentru cauza libertăţii poporului spaniol.
37
Loc. cit., 1939 (19 ianuarie), nr. 590.
38
Loc. cit., 1939 (8 februarie).
39
Loc. cit., 1939 (7 martie).
40
Constancia de la Mora, Mândra Spanie. Amintirile unei republicane, Editura Politică, Bucureşti,
1963, p. 395.
41
,,Lumea românească’’, 1939 (2 aprilie), nr. 661.
192
ŢARA BÂRSEI
Manuela ŢUHAŞU
MARIANA DRĂGESCU – PERSONALITATE REMARCABILĂ

A ARIPILOR ROMÂNEŞTI;
AMINTIRI ŞI CORESPONDENŢĂ DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
MARIANA DRĂGESCU – AN OUSTANDING PERSONALITY OF THE ROMANIAN

AERONAUTICS; MEMORIES AND CORRESPONDENCE FROM THE WORLD WAR II
Abstract: On the 24th of March 2014 it was one year since the aviatrix Mariana Drăgescu (at the
age of 101) passed away, taking off in the no return flight to complete in the sky the Romanian
Aeronautics White Squadron.
Recently, our museum was enriched by two letters written by Mariana Drăgescu from the front,
in 1942, to her mother. These letters have an important semnificance for our history because the
story she depicted is about the hard life of the front during the Second World War.
In our collection there are some other cultural goods that belonged to Mariana Drăgescu: her pilot
license earned in 1935, her binoculars used in the war (kept in a leather case), the certificate and
medal “The Comemorative Cross of the War 1941-1945”, her veteran medal “Patrie. O mare
jertfă”/“A great tribute to our country” she was awarded when celebrating her 100 years of age (7
sept. 2012), lots of photos telling us about her life and activity, a few manuscripts containing her
memories from the Second World War, as member of the Romanian Aeronautics White Squadron.
La 24 martie 2014 s-a împlinit un an de când aviatoarea Mariana Drăgescu, care avea
vârsta de 101 ani, a trecut în veşnicie, decolând în ultimul său zbor, cel fără întoarcere,
completând acolo, Sus, celebra Escadrilă Albă a aviaţiei române.
După absolvirea Liceului de fete din Lugoj, Mariana Drăgescu, pe măsura firii sale
curajoase, s-a avântat în cea mai riscantă îndeletnicire, zborul, înscriindu-se, în noiembrie
1935, la Şcoala de pilotaj „Mircea Cantacuzino”. 1 Până în aprilie 1935, Mariana Drăgescu
a urmat cursurile teoretice ale acestei şcoli, cu profesori recrutaţi din rândurile cadrelor
aviaţiei militare, cursuri care, pe atunci, se desfăşurau în amfiteatrul „Spiru Haret” al
Universităţii Bucureşti. Arta pilotajului şi-a însuşit-o cu conştiinciozitate de elev de şcoală
militară, avându-l ca instructor de zbor pe locotenent aviator Constantin Abeles şi,
îndeplinind toate obligaţiile, a fost brevetată ca pilot de gradele I şi II pe avioane de
turism, odată cu vestitul pilot şi compozitor Ionel Fernic. 2 Tenace, disciplinată şi
perseverentă, Mariana Drăgescu a depus eforturi susţinute în scopul acumulării de noi
cunoştinţe şi experienţă în domeniul aviaţiei. Aceste eforturi s-au materializat prin
acordarea certificatului de absolvire a cursurilor de zbor fără vizibilitate, precum şi a
1 Elena Şenchea-Popescu, Femina celesta, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 45.

2 Ibidem.
193
MANUELA ŢUHAŞU
celui de instructor de zbor, ambele în anul 1939. De menţionat că profesiunea de

instructor de zbor o va practica între anii 1950 şi 1953.
În urma sugestiei Marinei Ştirbey, Ministerul Aerului şi Marinei a hotărât, în iulie
1940, înfiinţarea primei escadrile sanitare din ţara noastră. Escadrila a fost compusă din
aviatoarele Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas şi Virginia Duţescu, care,
în urma unui decret din iunie 1940, au fost asimilate cu gradul de sublocotenent în aviaţia
militară română.
La 22 iunie 1941, România a intrat în război contra Uniunii Sovietice cu scopul
legitim al eliberării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, ocupate abuziv de
Moscova la sfârşitul lunii iunie 1940. De remarcat că acest război nu a fost dorit de
România, care nu a urmărit cotropirea de teritorii ce nu-i aparţineau, acţiunea militară a
ţării noastre fiind o consecinţă a ultimatumului sovietic din anul precedent, când
România s-a aflat în situaţia de stat agresat.
La începutul războiului, 22 iunie 1941, aviatoarea Mariana Drăgescu era încadrată în
Escadrila I Sanitară, care se afla în aerodromul din Focşani, dovedind din primul moment
că este pregătită pentru situaţiile grele prin care avea să treacă, urmând să execute toate
misiunile întocmai ca un autentic militar. În prima etapă a războiului, respectiv, până la
căderea Odessei – 16 octombrie 1941 –, Mariana Drăgescu a efectuat nenumărate zboruri,
uneori îndeplinind câte 3-4 sau mai multe misiuni pe zi. A decolat în majoritatea
cazurilor în condiţii de mare dificultate, deoarece zona se afla sub tirul
bombardamentelor de artilerie şi ale aviaţiei inamice.
La începutul lunii noiembrie 1941, Escadrila I Sanitară este readusă în ţară şi
retrimisă pe front în cursul anului 1942.
În toamna anului 1942, această formaţie cunoscută şi sub numele de „Escadrila
Albă” se afla la sud-est de Stalingrad, având baza la Kotelnikovo şi apoi în localitatea
Stalino. În toată această perioadă de participare la campania din Est, Mariana Drăgescu şi
colegele sale – Nadia Russo, Stela Huţanu, Virginia Thomas şi Smaranda Brăescu – au
dormit pe tărgile avioanelor aflate pe aerodromuri, în corturi, în condiţii improprii,
suportând arşiţa zilei şi frigul nopţii, precum şi bombardamentele nocturne inamice.
Masa era servită la popota piloţilor din flotilele de vânătoare, bombardament sau
recunoaştere, care se găseau pe acelaşi aerodrom. În timpul îndeplinirii misiunilor de
zbor, Mariana Drăgescu a aterizat şi decolat de pe terenuri improvizate, unele mici şi
accidentate, adeseori găurite de bombe, aşezate în pantă sau intersectate cu un drum, în
locuri periculoase unde puteau fi plasate mine, condiţii care necesitau profesionalism şi
mult curaj. În aceste condiţii, sute de grav răniţi au fost salvaţi de la un sfârşit tragic de
către zborurile aviatoarelor escadrilei sanitare conduse de femei-pilot.
Escadrila Sanitară a fost o formaţie unică în al Doilea Război Mondial, atrăgând
atenţia presei din ţară şi străinătate – cu precădere din ţările Axei –, precum şi a Societăţii
Crucea Roşie de la Geneva. În afară de Uniunea Sovietică, care a beneficiat de femei-pilot
în aviaţia de bombardament, singură România a avut aviatoare, dar în scop pur
194
ŢARA BÂRSEI
umanitar, ele zburând fără nicio apărare, doar zborul la mică înălţime spre a nu fi
reperate de inamic.3
Dintre amintirile Marianei Drăgescu din anii celui de-al Doilea Război Mondial,
sunt interesante şi relaţiile pe care le-a avut cu localnicii din Rusia, ele fiind elocvente şi
pentru cunoaşterea realităţilor din această ţară. Confesiunile cu acest subiect se regăsesc
şi într-un interviu acordat de către Mariana Drăgescu dnei Anca Filoteanu, în anul 1991,
prezentate într-un articol dedicat celei care a fost pilot în „Escadrila Albă”, publicat în
revista „Magazin istoric”. Sunt interesante mărturiile privind relaţiile cu sătenii din
Kotelnikovo, localitate situată la 60 km sud de Stalingrad, unde se afla şi baza escadrilei
sanitare.
Populaţia era constituită din femei, bătrâni şi copii, relaţiile aviatoarelor cu aceştia
fiind foarte bune. Mariana Drăgescu şi colegele sale îi ajută, dându-le mâncare, săpun –
un produs de excepţie pentru localnici – şi chiar unele obiecte de îmbrăcăminte.
Folosindu-se de colega şi prietena sa, aviatoarea Nadia Russo (care ştia limba rusă,
fiind rusoaică refugiată din cauza revoluţiei bolşevice), a întrebat o localnică, o fostă
infirmieră într-un sanatoriu, dacă ei au magazine, prăvălii; rusoaica a răspuns că au
cooperative şi atunci când soseşte marfă stau la coadă şi cumpără. Aviatoarele noastre
i-au spus că în România sunt magazine unde intri şi alegi, iar dacă nu îţi place un produs,
mergi în alt magazin. Răspunsul primit de la localnică a fost stupefiant: „Nu se poate. La
noi este mai bine ca oriunde în lume. Dacă la noi este aşa, nu se poate în altă parte să fie
mai bine”4. Emoţionante sunt relatările Marianei Drăgescu care menţionează că, atunci
când au sosit unităţile militare române, care aveau şi preot ortodox, „femeile din sat şi-au
confecţionat cruci din tinichea şi s-au prezentat duminica să se roage şi să le botezăm
copiii, care erau deja mărişori”5.
În dialogul purtat cu sătenii din Kotelnikovo, Mariana Drăgescu a mai aflat că
pentru zonele mai îndepărtate ale Uniunii Sovietice era permis să se păstreze biserica, dar
cu preţul achitării unei taxe mari. Cei din Kotelnikovo nu au beneficiat decât de jumătate
din suma solicitată de autorităţi şi, în această situaţie, biserica a fost înjumătăţită, cealaltă
jumătate fiind transformată în hambar. În zilele când sătenii mergeau în biserică, dincolo
se cântăreau cereale, se cântau cântece obscene care împiedicau serviciul religios, condiţii
pentru care au fost nevoiţi să închidă definitiv biserica. 6
Printre numeroasele exponate aflate în patrimoniul muzeului nostru care amintesc
de activitatea Marianei Drăgescu, menţionăm că, în perioada 2012-2013, am intrat în
posesia unor scrisori expediate de către aceasta mamei sale (inv. 336.723, 339.539) la
datele de 23 august şi 13 septembrie 1942.
Prima scrisoare, scrisă cu cerneală, a fost expediată din localitatea Kotelnikovo,
situată în Stepa Calmucă, la 60 km sud-vest de Stalingrad. Această scrisoare descrie
3 Ion Bucurescu, Aviaţia română pe Frontul de Est şi în apărarea teritoriului, Editura Fast Print, 1994, p. 216.
4 Anca Filoteanu, Mariana Drăgescu, Pilot în „Escadrila albă”, în „Magazin istoric”, anul XXV, nr. 9
(294), septembrie 1991, p. 38.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
195
MANUELA ŢUHAŞU
aspecte ale vieţii cotidiene a aviatoarei din timpul desfăşurării luptelor în avanposturile
Stalingradului, cu cortegiul lor de nenorociri, cu momentele dificile create de
bombardamentele frecvente ale aviaţiei sovietice, cu atmosfera apăsătoare, consecinţă
firească a numeroase lipsuri, atât sub aspect militar, cât şi material.
Primele rânduri sunt dedicate descrierii acestei zone, unde diferenţa de temperatură
între zi şi noapte este de 30 de grade Celsius. Regiunea este bântuită de frecvente furtuni
de nisip, care reduc vizibilitatea în
timpul zborului şi produc defecţiuni
mecanice, iar procurarea apei potabile
era o problemă majoră.
Se menţionează că a fost primită
împreună cu colegele sale, în localitatea
Kotelnikovo, de către colonelul Titus
Gârbea, un ofiţer de elită al Armatei
Române, fost „ataşat militar la Berlin şi
în Suedia” şi că „în seara sosirii s-a
organizat o masă mare în onoarea noastră”. În continuare, este descrisă baza de la
Kotelnikovo, unde exista un mare aerodrom, pe care se aflau aparatele Escadrilei Albe şi
numeroase avioane din dotarea aviaţiei noastre şi a celei germane. De aici, se efectuau
zboruri spre linia frontului pentru a transporta militarii grav răniţi, care erau evacuaţi de
pe acest aerodrom cu avioane Junkers-52 (trimotor) spre spitalele de campanie din oraşul
Stalino sau mai spre vest.
Se relatează în această scrisoare tragedia la care asista, văzând răniţii grav aşezaţi pe
tărgi, cu răni care sângerau, sau unii mergând numai sprijiniţi de sanitari; conform celor
menţionate, ei proveneau din Regimentul 31 Infanterie Calafat. Acest regiment pierduse
într-o singură zi 22 ofiţeri şi 180 soldaţi, situaţia fiind grea şi pentru alte unităţi româneşti
– Regimentele 26 şi 93 Infanterie.
Mariana Drăgescu îi relatează mamei sale că unitatea sa a fost vizitată de generalul
Corneliu Dragalina, comandantul „cel mai încântător om din lume”, însoţit de ataşatul de
presă al Spaniei, ofiţeri germani, ziarişti străini şi români de la ziarul „Curentul” şi alte
publicaţii, care le-au filmat şi fotografiat pe aviatoarele Escadrilei Albe. În onoarea celor
invitaţi, precum şi a Marianei Drăgescu, Nadiei Russo, Virginiei Thomas, generalul
Dragalina a organizat un banchet la sediul comandamentului, unde s-a servit un prânz
compus din „raci, ardei umpluţi şi
friptură”, desertul „fiind dat la pachet
pentru a fi servit seara”. În continuare,
sunt menţionate alte zboruri efectuate,
toate, în scopul salvării celor afectaţi de
rănile căpătate în urma luptelor grele la
care participaseră. În încheierea acestei
scrisori, se menţionează adresa la care
poate primi răspunsul: „pilot Drăgescu Mariana, Oficiul poştal Nr. 30, Detaşamentul
Colonel Gârbea, Escadrila Sanitară”.
În cea de a doua scrisoare expediată de Mariana Drăgescu mamei sale, datată 13 sept.
1942 (inv. 339.539), sunt relatate mărturii interesante de pe front. Astfel, se menţionează că
196
ŢARA BÂRSEI
se găsea într-un sat situat la 30 km sud de Stalingrad, unde se aflau un aerodorm al aviaţiei
noastre şi mai multe unităţi militare româno-germane. Aerodromul era bombardat zilnic de
aviaţia sovietică, ca urmare se înregistrau victime şi mai mulţi răniţi.
N-au trecut 10 minute când aud zgomotul acela caracteristic de motoare ce
îngână, al avioanelor ruseşti. O iau pe Nadia de mâini şi o sfătuiesc să ne
depărtăm de avioane. Ea îmi spune că au mai trecut ei dar nu ne-au văzut. Îi spun
că acesta se învârteşte aici pe loc în jurul nostru. Culcă-te la pământ! Am strigat.
Nu am terminat cuvântul când aud oribilul fâşâit şi-un bum! Şi cad o serie de
bombe la 50 m în spatele avioanelor. Apoi linişte. Ne ridicăm un moment şi le
vedem întregi. Îi spun Nadiei că avionul e încă aici la mare înălţime şi nu s-a
îndepărtat încă. Alergăm mai departe către o vale şi ne trântim la pământ. Oribila
vâjială vine iar spre capetele noastre. Ne acoperim capul cu mâinile. O bubuitură
groaznică şi o vâjietură la urechi. Ridic capul şi ascult. Avionul se depărtează.
Privesc şi mă înfior. În stânga mea la 30 m o gaură din care ieşeau flăcări şi fum.
Aici căzuse lângă noi una din alte 4, iar schijele ne şuieraseră în urechi. Ne-am
sculat distruse. Ne descoperiseră şi aici. Şi ce o să mai urmeze? Un soldat mecanic
al nostru şi câţiva nemţi aleargă spre noi. Suntem toţi teferi. O schije a găurit unul
din avioanele noastre. La al meu una mică înfiptă în plan. Găurile fumegă. Ne
scuturăm de praf şi pământ. Un neamţ mai în vârstă ne mărturiseşte că în viaţa lui
nu a văzut şi nu şi-a putut închipui ca o femeie să poată suporta cu atâta
resemnare a fi ţinta bombardamentelor inamice. Da, suntem ţintă fără nici o
apărare. Nici antiaeriană, nici vânătoare, nimic. În voia soartei!
În continuare, în această scrisoare se menţionează că
trupele germane au intrat în Stalingrad, dar oraşul are o lungime de 24 km şi
trebuie cucerit pas cu pas. Românii sunt la 5 km Sud şi cuceresc cazemată cu
cazemată. Am vizitat un sat calmuc cu gen. Dragalina. Câteva case îngropate în
praf, mizerie şi murdărie de nedescris. Calamucele şi calmuceii stau turceşte şi
beau un fel de de ceai de culoarea nămolului din boluri de lemn. Sunt budişti.
Satul în care stăm noi e rusesc. Într-un bordei de lut lângă noi stă o femeie cu 7
copii. I-am dat nişte lucruri de îmbrăcat şi a plâns de bucurie. Când le-am dat o
pâine era să se încaiere două familii. Mi-a povestit că soţul ei cumpărând o
chitanţă de pâine de la un colhoz într-o zi când nu se dădea pâine, l-a condamnat
la 7 ani. Au venit şi i-o luat şi singura oaie, şi dacă nu o dădea o lua pe ea în loc.
13 sept. Azi am fost cu Nadia la slujba bisericească în faţa bisericii, că înăuntru era
plină de grâne. Plângea populaţia de bucurie şi cânta în cor răspunsurile. Pe lângă
biserică numai morminte de ostaşi români şi germani. Am vizitat apoi pe bâtrână,
sora fostului preot rus din sat. Fusese 25 ani institutoare la Axay. Stătea într-un
bordei întunecos, îmbrăcată în zdrenţe. În perete era o fotografie a ei din tinereţe:
o femeie frumoasă, elegantă, cu o pălărie imensă cu flori. Nu cred că cineva va fi
putut blestema ca ea! Pe fratele ei preotul l-au deportat în Siberia, iar biserica a
fost despuiată de odoare de către un grup de comisari foarte graşi şi bine hrăniţi,
iar când au vrut să dărâme turla cu crucea, populaţia s-a strâns şi a început să
plângă şi să se vaite încât… au trebuit să renunţe. I-am dus bătrânii niţel zahăr;
nu-i venea să creadă ochilor – spunea că de doi ani nu a mai văzut zahăr. Dar ce a
mulţumit-o la maximum a fost o cutie de bicarbonat de sodiu, că o durea
stomacul. I-am mai dus ceva alimente, iar ea ne-a povestit o mulţime de lucruri
interesante. Avea pensie după 25 ani de învăţământ de 50 ruble, iar o pâine costă
20 ruble. Populaţia e jerpelită pentru că atunci când se aducea cantitatea cuvenită
de stambă şi ghete, luau familiile comisarilor, a vânzătorului, a primarului etc. iar
197
MANUELA ŢUHAŞU
poporul nu mai ajungea să ia nimic… aveau regim special pentru că erau socotiţi
comunişti de rangul I, burghezimea, meseriaşii, lucrătorii rangul II, iar sătenii de
nici un fel, aceia nu prea erau socotiţi oameni. Poporul rus adevărat e blajin. Am
văzut câteva tipuri de bătrâni cu părul pe umeri, ca din romanele lui Tolstoi. Sunt
sălbatice triburile de calmuci, kirkizi, cazaci, uzbeci etc. Populaţia e foarte
apropiată de români, şi suţine că românii sunt oameni frumoşi şi buni. De aliaţi se
ţin în rezervă.
Mariana Drăgescu o informa pe mama sa:
Am descoperit la popotă aici pe un căpitan doctor ce mi se părea cunoscut.
Era dr. Horger din Lugoj. M-a recunoscut şi el şi i-a făcut multă plăcere că m-a
văzut. Apoi pe un maior din Calafat – Popescu – fiu de-al … Mai este cu noi şi
arhitectul Cantacuzino, cumnatul Marinei Brâncoveanu, care e cu echipa de
propagandă. Noi nu am văzut jurnale de când am plecat şi nici nu ajung pe aici.
Te rog pe tine să-mi păstrezi articolele şi fotografiile ce au apărut. Mă întrebi cum
fac cu spălatul părului? Ne vârâm capul în benzină şi gata. Cu restul corpului e
mai greu. Câteodată ne spălăm pe corp, altădată pe picioare. Totul prin rotaţie.
Aviatoarea Mariana Drăgescu îi spune mamei sale că suportă tot mai greu realităţile
frontului, cu toate consecinţele sale, care devin de nesuportat:
Mi s-a urât de bombe, explozii, incendii, mine şi partizani, răniţi şi morţi. E greu
pentru un bărbat şi mult prea greu pentru o femeie, fie ea cât de curajoasă şi de
sfidătoare a pericolului. E un fel de pericol care nu poţi să-l bravezi. Te ia în mod
laş şi hoţesc, când te dezmeticeşti e prea târziu. De aceea sunt într-o încordare şi
tensiune nervoasă continuă. Comandorul spune că are un ordin în sensul că odată
cu terminarea Stalingradului ne-am întoarce acasă. Aştept ca niciodată
reîntoarcerea asta. O lună de zile aici e mai mult decât de 10 ori 5 luni în campania
trecută…
Dar totul trece! Are să treacă şi asta odată. Să dorm liniştită fără grija
dezgustătoarelor avioane şi a milioanelor de muşte tot atât de dezgustătoare ce ne
chinuie zi şi noapte; îţi intră în mâncare, în gură, în ochi, în urechi, un chin
perpetuu în puţinele momente de odihnă.
În finalul acestei scrisori se relatează că a luat masa
într-un cerc restrâns cu gen. Dragalina. Ne-a arătat situaţia frontului. Românii au
ajuns la periferia Sud a oraşului Stalingrad. Nemţii au tăiat oraşul în două. Lupte
grele; se cucereşte casă cu casă. Tot aseară am aflat că unul din avioanele ruseşti ce
făcea incursiunile şi ne bombardau la Kotelnik şi aici a fost doborât. S-a aventurat
în interior şi l-a doborât antiaeriana. Echipajul a sărit cu paraşuta şi a fost prins.
Au vrut să se sinucidă dar nu au avut timp. Acum stăm noi. Aici este un uragan
de praf şi este un frig… Stăm ghemuite în coliba noastră de lemn în care şueră
vântul. Ne vizitează din când în când ofiţeri prieteni de la propagandă şi camarazi
români şi germani. Serile sunt lungi aici, aşa că în felul acesta trece mai uşor.
Referitor la cuprinsul acestor scrisori, se poate afirma că ele conţin realităţile crude ale
războiului şi situaţia dificilă din punct de vedere material şi psihic în care se aflau militarii
noştri, greu încercaţi în lupta cu un inamic tot mai dârz şi cu o natură tot mai ostilă.
În încheiere se impune a menţiona că Mariana Drăgescu, prin întreaga sa activitate, s-a
impus ca o personalitate autentică a istoriei feminine a zborului cu motor din ţara noastră,
precum şi a aripilor cu tricolor, purtând cu cinste şi demnitate uniforma Aviaţiei Române.
198
199
200
ŢARA BÂRSEI
Mihai-Cristian ŞELARU
GHEORGHE GH. MIRONESCU

ŞI CÂMPURILE DE PRIZONIERI DE LA CASSINO ŞI CAMALDOLI
GHEORGHE GH. MIRONESCU

AND THE PRISONERS CAMPS FROM CASSINO AND CAMALDOLI
Abstract: Gheorghe Gh. Mironescu, member of the National Committee of the Romanians in
Transylvania and Bukovina, of the National Council of the Romanian Unit, was also a participant
in the Nationalities Congress from Austria-Hungary (8-11 April 1918). He was the one who
visited the camps of prisoners in Cassino and Camaldoli, where there were assembled 1500 soldiers
who had always asked permission to do what they considered to be a sacred duty: to fight for the
cause of our national unity.
Among the war prisoners captured by the Italian army there were 108 officers, 26 aspirants and
17.504 Romanian soldiers, originating in the Romanian provinces subject to Austria-Hungary:
Transylvania, Banat, Crişana, Maramureş and Bukovina.
One hundred and twenty four of these prisoners (all soldiers) were in Albania. The others were
scattered in Italy in various prisoners of war camps: the 134 officers and aspirants are distributed
in 23 different camps, those 17,380 soldiers in fifty different camps.
The main focus of Romanians abroad was to combat malicious ideas on the true aspirations and
feelings of the Romanian people.
Also, to better inform the public in allied countries, and to mobilize in support of the national
cause, Romanian emigration from France had set up on January,17,1918, the newspaper “La
Roumanie” through the contribution of the journalists Constantin Mille, Emil D. Fagure, the
deputy Paul Brătăşianu, etc.
Profesorul universitar Gheorghe Gh. Mironescu – fruntaş al Partidului Conservator,

Partidului Conservator-Democrat, Partidului Poporului, Partidului Naţionalist-
Democrat, Partidului Naţional Român, Partidului Naţional-Ţărănesc – a fost cel care a
prezidat, în iunie 1930, guvernul care a oficializat revenirea în ţară şi înscăunarea regelui
Carol al II-lea. Între 8 decembrie şi 4 aprilie 1931, el a mai condus un nou guvern
naţional-ţărănesc.
Născut la 28 ianuarie 1874, după studiul liceal absolvit la Iaşi în anul 1894, Gheorghe
Gh. Mironescu urmează cursurile Facultăţii de Litere şi de Drept din Bucureşti. Îşi susţine
examenul de doctorat în Drept la Paris, în 1899, intră în învăţământul superior în cadrul
Facultăţii de Drept din Bucureşti, parcurgând toate treptele ierarhice, ajungând profesor
universitar, şeful Catedrei de Enciclopedia Dreptului, la aceeaşi facultate, devenind mai
târziu decan. Îl întâlnim făcând parte din grupul celor 29 de profesori universitari şi 40 de
parlamentari care, la propunerea profesorului universitar Simion Mândrescu, în numele
201
MIHAI-CRISTIAN ŞELARU
Asociaţiei profesorilor universitari din România, au plecat la Paris pentru a organiza şi

susţine acolo propaganda pentru Unire. 1
Într-o scrisoare publicată la adresa alegătorilor din colegiul I din Vaslui în anul 1915,
Gheorghe Gh. Mironescu considera: „Uriaşul război european ne-a pus în faţa următoarei
probleme care stăpâneşte întreaga viaţă politică” 2 şi tot el se întreabă „cum vom asigura
viitorul României şi întregirea neamului Românesc”3. Menţionează faptul că majoritatea
oamenilor politici ai vremii considerau „că singură soartă spre dezlegare este
Neutralitatea (să rămânem neutri până la sfârşitul războiului)” 4. Cu toate acestea,
Gheorghe Gh. Mironescu nu susţine în totalitate neutralitatea, deoarece
lipsiţi de orice sprijin, complet izolaţi neutralitatea noastră, ar fi o adevărată
minune […] să ne strecurăm nesfâşiaţi, rămânând închişi pentru vecie în hotarele
strâmte şi nedrepte de azi şi condamnaţi de a răbda distrugerea fraţilor noştri 5.
Tot el arată că acest rezultat ar putea să fie unul şi mai trist :
Dacă ni s-ar impune o cedare de teritoriu, forţele noastre intacte nu ar putea
susţine lupta contra întregii Europe6.
Tot el consideră că neutralitatea ar putea fi de ajutor
doar în cazul în care cele două grupuri de State beligerante, […] ar ceda şi ar
încheia pacea, fără să se fi decis o victorie deplină7.
Gheorghe Gh. Mironescu este pentru necesitatea unei alianţe, şi apreciază că
ori cu cine ne-am alia, vom trebui să jertfim, cel puţin momentan, unele drepturi,
anume: revendicările ce le avem împotriva Statului aparţinând grupului în care ne
vom alia8,
opinând că soarta ne impune să alegem între fraţii noştri:
Trebuie să avem în vedere acest trist adevăr, că alegerea ce o vom face acum va fi
pentru vecii vecilor9.
Consideră că momentul oportun pentru a intra în război ar fi acela pentru care
trebuie să se facă o pregătire diplomatică, iar în privinţa situaţiei militare, să se încheie
alianţa cu Quadrupla Înţelegere cât mai curând, dar rezervând dreptul de a alege noi
momente prielnice pentru intrarea în război; să se facă o înţelegere cu Bulgaria spre a se
asigura graniţele de la Sud; să se obţină garanţii serioase contra unei încătuşări
diplomatice prin închiderea Mării Negre; să se dobândească de la puterile Quadruplei
1 Traian Nicola, Valori spirituale vasluiene, Bibliografie, vol. I, Muzeul Judeţean ,,Ştefan cel Mare”
Vaslui, Editura Odeon, Vaslui, 2001, p. 440.
2 G.G. Mironescu, România faţă de resboiul european, Tipografia Profesională „Dimitrie C. Ionescu”,
Bucureşti, 1915, p. 3.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 4.
6 Ibidem.
7 Ibidem, p. 5.
8 Ibidem, p. 6.
9 Ibidem, p. 9.
202
ŢARA BÂRSEI
Înţelegeri garanţii serioase ce nu contestă drepturile asupra niciunuia din teritoriile

româneşti din Austro-Ungaria, adică asupra teritoriilor dintre Tisa, Dunăre şi Carpaţi; să
se asigure aprovizionarea regulată cu material de război.10
Cu toate acestea, cea mai mare dorinţă a ilustrului politician era aceea ca poporul
român să fie unit pentru ca, din toate puterile şi cu toate mijloacele, să se contribuie la
acelaşi mare scop, adică „desăvârşirea pregătirii Ţărei, sub toate raporturile, pentru a
putea asigura mărirea Patriei şi întregirea Neamului Românesc” 11.
Alături de Gheorghe Gh. Mironescu, o seamă de alte personalităţi au luptat pentru
înfăptuirea mişcării naţionale, printre care: Vasile Lucaciu, Take Ionescu, fratele său dr.
Toma Ionescu, Octavian Goga, Simion Mândrescu, N. Basilescu, George Moroianu, O.
Tafrali, C. Angelescu, T. Cantacuzino, Ioan Ursu, Traian Lalescu, V. Stoica. Cei mai mulţi
dintre aceştia s-au stabilit la Paris, încă din toamna anului 1917, unde aveau strânse relaţii
politice, ştiinţifice şi personale şi de unde aveau să organizeze şi să conducă întreaga
activitate consacrată motivării legitimităţii idealurilor naţionale ale poporului român şi
marile sacrificii făcute în sprijinul Aliaţilor, în anii războiului.12
De asemenea, pentru o mai bună informare a opiniei publice din ţările aliate şi
pentru mobilizarea în sprijinul cauzei naţionale, emigraţia română din Franţa a înfiinţat,
la 17 ianuarie 1918, ziarul „La Roumanie”, prin aportul ziariştilor Constantin Mille, Emil
D. Fagure, deputatul Paul Brătăşianu.
Preocuparea principală a constat în combaterea ideilor răuvoitoare asupra
adevăratelor aspiraţii şi sentimente ale poporului român.
Solidaritatea cu naţiunea română, exprimată în mesajul adresat universitarilor
români de către Lucien Poincaré (prorectorul Universităţii din Paris), la 4 februarie 1918,
a fost susţinută de personalităţi intelectuale franceze ca Georges Lacour-Gayet, R.G. Lely,
Émile Picard (membri ai Institutului Franţei), Georges Lecomte (preşedintele Societăţii
oamenilor de litere din Franţa) şi a fost de un real folos cauzei naţionale române. 13
Ziarul „La Roumanie”, prin pana lui Gheorghe Gh. Mironescu, constată că, atunci
când transilvănenii şi-au dat seama că au fost „mizerabili înşelaţi – au refuzat să lupte, iar
unii dintre ei au fost omorâţi”14. Foarte mulţi dintre românii ardeleni au reuşit să treacă în
Rusia, în jur de cinci sute de mii, patruzeci de mii au trecut în Italia şi aproape patru mii
în Franţa. Tot de la el aflăm că primul batalion a sosit la Iaşi în iunie 1917, pentru ca, până
în toamnă, douăsprezece mii de foşti prizonieri transilvăneni să se alăture frontului din
Moldova, deoarece
prizonierii transilvăneni din Italia au făcut de asemenea eforturi pentru a fi
înrolaţi în armatele italiene sau intr-o altă armată aliată şi au putut constitui câteva
unităţi care au luat parte la luptele de pe frontul italian15
10 Ibidem, pp. 38-41.

11 Ibidem, pp. 48-49.
12 C. Gh. Marinescu, Lupta românilor pentru Marea Unire şi opinia publică europeană, în vol. Românii în
istoria universală, I, Iaşi, 1986, pp. 432-433.

13 *** Voluntarii unităţii, în „Magazin istoric”, Anul II, nr. 10 (19), octombrie, 1968, pp. 40-46.
14 Ibidem.
15 Georges G. Mironesco, Aperçus sur la Question Roumaine (Avec une carte hors texte), Éditions Ernest
Leroux, Paris, 1919, p. 29.
203
şi sesizează că, în Franţa, numărul prizonierilor era foarte mic până în primăvara anului
1918, când autorităţile au încercat să creeze o legiune românească, dar acest lucru nu s-a
mai întâmplat din cauza faptului că a intervenit armistiţiul general, dar că, în timp, un
număr de prizonieri au putut să se înroleze individual, pentru ca unii dintre ei să fie deja
angajaţi în Legiunea Străină, unii chiar de la începutul războiului. Gheorghe Gh.
Mironescu constată că
poporul transilvănean a indicat cu claritate prin acest lucru în ce sens se înţelege el
să-şi decidă propria soartă, Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele -
primeşte astfel deplina satisfacţie16.
La 4 martie 1918, reprezentanţii misiunii parlamentare, dar şi a românilor din Banat,
Bucovina şi Transilvania, au fost primiţi în audienţă de Georges Clemenceau, la
Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Aceştia au făcut o expunere asupra situaţiei critice a
României, ca urmare a neaplicării Convenţiei de alianţă de către statele Antantei, ceea ce
a determinat slăbirea capacităţii de luptă a armatei române, mai ales după retragerea
trupelor ruseşti de pe frontul din Moldova, din cauza izbucnirii revoluţiilor din februarie
şi octombrie 1917.17
La 30 aprilie 1918, Gheorghe Gh. Mironescu a făcut parte din Comitetul naţional al
românilor din Transilvania şi Bucovina, creat la Paris ca urmare a evoluţiei ascendente a
mişcării patriotice româneşti din Franţa.
La 3 octombrie 1918, a fost cooptat membru al Consiliului naţional al unităţii
române, având rolul de reprezentant al ţării noastre pe lângă puterile Antantei.
Într-un raport diplomatic al Ministerului de Externe al Franţei, din anul 1918, se
sublinia faptul că una dintre primele sarcini pe care şi le-a asumat Consiliul Naţional al
Unităţii Române era aceea de a colabora la formarea de legiuni transilvănene şi române în
ţările aliate europene şi că, prin eforturile senatorului Dumitru Drăghicescu şi ale unor
fruntaşi transilvăneni care s-au stabilit la Paris, s-a format un prim grup de voluntari,
recrutaţi din rândul prizonierilor români din armata austro-ungară. În Franţa,
documentul diplomatic menţiona că autorităţile franceze au emis un decret prin care se
aproba constituirea unei Legiuni Române, iar Consiliul Naţional al Unităţii Române
se preocupă să înroleze pentru acest grup noi voluntari şi din numeroasa colonie
transilvăneană din Statele Unite18.
16 Ibidem.
17 C. Gh. Marinescu, Opinia publică internaţională în sprijinul luptei românilor pentru Unirea
Transilvaniei cu Ţara (1914-1920), în vol. Transilvania în istoria şi conştiinţa românilor, Iaşi, 1985, pp.
232-238.

Legiunea Română, constituită din ofiţeri, gradaţi şi soldaţi de etnie română, proveniţi din fostul
Imperiu Austro-Ungar, aflaţi pe teritoriul Italiei în calitate de prizonieri de război. Momentul
înălţător când un batalion şi trei companii de vânători de munte („alpini") au „făcut să fâlfâie în
zona de război steagul legiunii române iredente din Italia” a constituit rezultatul unui efort
diplomatic şi politic fără precedent, desfăşurat timp de mai bine de un an în cancelariile
occidentale, la Londra, Roma şi Paris.
18 V. Netea, C. Gh. Marinescu, Liga Culturală şi unirea Transilvaniei cu România, p. 307.
204
ŢARA BÂRSEI
El a intrat, totodată – menţiona raportul diplomatic –

în legătură cu transilvănenii, foştii prizonieri de război, care se găsesc în număr
mare în Siberia. Pretutindeni, Consiliul Naţional îi cheamă pe români să ia parte la
luptă, ale cărei rezultate trebuie să ducă la eliberarea de sub dominaţia străină a
vechilor lor capitale, a oraşelor lor universitare, a metropolelor lor religioase 19.
Gheorghe Gh. Mironescu a făcut parte şi din delegaţia română la Congresul
naţionalităţilor din Austro-Ungaria (8-11 aprilie 1918), care s-a ţinut în sala Capitoliului din
Roma, la care au participat, pe lângă reprezentanţi ai ţărilor oprimate (România,
Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia), şi reprezentanţi ai aliaţilor (Franţa, Italia, Anglia, SUA).
Se organizează, la Stokholm, în 1917, primul Congres al naţiunilor asuprite din
Austro-Ungaria, la care liderii emigraţiei cehoslovace, sârbe, poloneze şi române
(reprezentantul nostru fiind Jean Th. Florescu) hotărăsc, de comun acord, să militeze în
favoarea determinării autorităţilor de „a-şi modela corespunzător atitudinea faţă de
situaţia prizonierilor de război”. Concomitent, sosesc din toate statele mesaje de
încurajare şi solidaritate. „Deschideţi porţile închisorilor de prizonieri. Destinul, datoria şi
voinţa sunt ale voastre. Trăiască România Mare”, suna textul unui manifest venit din
România. Ca urmare, Congresul, mutat, ulterior, succesiv la Paris, Londra şi Roma, cere
imperativ guvernelor Antantei să accepte destrămarea, de facto, a Dublei Monarhii. În
aceste condiţii, soarta românilor transilvăneni din Italia era deja hotărâtă.
Trebuie menţionat faptul că Gheorghe Gh. Mironescu a vizitat câmpurile de
prizonieri de la Cassino20 şi Camaldoli21, în care se aflau adunaţi 1500 de soldaţi.
La Cassino, Gheorghe Gh. Mironescu, menţionează faptul că
bravii ofiţeri şi aspiranţi au fost plini de însufleţire. Bucuria mea şi a lor a fost
nespus de mare. Pentru prima dată vedeau pe cineva de acasă, care se interesează
de dânşii, deşi unii erau de câţiva ani prizonieri22.
Cei mai mulţi prizonieri erau din anul 1915 (Sabin Popa, Demetrescu Chioreanu). În ceea
ce priveşte vârsta, aceştia erau între 20 şi 33 de ani. Toţi l-au informat că erau trataţi bine
şi că au
dorinţa de a merge pe front, ca să lupte în rândul aliaţilor pentru triumful
dreptăţii în lume şi pentru întreg neamul românesc23
şi îl înştiinţează că
guvernul italian are toata binevoinţa, în vederea pregătirii unei legiuni străine 24.
19 C. Gh. Marinescu, Opinia publică internaţională…, pp. 223-224.

20 Cassino - orăşel de 15.000 locuitori, pe drumul de la Roma la Neapole. Câmpul de prizonieri de la
Cassino era unul dintre cele mai mari din Italia, compus din mai multe pavilioane nou construite,
clădite anume pentru internarea prizonierilor.
21 Camaldoli – unul din forturile oraşului Genova.
22 G. Mironescu, Din Pribegie. Prisonierii Români din Italia în aprilie 1918, în „Convorbiri literare”,
Anul al 60-lea. Maiu-august 1927, Bucureşti, Atelierele grafice Socec&Co. S.A., p. 69.
23 Ibidem, p. 70.
24 Ibidem.
205
La Camaldoli
întâlnirea cu aceşti viteji Români a fost încă şi mai însufleţită decât întrevederea de
la Cassino. Au fost cuprinşi de o bucurie neînchipuită, văzând că vine, în fine,
unul din ai lor să se ocupe de dânşii, mai ales că toţi erau de mult prisonieri, unul
chiar din primele luni ale răsboiului25.
La 11 aprilie 1918, prim-ministrul Orlando îi primeşte pe reprezentanţii Congresului
şi îi asigură că „Italia consideră cauza lor ca pe a ei înseşi”. În consecinţă, profesorul
Gheorghe Gh. Mironescu face apel la cei 108 ofiţeri şi subofiţeri, 26 gradaţi şi 17.380
soldaţi (la care se adaugă alţi 124 soldaţi, aflaţi în Albania) să se înroleze în Legione
Romena.
Legiunea română, formată din prizonierii de război ardeleni, bănăţeni, bucovineni
în Italia şi constituită în iunie 1918 la Cittaducale, acceptase o altă ofertă, din partea Ligii
Patriotice Feminine (Lega Patriottica Femminile). Reprezentanţii primei societăţi s-au simţit
nedreptăţiţi. Nemulţumirea lor este redată în scrisoarea semnată de Elena Bacaloglu, care
se afla de 10 ani în Italia.26 Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat,
Bucovina a cooperat cu Liga Patriotică Feminină reprezentată de neobosita Maria Rygier,
care se va ocupa, cu aprobarea guvernului italian, de organizarea comitetelor italiene Pro
Romeni.27
Sacrificiile eroice ale transilvănenilor, elanul cu care şi-au vărsat cu generozitate
sângele pe toate fronturile aliate pentru triumful dreptăţii, constituie cea mai strălucită
manifestare a voinţei pe care au avut-o întotdeauna românii oprimaţi de a se elibera şi de
a se uni cu România.
„Poporul transilvănean”28 a indicat cu claritate prin acest lucru în ce sens înţelege el
să-şi decidă propria soartă. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (care nu este
decât o consecinţă a principiului libertăţii popoarelor) primeşte astfel deplină satisfacţie.
25 Ibidem, p. 73.

Principalele „câmpuri de internare” în care se găseau cei mai mulţi soldaţi români erau:
Pizzighettone, unde se găseau 1951 soldaţi; Fonte D’Amore (Provincia Ancona) 1776 soldaţi;
Cassino 1500 soldaţi; Alessandria 1339 soldaţi. Erau şi câmpuri unde se găseau numai câte un
soldat (Muro Lucano – lângă Neapole, Milazzo – Sicilia, nu departe de Messina), sau câte 2 soldaţi
(Melfi, Adernò/Adrano în Sicilia); în ceea ce priveşte ofiţerii şi aspiranţii, aceştia erau în „câmpurile
de internare” de la: Exilles (2 ofiţeri); Corp Alessandria, câmpul Fasano (1 ofiţer); Corp Genova –
Cortemaggiore (2 ofiţeri), Camaldoli (18 ofiţeri şi 3 aspiranţi); Avezzano (7 aspiranţi); Urbania (12
ofiţer); Belvedere (1 aspirant); Calci (3 ofiţeri); Castellano (1 aspirant); Matera (2 ofiţeri); Melfi
(5 ofiţeri); Muro Lucano (6 ofiţeri); Venosa (2 ofiţeri); Catania (4 ofiţeri); Cefalu (10 ofiţeri); Milazzo
(1 aspirant); Teracina (9 ofiţeri, 2 aspiranţi); Vittoria (1 aspirant).
26 Raluca Tomi, Italieni în slujba Marii Uniri. Mărturii inedite, „Revista istorică”, tom XXI, 2010,
nr. 3-4, pp. 279–292.

27 Ibidem.
28 G.G. Mironesco, Aperçus sur la Question Roumaine…, p. 28.
206
ŢARA BÂRSEI
ANEXE:
2 mai 1918
Prizonierii români în Italia29
Printre prizonierii de război capturaţi de armata italiană au fost 108 ofiţeri, 26 aspiranţi şi
17.504 soldaţi români, originari din provinciile româneşti supuse Austro-Ungariei: Transilvania,
Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina.
O sută douăzeci şi patru dintre aceşti prizonieri (toţi soldaţi) sunt în Albania. Ceilalţi sunt
împrăştiaţi în Italia în diferite tabere de prizonieri de război: cei 134 de ofiţeri şi aspiranţi sunt
repartizaţi în 23 de tabere diferite, cei 17.380 de soldaţi în cincizeci de tabere diferite.
Guvernul italian a luat decizia de a concentra într-o singură tabără de prizonieri (la Citta
Ducale) pe toţi ofiţerii şi aspiranţii români.30
În curând se va lua o măsură asemănătoare şi pentru soldaţii români: ei vor fi reuniţi în mai
multe tabere din aceeaşi regiune. Grupul de soldaţi prezintă totuşi anumite dificultăţi: soldaţii
sunt folosiţi la muncile agricole şi, cum sunt excelenţi muncitori şi înţeleg uşor limba italiană,
fermierii nu acceptă să renunţe la ei.
Aflându-mă în Italia (pentru a participa la Congresul naţionalităţilor oprimate de Austro-
Ungaria), am ţinut să profit de această ocazie pentru a-i vizita pe prizonierii de război români.
Aş fi vrut să-i văd pe toţi. Dar din păcate, circumstanţele nu mi-au permis să vizitez, pentru
moment, decât două tabere de prizonieri: tabăra de la Cassino şi tabăra de la Camaldoli.
Tabăra de la Cassino se află la câţiva zeci de km de gara Cassino, care este la 138 km de
Roma pe ruta spre Napoli. Este o mare tabără construită special pentru prizonierii de război. Este
împărţită în două: tabăra ofiţerilor şi tabăra soldaţilor. Prima poate să primească o mie de ofiţeri.
Ultima poate să primească trei mii de soldaţi.
Camaldoli este un fort din Genova, situat pe o înălţime în jurul oraşului. Nu este uşor să
ajungi acolo, pentru că nu există drumuri carosabile până în vârf. Maşinile se opresc la poalele
muntelui. De acolo, trebuie urcat pe jos sau pe spatele unui măgar şi drumul care urcă în zig-zag
are patru km. Pentru a ajunge pe înălţime traversăm satul Camaldoli. Lângă fort, un antreprenor
a construit un han pentru turişti. Acest han adăposteşte acum prizonierii de război.
Joi, 18 aprilie, am mers la Camaldoli. Dl colonel Galliani, care comandă tabăra, prevenit de
către ministerul de război de vizita noastră, ne-a făcut cea mai bună primire.31
Grupul român de la Cassino este format din cinci ofiţeri, nouă aspiranţi şi o mie cinci sute
soldaţi. Printre soldaţi nu erau prezenţi în tabără decât o sută optzeci. Ceilalţi erau la muncă în
fermele din regiune.
29 Ibidem, p. 114.
30 „Am constatat într-un articol publicat ulterior (România, din 13 iunie 1918, sub titlul: «Fraţii
noştri prizonieri în Italia») că adunarea ofiţerilor şi aspiranţilor era deja fapt împlinit la 7 mai.
Trebuie adus un omagiu guvernului italian pentru bunăvoinţa pe care a arătat-o în această
circumstanţă şi în general pentru marea sa bunăvoinţă în toate problemele ce vizau pe prizonierii
care îi români.”
31 „La Cassino, am fost însoţit de profesorul Benedetto de Luca; la Camaldoli am mers singur.”
207
Din cinci ofiţeri, patru erau din regiunile transilvane, iar al cincilea din Bucovina. Din nouă
aspiranţi, şase erau din Transilvania şi trei din Bucovina. Vârsta lor variază între 20 şi 33 de ani:
cel mai în vârstă era născut pe 19 august 1885, cel mai tânăr pe 14 martie 1898. Au fost făcuţi
prizonieri în perioade diferite: cel mai vechi prizonier dintre ei este din luna iulie 1915 (imediat
trei ani), cel mai recent este din 28 ianuarie 1918 (încă nu are trei luni).
Nu voi încerca să descriu bucuria imensă a acestor bravi români când ne-au văzut printre ei.
Şi ce mare bucurie pentru noi să auzim din gurile lor cât de fermă este credinţa lor în viitor.
Pătrunşi de un ardent patriotism, ei nu cer decât o singură favoare: aceea de a fi autorizaţi să
lupte alături de apărătorii dreptului, pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Este singura
cerere pe care ne-au făcut-o. Ne-au spus de câte ori au cerut şi recerut, fără succes, tuturor
autorităţilor competente autorizaţia de a lupta pentru cauza dreptului şi ne-au rugat să
intervenim pentru ca această autorizaţie să le fie acordată.32
În afara grupului românesc, am găsit la Cassino un ofiţer şi patru aspiranţi, trăind în
grupul austro-ungar, dar fiind, în realitate, de origine română. Am petrecut un moment şi cu ei.
Duminică 21 aprilie am mers la Camaldoli. Tabăra de la Camaldoli este rezervată
prizonierilor irredenti. Numărul lor este mic şi nu sunt, în principiu, decât ofiţeri şi aspiranţi. În
afară de români, la Camaldoli sunt şi sârbi şi polonezi.
Grupul românesc de la Camaldoli este format din patru ofiţeri şi doisprezece aspiranţi (a fost
şi un soldat).
Din cei patru ofiţeri, unul singur era din Transilvania, ceilalţi trei erau din Bucovina. Din
cei doisprezece aspiranţi, trei erau din regiunile transilvane, ceilalţi nouă erau din Bucovina.
Vârsta lor variază între 22 şi 40 de ani: cel mai în vârstă e născut la 23 iulie 1878, iar cel mai
tânăr e născut la 27 noiembrie 1896. Cel mai vechi prizonier dintre ei este din luna decembrie
1914 (de trei ani şi jumătate), prins în Serbia (de către sârbi şi trimis în Italia); cel mai recent este
din 19 august 1917 (de opt luni).
Trebuie să repet pentru curajoşii de la Camaldoli ceea ce am spus despre fraţii lor de la
Cassino. Ce bucurie indescriptibilă, atunci când au văzut în sfârşit pe unul de-al lor venind să se
intereseze de ei! Ce entuziasm, ce încredere fermă în viitorul dreptului. Dar, peste toate, trebuie să
lăudăm şi să binecuvântăm sublimul lor patriotism.
Românii de la Camaldoli au insistat şi mai mult decât cei de la Cassino în a solicita mereu
autorizaţia de a împlini ceea ce ei considerau o datorie sacră: să lupte pentru cauza unităţii noastre
naţionale.
Ei îşi dau seama că unitatea noastră naţională va fi realizată prin triumful Justiţiei pe care îl
urmăreşte Antanta şi cer onoarea de a-şi vărsa sângele pentru a contribui la acest triumf. Cei mai
mulţi dintre ei nu încetează să ceară de doi ani încoace şi mi-au spus că nu vor înceta să
reînnoiască cererea până când nu le va fi satisfăcută.33
Cu aşa fii, naţiunea română nu ar avea de ce să se îndoiască de triumful final al acestei cauze
drepte.
32 Această autorizaţie a fost ulterior acordată. O legiune românească, formată din voluntari
prizonieri de război români, a fost creată în Italia, sub comandamentul generalului L. Ferigo.
33 În curând, în timpul verii 1918, unităţi româneşti luau parte la lupta de pe frontul italian. A se
vedea nota precedentă.
208
ŢARA BÂRSEI
1 august 1918
Soldaţii transilvăneni pe fronturile aliate34
Numărul soldaţilor români din Transilvania şi din alte provincii româneşti din Austro-
Ungaria, care luptă pe fronturile aliaţilor, creşte legiunea străină, sunt în Italia, în armata
americană, sunt pe frontul din Salonic.
Conform unor ştiri recente, numărul lor a crescut mai ales pe frontul italian.
Ei luptă acum, în număr mai mic sau mai mare, sub toate drapelele aliaţilor: ei se găsesc în
armata franceză încă de la începutul războiului cu cehoslovacii în Siberia.
Voluntarii români care se găsesc cu cehoslovacii provin, se pare, în parte, din elementele care
luptau pe frontul românesc.
În fond, pe acest front ar trebui să se concentreze toţi voluntarii români originari din
provinciile româneşti supuse dominaţiei austro-ungare. Este firesc. Imediat ce România s-a
aruncat în vâltoare pentru a-i elibera pe românii oprimaţi şi pentru a realiza unitatea naţională,
numeroşii prizonieri de război de origine română, care se aflau în Rusia, au cerut autorizaţia de a
merge să lupte sub drapelul naţional pe frontul românesc. Dar lentoarea administraţiei ruse şi
dificultăţile de tot felul provocate nu au permis decât unui număr restrâns de prizonieri să ajungă
la timp pe frontul românesc. Din cei şaizeci de mii de prizonieri români transilvăneni care
ceruseră să fie înrolaţi în armata română, doar douăsprezece mii au reuşit să vină să lupte sub
drapelul naţional.
Acum, de când România a fost forţată să înceteze lupta, românii oprimaţi care vor să
continue să lupte pentru cauza comună a justiţiei şi dreptului, nemaiavând puncte de concentrare
în vedere, se răspândesc cam peste tot, pe toate fronturile aliate.
Acest lucru este foarte dezavantajos din toate punctele de vedere. Este sigur, de exemplu, că
din punct de vedere al randamentului forţelor, răspândirea lor este foarte dezavantajoasă.
Trebuie ca organizaţiile româneşti, urmărind alte proiecte mai vaste, să încerce să grupeze –
pe cât posibil – pe unul dintre fronturile aliate forţele româneşti dispersate.
Grupaţi astfel într-o formaţiune cu caracter naţional, soldaţii transilvăneni vor putea să
aducă servicii mult mai importante decât acum. Forţa de luptă a acestor unităţi va fi sensibil
crescută datorită coeziunii lor. Pe de altă parte, această formaţiune va constitui nucleul – avem
motive întemeiate să o credem – unei armate naţionale româneşti pe frontul aliat.
34 G.G. Mironesco, Aperçus sur la Question Roumaine…, p. 49.
209
MIHAELA NEVODAR
Mihaela NEVODAR
EROII VĂII HÂRTIBACIULUI.

CORESPONDENŢĂ ŞI AMINTIRI DE RĂZBOI
HELDEN DES HARBACHTALES.

KORRESPONDENZ UND KRIEGSERINNERUNGEN
Zusammenfassung: Die Arbeit ist in drei Teile gegliedert.

Im ersten Teil wird aus dem Archiv des Harbachtal-Museums in Agnetheln/Agnita der Nachlaß
des Kriegsveteranen Teofil Grusea aus Henndorf/Brădeni vorgestellt: eine Denkschrift über seine
Teilnahme am Zweiten Weltkrieg in den Jahren 1941-1942, dann lange Gedichte über die Dritte
Rumänische Armee (1942) und über Erinnerungen an den Krieg.
Im zweiten Teil folgen als “oral history“ Kriegserinnerungen der Veteranen Ioan Zdravcu und
Mihai Moise aus den Jahren 1943-1945 und im dritten Teil Aussagen von Enkelkindern über die
Kriegsteilnahme ihrer Großväter und die von diesen hinterlassenen Briefe und Fotos.
Bazinul hidrografic Hârtibaciu este situat în partea central-sudică a Podişului

Transilvaniei. Afluent al Cibinului, Hârtibaciu (88,2 km) izvorăşte din Pădurea
Bărcutului, adunând apele din zonă. Străbate mai multe localităţi, ca: Retiş, Brădeni,
Netuş, Agnita, Beneşti, Nochrih, Hosman, Corneţel şi Caşolţ.
Agnita, oraşul situat în inima României, numit şi „capitală a Văii Hârtibaciului”, a
avut bărbaţi vrednici, care au participat la războaie cu simţul datoriei faţă de ţară.
Am găsit în arhiva Muzeului de Istorie „Valea Hârtibaciului”, Agnita, o copie după un
Jurnal din al Doilea Război Mondial, donat de Adrian Pascu din Brădeni (comuna Hendorf),
un jurnal de război al sergentulului Teofil Grusea1, 1942. Conţine: cântece de război, amintiri
din război şi un memoriu. Nepoata sa, Mariana Scutea2, de 56 ani, din Agnita, ne-a povestit,
cu lacrimi în ochi, despre unchiul său, cu care a avut o relaţie specială.
Teofil Grusea s-a născut în ziua de 08.03.1914, fiind cel mai mare din cei patru fraţi
ai săi, din părinţii Nicolae şi Raveca Grusea. Şi-a lăsat părinţii şi surorile mai mici
îndureraţi acasă, iar după stagiul militar, a fost chemat la război, în Rusia. O perioadă au
avut veşti despre el din scrisori, dar a urmat un timp când nu au mai aflat nimic. Cu
lacrimi în ochi, toată familia se ruga pentru sănătatea lui (tatăl lucra la biserica din sat,
epitrop). L-au aşteptat mult, uneori nici nu mai sperau că trăieşte.
Într-o seară, pe când se rugau la lumina lămpii de petrol, au auzit zgomot la fereastă
şi în uliţă. Lumea multă striga de bucurie şi de dor: „A venit Teofil din Război, a venit
Teofil...”, strigau oamenii din sat, care l-au văzut pe Teofil când cobora din tren
1
Teofil Grusea, sergent în al Doilea Război Mondial, a scris Jurnal de război.
2
Mariana Scutea, nepoata de soră a lui Teofil Grusea, locuieşte în Agnita, str. Republicii.
210
ŢARA BÂRSEI
(mocăniţa3). Când părinţii au ieşit afară cu fetele, minune mare – Teofil, unicul băiat se
întorcea din război, de nerecunoscut, cu barbă mare, neîngrijit, slab. Şi-a sărutat îndelung
părinţii, iar pe surori le-a luat în braţe, una pe un genunchi, iar cealaltă pe celălalt
genunchi. Nu-şi puteau vorbi din cauza emoţiilor, nu mai aveau grai. „Era o atmosferă
încărcată de bucurie, cum rar ţi-e dat să trăieşti”, îmi povesteşte nepoata Mariana. Sătenii
doreau şi ei informaţii din război: dacă trăieşte vecinul, vărul, unchiul, camarazii...
De câte unii mai ştia, fie că muriseră în luptă, fie prin lagăre, iar de alţii nu ştia nimic.
Teofil Grusea a murit în 1984.
Reproducem fragmente din Jurnalul de război al lui Teofil Grusea. Am intervenit
ortografic în text, doar pentru a se înţelege conţinutul. Nu însă şi în cazul versurilor.
Memoriu4
Am stat de la data de 15.02.1941 până la 15 aprilie 1941 când m-am prezentat la Regimentul
2, Dorobanţi, fiind chemat cu ordinul de chemare pentru două luni la Compania de armament
greu, Plutonul 303.
M-a echipat, am făcut instrucţie până la 19.05.1941, iar în ziua de 30 iunie am plecat pe
zona Fălticeni. În ziua de 7 iunie am debarcat şi am mers în comuna Rădeşeni, iar seara am
cantonat în acea comună... În seara zilei de 27 iunie am primit ordin să plecăm pe front de la Prut
în Basarabia.
În dimineaţa zilei de 28 iunie am îmbarcat în patru maşini germane, iar în ziua de 29 iunie
(Sf. Petru) am ocupat poziţia, în linia a-II-a.
După câteva zile inamicul a fost respins, iar trupele noastre au înaintat, iar noi am rămas pe
loc pe această poziţie. În seara zilei de 6 iulie am fost îmbarcaţi în maşini româneşti, iar la 9 seara
am fost spre Iaşi unde am cantonat până la data de 13 iulie când am îmbarcat la tren cu direcţia
Fălticeni. Spre seară am ajuns la Fălticeni, unde am stat până la data de 21 iulie când din nou am
îmbarcat în trenul cu direcţia Dorohoi, iar la 22 iulie am debarcat în gara Ungureni, judeţul
Botoşani unde am stat pănă la 24 iulie. Dimineaţa, la ora 6 am plecat pe jos cu direcţia Basarabia.
Am mers toată ziua, seara am cantonat în comuna Contusca în ziua de 25 iulie, pe la ora 12 am
trecut Prutul pe pod de vase la Lipeanu (?), unde am luat direcţia spre Nistru. Seara am cantonat
în comuna Medecăuţi (?). Dimineaţa am plecat, pe la ora 12 am ajuns în comuna Lipic, unde am
lăsat din muniţie.
În ziua de 28 iulie am trecut Nistrul în Ucraina pe la Moghilev-Tîrg. De acolo am tot
înaintat până am ajuns la Batalionul 20 Vălenii de Munte, iar în ziua de 4 august am fost daţi în
sprijinul Batalionului 20 Vălenii de Munte. În ziua de 12 august am trecut Bugul şi-am cantonat
într-o comună. Am stat până în ziua de 19 august când am reluat noi marşul spre Nipru înainte.
În apropierea Niprului am dat de inamic, iar noaptea am ocupat poziţia pe malul Niprului.
În dimineaţa zilei de 4 septembrie ruşii au contraatacat, au trecut Nipru unde s-au dat lupte
crâncene, unde Batalionul 20, în două ore de luptă a avut 97 de morţi, 96 de răniţi şi 16 dispăruţi.
După terminarea luptei noi am fost scoşi în rezervă.
3
În 1895, Societatea Căilor Ferate Locale Sighişoara-Sibiu începe, la Sighişoara, construcţia liniei
ferate înguste care leagă Sighişoara de Agnita, şi apoi de Sibiu. În 1965, linia Sighişoara – Agnita a
fost închisă, apoi, în 2001, linia Agnita – Sibiu a fost închisă și ea.
4
Memoriu scris de Teofil Grusea, 1942, în Rusia – copie la Muzeul de Istorie „Valea Hârtibaciului”
Agnita, nr. inv. 5937.
211
MIHAELA NEVODAR
În ziua de 17 septembrie am plecat. În seara de 18 septembrie am trecut Nipru pe la Berislav

şi am mers în marş până în ziua de 27 septembrie 1941, cînd iarăşi am luat contact cu ruşii la
Molaoici (?), unde am fost atacaţi de tancuri, iar noi am pus tunurile cu baterie şi am distrus mai
multe tancuri, iar restul au fugit înapoi. Atacul a ţinut până în ziua de octombrie 1941 cînd ruşii
au fost respinşi. Noi am înaintat după ei ocupând în fiecare zi, o poziţie. Pe ziua de 10 octombrie am
cantonat unde ne-au intrat tunurile în baltă.
În ziua de 12 octombrie am plecat iarăşi spre răsărit, iar în ziua de 16 octombrie am ajuns în
comuna Dereveschi aproape de marea Azov, unde am stat mai multe zile, iar în 27 octombrie noi
cu secţia I am plecat pe malul Mării Azov, în comuna Hurguv unde am stat până în ziua de 6
noiembrie când am primit ordin să plecăm în ţară. În dimineaţa zilei de 7 noiembrie am reluat
marşul prin ţară, pe un timp ploios şi urât. În ziua de 16 noiembrie am intrat în ... (?), apoi am
continuat drumul. Am stat vreo două săptămâni şi acolo Batalionul mergea după partizat, iar noi
cu plutonul nostru făceam patrulă pentru paza postului.
În săptămâna Crăciunului ne-am deplasat, unde am făcut Crăciunul, unde am umblat la
colindat cu sublocotenentul Floricescu, sergent Năstatse Valer, Cheşcaru Ioan şi caporal Stimer
Nicolae, iar când ruşii au debarcat la Cheşchi (?) Todosia am primit ordin în seara zilei de 30.12 ca
să mergem la Aluşta la Batalionul 18 (un munte, pe malul Mării Negre). Când am coborât de pe
creasta muntelui a început un vifor de nu s-a mai pomenit. Când bătea vântul zăpada îngheţa pe
faţă. Acolo am ocupat poziţia pe malul mării, unde am stat două trei zile, iar în ziua de 04.01.1942
am mers cu trenul în munte pe o şosea care venea de la Kescie la o baricadă pe unde se aştepta ca
să vină ruşii la un caz de rupere de front. Acolo am stat de am făcut Sf. Bobotează, iar în ziua de
08.01 am plecat spre Ilşcut (?), iar eu cu tunul meu am rămas în comuna Tukae (?) cu o companie
din Batalionul 18. Acolo am stat până în ziua de 14.01.1942. În aceste cinci zile nu am primit
pâine deloc, maşina batalionului nu putea merge din cauza noroiului.
*
1942, O dată, Armata III
Mii de braţe, mii de tancuri au pornit din ţara-ntreagă
Şi pare prins în hora morţii pentru ţara lor cea dragă.
Au trecut prin văi şi ape, deosebită Bucovina!
Şi românii, fraţi de sânge, ce trăiau în Ucraina.
Prutul, Nistrul, Bugul l-au trecut de vâltoare,
Iar moşnegii albi, cu plete început-au să se roage,
Glas de clopot, fum de cădelniţă şi altare
Se înăţau în sus, spre ceruri, pentru România Mare!
Iar duşmanul ce stătu-se până atunci în gropi de pământ
A fugit când tricolorul fâlfâia spre cer dobânda
Vânătă având privirea, ca şi faţa lor română.
Călărind pe cai de fulger, trosnind moartea lor în goană
Zburători cu pluta pe aripi de oţel
Şi atunci cu guri de moarte aveau toţi un singur ţel.
Crucea Sfântă, pângărită şi aruncată cu taină
De-o inimă duşmănoasă şi o inimă păgână.
S-o ridica şi-n aghiasmă să o spele în sânge,
Pe poteca ce ajunse de pe plaiuri sălbatice.
212
ŢARA BÂRSEI
Îşi făcu-se în case sfinte hotare, grajdiuri şi hambare,

Turle, cruci, icoane sfinte le călca în picioare
Ai venit atunci, tu bravă din Carpaţi, ARMATA III
Şi-ai secat un râu de lacrimi dezrobind pe veci.
Ai ales toţi Feţi Frumoşii care au luptat demult, ca zmeii.
Toţi cu inimi de centauri şi cu muşchi mai tari ca leii
Mâna lor cea ridicată spre duşmani tăioasă spadă,
Niciodată tremurând-o n-or mai putea ca să mai cadă,
Tu Armată, fala ţării pentru care azi se roagă
Şi copilul mic din faşă, fraţi, surori din ţara-ntreagă!
Eşti purtată de ursită să aduci lumii mântuire,
Să aprinzi suprema forţă pentru întreaga omenire.
Ţăranului nostru ruga să dărui cununi de aur
Ofiţeri, soldaţi frăţeşte am luptat cu toţi, cu zor,
Cu al vostru sânge, presate file în cartea ţării,
Nici un nor putea vreo dată să vă dea pe vânătorii
Îţi urez ARMATA III în curând izbândă întreagă!
Să îţi vezi curând nepoţii, să culegi în ţara întreagă,
Iar hotarul Sfânt de vremuri, departe în zare
Bugul, Dunărea şi munţii să ne fie veci hotare.
*
AMINTIRE DIN RĂZBOI
Trandafir crescut cu ploi/ Doamne ce amarnic trai,
Ce zile trăinte-n silă / Prin străini şi fără milă.
Floricică foi de mac/ Să fiu tot mereu soldat
Şi să las mândriţă-n sat,/ Să ai şi grad de sergent
Ca un om cel mai deştept,/ Să răspunzi de tun, de cai
Şi de ostaşii ce-i ai./Aşa am căzut acum
Să fac războiul la tun./ La tunul de infanterie
Cu sectie, mitraliere.
Foaie verde ş-o năframă / Când am primit telegramă
Nu ştiam de ce mă cheamă/ Am crezut că fac a bună
Că mă-ntorc cu voie bună/ Dar e bună nu-n ...(?)
Şi pe ziuă mă porni./ La gară la Fălticeni
În comuna Rădăşeni./ Acolo am cantonat
Două săptămâni am stat.
............................................................................................
Şi-n locuinţă cu alţi fraţi/ Credeam că s-au liniştit ...
Când colo mobilizare,/ Când dumineca la prânz
Trece un avion pe sus/ Care ne aduce ştire
Pentru întreaga Oştire./Cocoşul mare a sunat,
Ţara a mobilizat,/ Poporul a îngenunchiat,
Noi grija de acasă ne-am luat.
Şi cu toţii ne-am rugat/ Zicând: foaie, foi de foi
Doamne Sfinte fi cu noi/ Să trecem acest război
Şi să venim înapoi,
213
MIHAELA NEVODAR
Să cucerim laolaltă/ România de altă dată.

Să tăiem graniţa veche/ Cu viteji fără pereche.
Să-n florească sub soare/ România asta Mare,
Să se-ncheie între popoare/ Pace veşnică şi tare.
Să trăiască lumea-n pace,/ Care cum poate şi-i place.
Să mă duc şi eu acasă/ Să mă-nsor, să-mi iau nevastă.
Şi iar verde bob secară/ Veni ordin într-o seară
Să-mbarcăm tunurile iară/ Să mergem în foc hotară.
Ordinul cum a venit,/ Patru maşini au sosit
Cum sosiră ne-mbarcară/ Şi-n zorii zilei plecarăm.
Soarele când a asfinţit/ Cu noi Prutul am trecut
Acolo când am ajuns/ Doamne, ce venea pe sus?
Numai bombe şi ghiulele/ Focuri de mitraliere,
Dar germanii aliaţi/ Ne-au primit ca nişte fraţi.
Şi-mpreună, cot la cot/ Am intrat cu toţii-n foc.
Când în ziua următoare/ A început o luptă mare.
Lupta cu duşmanul rus,/ Pe hotarul cel de sus
Trag ruşii, trăgeam şi noi/ Bubuia de groază tunul,
Dar de la un moment dat/ Tunurile au încetat.
Inamicul s-a retras/ Cu curaj ca nişte zmei
Am înaintat spre ei/ Apoi am rămas pe loc
Fără a mai trage un foc/ Până ce ordin vom primi
Înainte să pornim/ Iar cu aceste cuvinte
Zic - Cu Dumnezeu Înainte!/ Şi toate ce vor urma
Eu le voi adăuga.....
Dar ce-i scris v-a rămâne/ Împreună cu al meu nume-
Grusea Teofil
Şi iar verde, iarbă rouă/ Trecu opt zile, nouă,
Ziua cu timpul frumos,/ Noaptea ceru-ntunecos.
Noi stăteam în adăpost,/ Dar aşa c-am fără rost,
Căci trupele nu înaintase/ Şi pe noi ne c-am uitase.
Noaptea dormeam îmbrăcaţi/ Şi ziua stăteam nemişcaţi
Ca să nu fim bombardaţi./ La mâncare doar ieşeam
Şi-napoi în groapă fugeam,/ Iar cu toţii c-am spre seară
A venit un ordin iară/ Ordinul fu pentru noi,
Să trecem Prutul, înapoi/ Căci frontul s-a depărtat.
Şi trupe noi au intrat/ Când fu seara pe înserat,
Patru maşini ne-au luat/ Şi la Iaşi ne-au debarcat
În repaus ne-au lăsat,/ Liberi şi cu voie bună,
Am mai stat o săptămână,/ După o săptămână iară
La poruncă înspre gară, /La vagoane ne-barcară
Şi spre Fălticeni plecară,/ Aproape de Rădeşeni,
Unde întâi am cantonat/ Şi de unde am plecat.
Acum stăm în aşteptare/ Pentru o nouă deplasare.
Ordinul când o să vie,/ Vom merge cu vitejie
Că aşa e de când pământul/ Jurământul către ţară
Şi cu dreptul la hotară,/ Pe duşmani să-i nimicim
214
ŢARA BÂRSEI
Şi pe fraţi să-i dezrobim/ Căci întruna am... trudit.

Multe am mai suferit./ Închei şi zic sănătate,
Cu Dumnezeu mai departe./ Şi iar verde bob secară,
A sosit momentul iară/ Să ne pornească din ţară,
Dincolo peste hotară/ Veni ordin de la noi,
Să luăm parte la război,/ Cu vitejii luptători,
Corpul I de vânători/ Plecarăm din Fălticeni,
Până la staţia Ungheni./ Acolo am debarcat
Şi două zile am stat./De acolo am mers forţat,
Tot meru am înaintat/ Cu pas mic, ca de voinic
Urmărind pe inamic./ Peste Prut, peste poiene
Şi cîmpii basarabene,/ Iar Nistrul când l-am trecut
Nimic nu am mai cunoscut/ Căci de când eu m-am născut
N-am călcat acest pământ,/ Dar acum soarta m-a adus
Să calc pe pământul rus/ Prin pustiuri şi poiene.
Amărât cu sânge-n vene
Zile întregi şi nopţi mergeam/ ca să dăm de inamic,
Nu mai întâlneam nimic/ Şi mergeam, mergeam mereu,
Dar drumul era tot mai greu,/ Când căldură cu văpaie,
Când ploi multe cu noroaie./ Tot aşa am suferit,
Până Bugul l-am trecut./ Acolo s-a ordonat,
Să cantonăm într-un port,/ Într-un port moldovenesc
Zile multe am umblat,/ Spre Nipru am plecat.
La Nipru când am ajuns/ Inamicul l-am găsit...
Şi o zi dacă a trecut/ Luptă mare a început.
Obuzele cum veneau/ Ostaşii aşa cădeau.
Unii morţi, alţii răniţi/ Alţi prinşi şi schingiuiţi.
Dar venea un ajutor/ Unităţi de vânători.
Am trecut la contraatac/ Ruşii înapoi au dat
Şi urmărindu-i cu foc/ Până au luat-o din loc.
După o săptămână întreagă/ I-am silit să se retragă
Şi ale noastre unităţi/ Au trecut Niprul cu toţi...
Am tot mers zi şi noapte/ Până am ajuns departe,
Dar o dată am stat pe loc/ Căci am fost primiţi cu foc.
Inamicul instalat/ Pe marginea unui sat.
Să înaintăm mai cu zor/ Să venim în ajutor,
Trupelor ce se găsea/ În această luptă grea.
Sâmbătă cam pe-nserat/ Am şi pornit la atac,
Dar pe când înaintam/ În calea noastră întîlneam
Două tancuri cum venea/ Şi meru s-apropia,
Dar noi la un moment dat/ Tunurile am instalat
Şi începând să tragem foc,/ Ele s-au oprit pe loc..
Nouă zile a durat,/ Nouă zile nouă nopţi
Au căzut răniţi şi morţi./ Germanii văzând aşa,
Ajutor ne trimetea,/ Cu ale lor monitorizate
I-au luat pe ruşi din spate/ Si pe toţi îi dezarma,
215
MIHAELA NEVODAR
Prizonier-mi făcea,/ Câteva zile trecea

Şi lupta se termina,/ Iar noi tot înaintând,
Am ajuns aproape joi/ Lângă Marea de Azov
Încheind povestea mea,/ Nu pot zice altceva,
Şi n-am cui să-i mulţumesc/ Dacât Tatălui Ceresc,
Mi-a dat zile de-am văzut/ Şi-am scris tot ce-am petrecut.
Sergent, GRUSEA TEOFIL, Batalion 20, Vânătorii de Munte, Pluton 303, anticar,
Crimeia, 14 septembrie, 1942
Semnătura, Serg. T. Grusea
***
În anul 1991 au fost evidenţiaţi 121 veterani de război la Agnita. 5 Acum mai trăiesc
doar doi: Ioan Zdravcu6 şi Moise Mihai7. Am încercat să iau legătura cu aceşti oameni
care au partcipat la cel de–al Doilea Război Mondial. Părerea lor este că „martirii şi
veteranii de război sunt într-un anonimat aproape total”. Părerea lui Dan Puric este:
„Aceşti veterani sunt şansa noastră de-a cunoaşte realitatea, sunt demnitatea şi bunul
simţ al acestei ţări, nu numai amărâţi pensionari mărturisitori”.
Dl Ioan Zdravcu are trei copii, doi ingineri şi unul maistru (acum pensionari), iar
nepoţii: farmacist, procuror şi judecător. Este mândru de familia lui şi se declară o
persoană fericită:
Toţi copiii şi nepoţii mă caută, cu drag, am trecut prin multe, dar mulţumesc
lui Dumnezeu că până la 90 de ani nu am fost bolnav, nu am fost la doctor, acum
am ceva probleme cu picioarele, dar mă descurc împreună cu soţia mea, Aurelia.
Nu se plânge de situaţia economică, nu doreşte ajutor, doar puţin respect:
Am participat la depunerea de coroane la Monumentul Eroilor din Agnita,
cu ocazia Zilei Eroilor şi a Zilei Naţionale a României, unde m-a felicitat o singură
persoană, preotul Jurcă8. Nimeni nu a pronunţat numele meu. Regret...
Apoi, cu inima strânsă începe a-şi aminti despre război.
Am plecat la război pe 11 septembrie 1943, Regimentul 37, Artilerie, Bateria
a II-a, obuz, 120 mm, Turnu Severin. Mi-am lăsat măicuţa îndurerată (văduvă, cu
şase copii) acasă, iar eu am pornit spre Tisa. După ce am trecut Tisa, am eliberat
Kistelev, Tapeosap, Isaseg, Buda-Pesta. Pe data de 1 ianuarie am plecat spre
Cehoslovacia. Mai întâi am avut tunuri, apoi branduri. Am fost în spatele
infanteriei, de regulă. Eram patru persoane: cărăuş, servant, încărcător de
proiectile (eu) şi observatorul care dirija. Pentru a atrage atenţia inamicului, am
demontat un car din care am scos inima şi-am pus-o pe două roţi, am simulat un
tun, pentru a-i duce în eroare pe nemţi.
Ura ruşilor împotriva nemţilor era mare, ne povesteşte dl Zdravcu.
5
Arhiva Primăriei Agnita.
6
Veteran de război, născut la 28 iulie 1922; locuieşte în Agnita, str. Şcolii.
7
Veteran de război, născut la 23 aprilie 1922, la Beneşti. A fost încorporat în aprilie 1943. Locuieşte
în Agnita, Str. Crişan, nr. 45.
8
Ioan Jurcă, preot otodox la biserica Sf. Nicolae, Agnita.
216
ŢARA BÂRSEI
Venea coloana de prizonieri unguri şi nemţi. Ruşii au ajuns şi ei pe acolo şi

au dat ordin să-l împuşcăm pe singurul neamţ dintre prizonieri. L-am împuşcat,
fără ezitare.
Comandatul Bateriei a II-a, Regimentul 37, dl Diaconescu, ne-a dus pe front şi
ne-am reîntors împreună, cu multe peripeţii prin Munţii Tatra. Cei din sate mai ajutau
armata cu mâncare; găini, vaci, porci, dar am răbdat şi de foame, prin munţi. Când
aveam cazare prin comune, reuşeam să ne spălăm pe la gospodăriile sătenilor.
Când s-a terminat războiul, am fost trimis la Cincu. Din dragoste am
conceput un copil cu o săsoaică, apoi m-am căsătorit şi am avut doi copii. Ea a
murit. M-am recăsătorit cu Aurelia, care are şi ea o fată, pe care o consider ca şi
copila mea. Am ajuns la vârsta în care trăim din amintiri.
M-a impresionat acest om şi viaţa tumultuoasă. I-am promis că mai merg şi-l mai
ascult şi-l mai întreb despre război, când am timp. Îi părea rău că nu-şi mai aducea
aminte toate localităţile pe unde au fost lupte crâncene, că nu a scris din război. Ochii
erau trişti, uneori umezi când îmi povestea, dar radiau o lumină caldă, care îţi dădea fiori
reci. Concepţia lui despre viaţă e demnă şi merită atenţie. Munca, ordinea şi respectul
l-au călăuzit spre fericire. Aşa a fost educat şi el, aşa şi-a educat copiii şi nepoţii.
Am fost la cel de-al doilea veteran de război al oraşului Agnita, Moise Mihai,
sperând să găsesc corespondenţă din război. Am intrat în curte. L-am văzut pe dl Moise
care stătea pe bancă, la soare, şi citea într-o carte de rugăciuni. Mi-a povestit următoarele:
Îmi pare rău, dar au trecut mulţi ani de atunci, m-am mutat din Beneşti la
Agnita, am fost cioban la oi şi nu mai am decât livretul militar.
Am fost încorporat9 în aprilie, 1943. În data de 12 aprilie, 1944, am plecat pe
front la Iaşi, făcând parte din Regimentul 10 Călăraşi. În grupa mea am fost
unsprezece persoane, iar în pluton, treizeci. Eu am fost la armament greu, caporal,
cu misiunea de trăgător, ochitor.
În tranşee, când nu mai puteam de foame, adunam cucuruz şi mâncam
boabe coapte sau necoapte, sfeclă, morcovi de pe câmp. O mare problemă era cu
apa. Multe fântâni erau otrăvite (era tăbliţă scrisă lângă fântână). Trebuia să
căutăm, prin pădure, pe dealuri, izvoare de apă. Mergeam kilometri ca să găsim
apă. Dacă ne întâlneam cu ruşi sau nemţi, nimeni nu trăgea. Toţi trebuia să bem
apă, singurul loc unde nu ne omoram între noi. Interesant...
Sergentul Precup Ioan (naşul meu de botez, din Beneşti) mă trimetea tot
mereu după mâncare. Suiam un deal, apoi ajungeam într-o pădure, trebuia să
merg printre gloanţe, dar nu-mi era frică, parcă mergeam la oi (eram cioban). Toţi
se mirau de curajul meu. Eu aveam o carte de rugăciuni, primită de la tatăl
căpitanului, preot în Sălişte, care nădjduiam să mă protejeze de moartea
fulgerătoare.
La atac trăgeam până la 1000 de metri, eram în Linia II-a. Ruşii au observat
unde suntem. Noi trebuia să-i păcălim sau să-i distrugem. Colegul meu s-a târât
prin buruieni, încet, încet, a observat unde sunt şi mi-a spus: „Pune aruncătorul la
opt sute de metri, trage tamburu miimilor la cincizeci de miimi”, astfel a dus
proiectilul exact la ascunzătoarea ruşilor. Am fost bucuroşi că am reuşit, lucram
bine în grupa noastă!
Am avut încă doi fraţi în război, Ioan Mihai, în Regimentul 90 Sibiu, şi Pavel
Mihai, Regimentul 92 Orăştie. La Stalingrad au fost prinşi prizonieri de către ruşi.
9
Amintirile lui Moise Mihai din război.
217
MIHAELA NEVODAR
Au fost duşi în lagăr. Un bun prieten, care a fost cu ei în lagăr, a anunţat că cei doi
fraţi ai mei au murit. Ruşii făceau gropi cu buldozărele şi băgau 50-60 de morţi
într-o singură groapă. În fiecare zi primeau doar zamă de peşte sărată, pâine
foarte puţină, iar apă, mai rar.
În tranşee, la Zahorna, o schijă l-a omorît pe căpitanul nostru. A fost
înmormântat la cimitirul din Lipscani.
În apropiere de Zahorna, vreo treizeci de case au luat foc (proiectile). Casele
erau acoperite cu stuf, care ardeau urgent, până şi cucuruzu’ în hambare ardea cu
o flacără vănătă! Pe sus se observau două avioane de recunoaştere, cinci de
bombardamente, iar stejarii erau cu rădăcina în sus. Un neamţ atârna într-o
creangă a stejarului.
Când am primit permisie, am pornit, de la Iaşi, pe jos spre casă. Eram plini
de păduchi. Într-o vale, am întîlnit o stână cu ciobani. Ne-au dat mâncare, iar
nevasta ciobanului ne-a spălat hainele în ceaun; ne-am scăldat, am rămas dezgoliţi
până s-au uscat hainele, apoi ne-am continuat drumul spre casă. Trei săptămâni
am stat acasă, iar când m-am întors, Comandantul Naomescu m-a intrebat: „De ce
te-ai întors? Colonelul Felicia te trimite în Ungaria, în locul unui măcelar cu bani
din Şelimbăr. Tu nu trebuie să mai mergi, ai doi fraţi care au murit pe front. Am
primit ordin, dacă au murit doi dintr-o curte, al treilea să nu mai meargă pe
front”10. Aşa am rămas ordonţă la comandantul Naomescu, acasă.
Dl Moise Mihai spunea că, din cei 460 de camarazi cu care trebuia să plece în
Ungaria, s-au mai întors 60-70. A mulţumit lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă din ploaia
de gloanţe din timpul războiului, iar la cei nouăzeci şi doi de ani, încă mai are poftă
nebună de muncă. Se grăbea să cureţe viţa de vie din curte. Sincer, m-a mirat că la
nouăzeci şi doi de ani se mai caţără pe scară să taie viţa. E un exemplu pentru noi, tinerii
de azi. L-am întrebat dacă am da timpul înapoi şi ar trebui să meargă din nou în război,
ar mai merge? Fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns:
Şi acum aş îndrăzni să merg în război, poate picioarele nu mă ajută ca
înainte, dar cred că aş fi de folos. Îmi pare rău de situaţia politică şi economică
actuală din România. Am un gust amar.
***
Amintirile unor nepoţi care au păstrat cu sfinţenie şi corespondenţa de război.
Florentin Ţerbea11 mi-a povestit despre unchiul său, Emanoil Comşa12, care a scris acasă, la
nevastă, părinţi şi cei zece fraţi (patru băieţi şi şase fete). În 1939, a fost înrolat la concentrare,
iar în 1942 a fost înrolat în cadrul forţelor active, la genişti. A căzut prizonier în Rusia şi a fost
dus în Munţii Urali, la mină. Fiind pădurar, a lucrat efectiv la armătura din lemn necesară
mineritului timp de nouă ani. A reuşit să scape. A ajuns în gară la Iaşi fără să ştie că e pe
pământ românesc. Când şi-a dat seama că e pe pământ românesc, a coborât din tren şi a venit
pe jos, până în Coveş. Măicuţa lui, stând în prag, a văzut câinele fugind spre potecă. Şi-a dat
seama că se întâmplă ceva. L-au zărit în depărtare pe Emanoil.
10
Comandantul Naomescu i-a transmis ordinul de a nu mai merge pe front şi de a rămâne
ordonanţă la el.
11
Florentin Ţerbea, Agnita, str. Mihai Viteazu, nr. 104.
12
Emanoil Comşa, născut în Coveş, prizonier de război timp de 9 ani, în Rusia.
218
ŢARA BÂRSEI
Toată lumea vroia să fugă spre el, dar el nu dorea acest lucru. Striga: „Nu vă
apropiaţi, nu vă apropiaţi! Sunt bolnav, am tifos. Spuneţi măicuţei să-mi aducă haine
curate. Până nu mă vindec, nu pot să mă apropiu de voi”. Hainele murdare au fost arse.
Într-o jumătate de oră s-a strâns tot satul să-l vadă, să-l întrebe de ce nu au venit din
Rusia şi ceilalţi apropiaţi ai lor. Dar el suferea de friguri, nu a lăsat pe nimeni să se
apropie. S-a tratat cu scoarţă de stejar şi propopolis, să se vindece de tifos. A murit în
anul ..., în Coveş.
Rodica Ţichindelean13 mi-a povestit despre unchiul său, Nicolae Ţichindelean14,
care a fost căsătorit cu Ana Băilă, tot din Alţîna. Nicolae Ţichindelean a lăsat acasă doi
copii, o fată şi un băiat, Aurica şi Aurel, pe nevasta Ana şi pe părinţii Nicolae şi Maria, şi
a plecat în război. A trimis cărţi poştale. Nepoata a donat şi Muzeului de Istorie „Valea
Hârtibaciului” Agnita o copie după o carte poştală din Moscova şi mi-a povestit:
Ultima ştire de la el au primit-o cei din familie de la un vecin din Alţîna, cu
care a fost internat în spital, la Moscova. Vecinul s-a reîntors acasă, dar bunicul
meu nu a mai revenit. Bunica l-a aşteptat până a murit şi ea. De la vârsta de 29 de
ani, bunica a trăit împreună cu socrii ei, aşteptându-l pe bunicul. Nu vroia să
creadă că a murit, cred că de aceea nu s-a mai recăsătorit.
Anexe. Carte poştală (de la Rodica Ţichindelean) şi fotografii (de la Ioan Zdravcu) ale
eroilor de pe Valea Hârtibaciului
13
Rodica Ţichindelean, Agnita, str. Mihai Viteazu, nr. 19.
14
Mort în timpul războiului, în Rusia, în condiţii neelucidate.
219
220
221
RUSALIA CRĂCIUNOIU
Rusalia CRĂCIUNOIU
EVENIMENTE ISTORICE
REFLECTATE ÎN LUCRĂRILE DE GRAFICĂ
DIN PATRIMONIUL MUZEULUI DE ARTĂ CRAIOVA
HISTORICAL EVENTS REFLECTED IN THE GRAPHIC WORKS

OF CRAIOVA ART MUSEUM HERITAGE
Abstract: The Collection of Graphic Works of Craiova Art Museum comprises over three
thousand works. They are made in different techniques such as pencil, charcoal, ink, watercolor,
gouache, pastel and mixed techniques. Most of the works were transferred from the Bucharest
Exhibition Office, other works come from the former Alexandru and Aristia Aman Picture
Gallery and a large number comes from donations and acquisitions. The themes of these works are
varied and include landscapes, portrait compositions, still life and historical subjects, the last
category being approached by a small number of artists. Those who have transposed their
experiences, feelings and the realities of war in their works are artists inspired by the Crimean
War, Romania’s War of Independence and World War II. Among these works we can mention the
following: “Battle of Olteniţa”, “Assault I”, “To attack” by Theodor Aman (1831-1891), “Soldiers
to attack” by Rusu Arbore Şerban (1926-2004), “Against the Turks” by Paul Miracovici (1906-
1973), “Convoy of prisoners” by Nicholae Săftoiu (1935) and “April 4 th, 1944” by Aurel Jiquidi
(1894-1962).
Confruntările dintre popoare au dat naştere la războaie nimicitoare, aducând suferinţă

oamenilor, reconfigurând hărţi şi schimbând echilibrul de forţe politice şi economice.
Faptele petrecute în aceste conflagraţii au fost consemnate în imagini-document, schiţe,
picturi sau sculpturi de către artişti plastici care au participat la evenimente sau care au
folosit drept sursă de inspiraţie momentele importante ale istoriei.
Colecţia de grafică a Muzeului de Artă din Craiova cuprinde peste trei mii de
lucrări. Acestea sunt realizate în tehnici diferite, precum: creion, cărbune, tuş, acuarelă,
guaşă, pastel, gravură şi tehnică mixtă. Majoritatea lucrărilor au fost transferate de la
Oficiul de Expoziţii Bucureşti, alte lucrări provin de la fosta Pinacotecă Alexandru şi
Aristia Aman şi un număr mare provine din donaţii şi achiziţii. Tematica acestor lucrări
este variată şi cuprinde peisaje, portrete, compoziţii, naturi statice, subiectul istoric fiind
abordat de un număr restrâns de artişti. Cei care au transpus în opera lor trăiri,
sentimente şi realităţi ale războiului sunt artişti a căror operă a fost inspirată din Războiul
Crimeei, Războiul de Independenţă al României, al Doilea Război Mondial. Din această
categorie fac parte lucrările Bătălia de la Olteniţa (1853), Asalt şi La atac (databile 1877), de
222
ŢARA BÂRSEI
Theodor Aman (1831-1891), Soldaţi la atac (1877), de Şerban Rusu Arbore (1926-2004),
Luptele cu turcii, de Paul Miracovici (1906-1973), Convoi de prizonieri (1977), de Nicolae
Săftoiu (1935), şi 4 Aprilie 1944, de Aurel Jiquidi (1894-1962).
Teodor Aman (1831-1891), artist plastic de formaţie academică, a realizat multe
lucrări ale căror subiecte sunt de inspiraţie istorică. Cele mai importante evenimente care
s-au desfăşurat în timpul vieţii sale au fost Războiul Crimeii şi Războiul de Independenţă
al României. Războiul Crimeii a avut loc între anii 1853 şi 1856, iar forţele beligerante au
fost Imperiul Rus şi o alianţă formată din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei,
Imperiul Francez, Regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman. Deşi România nu a antrenat
efective militare în acest război, pe teritoriul ţării noastre s-au desfăşurat lupte la Olteniţa
(4 noiembrie 1853), Cetate (decembrie 1853-ianuarie 1854), Giurgiu (23-25 iunie 1854). În
anul începerii Războiului Crimeii, 1853, artistul a debutat la Salonul de la Paris cu un
autoportret în ulei, care a fost cotat printre primele zece lucrări. 1 În anul următor,
impresionat de victoria armatei turceşti, va realiza un desen, reprezentând o scenă de
luptă, intitulat Bătălia de la Olteniţa. Pentru Theodor Aman, războiul a fost o sursă de
inspiraţie, artistul neluând parte la evenimente, nici în calitate de combatant al forţelor
armate române, nici ca reporter de război, aşa cum s-a întâmplat cu grupul de pictori care
însoţeau Marele Cartier General al Armatei în perioada Războiului de Independenţă al
României. Veridicitatea scenelor de luptă este dată de fidelitatea cu care a redat
atitudinea ostaşilor combatanţi aşa cum i-a văzut în calitate de martor. La 17 octombrie
1854, a avut ocazia să călătorească pe o navă militară în zonele de luptă ale
Sevastopolelui şi să asiste la primele bombardamente. 2
Realizarea ţinutei vestimentare a ostaşilor armatei turceşti în cele mai mici detalii se
datorează ajutorului primit de la pictorul Barbu Iscovescu (noiembrie 1816-octombrie
1854), care, la vremea respectivă, trăia la Constantinopol şi purta o intensă corespondenţă
cu Theodor Aman. Într-o scrisoare din ianuarie 1854, adresată lui Iscovescu, Theodor
Aman îi scria: „Am aflat că turcii în loc de şpenţer (haină scurtă, uneori fără mâneci, n.n.)
poartă tunică şi braţelete albe...” şi îi cere prietenului său o schiţă a unui soldat turc
îmbrăcat în „costum de campanie” şi detalii despre arme: „Puştile turceşti sunt cu
capsule sau tot cu cremene?”3.
Lucrarea Bătalia de la Olteniţa este realizată în tuş negru cu peniţă pe hârtie
chamois subţire şi provine de la fosta Pinacotecă Alexandru şi Aristia Aman. Este
semnată, datată şi localizată: T Aman 1854 Paris. Artistul a desenat încleştarea dintre cele
două armate, rusă şi turcă. În centrul lucrării, un grup compact de călăreţi înaintează,
forţând adversarul să se retragă. Siluetele acestora sunt bine conturate, se poate distinge
1 Radu Bogdan, Theodor Aman, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p. 26.
2 Adrian-Silvan Ionescu (ed.), Războiul Crimeii. 150 de ani de la încheiere, Muzeul Brăilei, Editura
Istros, Brăila, 2006, p. 22.
3 Radu Bogdan, op. cit., p. 119.
223
RUSALIA CRĂCIUNOIU
expresivitatea feţelor şi ţinuta de campanie specifică armatei otomane. Abia schiţate, în

partea stângă, linii întrerupte şi vibrate fac aluzie la retragerea în dezordine a armatei
ruse. În partea dreaptă, se observă călăreţi şi pedeştri cu o atitudine de luptă. Lucrarea 4
este una din cele două schiţe-studii5 pregătitoare pentru realizarea tabloului în ulei cu
acelaşi titlu pe care l-a pictat în 1854 şi în care a înfăţişat luptele dintre ruşi şi turci.
Tabloul în ulei a fost expus în Franţa, la Galeria de Artă a negustorului Goupil şi a fost
primit cu elogii în presa vremii, în ziarele „La Patrie” şi „Le Constitutionnel”. Fostul
consul al Franţei la Bucureşti, Billecocq6, a fost cel care l-a sfătuit pe Aman să meargă cu
tabloul la Constantinopol şi să-l dăruiască sultanului Abdul Medjidie. Acesta a primit
tabloul, pe care l-a apreciat foarte mult, dăruindu-i pictorului suma de 20.000 de franci7 şi
decorându-l cu Ordinul Medjidie8. Lucrarea se află astăzi în Galeria de picturi istorice de
la Dolmabahçe Sarayi din Istanbul. 9
Un alt eveniment important contemporan cu Th. Aman a fost câştigarea
Independenţei României pe câmpul de luptă. Asalt şi La atac sunt două schiţe în tuş cu
peniţă pe hârtie, databile 1877. Ambele provin de la fosta Pinacotecă Alexandru şi Aristia
Aman. Câteva elemente legate de uniforma militară ne confirmă fapul că, în cele două
lucrări, este vorba despre armata română angajată în luptele din 1877: căciula cu pană a
dorobanţilor, tunica, pantalonii strâmţi, chipiul comandanţilor şi podul de pontoane 10. În
lucrarea Asalt este surprins un grup de ostaşi care înaintează alergând pe un pod de
pontoane, conduşi de un comandant care îi îmbărbătează. Central, se observă un ostaş
căzut. În partea dreaptă, jos, Theodor Aman a schiţat portretul unui dorobanţ purtând
căciulă cu pană şi al unui ofiţer cu chipiu. La atac este o schiţă mai complexă din punct
de vedere compoziţional. Sunt prezentate două tabere care se confruntă. Grupul din
partea stângă este schiţat sumar. Podul de pontoane este evidenţiat prin linie haşurată.
Fiecare grup are sugerat deasupra câte un steag. Personajele sunt redate printr-o
dinamică accentuată, unele prin linie de contur continuă. Predomină haşura şi linia
vibrată. Lateral stânga, separat de imaginea luptei, se observă schiţa-portret a unei femei.
4 Lucrarea a fost restaurată în anul 1992, de către Rodica Antonescu, restaurator la Atelierul de
restaurare grafică al Muzeului de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.
5 Cea de-a doua se află la Muzeul „Theodor Aman” din Bucureşti şi este nesemnată, nedatată şi
nelocalizată.
6 George Oprescu, Pictura românească în secolul XIX, ediţia a II-a, Fundaţia Regală pentru Literatură
şi Artă, Biblioteca artistică, Bucureşti, 1943, p. 132.

7 Ibidem, p. 133.
8 Adrian-Silvan Ionescu, op. cit., p. 12.
9 Ibidem.
10 Trupele române ale Armatei de Operaţii au trecut Dunărea în perioada 14/26 august-19/31
august 1877 cu mijloace improvizate şi pe podul de pontoane de la Siliştioara-Măgura, construit

sub comanda directă a colonelului Eracle Arion.
224
ŢARA BÂRSEI
Un fragment din această lucrare a apărut pe coperta cărţii lui Mihail Sadoveanu Povestiri
din război, tipărită la Editura Minerva, în 1977.
Cartea Povestiri din război, de M. Sadoveanu, scrisă în 1905 şi apărută în mai multe
ediţii, cuprinde istorisiri despre viaţa soldaţilor români care au luptat în Războiul de
Independenţă. Sub impresia acestor povestiri, artistul plastic contemporan Nicolae
Săftoiu (născut în 1935) a realizat, în 1962, un ciclu de lucrări de grafică intitulat
„Povestiri din război”, din care face parte lucrarea Convoi de prizonieri şi a fost expusă la
Galeria Simeza din Bucureşti, cu ocazia unei expoziţii personale a artistului. Lucrarea
provine de la Oficiul de Expoziţii Bucureşti, este realizată în tehnica litografiei pe hârtie şi
este semnată şi datată în monogramă: ns (19)62. Este prezentat un convoi de prizonieri
care înaintează spre stânga, fiind supravegheaţi de un călăreţ. În prim-plan stânga este
conturat bustul în profil al unui ofiţer cu o armă. Lucrarea din colecţia muzeului este
exemplar de autor. În afară de scenele de război, artistul a realizat şi compoziţii cu
tematici diferite. Nicolae Săftoiu este unul dintre cei mai buni ilustratori de carte şi este
cunoscut şi datorită faptului că a realizat grafica bancnotelor româneşti imprimate după
anul 198911. Alături de lucrarea amintită, în patrimoniul Muzeului de Artă Craiova se mai
află încă patru lucrări realizate în tehnica litografiei şi a xilogravurii. În mai 2013, s-a
organizat expoziţia de grafică şi scenografie a maestrului George Löwendal şi de grafică a
artistului plastic Nicolae Săftoiu, de către Fundaţia Löwendal din Bucureşti.
Câştigarea Independenţei României a fost sursă de inspiraţie şi pentru graficianul
Şerban Rusu Arbore (1926-2004), cel care, în anul 1976, a realizat lucrarea Soldaţi la
atac. Aceasta a participat la expoziţia care omagia 100 de ani de la Independenţa
României, în 1977, la Sala Dalles din Bucureşti. Lucrarea este realizată în tehnica
linogravurii şi are dublă semnătură: cu monogramă, dreapta, jos, şi sub imagine, tot
dreapta jos, semnat şi datat în creion: Rusu Arbore 1976. În lucrare se disting grupuri
compacte de soldaţi înaintând cu armele în mână purtând ţinuta de dorobanţi specifică
armatei române la 1877. În prim-plan, dreapta, se observă un fragment dintr-un tun şi,
lângă el, un obiect cu ţepi de camuflaj şi apărare. Artistul Şerban Rusu Arbore s-a
remarcat şi în realizarea de portrete şi peisaje, pe care le-a înfăţişat cu sobrietate şi
acurateţe. Muzeul din Craiova mai deţine încă două lucrări, în tehnica xilogravurii.
Muzeul Naţional Cotroceni a organizat, în anul 2005, o expoziţie retrospectivă cu lucrări
de pictură şi grafică ale artistului.
Paul Miracovici este un artist contemporan, care s-a afirmat mai cu seamă în
perioada interbelică. A avut preocupări multiple, fiind pictor, critic de artă, grafician,
11„Nu sunt foarte mândru de povestea cu banii. Chiar mă irită că lumea mă întreabă de asta. E un
capitol încheiat. Am câştigat un pic de experienţă şi am constatat că tot răul spre bine. O păţanie de
genul acesta m-a făcut să mă retrag la ţară, pentru că mă întristase toată povestea.” Roxana Artene
Penciu, Nicolae Săftoiu: „Nu reuşesc să rămân niciodată calm în faţa prostiei”, în „Viaţa Liberă”, 26
noiembrie 2011.
225
RUSALIA CRĂCIUNOIU
muralist12, profesor de artă monumentală şi a fost unul dintre cei care au promovat afişul
turistic românesc. Muzeul de Artă Craiova deţine o singură lucrare a acestui artist,
intitulată Luptele cu turcii şi provine, prin transfer, de la Oficiul de Expoziţii Bucureşti.
Aceasta este un proiect de tapiserie, realizat în tehnica tempera, pe carton, în anul 1934, şi
a participat la expoziţia intitulată 1848 de la Sala Dalles din Bucureşti 13. Este concepută
din secvenţe ale luptelor cu turcii din diferite perioade ale istoriei. Pe marginea lucrării
sunt trecuţi marii domnitori: Basarab I Întemeietorul, Alexandru (cel Bun), (Matei)
Basarab, Mihai Voievod 1593-1601, Ştefan Voievod 1457-1504, Mircea cel Bătrân Rovine,
Petru Rareş Voievod. Lucrarea este concepută din secvenţe de luptă, având în centrul
compoziţiei un personaj cu coroană pe cap şi crucea în mână, probabil unul dintre
domnitorii amintiţi. De-o parte şi de alta se observă combatanţi, călare şi pedeştri,
purtând scuturi şi suliţe. Cromatica este realizată în tonalităţi sobre de griuri, ocruri şi
accente de negru, albastru, alb şi roşu. Lucrarea este semnată stânga, jos, cu roşu. Artistul
s-a remarcat şi cu lucrări de şevalet, compoziţii, naturi statice şi peisaje.
Muzeul de Artă din Craiova deţine un număr de peste 200 de lucrări realizate de
graficianul Aurel Jiquidi (1894-1962), donate de Victoria şi Elena Jiquidi, fiica şi,
respectiv, soţia artistului. Din întreaga donaţie, o singură lucrare prezintă un eveniment
din istoria României. Este vorba despre lucrarea 4 Aprilie 1944, o zi tragică pentru
capitala ţării. În acea zi, aviaţia americană a invadat spaţiul aerian românesc cu 313
avioane de vânătoare (B-17, numite Fortăreţe Zburătoare, şi B-24, numite Libertador),
lansând bombe asupra clădirilor civile şi a unor instituţii de stat (Gara de Nord, Gara
Basarb Mărfuri, Hotel Athénée Pallace). Atunci au murit peste 2.900 români şi au fost
peste 2.000 de răniţi. Artistul a fost martor al acelui eveniment care l-a inspirat în
executarea lucrării ce are ca titlu data zilei tragediei. Este o lucrare realizată într-un limbaj
plastic modern, în care disperarea este sugerată de mâini care cer ajutor şi priviri
încadrate de flăcări şi fum. Cromatica este elaborată în nuanţe de griuri şi galben auriu.
Artistul a fost un bun desenator şi a surprins realitatea cotidiană, colaborând la diferite
publicaţii, precum „Flacăra”, „Contemporanul”, „România Liberă”. Este autorul a
numeroase serii tematice cu ilustraţii pentru nenumărate cărţi.
12 Octavian Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 330.
13 Date scrise pe eticheta lipită pe spatele lucrării.
226
Theodor Aman, Bătălia de la Olteniţa, peniţă cu tuş negru pe hârtie, 15,5x26,5 cm
Theodor Aman, Asalt, peniţă cu tuş negru pe hârtie, 11,5x20 cm
227
Theodor Aman, La atac, peniţă cu tuş sepia pe hârtie, 13x19,5 cm
Nicolae Săftoiu, Convoi de prizonieri, litografie, 39x48 cm.
228
Şerban Rusu Arbore, Soldaţi la atac, linogravură, 63x64,5 cm
Paul Miracovici, Luptele cu turcii, tempera pe carton, 30x60 cm
229
Aurel Jiquidi, 4 Aprilie 1944, tehnică mixtă, 17,3x13,8 cm.
230
ŢARA BÂRSEI
Petronela GĂITAN
AMINTIRI DIN RĂZBOI
MEMORIES OF WAR
Abstract: This paper presents some songs – music and lyrics – of folk nature as well as some
memories of the Second World War (April 1944) that we collected in 2010 from Gheorghe
Boţoman, a Dopca villager.
În anul 2010, în timpul unei cercetări de teren efectuate în satul Dopca, am găsit un domn
îmbătrânit de vreme, stând în pridvorul casei sale, mângâindu-şi pisica. Din vorbă în
vorbă, am aflat, pe lângă alte lucruri interesante, că domnul Gheorghe Boţoman ştie, şi
mai poate să cânte, cântece pe care le-a învăţat în diverse ocazii – cântece patriotice, de
pahar, cântece satirice, cântece de război, cum le-a numit dânsul –, multe dintre ele
cunoscute, sau mai puţin cunoscute, istorisind şi o mică amintire personală despre
întâmplările petrecute atunci...; de fapt, cântecul a fost cel care a atras după sine
deschiderea sipetului memoriei.
Nu am părăsit curtea domnului Boţoman fără a culege din repertoriul dânsului
cântecele despre care vom vorbi în această lucrare. Apoi mi-a dat indicaţia: „Să te duci la
văduva vărului meu, să îţi dea caietul cu cântece al lui văru’ meu. Acolo ai să găseşti
versurile şi însemnări şi note de război”.
Amintirea, emoţia ca sferă a conştiinţei umane, îşi găseşte expresia naturală, firească
şi spontană în artă, procesul creaţiei fiind cel care are cu adevărat importanţă. Momentul
creaţiei şi creaţia în sine reprezintă experienţa ce cristalizează viziunea interioară în forme
vizibile şi audibile, analizând în acelaşi timp realitatea într-o formă estetică.
„Un cântec de război, din timpul războiului”, după cum mi-a indicat domnul
Boţoman.
Cântecul ăsta... Într-o seară mergeam la un văr aicea în deal... El venise de pe
front.
Şi un băiat de ţigan cânta un cântec pe baza... Pe melodia asta.
Şi mă duc la văru-miu şi îi zic: „Băi Ghiţă, Onea Prostu uite cânta aşa”...
Şi am înregistrat melodia imediat... Şi am cântat şi cu vărul meu...
Pe bază că el a fost pe front, şi la Cotul Donului, am făcut versurile şi am
inventat cântecul ăsta. Şi apăi...
231
PETRONELA GĂITAN
Lângă un foc de buruiană

Undeva pe Don, pe Don
Stau mai mulţi ostaşi grămadă
Se gândesc la vatra lor.
Au lăsat căsuţa dragă
Patul lor cel căldicel
Acum tremură-n zăpadă
Suferind cumplitul ger.
Au lăsat fetele acasă
Şi au luat puştile în mâini
Au plecat cu toţi la luptă
Ca să-nvingă pe păgâni.
B. G.: „Şi mai erau două rânduri, nu îmi mai aduc aminte”1.
Fenomenologia creării acestui cântec a presupus implicarea conştientă în actul creaţiei,
conştiinţa soldatului fiind cea cu rolul pregnant de a transmite semnificaţia autentică, în
scopul revelării acestei autenticităţi prin valoarea cuvintelor. Materialul ales, memoria
soldatului, sentimentele lui din timpul luptelor – sau, mai bine zis, din momentele de
însingurare în tranşee – şi cadrul de exprimare a acestora îşi găsesc aici valoare estetică şi
memorialistică, prin versurile create. Melodia este una care poate să mai fi fost auzită, în
alte împrejurări, dar cu alte versuri, transmiţând alte simţăminte şi emoţii.
Din punct de vedere melodic, cântecul se înscrie în ambitusul unei undecime
perfecte (fa-si1); Gheorghe Boţoman l-a interpretat în tonalitatea si minor. Melodia are un
profil crenelat, este o formă strofică – lied, formată dintr-o perioadă împărţită în două
fraze melodice, A şi B, fiecare frază fiind împărţită în două motive de câte două măsuri.
1
Performer – Gheorghe Boţoman, 85 ani, Dopca; cercetare de teren, 2010.
232
ŢARA BÂRSEI
Se observă în fraza A repetarea aproape identică a motivului a cu o uşoară variere – în loc

de sunetul re, avem fa#. Fraza B urmează acelaşi principiu formal, varierea motivului b
fiind aici cadenţarea. Mersul melodic este relativ treptat în secunde mari şi mici, salturi
doar de cvartă perfectă, cvintă perfectă şi sextă mare. Predomină, din punct de vedere
ritmic, diviziunile metrului binar: ♫ – piric, ♫♫ – dipiric, optimea cu punct urmată de
şaisprezecime, pătrimea şi doimea. Versurile sunt catalectice şi acatalectice octosilabice,
cu rimă îmbrăţişată.
Perioada aproximată a apariţiei acestui cântec în repertoriul celor din Dopca este
anul 1943-1944, după cum ne-a povestit domnul Boţoman, în vârstă de 85 de ani.
Da... De cântecul ăsta ai auzit? Stai... să îmi potrivesc glasul...
L-am învăţat când eram băiat. Din ficior în ficior îl învăţam. Când creştem
atâta... Mergeam în şezătoare şi acolo le învăţam pe toate. Cântecul acesta nu prea
se cânta şi în alte sate. Că îmi aduc aminte când treceam prin Mateiaş, de
mergeam la gară cu căruţele, când plecam la recrutare sau la încorporare, îl
cântam prin Mateiaş, şi toţi mateieşenii ieşeau şi ascultau la noi cum cântam.
Mai scrie-mi mamă despre satul

Cel cu cer albastru
Şi trimite o albă floare
Din salcâmul nostru.
Scrie-mi de cuiva din sat
Milă fostu-i-a când am plecat
Şi dacă în afar’ de tine
Plâns-au alţii după mine.
Scrie-mi dacă în faţa casei

Plopu-i aplecat
Şi ce cântec nou se cântă
Pe la noi prin sat.
Scrie-mi de ţiganul gârbov
De mai cântă seara-n şezătoare
Numai de o fată mamă
să nu-mi scrii că rău mă doare.
Iată îţi scriu odorul mamei

Cele aşteptate
Lăutarul îţi trimite
Multă sănătate.
233
PETRONELA GĂITAN
Şi-n singurătatea-i lină

Îţi trimite inima senină.
Iară fata ce iubit-ai
A murit gândind la tine.
Dacă fata ce iubit-am
Nu mai e pe lume
Eu nu mai am nici un rost
Şi nici o minune.
Nu mă mai poate reţine
Dintre voi mă duc vă las cu bine
Iară tu măicuţă dragă
Învaţă-te în negru întreagă.2
Melodia uzează ambitusul unei none mici (do#-re1). Din punct de vedere formal,
melodia este perioadă A împărţită în trei fraze muzicale, unde motivul tematic este reluat
în final şi modificat pentru cadenţare. Ritmul de metru binar cu diviziunile acestuia:
patru şaisprezecimi, ♫, optimea cu punct urmată de şaisprezecime, pătrimea şi doimea.
Tempoul este un parlando rubato.
Datorită intervalelor utilizate, a arpegierii descendente, a broderiei cvasitril – do re do
re, a alteraţiei accidentale la#, melodia aduce cu sine o încărcătură emoţională profundă.
Aproape că vorbeşte de la sine despre o senzaţie de renunţare, de amintire, de bucurie
reţinută, vecină cu tristeţea. Versurile sunt cele care adeveresc conţinutul emoţional al
melodiei, se mulează pe acestea, creând un tot unitar. Cântecul se înscrie într-un curent
romantic, este o romanţă, acel gen muzical vocal de mici dimensiuni, uşor sentimental, de
inspiraţie populară, cu o melodicitate cantabilă, cu ambitus potrivit, turnat într-o formă
strofică înrudită cu liedul, unde textul liric reprezintă o mărturisire a unor evenimente,
sentimente, într-o expunere exhaustiv pozitivă.
Romanţa cântată de domnul Gheorghe Boţoman este una de largă circulaţie,
cuprinsă în volumul Romanţe, apărut la Bucureşti, în anul 1984, volum îngrijit de Editura
Muzicală, autorul versurilor şi al melodiei rămânând creatorul anonim.
Se evidenţiază diferenţe ce ţin de interpretare, rubatoul ales de domnul Boţoman şi
modul în care această romanţă a fost însuşită de acesta aducând mici variaţii liniei
melodice.
2 Idem.
234
ŢARA BÂRSEI
Ulterior, întrebând locuitorii din zona Târnava Mare, am aflat că acest cântec se
cânta pe întreg teritoriul subzonei Rupea-Cohalm, astfel de cântece învăţându-se în
şcoală. Informaţia este obţinută de la doamna Maria Danciu3, din Rupea, care, cu acea
ocazie, mi-a recitat şi o poezie scrisă pe front de tatăl acesteia, Iosif Gheorghe – zis Gligor,
sau Ghiţă a lui Gligor, din Rupea, descendent din neamul lui Ştefan Octavian Iosif.
Poezia corelează realitatea istorică a acelor ani dar, în acelaşi timp, este concentrată
exclusiv pe trăirile lăuntrice ale personajului principal, însuşi autorul.
3 Performer – Maria Danciu, 83 de ani, Rupea; cercetare de teren, 2014.
235
PETRONELA GĂITAN
Foaie verde de sub rouă, în anul treizeci şi nouă

La mijloc de Postul Mare a sunat mobilizare.
Nimeni n-a ştiut nimic. Făr’o dată ne-am trezit
Ca un vânt ce suflă rece, cei cu galben toţi să plece.
Ordin galben n-am avut şi de acasă n-am pornit.
Iară când văram mai bine iată că ordinul vineri
Chiar în zi de sărbătoare de Sfântă Mărie Mare.
Ordinul l-am căpătat eu în casă am intrat
Copii i-am sărutat şi la gară am plecat.
Şuieră trenul în gară, peste văi, peste hătară
Până-n graniţa ungară.
Făcui patru luni, mai bine. Iată că Crăciunul vine.
Popii slujbe ne făceau, noi tranşee că săpam
Şi la unguri ne gândeam.
Ne gândeam de pe acasă, la copii şi la nevastă
La copii mititei, care mult mi dor de ei.
Mărio, ai grijă acasă, gândul de la mine lasă,
Câci cu voia lui Hristos, vin acasă sănătos.
Şi de o fi acum să pier, oi zice precum în cer
E pace şi bucurie, aşa şi la voi să fie.
Iar voi copii mei iubiţi, pe tatăl vostru de-l iubiţi
Să vă rugaţi cu dor mereu să îl aducă Dumnezeu.
Poezia face trecerea, în această lucrare, de la partea muzical-estetică la cea
memorialistică.
La 4 aprilie 1944, câteva sute de bombardiere americane, plecate din Italia şi care
aveau drept ţintă Ploieştiul, au bombardat Capitala, vizând triajul Gării de Nord. Din
păcate, numeroşi refugiaţi din nordul Moldovei, ocupată de Armata Roşie, se găseau
acolo. Zona Griviţa a fost complet devastată. Mihail Sebastian scria în jurnal, la 8 aprilie:
Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la gară la Bulevardul
Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai
dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărămături. La un colţ de
stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele,
un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa
şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars.
Viziunea, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de
Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă4.
4 Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 539.
236
ŢARA BÂRSEI
Notiţe de război ale lui Gheorghe Boţoman:
8 aprilie 1944
Ne pregătim de vreo câteva zile să plecăm din nou pe front. Mă simt parcă aş fi căzut din
Lună. Eu care sunt plecat de două luni de acasă la şcoala de cadre şi tocmai acum când trebuia să
se termine şcoala şi să plec şi eu în concediu sau măcar în permisie, văd că trebuie să plec din nou
pe front în loc să plec acasă.
Sunt supărat pe toţi care sunt acelaşi contingent cu mine şi care din 2 Martie au venit din
concediu şi au plecat din nou acasă veseli cu livretele în buzunar. – Erau liberaţi – Noi care
venisem înaintea lor aici nu plecăm nici acuma acasă şi stăm cu livretele în buzunar care în loc să
ne bucure mai rău ne suspină.
Ba, culmea, când scriu şi eu acasă că îmi vine greu când văd pe ceilalţi că se liberează, îmi
răspunde mama: Dragul mamii Ghiţă, să-ţi pară bine că eşti acolo căci ceilalţi poate vor pleca pe
front şi tu ai să rămâi la recruţi. –
Vai mamă, amar te înşeli. Habar nu ai că eu voi pleca pe front fără ca cel puţin să vă pot
spune că vă las cu bine. –
A venit Toader acasă, Cosmin, sunt toţi cam trişti nu li se pare plecarea –
Azi dimineaţă am primit ordin că deseară vom pleca, încurcătură, zăpăceală mare toată
lumea aleargă încoace şi în colo nu ne aşteptam să plecăm chiar aşa de repede şi încă nu suntem
pregătiţi –
Eu sunt şi mai trist ca înainte, a venit Cosmin pe la mine, scriu o carte poştală acasă
împreună cu el şi pe urmă ne îmbătăm bine şi plângem împreună.
După masă trimit o telegramă de adio acasă. Vine seara – La ora 20 – Regimentul a pornit
din cazarmă. Toţi soldaţii sunt trişti şi merg în tăcere prin întuneric pe străzile Slatinei. –
Ne îndreptăm spre Turnu Măgurele unde vom îmbarca pe şlepuri şi vom merge la Galaţi.
Eu merg povestind pe lângă căruţă lui Marcu. El e cel mai bun prieten al meu şi ne
povestim necazurile unul altuia. Dacă nu ar fi Marcu mi-ar veni şi mai greu căci nu sunt legat de
nimeni aşa ca de el.
Mergem până aproape pe la ziuă, ajungem în comuna Bălăneşti cantonăm până seara. E
Duminică 9 aprilie. Toţi soldaţii beau la vin, nu mai găseşti nici un soldat treaz, că toţi sunt beţi
şi sunt mai veseli, şi-ai uitat necazurile bând la vin.
*
9 aprilie 1944
La ora 8 seara plecăm din nou mai departe. Acuma nu mai e nimeni trist, toţi sunt veseli.
Cântă şi râd. Şi eu sunt vesel spun mereu la prostii şi cânt parcă aş pleca la nuntă.
În miezul nopţii a pierit veselia, s-a făcut mai frig, burează, soldaţii sunt obosiţi, abia îşi mai
târâie picioarele după ei.
Raniţile sunt grele, ne dor umerii, întrebăm mereu câţi kilometri mai sunt până la Bârseşti
unde trebuie să cantonăm. Şi unde ajungem aproape de ziuă. –
*
10 aprilie 1944
Până punem raniţile pe la cantonamente se face ziuă, aşteptăm să luăm cafeaua şi pe urmă
ne culcăm.
237
PETRONELA GĂITAN
Eu mă culc într-un grajd pe nişte coceni dar nu pot să dorm mult căci mi se face frig.
Cămaşa e udă de năduşeală din marşul de azi noapte. Mă dor toate oasele parcă aş fi bătut. Mă
descalţ şi văd că am băşici pe picioare şi s-au umflat.
Acum am început să simt iarna şi frigul din Cotul Donului. –
Încerc iarăşi să mă culc dar nu pot să adorm. Gândurile îmi zboară acasă. Mă întreb ce fac
părinţii, poate au primit telegrama mea şi acuma sunt şi ei trişti ca mine. Afară a început să plouă
o ploaie măruntă şi deasă, parcă ar fi toamnă. Ar fi bine dacă nu am pleca deseară, căci e prea
întuneric şi noroiul e mare. –
După masă primim ordin de plecare. Plecăm la ora 17 şi avem de făcut marş de 45 kilometri.
În noaptea asta trebuie să ajungem la Turnu Măgurele – Mergem greu, noroiul e mare şi sunt
multe băltoace pe drum.
E întuneric beznă, nu ne vedem unul pe altul şi plouă mereu, ba a mai început să bată şi un
vânt rece. – Din 50 în 50 de metri ne oprim. Sunt numai dealuri, căruţele nu pot să urce căci caii
sunt slabi. Soldaţii nu mai sunt în coloană, acum sunt în urma căruţelor şi împing cu toţii.
Înspre ziuă ajungem într-un vârf de deal pe câmp. Am părăsit şoseaua şi mergem pe un
drum de care. Caii de abia mai pot să meargă, oamenii de asemenea sunt obosiţi şi uzi de ploaia de
astă noapte.
*
11 aprilie 1944
Ne-a apucat ziua pe câmp mergem greu. În repausuri soldaţii se trântesc pe jos, nu se mai
uită că e noroi – Înaintăm încet încet, trecem printr-o mulţime de sate care să ţin lanţ până la
Turnu Măgurele, nici nu ştim când am intrat în Turnu – Ajungem ziua pela 12.
Ne oprim pe o stradă pentru o jumătate de oră să mâncăm pe urmă plecăm din nou spre port.
În apropierea portului ne oprim pe marginea şoselei sub nişte plopi şi stăm vreo câteva ore pe urmă
ne ducem în port şi îmbarcăm pe şlepuri. –
Compania noastră şi cu antiaeriana a îmbarcat pe două şlepuri care sunt legate împreună –
Restu Regimentului a îmbarcat pe alte şlepuri. În port am vorbit cu Toader. Mi-a spus că Cosmin
s-a întors înapoi cu căruţa până nu am ajuns la primul cantonament, căci nu mai puteau să
meargă caii. –
Noaptea dormim pe şlepuri. Când ne-am trezit am văzut că eram traşi mai în sus de port.
*
12 aprilie 1944
Pela ora 8 dimineaţa plecăm din Turnu Măgurele cu direcţia Galaţi. Mergem toată ziua. Mă
uit cu binoclul pe malul bulgar. Astăzi am timp să mă gândesc mai mult acasă ca până acuma.
După masă mă culc în căruţa lui Marcu şi dorm până seara. –
*
13 aprilie 1944
M-am trezit de dimineaţă căci îmi era frig. Es din căruţă şi văd că nu mai mergem. Eram
traşi la mal de astă noapte. Mă interesez dece nu mergem mai departe şi mi se spune că Dunărea a
fost minată şi nu mai putem merge mai departe până nu vor fi culese minele.
*
14 aprilie 1944
Stăm toată ziua. Am coborât pe mal şi am adunat iarbă pentru cai. –
238
ŢARA BÂRSEI
15 aprilie 1944
Când mă scol văd că încă suntem în acelaş loc unde am fost aseară. Iau o damingeană şi mă
duc să caut apă căci eram scârbit să beau apă din Dunăre care e tulbure şi unsuroasă.
La vreun kilometru de la mal găsesc un pichet de grăniceri. Îi întreb unde suntem şi îmi
răspund că suntem în faţa Satului Malu din judeţul Vlaşca, care era la vreo 3-4 kilometri de
pichet peste un lac.
După masă vine Toader pela mine. Îmi spune că nu ştie până acuma nimica de Cosmin. E
Sâmbăta Paştilor ne gândim că acasă se înroşesc ouă şi se fac cozonaci iar noi nici nu o să avem
măcar un ou să ciocnim de Paşti.
Spre seară mă duc şi eu pela Toader. Mă cinsteşte cu vin cumpărat nu ştiu de unde. Am
băut amândoi şi ne-am descărcat inimile. –
*
16 aprilie 1944
Prima zi de Paşti. La 4 dimineaţa ne sculăm şi ne ducem la Înviere pe o pajişte din apropiere.
Aprindem şi noi câte o mică lumânare care arde doar câteva minute, dar totuşi suntem
mulţumiţi şi noi în suflet că am putut să facem măcar atâta.
Nici nu aud ce spune preotul, gândurile îmi zboară departe, departe. Mă gândesc acasă poate
că şi cei de acasă sunt acuma la înviere şi se gândesc şi ei la mine cum mă gândesc şi eu la ei. –
Dacă aşi fi acasă aşi fi în Bogata dar aşa stau pe malul Dunării şi mă gândesc mereu.
După ce se termină slujba mă întâlnesc cu Domnul Căpitan Iosif din Mateiaş, îi urez la
mulţi ani şi îi spun Hristos a Înviat şi el îmi vorbeşte tot de casă. După ce plec de acolo mă duc
pela Toader să-i spun şi lui Hristos a înviat căci el nu a fost la Înviere.
Când mă duc înapoi la companie primesc ordin de la domnul locotenent Lepădatu să merg
cu domnul locotenent Stegaru şi încă doi camarazi în comuna Malu cu barca pe Baltă. Luăm barca
dela şlep, o tragem pe pământ până la baltă (1 kilometru). Când ajungem la baltă suntem mai
mulţi. Ne suim în barcă opt oameni – eu şi cu Cap. Badea vâslim. La început mi se pare aproape,
dar după ce vâslim vreo 2 kilometri ne obosim şi trec alţi doi la vâslă, dar vâslesc decât 2-3 sute de
metri şi nu mai pot căci nu se pricep. Trec iarăşi eu şi Badea la vâsle. Când ajungem la sat mâinile
erau numai băşici. În sat nu prea îmi place, nu e ca la noi, oamenii sunt puţin primitori. Ne ducem
la o cârciumă să cumpăram vin pentru domnii ofiţeri. Acolo bem şi noi vreo câteva kilograme de
vin şi ne mai înveselim. Ne întoarcem la barcă. Vâslesc iarăşi eu cu Badea. Când vâslim până la
jumătate auzim goarna sunând adunarea. Începem să vâslim din răsputeri dar mai avem 2-3
kilometri. Dăm cămăşile jos şi văslim mai tare – Când ajungem la mal vedem un agent care ne
spune să plecăm imediat. Lăsăm barca la baltă, luăm damingenele şi fugim până la şlep. De abia
am pus piciorul în şlep şi plecăm imediat. Dar nu mergem spre Galaţi, mergem în susul apei, am
fost descoperiţi de avioanele americane şi trebuie să schimbăm locul căci ne e frică că ne
bombardează. Mergem vreo doi kilometri pe apă şi sus şi stăm din nou până seara.
La ora 8 seara facem stânga împrejur şi pornim spre Galaţi. –
*
17 aprilie 1944
Mă trezesc de dimineaţă şi ies din căruţă, a răsărit soarele e frumos pe Dunăre. Se vede
malul bulgar cu turme de oi.
Cu toată frumuseţea dimineţii eu tot sunt trist. Gândurile îmi zboară acasă. E a doua zi de
Paşti. Dacă aş fi acuma acasă m-aş scula şi m-aşi pregăti să merg la Biserică dar aici…
239
PETRONELA GĂITAN
Îmi aduc aminte că acasă sunt cozonaci, ouă roşii, friptură de miel şi alte. – Eu astăzi trebuie
să mănânc ciorba goală, căci un camarad binevoitor mi-a furat pâinea eri când am fost în Malu.
Dacă nu ar fi Paşti şi dacă nu aş merge spre moarte aşi înjura zdravăn de necaz. Dar aşa îl las să o
mănânce sănătos iar eu rabd tot sănătos. Nici unul nu mai are pâine, aşa că răbdăm amândoi şi
parcă foamea e mai mică în doi. Trecem pe sub vestitul pod de la Cernavodă. Acuma suntem în
faţa Brăilei, peste un ceas ajungem la Galaţi unde vom debarca. –
Toată lumea e gata. În ultimul moment mă apuc să scriu o carte poştală pentru acasă. Şi nici
nu mai văd bine s-a făcut seară. A început să bată vântul, Dunărea face valuri care se lovesc de
şlepul nostru şi ne stropesc. Am ajuns la Galaţi înainte de a intra în port primim ordin să ne
întoarcem înapoi şi să ne camuflăm. Iarăşi frica de bombardament. Mergem pe apă în sus vreo 2
kilometri şi ancorăm lângă un mal cu sălcii înalte. E noapte. Unii s-au dus să se culce iar alţii stau
pe punte şi privesc cerul. Din când în când trec avioane pe deasupra. Dar sunt româneşti, le
cunoaştem după lumini. Totul s-a liniştit pe şlep. Nu se mai aud decât valurile care se lovesc de
vas.
Toţi s-au culcat, numai eu cu Marcu stăm trântiţi pe fân şi cu ochii la stele ne povestim
durerile. –
*
18 aprilie 1944
Cum s-a făcut ziuă pornim spre Galaţi unde debarcăm imediat dar trebuie să aşteptăm să
debarce şi restul Regimentului de pe celelalte şlepuri. Aşteptând în port mă apuc să îi scriu lui
M... Nici nu ştiu ce să-i scriu, sunt foarte zăpăcit. I-aşi scrie multe dar nu pot, aşa că scriu mai
puţin.
Un om de la Comp. 7 a căzut în apă dar nu s-a înecat. Mă duc şi eu să văd cine e.
Surpriză! E comandantul meu Constantinescu cu care am colindat toate spitalele din Rusia
în 1942 şi pe care l-am lăsat în spital în Cernăuţi când am plecat acasă. –
Îl întreb ce e cu el şi îmi răspunde încet ceva, ce nu pot să înţeleg. Întreb săritorul.
Şi îmi spune că nu e nimic grav, mai mare frica.
Mă duc să-l caut pe Toader dar în învălmăşeala din port nu îl găsesc. Mă duc înapoi la
Companie căci văd că s-a încolonat şi trebuie să plecăm. Ieşim din oraş. Înghesuială şi o zăpăceală
ne mai pomenită. Pe lângă Regimentul nostru mai sunt şi alte Regimente de artilerie şi alte –
Dinspre port vin o mulţime de maşini germane pline de noroi şi stricate sunt încărcate cu soldaţi
care se cunosc că vin de la bal. – în ajunul Paştilor Galaţiul a fost bombardat, casele au geamurile
sparte iar altele sunt stricate de tot. Pe jos mai găsim „coji de ouă” Anglo-Americane.
Am ieşit din Galaţi, toată şoseaua e ocupată de diferite coloane care nu mai pot merge.
Mergem încet şi ne oprim des din cauza circulaţiei prea aglomerate.
Notele de război nu vorbesc despre fapte de vitejie, despre bombardamente, despre

eroi, ci despre simplul fapt de a fi soldat – drumul până în momentul trecerii Dunării prin
judeţul Galaţi. Nu este nimic spectaculos, nici personajul ales nu este o personalitate, ci
un simplu ţăran din Dopca/Bogata, care a fost parte integrantă în cel de al Doilea Război
Mondial, timp de patru ani (trei ani pe front şi unul de armată). Dar însemnările sale, în
timp, vor căpăta valoare de document.
240
ŢARA BÂRSEI
Petruţa-Maria COROIU (MĂNIUŢ)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ ÎN ESTETICA ROMÂNEASCĂ

DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI XX:
Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi preocuparea sa pentru
personalităţile culturii româneşti clasice
(Mihai Eminescu, Ion Creangă)
Abstract: Romanian Academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga was one of the great personalities
of the Romanian culture – professor, literary critic, writer, analyst, mentor of several generations
of young people. Zoe Dumitrescu-Buşulenga drew attention to the vertical dimension of our
spiritual life (one dimension of the Cross – the symbol of sacrificial, humble, forgiving and
merciful love). This paper analyses her aesthetical and literary conception about the art of Mihai
Eminescu and Ion Creanga (great classical values of the Romanian culture), integrated into the
Plato’s conception of KALOKAGATHIA (beauty – truth – good in a living symbiosis which marks
the integrity of the spiritual being). Zoe Dumitrescu-Buşulenga served this supreme beauty in her
cultural life and – which is essential – in her spiritual existence.
La 20 august 1920 se năştea, la Bucureşti, în familia juristului Nicolae Dumitrescu şi a

Marei Apostol, cea care avea să devină peste ani personalitate marcantă a ştiinţelor
umaniste, academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
Personalitate fosforescentă, figură renascentistă a culturii, spirit proteic şi
efervescent, prezenţă carismatică, Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga devoala
credinţa în valori estetice şi morale.1
Critic literar, profesor deosebit de apreciat al multor generaţii de studenţi ai Facultăţii de
Litere din Bucureşti, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a fost şi vicepreşedinte al Academiei
Române în perioada 1990-1994, fiindu-i decernat Premiul Herder. A publicat numeroase
volume de literatură comparată, memorialistică, analize stilistice, istorie literară, istoria
culturii.
A absolvit Şcoala Centrală din Capitală, apoi a studiat muzica la Conservatorul „Pro-
Arte”. După ce s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost nevoită să renunţe la cariera muzicală.
Pasiunea sa pentru muzică a fost stinsă de împrejurările crude ale unei existenţe care nu
avea să fie ferită de dezamăgiri şi renunţări. După ce a obţinut licenţa în Filologia engleză şi
germană, a dobândit-o şi pe cea în Ştiinţe juridice. În 1948, Zoe Dumitrescu-Buşulenga a
preluat postul de profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti unde, din
1974, a devenit şef al Catedrei de Literatură comparată. În 1970 şi-a susţinut doctoratul cu
teza Renaşterea – Umanismul – Dialogul artelor.
Profesorul George Călinescu (cel care i-a tutelat activitatea pedagogică şi critică,
alături de Tudor Vianu) i-a ocrotit primii ani de profesorat chiar în timpul în care
autorităţile încercau să îl discrediteze pe Eminescu; atunci a conştientizat că principala sa
1
Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Credinţe, mărturisiri, învăţăminte, ediţie îngrijită şi
prefaţă de Grigore Ilisei, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 7.
241
PETRUȚA-MARIA COROIU (MĂNIUȚ)
misiune avea să fie aceea de salvgardare a valorilor culturii româneşti. Nu o dată, Zoe
Dumtrescu-Buşulenga a încercat să apere valorile româneşti, trecând prin împrejurările
teribile ale anilor 1965-1974 (şi mai cu seamă după această perioadă, când exigenţele
comuniste aveau să îşi facă cunoscută dramatic prezenţa). Zoe Dumitrescu-Buşulenga a
devenit şi redactor la Editura pentru Literatură şi cercetător la Institutul de Istorie şi
Teorie Literară „George Călinescu” din Bucureşti, redactor-şef al publicaţiilor academice
„Revista de istorie şi teorie literară” şi „Synthesis”. Adeptă a studiilor multidisciplinare, a
manifestat preocupări şi pentru filosofia culturii, fiind autoarea unor importante volume
de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice şi memorialistică:
Ion Creangă (1963), Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor (1971; ediţia a II-a, 1975), Valori
şi echivalenţe umanistice (1973), Sofocle – contemporanul nostru (1974), Eminescu – cultură şi
creaţie (1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultură (1982, culegere de articole
grupate în patru capitole: Portrete pentru o istorie a culturii române, Literaturi străine,
Miscellanea şi Gânduri de umanist), Eminescu şi Romantismul german (1986), Eminescu.
Viaţa – Opera – Cultura (1989), Muzica şi literatura (3 vol., 1986, 1987, 1992). Memorialistica
este reprezentată prin Caietul de la Văratec. Convorbiri şi cuvinte de folos, dar şi prin alte
culegeri postume de articole şi interviuri.
Doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trăit şi a mărturisit credinţa
creştină cu mult curaj chiar şi atunci când era în fruntea instituţiilor timpului: a fost
singura persoană influentă care a avut curajul să transmită în mod vizibil un curs marcat
de profundele sale cunoştinţe biblice, în cadrul Universităţii din Bucureşti. După ce soţul
ei a murit, Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a retras la Mănăstirea Văratec unde, în anul 2005,
a trecut la monahism sub numele de Maica Benedicta. Şi-a început călătoria vieţii veşnice
la data de 5 mai 2006, la Mănăstirea Agapia şi, conform dorinţei testamentare, a fost
înmormântată la Mănăstirea Putna.
Principalele sale teme spirituale au fost cele referitoare la criza culturii (lipsa
respectului pentru clasici), la dezinteresul faţă de trecut („o lume fără rădăcini este o
lume fără morală”), la desacralizarea dragostei şi a dorinţei de a forma o familie, la
pierderea preocupării şi bucuriei de a citi (din cauza influenţei nefaste a computerului).
Poezia ocupă un loc privilegiat în fiinţa umană, ea fiind capabilă să reflecte partea cea
mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre, iar moartea înseamnă eliberarea de patimile
acestei vieţi şi intrarea în lumea celor drepţi („moartea pentru mine înseamnă eliberarea
de acest trup, trecerea în lumea celor vii, lepădarea acestui trup vremelnic”).
Raportarea la tradiţie a fost unul din elementele fundamentale ale gândirii sale, fapt
care a condus-o la ataşamentul profund faţă de valorile literaturii româneşti clasice:
„Cred în tradiţie, în continuitatea creativităţii unui neam, nădăjduiesc că ne vom întoarce
la valorile care constituie pentru noi marea noastră mândrie”2. Preocupările sale literare
şi critice s-au îndreptat, timp de jumătate de veac, spre personalitatea lui Mihai
Eminescu, căruia i-a dedicat patru volume consistente; Doamna avea să mărturisească
faptul că „… marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu“ 3. La finalul existenţei sale a
trăit marea dezamăgire de a vedea cum primul mare poet european al României este
contestat de către conaţionalii săi.
2 Idem, Să nu pierdem Verticala, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2013, p. 68.

3 http://www.crestinortodox.ro/interviuri/o-lume-fara-radacini-este-lume-fara-morala-70553.html
242
ŢARA BÂRSEI
Viitoarea Maica Benedicta a analizat şi problematica credinţei eminesciene:

Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o
studiez de ani de zile; e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu
dumnezeirea. A avut o educaţie religioasă extrem de îngrijită4.
În 1883, după ce a scris Luceafărul (ce reflectă acceptarea unui Univers în centrul căruia se
află Dumnezeu), Eminescu se regăseşte vindecat de complexul luciferic al pierderii
credinţei. Spre sfârşitul vieţii sale a scris Rugăciune şi Răsai asupra mea, lumină lină (poezie
în care o imploră pe Maica Domnului să-l ajute să redobândească cele trei virtuţi creştine:
„Credinţa mea tu n-o lăsa să moară/ deşi al meu e un noian de vină”). Zoe Dumitrescu-
Buşulenga a fost cea care concluziona, în privinţa legăturii dintre credinţă şi cultură, că
un om credincios poate să facă lumină într-un loc întunecat, înţelegând lucrurile CULTURII
dintr-o perspectivă SPIRITUALĂ, DUHOVNICEASCĂ.
Ioan Slavici (prietenul apropiat al lui Eminescu) îl descrie pe marele poet ca pe un
bun creştin:
Cel mai hotărâtor gând al lui era că omul e din fire bun, că odată toţi
oamenii au fost buni şi că idealul social e ca iar să se facă buni cum au fost. Era om
cu trebuinţe puţine, care ştia să sufere şi să rabde fără să se plângă. Era lipsit de
ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine,
ci prin lumea în care îşi petrecea viaţa şi pentru ea. Flămând, zdrenţuit, lipsit de
adăpost şi răbdând la ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios pe care-l ating
numai mizeriile mai mici ale altora. Îşi manifesta iubirea faţă de toţi5.
Doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a referit însă, în analizele sale critice, şi la
dimensiunea filosofică a creaţiei şi gândirii eminesciene: parcurgând întregul spectru al
meditaţiei filosofice, de la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici (Zenon,
Epictet, Seneca, Marc Aureliu) şi eleaţi, la gnostici şi neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel
şi filosofii romantici Fichte şi Schelling, totuşi Kant a fost cel care l-a marcat cel mai
profund. Zoe Dumitrescu-Buşulenga a trăit cu deosebit dramatism trei momente de
sacrificare a lui Eminescu: în timpul vieţii lui (din partea contemporanilor săi), în anii ’50
(când sovieticii aveau în plan să dezrădăcineze cultura şi spiritualitatea poporului nostru,
atentând la identitatea culturală şi spirituală) şi în momentul dramatic al modernităţii.
Pe de altă parte, monografia operei lui Ion Creangă a fost relaţionată – în mod
impresionant – cu analiza textelor lui Rabelais. Zoe Dumitrescu–Buşulenga mărturiseşte
că opera lui Ion Creangă este una dintre cele mai dificile din literatura română:
disimularea, paradoxul, echivocul, inocenţa reală, inocenţa mascată, vorba rostită cu
atâtea înţelesuri reprezintă la Creangă un cod anume de exprimare: „Ion Creangă e un
neastâmpărat, cu firea şi cu duhul, vorbeşte mult şi aproape numai în tâlcuri” 6. Amintirile
din copilărie reflectă „concepţia lui laică, profană, neconformistă în legătură cu rosturile
lumii, atât de deosebită de concepţia convenţională...”7. Ion Creangă
4 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu. Viaţă – Creaţie – Cultură, Editura Eminescu, București, 1989, p. 26.
5 Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 27.
6 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Creangă, Editura Junimea, Iaşi, 2011, pp. 27-28.
243
PETRUȚA-MARIA COROIU (MĂNIUȚ)
stăpânit de acelaşi duh ghiduş, se joacă nu numai cu logica structurilor umane,

dând personajele în dodii, anapoda, răstoarnă nu numai structurile sintactice şi
uluieşte logica generală a raporturilor verbale dintre oameni, ci merge mai
departe, consecvent cu stilul său comic, satiric şi se joacă, plin de iscusinţă şi
inventivitate, cu cuvintele în sine8.
La peste 30 de ani de când analiza textele lui Creangă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga
încă descoperea sensuri noi ale operelor marelui scriitor clasic român, cea mai importantă
fiind o viziune care exprimă o mentalitate venind din subconştientul colectiv (nu numai
românesc, ci şi european): o viziune ciudată, paradoxală a lumii, în care foarte multe
lucruri se văd inversate. Zoe Dumitrescu-Buşulenga l-a aşezat astfel pe ilustrul scriitor
moldovean în rândul marilor prozatori moderni, în postura unică de clasic al absurdului.
Concluzionând, dincolo de activitatea sa critică şi literară, Maica Benedicta a ascuns
între rândurile sale singurul deziderat care merită cu adevărat slujit prin intermediul
culturii: mărturisirea Mântuitorului prin intermediul valorilor culturale care Îi reflectă
frumuseţea. Precum Rafail Noica, Doamna Buşulenga milita pentru refacerea limbii, a
frumuseţii poeziei, muzicii, artelor plastice, toate valorificate în orizontul Ortodoxiei –
calea către veşnicie.
Chiar în perioada marilor presiuni ideologice de după 1974, în activitatea Doamnei
academician Biblia figura ca primă carte în bibliografia cursurilor sale, invocând exigenţe
culturale profunde pentru acest act pentru care a fost supusă presiunilor vremii. Biblia
rămânea cea mai mare carte a umanităţii, care trebuia cunoscută.
Doamna Buşulenga a fost cea care a atras atenţia, la vârsta senectuţii, asupra
VERTICALEI (una din dimensiunile Crucii, care reprezintă simbolul iubirii jertfelnice,
smerite, iertătoare şi milostive):
Noi am pierdut Verticala, omenirea contemporană a pierdut Verticala, de aceea
este terminată sub raport spiritual. O umanitate terminată sub raport spiritual se va
termina şi sub raport fizic. Toţi sunt înnebuniţi de patima banului, de erotomanie...
Am comunicat la un congres lucrarea intitulată OMUL DE CULTURĂ FAŢĂ CU SOCIETATEA
DESACRALIZATĂ: trebuie să spunem adevărurile, nu se mai poate! Nu pune niciunul
degetul pe rană, cădem în mocirla materiei! Nu vă alarmaţi împotriva a ceea ce se
petrece? UNDE MAI ESTE DUHOVNICIA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ?9.
După concepţia platoniciană, frumosul este măreţia adevărului, iar
geniul limbii greceşti a împlinit această afirmaţie născocind un termen unic,
KALOKAGATHIA, care face din bine şi frumos versanţii aceleiaşi culmi; pe ultima treaptă
a sintezei (cea biblică), adevărul şi binele se oferă contemplaţiei într-o vie simbioză care
marchează INTEGRITATEA FIINŢEI şi face să ţâşnească adevărata FRUMUSEŢE10.
Acestei Frumuseţi supreme (reflectată în artă, în cultură) i-a slujit Doamna Zoe
Dumitrescu-Buşulenga până la capăt, în viaţa profesională şi – fapt esenţial - în cea
spirituală.
8 Ibidem, p. 180.
9 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Să nu pierdem Verticala, p. 50.
10 Paul Evdochimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, București, 1982, p. 9.
244
ŢARA BÂRSEI
Ioana COŞEREANU
SCRISORI CENZURATE
CENSORED LETTERS
Abstract: The paper refers to several letters, censored mail during World War I. We are talking
about four crafted in birch bark postcards, having a standard size; the horizontal lines for text and
the boxes are not preprinted but marked in pencil. They were sent from Botosani, at that time an
unoccupied area by German-Austrian armies.
As we know, the 1st Romanian Army was able to stop the forces of the Central Powers at Marasti
by breaking the front and then to defeat them at Marasesti, thus Moldavia remained unoccupied
through the so-called triangle defense strategy. The letters suggest such an atmosphere of calm
while the country was at war, and familiarizes us with the restrictions to which those in military
service were subjected to. The texts are so designed as we cannot infer details of interest related to
the place, date, name, but come to our attention by the affection and care for the family left behind.
Lucrarea de faţă, folosindu-se de câteva scrisori din timpul Primului Război Mondial care
atrag în mod special atenţia şi prin utilizarea, ca suport de scris, nu a hârtiei, ci a cojii de
mesteacăn, îşi propune să releve calitatea corespondenţei de a păstra şi dezvălui
informaţii memoriale, aici legate de atmosfera din spatele frontului, starea de război şi, de
asemenea, să îndemne la rememorarea evenimentelor contextuale, în cazul acesta
specifice zonei Moldovei şi legate de situaţia distinctă creată aici. Cărţile poştale
păstrează şi ajută la reconstituirea deopotrivă a atmosferei din cadrul Armatei de
Operaţiuni şi din Şcoala de ofiţeri de rezervă de pe teritoriul Moldovei, precum şi
legătura dintre tinerii plecaţi din familie pentru a fi pregătiţi şi familiarizaţi cu operaţiuni
militare concrete, din zona Botoşani.
Având însă în vedere momentul în care sunt expediate cărţile poştale, ne vedem
nevoiţi să vorbim despre evenimentele din anii 1917 (an menţionat pe una dintre scrisori)
-1918, petrecute în acea parte de ţară în timpul primei conflagraţii mondiale.
Să vorbim în primul rând de situaţia din Moldova, de conflictele cu bolşevicii (1917-
1918) sau, mai bine zis, cu armata bolşevizată după cele 50 de zile de lupte la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz, caracterizate de şeful Misiunii militare franceze astfel:
Subordonaţii şi colaboratorii mei au o pildă în atitudinea şi bravura ofiţerilor
şi soldaţilor români, care atrag în acest moment admiraţia tuturor armatelor aliate
şi cărora chiar duşmanii le aduc omagiul lor.
Iată ce spunea, cu demnitate şi cu fermitate neclintită, generalul Prezan:
245
IOANA COŞEREANU
Toţi care trăiesc şi se mişcă în această ţară, indiferent de naţionalitate, trebuie

să respecte legile noastre şi ordinea publică.
Dar ignorarea de către noii comandanţi, comisari ai armatei ruse bolşevizate, a
acestor dispoziţii va pune armata română şi frontul deţinut de ea într-o situaţie
paradoxală, foarte rară, poate unică în analele războaielor: aliatul de bază devenea cel mai
periculos inamic pentru statul şi armata română.
În acest răstimp, Rusia se scufundase în haos. Armata rusă se dezintegra şi nimeni
nu mai putea opri acest fenomen. Lenin preluase puterea la Petrograd, prin lovitură de
stat, şi îndemna la nesupunere, marcând începutul celor mai cumplite dezastre sociale în
Rusia. Trupele ţariste au fost contaminate de îndemnurile ce incitau la nesupunere şi la
părăsirea frontului. Soldaţii s-au transformat în briganzi care, după ce şi-au maltratat sau
chiar ucis ofiţerii, şi-au ales comitete revoluţionare şi au început să jefuiască, să ucidă şi să
violeze populaţia civilă. De morbul bolşevismului nu era scutită nici armata rusă aflată
pe teritoriul României, probabil cam un milion de soldaţi. Situaţia devenise nefirească,
comandamentele ruseşti încercau să se pună sub protecţia trupelor române, bolşevismul
neavând succes printre români, în ciuda eforturilor insistente ale ruşilor.
Din Imperiul Ţarist de odinioară, Rusia devenise, pe rând, mai întâi democratică,
apoi bolşevică, însă cu aceleaşi apucături imperialiste. Deşi Lenin promitea păstrarea
dreptului popoarelor din cadrul Imperiului de a-şi decide singure soarta, realitatea
demonstra altceva; se făceau încercări susţinute pentru menţinerea subjugării acestora,
prin forţă, prin intervenţia armată, dacă nu se alăturau bolşevicilor. După calculele sale,
bolşevismul urma să cuprindă întreg pământul. Exemplul elocvent este cazul Basarabiei,
care lupta pentru separarea de fostul Imperiu şi unirea cu România. Bolşevicii, însă, nu
doreau să lase din mână bogata provincie anexată în anul 1812. Intenţiile lor se îndreptau
chiar şi asupra României, pe care nădăjduiau să o transforme în republică sovietică.
În acest context, Franţa îşi delega un general cu anume misiuni militare de
monitorizare a situaţiei din zonă, Henri Berthelot, care, odată instalat în România, face o
vizită şi la Botoşani.
Generalul Henri-Mathias Berthelot (1861-1931), în calitatea sa de şef al Misiunii
militare franceze în România, în intervalul octombrie 1916-mai 1918 şi apoi octombrie
1918-mai 1919, a participat la refacerea armatei române retrase în Moldova în toamna
anului 1916 şi la elaborarea planurilor de operaţii din vara anului 1917. Acesta ţinea un
Jurnal cu însemnări zilnice, care dezvăluie minuţios date despre starea armatei române şi
despre misiunile ei.
Memoriile generalului Berthelot au fost tipărite în 1987, din iniţiativa istoricului
american Glenn Torrey, un bun şi profund cunoscător al istoriei românilor, îndeosebi al
celei legate de participarea României la Primul Război Mondial. În scopul tipăririi cărţii
Generalul Henri Berthelot şi România: Memorii şi corespondenţă 1916-1919, profesorul Torrey,
din Kansas, a cercetat arhivele şi bibliotecile din S.U.A., Franţa şi România.
246
ŢARA BÂRSEI
Notaţiile zilnice ale generalului Berthelot surprind momente şi despre replierea

armatei române spre Moldova, stabilirea frontului pe linia Galaţi – Nămoloasa – Focşani,
greutăţile imense prin care au trecut poporul şi armata pentru a-şi dobândi unitatea
naţională. În reorganizarea armatei române după marile încercări din vara anului 1916,
generalul Berthelot a ajuns în misiunile sale şi la Botoşani. Jurnalul său, redactat destul de
arid dar exact, în stilul rapoartelor militare, oferă amănunte de luat în seamă despre viaţa
militară şi politică a acelor momente.
Iată un fragment preluat din acele însemnări, cu referire la activităţile sale şi a
ofiţerilor superiori români în zona din care provine corespondenţa despre care vorbim în
această lucrare, Botoşani:
4 aprilie 1917
Plec la Botoşani prin Târgu Frumos şi Hârlău. Sosesc după-amiază, fiind primit de şeful de
stat major al corpului 3 armată, colonelul Cerbulescu. După-amiază, vizitez şcoala de mitraliori,
cea de grenadieri şi cea de aviaţie, unde se execută un exerciţiu de observare şi reglare.
Instrucţia pare să se desfăşoare în condiţii excelente.
6 aprilie 1917
Plecarea din Dorohoi spre Vlădeni, unde ajungem pe la ora 17. Îi găsesc acolo pe
comandantul corpului de armată, generalul Iancovescu şi pe comandantul divizei 14 infanterie,
colonelul Bunescu; şedinţa de lucru cu comandanţii de unităţi, vizite la şcolile divizionare pentru
gradaţi, grenadieri şi mitraliori, aplicaţia regimentului 55 în spre Focşani. De acolo, prin Botoşani
ne îndreptăm spre Truşeşti, unde se află generalul Razu, comandant al divizei 5 infanterie. El îmi
prezintă şcolile divizionare şi un exerciţiu cu grenade de luptă, matur, chibzuit, pentru a da
infanteriştilor încredere în acest mijloc. Vizitez apoi poligonul de brigadă, unde se instrueşte
regimentul 7 şi asist la Dorneşti la aplicaţia regimentului 32.
7 aprilie 1917
Plecarea spre Burdujeni unde ajungem la ora 17. Generalul Sinescu inspector al cavaleriei şi
generalul Greceanu comandant al diviziei 2 cavalerie, îmi prezintă comandaţii de brigadă şi
de regiment care îmi împărtăşesc nevoile şi dorinţele lor. Întoarcerea la Botoşani, la ora 19.
8 aprilie 1917
La ora 8 mă duc la gară să-i întâmpin pe rege şi pe prinţul (Carol, n.a.) care vin să
inspecteze şcolile însoţiţi de ministerul de război (reprezentat de Vintilă Brătianu). Le fac
cunoscute observaţiile mele. Apoi vizitez divizia 13 al cărui comandant, generalul Popescu mă
aşteaptă la Frumuşica. Îmi prezintă mai întâi poligonul de instrucţie al diviziei şi apoi centrul de
instrucţie divizionar: gradaţi, mitraliori, grenadieri. Nu am decât cuvinte de laudă.
247
IOANA COŞEREANU
Găsim, în aceste însemnări, şi date despre Regimentul 37 Botoşani, regiment cu

misiune în campania paşnică întreprinsă de români peste Dunăre, în Bulgaria, în al
Doilea Război Balcanic (1913), încheiat cu Pacea de la Bucureşti. Printre ofiţeri se află şi
colonelul Grigore Bunescu, cel amintit în jurnalul lui Berthelot şi care, în anul 1917, era
comandantul Diviziei 14 Infanterie, regiment din care făcea parte şi expeditorul cărţilor
noastre poştale.
Este perioada în care românii erau ameninţaţi cu unele dintre cele mai aspre măsuri
care, într-o etapă ulterioară, devin şi mai urâte şi mai umilitoare. Au fost folosite
ultimatumuri şi măsuri represive, iar în cele din urmă ruşii au recurs chiar la confiscarea
tezaurului trimis în Rusia de către autorităţile române, despre care nici astăzi nu mai ştim
mare lucru. De aceea luptele cu bolşevicii vor continua cu deosebită aversiune. O nouă
zonă de luptă pentru trupele române va fi şi Basarabia, ocupată de trupele ruseşti
bolşevizate care încercau constant să înăbuşe orice încercare de redefinire naţională,
devenită manifestă odată cu izbucnirea Revoluţiei ruseşti din martie 1917. În cazul
acestui pericol serios, basarabenii îşi vor îndrepta privirile spre România, şi din nou
armata română va avea misiunea să sprijine Basarabia, la fel cum va apăra, ulterior,
întreg sud-estul Europei de acest pericol bolşevic.
În noaptea de 21 spre 22 decembrie are loc un consiliu de guvern care decide
iniţierea unui atac asupra taberei de la Socola, devenită un focar bolşevic ce ameninţa
România cu distrugerea. Bolşevicii instalaseră deja tunurile pe dealul Aroneanu, la Iaşi,
ţintind capitala României neocupate sub teroare, dar românii, vizionari, aduseseră trupe
suplimentare la Iaşi. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1917, soldaţii români atacă tabăra
bolşevică la baionetă. După o luptă scurtă, aceştia sunt dezarmaţi, încărcaţi în trenuri şi
expediaţi sub pază dincolo de Prut.
A fost prima luptă serioasă între români şi ruşii bolşevizaţi. Cele două trenuri cu
bolşevicii plecaţi de la Odessa pentru a-i întări pe cei de la Socola şi a contribui la
bolşevizarea României sosesc în gara Socola. Spre marea lor uimire, ruşii sunt
întâmpinaţi de trupe române cu mitralierele şi tunurile îndreptate spre ei. Li se cere
capitularea, iar aceştia, înspăimântaţi şi nesiguri pe forţele proprii, se predau. Sunt
dezarmaţi şi expediaţi peste Prut, pe urmele celorlalţi.
Între timp, guvernul şi Statul Major al generalului Prezan luaseră măsuri de
precauţiune şi în restul ţării. În spatele unităţilor ruseşti care se mai aflau pe frontul
românesc au fost poziţionate trupe române. Teritoriul din interior a fost împărţit în opt
regiuni în care acţionau comandamente militare (Botoşani, Fălticeni, Iaşi, Podul Iloaiei,
Roman, Vaslui, Bacău şi Bârlad), au fost întărite trupele de jandarmi şi unităţile militare
care urmăreau şi vânau eficient bandele de ruşi ce bântuiau şi jefuiau ţinuturile noastre.
Cele mai puţin numeroase au fost neutralizate cu uşurinţă, de cele mai multe ori pe cale
paşnică, ruşii erau dezarmaţi şi expediaţi peste Prut. Este perioada în care acţionau aceste
corpuri ale Armatei de Operaţiuni.
248
ŢARA BÂRSEI
Aşadar, în conformitate cu Ordinul nr. 37 din 16 august 1916, care constituie actul
de naştere al Armatei 1 de Operaţii,
cu începere din ziua de 18 (optisprezece) August a.c. (1916, n.n.) toate trupele şi
serviciile prevăzute prin lucrările Ipotezei Z, vor trece sub ordinele superioare ale
Comandamentului Armatei I-a operaţiuni, al cărui cartier general se va afla instalat
în Localul Şcoalei de Artilerie, Geniu şi Marină, Calea Griviţei, Bucureşti.
În cursul iernii şi primăverii anului 1917 a fost desăvârşită reorganizarea armatei române
potrivit învăţămintelor şi cerinţelor rezultate din experienţa războiului. În luna iunie
1917, forţele române din Moldova, reorganizate în spatele frontului, au fost constituite
într-o armată – Armata 1 – şi introduse în eşalonul întâi, pe Siretul inferior, în sectorul
Nămoloasa, din Poarta Focşanilor, între Armatele a 4-a şi a 6-a ruse.
Revenind la scrisorile în discuţie, referitor la această Armată de Operaţiuni, după
cum ne indică ştampila rotundă de pe aceste cărţi poştale, pe timp de război, elevii
şcolilor de ofiţeri – care până la avansarea în gradul de sublocotenent aveau grade de elev
sergent, elev sergent-major, elev plutonier – erau trimişi şi ei pe front, chiar dacă nu
aveau studiile încheiate şi încă nu puteau fi avansaţi ofiţeri.
De pe front sau din garnizoanele de pace scriau, precum toţi ceilalţi ostaşi, cărţi
poştale sau scrisori, care, din motive de păstrare a secretului militar, erau supuse
controlului Cenzurii Militare.
În cazul celor patru scrisori, ştim că aparţin unui elev plutonier din Regimentul 37
Infanterie „Alexandru cel Bun”, care avea garnizoana de reşedinţă în Botoşani. Mai
aflăm, nu din textul propriu-zis, ci din înscrisul de pe ştampilă şi din înscrisul în creion
adăugat, că scrisorile sunt scrise în timp de război, posibil în perioada celui de al Doilea
Război Balcanic (1913), sau, cel mai sigur, în perioada Primului Război Mondial, anul
1917, că provin dintr-un alt loc decât Botoşani, atâta timp cât autorul întreabă ce se mai
petrece în urbea sa natală. Având gradul de elev plutonier, autorul se află fie în poziţia de
stagiar (practicant) în unitate, neavând terminată o şcoală de ofiţeri activi sau de rezervă,
fie, putem presupune, să fi fost trimis la o unitate operativă înainte de terminarea şcolii.
Acest sistem era practicat datorită nevoilor de încadrare a unităţilor cu comandanţi.
Cărţile poştale au ştampila cenzurii militare, o practică în timp de război sau stare
de asediu. Nu pare a fi însă carte poştală dintre acelea tip, oferite militarilor în timpul
mobilizării de război, dar care conţin precizările necesare privind conţinutul.
Ştampila indică, de asemenea, faptul că autorul făcea parte dintr-o unitate operativă,
dintre cele care participau direct la lupte. Precizăm detaliul că unităţile militare aveau
atunci şi o parte sedentară, care în mod normal rămânea în garnizoana de reşedinţă, unde
erau pregătite noile contingente de luptători sau care îndeplineau misiuni pe plan local.
Regimul militarilor din armata de operaţii era mai restrictiv, din toate punctele de
vedere, comparativ cu al celor din aşa-numita parte sedentară.
249
IOANA COŞEREANU
Vorbind mai departe de cele patru cărţi poştale, ar mai trebui precizat că sunt
confecţionate artizanal, având ca suport, în loc de hârtie, coaja de mesteacăn prelucrată
manual şi pe care liniile de delimitare a textului şi rubricile pe care le găsim pe orice carte
poştală sunt marcate în creion, nu pretipărite. Aceste cărţi poştale artizanale provin din
zona Botoşani, zonă neocupată de armatele germano-austriece după intrarea României în
război. După cum ştim, Armata 1 română (în componenţa ei de dinainte de reorganizarea
din Moldova) a reuşit să oprească forţele Puterilor Centrale la Mărăşti, prin ruperea
frontului, şi apoi să-i învingă la Mărăşeşti, astfel încât Moldova să rămână în afara
frontului prin aşa-numita strategie de apărare în triunghi. Dacă trupele Puterilor Centrale
ar fi reuşit să străpungă atunci liniile armatei noastre, România ar fi dispărut ca stat. Au
fost unele dintre cele mai importante bătălii din istoria poporului român şi, fără jertfa
zecilor de mii de soldaţi care au căzut pentru ţara lor, nu am fi putut vorbi astăzi despre
România Mare.
Scrisorile despre care vorbim sugerează totuşi o atmosferă de calm, deşi ţara era în
plin război, dar ne familiarizează în acelaşi timp cu restricţiile la care erau supuşi cei din
serviciul militar sau, în cazul nostru, din şcolile militare în vreme de război. Textele sunt
astfel concepute încât să nu ne îngăduie să deducem amănuntele care ne-ar putea interesa
legate de loc, dată, nume, dar ne atrag atenţia prin afectivitatea şi grija pentru cei rămaşi
acasă, prin dorinţa de a nu se rupe de ceea ce conferă stabilitate – familia.
Textele sunt semnate de aceeaşi persoană, Emil Popescu, şi sunt adresate fie mamei,
fie surorii Elenuţa, fie fratelui Toader. Pe faţa alocată destinatarului distingem două
ştampile, adesea cu cerneala sau tuşul foarte decolorate. Cea rotundă, a Armatei de
Operaţiuni, conţine Stema României şi date despre regiment, în cazul de faţă Alexandru
cel Bun, Compania 10, iar pe chenarul circular exterior scrie Armata de operaţiuni,
Libera expediţie (în partea de jos). În colţul de sus, dreapta, al CP, o ştampilă
dreptunghiulară cu înscrisul: CENZURAT, cu majuscule, ca şi restul textului: CENZURA
MILITARĂ A JUDEŢULUI BOTOŞANI. Pe verso – scoarţa de mesteacăn este mai deschisă la
culoare – se află textul expeditorului, scris de mână cu cerneală roşie sau neagră şi este
adresat unuia dintre membrii familiei. Există adesea şi fragmente de text adăugate în
creion, care păstrează grafia expeditorului. Presupunem că aceste însemnări au fost
adăugate de elevul riguros, ulterior, după momentul revenirii în familie, pentru a
conserva şi completa informaţiile legate de şcoala militară şi atmosfera creată acolo. După
una dintre scrisori, datorită însemnărilor în creion, descoperim că e vorba de anul 1917,
datare pe care o atribuim întregii colecţii de CP adresate familiei Popescu (Doamnei Sofia
Popescu/Şcoala de băieţi nr. 2/La Botoşani – presupunem că părinţii erau profesori
cărora li se oferise o locuinţă în cadrul şcolii, cum se obişnuia adesea la începutul
secolului XX), dar şi informaţii privind statutul elevului care făcea parte din Regimentul
10, Pluton 1, Regimentul 37 Infanterie. Pe una dintre CP, cea adresată mamei, cu înscrisul
de mână în creion, găsim, în afară de numele şi adresa destinatarului, următoarea
însemnare: Carte poştală militară, iar dedesubt, cu majuscule: PE ACEASTĂ PARTE SE
SCRIE NUMAI ADRESA, iar pe latura stângă, numele: Emil Popescu, gradul – elev
250
ŢARA BÂRSEI
plutonier/unitatea şi subunitatea: Comp. 10, plut 1/ reg 37 inf. (desigur date adăugate
ulterior); pe verso, textul adresat mamei, iar pe latura de sus, adăugat în creion negru: Nu
se scrie nimic privitor la armată./Nu se pun data şi locul; mai apare, de asemenea
desenat în creion, un timbru poştal – colţ sus, dreapta.
Referitor la conţinutul textelor, subliniem faptul că sunt purtătoare doar de
informaţii afective şi marchează legăturile private dintre membrii aceleiaşi familii, ne
ajută să aflăm despre preocupările elevului militar, Emil Popescu, care, cu siguranţă, în
parte erau şi preocupările celorlalţi şcolari militari. Legătura cu familia era foarte solidă,
frecvenţa scrisorilor adresate celor de acasă era zilnică. Elevul Emil Popescu se adresa
tuturor membrilor familiei (de unde aflăm că familia Popescu avea şase copii), în scrisori
separate, considerând probabil că ar fi nedrept să uite pe vreunul dintre ei. În cele
adresate mamei, mărturiseşte că una dintre preocupările constante este de a scrie zilnic
acasă şi de a se interesa astfel nu doar de starea familiei, ci de întreaga societate din
Botoşani: „... Ce mai noutăţi prin Botoşani...”, sau o roagă pe sora sa, Elenuţa, probabil
mai harnică la scris, să le îndemne şi pe celelalte două surori, Anicuţa şi Coca, să-i scrie,
nu doar pentru a face mai confortabilă moral viaţa sa departe de casă, ci pentru a-şi
domoli dorul de cei dragi. Remarcăm faptul că toţi aceşti tineri aveau cultul familiei, erau
foarte legaţi unii de alţii şi încercau prin acest mijloc de comunicare – aceste scurte
epistole care, la prima vedere, par de circumstanţă – să-şi suplinească absenţa din
mijlocul familiei, să-şi consolideze legăturile cu membrii ei.
Aceste documente – carte poştală – marchează şi confirmă, aşadar, regulile stricte
impuse în cadrul armatei, în cazul nostru, Armata de Operaţiuni, din perioada de sfârşit
a Primului Război Mondial, reproducând într-o oarecare măsură atmosfera (prin
inexistenţa informaţiilor legate strict de loc şi sărăcia informaţiilor legate de modul în
care îşi petrec timpul în cadrul şcolii) din mediul unei şcoli militare româneşti, precum şi
relaţiile de familie într-o asemenea perioadă nesigură, fără însă a pomeni nimic de război.
Documentele sunt autentice atât prin semnătura autografă şi prin prezenţa ştampilelor
oficiale, cât şi prin ceea ce comunică conţinul textelor-manuscris, dar îndeosebi pentru
suportul lor neobişnuit, inedit, coaja de mesteacăn prelucrată manual, suport de scris
original şi cu siguranţă unicat, nemaiîntâlnit în alte circumstanţe şi despre care
expeditorul spune următoarele într-unul dintre cele două texte adresate mamei, scris cu
cerneală roşie şi toc cu peniţă:
... În timpul liber mai fac cărţi poştale de felul acesta, mai citesc câte ceva din
regulamente, etc. Ce zici, nu-i aşa că-i drăguţă cartea asta poştală, când voi veni
acasă am să aduc mai multe ca să le am ca amintire...
Acest suport de scris, tot după spusele elevului Emil, prezintă unele inconveniente
prin faptul că estompează culoarea cernelei, neconferindu-i stabilitate cromatică, iar
scoarţa de copac, prin uscare răsucindu-se, conduce la ruperea ei în tentativa de a o aduce
la forma iniţială.
251
IOANA COŞEREANU
Referitor la conţinutul textelor şi la limba română utilizată, ceea ce surprinde –

pentru acea perioadă, când 80% din populaţia României erau ţărani, iar 60% neştiutori de
carte, dar şi pentru faptul că expeditorul era încă foarte tânăr – este bogăţia de vocabular,
limba deosebit de corectă pe care ştie să o mânuiască limpede, exprimarea dezinvoltă şi
decentă, ortografia corectă (cu elementele specifice stadiului de evoluţie lingvistică a
momentului), la care se adaugă, de asemenea, bunul-simţ al tânărului care nu-şi uită
îndatoririle şi nici buna conduită dobândite în familie sau/şi în şcoală, fapte ce ne
determină să-l privim cu simpatie şi ne ajută să reconstruim, imaginar sau virtual,
portretul moral al tânărului elev. Fără îndoială, constatările de mai sus confirmă
seriozitatea, severitatea, rigoarea, calităţi pe care le atribuim în aceeaşi măsură tânărului
nostru, dar şi învăţământului românesc de la început de secol XX.
252
ADDENDA
ŢARA BÂRSEI - ADDENDA
Iosif-Marin BALOG
POLITICILE ECONOMICE ALE VIENEI ÎN TRANSILVANIA, 1850-1867.

STUDIU DE CAZ: STATUL CA ANTREPRENOR ŞI RESURSELE UMANE1
DIE WIRTSCHAFTSPOLITIKEN WIENS IN SIEBENBÜRGEN, 1850-1867

FALLSTUDIE: DER STAAT ALS UNTERNEHMER UND DIE ARBEITSKRÄFTE
Zusammenfassung: Der Zeitraum 1850-1873, – eine Epoche des totalen wirtschaftlichen

Liberalismus – zwar eine ziemlich kurze in der ökonomischen Geschichte der Monarchie – stand in
völligem Gegensatz zu der autoritären und konservatorischen politischen Regierung. Der
Wirtschaftsliberalismus fand keinerlei Unterstützung seitens der politischen Parteien, sondern
hauptsächlich seitens der hohen Bürokratie – eine vorteilhafte Symbiose – insbesondere für die
politischen Kreise, als auch für die Vertreter von ökonomischen Interessen.
Natürlich wirkte der österreichische Staat auf Niveau der Wirtschaftspolitik in Siebenbürgen mithilfe
einer Vielzahl von Mechanismen, von denen wir einige hervorheben wollen, indem wir sie nach
Wichtigkeit und Bedeutung welche diese in der wirtschaftlichen Entwicklung der Provinz in den
Jahren 1850-1867, aber auch in den folgenden Jahrzehnten hatten, ordnen. In erster reihe, müssen wir
die legislativen Maßnahmen von unmittelbarer Auswirkung auf wirtschaftlicher Ebene, und zwar die
Industrie -und Handelsgesetzgebung, die Zollgesetze, das Bergbaugesetz, in betracht nehmen.
Auf dem zweiten Niveau wirkten die institutionellen Eingriffsmechanismen des Staates in der
Wirtschaftspolitik, – hier können wir die Schaffung oder das Einschalten jener Behörden welche
das Wirtschaftsleben der Provinz direkt beeinflussten, einbeziehen.
Auf Niveau der Steuer -und Finanzpolitik waren die wichtigsten vom Österreichischen Staat in
Siebenbürgen angewandten Mechanismen, das Steuersystem, beziehungsweise die Direkte und
indirekte Steuer -und die Mittel welche für deren Erhebung geschaffen wurden sowie die Art der
Aufstellung der jährlichen Haushaltpläne für Siebenbürgen, ihre Aufteilung, insbesondere auf jene
Bereiche welche unmittelbaren Einfluss auf das Wirtschaftslebens Siebenbürgens ausübten.
Drittens, muss die rolle des Staates als Unternehmer und Akteur in dem Wirtschaftsleben nicht
übersehen werden. Das Staatseigentum und die Staatlichen Betriebe, die Art auf welche diese
Verwaltet wurden und ihre ökonomische Ausnutzung in dem sozialen Umfeld der Jahre 1850-
1867, können uns interessante Indizien bezüglich der Wirtschaftspolitiken des Österreichischen
Staates in dieser Region, aber auch über die Wirtschaftsbeziehungen des Zentrums zu der
Provinz, ihrer Natur, und deren Einfluss auf die Gesamte Wirtschaft liefern.
Die Analyse dieser (einigen) vorgeschlagenen Aspekte (sicherlich können auch weitere erkannt
werden), aufgrund der uns Gegenwärtig verfügbaren historischen Quellen, kann in der Lage sein
das Wirtschaftsleben Siebenbürgens zu durchleuchten, und zugleich die Art der
Wirtschaftsbeziehungen welche sich zwischen der Provinz und dem Rest der Monarchie bildeten,
und vor allem die Haltung des Österreichischen Staates gegenüber ihrem Östlichsten Gebietes aus
Wirtschaftlichem Gesichtspunkt, in der hier untersuchten Zeitspanne, hervorzuheben.
1 Articol republicat în formă corectă; redacţia îşi cere scuze pentru lipsa notelor de subsol cu care a
fost tipărit în numărul trecut al anuarului.
255
IOSIF-MARIN BALOG
Rolul şi semnificaţia birocraţiei în formarea sistemului economic capitalist a fost

recunoscută îndeobşte de istorici şi sociologi de la Schmoller şi Weber încoace. Cu toate
că astăzi este dificil să găsim criterii calitative sau cantitative pentru o apreciere istorică,
rolul administraţiei şi al birocraţiei în procesul de modernizare a provinciilor Imperiului
Habsburgic a fost deosebit de important. Joseph Redlich, de pildă, arăta că întreaga
evoluţie administrativ-birocrată a Imperiului a stat sub semnul a ceea ce s-a conceput în
deceniul neoabsolutist.2 Fără a intra în detaliile explicării statutului politico-administrativ
al provinciei transilvănene în perioada 1850-1867, trebuie remarcat şi subliniat faptul că,
în această perioadă, practic pentru prima dată, scurtul episod al reformismului iosefin de
la finele secolului al XVIII-lea, deciziile politice, administrative şi economice se mută în
mod efectiv la Viena. Pentru prima dată sunt dislocate structurile locale de putere de la
nivelul comitatelor, cel mai adesea ostile nu numai din punct de vedere politic oricăror
tendinţe care vizau eliminarea privilegiilor acestora, ci şi oricăror reforme economice de
tip modern, capitalist. Odată eliminate aceste structuri de la mijlocul piramidei puterii,
prin reformele administrative şi juridice, Viena avea cale liberă în a-şi pune în aplicare
programul reformator, care avea trei obiective principale: centralizarea, uniformizarea,
modernizarea. Noua birocraţie superioară a statului, completată la niveluri locale cu o
funcţionărime recrutată după noile principii în care originea, averea şi statutul social nu
mai prezentau importanţă, era în fapt expresia autorităţii monarhului de la Viena şi
transpunerea autorităţii statului până la nivelurile cele mai profunde, precum şi unul din
releele de bază în comunicare şi transmiterea puterii dintre Viena şi cetăţenii provinciei.
În al doilea rând, introducerea unei administraţii cât mai uniformizatoare şi eficiente
a fost una dintre cele mai importante sarcini ale statului austriac în această perioadă. În
acest sens, în perioada 1851-1854 au avut loc intense dezbateri pe această temă, dezbateri
care au vizat în primul rând modalităţile care să facă cât mai funcţională această
administraţie şi, mai ales, cât mai puţin costisitoare din punct de vedere financiar.3
Efortul de construcţie birocratică şi instituţională în Transilvania a durat mai mulţi
ani, abia la 1854, după o serie întreagă de experimente, reuşindu-se crearea noului sistem
administrativ-birocratic ,,definitiv şi stabil”.4
În Transilvania s-a resimţit o nevoie acută de personal, pe de o parte din cauza lipsei
celor calificaţi, pe de altă parte, situaţia dramatică cauzată de evenimentele revoluţionare
care au acutizat la un nivel fără precedent relaţiile dintre etniile şi confesiunile din
provincia ardeleană; aşa s-a făcut ca la Viena să se ţină cont de această realitate şi în
funcţiile cele mai importante să fie numiţi oameni cu o bogată experienţă, autoritari dar
imparţiali şi lucizi, care să fie în măsură a aprecia în mod corect situaţiile şi realităţile
2 Joseph Redlich, Das österreichische Staats-und Reichsproblem. Geschichte der inneren Politik der
Habsburgischen Monarchie von 1848 bis zum Untergang des Reiches, Leipzig, 1920, p. 15 sqq.
3 Vezi în acest sens: Loránd Mádly, Die Tätigkeit der Landes- Organisierungs Komission im Jahr 1853 ein
neuer Anlauf zur definitiven administrativen Einteilung der Großfürstenthums Siebenbürgen, în

„Romanian Journal of Population Studies”, Supplement, 2011, pp. 113-141.
4 Idem, Die Modernisierung der Verwaltung und das Beamtentum in Siebenbürgen zur Zeit des Neoabsolutismus,
în „Transylvanian Review”, XIX, nr. 1, Spring, 2010, p. 23 sqq; de asemenea, idem, Das Definitivum – die
Einführung der neuen Verwaltungsordnung im Jahr 1854 und einige Aspekte der Verwaltung in Siebenbürgen bis
zum Ende des Neoabsolutismus, în Iosif-Marin Balog, Rudolf Gräf, Ioan Lumperdean (coord.), Economia
regională, ipostaze rurale și urbane, PUC, Cluj-Napoca, 2011, pp. 249-270.
256
locale. Aducerea de numeroşi funcţionari de diverse niveluri şi calificări din afara

provinciei şi mai ales din zona Boemiei şi Galiţiei (drept pentru care erau cunoscuţi în
Transilvania sub numele de ,,galiţieni”) a fost o politică specifică a statului austriac.
Raţiunile pentru acest tip de abordare din partea autorităţilor de la Viena au fost, pe de o
parte, lipsa la nivel local a personalului calificat, dar şi dorinţa statului de uniformizare,
de impunere a unor practici administrative unitare şi de a disloca particularismele locale
în materie. Aceste particularisme de multe ori nu ţineau seama de viziunile şi intenţiile
reformiste ale statului, fiind contestate de structurile locale de putere. 5
Deşi costurile instaurării unei asemenea administraţii au fost foarte mari pentru stat,
cheltuielile anuale depăşind 550-600.000 florini6, Viena s-a ambiţionat, în ciuda resurselor
limitate, să ducă la capăt reformele propuse. Practic, în acest domeniu au fost cele mai
profunde schimbări realizate de statul austriac în Transilvania în perioada 1850-1867,
dovadă fiind şi faptul că, atât la nivelul fiscalităţii, al justiţiei, cât şi al unor instituţii
economice, aceste măsuri au supravieţuit vreme de mai multe decenii după edificarea şi
implementarea lor.
Ceea ce este cu adevărat semnificativ pentru această birocraţie adusă în
Transilvania, dincolo de sobrietatea şi doza de rigiditate pe care o afişau în viaţa
profesională şi în ciuda faptului că mulţi nici nu ştiau cât vor rămâne în zona şi postul pe
care fuseseră numiţi, pentru ei pe primul loc era conştiinţa datoriei, chiar dacă efortul lor
nu era răsplătit suficient prin sistemul de salarizare. 7 De-a lungul întregii perioade,
condiţiile de muncă şi plată ale acestor birocraţi au rămas relativ mici faţă de volumul
mare de muncă.8 S-au adăugat la acest neajuns şi dificultăţile locale, dintre care cele mai
acute rămâneau problemele de transport şi comunicaţie – lipsa totală în Transilvania a
căilor ferate în această perioadă şi starea destul de proastă a drumurilor –, toate
impedimente majore pentru activitatea şi eficientizarea administraţiei. De asemenea,
creşterea generalizată a preţurilor din anii ’50 şi mai cu seamă din perioada 1854-1856 a
afectat destul de semnificativ costurile de subsistenţă şi întreţinere pentru aceşti
funcţionari care deveneau, astfel, din ce în ce mai puţin motivaţi să-şi continue serviciul
în Transilvania.
Ilustrativ este în acest context şi modul cum statul a abordat problema administrării
propriilor capacităţi economice din Transilvania în perioada 1850-1860 prin intermediul
aparatului birocratic. În domeniul silvic, unde statul avea întinse proprietăţi şi în
Transilvania, procesul de organizare a fost început încă de la 1848, când s-a înfiinţat
Ministerul Agriculturii şi al Minelor. 9 Noul minister avea în principal menirea de a
superviza activităţile din domeniul silvic, minier şi al proprietăţilor statului. Primul
5 Loránd Mádly, Die Tätigkeit..., p. 118.

6 Ibidem, p. 125 sqq; vezi și tabelele.
7 Vezi numeroase detalii pentru cazul transilvan la Loránd Mádly, Das Definitivum...; de asemenea,
la Waltrud Heindl, Bürokratie und Verwaltung im österreichische Neoabsolutismus, în „Österreichische

Osthefte”, 22, 1980, pp. 254-257.
8 Loránd Mádly, Das Definitivum...
9 Despre organizarea acestui minister vezi Otto Guglia, Das Ministerium für Landeskultur und
Bergwesen 1848-1853, în Burgenländische Forschungen, hrsg von Burgenländischen Landesarchiv.

Sonderheft, Festschrift für Heinrich Kummert, Eisenstadt, 1969, pp. 54-74.
257
IOSIF-MARIN BALOG
mandat în acest minister a fost deţinut de R. Tinnfeld, un mare proprietar de terenuri şi

mine în Styria, specialist în minerit. În primăvara anului următor, ministerul său a
preluat şi administrarea pădurilor silvice (Kameral und-Montanwälder). Tot acestui
minister îi erau arondate următoarele departamente: minier, montanistic, saline,
metalurgie şi agricultură.10 Desigur că în Transilvania jurisdicţia acestui minister s-a
extins odată cu încheierea revoluţiei şi instituirea administraţiei provizorii de la finele
anului 1849. Tot atunci s-au constituit şi aici instituţiile necesare administrării şi punerii
în valoare a întreprinderilor de stat, a căror activitate fusese practic întreruptă începând
cu toamna anului 1848. Ministerul amintit a funcţionat în respectiva formă până la 17
ianuarie 1853, când departamentele sale au fost preluate de Ministerul Finanţelor. Pentru
preluarea noilor sarcini, s-au constituit secţiuni speciale ale Ministerului Finanţelor, între
care: Secţiunea Domeniilor de Stat, a Pădurilor, Fondurilor Religioase şi Uzinelor
Montanistice; o Secţiune a Salinelor; o Direcţie Generală a Minelor, una pentru Cadastru
Funciar etc.11 În Transilvania, organizarea acestui domeniu a început practic din 1851-
1853, când s-a organizat Direcţia Minelor şi a Salinelor din Cluj ca releu de reprezentare
între nivelul local şi cel de la ministerul vienez. Direcţia de la Cluj era una dintre cele 24
de astfel de instituţii înfiinţate la nivelul întregii Monarhii. 12 Personalul angajat la Direcţia
Montanistică şi Silvică cuprindea 41 de persoane, dintre care cei mai mulţi erau aduşi din
afara provinciei, respectiv, Boemia, Carinthia sau Ungaria.13 Astfel, la Direcţia Minieră
erau 31 de funcţionari, iar la cea Silvică, 10 funcţionari subordonaţi Ministerului de
Finanţe de la Viena.14 La rândul lor, domeniile silvice ale statului au fost împărţite în
nouă districte, inegale ca suprafaţă, dar repartizate pe întregul teritoriu al Transilvaniei,
unde existau păduri de stat însumând aproximativ 514.000 de iugăre de administrat. 15 De
asemenea, funcţionari administrativi au fost numiţi şi la alte proprietăţi ale statului, între
care la: Minele de Aur de la Săcărâmb, Roşia Montană, Baia de Criş, Uzina Metalurgică
de la Baia de Arieş; oficiile de preluare a aurului de la Zlatna, Certeje, Pianul Românesc;
Uzinele de Fier de la Govăjdia, Topliţa, Cugir, Sebeşel.16 Conform statutului de funcţii
aprobat de minister, în toate aceste posturi au fost numiţi funcţionari cu studii de
specialitate, cei mai mulţi fiind aduşi din afara Transilvaniei.
Pentru a ilustra politica de personal a statului în această direcţie, vom da câteva
exemple relevante pentru perioada studiată. Astfel, la Săcărâmb era numit administrator
Iosef Panzemann, cu un salariu de 800 florini pe an, plus alte compensaţii (casă de locuit,
pauşal pentru cal, lemne de foc), alături de alţi 14 funcţionari cu salarii cuprinse între 400
10 Ibidem, p. 72.
11 Maria Woinonich, Die Umgestaltung der kk allgemeine Hofkammer in das kk Finanz Ministerium im
Jahre 1848, în „Mittheilungen der österreichische Staatsarchiv”, 14, 1961, pp. 549-562.
12 Österreichische Staatsarchiv- Finanz- und Hofkammerarchiv, Neue Hofkammer und
Finanzministerium, Allgemeine Abteilungen, FHKA, Domänen Akten, Ktn. 986, nr. 39731/1853 (în
continuare FHKA…).
13 FHKA, Domänen Akten, Ktn. 948, nr. 8011/1853.
14 Vezi și ordinul din 9 ianuarie 1854 privind organizarea acestor structuri în loc. cit., nr. 1571/1854.
15 Loc. cit., Ktn. 994, nr. 7377/1864.
16 FHKA, Montan Akten, Ktn. 162, nr. 15834/1851.
258
şi 800 florini. La Roşia Montană a fost numit administrator general Ioseph Anton, cu un
salariu de 900 florini, plus celelalte emolumente. Lui i se alăturau încă patru funcţionari,
între care şi românul Victor Pipoş, plătit cu 400 de florini pe an. 17 Aceşti administratori
erau asimilaţi în clasa a IX-a la salarizare.18 Şi la Direcţia Silvică salariile erau similare:
administratorul câştiga 900 de florini pe an, controlorul silvic primea 700 de florini pe an,
în vreme ce funcţionarii inferiori erau plătiţi între 112 şi 200 de florini pe an, în funcţie de
atribuţii şi responsabilităţi.19 Trebuie, de asemenea, remarcat că funcţionarii de la nivelul
cel mai de jos (pădurarii, supraveghetorii de pădure) erau extrem de prost plătiţi; ei nu
primeau mai mult de 48,30-145,60 de florini pe an, plus o cantitate mică anuală de lemne
de foc.20 În cazul funcţionarilor superiori (administratori, directori silvici, ingineri etc.), se
adăugau, pe lângă sumele plătite în bani, şi o locuinţă gratuită, 4-5 stânjeni de lemne de
foc, o sumă de aproximativ 65 florini pe an pentru întreţinerea calului, uneori şi o trăsură
necesară pentru deplasare.21
Toate acestea presupuneau pentru stat eforturi financiare semnificative, dar s-a
căutat permanent reducerea acestor cheltuieli, mai ales în anii ’60, când de altfel Ministrul
de Finanţe de la Viena a impus o politică de extremă austeritate. De exemplu, Districtul
Silvic Câmpeni, ce avea o suprafaţă de păduri ce însuma 120.000 de iugăre 22, presupunea
cheltuieli salariale pentru administrare (salarii, clădiri, întreţinere, costuri de cancelarie)
ce însumau, în anul 1861, 30.132 florini, pentru ca, în 1863, ele să scadă la 23.853 florini 23,
sau un alt exemplu, Districtul Silvic din Zlatna avea în administrare 38.000 de iugăre de
pădure de stat ce presupuneau costuri de administrare de aproximativ 17.000 florini pe
an24.
În privinţa politicii de personal a statului din această perioadă, trebuie remarcat şi
faptul că toţi aceşti funcţionari, cei mai mulţi aduşi din afara Transilvaniei, aveau
calificare de specialitate – studii la şcolile de profil din Monarhie, mai ales la Schemnitz şi
Mariabrunn; un al doilea aspect semnificativ era că aceşti funcţionari puteau utiliza la un
nivel sau altul toate limbile utilizate în Transilvania, aspect consemnat într-un mod
deosebit de riguros în fişa postului acestor funcţionari 25, ca şi toată experienţa dobândită
de-a lungul timpului în serviciu. Sunt situaţii consemnate în detaliu în actele vremii şi ele
pot oricând furniza elemente extrem de preţioase pentru o istorie socială a acestei
funcţionărimi austriece care a activat în Transilvania în perioada 1850-1867. Pentru a
ilustra această realitate, ne vom referi punctual la câteva cazuri, simptomatice pentru cele
expuse mai sus: un anume Franz Clari, numit administrator silvic la Câmpeni, provenea
din Boemia (în 1828, la Marschendorf). Acesta vorbea: germană, latină, ruteană, română
17 Lista completă la FHKA, Montan Akten, Ktn. 162, ad nr. 15834/1851.

18 Compară: Loránd Mádly, Die Tätigkeit... loc. cit., Tabel 1, 2.
20 Loc. cit., Ktn. 2489, nr. 12973/1862.
21 Loc. cit., Ktn. 988, nr. 61971/1857.
22 Loc. cit., Ktn. 994, ad nr. 7377/1865.
23 Ibidem.
24 Ibidem. Vezi și FHKA, Domänen Akten, Ktn. 990, nr. 45732/1859.
25 Loc. cit., Ktn. 2486, nr. 2335/1858.
259
IOSIF-MARIN BALOG
şi foarte puţină maghiară („sehr wenig ungarisch”), ceea ce se consemna în fişa postului
său.26 O altă caracteristică a politicii de personal, pe lângă avansarea în ierarhia
profesională, care era şi o chestiune de timp, o reprezenta ,,rularea” acestora prin toată
Transilvania; rar se întâmpla ca un astfel de funcţionar să rămână într-un singur loc mai
mult de 3-4 ani. Din multitudinea de exemple cităm cazul lui Karl Seifersur, născut în
1806 la Viena, iniţial cu studii filosofice şi juridice, apoi cu studii de specialitate la
Schemnitz. Îşi începea cariera în 1830, la Serviciul Silvic Hunedoara, ca ajutor de contabil,
cu un salariu de 0,47 florini pe zi; în 1833 era angajat definitiv pe acelaşi post, cu 300 de
florini pe an; în 1835 era mutat la Câmpeni, în 1838 la salariu i se mai adăugau 20 de
florini pentru locuinţă („Quartir Geld”), pauşal pentru cal, în 1838 mai primea, pe lângă
salariu, 12 florini pentru lemnele de foc. În 1841 era trimis la Zlatna, în 1843 revenea la
Hunedoara în calitate de controlor contabil cu un salariu de 400 de florini, plus celelalte
sporuri amintite. În 1848, pe lângă serviciul de bază era şi contabil la ,,Lada Frăţiei”
(„Bruderlade Cassa”), de unde mai câştiga încă 40 de florini pe an; în 1850 era numit
contabil-şef la Uzinele Statului de la Hunedoara, cu un salariu de 500 florini pe an. În
1852 era transferat la Direcţia Silvică din Hunedoara pe post de contabil revizor (un fel de
expert contabil), cu un salariu de 725 florini pe an, pauşal pentru cal, 10 stânjeni de lemne
şi locuinţă gratuită.27 La 1860 avea o vechime în serviciu de 29 de ani şi patru luni şi
parcursese, practic, toate treptele ierarhice în meseria sa de funcţionar contabil. Mai mult,
în 1855 fusese decorat de guvernatorul Transilvaniei cu Medalia de Aur în grad de Cruce
pentru merite deosebite în limitarea efectelor incendiului castelui de la Hunedoara. 28
La fel, Iakob Lázár (născut în 1822, la Vinţu de Jos) îşi începea cariera la 1846, ca
practicant silvic la Câmpeni, iar până la 1852, când devenea contabil la Oficiul Silvic din
Deva, fusese în nu mai puţin de cinci locuri în şase ani (la Câmpeni, Zlatna, Runc, Cugir,
Hunedoara, Deva).29
Cariera acestor funcţionari începea aşadar odată cu absolvirea studiilor de
specialitate, când se susţinea un examen de Stat („Staatsprüfung”), după care Ministerul
le atesta calificarea fiind numiţi ,,candidaţi” disponibili pentru a intra în serviciu ca
practicanţi, după ce depuneau în prealabil un jurământ. Statutul de practicant dura de
obicei un an, perioadă în care respectivul funcţionar era plătit cu 0,45-1 florin pe zi. În
anii ’50, acesta era un salariu mic, comparabil cu al unui muncitor semicalificat sau chiar
al unuia necalificat din domeniul mineritului. Aşadar, o viaţă grea pentru aceşti
funcţionari – începători – dacă punem la socoteală şi faptul că erau trimişi în serviciu, de
cele mai multe ori, departe de casă, practic, oriunde pe cuprinsul Monarhiei.
Cu toate acestea, cel puţin în anii ’50 ai secolului al XIX-lea, atracţia pentru a intra în
serviciul statului era una destul de mare. Dincolo de prestigiul social, de modul de
percepere a acestui serviciu „în slujba Împăratului”, accederea în rândul birocraţiei
conferea şi o stabilitate, un cursus honorum, în ciuda politicii statului de perindare a
26 Loc. cit., Ktn. 2486, nr. 24063/1858.

27 Loc. cit., Ktn. 2487, ad nr. 1290/1860.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
260
acestor funcţionari prin toată Monarhia (dar mai ales în provinciile periferice, unde se
resimţea o accentuată nevoie de personal), cursus honorum care, pe lângă beneficiile
salariale, oferea şi perspectiva unei pensii la bătrâneţe. De pildă, un anume Ioseph
Molnár, aflat în serviciu ca funcţionar la Uzina Metalurgică a Statului de la Govăjdia,
cerea în 1853 pensionarea, având în vedere că acesta avea peste 40 de ani de vechime în
serviciul statului.30 Cererea i se aproba, primind o pensie de 216 florini anual. 31
Un alt aspect semnificativ care se cuvine menţionat în acest context este faptul că, pe la
începutul anilor ’60, se constată o creştere semnificativă a numărului transilvănenilor care,
în calitate de absolvenţi ai Academiei Miniere şi Silvice de la Schemnitz, optau pentru
posturi de funcţionari în serviciile de profil ale statului. Dacă, la începutul anilor 1850, chiar
şi aceşti începători care aspirau la statutul de practicant şi apoi funcţionar inferior
(„Diener”) erau în cea mare parte aduşi din afara Transilvaniei, după aproximativ un
deceniu deja aceşti tineri proveneau în majoritate din interiorul provinciei. De exemplu, în
1860, din cei şapte practicanţi care urmau a fi angajaţi la direcţiile silvice numai 2 erau
născuţi în afara provinciei, însă toţi aveau studii de specialitate, fie la Schemnitz, fie la
Mariabrunn.32 De exemplu: Carl Schöbel, născut la Sighişoara, 27 ani, absolvent al
gimnaziului superior, apoi studii la Schemnitz, examen de Stat în Sivicultură, numit în 1856
candidat silvic la Oficiul din Mănăştur, apoi, în 1859, practicant cu 1,05 florini pe zi, vorbea
germana, româna şi maghiara. Rudolf Capesius, de 24 ani, născut în Făgăraş, studii silvice
la Mariabrunn, numit practicant substitut la Serviciul Silvic din Orlat cu 0,78 florini pe zi.
Cunoştea şi el germana, maghiara şi româna.33
Se reuşise astfel crearea unei baze interne pentru recrutarea acestor funcţionari nu
numai prin faptul că mulţi transilvăneni, mai ales saşii, se orientau spre studiile de
specialitate, ci şi datorită politicii statului care a încurajat acest fenomen şi prin acordarea
de burse de studiu şi subsidii; în fond, spre finele anilor 1860, statul devenise din ce în ce
mai conştient că – pe fondul limitării resurselor financiare disponibile întreţinerii unui
aparat birocratic, care devenea tot mai extins, şi al scăderii veniturilor reale ale acestor
funcţionari în condiţiile scumpirii traiului în toate provinciile – nu va mai putea menţine
aceste posturi atractive. Situaţia era recunoscută şi de către Direcţia Financiară
provincială din Sibiu în anul 1866.34 De altfel, încă de la finele anului ’50, Rapoartele
Direcţiei Miniere Silvice şi a Salinelor din Cluj atrăgeau atenţia asupra necesităţii
restructurării personalului în scopul unei mai eficiente utilizări a acestora şi reducerea
costurilor adiacente, mai ales cu locuinţele.35 În această politică se încadrează şi măsura,
din 1865, de comasare a administraţiei salinelor din Transilvania cu cea silvică, precum şi
unificarea sistemului contabil al domeniilor statului sub o singură administraţie.
În anii ’60, pe fondul unei politici de extremă austeritate financiară promovată de
Ministerul de Finanţe, Ignatz V. Plener, cu scopul redresării deficitului bugetar şi al
30 FHKA, Montan Akten, Ktn. 258, nr. 11955/1853.

31 Ibidem. Rezoluţia ad nr. 1195/1853.
33 Loc. cit., Ktn. 2488, nr. 6873/1860; Idem, Ktn. nr. 1290/1860; la fel, în 1863, din 10 „candidaţi”, toţi
erau născuţi în Transilvania. Vezi și Ktn. 2490, ad nr. 31752/1863.

34 Loc. cit., Ktn. 996, nr. 10645/1866.
35 Loc. cit., Ktn. 990, nr. 38477/1859; Ktn. 994, nr. 20535/1865.
261
IOSIF-MARIN BALOG
restabilirii valorii florinului, constată o preocupare pentru restructurarea personalului

din instituţiile şi întreprinderile statului, inclusiv în Transilvania. La aceasta se adăuga şi
concluzia celor mai mulţi experţi conform căreia aceste domenii ale statului şi
întreprinderile de stat aduceau venituri foarte scăzute în raport cu potenţialul lor. Între
cauzele acestor situaţii erau recunoscute administrarea nu atât proastă, cât mai ales rigidă
şi excesiv de complicată.36 Astfel, se constata că normarea Beamterilor după tipul de
serviciu şi nu după capacităţi şi sarcini reprezenta un mare impediment în calea obţinerii
de bune rezultate.
Fixarea salariului pe care îl încasează aceştia este una dintre cele mai mari greşeli,
mai ales în acest domeniu al administrării de bunuri. Salariul fix este una dintre cele mai
nedrepte moduri şi sarcinile celor mai mulţi Beamteri rămân, prin urmare, atât de joase
deoarece orice ţintă a acestora se reduce la a câştiga acel salariu şi nimic mai mult... 37
Desigur, era o părere, însă aceasta nu era departe de realitate dacă analizăm datele
economice ale acestor întreprinderi.
Conduita birocraţiei era deosebit de strict stabilită printr-o serie întreagă de legi şi
regulamente, care stabileau un cadru clar şi bine circumscris al atribuţiilor şi modului de
acţiune considerat, uneori chiar în epocă, excesiv de rigid. Orice funcţionar care avea în
domeniul său de activitate vreo formă de gestiune era obligat ca, la intrarea în serviciu, să
depună o cauţiune proporţională cu valoarea gestiunii, care să fie în măsură a acoperi o
eventuală fraudă. De cele mai multe ori, dacă respectiva cauţiune nu era în bani, ea putea
fi şi de natură imobiliară (case, proprietăţi etc.; de multe ori cauţionau pentru respectivul
funcţionar şi membrii familiei). Între măsurile draconice luate în caz de abatere
disciplinară gravă soldată cu fraudă se situa şi obligativitatea returnării salariului
retroactiv de când se constata începerea producerii fraudei. 38
Nu au lipsit nici printre funcţionarii din Transilvania astfel de situaţii; fără a intra în
detalii, amintim doar cazul lui Ignatz Von Marilly, controlor contabil la Oficiul Silvic din
Gheorghieni.39 Acesta era acuzat de „abateri disciplinare” care curând s-au dovedit a fi
legate de fraude contabile prin ţinerea defectuoasă a contabilităţii.40 Deşi ancheta nu
explicita evaluarea exactă a prejudiciului, acesta a fost imediat destituit din serviciu.
Semnificativă este şi recomandarea Direcţiei Silvice a Minelor şi Salinelor din Cluj
de a se investiga cu atenţie faptele celui acuzat „fără a-l demoraliza pe acesta”41. Nu ştim
ce s-a întâmplat ulterior cu funcţionarul amintit, dar atitudinea autorităţilor reprezintă un
exemplu de reacţie şi conduită faţă de propriii funcţionari, fapt care a făcut din birocraţia
austriacă din epocă, cu plusurile şi minusurile sale, un agent important al schimbării de
atitudine în politicile administrative şi economice ale structurilor imperiale, deopotrivă la
nivel central şi regional.
36 Josef Schulhof, Staatsgütter und Großgrundbesitz in der Österreichische Monarchie. Vorschlag zur
Hebung des Gütertrager durch Einführung des Verpachtungs Systemes, Wien, 1862, p. 12 sqq.
37 Ibidem.
39 Loc. cit., Ktn. 2489, nr. 6036/1861.
40 Loc. cit., Ktn. 2488, nr. 61032/1861.
41 Loc. cit., Ktn. 2489, nr. 17266/1861.
262
Anca-Maria ZAMFIR
BRAŞOVUL ÎNTR-O RELATARE DE CĂLĂTORIE

DIN SECOLUL AL XIX-LEA1
BRASOV IN A 19TH CENTURY TRAVEL BOOK
Abstract: The study aims to present the city of Brasov as it was seen by the Hungarian geographer
Hunfalvy János in the volume ”Hungary and Transylvania in picturesque original views of the most
interesting areas, settlements of travel, churches, castles, palaces and other monuments of old and
new times”, illustrated with engravings done after Ludwig Rohbock’s drawings.
Travel report as a way to share other experiences and places had its period of glory in the 19th
century. Writers, diplomats, artists, businessmen, scientists and ordinary people travelled across
Europe or around the world, with business or pleasure, and there were a few of them who published
their diaries of impressions to satisfy a public increasingly curious and more eager for information.
János Hunfalvy wanted to provide a complete picture of Hungary and therefore his journey had a
purpose. He will use, like many of his contemporaries, the etching technique, enriching the text
with pictures made by different prints-engravers, specialized on this type of image, after drawings
made by the German artist Ludwig Rohbock.
Brasov is depicted in six engravings representing either panoramic views of the city, or certain
objectives.
For Hunfalvy’s contemporary readers, the engravings were intended to provide a picture of the
places described in the book that would respond to their curiosity, but for us they are important
documentary sources that provide information about the appearance of Transylvania and Brasov
in the 19th century.
Relatarea de călătorie, ca modalitate de a le împărtăşi celorlalţi experienţa şi imaginea

altor locuri, cunoaşte în secolul al XIX-lea perioada sa de glorie. Scriitori, diplomaţi,
artişti, oameni de afaceri, oameni de ştiinţă sau simpli călători umblă prin Europa şi prin
lume, cu treabă sau de plăcere, şi nu sunt puţini aceia care îşi publică jurnalele sau
impresiile de călătorie, pentru a satisface un public din ce în ce mai curios şi mai dornic
de informaţie. Dacă, în secolul anterior, europenii îşi fixau ca ţintă a călătoriei (uneori
doar imaginare) locuri îndepărtate – Orientul cu aura sa de exotism şi de mister –, care le
hrăneau trăirile romantice, spre mijlocul secolului al XIX-lea ei încep să fie interesaţi din
ce în ce mai mult de Europa lor.2 Literatura de călătorie a secolului al XIX-lea este foarte
1 Articol republicat în formă corectă; redacţia şi tipografia îşi cer scuze pentru lipsurile şi greşelile
cu care a fost tipărit în numărul trecut al anuarului.
2 Vezi Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, Editura Univers, Bucureşti, 1972.
263
ANCA-MARIA ZAMFIR
bogată, favorizată de interesul crescând al publicului şi de posibilităţile din ce în ce mai

mari de difuzare; relatările de călătorie devin mai amănunţite, pentru a putea fi utile
celor din ce în ce mai mulţi care, cu o mentalitate nouă şi cu posibilităţi de deplasare din
ce în ce mai mari, călătoresc şi doresc informaţii precise despre locurile în care vor
ajunge. Dezvoltarea turismului şi a industriei hoteliere generează acum primele ghiduri
turistice, ale căror rădăcini sunt de găsit în relatările de călătorie.3
Transilvania intră şi ea în sfera de interes a călătoriei şi a jurnalelor de călătorie.
Dacă pentru călătorii din epocile anterioare ea era doar parte a itinerariului, care avea ca
punct final Orientul, la autorul volumului pe care dorim să îl aducem în discuţie ea însăşi
este scopul călătoriei. Este vorba de lucrarea geografului maghiar Hunfalvy János 4,
Ungaria şi Transilvania în vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai interesante, localităţi de
vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi5, cu menţiunile:
„Înregistrate după natură de Ludwig Rohbock, gravate în oţel de cei mai buni artişti ai
timpului nostru. Cu text istorico-topografic de Johann Hunfalvy. Secţiunea a doua:
Transilvania, Darmstadt, 1864, Tipografie şi editare de Gustav Georg Lange (În comision
la Lauffer u. Stolz, în Pesta.)”.
Cartea a fost publicată iniţial în caiete lunare, care conţineau opt pagini de text şi trei
gravuri (existând posibilitatea unui abonament la care se primea ca bonus o gravură mai
mare)6 şi a fost publicată în forma finală în trei volume, cu două secţiuni: secţiunea I –
Ungaria, în două volume (vol. 1, apărut în anul 1856; vol. 2, apărut în anul 1860),
secţiunea a II-a (vol. 3) – Transilvania, care a apărut în anul 1864.
Pentru pregătirea lucrării, el a călătorit în toată ţara şi s-a folosit, ca şi contemporanii
săi, de dezvoltarea tehnicii gravurii, îmbogăţindu-şi textul cu imagini – gravuri în oţel
realizate de diferiţi gravori, specializaţi pe acest tip de imagine, după desenele artistului
3 În anul 1828, editorul german Karl Baedeker, părintele turismului modern, începe publicarea unor
manuale de călătorie, care vor deveni apoi celebrele ghiduri de călătorie numite generic Baedeker,
care ofereau călătorului informaţii utile privind transportul, cazarea, restaurantele, preţurile,
locurile de vizitat.
4 Hunfalvy János (1820-1888), geograf maghiar, profesor universitar, membru al Academiei Ungare
de Ştiinţe, fondator al Societăţii Ungare de Geografie. A călătorit mult şi a scris mai multe cărţi de
călătorie, în care a încercat să ofere o imagine cât mai completă a ţărilor vizitate şi a Austro-
Ungariei vremii sale.
5 Ungarn und Siebenbürgen in malerischen Original – Ansichten. Ihrer interessantesten Gegenden, Stadte
Badeorte, Kirchen, Bürgen, Palaste und sonstigen Baudenkmaler alter und neuer Zeit. Nach der Natur
aufgenommen von Ludwig Rohbock, in Stahl gestochen von den ausgezeichnetsten Kunstlern
unserer Zeit. Mit historisch-topographischem text von Johann Hunfalvy. Zweite Section:
Siebenburgen, Darmstadt, 1864, Druck und Verlag von Gustav Georg Lange (In Comission bei
Lauffer u. Stolz in Pesth.).
6 La Arhivele Naţionale Braşov se păstrează mai multe asemenea caiete, din care lipsesc unele
dintre gravurile inserate iniţial, dar la care sunt ataşate gravuri din celelalte volume, ceea ce poate
indica faptul că imaginile din caiete au fost detaşate în scopul colecţionării.
264
german Ludwig Rohbock7. Colaborarea cu acesta se datorează, probabil, celebrităţii sale

în epocă, rezultat al prodigioasei activităţi de desenator de vederi pitoreşti din Germania.
Itinerariul8 cuprinde: Clujul şi împrejurimile – Turda – Colţeşti şi Aiud – Ocna
Mureş şi Grind – Alba Iulia – Cetate – Detunata – Săcărâmb – Mălăieşti – Hunedoara –
Sebeş – Orăştie – Deva – Castelul Huniazilor şi valea Haţegului – Sibiu – Împrejurimile
Sibiului – Făgăraş – Braşov – Împrejurimile Braşovului – Sf. Gheorghe – Balvanyos –
Tuşnad şi Lacul Sf. Ana – de la Bicsad la Beclean – Sighişoara – Dumbrăveni – Mediaş –
Blaj – Târgu-Mureş şi secuimea – Gorneşti – Brâncoveneşti – Bălan – Iernut. După cum se
poate observa, acest itinerariu nu urmăreşte neapărat doar oraşele mari, autorul
considerând demne de interes şi localităţi mici, în care există câte un castel, câte un conte
cu o bibliotecă de excepţie sau alte lucruri interesante, demne de a fi menţionate.
Încă din titlu, Hunfalvy îşi anunţă cititorii că vor fi prezentate cele mai interesante
lucruri. Intenţia este aceea de a prezenta Transilvania aşa cum este ea, în toată
complexitatea ei, răspunzând astfel dorinţei de cunoaştere a cititorilor epocii.
Cartea îmbină documentarismul secolului al XIX-lea cu viziunea romantică, dorind
să ofere, aşa cum se menţionează în titlu, vederi pitoreşti originale ale zonelor celor mai
interesante, localităţi de vilegiatură, biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi
noi. În interesul său ştiinţific, autorul înregistrează „cinematografic” drumul, notând
riguros denumirile localităţilor prin care trece şi ale munţilor şi apelor, descrie peisajul,
relieful, bogăţiile naturale şi exploatarea lor, descrie monumentele, localităţile şi
atmosfera lor, viaţa străzii, casele, oamenii, vestimentaţia şi ocupaţiile lor, se opreşte
asupra istoriei şi a istoriei locale. În acelaşi timp, asemeni călătorilor epocii romantice, el
este sensibil la aspectul lor pitoresc, poate şi ca o concesie făcută cititorului, apăsarea
corzii sentimentale, la care sunt sensibile mai ales cititoarele, îndulcind prezenterea.
Titlul lucrării şi informaţiile de pe pagina de titlu, gândite să o facă atractivă şi (de
ce nu?) vandabilă, trădează interesele publicului de la jumătatea secolului al XIX-lea.
Sensibilităţii romantice a acestuia i se oferă vederi pitoreşti şi monumente din timpuri vechi,
la rândul lor pitoreşti prin ruinele lor, capabile să satisfacă interesul pentru istorie, mai
ales pentru istoria estului Europei, a unui spaţiu necunoscut pentru Europa Occidentală.
Dorinţei de cunoaştere a spaţiilor puţin sau deloc cunoscute de publicul occidental i se
oferă vederi originale, înregistrate după natură şi monumente din timpurile noi. Toată oferta
răspunde interesului pentru inedit şi curiozităţii publicului faţă de spaţii noi,
necunoscute, care au favorizat apariţia unui fenomen nou în secolul al XIX-lea, care va
lua amploare: vilegiatura. Cartea prezintă zonele cele mai interesante, localităţi de vilegiatură,
biserici, castele, palate şi alte monumente din timpuri vechi şi noi.
7 Ludwig Rohbock (1820-1883), desenator german specializat în peisaje şi desene de arhitectură;
gravor în oţel. Se ştie puţin despre viaţa lui. Desenator prolific, a realizat un mare număr de vederi
ale peisajului şi oraşelor germane, majoritatea fiind publicate în albume. Gravorul cu care a
colaborat cel mai mult a fost Johann Poppel.
8 Cf. cuprinsul volumului.
265
ANCA-MARIA ZAMFIR
Volumul este ilustrat cu 55 de reproduceri ale unor gravuri realizate în oţel, după
desenele lui Ludwig Rohbock, dintre care şase au ca subiect Braşovul, căruia i se acordă
cel mai mare număr de imagini, fapt care demonstrează marele interes pe care oraşul i l-a
stârnit autorului.
Spre deosebire de relatările de călătorie ale secolelor anterioare, care erau ilustrate cu
vedute realizate de către artişti care nu fuseseră niciodată în acele locuri, de multe ori
fanteziste, bazate pe povestiri sau pe clişee, cele din secolul al XIX-lea, răspunzând dorinţei
de exactitate, sunt ilustrate cu imagini reale, înregistrate la faţa locului. Fie călătorul era
destul de bogat să îşi poată permite să plătească un artist care să îl însoţească în periplul său
şi să imortalizeze locurile străbătute, fie îşi făcea singur desenele. Apariţia fotografiei a
uşurat mult lucrurile, aceasta imortalizând fidel locurile, putând fi apoi reprodusă mai uşor
de desenatori şi de gravori pentru a putea fi multiplicată. Rolul imaginii în jurnalele de
călătorie a crescut în secolul al XIX-lea, înflorirea gravurii de reproducere fiind în legătură
cu necesităţile de informare crescânde ale publicului, cu dezvoltarea presei (care publica în
foileton fragmente din aceste jurnale înaintea apariţiei lor în volum) şi a producţiei de carte.
Nevoia de a reproduce în cantitate mare şi repede a determinat editurile să folosească mai
mulţi gravori pentru ilustrarea unei singure lucrări. Artistul nu era întotdeauna şi gravor, el
culegea impresiile în desene care urmau să fie gravate de alţii. El nici nu ar fi avut timp să
graveze cantitatea mare de desene făcute de-a lungul călătoriei, în condiţiile în care ziarul
sau cartea trebuia să apară într-un timp determinat. Gravorii care îi reproduceau desenele
erau simpli executanţi.9
Nu avem certitudinea că Rohbock l-a însoţit pe Hunfalvy în călătoria sa. Este posibil
să fi folosit ca sursă a desenelor sale fotografii furnizate chiar de către autorul textului, pe
care să le fi asezonat cu mici elemente anecdotice şi pitoreşti (personaje, animale etc.).
Anumite caracteristici ale imaginilor (imagine panoramică, tipologia peisajului,
proporţiile personajelor în raport cu ale peisajului, exactitatea cu care sunt redate
detaliile) îndreptăţesc apropierea lor de fotografie ca sursă. Având în vedere prodigioasa
activitate de desenator, furnizor de vedute care au fost publicate în albume în timpul
vieţii sale, cantitatea mare de desene furnizate şi locurile foarte diferite din punct de
vedere geografic pe care acesta le-a imortalizat, este puţin probabil ca artistul să fi făcut
desenele la faţa locului. În acest ritm, la faţa locului ar fi avut timp să facă doar schiţe,
nicidecum desene finite, cu caracter documentar, care să cuprindă detaliile care apar în
aceste imagini. De asemeni, este greu de crezut să fi realizat mereu acelaşi tip de imagine,
chiar dacă s-ar fi cantonat într-o reţetă, deoarece artistul filtrează ceea ce vede prin
propria sensibilitate şi prin propriile emoţii, fiind exclus să facă două peisaje în aceeaşi
viziune. Nu trebuie omis faptul că tipologia peisajului în arta epocii era diferită şi nici
faptul că artiştii s-au folosit de fotografie încă de la apariţia ei. Până la noi date, care să
ofere certitudini, aceasta poate fi luată în considerare doar ca ipoteză de lucru.
9 Vezi Marian Popa, op. cit.
266
Ritmul în care au apărut caietele şi numărul mare de ilustraţii, procesul cronofag de

realizare a gravurilor, au impus apelul la un număr mare de artişti, numiţi în foaia de
titlu, „cei mai buni artişti ai timpului nostru”: Ludwig Rohbock a realizat desenele după
care s-au făcut gravurile şi a gravat câteva dintre ele, celelalte fiind gravate de J.M. Kolb,
J. Poppel, G.M. Kurz, J. Umbach, F. Hablitschek, L. Thümling, A. Rottman, L. Oeder, G.
Hess, J. Richter, Leidhecker, J. Riegel, G. Heisinger, C. Rorich, G. Hels, A. Fesca, F. Foltz,
C. Rohrig. Aceştia nu erau, aşa cum s-ar putea crede, cei mai mari artişti ai timpului, ci
cei mai de succes „meseriaşi”, ilustratori specializaţi în gravura de reproducere, atât de
căutată în epocă.
Aceste ilustraţii au fost, în multe cazuri, detaşate, mai ales cele din caiete, făcând
obiectul unor colecţii. Aşa se explică faptul că ele există şi circulă şi astăzi, ca piese de
colecţie. Unele dintre ele au fost colorate manual, în culori de apă, ulterior apariţiei lor.
Dintre ilustraţiile volumului Transilvania, la Muzeul de Artă Braşov se găsesc
treisprezece, imprimate pe hârtie velină, care par a fi rupte dintr-o tipăritură, probabil din
caietele mai sus menţionate: Intrarea în Cheile Turzii (gravor: J. Poppel), Cetatea Alba Iulia
(gravor: F. Hablitschek), Cetatea Deva, vedere dinspre miazăzi (gravor: G. Hessinger), Castelul
Huniazilor I (gravor: G.M. Kurz), Castelul Huniazilor II (gravor: J. Poppel), Sibiu, biserica şi
mânăstirea călugăriţelor ursuline (gravor: J.M. Kolb), Tălmaciu (gravor: J. Poppel), Sf. Gheorghe
(gravor: J. Richter, în variantă colorată manual), Iernut (gravor: J. Kolb), Bălan în Transilvania
(gravor: F. Hablitschek), Trascău-Sângiorgiu (gravor: J. Richter, în variantă colorată manual),
Tâmpa, la Braşov (gravor: F. Foltz), Braşov, dinspre sud-vest (gravor: J. Poppel).10
Dintre toate localităţile vizitate, Braşovului i se alocă în volum cel mai mare număr
de imagini (şase), ceea ce demonstrează interesul autorului cărţii şi al gravorului pentru
acest oraş complex, aflat, pentru călătorul european, la confluenţa lumii occidentale cu
cea orientală, care le stârneşte admiraţia şi le satisface gustul pentru pitoresc. Ele
reprezintă fie vederi panoramice ale oraşului, fie anumite obiective, fiind primele imagini
reale ale oraşului şi, totodată, cele mai frumoase reprezentări grafice ale sale de până
atunci, executate „după natură”, aşa cum se precizează în subtitlul cărţii.11
Apropierea de oraş este gradată – el este descris întâi de la depărtare, apoi de pe
Tâmpa şi, în final, din interior (străzile, clădirile, oamenii etc.). Dacă textul recurge la o
prezentare gradată a spaţiului, de la general la particular, de la imaginea de ansamblu la
10 În inventarul Muzeului de Artă Braşov, autorul lucrărilor figurează ca anonim, deşi acestea sunt
vizibil inscripţionate cu numele desenatorului şi al gravorului. Ele sunt înregistrate, împreună cu

alte 23 de lucrări diferite, la acelaşi număr de inventar (nr. inv. 534) şi sunt păstrate împreună,
într-o mapă de carton acid, unele fiind chiar lipite pe carton, probabil de către proprieterii anteriori.
Datele din Registrul pentru evidenţa analitică a bunurilor culturale sunt următoarele: „Colecţie de 36
buc.; gravuri, stampe, litografi (sic!), tiraj de carte”. Valoarea lor totală este de 3,24 RON.
11 Muzeul de Artă Braşov posedă doar două dintre ele, dar în expoziţia Braşovul în imagini. Artă şi
document, pe care am organizat-o în anul 2010, la Muzeul de Artă Braşov, au fost prezentate
împreună, pentru prima oară, toate cele şase imagini, ele figurând şi în catalogul acesteia. Acest
lucru a fost posibil graţie colaborării pe care am avut-o cu Biblioteca Academiei Române –
Cabinetul de stampe, care a avut bunăvoinţa să împrumute celelalte patru lucrări, dintre care unele
în varianta colorată manual.
267
ANCA-MARIA ZAMFIR
detalii, ca un zoom, conducând mental perceperea lui în adâncime, imaginile ne arată

Braşovul într-o rotire de 360º, imortalizând oraşul din unghiuri diferite, oferind faţete
diferite ale acestuia, care se completează şi dau împreună, succedându-se, imaginea
întregului. Deşi aparent statice, atât textul, cât şi imaginile sunt pline de dinamism.
Reprezentările grafice ale Braşovului:

Tâmpa, la Braşov – există şi în varianta colorată manual;
Braşovul cu Tâmpa;
Braşov, dinspre sud;
Biserică valahă în Braşov;
Braşov, dinspre sud-vest;
Braşov, Braşovul Vechi şi Cetăţuia – există şi în varianta colorată manual.
Braşovul cu Tâmpa.12 Deşi la cuprinsul cărţii imaginea apare sub acest titlu, în
interiorul volumului gravura este intitulată Braşov, partea de nord, cu Tâmpa. Ea
sintetizează priveliştea percepută de călătorul care se apropie de oraş dinspre nord: la
poalele unui şir de munţi care se întinde de la sud la nord, el vede
o biserică impunătoare şi spre nord înălţimea unui munte pe a cărui spinare se
văd zidurile şi turnurile unui castel. Sunt Biserica Bartolomeu şi castelul
Braşovului (Cetăţuia), vizibile de aici. Din oraş încă nu vedem nimic.
Ajunşi la biserica Bartolomeu, intră în suburbia „ca o bandă îngustă” (Braşovul Vechi), pe
care o străbat în ¾ de oră.
Poziţia Braşovului este unică în felul său şi pitorească în cel mai înalt grad.
Oraşul este situat într-o vale romantică a muntelui Postăvarul. În faţa gurii văii, în
şesul întins, se înalţă izolat Dealul Cetăţuii, pe ale cărui ambe părţi valea îşi duce
braţele spre câmpie. La sud de Dealul Cetăţuii, în spatele oraşului, se înalţă
povârnitul Kapellenberg (Tâmpa), a cărui parte din faţă este acoperită cu fagi, în
timp ce vârful său, o stâncă puternică, dezgolită, ameninţă să se rostogolească în
orice clipă.13
Imaginea completează informaţia din text. Privitorului, asimilat călătorului care se

apropie de oraş pe drumul desfundat, mărginit de un gard din uluci, pe marginea căruia
pasc nişte capre (şoseaua actuală), i se oferă imaginea descrisă în text, pe care artistul o
completează cu dealul Sf. Martin, pe care se ridică biserica Sf. Martin, şi cu silueta
oraşului întrezărită prin vegetaţia abundentă în valea dintre munţi, cu Biserica Neagră,
turnul Casei Sfatului, aglomeraţia acoperişurilor caselor din Cetate şi un şir de case care,
privind din acest unghi, nu pot fi decât casele de pe strada Lungă.
Ajuns în oraş, călătorul urcă pe Tâmpa, de unde are o privelişte cuprinzătoare a
oraşului şi, mai ales a împrejurimilor sale, imortalizată în gravura Tâmpa, la Braşov, care
12 Hunfalvy, p. 107.
13 Ibidem, pp. 107-108.
268
apare pe coperta volumului, constituindu-se astfel într-o imagine emblematică a

Transilvaniei. Privit în vol d’oiseau, peisajul are în centru Tâmpa, numită în epocă şi în
volum Kapellenberg14, înconjurată de munţi, în dreapta deschizându-se câmpia Ţării
Bârsei. Ea se constituie în punct de observaţie, de unde se poate vedea amplasarea
geografică a oraşului şi se poate face o descriere de ansamblu a acestuia. Ajuns sus,
autorul admiră priveliştea care i se înfăţişează în faţa ochilor:
La stânga nişte munţi regulaţi, care închid oraşul la est, la sud-est o vale strâmtă şi
adâncă, departe în munţi, în fundul căreia se înalţă frumoasele Pietre ale lui
Solomon. Partea de nord-vest a acestei frumoase văi e mărginită de Raupenberg,
care se întinde până la biserica Bartolomeu, iar acolo face o curbă spre vest15.
La poalele muntelui, în vale, se vede oraşul.
Tâmpa, care se înalţă chiar deasupra oraşului, asemeni unui acoperiş uriaş,
face asupra străinilor o impresie surprinzătoare, aproape neliniştitoare; nu te poţi
abţine să nu vrei să o urci. Pe latura ei des împădurită urcă un drum în zig-zag.
Când ajungi sub blocul de piatră, care constituie acoperişul muntelui, ai o
privelişte liberă. Nu trebuie să te mulţumeşti cu ea, ci trebuie să urci stânca,
încununată de o piramidă simplă de piatră.16
Imaginea, care redă fidel realitatea descrisă de geograf, corespunde, în acelaşi timp,
gustului romantic. Personajul care stă cu spatele la noi contemplă copleşit măreţia şi
frumuseţea peisajului. Câteva capre, al căror stăpân nu pare a fi personajul menţionat,
par a-şi duce liber viaţa pe munte (deşi, în mod normal ele nu ar avea ce să caute acolo),
sugerând libertatea vieţii în sălbăticie.
De acolo, de sus, se deschide în faţa privirilor
o panoramă măreaţă, rar întâlnită. La picioarele noastre se aşterne miezul
Braşovului, într-o vale adâncă, închis între ziduri încă bine păstrate, porţi, turnuri
şi bastioane de colţ, între care, la sud-vest atrage atenţia graţiosul bastion al
Ţesătorilor. Dincolo de acesta licăreşte un mic iaz17,
lângă care se găseşte clădirea impunătoare a Institutului de gimnastică (actualul Liceu cu
Program Sportiv), apoi urmează un bastion împodobit cu numeroase turnuri (Poarta
Ecaterinei). Şanţurile de odinioară au fost transformate într-o frumoasă alee, care
îmbrăţişează ca o cingătoare zidurile gri care înconjoară oraşul şi turnurile şi dincolo de
care se găsesc munţii. În oraş, pe pantele munţilor, până sus, sunt
14 Datorită capelei catolice construite pe Tâmpa în anul 1712, muntele s-a numit un
timp Kapellenberg.
16 Ibidem, pp. 108-109.
17 Pe locul iazului, pe care a fost la sfârşitul secolului al XIX-lea unul dintre locurile de patinaj ale
braşovenilor şi care a fost umplut în anul 1892 cu molozul rezultat din demolarea vechii Redute,
este astăzi terenul de sport al Liceului cu Program Sportiv.
269
ANCA-MARIA ZAMFIR
pavilioane cochete şi grădini; ici şi colo, şi cele mai povârnite locuri sunt plantate
cu butuci de vie, cireşi şi vişini, tufe de trandafiri şi liliac. Cu aceste grădini de la
poalele pădurilor de fagi, cu stâncile pleşuve care răsar ici şi colo, în afara
zidurilor cetăţii, cu diferitele fortificaţii, vechile turnuri şi bastioane gri care sunt,
în parte, ruine foarte pitoreşti18,
oraşul oferă un deliciu vizual care corespunde gustului romantic.

Această imagine a oraşului este ilustrată în gravura cu titlul Braşov, dinspre sud19,
care sintetizează informaţiile din cele câteva pagini referitoare la descrierea, viaţa şi
atmosfera oraşului, oamenii, costumele, clădirile importante. Artistul mizează şi de data
aceasta pe o scenografie romantică, plasându-se şi plasând privitorul într-o poziţie
contemplativă, undeva sus, pentru a da grandoare perspectivei, şi într-un cadru natural
sălbatic, sugerat de vegetaţia din prim-plan, asezonat cu câteva personaje în costum
popular, surprinse pe potecă. De sus, de pe Tâmpa, se vede Cetatea 20 închisă între ziduri,
înconjurată de verdeaţă. Se disting Piaţa Sfatului şi străzile Hirscher, Mănăstirii (astăzi
Mureşenilor) şi Porţii (astăzi Republicii), „măreaţa biserică evanghelică, pe merit punctul
central al oraşului” (Biserica Neagră), Casa Sfatului, biserica S S. Petru şi Pavel, biserica Sf.
Ioan, casele aşezate regulat, cu unul şi două caturi. În afara zidurilor Cetăţii, în stânga,
este dealul Raupenberg, pe care se văd Turnul Alb şi Turnul Negru, iar în dreapta este
Dealul Cetăţuii, cu cetatea din vârful lui. Între acestea se disting strada Lungă şi biserica
Sf. Bartolomeu, de la capătul ei. În depărtare, se vede câmpia Ţării Bârsei şi munţii care o
mărginesc.
Aleea ca o frumoasă cingătoare de verdeaţă de pe locul fostelor şanţuri de apărare
ale oraşului era, de fapt, constituită din două alei: Promenada de Sus (aflată la poalele
Tâmpei, pe latura de est a Cetăţii) şi Promenada de Jos (aflată pe latura de nord a Cetăţii,
aproximativ pe traseul Bulevardului Eroilor de astăzi).
Coborâm de pe munte şi hoinărim prin oraş. Interiorul acestuia corespunde
prin regularitate şi frumuseţe romanticelor şi frumoaselor împrejurimi. Case
frumoase cu până la două nivele cu acoperişuri înalte şi străzi curate, bine pavate,
caracterizează Cetatea. Braşovul este cel mai mare, cel mai populat şi probabil cel
mai bogat oraş din Transilvania.21
Comparând Braşovul cu Sibiul şi Clujul, autorul îl consideră

un adevărat oraş al oamenilor activi, impozant, senin şi zgomotos. Pe străzile sale
se desfăşoară o viaţă activă. Saşi şi germani în port franţuzesc, secui şi maghiari în
pantalonii lor strâmţi şi haine împodobite cu şireturi, turci şi greci în portul lor
pitoresc colorat, armeni în blănuri, boieri valahi în găteală turcească, evrei cu
19 Ibidem, p. 108.
20 Cetate era denumirea oraşului din interiorul zidurilor de apărare (actualul centru istoric) separat de
suburbii.
270
caftan şi haină lungă, ciobani valahi cu căciulile înalte şi cămăşile lor negre, ţigani
murdari cu părul fluturând sălbatic, ochi strălucitori [...] se îmbulzesc pestriţ peste
tot. Porturile diferite ale mulţilor străini care caută în Braşov, mai ales vara,
răcoarea munţilor sau afacerile îi conferă acestuia o fizionomie orientală,
dulciurile, cafeaua turcească şi alte asemenea lucruri care se găsesc sub veselul
chioşc al frumoasei Alei [Promenada de Jos] amintind şi mai mult de Orient [...] 22.
Autorul consideră Braşovul ca fiind centrul comercial al Transilvaniei, având, în

acelaşi timp, o industrie „bine dezvoltată”, aici producându-se „mai ales multe postavuri
şi covoare mari”.
După această prezentare generală, sunt menţionate câteva dintre clădirile
importante ale oraşului.
Biserica evanghelică principală [Biserica Neagră] este, de netăgăduit, cea mai
frumoasă şi mai interesantă clădire din oraş; ea trece drept cea mai frumoasă
biserică din toată ţara saşilor.
Se menţionează anul şi dimensiunile ei, stilul construcţiei, exteriorul, „sever şi întunecat,

lipsit de cele mai obişnuite ornamente”, cu excepţia câtorva sculpturi „în partea de sus” şi
a două frumoase portaluri la navele laterale. În interiorul de asemeni cam sever, autorul
remarcă „pilaştrii foarte frumoşi şi îndrăzneţ construiţi”, prezenţa stemei oraşului şi
„orga minunată, una dintre cele mai mari din Europa, construită între anii 1836-1839 de
Buchholz din Berlin”23 şi amintinteşte că, odată, pereţii au fost acoperiţi cu inscripţii
(cronica oraşului), deplângând faptul că biserica nu este amplasată într-un spaţiu mai
larg, ca să poată fi văzută în întregime, silueta ei fiind „acoperită de cocioabe”.
Şcoala şi casa parohială, aflate lângă biserică, îi dau prilejul de a pomeni gimnaziul
înfloritor al saşilor, vechimea învăţământului braşovean, portul specific al studenţilor
gimnaziului şi viaţa veselă de student. În Piaţă [Piaţa Sfatului], aminteşte primăria [Casa
Sfatului] şi „Casa Negustorilor, construită în anul 1545 pe cheltuiala Apolloniei Hirscher,
văduva primarului oraşului”. Menţionează, de asemenea, „biserica parohială catolică [SS.
Petru şi Pavel] în stil italian” şi biserica Sf. Bartolomeu, „o clădire foarte interesantă”,
prilej cu care enumeră cultele religioase din oraş şi numărul bisericilor pe care le deţin.
Dintre aceste biserici, se opreşte asupra bisericii Sf. Nicolae din Schei, reprezentată în
gravura Biserică valahă în Braşov24, precizând că aceasta, aflată „la capătul nordic al
suburbiei valahe”, este cea mai însemnată dintre mai multe biserici pe care le are comunitatea
grecească din oraş. Biserica este descrisă în text ca fiind construită „în stil bizantin”, având
pereţii acoperiţi în interior şi în exterior cu „diferite zugrăveli” şi fiind surmontată de şapte
turnuri „acoperite cu metal, cu acoperiş în formă de căpăţână de zahăr, terminate cu o cruce
grecească strălucitoare. Întregul ansamblu oferă o imagine de efect”25.
22 Ibidem, p. 111.
23 Ibidem, p. 112.
24 Ibidem, p. 110.
25 Ibidem, p. 113.
271
ANCA-MARIA ZAMFIR
Opţiunea pentru reprezentarea acestei biserici şi a pieţei din faţa ei, ca ilustraţie la
text, a fost determinată, fără îndoială, de pitorescul acestora: un tip de biserică neobişnuit
pentru lumea occidentală şi o tipologie urbană specifică Scheiului, cu case modeste,
acoperite cu şiţă, mai apropiate de mediul rural. Atmosfera de tip rural este completată
de imaginea pieţei din faţa bisericii, nepavată, populată de personaje în port popular, care
nu par a avea prea multă treabă, de o căruţă trasă de boi şi de doi câini ai nimănui, care
îşi fac veacul în glod. Artistul surprinde viaţa liniştită şi specificul acestei suburbii, locuită
de români, foarte diferită de Cetate, al cărei aspect occidental îi era mult mai familiar.
Dintre clădirile care apar în gravură, astăzi nu mai există decât biserica şi poarta ei.
O imagine de ansamblu a colţului de sud-vest al oraşului (Scheiul) oferă gravura
Braşov, dinspre sud-vest26, care ilustrează textul, prezentând clădirile importante de aici.
Între Cetate şi „suburbia valahă” (Schei), autorul menţionează clădirea „gimnaziului
orăşenesc al valahilor [Liceul „Andrei Şaguna”], care au, de asemenea, un gimnaziu
inferior cu patru clase”, Bastionul Ţesătorilor, Poarta Schei, Poarta Ecaterinei, „minunata
şi pitoresc aşezata şcoală de gimnastică” [Liceul cu Program Sportiv], în vecinătatea
căreia este şi „o frumoasă baie de aburi”27.
Imaginea panoramică surprinde acest colţ al oraşului, în aceeaşi manieră vol d’oiseau.
Privitorul, plasat pe unul dintre dealurile Scheiului, are o perspectivă largă, cu oraşul
undeva în vale, între Tâmpa şi dealul Raupenberg, pe care se văd ruinele turnurilor Alb
şi Negru, Dealul Cetăţuii cu Cetăţuia, dincolo de el întinzându-se câmpia Ţării Bârsei şi
munţii care o înconjoară. Cetatea este în planul îndepărtat al oraşului, din ea
nedistingându-se clar decât Biserica Neagră, zona de interes fiind acum Scheiul, cu
aglomeraţia lui de case, dintre care se înalţă monumentale „gimnaziul orăşenesc al
valahilor” (Liceul „Andrei Şaguna”) şi „Biserica valahă” (biserica Sf. Nicolae).
Pe Dealul Cetăţuii, cu „formă regulată şi parţial împădurit”, autorul menţionează
Cetăţuia, pe care o descrie ca având ziduri înalte şi plan „în patru colţuri” prevăzut cu
bastioane şi mici turnuri şi poarta amplasată pe latura de sud, înspre oraş. După ce face
un istoric al acesteia, el aminteşte faptul că „astăzi nu mai are întrebuinţare şi adăposteşte
o garnizoană”. Imaginea dealului cu Cetăţuia apare în gravura Braşov, Braşovul Vechi şi
Cetăţuia28, în care gravorul priveşte oraşul dinspre nord, prilej de a surprinde atmosfera
suburbiei Braşovul Vechi, locuită preponderent de legumicultori stabiliţi aici din satele
Ţării Barsei. În prim-plan, un şir de case, unele cu etaj, cu porţi înalte, specifice
arhitecturii vernaculare rurale din Ţara Bârsei, mărgineşte ceva ce ar putea fi definit ca
uliţă, în care recunoaştem actuala stradă De Mijloc. De-a lungul acesteia curge un pârâu,
pe malul căruia un grup de ţigani îşi face de lucru la umbra unui copac, în timp ce un
altul adapă doi cai în albia pârâului. Pe stradă, un bărbat şi o femeie în costume
orăşeneşti merg spre oraş. În planul al doilea, apare Dealul Sf. Martin cu biserica, iar în
26 Ibidem, p. 112.
27 Ibidem, p. 113.
28 Ibidem, p. 114.
272
spatele său, Dealul Cetăţuii, cu cetăţuia masivă, de pe care „ai, de asemeni, o privelişte
fermecătoare de jur împrejur”. Totul se profilează pe fundalul Tâmpei, care domină
oraşul, şi pe care autorul menţionează că odinioară exista, de asemeni, o cetate,
„demolată de braşoveni”29.
După descrierea oraşului, autorul face o prezentare a istoriei acestuia până în anul
1849, scoţând în evidenţă faptele judelui Michael Weiss. Apreciază, de asemeni, comerţul
înfloritor, considerând Braşovul ca fiind „cel mai mare centru comercial al Transilvaniei”.
Nu în ultimul rând, apreciază dezvoltarea ştiinţelor, menţionând că „Braşovul a avut mulţi
oameni învăţaţi”, dintre care iese în evidenţă Johannes Honterus, cel care „a adus lumina
Reformei în Ţara Bârsei” şi a înfiinţat la Braşov gimnaziul şi „prima tipografie din ţară”.
Descrierea oraşului este complexă – aspectul lui, atmosfera, istoria, oamenii,
vestimentaţia, clădiri importante, strada, oamenii cu portul şi ocupaţiile lor. Pentru
ilustrarea ei, sunt alese imagini de sinteză ale locurilor, reprezentative, care să redea cât
mai mult din informaţia cuprinsă în text, răspunzând astfel nevoii documentare. În
acelaşi timp, sensibil la pitorescul locului, menţionat, de altfel, şi de autorul textului,
Rohbock acordă un loc important în imagini cadrului natural în care este amplasat oraşul,
mizând pe efectele sale estetice şi emoţionale, imaginile dând astfel farmec lecturii,
agrementând şi îndulcind un text care ar fi riscat să devină prea sec. El împleteşte astfel
imaginea de factură romantică a călătorilor din epoca anterioară cu aceea cu caracter
documentar pe care o cerea epoca sa.
Oamenii care animă imaginile sunt puţini, siluete schematice, al căror rol este mai
mult simbolic decât documentar, artistul nemanifestând un interes deosebit pentru ei. În
unele imagini (Tâmpa, la Braşov; Braşov, partea de sud-vest) apare totuşi un personaj
(călătorul imaginar? artistul?) întors cu spatele, care contemplă peisajul măreţ care se
deschide în faţa sa. Formula, consacrată de pictorul Caspar David Friedrich, devenită
emblematică pentru romantismul german, este utilizată aici, ca şi în alte gravuri, mai
mult cu rol descriptiv, pentru a reda vastitatea peisajului, fără a avea încărcătura
simbolică pe care o au lucrările lui Friedrich.
Dacă, pentru cititorii de atunci, gravurile aveau, pe lângă calităţile lor artistice, rolul
de a oferi o imagine a locurilor descrise în text, care să răspundă curiozităţii lor, pentru
noi ele sunt importante surse documentare, care oferă informaţii despre aspectul trecut al
locurilor. Dar, dincolo de asta, indiferent de plasarea temporală a cititorului său, relatarea
de călătorie a hrănit şi va hrăni întotdeauna acea parte a sufletului omenesc dornică de
evadarea din cotidian şi atrasă de mirajul locurilor necunoscute, care au, întotdeauna,
ceva din aerul întrezărit al Paradisului.
29Este vorba de cetatea Brassovia, construită la sfârşitul secolului al XIII-lea şi demolată, din ordinul
guvernatorului Ioan de Hunedoara, la mijlocul secolului al XV-lea.
273
Coperta volumului III, Transilvania, Tâmpa, la Braşov,
al lucrării Ungaria şi Transilvania ..., Ludwig Rohbock del., F. Foltz
varianta în lb. maghiară. BAR. sculpt., 1864. Muzeul de Artă Braşov.
Tâmpa, la Braşov, Tâmpa, la Braşov,

Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864. Ludwig Rohbock del., F. Foltz sculpt., 1864.
Ilustraţie colorată manual. BAR. Ilustraţie colorată manual. BAR.
274
Braşovul cu Tâmpa, vedere dinspre nord, Ludwig Rohbock del., J. Falkner sculpt., 1864. BAR.
Braşovul cu Tâmpa, vedere dinspre nord, Ludwig Rohbock del., J. Falkner sculpt., 1864.
Ilustraţie colorată manual. BAR.
275
Braşov, vedere dinspre sud,
Ludwig Rohbock del., J. Riegel sculpt., 1864. BAR.
Braşov, vedere dinspre sud,

Ludwig Rohbock del., J. Riegel sculpt., 1864. Ilustraţie colorată manual. BAR.
276
Biserică valahă în Braşov,
Ludwig Rohbock del., G. M. Kurz sculpt., 1864. BAR.
Braşovul dinspre sud-vest,

Ludwig Rohbock del., Johann Poppel engr., 1864. BAR.
277
Braşovul Vechi şi fortăreaţa Braşov,
Ludwig Rohbock del., J. Richter engr., 1864. BAR.
Braşovul Vechi şi fortăreaţa Braşov,

Ludwig Rohbock del., J. Richter engr., 1864. Ilustraţie colorată manual. BAR.
278
Alexandru PĂCURAR
TIBERIU EREMIE. UN OM DE OMENIE,

UN DEMN EXEMPLU DE URMAT1
În seria „Personalităţi în ştiinţă şi tehnică” a editurii Agir din Bucureşti, neobositul

cercetător, istoricul Virgiliu Z. Teodorescu, ne oferă o frumoasă şi documentată monografie
închinată personalităţii şi operei celui care a fost Tiberiu Eremie, renumit inginer
constructor din prima parte a secolului XX. Cartea este prefaţată de profesorul Nicolae
Noica, un exeget al marilor noştri ingineri care, prin opera lor tennico-edilitară, şi-au pus în
mod pregnant amprenta asupra spaţiului cultural românesc. Intitulată Să nu-i uităm, prefaţa
este o pledoarie pentru păstrarea vie în conştiinţa publicului românesc a personalităţilor
din cultura noastră tehnică, a nu-i uita şi/sau pune în derizoriu.
Autorul deschide monografia închinată
inginerului Tiberiu Eremie cu un Argument, în care
mărturiseşte că, în îndelungata sa activitate de
cercetare a monumentelor de for public din
România, a întâlnit adeseori numele Tiberiu Eremie,
fapt ce i-a trezit interesul pentru acest prolific
constructor. Mai apoi, impresionat de pregătirea sa
profesională, de omenia lui, precum şi de mulţimea
şi varietatea construcţiilor pe care le-a realizat pe tot
cuprinsul României Mari, s-a hotărât să-i dedice o
monografie, care s-a materializat în această carte.
Animat de crezul său, anume, că anul 2018, anul
centenarului Marii Uniri, trebuie să fie unul de
reflecţie şi analiză, individuală şi colectivă
deopotrivă, asupra a ceea ce fiecare dintre noi şi toţi
împreună am realizat pentru Patrie, autorul găseşte
oportun să realizeze şi să publice cartea închinată lui
Tiberiu Eremie, considerându-l un model demn de
urmat, care a realizat multe pentru ţara lui, aşa cum
se va vedea mai jos.
Întregul conţinut al cărţii este concentrat în capitolul Un om de omenie, sintagmă prin
care autorul a înţeles să cuprindă viaţa şi activitatea inginerului Tiberiu Eremie: naşterea
şi ramura paternă, şcoala la Braşov, studiile superioare politehnice urmate în ţara
cantoanelor – Elveţia, parcursul profesional şi propria-i familie, portofoliul realizărilor
1 Virgiliu Z. Teodorescu, Tiberiu Eremie. Un om de omenie, un demn exemplu de urmat
[recenzie]/Tiberiu Eremie. A Man of Honor, a Worthy Example to Follow [book review], Editura Agir,
Bucureşti, 2013, 196 p.
279
ALEXANDRU PĂCURAR
sale de constructor, toate acestea însoţite de numeroase imagini, fotografii de arhivă, acte
de stare civilă, documente etc. Volumul se încheie cu un stufos capitol de Note (pp. 121-
195), prin care profesorul Teodorescu, cu acribia-i ştiinţifică ce-i este caracteristică, ne
oferă „fişe” complete asupra personalităţilor, faptelor şi edificiilor evocate în carte, ele
însele o lectură captivantă şi deosebit de instructivă prin informaţiile vehiculate.
Tiberiu Eremie s-a născut în anul 1875, în localitatea Purcăreni, din proximitatea
Braşovului. Satul natal este parte componentă dintr-o suită de aşezări româneşti situate
pe clina interioară a Carpaţilor Curburii, pe un glacis extins, interpus între rama montană
şi şesul neted al Ţării Bârsei, ceea ce a favorizat creşterea oilor. Această suită cuprinde
localităţile: Teliu, Budila, Cărpiniş, şi apoi Săcelele, cu ale sale şapte aşezări – Baciu,
Turcheş, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Zizin şi Purcăreni. Satul natal era o aşezare de
oieri harnici, cunoscuţi ca „mocani”, cu strânse legături cu Ţara Românească, unde
treceau adeseori într-o perpetuă transhumanţă pendulatorie. Toate aceste sate, împreună
cu cele brănene, ajunseseră să aibă, la mijlocul secolului al XIX-lea, efective de peste 1,5
milioane de ovine în „ţară”, unde făceau şi un intens comerţ cu produse lactate şi cu
produse din lână. Aidoma multor familii româneşti, părinţii lui Tiberiu Eremie, Dumitru
şi Suzana Eremie, au trecut în „ţară”, stabilindu-se ca fermieri în apropiere de Râmnicu
Sărat, la Măxineni, apoi la Măicăneşti şi, în final, la Epureni în Tutova (azi judeţul Vaslui),
unde, graţie hărniciei şi destoiniciei lor, au dezvoltat o frumoasă activitate agricolă. Odată
stabiliţi în „ţară” (1893), soţii Eremie au sprijinit comunitatea locală de pe moşia Epureni,
pe care reuşiseră să o cumpere, construind o clădire pentru şcoală, locuinţe pentru
învăţători şi sprijinind elevii dotaţi, dar fără posibilităţi materiale.
Tiberiu a fost primul copil (din cei cinci ai familiei Eremie, patru băieţi şi o fată) care
s-a născut la Purcăreni. Urmează Liceul „Andrei Şaguna” la Braşov, unde se dovedeşte
un elev foarte silitor, motiv pentru care este „prefectul studenţilor”; o fotografie din 1893
îl surpride pe tânăr cu eşarfa care-i definea statutul de cel mai bun elev al şcolii (p. 21). În
perioada octombrie 1893-martie 1897, urmează cu succes cursurile superioare ale Şcolii
Politehnice de la Zürich. După ce devine inginer de „poduri şi şosele”, solicită şi obţine,
în 1898, cetăţenia română, stabilindu-se în „ţară”, angajându-se la Ministerul Lucrărilor
Publice, sub conducerea inginerului Elie Radu. Adept al noilor tehnologii de construcţie,
cu beton armat, tânărului inginer i-a fost încredinţată realizarea unor lucrări de
infrastructură, precum şosele, căi ferate, poduri, îndiguiri, construcţii publice. Printre
primele sale realizări se numără podul peste râul Simila (pe şoseaua Bârlad – Vaslui),
podul Hangu de pe râul Bistriţa, aducţiunea de la Ulmi, numeroase construcţii edilitare la
Ploieşti, Piteşti şi Bucureşti. Din 1906 devine antreprenor şi apoi societar la „Beton şi
Fier”; mai târziu are propria societate – Întreprinderile Generale Tehnice Inginer Tiberiu
Eremie –, care a devenit o companie românească de marcă în perioada antebelică.
Dintre numeroasele construcţii pe care le-a edificat, cităm pe cele mai reprezentative:
Arcul de Triumf, Palatul Facultăţii de Drept, „palatele”, cum erau denumite în epocă,
societăţilor Imobiliara, Agricola-Fonciera, Adriatica-Trieste, apoi al „Tinerimii Române”, al
studenţilor în Medicină, al Sindicatului Ziariştilor, Hotelul Luvru (azi Capitol), toate edificii
emblematice ale Bucureştilor, Mausoleul de la Mărăşeşti, precum şi numeroase biserici:
Catedrala Încoronării de la Alba Iulia (în treacăt fie spus, acest măreţ edificiu a fost construit
280
în doar doi ani [1921-1922]!, o performanţă tehnico-organizatorică deosebită la acea vreme),

Catedrala ortodoxă şi Biserica Sf. Nicolae din Cluj, bisericile ortodoxe din Sighişoara, Orăştie,
Blaj, Timişoara etc. Dintre construcţiile de factură industrială, se remarcă IAR-Braşov, Fabrica
de Locomotive de la Brăila, uzina „Ford” din Bucureşti, precum şi numeroase lucrări
feroviare: linia de cale ferată Bumbeşti – Jiu, Fieni – Moroeni etc.
În timp, graţie calităţii construcţiilor amintite pe care le-a edificat, antrepriza sa de
construcţii s-a mărit şi consolidat, devenind o marcă cunoscută în ţară. Ca toţi industriaşii
români din vremea sa, ridicaţi prin meritocraţie, precum Dumitru Bragadiru, A. Grigoriu,
Dumitru Mociorniţă, C. Grigorescu, Tiberiu Eremie a înfiinţat şi patronat societăţi de
binefacere, societăţi culturale, pentru sprijinirea tinerilor merituoşi. După moartea sa,
survenită în decembrie 1937, a fost înmormântat în cimitirul Bellu. Nicolae Iorga a
consemnat, în ziarul său „Neamul Românesc”, sub titlul Un mare ziditor şi-a încrucişat
mâinile, următoarele despre
...acest coborâtor al harnicilor Mocani, răspânditori de neam şi creatori de bogăţie,
elementul cel mai plin de iniţiativă al neamului acestuia […]. De la un capăt al
ţării la altul el a clădit. A muncit până la capăt cu aceiaşi supremă mulţumire a
lucrului trainic îndeplinit.
Iată, avem aici creionat de către marele savant portretul unui model demn de urmat!
Textul este întregit cu numeroase imagini sugestive, unele rare, precum portul
popular din Purcăreni, membrii familiei inginerului Eremie, edificii publice şi industriale
româneşti surprinse în diferite stadii de execuţie sau în diferite epoci istorice, precum
Arcul de Triumf, Palatul Bragadiru (Bucureşti), Palatul pentru Cultura şi Literatura
Română din Bucovina de la Cernăuţi, Uzinele Ford (Bucureşti).
Cartea se încheie cu numeroase Note, ele însele însemnând o importantă sursă de
informare, cu o mare densitate a datelor, uneori inedite, privitoare la personalităţile,
edificiile şi monumentele de for publice, societăţi culturale şi economice etc. Alcătuirea
Note-lor reprezintă o veritabilă „piatră de încercare” pentru oricare cercetător, în cazul de
faţă probând vasta experienţă, profesionalismul şi exegeza desăvârşită a profesorului
septuagenar Virgiliu Z. Teodorescu. De altfel, volumul mare de Note şi grija pentru detaliu
sunt o caracteristică a scriiturii sale, fie că este vorba de cărţi de autor, fie de cărţi editate de
Domnia Sa. În acest sens, s-au remarcat Mihail Eminescu. Simboluri ale cinstirii (Editura
Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000), Întru cinstirea lui Ştefan cel Mare (Editura Economică,
Bucureşti, 2004), Un parc centenar: Parcul Carol I (Editura Muzeului Municipiului Bucureşti,
2007, cu 630 de note), sau ediţia a III-a a cărţii lui Gheorghe Crutzescu, pe care a îngrijit-o,
Podul Mogoşoaiei – Povestea unei străzi (Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011, cu 2.416 note !).
Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că autorul este un fin cunoscător al elementelor de
patrimoniu arhitectural şi biografic românesc.
În concluzie, avem în faţă o frumoasă monografie închinată unuia dintre cei mai mari
ingineri constructori români transilvăneni – Tiberiu Eremie, un model de conduită
profesională şi civică demn de urmat. Bogat ilustrată, cartea face totodată şi o educaţie a
privirii, având valenţe educative pregnante şi, mai mult, este o lucrare care împiedică
uitarea. O recomand cu căldură tinerilor, tuturor acelora care sunt pasionaţi şi se
interesează de atât de preţioasele elemente identitare româneşti.
281

13 Revista Tara Barsei 2014 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

13 Revista Tara Barsei 2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://tara-barsei.ro / www.cimec.

Colegiul de redacţie: Valer Rus – redactor responsabil

Corectura: Carmen Andrei

Autorii îşi asumă responsabilitatea pentru afirmaţiile cuprinse în lucrările lor.

Ruxandra MOAŞA NAZARE, Mihaela LUPU

Sesiunea ştiinţifică de comunicări „Ţara Bârsei”, 8-9 mai 2014

Carmen-Florentina OLTEANU (VOICA)

Cristina TĂNASE, Ionuţ TĂNASE

Petruţa-Maria COROIU (MĂNIUŢ)

TIMP ŞI SPAŢIU ÎN CARTOGRAFIA BRAŞOVEANĂ

Cea de a opta ediţie a simpozionului, devenit tradiţional în Cetatea Braşovului, dedicat

precădere didactic. Harta fizico-administrativă a României, produsă de Editura Didactică şi

JOHANNES HONTERUS – PIONIER AL CARTOGRAFIEI BRAŞOVENE

Zusammenfassung: Der große siebenbürgisch-sächsische Humanist und Reformator Kronstädter

populaţia maghiară. Johannes Honterus a murit la 23 ianuarie 1549, fiind înmormântat în

Harta lumii din Cosmografia, Cracovia, 1530

Hărţile cerului, Basel, 1532/ Die Sternkarten – Basel 1532

Detaliu din Harta Transilvaniei, Basel,

Harta Transilvaniei, Braşov, 1547; fragment

10 Gernot Nussbächer, Beiträge... 1966-1989, l.c., pp. 111-115.

Ruxandra MOAŞA NAZARE, Mihaela LUPU

HĂRŢI ŞI PUBLICAŢII APĂRUTE SUB ÎNGRIJIREA EDITURII

MAPS AND PRINTINGS EDITED BY

Înfiinţat în anul 1919 de către generalul în rezervă Constantin Teodorescu în asociere cu

1 Institutul Cartografic „Unirea” din Braşov. Enciclopedia României: Disponibil la adresa:

Lucrările geografice. În colecţia Bibliotecii Judeţene Braşov păstrăm hărţile politice şi

măsurând distanţa în kilometri pe şoseaua naţională. Reţeaua de şosele este destul de

Reviste şi anuare. Editura şi tipografia Institutului Cartografic „Unirea” au editat şi

Medicină şi alimentaţie. Mai rare în economia şi strategia editurii institutului,

3. MUREŞIANU, Aurel A. Un capitol necunoscut din istoria românilor ardeleni. Români

2. BRÂNZEA, (Ioan). Întru pomenirea lui C. G. Porumbescu. Cu prilejul împlinirii a 50

PREMII ŞI MENŢIUNI OBŢINUTE DE ELEVII

2. CONCURSUL NAŢIONAL DE GEOGRAFIE TERRA

3. SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE ŞI REFERATE PENTRU ELEVI:

4. OLIMPIADA INTERDISCIPLINARĂ ŞTIINŢELE PĂMÂNTULUI

5. CONCURSUL NAŢIONAL DE PROIECTE DE MEDIU

6. CONCURSUL REGIONAL DE ORNITOLOGIE ŞI EDUCAŢIE ECOLOGICĂ

7. CONCURSUL GEOMONDIS, BUCUREŞTI

8. CONCURSUL GEOMONDIS, IAŞI

RĂZBOIUL CIVIL ARDELEAN (1848-1849)

Urmează însă înrăutăţirea relaţiilor interetnice în mod dramatic, opiniile literaţilor

Buda-Pest, Lukács, 1851, p. 31.

capitolul Pentru uniune sau împotriva uniunii, pp. 99-120.

şi din timpul 1848/9], în „Magyar Emléklapok”, Pest, Landerer şi Heckenast, p. 372.

1849], Pest, Heckenast, 1850, p. 69.

18 Szilágy S., op. cit., p. 93.

revoluţionarilor români transilvăneni, la ea participau peste 7.000 de ţărani înarmaţi,

Colecţii speciale, doc. 2890.

naţională, şi nu pentru interese personale. Această conduită personală a fost confirmată

31 Ibidem, pp. 55, 112.

37 Melinda Mitu, op. cit., p. 187.

mai teme unii de Daco-românia, alţii de Huno-maghiaria până la Marea Neagră, şi

admite că realitatea istorică a fost că circulaţia şi comunicaţia erau întrerupte, tocmai de

63 Axente Sever, op. cit., p. 92.

nefiind sprijiniţi împotriva abuzurilor de soldaţii cezaro-crăieşti (retraşi în cazărmi) – să

66 Idem, loc. cit., nr. 49, p. 707.

69 Kemény I., loc.cit., p. 708.

mulţumit deschis. Pentru ca să îi liniştească pe locuitori din nou, cu această ocazie

85 Ibidem, pp. 713-714.

Szalánczi Gábor, împreună cu copiii s-au aruncat în fântână. Restul au scăpat

86 Kőváry László, op. cit., p. 91.

90 Orbán B., op. cit.

99 Ibidem, pp. 143-144.