Te doresc și Te iubesc, puiul meu dulce și drag.

Și dacă ramuri bat în geam

Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
(Mihai Eminescu, Poezii, 1883)
 Poemul ”Și dacă ramuri bat în geam” e alcătuit din numai 3 catrene (douăsprezece versuri) și are
ca temă o dragoste tulburată de trecerea timpului, iar ideea fundamentală care se desprinde din poezie este
dragostea pentru ființa iubită, în trei momente ale vieții sale: trecut, prezent și viitor.
Titlul poeziei este constituit din primul vers al poeziei (un lucru care se întâmplă adesea printre
poeți, ca să-și aleagă ca titlu al poeziei un vers, un cuvânt, o sintagmă, un fragment de vers din corpul
poeziei): ”Și dacă ramuri bat în geam”, o propoziție subordonată circumstanțială condițională. Conjuncția
”și” aici nu face legătura cu o propoziție anterioară cu care să se afle în raport de coordonare, ea reprezintă
pur și simplu o continuare a gândurilor poetului, din fluxul nestăvilit al gândurilor, al conștiinței, un
fragment de viață etern.
Căci ce altceva e poezia decât ”fragmente de timp înghețate”, cum spune Eliade atât de frumos în
”Jurnal”?... Titlul poeziei face aluzie la un element al decorului natural, ”ramuri” și conține un indice spațial
”(bat) în geam”. O poezie atât de simplă la prima vedere, dar cu o mare expresivitate și bogăție de
semnificații.
Doar câteva sunt elementele decorului natural prezente în poezie, dar adânc individualizatoare:
ramurile care bat în geam, plopii care se cutremură, stelele care ”bat în lac / adâncu-i luminându-l”, norii
deși care se duc ”de iese-n luciu luna”. Între toate aceste elemente ale decorului natural, se individualizează
chipul prezenței dragi din noianul amintirilor, o ființă de care pe poet îl leagă o iubire adâncă, din durerea
momentului prezent și din liniștea și contemplația viitorului.
Poemul are așadar trei secvențe poetice, alcătuite fiecare din câte-o strofă: prima secvență poetică,
deși este construită la timpul prezent, cu verbe la modul indicativ, timpul prezent ca: ”bat”, ”se cutremur”
și două verbe la modul conjunctiv: ”să te am”, ”să te apropii”, exprimând acțiuni dorite, dar nerealizate, sau
dat fiind că ambele apar în construcții finale exprimă voința poetului de a le îndeplini, sau acțiuni pe cale
de realizare într-un viitor apropiat, aduce în prim-plan chipul iubitei din negura amintirilor, a trecutului,
poetul dorind s-o simtă din nou aproape de sine pe aleasa inimii sale. Ce versuri mișcătoare se află în finalul
strofei întâi: ”E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii”!... . Iubirea poetului nu este una perisabilă, nici
una întreținută de conjuncturi efemere, e adâncă și absolută. Poetul dorește s-o aibă în minte pe iubita sa și
încet s-o apropie de sine prin puterea nestrămutată a dorinței și voinței sale;
A doua strofă, construită tot cu verbe la modul indicativ, timpul prezent, modul gerunziu, exprimând
acțiuni în curs de desfășurare sau verbe la modul conjunctiv: ”bat”, ”luminându-l”, ”înseninându-l”, ”s-o-
mpac”, aduce o schimbare de nuanță: prezentul poetului este plin de durere, totuși există șansa unei
redempțiuni, a unei izbăviri, și aceasta se poate realiza numai prin detașarea apolinică a omului superior.
Noi nu știm cu precizie substatul acestor versuri: ”E ca durerea mea s-o-mpac / Înseninându-mi gândul”.
Poate că este vorba de o împăcare cu ființa iubită, de o regăsire, poate exprima însă și faptul că poetul își
găsește mângâierea și liniștea în elementele cadrului natural și în amintirea persoanei dragi;
A treia secvență poetică, construită de asemenea cu verbe la modul indicativ, timpul prezent: ”se duc”,
”iese”, și verbe la modul conjuntiv, timpul prezent: ”aminte să-mi aduc”, face aluzie la viitorul poetului,
când el își va aminti cu emoție chipul persoanei dragi, ființa ei. E din nou vorba de o voință, de o dorință
nestrămutată a poetului, izvorâtă din iubirea sa adâncă, deplină: ”E ca aminte să-mi aduc / De tine-
ntotdeauna”.
Toate cele trei momente sau secvențe spațiale izvorăsc din aceeași conștiință aflată în flux neîntreupt
de gânduri și sentimente, ca trei modalități de a se raporta la ființa persoanei iubite: prin apropiere și purtarea
ei în gând, prin liniște și contemplație, prin domolirea patimilor și a durerii din sufletul poetului, și prin
amintirea persoanei dragi pe care o va purta veșnic cu sine.
Nu se poate da un exemplu mai adevărat și mai profund al fidelității, statorniciei și stabilității în
dargoste a poetului decât această scurtă și foarte frumoasă poezie.