Imaginaţia este principalul instrument al lucrării diavoleşti împotriva sufletului, fie în stare de

veghe, fie în somn; prin ea diavolii îl hărţuiesc pe om, căutând nu numai să-l împingă în păcat
sau să-i trezească şi să-i aţâţe patimile, ci şi să-l umple de tulburare în felurite chipuri, trezind
în el mai ales tristeţe, nelinişte şi îngrijorare, amăgindu-l şi făcându-l să rătăcească din pricina
nălucirilor, ajungând chiar să-l înrobească cu totul.

Sfântul Isihie Sinaitul spune chiar că imaginaţia a pricinuit în principal căderea omului: „Şi aşa
l-a despărţit pe Adam de Dumnezeu, dându-i nălucirea demnităţii dumnezeieşti. Şi la fel
obişnuieşte să-i amăgească vrăjmaşul mincinos şi viclean pe toţi cei ce păcătuiesc”.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 99)

Crezându-se superior altora, căutând să-i întreacă, socotindu-se mai presus de toţi şi
plasându-se în centrul tuturor evenimentelor; atribuindu-şi toate calitaţile şi virtuţile sau
socotind că măcar în ceea ce priveşte unele dintre ele este cu totul desăvârşit, cel mândru ajunge
să se auto-îndumnezeiască; el face din sine un „mic dumnezeu”, luând astfel locul Adevăratului
Dumnezeu, Cel Care este cu adevarat absolut, culmea şi centrul, principiul şi sfârşitul tuturor
celor create; Cel care dă sens şi valoare fiecarui lucru; izvorul şi temeiul tuturor virtuţilor şi a tot
binele şi pricinuitorul desăvârşirii.

Pentru că se absolutizează pe sine, trufaşul nu admite nici un rival, nu suferă nici o comparaţie
care l-ar pune în inferioritate, se teme de tot ceea ce i-ar putea submina preţuirea de sine. Din
această pricină şi pentru a-şi afirma faţă de sine şi faţă de ceilalţi superioritatea, el îl judecă fără
milă pe aproapele său, îl dispreţuieşte şi-l umileşte. Iar faţă de tot ceea ce i-ar putea prejudicia
superioritatea se arată aspru şi agresiv, voind să-şi apere cu orice preţ imaginea avantajoasă pe
care o are despre sine şi pe care vrea s-o impună tuturor. El îl dispreţuieşte şi-l umileşte pe
aproapele său, pentru că-L tăgăduieşte pe Dumnezeu şi se pune pe sine în locul Lui,
nevoind să vadă chipul lui Dumnezeu din ceilalţi oameni, chip care face din fiecare om un fiu al
lui Dumnezeu şi care-i conferă, prin participare, demnitatea şi superioritatea lui Dumnezeu
Însuşi.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 214)

Slujba Tainei Botezului este precedată de o rânduială mai specială, numită rânduiala
catehumenatului. O numim așa deoarece în cadrul ei candidatul la botez este făcut catehumen,
adică trece prin treapta intermediară dintre starea de necreștin și cea de creștin. Treaptă care
odinioară dura un timp mai îndelungat, timp în care cel ce voia să treacă la creștinism trebuia să
învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în
Biserică prin Botez.
Astfel, la începutul rânduielii catehumenatului, cel ce vine spre Botez este dezbrăcat de hainele
sale și descălțat, și rămâne numai în cămașă, însemnând prin aceasta că se dezice, se leapădă de
toate cugetele, simțirile și obiceiurile cele rele ale vechii sale stări, că se leapădă de viața din
trecut și de umblarea în căile păcatului. Apoi preotul suflă de trei ori în chipul crucii pe fața lui,
însemnându-l de trei ori, la frunte, la gură și la piept, punându-și mâna pe capul lui. Prin toate
aceste semne, cel ce urmează a fi botezat este pus sub aripa și paza lui Hristos și, așa cum se
spune în rugăciunea care însoțește punerea mânilor, este „scris în Cartea vieții și unit cu turma
moștenirii Lui”.

Știm că omul nu poate trăi fără aer. Însă aerul acestei lumi căzute este stricăcios, sălaș al
puterilor răului, iar viața pe care o hrănește nu este viața cea adevărată. Suflarea preotului
închipuie suflarea lui Dumnezeu care alungă și spulberă pe vrăjmașii Săi. Ea mai semnifică și
suflarea de viață prin care Dumnezeu l-a făcut la început pe om făptură vie și precum
Mântuitorul a dat Sfinților Săi Apostoli puterea Sfântului Duh suflând asupra lor, tot așa și
catehumenul, prin suflarea preotului, este zidit sau născut a doua oară, spre viața cea nouă,
spirituală, pe care ne-a dat-o Cel ce ne-a mântuit pe cruce și Care „cu suflarea gurii Sale va
nimici pe cel fără de lege” (II Tesaloniceni 2, 8).

(Jean-Claude Larchet, Viața sacramentală, traducere din limba franceză de Marinela Bojin,
Editura Basilica, București, 2015, pp. 40-51)