EDUCAȚIA INCLUZIVĂ ÎNTRE NECESITATE ȘI REALITATE

Autor: Eveline Cambur- Asan

Educația incluzivă este o noțiune larg răspândită în cadrul societății contemporane, în

care ne confruntăm cu un val crescut de copiii ce au necesități speciale, diferite de învățare. O
școală a viitorului este aceea în care toți copiii își găsesc locul și sensul, în care toți sunt tratați în
mod egal, au șanse egale la învățare. Școala incluzivă este intituția din invățământul de stat unde
au acces toți copiii comunității, indiferent de proveniența lor și aici sunt incluși și copiii cu
cerințe educaționale speciale.

Incluziunea acestor copii într-o clasă se face pe baza unor programe special gândite, bine
organizate, pe baza cărora o echipă formată din profesorul de la clasă, profesorul de sprijin,
psihologul sau logopedul, desfășoară activități care să vină în sprijinul copiilor ”speciali” pentru
a elimina, pe cât se poate, barierele ce i-ar împiedica să acceadă la resursele educaționale oferite
de școala pe care o frecventează, să recupereze discrepanțele de ritm sau de asimilare dintre ei și
ceilalți copii. În astfel de clase incluzive numărul copiilor cu cerințe educaționale speciale ar
trebui să fie limitat, tocmai pentru a se asigura un echilibru necesar bunei desfășurări a
activităților.

Educația incluzivă aduce în prim plan necesitatea unei educații centrate pe copil, despre
care,iarăși, se vorbește foarte multîn zilele noastre.

Cam despre asta vorbesc studiile și programele pe hârtie, realitatea fiind cu totul alta

Din păcate școala are nevoie de mult mai mult decât hârtii pentru a face față provocărilor
lumii contemporane. Are în primul rând nevoie de oameni care să-și dorească să facă aceste
schimbări la nivelul societății românești. În realitatea din care vin eu 80% dintre profesori
resping din start ideea, iar copiii cu CES reprezintă o povară în plus. Și nu pot spune că nu le dau
dreptate, gândindu-mă că au la clasă 30 de copiii, pe lângă cei trei cu CES, care nici ei nu
reprezintă o structură omogenă. Pe lângă cerințele speciale ale copiilor, vin cererile părinților, ale
școlii,o programă stufoasă care nici nu te lasă să respiri. Ceilalți 20% dintre profesori care se
încumetă să încerce o schimbare o vor face pe termen scurt și până la urmă vor înțelege că nu fac
față volumului de muncă pentru că nu sunt susținuți. Sistemul de învățămât trebuie schimbat din
temelii, dar nu toată lumeaînțelege necesitatea unei astfel de schimbări. Putem vorbi, astfel,
despre un sistem educațional care nu este suficient echipat pentru a face față diversității:
metodele și programele sunt rigide, părinții nu sunt implicați pe cât ar trebui, cadrele didactice nu
sunt sprijinite cu materiale și cursuri de formare profesională, pentru a ști cum să se pregătească
în fața noilor provocări.

Actorii incluziunii școlare- cadrele didactice, școala, familia- trebuie să militeze pentru o
școală comprehensivă, mult mai tolerantă și deschisă. Incluziunea, pentru mine, vorbește despre
o diversitate primitoare pentru unicitatea fiecăruia. Astfel că, nu numai școala trebuie să fie
primitoare, ci și societatea să-și schimbe mentalitatea și să fie mai tolerantă. Suntem obișnuiți să
empatizăm în situații limită sau pentru că se vede și ceea ce facem va fi apreciat, dar de altfel
etichetăm răutăcios și respingem brutal tot ce este ”altfel”. Nu doar copiii cu tulburări sunt
marginalizați în România, ci și cei supradotați. Nici pentru ei școala nu este mai ofertantă.

Școala incluzivă se adresează individului, dar oferă în același timp soluții de colaborare a
tuturor , astfel îcât ceea ce se contruiește să răspundă necesităților tuturor. Școala nu este numai
despre achiziții academice ci și despre construirea relațiilor interumane. Până la urmă școala în
sine nu este un scop, ci este un sprijin venit înaintea tuturor pentru a facilita accesul la educație.

Educația incluzivă are drept scop eliminarea excluderii de la educație cel puțin din
perspectiva pregătirii școlare elementare.Aceasta nu presupune, însă, eliminarea școlilor
speciale, pentru că există și copii ale căror cerințe speciale de educație necesită integrarea lor
într-un sistem școlar mult mai bine pregătit în acest sens.Și o școală specială poate fi incluzivă,
dacă își propune să dezvolte o politică de acces pentru toți copiii, dacă este flexibilă și creează
copiilor situații de viață cât mai normale.

În ceea ce privește situația din țara noastră și felul în care societate și școala vin în
întâmpinarea nevoilor copiilor cu CES, cred că părinții copiilor cu tulburări sau deficiențe de
diferite naturi își doresc incluziunea acestora în învățământul de masă pentru că fie nu cunosc
realitatea, fie nu vor să o accepte. În lipsa oricărui sprijin copilul cu CES va deveni tot mai închis
în sine, tot mai frustrat și mai marginalizat, decât dacă ar frecventa o școală specială. Într-un
sistem școlar de masă unde nu sunt resurse suficiente pentru copiii care nu au nevoi speciale,
progresul copiilor cu CES va fi invizibil, va fi mai degrabă un regres, un eșec pentru un copil
deja stigmatizat. Învățământul românesc este,încă, unul tradițional, în care copilul-problemă este
exclus și nu ajutat.

În aceste condiții, nu sunt pentru incluziune, ci mai degrabă pentru segregare.

Bibliografie:

 Bunch, G, Inclusion:1999, How to, Essential classroom strategies, Toronto, Inclusion

Press
 MEC, UNICEF, Dezvoltarea practicilor incluzive în școli, 1999
 UNESCO, 2005, Guidelines for Inclusion Ensuring Acces to Education for All, Paris
 Vrășmaș Traian, Școala și educația pentru toți, Ed.Miniped, 2003