Impactul moral al canonizării Sfinţilor ortodocși

români
Planul Lucrării

I. Introducere

1. Argumentare.

2. Sfinţi şi sfinţenie.

II. Cuprins

1. Canonizările sub Patriarhul Justinian

Sfinţii canonizaţi:

Ioan Valahul-12 mai

Ilie Iorest şi Sava Brancovici-24 aprilie

Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Nicolae-21

octombrie

Calinic de la Cernica -11 aprilie

Iosif cel Nou de la Partoş -15 septembrie

2. Canonizările sub Patriarhul Teoctist

a) Sfinţii canonizaţi in 1992:

Ioan de la Prislop -13 septembrie

Antonie de la Iezerul Vâlcea - 23 noiembrie

Daniel Sihastrul - 18 decembrie

Gherman din Dobrogea - 29 februarie

1
 Ioan de la Neamţ - 5 august

Teodora de la Sihla - 7august

Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel - 21 octombrie

Antim Ivireanul - 27 septembrie

Iosif Mărturisitorul din Maramureş - 24 aprilie

Ghelasie de la Râmeţ - 30 iunie

Leontie de la Rădăuţi - 1 iulie

Ştefan cel Mare - 2 iulie

Constantin Brâncoveanul cu cei patru fii ai săi: Constantin,

Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache - 16 august

Antipa de la Calapodeşti -10 ianuarie

b) Sfinţi canonizaţi în 1997:

Petru Movilă -22 decembrie

c) Sfinţi canonizaţi în 2003:

Vasile de la Poiana Mărului- 25 aprilie

Teodosie de la Brazi – 22 septembrie

d) Sfinţi canonizaţi în 2005:

Onufrie de la Vorona – 9 septembrie

Dosoftei mitropolitul Moldovei – 13 decembrie

Gheorghe de la Cernica – 3 decembrie

Grigorie Dascălul – 22 iunie

e) Sfinţi canonizaţi în 2006:

2
 Pahomie de la Gledin – 14 aprilie

f) Sfinţi canonizaţi în 2007:

Varlaam mitropolitul Moldovei – 30 august.

3. Canonizările sub Patriarhul Daniel

a) Sfinţi canonizaţi în 2007:

Atanasie Todoran din Bichigiu , Vasile din Mocod, Grigore din

Zagra şi Vasile din Telciu – 12 noiembrie

b) Sfinţi canonizaţi în 2008:

Rafael şi Partenie de la Agapia – 21 iulie

Iosif de la Văratec – 16 august

Ioan de la Râşca şi Secu – 30 august

Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi – 7 septembrie

Chiriac de la Tazlău – 9 septembrie

Iosif şi Chiriac de la Bisericani – 1 octombrie

Iachint mitropolitul Ţării Româneşti – 26 octombrie

Neagoe Basarab – 26 septembrie

Dionisie Exiguul – 1 septembrie

c) Sfinţi canonizaţi în 2010:

Irodion de la Lainici – 3 mai.

III. Încheiere

Poporul român, odrăslitor de sfinţi.

IV.Cuprins
3
 Impactul Moral al canonizării sfinților ortodocși
Români.

I Introducere

1. Argumentare
Dintru început trebuie spus că subiectul disertației reprezintă esența vieții
creștine sau a vieții în Hristos.

Îndemnul Mântuitorului este foarte clar expus în ,,Predica de pe munte” : ,,Fiți

voi desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).
Desăvârșirea este atributul lui Dumnezeu prin excelență și totodată ontologic Ființei
divine și ipostasurilor Acesteia. Omul poate fi și este subiect al lucrării de îndumnezeire
pe care Dumnezeu arată celui ce este chip și ipostas al său. ,,În har sunteți mântuiți”
cum spune Sf. Apostol Pavel (Efeseni 2, 5).

,,Sfinților, li se dă, după făgăduința din Evanghelie înțelepciunea Duhului, care

grăiește prin ei”1

Astfel, omul se ridică deasupra atributelor și lucrărilor omenești până la

atributele și lucrările dumnezeiești: ,,Dacă suntem după chipul lui Dumnezeu să
devenim ai noștri înșine și ai lui Dumnezeu, mai bine zis numai ai lui Dumnezeu singur
și întreg, și neavând nimic pământesc în noi, ne apropiem întregi de Dumnezeu și să
devenim dumnezei, primind din Dumnezeu o existență de dumnezei”2.

Îndumnezeirea – sfințirea omului – nu este altceva decât trecerea omului de la

lucrările create, la cele necreate, la nivelul energiilor divine. ,,Sufletul devine
dumnezeu, odihnindu-se prin participare la harul dumnezeiesc, de toate lucrările sale
mintale și sensibile, și odihnind totodată cu sine toate lucrările naturale ale trupului care
se îndumnezeiește împreună cu sufletul în așa măsură încât atunci se va arăta numai
Dumnezeu, atât prin suflet cât și prin trup”3.

1 Sf. Grigorie Palama ,,Contra lui Achidin”, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Morală
Ortodoxă, vol.III, Editura I.B.M.B.O.R, București, 1981, p.309.
2 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capitum quinqules cent, apud. Dumitru Stăniloae, op. cit., p.310.

3 Sf. Maxim Mărturisitorul, Capude Gnostice II, în ”Filocalia” vol.II, p.203.

4
 Sfinții au potențat la maxim lucrarea harică încât ceea ce era muritor a fost
înghițit de nemurire, de moarte (II Corinteni 5, 4). Sfințenia fiind țelul vieții umane
pământești, se cuvenea dar să ne ocupăm de sfinți și mai ales de sfinții români care sunt
în vârful piramidei neamului : ,,deasupra unui neam nu sunt geniile și sfinții”4.

Și neamul nostru românesc și ortodox, din vremuri străvechi a pecetluit credința

în Mântuitorul Hristos, atât prin jertfe cât și prin asceză și viață neîntinată.

În speranța că demersul nostru se vrea a fi o încercare cât mai completă și

obiectivă, aducem prinos de rugăciune și mulțumire tuturor sfinților români din toate
timpurile și din toate locurile.

4 Petre Țuțea, ,,Între Dumnezeu și neamul meu”, Fundația Anastasia, București, 1992, p.39.

5
 2. Sfinți și sfințenie
Cinstirea Sfinților a fost la început un lucru firesc, atât în ceea ce privește
Biserica Sfinților Apostoli în Duhul Sfânt care are puterea de a „deosebi duhurile” (1
Ioan 4,1), cât și pentru viața credincioșilor, care prin exemplul Sfinților s-au întărit în
credință, s-au zidit în Hristos și i-au socotit pe Sfinți făclii și călăuzitori ai vieții lor în
Hristos. Din legămintele pe care le-a încheiat Dumnezeu cu oamenii încă de la creație
se observă că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu s-a dat „direct”, ca semn al
atotputerniciei lui Dumnezeu, sau ca un cuvânt „pur”, ci s-a dat în mod mijlocit și prin
„sfințire”, deoarece el se adresa inimii omului, se „scria” în inimi prin harul lui
Dumnezeu care singur poate da viață, cat și a inimii omului, de a nu putea trăi fără El
(Ioan 15,5). Dar calea unică aleasă de Dumnezeu pentru împărtășirea Cuvântului și care
corespunde relației de „Părinte” și „fiu” între ,,Dumnezeu și om” este aceea a „scrierii
în inimi”. Relația stăpân și rob a Vechiului Testament a fost temporară și pregătitoare.
Inima curată a lui Adam când a fost zidit „om cu suflet viu” (1 Cor. 15,45) înseta după
Cuvântul lui Dumnezeu, care, atunci când s-a dat, s-a făcut în el izvor de viață veșnică
și putere de „Lumină” a vieții Sale, deoarece împărtășește darul Duhului Sfânt și chipul
și asemănarea lui Dumnezeu: „Cuvântul era viața și viața era lumina oamenilor” (Ioan
1,4).

Sfinții erau, astfel, cinstiți ca mijlocitori, dar nu ca mijlocitori nemijlociți, ci

prin mijlocirea „Aceluia”, cu care sunt strâns uniți ca și „Capul” lor, ca cele mai
desăvârșite membre și care este, într-adevăr, singurul Mijlocitor (Evrei 12,24). Sfinții
sunt cinstiți ca dascăli și povățuitori cu fapta și cu cuvântul și arătați ca exemplu de
urmat lui Hristos pentru viața creștinilor. Cinstirea Sfinților este o importantă formă de
preamărire a lui Dumnezeu, care s-a arătat în ei „viu și lucrător” (Evrei 4,12), precum și
de zidire a credincioșilor în Hristos, ca purtători ai Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în
Hristos.

În Sfânta Scriptură a Vechiului și a Noului Testament abundă textele care se

refera la „sfinți și sfințenie”, dar cele mai importante sunt acelea în care însuși
Dumnezeu vorbește despre sfințenia Sa, direct sau prin glasul profeților. Astfel, în
cartea Leviticului este scris: „Că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfințiți-vă și veți
fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt; să nu vă pângăriți sufletele
voastre cu vreo vietate din cele ce se târăsc pe pământ. Că Eu sunt Domnul, Cel ce

6
v-am scos din pământul Egiptului, ca să vă fiu Dumnezeu. Deci fiți sfinți, că Eu,
Domnul, sunt sfânt” (Levitic 11, 44-45). Dumnezeu spune despre Sine : ,,Eu sunt
sfânt”. Sfințenia lui Dumnezeu este puritate sau curăție desăvârșită.

Orice întinare este contrară sfințeniei, este negarea ei, antipodul ei. Pentru aceea
Dumnezeu poruncește poporului Său ales să fie sfânt, și să nu-și pângărească sufletul în
nici un chip, nici măcar prin mâncărurile oprite. Sfințenia lui Dumnezeu cere, astfel,
sfințenie de la cei ce se apropie de sfințenia Lui. Drepții, în special, sunt chemați de
Psalmist să laude sfințenia lui Dumnezeu: „Veseliți-vă drepților în Domnul și lăudați
pomenirea sfințeniei Lui!” (Psalmul 98, 13). Este sfințenia proprie lui Dumnezeu și
care, prin Revelație, s-a făcut cunoscută credincioșilor. Ea nu este o sfințenie ascunsă
(deși este tainică în esența ei fiindcă aparține ființei lui Dumnezeu), astfel încât atunci
când pronunțăm numele lui Dumnezeu ne gândim și la sfințenia Lui. Afirmarea
sfințeniei lui Dumnezeu de către Dumnezeu însuși se face, deci, pentru ca poporul ales
să ia aminte de ea și să o urmeze în planul uman, pământesc. Este drumul asemănării
noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia să-1 parcurgă Adam și Eva, drumul desăvârșirii,
al sfințeniei.

Spiritualitatea fiecărui popor a rodit de-a lungul timpului numeroși sfinți.

Existența unor sfinți în rândul unui popor este o confirmare că în sânul acestuia se află
Hristos. Poporul român este cunoscut pentru înclinația sa spre cele sfinte, spre cele
duhovnicești. Sutele de ani de creștinism ortodox au rodit la noi mulțimi de oameni
sfinți. Cât de cunoscuți sunt sfinții români, cât de importanți sunt ei pentru
spiritualitatea noastră, cât de mult ajută acești sfinți pe frații lor de sânge, care trăiesc în
urma lor o arată evlavia la scară mare a românilor care fac pelerinaje la moaștele
sfinților români. Nimeni nu îi forțează sau îi obligă ci credința sinceră în sfințenia și
ajutorul „prietenilor lui Hristos” îi hrănește duhovnicește și îi întărește în încercările
prin care ei trec. De aceea legătura duhovnicească dintre sfinți și poporul care i-a
odrăslit ajută la mântuirea multora.

Trebuie să vă spun mai întâi că nu Biserica îi face pe sfinți. Nu Sinodul

Bisericii, îi face pe sfinți. Ci pe sfinți îi face Dumnezeu și poporul. Dumnezeu - pentru
că le recunoaște sfințenia lor și poporul - pentru că păstrează în memoria sa faptele lor.
Am mai rămas datori, noi oamenii Bisericii, să recunoaștem ca sfinți și pe cei ce au
murit în temnițele comunismului, care au fost prigoniți, închiși, bătuți, ținuți în frig și

7
foame, pentru că erau preoți sau credincioși care n-au înțeles să se lepede de credință și
să adopte ideologia comunistă atee. Am rămas datori și va mai dura până când îi vom
trece și pe aceștia în rândul sfinților. De ce? Pentru că le trăiesc călăii. Trăiesc cei care
i-au maltratat, i-au pârât, i-au închis sau i-au bătut în temnițe, și Biserica nu poate să
zidească sfințenie pe cadavrul acestor rău-voitori sau rău-făcători. Canonizându-i pe
martiri, ar trebui să-i arate cu degetul pe călăii lor, dintre care unii trăiesc încă. Biserica
însă nu înțelege să arate vreodată cu degetul pe cel care a greșit, ci să-l povățuiască la
pocăință și să-l aștepte la mărturisire și la îndreptare. Dar va veni și vremea sutelor și
miilor de preoți și credincioși care au fost închiși și bătuți pentru credința lor
creștinească în închisorile comuniste.

8
 1. Canonizările sub Patriarhul Justinian

Sfântul Ioan Valahul – 12 mai

Când s-au retras turcii din Transilvania în lunile noiembrie și decembrie 1659,
au jefuit și au batjocorit satele românești, omorând multi oameni nevinovați. Tot în acea
vreme au luat ca robi femei și bărbați dar și copii, trecându-i dincolo de Dunăre. Printre
acei copii se afla și Ioan, cu vârsta de 15 ani, născut în Țara Românească.“Cu toate că
era atât de tânăr, spune unul din cercetătorii de azi ai vieții lui, Ioan ajunsese la
măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu
înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plina de
sănătate, tinerească vlaga zburda în toată ființa lui. Și măcar ca grumazul îi era
încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii.
Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia
sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei,
apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă,
fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o alta patrie,
cea mai presus de orice hotar, Împărăția cerurilor. În această împărăție, însă, nu se
intra decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor și după ce omul a trecut prin focul
încercărilor de tot felul” .5

Sfântul Ioan, născut în anul 1644 dintr-o familie de oameni bineplăcuți lui
Dumnezeu. Când împlinește vârsta de 15 ani, este luat rob de către turci. În drumul
către Constantinopol, este luat de un păgân, vrând să îl cumpere pentru a-l face slugă.
În schimbul unei cantități de aur, acesta în cumpără spunându-i că va face cu el ce vrea.
Tânărul îi răspunde că stăpânul lui este Hristos și că face cu el ce vrea. Tânărul Ioan își
apără demnitatea și îl omoară pe păgân. Agarenii aflând că le-au omorât stăpânul, îl
leagă pe Ioan și îl duc la Constantinopol. Acolo, este luat în stăpânire de soția
păgânului. Aceasta având o slăbiciune pentru tânărul Ioan, îi promite că dacă se va

5 Ierom. Bartolomeu Anania, în vol. „Sfinți români și apărători ai legii strămoșești”, București, 1987, p.
401.

9
lepăda de credința ortodoxă, îl va lua soț. Timp de doi ani este rugat de către aceasta,
dar în zadar, nelepădându-se de credința strămoșească. Este aruncat în temniță și
chinuit în diverse moduri. Biruind toate aceste ispite, este spânzurat la data de 12 mai
1662.

Cinstit de credincioși de neam grec, dar și de români, în anul 1950 Sfântul

Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos sa fie cinstit în
întreaga Biserică Ortodoxă Română. Generalizarea solemnă a cultului său alături de al
unor sfinți cu moaște aflate în țara noastră a avut loc în luna octombrie 1955.6

Sfinții Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici – 24

aprilie

Sfântul Ierarh Ilie Iorest a fost mitropolitul Ardealului între anii 1640 și 1643.
S-a născut în Țara Ardealului, în jurul anului 1600, într-un sat din Transilvania, din
părinți drept-credincioși. Din copilărie a intrat în obștea Mănăstirii Putna din Moldova
unde a învățat caligrafia și tehnica pictării icoanelor. Atât pentru învățătura lui aleasă,
cât și pentru viața lui îmbunătățită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de
mitropolit al Ardealului. Potrivit tradiției, a fost hirotonit întru arhiereu la Târgoviște.
De aici s-a întors fiind instalat în scaunul mitropolitan din Alba Iulia. Principele de
atunci Gheorghe Rakoczi i-a impus îndatorirea de a difuza un catehism calvin printre
români. Pentru că a refuzat acest lucru, mitropolitul a fost trimis în închisoare, unde a
stat vreme de nouă luni. După eliberare a plecat la Mănăstirea Putna, unde a și trecut la
Domnul.7

Sfântul Ierarh Sava Brancovici

6 Gheorghe-Cristian Popa, Sfântul Ioan Valahul adună românii în jurul bisericii, Ziarul Lumina, 12 mai
2011.

7 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, “Sfinți daco-români și romani”, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 1994, p.51.

10
 Sfântul Ierarh Sava a văzut lumina zilei în localitatea Inău, făcând parte dintr-o
familie de credincioși cu numele de Ion și Maria în anul 1620, primind numele de
Simeon. Învățând carte și rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, este numit
protopop și slujitor la biserica din satul natal, săvârșind slujbele cu frică de Dumnezeu.
După moartea tatălui său, mama acestuia se călugărește iar el este numit mitropolit al
Ardealului. Prima dată s-a călugărit la Târgoviște cu numele de Sava. Urmând hirotonia
întru arhiereu, a fost numit pe scaunul din Alba Iulia în locul Ierarhului Simeon Ștefan.

Fiind un bun păstor de suflete și părinte duhovnicesc, mitropolitul Sava

Brancovici s-a arătat de-a lungul timpului un mare apărător al credinței dar și un
devotat al Bisericii lui Hristos. În cei 24 de ani de păstorire, Sfîntul Sava s-a luptat
contra învățăturilor calvinești, a înălțat diverse lăcașuri de cult în multe sate și orase, a
hirotonit preoți devotați și a încurajat pe țărani în credință și nadejde.

După multele încercări ale craiului Ardealului de a-i întoarce pe creștini de la

credința lor, îl acuză nedrept pe Sfântul Sava. În anul 1680 este înlăturat din scaun și
aruncat în închisoare. Aici este batjocorit și chinuit pentru credința ortodoxă, fiind
obligat să se mute la calvinism.

După multe și îndelungate chinuri, este scos din închisoare în anul 1683, dându-
și sufletul în mâinile Domnului, credincioșii numindu-l încă din viață sfânt.

Pe 21 octombrie 1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a

canonizat pe Sfinții Ierarhi Mărturisitori Ilie Iorest și Sava Brancovici, stabilind ziua de
prăznuire la 24 aprilie.

Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la

Cioara și Oprea Nicolae – 21 octombrie

11
 Cuviosul Mărturisitor Visarion s-a născut în Bosnia, în anul 1714. A călătorit
cu scop duhovnicesc pe la mai multe locașuri de închinare. S-a rugat adesea la Locurile
Sfinte unde a primit și schima monahală încă de tânăr. A stat o vreme la Muntele Atos,
apoi în 1744 a trecut prin Banat în Ardeal. Pretutindeni predica statornicia în dreapta
credință a Răsăritului și se împotrivea clevetirilor aduse legii strămoșești. De altfel
lucrul acesta îl spunea și unul dintre reprezentanții Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai
care scria: „Iar noi Românii să ținem obiceiurile Răsăritului și încă latinii să ne
convertească”.

Îndurerat de prigonirile fraților săi, Cuviosul Visarion s-a ridicat împotriva

prigonitorilor și a uniației. Astfel s-a răspândit vestea în toate părțile despre venirea
Cuviosului pentru apărarea credinței. De aceea, mulțimile de credincioși îl primeau cu
lumânări aprinse și în dangăt de clopote. Râvna credinței i-a condus pașii prin diferite
localități: Lipova, Dobra, Deva, Orăștie, Alba Iulia, Săliștea Sibiului, unde predicând
cuvântul Domnului, aprindea în sufletul credincioșilor dragostea de legea strămoșească.
Datorită zelului său în apărarea Ortodoxiei a fost prins și întemnițat, mai întâi în cetatea
Deve, apoi în temnițele Timișoarei, după aceea la Raab și în cele din urmă, în fioroasa
temniță de la Kuffstein, unde se presupune că a și murit ca mărturisitor al Ortodoxiei.
Râvna lui pentru propovăduirea dreptei credințe a rămas pilduitoare pentru urmași;
drept aceea putem zice cu evlavie și mulțumire: „Veniți iubitorilor de mărturisitori să
lăudăm pe apărătorul dreptei credințe, pe Preacuviosul Visarion”.

Cuviosul Sofronie s-a născut în satul Cioara din părțile Orăștiei, din familie
preoțească. Din pruncie și-a adăpat sufletul din izvoarele credinței drept măritoare. Pe
cărări de munte a trecut în Țara Românească, unde a sihăstrit multă vreme. Pe la anul
1756 se întoarce în satul său natal unde – din râvnă duhovnicească – și-a zidit un schit,
în mijlocul codrului, unde învăța pe credincioși calea mântuirii.

Prin uneltirea celor răi și datorită vitregiei vremurilor, a ajuns să fie aruncat în
temnița de la Bobâlna. Este eliberat de mulțimile care îl urmau, între care se afla și
popa Ioan din Săliște. Cuviosul Mărturisitor Sofronie pleacă în ținutul Zarandului și în
Munții Apuseni, propovăduind peste tot și îndemnându-i pe credincioși să păstreze
legea strămoșească. Este prins din nou și închis la Abrud, de unde a fost eliberat. De
acum înainte, pentru paza lui, bărbați cu frica lui Dumnezeu îl însoțeau ca niște
adevărați apostoli, mergând împreună din loc în loc și întărind obștea în dreapta

12
credință. Urmărind acest scop, a ținut mai multe soboare pentru păstrarea credinței.
Astfel, în anul 1761 ține un mare „sobor” în cetatea Bălgradului, în cadrul căruia cere
revenirea la Ortodoxie. Mai târziu, acest lucru a fost cerut și de generația de la 1848,
prin glasurile lui Simion Bărnuțiu și August Treboniu Laurian, spunând să strice unirea
cu catolicii și să ceară legea românească, fără deosebire de uniți și neuniți, arhiepiscop
românesc în Transilvania. Ecoul soborului ținut la Alba Iulia ajunge până la Viena și
astfel li se aprobă românilor ortodocși un vlădică după rânduielile Bisericii de Răsărit.
Iar când Dumnezeu a rânduit să se aleagă episcop al românilor ortodocși, Cuviosul
Sofronie și-a socotit misiunea împlinită și s-a retras pentru închinoviere la mănăstirea
Argeșului unde s-a săvârșit în pace.

Mucenicul Nicolae Oprea, cel de-al treilea râvnitor pentru dreapta credință,
născut în Săliștea Sibiului. Pe lângă preocupare lui de plugar sârguincios, era și bun
creștin împreună cu soția și cu copiii săi. Datorită statorniciei și dârzeniei lui, nu s-a
plecat nici chiar în fața semeței împărătese Maria Tereza, sub a cărei stăpânire se
uneltea împotriva dreptei credințe și se urmărea supunerea românilor la unirea cu
Roma. De aceea Sf. Mucenic însoțit și de alții, a primit încredințarea fraților săi din
ținuturile Sibiului, Miercurei, Orăștiei, Dobrei, să ducă plângerea lor la Viena, prin care
cereau să fie lăsați în dreapta credință. Curajul și îndrăzneala lui de a merge la Viena au
îndârjit și mai mult stăpânirea și astfel s-a întărit prigoana împotriva ortodocșilor și
chiar au ajuns să-i întemnițeze. Cu toate aceste intimidări, Sf. Mucenic Nicolae Oprea,
însoțit de alți frați, se îndreaptă din nou spre Viena cu altă jalbă de unde, izgonit, se
întoarce și se oprește în Banat. În anul 1750 îl întâlnim a treia oară la Viena, cu alte
plângeri ale țăranilor ardeleni , însoțit de către preotul Moise Măcinic, însă iarăși se
poruncește prinderea și împrăștierea lor. Peste doi ani, însoțit și de alți preoți, merge cu
altă plângere la Viena, prin care cerea, în scris, încetarea prigoanelor, spunând: „ Noi
cerem, așadar, și pentru noi și în numele poporului, încă odată, sau vlădică de legea
noastră, sau drum slobod să plecăm din țară”.

În urma înfățișării plângerii lor la Viena, în loc să li se îndeplinească dorințele,

ei sunt aruncați pe viață în întunecoasa temniță de la Kuffstein. De acum înainte,
așteptarea soției lui, Stana, îmbrobodită în negru și plângând la ușa bisericii, a fost
zadarnică,, pentru că apărătorul credinței și al legii strămoșești nu s-a mai întors la ai
săi, ci a primit cununa cea nepieritoare a muceniciei întocmai ca sfinții mărturisitori din
veacurile de demult despre care Sf. Apostol Pavel spune: ..Căci voi a-ți murit, iar viața

13
voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu. Când Hristos, viața voastră, Se
va arăta, atunci și voi împreună cu El vă veți arăta întru Slavă” (Coloseni 3,3 – 4).

Sfântul Ierarh Calinic era de loc din București născut la 7 octombrie 1787.
La vârsta de 20 de ani adică în anul 1807, a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica, sub
vrednicul stareț, cuviosul Timotei. După un an de ucenicie la marele duhovnic Pimen
fratele Constantin este călugărit, iar la 3 decembrie 1808 este hirotonit ierodiacon.

După 5 ani, adică la 13 decembrie 1813, este hirotonit preot, datorită vieții lui
cu totul alese. Postea zilnic, se ruga neîncetat, făcea sfânta ascultare cu desăvârșită
supunere, la biserică era nelipsit și în chilie foarte sârguitor, căci dormea pe un scăunel
doar trei ore. După doi ani, la 20 septembrie 1815, Cuviosul Calinic a fost făcut
duhovnic de mitropolitul Nectarie al Ungro-Vlahiei, care mai târziu se spovedea la
sfinția sa. Și a devenit așa de bun duhovnic, încât îl căuta toata lumea, de la mitropolit
pana la cel din urmă mirean.

În anul 1816, la 3 martie, marele stareț Timotei si-a dat obștescul sfârșit, iar la
13 decembrie 1818 Cuviosul Calinic este ales stareț de obștea Mănăstirii Cernica. Timp
de 33 de ani, adică pana la 14 septembrie 1851, când este ales episcop la Râmnicu
Vâlcea, Cuviosul arhimandrit și stareț Calinic a fost propovăduitorul și părintele
duhovnicesc al Mănăstirii Cernica. Ba supraveghea și conducea și mănăstirile din
împrejur: Pasarea, Căldărușani, schitul Icoana, Ghighiu, Poiana Mărului, Rătești,
Țigănești și Ciorogârla. Cu alte cuvinte, marele stareț devenise un al doilea Paisie, un
mare organizator al vieții monahale din Țara Românească. Avea o obște la Cernica
foarte bine închegată, care număra peste o suta de călugări, cu duhovnici renumiți și cu
rânduiala de viață călugărească model în țara noastră. Sub Cuviosul Calinic,
monahismul românesc a trăit o noua etapă de înflorire duhovnicească.

Ca episcop la Râmnicu Vâlcea, Sfântul Calinic s-a dovedit la fel de devotat

pentru Biserica lui Hristos, la fel de iscusit în păstorirea sufletelor omenești. El a fost
un predicator neîntrecut, un slujitor plin de Duhul Sfânt, un călugăr smerit și cuvios și
un episcop cu viață sfântă și făcător de minuni. Păstorind Eparhia Râmnicului timp de
17 ani, hirotonind preoți, învăța cuvântul Evangheliei dar vindeca și mulți bolnavi.

14
Înființează Mănăstirea Frăsinei, cu rânduială ca la Muntele Atos, accesul femeilor fiind
interzis cu desăvârșire.

După 17 ani de păstorire, Sfântul Calinic se retrage din scaunul de episcop la 24

mai 1867. După retragere dorește să fie înmormântat la Cernica, mănăstirea lui de
metanie. După un an de pregătire pentru obștescul sfârșit, își dă sufletul în mâinile
ucenicului său Ghermano la fericita vârstă de 81 de ani.

Plâns de tot soborul călugărilor, al preoților și ierarhilor, ca și de mii de

credincioși, trupul Sfântului Calinic a fost îngropat în pridvorul bisericii Sfântul
Gheorghe din Ostrovul Mare, potrivit cu testamentul lăsat de el.

După 87 de ani, adică în primăvara anului 1955, Sfântul Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Sfântului Calinic. Slujba canonizării s-a
săvârșit la 23 octombrie 1955, cu zeci de arhierei, cu sute de călugări și mii de
credincioși adunați din toată țara. A fost o sărbătoare a întregii Biserici românești, o
mărturie a Ortodoxiei noastre vii și lucrătoare și un act de recunoștință adus primului
sfânt canonizat al neamului nostru, care a fost și rămâne Sântul Calinic de la Cernica.8

Iosif Cel Nou de la Partoș – 15 septembrie

Printre ierarhii din Banat se numără și Sfântul Iosif cel nou, mitropolitul
Timișoarei. El mai este numit si în acatistul închinat lui „podoaba irarhilor, izgonitorul
tuturor patimilor, izbăvirea credincioșilor, lauda prea frumoasă a Timișoarei”.

Nu avem prea multe date din viața sa, dar de ajuns pentru a ne da seama de viața
sfântă a lui pe care și-a dat-o lui Hristos. Încă din viață a fost înzestrat cu darul facerii
de minuni și întărind în credință pe strămoșii meleagurilor sale. A fost călugărit de tânăr
parcurgând toate treptele slujirii în Biserică, fiind ales mitropolit al Timișoarei între anii
1650 – 1653. După acest an, s-a retras la mănăstirea Partoș. Aici a mai trăit câțiva ani și

8 Pr. Prof. Ene Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, în G.
B. , XXVIII (1969), nr 1-2, p. 69

15
s-a mutat la Domnul. Secolul trecut a fost identificată o piatră de pe un mormânt cu
inscripția „Prea Sfințitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timișoarei.”

Pe un Minei slavon din anul 1529 a fost găsită o inscripție ce spune că autorul ei
este Mitropolitul Kir Iosif al Timișoarei, care în anul 1655 a părăsit eparhia și s-a retras
la Mănăstirea Partoș. Preotul Bizerea scria că Sfântul Iosif se bucura încă din viață de
cinstea unui adevărat sfânt.

În anul 1749 un anume Peici, hagiu la Ierusalim donează înainte de plecare

mănăstirii de la Partoș o Evanghelie pe care scrie: ,,Această sfântă carte, așa-numită
Evanghelie o depun eu, păcătosul robul lui Dumnezeu Hagi Peici, la mănăstirea Partoș
unde este așezat trupul Sfântului vlădică Iosif, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail,
pentru binele nostru și călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim”.

Fiica judelui Timișoarei, Marcu Muțiu vindecându-se la mormântul sfântului,

tatăl acesteia va construi lângă biserica de lemn una din piatră, în stil baroc, care există
și astăzi.

Încă din anul 1782 avem icoana Sfântului Iosif cel Nou pictată de preotul Ștefan
Bogoslovici la cererea protopopului Jebelului, Ioan Șuboni, care a donat-o mănăstirii
spre a fi așezată deasupra mormântului.

În data de 28 februarie 1950 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a

hotărât canonizarea Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș și mutarea moaștelor sale din
biserica mănăstirii Partoș în catedrala mitropolitană din Timișoara. Canonizarea a avut
loc în zilele de 6-7 octombrie 1956 la Timișoara. De atunci și până astăzi moaştele
Sfântului Iosif odihnesc în dreapta pronaosului catedralei, în raclă din lemn de
palisandru, tisă și lămâi frumos sculptată.

2. Canonizările sub patriarhul Teoctist

a) Sfinții canonizați în 1992

Ioan de la Prislop – 13 septembrie

16
 La 15 km de orașele Hunedoara și Hațeg și la vreo 20 km de fosta
Sarmizegetusa romană, în mijlocul unor păduri de mesteacăn, într-un cadru natural de o
rară frumusețe, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvașului, ctitorie a
Sfântului Nicodim de la Tismana, sau a ucenicilor săi, ridicată pe locul unei așezări
sihăstrești și mai vechi.

Vreme de aproape șase secole, această vatră mănăstirească a avut un mare și

deosebit rol cultural-bisericesc în viața ortodocșilor românilor din Transilvania și din
Vestul țării. Aici se pare că s-a retras în isihie, spre sfârșitul vieții, chiar Sfântul cuvios
Nicodim, de la Tismana și a transcris cunoscutul Tetraevanghel slavon din 1404-1405,
una din marile valori ale patrimoniului cultural-artistic al țării noastre.

În veacurile 17 – 18, Mănăstirea Prislop avea o școală pentru pregătirea diecilor,

viitorii candidați la preoție. Tot în acea vreme, în timpul încercării de atragere a
călugărilor la uniație, s-au ridicat mari apărători ai credinței ortodoxe.

În istoria Mănăstirii se amintește de un tânăr cu numele de Ioan, care,

părăsindu-și casa părintească a intrat în obștea Mănăstirii Prislop, împletind rugăciunea
cu munca și săvârșirea faptelor bune.
În această chilie a trăit ca un ascet, în rugăciuni neîncetate și ajunări până în
ziua când doi vânători l-au împușcat din greșeală, nevăzând cine era.

Credincioșii l-au cinstit ca un sfânt încă din timpul vieții. Vestea morții lui a
ajuns până în Țara Românească, de unde au venit câțiva călugări evlavioși și au cerut
de la rude trupul acestuia pentru a-l depune într-una din mănăstirile românești.

Această tradiție era menționată încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
în cronica în versuri intitulată: „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului, din eparhia
Hațegului, din Prislop, scrisă de ieromonahul Efrem.”

Sfântul Ioan de la Prislop este și va fi o pilda vie de sfințenie, iar chilia lui va
rămâne un loc de pelerinaj și de reculegere sufletească pentru toți cei ce caută cuvânt de

17
mângâiere și de întărire în locurile de mare frumusețe naturală ale Prislopului, în care
au trăit atâția cuvioși călugări cu viață aleasă și bineplăcută lui Dumnezeu.9

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotărâre
sinodală din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face în ziua de 13 septembrie, el fiind
înscris în sinaxar și în calendarele noastre bisericești.

Antonie de la Iezerul Vâlcea

Sfântul Antonie a trăit în timpul domniei voievodului Matei Basarab și a

domnitorului Constantin Brâncoveanu. S-a spus despre el că ar fi un aromân, originar
din orașul Ianina, din Grecia. Din cercetările făcute, putem susține că venea dintr-o
familie de creștini din satele Olteniei.

Impresionat de viața pe care o duceau călugării de la Iezeru a intrat ca frate în

acest schit. Dorind să sporească nevoințele monahicești, a cerut binecuvântare
Episcopului locului, Ilarion, să meargă la Sfântul Munte Athos. Acesta cunoscând că
este monah îmbunătățit și de mare folos multora, l-a sfătuit să renunțe. Cuviosul
Antonie îi ascultă sfatul și în anul 1690 se retrage în muntele Iezerul unde se
adăpostește într-o peșteră. Aici, neavând un loc anume de rugăciune a săpat un loc în
stancă pentru a deveni un mic paraclis. După terminarea acestui paraclis,
împodobindu-l cu catapeteasmă și icoane, Episcopul Ilarion al Râmnicului l-a sfințit.

În această bisericuță s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, până la sfârșitul
vieții. Cobora la schit doar în duminici și sărbători pentru a asculta Sfânta Liturghie și a
primi Trupul și Sângele Domnului.10

9 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, pp. 350-352.
10 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 496-499.

18
 Cuviosul Antonie a stat în sihăstrie 28 ani și a trăit în total 92 ani. Mutarea sa la
Domnul a fost în 23 noiembrie 1719. Ținând seama de viața și nevoințele sale, Sfântul
Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie așezat în
rândul sfinților.

Sfintele Moaște ale Cuviosului Antonie au fost așezate în Biserica Schitului

Iezer. O părticică din Sfintele sale Moaște se află și la Schitul Darvari din București.

Daniil Sihastrul – 18 decembrie

Unul din cei mai cunoscuți sfinți moldoveni a fost Daniil Sihastrul, cunoscut și
sub numele de „Sfântul Daniil schimonahul” sau „Sfântul Daniil cel Nou”, spre a-l
deosebi de proorocul din Vechiul Testament sau de Daniil Stâlpnicul.

Sfântul Daniil Sihastrul s-a născut într-o familie de creștini într-un sat din
Episcopia din Rădăuți. Cunoscând mulți călugări, a fost impresionat de viața acestora s-
a hotărât să-și închine viața lui Dumnezeu. Astfel, tânărul Dumitru, cum se numea din
botez, a intrat în viața de mănăstire catedrala din Rădăuți, primind numele de David.

Ieroschimonahul Daniil s-a retras într-un loc înspre munte, lângă pârâul Vițeul,
azi în satul Putna. Găsind o stâncă a sculptat cu multă trudă un paraclis alcătuit din
pridvor, naos și altar, iar dedesubt o cameră tot în piatră ce îi servea drept chilie. Era
căutat încă din viață de numeroși credincioși pe care îi vindeca de multe boli și
suferințe prin intermediul rugăciunilor.

Se spune că tânărul Ștefan, copilul domnitorului Bogdan al Moldovei, refugiat

în pădure de frica unchiului său Petru Aron, ucigașul tatălui său - scăpat atunci ca prin
minune, și-a găsit adăpost tocmai în chilia sihastrului Daniil, care l-a întărit și încurajat,
prin cuvinte părintești de mângâiere. Tot atunci, Cuviosul Daniil a prezis tânărului

19
Ștefan, copleșit de durere și deznădejde, că nu peste multă vreme va urca pe tronul
tatălui său Bogdan II și al bunicului său Alexandru cel Bun. Întâmplarea este datată în
luna octombrie a anului 1451, Sfântul Daniil Sihastrul aflându-se, împreună cu Ștefan,
în chilia sa de pe Valea Putnei.11

În acest timp, mitropolitul Teoctist adormind întru Domnul la data de 18

noiembrie 1478. Boierii din Sfatul Țării împreună cu domnul din acea vreme s-au
gândit ca cel mai potrivit în acest rang ar fi sihastrul Daniil. Când a auzit această veste,
a părăsit chilia sa, retrăgându-se în locuri mai retrase, lângă râul Voroneț, făcându-și
altă chilie sub stânca numită Șoimul.

Fiind înaintat în vârstă, a început un nou capitol în viața lui. Ca și în vechea

chilie, își ocupa timpul priveghind și rugându-se neîncetat, dând sfaturi celor ce îî
cereau ajutorul. În acest timp a avut și ucenici printre care se numără Grigorie Roșca,
viitor egumen la Probota, apoi mitropolit al Moldovei și nou ctitor la Voroneț.

Nu se știe data exactă când și-a dat duhul, dar a fost îngropat în pronaosul de la
Mănăstirea Voroneț. Pe lespedea de pe Mormântul său scrie în limba slavonă ca acesta
este mormântul schimnicului Daniil, lipsind data mutării sale la Domnul.

Cuviosul Daniil a fost cinstit încă din viață ca sfânt, de aceea a fost canonizat la
data 20 iulie 1992, rânduindu-se ca el să fie prăznuit pe întreg cuprinsul Patriarhiei
Române în fiecare an, la 18 decembrie.

Gherman din Dobrogea – 29 februarie

Acest sfânt s-a născut în anul 368 în ținutul Dobrogei, din părinți străromâni,
fiind contemporan cu Sfântul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra
acestor doi sfinți de la Dunăre.

11 Emil Preda - "Dicționar al sfinților ortodocși" (Ed. Lucman, București, 2000), pp. 71-72.

20
 Părinții și strămoșii lor au fost botezați chiar de Sfântul Apostol Andrei dar și de
ucenicii acestuia, ce erau propovăduitori ai cuvântului Evangheliei în jurul Mării Negre
dar și în Dobrogea.

A studiat și învățat carte împreună cu Sfântul Ioan Casian, prietenul lui până la
moarte, studiind pe Sfinții Părinți din Constantinopol. Împreună s-au și călugărit într-
una din mănăstirile din Dobrogea, unde au trăit și Sfinții Bretanion și Teotim.

Sfântul Gherman și Ioan Casian doreau o viață mai aproape de Hristos, au

plecat să se închine Cuvioșilor Părinți din Egipt pe Valea Nilului. Plecând de acolo
încărcați cu multe cuvinte de folos dar învățând și cum să se roage neîncetat.

Aceștia s-au nevoit mănăstirile din Constantinopol lângă Sfântul Ioan Gură de
Aur, care i-a hirotonit pe amândoi - Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul
Gherman, preot.

În anul 403 unii ierarhi dar și dregători din Răsărit, îndemnați fiind de
împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur cerând să-l
depună din treaptă. Cuviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui
ierarh.

Cuviosul Gherman era cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât acesta
îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie” : Sfântul Părinte Gherman

Ajungând la măsura sfințeniei după o lungă perioadă, Cuviosul Gherman a

răposat la Roma, prin anii 405-415, dându-și sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, plin
de zile și de harul Duhului Sfânt.12

Pentru viața lui aleasă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în
ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar
când nu sunt ani bisecți, la 28 februarie.

Cuviosul Ioan Iacob de la Neamț – 5 august

12 Diac. Petru I. David, Cuviosul Gherman din Dobrogea, în Caută și vei afla. Sinaxar dobrogean,
ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 1997, p. 632.

21
 Acest mare sihastru român cu numele de botez Ilie, s-a născut în satul
Crăiniceni, comuna Horodiștea, județul Botoșani, la 23 iulie 1913, într-o familie de
țărani evlavioși, Maxim și Ecaterina Iacob. Rămas de mic orfan, el a fost crescut de
bunica sa care l-a deprins cu rugăciunea și l-a povățuit pe calea slujirii lui Dumnezeu.
La vârsta de unsprezece ani bunica sa a murit, iar el a rămas în grija unchiului său.
După terminarea școlii din orașul natal a urmat gimnaziul și liceul. Firea sa profund
religioasă, precum și educația primită, l-au determinat să îmbrățișeze viața monahală de
la mănăstirea Neamț.

Dorind să cunoască mai amănunțit viața chinoviilor românești, a vizitat câteva

așezăminte monahale din Oltenia, ajungând în cele din urmă și la Mănăstirea Turnu din
Episcopia Argeșului. Aici a rămas pentru scurtă vreme, întrucât a fost chemat înapoi la
Neamț. După terminarea stagiului militar în 1936 a fost tuns în monahism primind
numele de Ioan. Ca monah a dat dovadă de ascultare deplină și s-a arătat un iubitor al
postului, al rugăciunii, al privegherii și singurătății. Doritor de a călca pe urmele
Mântuitorului, a plecat în Țara Sfântă. După ce a vizitat cele mai importante localități
biblice cuviosul Ioan a pustnicit doi ani în deșertul de lângă Iordan. De aici a intrat în
Mănăstirea Sfântul Sava, unde a viețuit mai mulți ani îngrijind pe bolnavi și fiind
socotit de preoți „doctorul mănăstirii”. Pentru râvna sa pustnicească în anul 1945 a
primit de la patriarhul Ierusalimului investirea cu marea schimă monahală.

În anul 1946 episcopul Victorin Ursache l-a propus pe Cuviosul Schimnic Ioan
pentru postul de egumen al schitului românesc de lângă Iordan. La această
recomandare, Patriarhia Română, l-a numit egumen al așezământului, urmând ca în
anul 1947 să fie hirotonit diacon și apoi preot în Biserica Sfântului Mormânt. Numit în
această funcție Cuviosul Părinte Ioan a condus schitul românesc până în 1952 realizând
frumoase lucruri pe plan pastoral și gospodăresc.

Cu toate acestea râvnitorul egumen nu era mulțumit de nevoințele sale și dorea

o viețuire mai aspră, într-un loc mai pustiu asemenea marilor anahoreți din epoca de aur
a creștinismului. Socotea că la Iordan este prea mult înconjurat de pelerini și de grijile
trecătoare care-l împiedicau uneori de la rugăciunea desăvârșită. Pe de altă parte în
același an s-a îmbolnăvit grav și fost silit să părăsească această „gură de rai”
duhovnicesc pe care o iubea foarte mult. Ieșit din spital Cuviosul Părinte Ioan a

22
renunțat la „crucea” stăreției și s-a retras în mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul loc
în care se află și peștera unde a trăit pentru o vreme și Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul.
Aici, au trăit în vechime mii de călugări mulți dintre ei martirizați în vremea perșilor.
Poate tocmai de aceea și Cuviosul român a ales pentru nevoință această mănăstire la
care însă a locuit o vreme scurtă pentru că în anul 1953 se retrage într-o altă peșteră din
apropiere unde a rămas până la sfârșitul vieții în cea mai severă schimnicie.

În această peșteră săpată în stânca abruptă a muntelui Cuviosul își petrecea

zilele în cea mai înaltă rugăciune și post. Se odihnea pe o rogojină așternută pe o
scândură și se hrănea cu puține merinde de schimnic. La câteva zile mânca puțină
pâine, posmagi, măsline și ceai. În această așezare săracă s-a smerit și s-a rugat
Cuviosul Ioan vreme de opt ani răbdând frigul, foamea, setea, arșița, boala și lipsurile și
ispitele de tot felul. Cu darul lui Dumnezeu însă a trecut bărbătește peste toate aceste
greutăți și încercări pe care și le-a asumat de bună voie. Așa a trăit Cuviosul Ioan în
pustiu, asemenea sfinților din Pateric, vorbind adesea cu Dumnezeu, sau compunând
versuri și cugetări religioase și rugându-se neîncetat pentru lume și pentru neamul său
mai ales prefăcând pustia aspră în rai duhovnicesc. 13

La data de 5 august 1960, Cuviosul Ioan și-a dat sufletul în mâinile Domnului,
adormind cu zâmbetul pe buze la doar 47 de ani. Trupul său a fost așezat în peștera
„mormintelor”, în locul pe care și-l pregătise el însuși de mai înainte.

Pentru viața sa sfântă, cât și pentru mulțimea credincioșilor care vin și se roagă
Cuviosului Părinte Ioan aflând mulți dintre ei grabnică vindecare de multe feluri de boli
și suferințe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa din 20 iunie
1992, a proclamat canonizarea Cuviosului Ioan și pomenirea lui în rândul sfinților cu
numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Românul” sau „Hozevitul”.

Cuvioasa Teodora de la Sihla – 7 august

13 Narcisa Elena Balaban , Sfântul Ioan Iacob de la Neamț - Sfințenia românească ce a strălucit la
Locurile Sfinte , Ziarul Lumina, 5 august 2008.

23
 Sfânta Teodora de la Sihla este prima româncă trecută în rândul sfinților.
Cuvioasa Teodora a fost fiica lui Ștefan Joldea, armaș, un fel de comandant de artilerie
la Cetatea Neamțului. Ștefan Joldea a trăit în comuna Vânători-Neamț și a avut doua
fiice pe Marghita (Marghiolita) și pe Teodora. Aceasta din urmă se căsătorește cu un
tânăr „din parțile Moldovei de Jos”, pare-se din Ismail. Căsnicia lor nu a adus copii, așa
că după o vreme cei doi au hotărât să ia drumul mănăstirii. Astfel, Teodora a ales
Mănăstirea Vărzărești, iar soțul ei s-a dus la Poiana Mărului, fiind călugărit sub numele
de Elefterie și devenind ulterior ieromonah.

Cuvioasa Teodora ajunge ucenica egumenei mănăstirii, schimonahia Paisia. Din

cauza turcilor, egumena se retrage în Munții Buzăului împreună cu Sfânta Teodora și cu
câteva maici. Ajunge în Munții Neamțului după zece ani de nevoință în Munții
Buzăului.

Ieroschimonahul Pavel, duhovnicul Sihăstriei, a dus pe fericita Teodora în

părțile Sihlei, unde se afla un bordei părăsit. Acolo a rămas singură, numai cu Hristos,
și a petrecut mulți ani în cea mai aspră nevoință pustnicească. Era la sfârșitul secolului
al XVII-lea. Schitul Sihla încă nu luase ființă. Însă pădurile din împrejurimi adăposteau
numeroși pustnici.

Părinții, citindu-i toată rânduiala parastasului, au așezat sfântul ei trup în

mijlocul peșterii, unde a stat multa vreme. După mulți ani, ieromonahul Elefterie
auzind de toate acestea s-a retras la Mănăstirea Secu și de aici la Sihla, ca să fie cât mai
aproape de aceea care i-a fost soție și povățuitoare duhovnicească. A trăit tot sub
stâncile Sihlei, rugându-se lui Dumnezeu ziua și noaptea. Apoi trecând din viața
aceasta, a fost îngropat în poiana unde se află acum schitul. 14

Trupul Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peșteră, până după anul 1830, când
familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a așezat
moaștele ei în racla de preț și le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi,
zidind o biserică nouă, la moșia familiei din satul Miclăușeni - Iași, le-a adus în această
biserică și multă lume venea aici să se închine sfintei. Dar în anul 1856, în timpul
ocupației rusești, moaștele Sfintei Teodora au ajuns la Lavra Pecerska din Kiev, unde
sfânta este venerată cu numele de Sfânta Teodora din Carpați .

14 Ion M. Stoian, Dicționar Religios, Ed. Garamond, 1994, București, p.98.

24
 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, a recunoscut și
proclamat în mod solemn sfințenia Cuvioasei Teodora de la Sihla, stabilind ca zi de
prăznuire data de 7 august.

Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel – 21 octombrie

Dintre apărătorii din Transilvania împotriva uniației se numără și preotul Ioan

din satul Galeș situat lângă Săliștea Sibiului. Nu se cunosc date exacte din viața lui. A
fost hirotonit la București sau la Râmnic, deoarece autoritățile habsburgice nu erau de
acord cu prezența unui ierarh ortodox în Transilvania. În luna decembrie a anului 1750,
se număra printre șase persoane ce au semnat un lung memoriu adresat de românii din
Transilvania mitropolitului ortodox sârb din Carloviț, Pavel Nenadovici. În acest
memoriu relatau suferințele pe care le îndură pentru credința strămoșească dar și
propriile lui necazuri, prin cuvintele: „Și au trimis în numitul sat, în Galeș, doi slujitori
ai cetății, ca să prinză un popă și n-au găsit pre popa acasă. Și era pe la mijlocul nopții
ci au găsit numai pre preutiasa sa și au început a o bate și s-o lege iară ea a început a
țipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ș-au pușcat un om
și numaidecât a căzut…”.15

În anul 1752, înainte de Paști cu două săptămâni, preotul Ioan din Galeș și Ioan
din Poiana Sibiului dar și preotul Moise Măcinic din Sibiel și credinciosul Oprea
Miclăuș din Săliște, pentru a prezenta un memoriu din partea românilor din sudul
Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.

Reîntors din Banat, preotul Ioan se afla din nou în fruntea mișcării de apărare a
Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj
înștiința autoritățile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri și
s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeași lună, el adresa o notă-protest
Primăriei orașului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călărași și

15 Prof. Dr. Mircea Păcurariu „Sfinți daco-români și români”, Editura Mitropoliei Moldovei și
Bucovinei, Iași, 1994, pp. 121-125.

25
plăieși noaptea, ca la un hoț, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în ariște
(arest) nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”.

Dar nu peste mult timp, în 1756 a fost arestat și trimis la Sibiu. Aflând acestea,
tatăl acestuia, Ioan Burbonea depune o plângere în care spune ca vrea sa în elibereze
pe fiul lui, sau sa îi dezlege lanțurile.

La data de 16 noiembrie 1757, este dus cu escortă în Banat, iar mai apoi la Graz.
În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităților transilvane să-l deporteze fie într-
o fortăreață din Italia, fie în orașul austriac Graz, unde urma să fie închis până la
moarte.

Despre părintele Ioan din Galeș avem două mărturii. Cronicarul Radu Duma în
anul 1776 spune că un grup de negustori din Brașov, veniți la Graz, l-au vizitat în
închisoare. Preotul Ioan le-a spus că „mai bine va muri acolo decât să-și lase credința
cea pravoslavnică”. După câțiva ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde și-a
dat viața împreună cu alți mucenici. Un alt deținut de acolo, călugărul sârb Ghenadie
Vasici, în anul 1780 a trimis o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse și țarinei
Ecaterina a II-a, prin care îi ruga să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui.
Ghenadie, printre altele, mai scria: „Aici în fortăreață este și un preot român din
Transilvania, cu numele Ioan care pătimește în robie de 24 de ani pentru credința
ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeș, întemnițat cu 24 de ani în urmă,
adică în 1756. Acolo și-a sfârșit viața, departe de familia și de păstoriții săi, cinstitul
preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeșul Sibiului.

În data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a canonizat oficial

pe părintele Ioan pentru statornicia sa în dreapta credință ortodoxă, ținând seama de
viața și de pătimirea lui. S-a hotărât ca preotul mărturisitor Ioan din Galeș să fie trecut
în rândul sfinților.

Antim Ivireanul – 27 septembrie

26
 A fost cel mai învățat și talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul
mitropoliei Țării Românești, bărbat de cinste, evlavios și împodobit cu virtuțile care se
potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu
evlavie și recunoștință pentru tot ce a înfăptuit în țara și Biserica Ortodoxă Română.

Datele pe care le știm astăzi despre Mitropolitul Antim au rămas tot sărace. Din
izvoare sigure se știe că era de origine georgiană. Părinții săi se numeau Ioan și Maria,
el primind numele la botez Andrei.

În 1689 voievodul Constantin Brâncoveanu l-a adus în Țara Românească. Aici a

studiat limbile română și slavonă, dar și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat
conducerea tipografiei domnești din București, în care au fost imprimate nenumărate
cărți de cult, dar și laice.

A devenit egumen al Mănăstirii Snagov în anu 1696 unde a mutat și tipografia

domnească. Acolo a tipărit 15 cărți: 7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-
română și una greco-arabă (Liturghierul greco-arab, în 1701, prima carte din lume
tipărită cu caractere arabe). Între 1701 și 1705 și-a reluat activitatea tipografică la
București, unde a tipărit alte 15 cărți.

A fost ales episcop la Vâlcea în data de 16 martie 1705. În afară de activitatea sa

de ierarh, a continuat imprimarea cărților bisericești: astfel, la tipografia Mănăstirii
Govora au fost tipărite alte 9 cărți (3 românești, 3 slavo-române și 3 grecești).

La data de 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei (Țara

Românească), fiind instalat pe 22 februarie. Înființează o tipografie la Târgoviște, unde
a tipărit un număr de 18 cărți (11 românești, 5 grecești, una slavo-română și una slavo-
româno-greacă), între care se remarcă cele românești.

În afară de activitatea sa de ierarh, a fost și tipograf, redactor, editor și creator de

limbaj bisericesc în limba română. Prin cele 63 tipărituri este considerat cel mai mare
tipograf din cultura medievală românească. A influențat introducerea completă și
definitivă a limbii române în slujbele bisericești. A reușit să facă o limbă liturgică
românească limpede, înțeleasă de contemporanii săi până în ziua de astăzi.

Sf. Antim Ivireanul a tipărit și câteva manuscrise: Chipurile Vechiului și Noului

Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în
Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea

27
lor... , cu 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice,
datând din 1709. Tot în manuscris a rămas și opera sa omiletică, Didahiile.

Pe lângă faptul că Antim Ivireanul avea o vastă cultură teologică, dar și una
laică, întrucât folosea citate și din filozofii antici. Una din operele sale „ Didahiile” îl
așează pe Antim Ivireanul în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate
timpurile.

Antim Ivireanul a ctitorit mănăstirea cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” din

București – numită Mănăstirea Antim pe care a ridicat-o între anii 1713 - 1715 și pe
care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, această mânăstire fiind unul dintre cele mai
remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră.

A fost un apărător al drepturilor Bisericii dar și ale poporului român.

Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe

Române în 1992 (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având
loc la 21 iunie 1992). Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.

Iosif Mărturisitorul din Maramureș – 24 aprilie

S-a născut într-o familie de credincioși, luminați și curați la suflet, puternic

ancorați în credința ortodoxă.

A învățat de la preoții din sat, de la călugării din ținuturile maramureșene, de

care este atras încă din copilărie. A fost hirotonit preot, iar mai apoi ales episcop în
1690.

A fost hirotonit arhiereu de mitropolitul Dosoftei pentru ținutul Maramureșului,

de marele mitropolit Dosoftei. Reședința a avut-o la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri,
iar mai târziu s-a mutat lângă cetatea Hust. Ultimele reședințe le-a avut la Mănăstirea
Giulești și Budești.

Se spune despre acesta că a fost un bun păstor sufletesc dar cu răspunzător

pentru turma sa. Un mare apărător al dreptei credințe chiar și atunci când dușmanii
Ortodoxiei au reușit să strice unitatea religioasă a românilor transilvăneni.

28
 În timpul păstoririi a vizitat parohiile, a apărat interesele Bisericii românești cu
mare pricepere pentru acele vremi, folosind arta cuvântării și a scrisului, ca un cărturar
învățat contra vrăjmașilor credinței sale strămoșești.

A fost chemat la Viena în anul 1701, unde i s-a propus lepădarea de credință
ortodoxă, dar el a respins categoric încercarea de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a
deranjat mult pe cei ce urmăreau dezbinarea ortodoxiei. Aceștia, dorind să se răzbune
s-au năpustit asupra lui cu învinuiri de tot felul, pentru a-1 descuraja înaintea turmei
sale. În urma acestor învinuiri Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a da socoteală în fața
guvernului. Acesta s-a prezentat fără nici o teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate
și curaj. Pentru acest curaj a fost trimis în închisoare de unde a fost scos la insistențele
clerului și credincioșilor Maramureșului.

În luna martie a anului 1705 s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva
lui. și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime mai înainte
Sfinții ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a
fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații
români din Maramureș au protestat împotriva acestei hotărâri și au cerut stăruitor
eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a
îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.16

A revenit în funcția de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar nu după mult

timp a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu
credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.

Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat
parte nici un român din Maramureș, aceasta se datorește desigur și episcopului Iosif,
care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea
credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.17

Încă de la mutarea sa de pe pământ a fost cinstit ca un adevărat apărător al

credinței dar și ca un mărturisitor la Evangheliei lui Hristos. Ca ierarh, și-a pus sufletul
pentru turma încredințată spre păstorire.

16 Nicolae Iorga - Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia "Neamul
Românesc", Vălenii de Munte, 1908, p.75.
17 Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-români și români, Ed. Apologeticum 2006, Sfântul Iosif
Mărturisitorul, Episcopul Maramureșului, p.49

29
 Cu toate acestea vlădica Iosif a fost un mare apărător al credinței ortodoxe în
Maramureș. A rămas în sufletul credincioșilor ca un adevărat mărturisitor al credinței
ortodoxe dar și ca un apărător al drepturilor românilor maramureșeni în. Acestea sunt
motivele pentru care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât, la data de 20 iunie
1992, ca episcopul Iosif să fie trecut în rândul sfinților, ca „mărturisitor” al credinței
ortodoxe. În hotărâre se rânduia ca data de prăznuire să se facă pe data de 24 aprilie,
odată cu mitropoliții Ilie Iorest și Sava Brancovici. Se mai spunea: „În bisericile care se
vor ridica de acum înainte, se va zugravi icoana acestui sfânt și mare ierarh, iar pentru
ca evlavia binecredinciosului popor român să sporească față de el, rânduim ca unele din
bisericile care se vor zidi să-si poată lua hramul Sfântului Ierarh Iosif Mărturisitorul”.

Ghelasie de la Râmeț – 30 iunie

Sfântul Ghelasie a trăit în veacul al XIV-lea, ca sihastru pe valea râului Râmeț

din Munții Apuseni iar mai apoi ca egumen al Mănăstirii Râmeț. Pe peretele bisericii de
la Râmeț se află următoarea inscripție: „Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu
Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie,
în zilele regelui Ludovic“. Aceasta inscripție este prima mențiune a unui întâistătător
ortodox al Transilvaniei în istoria Bisericii noastre.

Sfântul Ghelasie avea lângă el doisprezece ucenici cu care împreună se ruga și

săvârșea sfintele slujbe. Mânca numai sâmbăta și duminica, iar în restul zilelor se
hrănea doar cu Sfintele Taine.

Sfântul Ghelasie era părintele sihaștrilor din Munții Râmeț, dar și al sătenilor
din Țara Moților. Îi vindeca și pe cei ce erau ținuți de duhuri necurate.

După trecerea la cele veșnice, a fost îngropat lângă vechea biserică a Mănăstirii
Râmeț. Cu timpul devenind necunoscut locul în care a fost înmormântat.

Sfintele sale moaște au fost scoase la iveală în anul 1925, când, în urma unei
ploi torențiale, a fost văzut un cap de om care a înconjurat de trei ori vechea biserică a
Mănăstirii Râmeț și s-a oprit lângă Sfântul Altar. Alte două capete au fost scoase la

30
suprafață de ape. Capetele au fost îngropate în partea dreaptă a vechii biserici. S-a
purces la dezgroparea lor după ce călugării au văzut că zăpada se topea în fiecare an
deasupra locului în care au fost puse capetele. Capul Sfântului Ghelasie a fost
identificat după ce o femeie bolnavă de epilepsie s-a vindecat după ce s-a atins de el.

Pe data de 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât

canonizarea Sfântului Ghelasie și trecerea numelui său în calendarul ortodox.
Canonizarea s-a făcut la Râmeț pe data de 29 iunie 1992. Pomenirea Sfântului Ierarh
Ghelasie de la Râmeț se va face la 30 iunie.

Leontie de la Rădăuți – 1 iulie

Despre viața Sfântului Leontie nu avem prea multe detalii decât ceea ce găsim
în cartea Palinodia. A trăit în veacul al XV-lea, a făcut parte din obștea călugărilor din
Rădăuți cu numele de Lavrentie ieromonahul. Este posibil să fi fost chiar stareț al
mănăstirii cu hramul Sfântul Nicolae, care apoi a devenit catedrala episcopală dar și
gropniță a primilor domni moldoveni. A fost unul dintre călugării îmbunătățiți și
prețuiți de credincioșii din împrejurimi, dar mai ales pentru rugăciunile lor, care aveau
darul vindecării de boli și neputințe. Era socotit ca un adevărat „sfânt” încă din timpul
vieții. După părerea unor istorici, ar fi ajuns chiar episcop la Rădăuți, în timpul domniei
lui Alexandru Voda cel Bun, dar când a îmbătrânit s-a retras din scaun. Înainte de
mutarea sa la Domnul, a îmbrăcat schima monahală sub numele de Leontie. După
moarte, trupul a rămas neputrezit. Putem spune că și la mormântul lui vor fi avut loc
vindecări minunate, de vreme ce Zaharia Kopistenski scria despre el că era „făcător de
minuni”. Pe timpul când trăia, strada de azi Bogdan Voda din Rădăuți, unde se află și
ctitoria domnitorului, se numea „Drumul sfântului”. Avea această denumire pentru că
pe acest drum veneau și se închinau creștinii în fața cinstitelor sale moaște. Ziua lui de
prăznuire era la 1 iulie, când se făceau mari pelerinaje la moaștele sale. Tot atunci, după
oficierea Sfintei Liturghii, se oferea o masă comună în curtea mănăstirii pentru pelerini,
orfani și săraci. Pelerinajele au mângâiat dar au și întărit în credință pe mulți credincioși
moldoveni, ca și moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Cinstitele sale moaște

31
au fost batjocorite și risipite în anul 1639 de un grup de răufăcători veniți din afara
hotarelor. Peste doi ani, Dumnezeu a trimis însă în Țara Moldovei alte moaște printre
care și ale Cuvioasei Parascheva, primite de domnitorul Vasile Lupu de la Patriarhia din
Constantinopol.18

În ședința din 20 iunie 1992 s-a hotărât canonizarea sa, ceea ce s-a și înfăptuit în
următoarea zi în biserica Sfântul Spiridon cel Nou din București. Prăznuirea lui se va
face în fiecare an la 1 iulie.

Ștefan Cel Mare – 2 iulie

Întreaga suflare își amintește de strălucitul Ștefan Vodă care a condus țara cu
jertfelnicie și cu eroism țara și poporul său între 14 aprilie și 2 iulie 1504. A rămas în
amintirea neamului pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el
Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a
întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le-a zidit
și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.19

Marele Voievod al Moldovei a fost fiul lui Bogdan al II-lea și al Doamnei

Maria-Marina Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită față de țară și
credința strămoșească. Urcarea acestuia pe tronul Moldovei a urmat după vremuri
tulburi de luptă pentru domnie.

Pe Câmpia Dreptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu

Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul
adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulți
ani de la Dumnezeu să domnești”. Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3
săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii
creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și
mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nici o

18 Ierom. Ioanichie Bălan, "Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți", din volumul: Patriarhia Bisericii Ortodoxe
Române, Sfinți Români și Apărători ai Legii Strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 331.

19 Șerban Papacostea, Ștefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504), Editura Enciclopedică București,
1990, p.105.

32
clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu
nețărmurită dragoste părintească.20

Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de

la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie,
nu și-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci și-a purtat crucea vieții sale cu
răbdare creștinească, luptând cu dârzenie și neîntrecută iscusință împotriva dușmanilor
țării și ai credinței.

Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci
a voii și puterii lui Dumnezeu. Pentru credința și smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere,
înțelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ștefan cel Mare a fost un mare apărător al credinței creștine dar și un

mărturisitor al ei, dovadă fiind numărul mare de biserici ctitorite cu purtarea sa de grijă,
înzestrate cu cele necesare slujbelor și obștii călugărilor, care uneau rugăciunile de zi și
de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.

Ștefan cel Mare a ctitorit biserici și mănastiri și în Muntenia și Transilvania,

dovedind prin aceasta unitate de credință și de neam. Asemenea, și la muntele Athos, a
înălțat, a înnoit dar a și înzestrat multe biserici și mănăstiri, printre care la loc de cinste
este și mănăstirea Zografu. Toate aceste sfinte lăcașuri le-a înălțat ca mulțumire adusă
lui Dumnezeu pentru luptele câștigate cu dușmanii creștinătății, dar și pentru cinstirea
și pomenirea celor căzuți la datorie în luptele cu dușmanii credinței. Pentru aceasta,
poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.

Ștefan cel Mare a fost un om al rugăciunii dar și al al rugăciunii. A simțit

continuu nevoia de rugăciune, să se încredințeze împreună cu familia sa, cu cei vii și cu
cei morți, rugăciunilor părinților din sfintele biserici făcute de el, pe care-i numea
„rugătorii noștri”. „Să ne cânte nouă și Doamnei Maria, cerea călugărilor și egumenului
din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în
veac, cât va sta această mănăstire”.

Lângă mormântul său veghează, de la mutarea sa la Domnul până astăzi, o

candelă permanent aprinsă, arătând prin aceasta cinstirea pe care o merită și de care
20 Liviu Pilat, Itinerariile lui Ștefan cel Mare, în Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al credinței creștine.
Simpozion Sf. Mănăstire Putna 2004, Suceava, 2004, p.46.

33
dăm noi dovadă, după cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț, ultima sa
ctitorie, pictată la puțin timp după moartea sa.

De aceea, pomenirea lui în rândul sfinților s-a făcut prin hotărârea Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 20 iunie 1992. Este o icoană de lumină
pentru tot poporul binecredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte dar și al
celor ce luptă pentru biruința Crucii și a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Constantin Brâncoveanul cu cei patru fii ai săi: Constantin,

Ștefan, Radu, Matei și Sfetnicul Ianache – 16 august

Constantin, născut în anul 1654, în satul Brâncoveni și nepot al voievodului

Șerban Cantacuzino. Rămânând orfan de mic, tatăl lui fiind omorât în luna februarie în
anul 1655, în timpul răscoalei seimenilor și dorobanților. Constantin a fost crescut de
bunica după tată, Păuna Greceanu dar și de unchiul său, stolnicul Constantin
Cantacuzino, ceea ce i-a oferit o educație aleasă. Copilăria și-a petrecut-o în București,
învățând limba greacă și latină, dovedindu-se iscusit la învățătură.

Rămânând orfan deoarece cei doi frați ai săi mai mari au murit, moștenirea
părintească rămâne tânărului Cantacuzino. O ia de soție pe Marica, nepoata lui Antonie
Vodă din Popești. În anul 1678, Șerban Cantacuzino, unchiul său ajunge domnitor,
astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, adică cea mai înaltă treaptă a
ierarhiei boierești. Acesta nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, dar a fost nevoit să
primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind mitropolitul Teodosie și cu
Patriarhul Ecumenic împreună cu boierii țării, cu toții prețuindu-l pentru vastele sale
calități, intelectuale și morale.

Țara, aflată între cele trei mari imperii aflate în conflict permanent, Constantin a
reușit cu înțelepciune și tact, să păstreze o vreme o perioadă de liniște și de prosperitate.
În această perioadă, voievodul a fost dedicat realizării unor lucrări de cultură și
spiritualitate, în special ridicarea unor așezăminte bisericești și laice de mare

34
însemnătate și valoare spirituală. Au fost înălțate bisericile de la Potlogi și Mogoșoaia,
mânăstirea Hurezi și mănăstirea Brâncoveni, precum și palatul de la Mogoșoaia, care se
diferențiază prin stilul arhitectural brâncovenesc devenit renumit prin aceasta.

De asemenea, Constantin a trimis ajutoare și donații substanțiale pentru creștinii

aflați în afara hotarelor țării, în Moldova, Transilvania, precum și la Locurile Sfinte.
Averea imensă, dorită de turci i-au grăbit sfârșitul. Voievodul a încununat fruntea lui,
dar și a feciorilor săi și a lui Ianache Văcărescu, primul sfetnic și dregător al său care
era și unchiul soției sale, cu dorința necontenită pentru credința ortodoxă, pe care nu a
părăsit-o nici în fața călăului.

În apropierea Paștelui în anul 1714, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe

umăr năframa de mătase neagră, printr-un trimis al înaltei porți. A fost adus împreună
cu familia la Constantinopol unde va fi închis în închisoarea „Edicule” (Închisoarea
celor șapte turnuri cum mai era numită). Au stat închiși timp de 4 luni, supuși la cele
mai chinuri cumplite, torturați pentru a mărturisi unde și-au ascuns averile. După patru
luni de tortură, ostaticii au fost mutați în închisoarea Bostangi Bașa, unde mai erau
închiși și alți demnitari. Aici au îndurat alte torturi cu scopul de a afla unde au ascuns
averile. Cu toate aceste torturi, muftiul a reușit să elibereze ostaticii, dar cu condiția
renunțării la ortodoxie. Bătrânul voievod refuză cu curaj, ceea ce îi îndeamnă și pe
ceilalți, drept pentru care au fost condamnați la moarte prin decapitare, în data de 15
august 1714. Această zi era una importantă în familia voievodului, fiind ziua acestuia
dar și Praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Brâncoveanu, împreună cu toată familia lui, au fost scoși din temniță, în cămăși,
cu capetele descoperite, și plimbați în batjocură în lanțuri pe străzile din
Constantinopol, ca pe niște făcători de rele spre locul de execuție Ialy-Kioșc, din
apropierea marelui serai. Pe lângă șirurile de ieniceri se afla și mulțimea de popor
îngrozită dar și sultanul Ahmed al III-lea.

Cumplita dramă nu durat decât un sfert de ceas. Călăul i-a pus în genunchi pe
toți, la o anumită distanță unul de altul și li s-a îngăduit să spună fiecare o mică
rugăciune. De la prima lovitură de paloș a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu.
La a doua lovitură capul fiului mai mare, apoi cele ale lui Ștefan și Radu. Atunci când
călăul a vrut să taie capul copilului Mateiaș, acesta s-a rugat sultanului să-l ierte,
promițând că se va face musulman, dar bătrânul tată și-a îmbărbătat astfel copilul: Din

35
sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Dacă este cu putință, mai
bine să mori de o mie de ori decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva
ani mai mulți pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, își puse liniștit gâtul pe tăietor și-i zise
călăului : ”Vreau să mor creștin: lovește”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor
imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu
nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, și astfel, cei șase martiri și-au încredințat
viața în mâinile Celui care fusese mărturisit.

Trupurile celor șase creștini au fost târâte pe străzi și aruncate în apele

învolburate ale Bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde
au stat trei zile, după care și ele au urmat trupurilor. Pe ascuns, creștinii au strâns ce au
mai putut recupera din trupurile celor șase martiri, și le-au îngropat în insula Halchi, în
biserica mânăstirii Maicii Domnului.

Soția domnitorului a stat închisă la Constantinopol până în luna martie 1715,

când a fost exilată la Kutai, unde a și fost eliberată venind în țară în 1716. Apoi,
doamna Marica, soția domnitorului, în anul 1720, a adus osemintele soțului ei în țară,
în timpul lui Nicolae Mavrocordat, și înmormântate cum se cuvine în biserica
Sf. Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat și cel al lui Grigorie
Brâncoveanu. Nu s-a scris pe lespedea de pe mormânt numele voievodului de teama
turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Țării Românești, ca
semn că acolo odihnește domnitorul acesteia.21

Cu prilejul praznicului Sfinților împărați Constantin și Elena, la inițiativa

patriarhului Miron Cristea, în 1934, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a
fost mutat din biserica Sf. Gheorghe Nou și așezat în paraclisul patriarhal, pentru a se
oficia cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, în a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul
căreia sicriul cu osemintele domnitorului a fost peregrinat, de-a lungul multor străzi din
București, și depuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde au rămas până în ziua de
astăzi.

Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire domnitorului, care vreme de un sfert de
veac, a știut să organizeze în mod autonom țara lui, deși condițiile acelei vremii erau
vitrege. A reușit să ridice prestigiul cultural al Țării Românești, dar mai ales, a știut să

21 Anton Maria Del Chiaro, Descrierea Țării Românești, în vol. „Călători străini despre Țările
Române”, vol. VIII, București, 1983, p. 388.

36
își dea viața pentru credința străbună, în acest fel dând dovadă încă o dată lumii că
românii au avut parte de conducători destoinici ridicați la dimensiunea de sfințenie. De
aceea în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi va trece pe cei șase
martiri în rândul sfinților, prăznuiți fiind data de 16 august.

Cuviosul Antipa de la Calapodești – 10 ianuarie

Acesta s-a născut în anul 1816, în satul Calapodești într-o familie de creștini
ortodocși. La Botez a primit numele de Alexandru-Luchian. Când a ajuns la vârsta de
20 de ani a intrat în obștea mănăstirii Căldărușani. Aici va sta timp de 2 ani, după care
va pleca la Sfântul Munte, dornic de desăvârșire.

În Muntele Athos va sta la Schitul Lacu, unde va fi tuns călugăr. Acest schit era
renumit pentru asprimea vieții idioritmice pe care o duceau monahii. În această
rânduială va intra și Cuviosul, în inima lui creștea încontinuu dorința de desăvârșire. Ca
urmare, după 15 ani de viețuire în acest schit, Cuviosul se va muta la mănăstirea
Esfigmenu, una dintre cele mai vechi mănăstiri ale Sfântului Munte. Aici va sta patru
ani, perioada în care el va fi călugărit cu numele de Antim. Tot în aceasta perioadă,
Antim va fi hirotonit diacon.

După două decenii de viețuire în Athos, Antim ajunsese îmbunătățit, un iubitor

al Rugăciunii lui Iisus. El nu dorea lauda oamenilor, dar în 1860, a luat binecuvântare,
părăsind Athosul și se reîntoarce în Moldova, viețuind în mănăstirile din preajma
Iașului. Aici nu va rămâne mult timp, datorită mulțimilor de credincioși care veneau la
el, cerând ajutor și sfat.

Va pleca spre Rusia și va poposi la Lavra Pecerska, ce era pentru credincioșii

ruși ca un Ierusalim. De aici va merge în nord, iar în anul 1865 va poposi la mănăstirea
Varlaam, unde se va stabili, văzând rânduila de aici. Aici va sta timp de 17 ani,
perioada în care a primit și harul Preoției, datorită și multelor sale calități duhovnicești.

37
Faptele sale se vor răspândi în nordul Rusiei, ceea ce va avea ca efect mulțimi de
credincioși veniți în vizită la Varlaam, pentru a putea vorbi cu alesul lui Dumnezeu. El
se va învrednici și de darul profeției și al vederii cu duhul.

După o viață îndelungată petrecută în nevoințe călugărești, cuviosul Antipa își

va da viața în mâinile Domnului, pe data de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 de ani, și
va fi înmormântat în gropnița de obște a mănăstirii.

Datorită faimei sfințeniei, de care Cuviosul se bucura din viață, un ucenic al său,
ieromonahul Pimen scrie în anul 1883 Viața Cuviosului Antim. În 1906, călugării de la
Sfântul Munte, l-au trecut în rândurile sfinților și în cărțile lor de cult. Acest fapt are
pentru noi o semnificație deosebită, deoarece este singurul călugăr atonit român care a
fost trecut rândul sfinților printr-o canonizare imediată, venită îndată după trecerea sa la
cele veșnice, ceea ce constituie și un temei pentru recunoașterea sfințeniei sale de către
biserica strămoșească.

Cuviosul Antipa a fost un mare mărturisitor al Domnului nostru Iisus Hristos, un

lucrător iscusit al Rugăciunii inimii dar mai ales un ostaș al lui Hristos. Prezența lui în
calendar cinstește în același timp și poporul și Biserica noastră, pentru care el s-a rugat,
povățuindu-i pe cei care i-au cerut sfatul să nu înceteze a le iubi.22

Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat oficial în anul 1992, el fiind prăznuit în
ziua de 10 ianuarie.

b) Sfinți Canonizați în 1997

Petru Movilă – 22 decembrie

S-a născut în orașul Suceava, în anul 1596, ca fiu al lui Simion Movilă și al
soției acestuia, Marghita, călugărită sub numele de Melania. Tatăl său a avut 2 frați pe
Ieremia Movila, domn al Moldovei între 1595-1606 și pe Gheorghe, viitorul mitropolit.

22 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, pp. 543-549.

38
 După decesul tatălui său, fiul de domnitor va pribegi, împreună cu mama și cu
frații săi în Țara Românească, după care se vor stabili definitiv în Polonia. Învățătura o
va începe în casa părintească, apoi o va continua la vestita școală a „Frației” ortodoxe
din Kiev și la Academia Zamoiska din Zemosc, unde va învăța limba latină, greacă,
slavonă și polonă, la care se adăugau și celelalte discipline: gramatică, poetică, retorică,
dialectică, teologie. Potrivit obiceiului polonezilor nobili, a învățat să mânuiască
armele, luând parte și la două lupte ale polonilor împotriva turcilor, la Tutora și Hotin.

Datorită unei chemări lăuntrice, dar totodată sub oblăduiea starețului mănăstirii
Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopastenski, a hotărât să se călugăreasca. Astfel, după
ce se va pregăti duhovnicește la moșia sa din Rubiejovka va fi tuns în monahism, la
Lavra Pecerska după anul 1625. În anul 1627 a fost ales egumen al mănăstirii, la vârsta
de 31 de ani. Situația ortodoxiei era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare. Însă,
prin activitatea depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movila a reușit să ridice rolul
cultural și bisericesc al mănăstirii la un nivel necunoscut pana atunci. S-a ocupat și de
restaurarea și înfrumusețarea mănăstirilor și a peșterilor în care se găseau moaște de
sfinți și a continuat activitatea tipografică a înaintașilor săi, dând la lumină mai multe
carți de slujbă și de învățătură.

În anul 1631 a pus bazele unui colegiu în Lavra, din care se va dezvolta vestita
Academie duhovnicească de la Kiev, iar în 1632, prin alegerea și înscăunarea lui
Vladislav IV (1632-1648) ca rege al Poloniei, a reușit să recâștige libertatea de cult a
Ortodoxiei în regatul polonez, recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului,
dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii și spitale, restituirea tuturor
bisericilor ortodoxe din Kiev, care fuseseră răpite de uniți.

La 2 martie 1631, mitropolitul Kievului, Ion Boretki trecând la cele veșnice,

Petru Movila va fi numit mitropolit „al Kievului, Haliciului și a toată Rusia”. Această
alegere recunoscută de Vladislav IV și de Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris. La 28
aprilie 1633 va fi hirotonit arhiereu, în catedrala din Lvov. În acest fel, activitatea sa
începută ca egumen va fi continuată cu și mai mare însuflețire. În latura gospodărească
putem remarca refacerea și înfrumusețarea unor biserici și mănăstiri din Kiev, printre
care catedrala mitropolitană Sfânta Sofia dar și mănăstirile ce aparțineau de acestea, dar
și biserica principală a mănăstirii Pecerska. A ridicat și câteva spitale dar și azile, a pus

39
bazele unei noi frății ortodoxe, a luat măsuri pentru întărirea disciplinei clericale și
monahale.23

După o păstorire de 13 ani, mitropolitul Petru Movila a trecut la cele veșnice, în

ziua de 1 ianuarie 1647, fiind îngropat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska. Prin
testamentul său, averea sa fost lăsată Colegiului de la Kiev, catedralei Sfintei Sofia ,
mănăstirii Pecerska, pentru refacerea lor și pentru azilul de bătrâni.

c) Sfinți Canonizați în 2003

Vasile de la Poiana Mărului – 25 aprilie

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului s-a născut în anul 1692 în localitatea
Poltava din Ucraina. Vine în Țara Românească, foarte probabil pe vremea lui
Constantin Brâncoveanu și a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viața bisericească și
culturală a Țarii Românești era în apogeu. Împreună cu ucenicul său, ieroschimonahul
Mihail, și cu alți călugări, intră în obștea Mănăstirii Dălhăuți, în apropierea orașului
Focșani, unde rămâne 20 de ani. Aici este hirotonit preot și la scurt timp numit stareț,
chiar daca nu avea încă nici 30 de ani. Sfântul Vasile aduna în jurul său o obște de peste
40 de călugări sihaștri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea și cu
rugăciunea minții. Astfel, starețul Vasile face din obștea sa o adevărată școală de trăire
isihastă. După ce înființează câteva mănăstiri în Buzău și Vrancea, se stabilește la
Mănăstirea Poiana Mărului.

23 Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ștefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași,
2002, pp. 56-57.

40
 De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența
isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Pe lângă aleasa sa viață
duhovnicească-ascetică, starețul Vasile era și un bun cunoscător al scrierilor patristice și
postpatristice, din care a făcut anumite traduceri. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a
scris și câteva „Cuvinte“ despre paza minții, despre rugăciune și creștere
duhovnicească, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrări teologice-ascetice, în
limba slavonă, care au rămas în manuscris.24

A fost părintele duhovnicesc al viitorului stareț Paisie de la Neamț, pe care l-a

călugărit în anul 1750, la Athos.

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice la 25 aprilie

1767. Datorită vieții sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa
din 4-5 martie 2003, a hotărât ca el să fie trecut în ceata Cuvioșilor Părinți purtători de
Dumnezeu , cu data de prăznuire 25 aprilie.

Teodosie de la Brazi – 22 septembrie

Sfântul Teodosie de la Brazi este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română pe 22

septembrie. Sfântul Ierarh Teodosie s-a născut în prima jumătate a sec. al XVII-lea, în
ținutul Vrancei. A intrat de tânăr în monahism. Datorită culturii sale, este numit secretar
la cancelaria mănăstirii Bogdana. Mai târziu, în calitate de egumen, se ocupa de
reconstruirea acestui așezământ. În anul 1670 a fost hirotonit episcop de Rădăuți, iar în
1671, episcop de Roman.

Din cauza plecării Sfântului Dosoftei în Polonia, scaunul de Mitropolit al

Moldovei devine vacant. Moldova era condusă la acea vreme de domnitorul
Dumitrașcu Cantacuzino, o persoană fidelă otomanilor. La cererea acestui domnitor,
episcopii din Moldova îl vor alege ca mitropolit pe Teodosie. Păstorirea sa în calitate de

24 Vasile de la Poiana Mărului. Introduceri în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Dario Raccanello
(traducere de Maria-Cornelia Ică jr.), Editura Deisis, 2009, p.68.

41
mitropolit nu va dura decât un an, din cauza faptului ca i-a cerut domnitorului să pună
capăt asupririi otomane.

La revenirea Mitropolitului Dosoftei, ierarhul Teodosie pleacă la Focșani. Aici

s-a ocupat cu reconstruirea Mănăstirii Brazi. La cererea sa este adus egumenul Zaharia,
din Muntele Athos, o persoană instruită în tainele monahismului.

În anul 1688, pe când se afla la Focșani, ierarhul a fost răpit de prietenii

domnitorului Dumitrașcu Cantacuzino și dus în Țara Românească. Aici a fost chinuit
timp de zece săptămâni. În toamna anului 1694, tătarii au năvălit și la schitul Brazi.
Aceștia i-au cerut să le predea avutul și obiectele de preț. Pentru că Sfântul Teodosie a
refuzat, aceștia i-au tăiat capul.

Sfântul Antipa de la Calapodești (1816-1882), pe atunci frate la Mănăstirea

Brazi, mărturisește: „Înainte ca arhim. Dimitrie să fie stareț al Mănăstirii Brazi din
Moldova, el a trăit viața pustnicească aspră într-o pădure mare, unde din întâmplare a
găsit îngropat un vas mare plin cu bani de aur. În vas a găsit o însemnare, în care se
spunea că acești bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Teodosie - confuzie datorată
apropierii dintre numele celor doi ierarhi contemporani) care i-a ascuns acolo,
prevăzându-și sfârșitul său mucenicesc din mana turcilor. În însemnare se mai spuneau
și acestea: „Cine va găsi acești bani este îndatorat să zidească din ei o mănăstire și trei
schituri” și că „la terminarea de zidit a celui din urmă, al treilea schit, va afla și
moaștele mele”. Arhim. Dimitrie mărturisește într-o însemnare din 20 februarie 1842,
că după ce a terminat de construit și cel de-al treilea schit, săpând în curte mormântul
său, a aflat sicriul cu moaștele Sf. Teodosie. Capul era așezat alături, cu fata în jos, pe o
cărămidă. Moaștele erau întregi și răspândeau un miros foarte plăcut, ceea ce confirmă
evlavia credincioșilor care l-au considerat sfânt încă din timpul vieții.

La 6 mai 1842, moaștele Sfântului Teodosie au fost așezate într-un mormânt

nou, zidit în partea de nord a paraclisului subteran de la Mănăstirea Brazi. După un
scurt timp, capul său a fost scos din mormânt și așezat spre închinare în biserică,
probabil tot de către starețul Dimitrie. El a rămas în paraclisul subteran până la
desființarea așezământului, în 1959, când a fost pus înapoi în mormânt. După
redeschiderea mănăstirii, în urma lucrărilor de restaurare, maica Iustina a redescoperit
la 20 martie 2000, moaștele Sfântului Teodosie.

42
 Hotărârea canonizării sale s-a făcut în ședințele Sfântului Sinod din 4-5 martie
2003. Slujba de proclamare a canonizării a avut loc la 5 octombrie 2003, la Mănăstirea
Brazi din județul Vrancea.

d) Sfinți Canonizați în 2005

Onufrie de la Vorona – 9 septembrie

Sfântul Cuvios Onufrie s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia. În anul 1749
ajunge în ținuturile Moldovei, viețuind în codrii Voronei timp de 25 de ani. Sfântul
Onufrie a fost contemporan cu Sfântul Paisie de la Neamț.

Mânca doar o data în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind,
ațipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului după cum mărturisește
Ieromonahul Nicolae, care viețuia și el în codrii Voronei.

A trecut la cele veșnice pe 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câțiva

călugări în livadă, la rădăcina unui măr. Nu după mult timp, la mormântul cuviosului au
început să se petreacă fapte minunate, care adevereau sfințenia sa. Mulți au văzut
lumânări arzând și au auzit glasuri cântând în acel loc.

În iarna anului 1846 s-a arătat din nou puterea făcătoare de minuni a Cuviosului
Onufrie. Pe când domnitorul Mihail Sturza se afla la vânătoare a găsit un fruct mare și
frumos la rădăcina mărului ce străjuia mormântul cuviosului, l-a luat cu sine și l-a dat
fiicei sale care era bolnavă de epilepsie. Cu harul lui Dumnezeu, aceasta s-a vindecat de
boală. În urma acestei minuni, domnitorul se întoarce la Vorona și poruncește să se
dezgroape osemintele lui Onufrie și să fie așezate spre cinstire într-o raclă în altarul
bisericii Mănăstirii Vorona. Zece ani mai târziu, Cuviosul Onufrie s-a arătat în vis
starețului Mănăstirii Voronei, arhimandritul Iosif Vasiliu, cerându-i să fie dus în

43
Sihăstrie. Astfel, racla cu sfintele sale moaște a fost așezată într-o firidă din pronaosul
bisericii „Bunavestire” din Sihăstria Voronei.25

Pe 5 iulie 2005, a fost întocmit tomosul sinodal de canonizare a Sfântului

Cuvios Onufrie de la Vorona, cu data de prăznuire la 9 septembrie. Proclamarea oficială
a canonizării acestuia a avut loc la 9 septembrie 2005, la Mănăstirea Vorona.

Dosoftei mitropolitul Moldovei – 13 decembrie

Mitropolitul Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava, primind la botez

numele Dimitrie. A studiat pentru început acasă, apoi la Iași, la Colegiul de la Trei
Ierarhi, înființat în timpul domnitorului Vasile Lupu. De aici se îndrepta spre Liov, unde
va studia la Școala Frăției Ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”. Aici a învățat
limba greacă, latină, slavonă bisericească și polonă, devenind unul dintre poligloții
vremii. În anul 1649 s-a călugărit la Mănăstirea Probota, primind numele Dosoftei. În
anul 1658 a fost ales și hirotonit episcop de Huși, apoi episcop la Roman, iar în 1671 a
fost ales mitropolit al Moldovei.

Toată viața mitropolitului a fost o trudă neîncetată pusă în slujba poporului și a

limbii românești. În vremea mitropolitului slujbele se țineau fie în grecește, fie în
slavonește, limbi pe care poporul nu le mai înțelegea. Astfel, marea sa grijă era ca
poporul să înțeleagă ceea ce se slujește în biserică.

Mitropolitul Dosoftei a fost unul dintre cei mai mari cărturari români din secolul
al XVII-lea, fiind cunoscut ca primul poet național, primul traducător în limba română
al cărților de slujbă religioasă, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox,
primul traducător în românește al unor cărți din literatura dramatică și istorică
universală, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții. Mai este
cunoscut drept o personalitate a vieții culturale și spirituale românești și pentru

25 Gheorghe D. Vasiliu - "Sihăstria Voronei. Însemnări monografice"', în "Mitropolia Moldovei", 1943,

nr. 3-4, pp. 116-120.

44
traducerile sale din literatura patristică și pentru contribuția sa la formarea limbii
literare românești.

În 1686, în urma campaniei de retragere din Moldova, soldații polonezi au luat

cu ei ca ostatic și pe mitropolitul Dosoftei. Rămâne în exil până la sfârșitul vieții. A
trecut la cele veșnice pe 13 decembrie 1693. A fost înmormântat la Biserica „Nașterea
Domnului„ din Zolkiew (Ucraina).

Canonizarea Sfântului Ierarh Dosoftei a fost aprobată de membrii Sfântului

Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 5-6 iulie 2005, la
propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Proclamarea
solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a avut loc în
data de 14 octombrie 2005, la Catedrala mitropolitană din Iași.

Gheorghe de la Cernica – 3 decembrie

Sfântul Cuvios Gheorghe a venit pe lume în anul 1730, dintr-o familie de

binecredincioși ardeleni din Săliștea Sibiului. Aprins din tinerețe de duhul viețuirii
călugărești și neputându-și împlini această vocație în Transilvania, din cauza
persecuțiilor împotriva ortodoxiei și, mai ales, împotriva așezămintelor monahale, el a
trecut, la vârsta de 19 ani, în Țara Românească unde, după cum mărturisea, pe la 1807-
1810, biograful său cel dintâi, Protasie ieromonahul, a intrat în slujba unui arhiereu
aflat în București, mitropolitul grec Roșca.

Curând, mai apoi, în 1750, a plecat împreună cu părintele său sufletesc la

Constantinopol și apoi la Muntele Athos, viețuind în Mănăstirea Vatoped, unde a fost
făcut de acesta rasofor și diacon, iar după moartea mitropolitului a devenit ucenic al
starețului Paisie Velicicovschi, la schitul atonit Sfântul Ilie. Aici a primit sfântul chip
îngeresc, devenind călugăr în mantie, în 1752, prin mâna cuviosului Paisie însuși, iar
apoi, în 1754, a fost hirotonit preot.

45
 În vremea petrecerii sale la Muntele Athos a deprins, cu râvnă și mult folos
sufletesc, bucuriile vieții de obște întru Hristos, întrarmându-se necontenit pe cărările
anevoioase ale urcușului duhovnicesc.

În anul 1763 l-a însoțit pe marele stareț, dimpreună cu ceilalți 64 de ucenici, în

Moldova, la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a nevoit doisprezece ani ca ieromonah,
duhovnic și econom al obștii care a ajuns să numere 350 de viețuitori.

În anul 1781, dorind a-și împrospăta amintirile uceniciei sale din Sfântul
Munte și luându-și, întru aceasta, binecuvântare de la părintele său sufletesc, a pornit pe
drumul către Athos. Ajungând în București, a fost însă oprit în Țara Românească de
către mitropolitul Grigorie al II-lea (1760-1787) și de către un vechi prieten,
ieromonahul Macarie de la mitropolie, și dânsul ucenic al starețului Paisie, care, prin
multe insistențe, l-au determinat să primească a revigora viața în schitul Cernica, aflat
în totală părăsire de peste trei decenii.

În 1785, căzând într-o boală grea, din care nu a crezut că va mai scăpa cu zile, a
întocmit o diata (testament), ca un adevărat așezământ al obștii sale, ce a rămas, peste
vreme, un document de excepțională însemnătate duhovnicească. Însănătoșindu-se mai
apoi, a mai trăit, în aceeași spornică lucrare, încă 22 de ani.

Sfârșitul vieții i-a sosit la 3 decembrie 1806, fiind mult plâns de cele două
numeroase obști de ucenici ai săi. A fost înmormântat la Mănăstirea Cernica, în
fața bisericii Sfântului Lazăr, zidită de el în 1804, mormântul său fiind pe locul din
cimitir ocupat, mai târziu, în 1875, de cavoul mitropolitului Nifon.26

Sfântul Cuvios Gheorghe este apreciat, pentru viața sa aleasă, pentru tactul și
roadele cârmuirii celor două mari obști călugărești muntene, ca unul dintre cei mai de
seamă cuvioși români, înnoitor de renume al monahismului românesc, în pragul epocii
moderne, în duhul neo-isihast athonito-paisian.

În sesiunea sa din 20-21 octombrie 2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române a hotărât canonizarea cuviosului stareț Gheorghe. Proclamarea canonizării s-a
săvârșit la Sfânta Mănăstire Cernica în ziua prăznuirii sale, la 3 decembrie 2005, de
către un impresionant sobor arhieresc avându-l în frunte pe Prea Fericitul Părinte
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
26 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, pp. 500-510.

46
 Grigorie Dascălul – 22 iunie

Acest luminat dascăl și ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamă
mitropolit al Țării Românești din secolul XIX. S-a născut în București, în anul 1765,
din părinți iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La vârsta
de șapte ani, a fost dat să învețe carte la școala elinească de la Mănăstirea Sfântul Sava.
Aici se împrietenește cu monahul Gherontie de la Mănăstirea Neamț, căruia îi devine
ucenic. Dorind să slujească toată viața lui Hristos, după terminarea studiilor, tânărul
ucenic părăsește casa părintească și se duce cu monahul Gherontie la Mănăstirea
Neamț. Aici cunoaște pe marele stareț Paisie și gustă din frumusețea vieții duhovnicești.

Prin anul 1790 este călugărit și hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind
numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună cu duhovnicescul
său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinților Părinți din limba greacă în limba
română. În anul 1812 călătoresc amândoi la Sfântul Munte. La întoarcere, monahul
Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunăre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce
singur la metanie.

În anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăsește pământul Moldovei și se stabilește

la Mănăstirea Căldărușani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop și ales
mitropolit al Țării Românești, păstorind Biserica lui Hristos cu multă dragoste și
înțelepciune timp de 11 ani.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul”, moare și este

înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale s-
au strămutat în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar în prezent sunt așezate în pridvorul
bisericii.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie

2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie Dascălul al Țarii Românești să fie trecut în
rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării
acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala Patriarhală din București.

47
 e) Sfinți Canonizați în 2006

Pahomie de la Gledin – 14 aprilie

Sfântul Cuvios Pahomie s-a născut în jurul anului 1674, în satul Gledin, primind
numele de botez Petru. Ajunge în Moldova unde este primit ca frate la Mănăstirea
Neamț. Aici va parcurge, după rânduială, toate încercările duhovnicești. În 1697, la
vârsta de 25 de ani, a fost călugărit. După moartea părintelui egumen Ioan, este numit,
la nici treizeci de ani, stareț al Mănăstirii Neamț, pe care o va conduce pana în anul
1704. Cuviosul Pahomie pleacă la Kiev, unde, la Lavra Pecerska, îl cunoaște pe Sfântul
Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic. Se întoarce la Mănăstirea Neamț în
1706 și se hotărăște să aleagă sihăstria într-o pădure lângă Muntele Chiriacul.

De aici, sihastrul Pahomie a fost chemat pentru scaunul episcopal de la Roman.

L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat în Biserica Sf. Nicolae, la 8 noiembrie 1711. La
1 martie 1714, Pahomie părăsește de buna voie scaunul arhieresc. Ajunge la Neamț,
unde va sta patru zile, și de aici se va retrage din nou, lângă Muntele Chiriacu. După
multe necazuri, Pahomie a pornit în pribegie la Kiev, oprindu-se la Lavra Pecerska. A
trecut la cele veșnice pe 14 aprilie în anul 1724. Înainte de a se muta la Domnul, a
îmbrăcat marea schimă sub numele Pimen. Moaștele sale sunt păstrate pana astăzi în
Paraclisul Sfântul Ștefan din Lavra Pecerska. 27

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 14-15 noiembrie

2006 a aprobat canonizarea Sfântului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, având ziua
de sărbătorire pe 14 aprilie. Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Pahomie,

27 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești,

E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 663-673 Viața îmbunătățită a episcopului Pahomie al Romanului.

48
Episcopul Romanului a avut loc în data de 14 aprilie 2007 în localitatea Gledin, județul
Bistrița-Năsăud.

f) Sfinți Canonizați în 2007

Varlaam Mitropolitul Moldovei – 30 august

Sfântul Mitropolit Varlaam a păstorit Mitropolia Moldovei între anii 1632-1653,

în timpul domnitorilor Alexandru Iliaș, Miron Barnovschi, Moise Movilă și Vasile
Lupu. Provenind dintr-o familie de răzeși, care se numea Moțoc, din Borcești, sat
dispărut situat lângă Târgu-Neamț, Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului
1590. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinerețe și-a îndreptat pașii spre Schitul
Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte și limbile slavonă și greacă. Pe
aceeași vatră, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit în 1602
Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze și o școală. Tânărul Vasile Moțoc a
intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun
povățuitor, a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, cuviosul Varlaam s-a
adâncit în tainele cărților, traducând Scara (Leastvița) Sfântului Ioan Scărarul (1618).
Apoi, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

În anul 1632, în timpul domniei voievodului Alexandru Iliaș, prin lucrarea lui
Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei în
locul Mitropolitului Atanasie (1629-1632), care s-a mutat la cele veșnice și a fost
înmormântat la Mănăstirea Bistrița, Neamț.

Noul Mitropolit unea învățătura cu rugăciunea și cuvântul înțelept cu fapta cea

bună. În timpul păstoririi învățatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a
bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu.

Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învățătură la duminicile

de peste an, la praznice împărătești și la sfinți mari (1643) a fost prima carte
românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă

49
scrieri din istoria vechii culturi românești. Ea s-a răspândit în toate provinciile
românești, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget și credință pe românii locuind de
o parte și de alta a munților Carpați.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653,

Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de
metanie, Secu, după cum mărturisește cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a
mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la
veșnicele locașuri către sfârșitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieții sale
le-a dăruit Mănăstirii Secu. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat
în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa în apărarea dreptei credințe, pentru viețuirea sa sfântă și pentru

lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la
propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12
februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților
din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30
august.

3. Canonizările sub Patriarhul Daniel

a) Sfinți Canonizați în 2007

Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din

Zagra și Vasile din Telciu – 12 noiembrie

Sfântul Atanasie Todoran s-a născut într-o familie de țărani liberi de pe Valea
Sălăuței, în satul Bichigiu, județul Bistrița-Năsăud, înainte de anul 1663. Dragostea față
de credința strămoșească a avut-o de mic, mai ales că din familie făceau parte preoții
Coșbuc din Hordou, nimeni alții decât strămoșii poetului George Coșbuc. Datorită
educației primite, a ajuns fruntaș în comună, a fost jude și colector al dărilor în
comunele de pe Valea Bichigiului și a Sălăuței.

50
 De tânăr a avut în sânge iubirea de țară, și toată viața a luptat pentru apărarea ei.
A făcut parte și dintr-un regiment de apărare a Vienei. Dar nemaisuportând despărțirea
de neamul său și tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat și s-a întors acasă.

A fost urmărit, dar s-a refugiat în Munții Țibleșului, în Maramureș și în Țara

Chioarului. De aici, a trecut în Moldova, unde a slujit mai mulți ani, cum atestă
fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviță, din care reiese că îl
eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang
de căpitan, și că este ridicat la rang de răzeș.

Cu toate acestea, nu a scăpat de pedeapsa pentru dezertare, fiind închis câțiva

ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriței. După eliberare, s-a întors la Bichigiu.

Nu se știe exact câți copii a avut, probabil o fată și un băiat. Fiica posibil să-i fi
murit, atunci când el se ascundea de austrieci. Despre fiul lui se știe că, fiind pe moarte,
iar în sat nefiind nici un preot ortodox, bătrânul Atanasie s-a opus cu îndârjire
împărtășirii acestuia cu azimă, precum și spovedirii lui de către un preot unit.
Înmormântarea a fost făcută în cele din urmă în ritul credinței strămoșești.

În anii 1761-1762, a negociat, împreună cu alți fruntași din ținutul Năsăudului,

militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuței și Someșului Mare. A
mers la Viena, împreună cu alți români, unde a încheiat pactul cu guvernul austriac. Au
primit asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ținutul
Năsăudului vor beneficia de mai multe drepturi.

Sfântul Atanasie a cerut ca, prin înființarea regimentului de graniță, românii să

nu fie siliți să-și lepede credința ortodoxă, căci de mulți ani ortodocșii transilvăneni se
confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinței greco-catolice.

Nu după mult timp, Atanasie a înțeles planurile ascunse, că nu s-a ținut deloc
seama de dorința românilor. După ce a văzut acestea, a trecut în tabăra adversă și a
început să se opună pe față procesului de militarizare. Năsăudenii, la rândul lor, au
înțeles că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism și, apoi, că nu se
respecta promisiunea ridicării iobăgiei, de aceea mocnea în ei un sentiment de revoltă
împotriva asupritorilor.

Părintele Alexandru Mizgan ne spune că militarizarea zonei Năsăudului a

început în luna august 1762, când au fost trimiși ofițeri de la Viena la Năsăud, să

51
organizeze regimentul. La 10 mai 1763, considerându-se că munca de organizare s-a
încheiat, generalul Bukow, cu o mare suită și însoțit de episcopul unit Petru Pavel Aron
(1754-1764), a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni și să le sfințească
steagul. Aceste momente solemne au fost organizate la Salva, pe platoul numit
«Mocirlă».

Cuvântarea înflăcărată a bătrânului Tănase Todoran a avut efect imediat. În acel

moment, a început revolta. Aceasta se datorează și faptului că toți ofițerii regimentului
erau austrieci, ei nu cunoșteau obiceiurile locului și îi disprețuiau pe români. Grănicerii
abia intrați în serviciul militar erau tratați cu severitate excesivă. O profundă indignare
a cuprins inimile credincioșilor când au observat că ofițerii regimentului își băteau joc
de religia și de Biserica românească, încercând să-i atragă la catolicism.

Alți 15 conducători de revoltă au fost grațiați de la spânzurătoare în schimbul a

6000 de lovituri de verigi date de soldați, ceea ce tot moarte sigură a însemnat.

Capetele celor martirizați au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care

locuiseră, iar bucăți din trupurile ciopârțite au fost așezate la răscruci de drumuri.

La executarea pedepsei, atât Tănase Todoran, cât și confrații săi de supliciu, și-
au păstrat sângele rece, declarând că nu regretă suferința morții pentru dreptate și lege,
fiindcă este mai bine să-și piardă viața decât să trăiască în robie, că e mai frumos a muri
pentru lege decât a te face vânzătorul ei.

b) Sfinți Canonizați în 2008

Rafael și Partenie de la Agapia – 21 iulie

Sfântul Rafael s-a născut în anul 1560, în satul Bursucani, comuna Bălăbănești,
aflată în nordul județului Galați. De curând, în satul natal al sfântului, pe locul unui fost
schit, s-a pus temelia unui nou așezământ monahal, numit Schitul Zimbru (metoc al

52
Mănăstirii Adam). Astfel, odată cu oficializarea cinstirii sale in Biserica Ortodoxa
Romana, Cuviosul Rafael a devenit unul dintre ocrotitorii Eparhiei Dunării de Jos.

Începând cu secolul al XVI-lea, mulți sihaștri s-au retras în „codrii Adamului”,

viețuind în asceză și neîncetată rugăciune. Urmând probabil acestor nevoitori, Sfântul
Rafael a luat și el drumul mănăstirii, oprindu-se în pădurile dese de la Agapia din Deal,
unde călugării nemțeni duceau o viață deosebit de înaltă.

Cândva între anii 1580-1585, la pustnicii din Agapia, unde mireasma rugăciunii
se răspândea pretutindeni, a poposit tânărul sfânt, îmbrăcat în haine țărănești, cu fața
sfioasă, cu multă evlavie în suflet și cu dor de viață aleasă. În acea vreme erau, la
Agapia Veche, părinți îmbunătățiți în cele duhovnicești, care se nevoiau ziua și noaptea.
Primind binecuvântare de a rămâne în obște, tânărul râvnitor nu va mai părăsi vreodată
dealurile Agapiei.

La tunderea în monahism, tânărul a primit numele de Rafael. Odată primind

harul monahal, Rafael se va nevoi neîncetat, ziua și noaptea. Smerenia, fiind cea mai
mare putere duhovnicească, deoarece numai ea singură înlătură duhul mândriei, a fost
mult simțită și înmulțită de către tânăr. Aprinzându-se în inima lui o dorință de
neînfrânt după mai multă liniște, sfântul a primit binecuvântarea de a se retrage în
singurătate, numai o dată la câteva zile el coborând în obște.

După mai mulți ani petrecuți în singurătate și nevoințe smerite, Sfântul Rafael a
coborât în obștea monahală, unde a fost ales duhovnic. Se crede că, în cele din urma,
sfântul Rafael a fost ales chiar stareț al mănăstirii. În toate pomelnicele vechi și mai
noi, precum și în „Sinodicul mănăstirii”, scris în anul 1869, întocmit după cele mai
vechi pomelnice, cum se subliniază în prefață, pomelnice care s-au distrus, la capitolul
„Stareți și duhovnici”, părintele Rafael apare al doilea, după sihastrul Agapie,
întemeietorul schitului Agapia Veche, și este numit „fericitul stareț Rafael”.

Rafael a ajuns, în scurtă vreme, un mare îndrumător duhovnicesc, nenumărați

creștini venind la acesta, pentru binecuvântare și sfătuire. Încă din timpul vieții, ca și
după fericita adormire întru Domnul, sfântul s-a arătat făcător de minuni. Sfântul
Rafael a adormit în Domnul cândva între anii 1640-1645, la vârsta de peste 80 de ani.

La numai șapte ani de la înmormântare, când părinții au desfăcut mormântul,

trupul său a fost aflat neputrezit și frumos mirositor. După rugăciuni îndelungate și

53
dezlegări, rămânând nedesfăcut, trupul sfântului a fost așezat într-o raclă de lemn, în
biserica schitului.

Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei îl consideră sfânt pe părintele Rafail,

cinstindu-i moaștele cu mare evlavie. Plecându-se cu multă smerenie, mitropolitul a
sărutat Sfintele Moaște ale Cuviosului Rafael, lăsând o însemnare în cartea sa, „Viețile
Sfinților” sau „Prologariu”, din anul 1686, tipărită la Iași, la fila 152, de la 9 iunie: „Si
din Rumâni mulți sunt carii am și văzut viața și traiul lor, dar nu s-au căutat, fără numai
Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia, și am sărutat și sfintele moaști.” În vremuri de
prigoană însă, Sfintele Moaște au fost ascunse, acestea rămânând neaflate până astăzi.28

Sfântul Partenie, un alt sfânt cuvios părinte, viețuitor în obștea monahală de la

Agapia din Deal, și vrednic urmaș al sihaștrilor de demult, a viețuit în aceste locuri prin
secolul al XVII-lea. Partenie a fost ucenic al starețului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din
„Livada Părinților”, de la care și primește tunderea în monahism.

Potrivit tradiției locului, se crede că acest sfânt cuvios s-a nevoit în singurătate,
în locul numit „muntele Scaunele”. Nevoința părinților de aici era una deosebit de
înaltă, precum urmează: ziua se rugau în singurătate, mai ales cu Psaltirea, pe care o
știau pe dinafara, iar la apusul soarelui, gustau puțin din pâine și legume fierte, după
care toată noaptea se nevoiau, rugându-se cu rugăciunea lui Iisus, iar cu mâinile
împletind coșuri. Când oboseau, ei se odihneau puțin, șezând pe scaune de lemn.

Cuviosul Partenie, renumit pentru rugăciunea și blândețea lui, este și el,

asemenea lui Rafael, numărat în rândul stareților de la Agapia. Sfântul s-a ostenit mult
spre a putea aduce în obște cărți duhovnicești, cu greu de găsit în vremea aceea. Încă
din timpul vieții, cuviosul Partenie a fost cunoscut ca făcător de minuni.

Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulți călugări

cu viață duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre sfinții
români cărora „le-a văzut viața și traiul”. Astfel, după adormirea sa întru Domnul, în
anul 1660, când trupul i-a fost dezgropat, acesta a fost aflat nestricat și frumos
mirositor.

28 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, pp. 357-361.

54
 Iosif de la Văratec – 16 august

Ieroschimonahul Iosif „Pustnicul” a strălucit în monahismul nostru ca o făclie

de mult preț, din a doua jumătate a secolului XVIII, până la începutul secolului trecut.
Căci era sihastru și dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, preot și duhovnic renumit,
părinte adevărat pentru mireni și călugări și bun organizator de mănăstiri. Iată faptele
cele mai importante ale Cuviosului Iosif, numit de toți „Pustnicul”.

Acest mare duhovnic era de loc din ținutul Neamț. Iubind pe Hristos, a
îmbrățișat din tinerețe viața călugărească. Mai întâi s-a nevoit în obștea Mănăstirii
Neamț, întrecând pe mulți cu smerenia și ascultarea. Văzând aceasta, starețul lavrei 1-a
făcut călugăr și ieromonah. Mai târziu, râvnind marilor părinți, ieroschimonahul Iosif s-
a retras la singurătate, în pădurile seculare din apropierea Schitului Sihla. Acolo s-a
nevoit mulți ani în post și rugăciune, împreună cu doi ucenici ai săi. Până astăzi, locul
acela poartă numele de „Chiliile lui Iosif”.

La rugămintea starețului Paisie, Cuviosul Iosif ajunge duhovnic la o mică

sihăstrie de călugărițe de la Pârâul Carpenului-Pipirig, în anul 1780. De aici se mută cu
toată obștea la Schitul de maici Durău, lângă Ceahlău. Acolo organizează o sihăstrie
călugărească renumită în partea locului. În 1785 se retrage iarăși la liniște în pădurile
Văratec, ajutând la întemeierea mănăstirii cu același nume, împreună cu schimonahiile
Olimpiada și Nazaria.

După ce formează o obște de peste 200 de călugărițe, pe care le povățuiește

duhovnicește mai bine de 30 de ani, Cuviosul Iosif Pustnicul se mută în odihna lui
Hristos, în anul 1828, și este înmormântat în biserica mare ctitorită de el.

Sfântul Iosif de la Văratec a fost canonizat în ședința din 5-7 martie 2008,
proclamarea oficială a canonizării având loc pe 5 iunie, de Înălțarea Domnului, la
Mănăstirea Neamț, alături de alți sfinți nemțeni, în prezenta PF Patriarh Daniel și a mai
multor ierarhi ai Bisericii noastre.

55
 Ioan de la Râșca și Secu – 30 august

Sfântul Ioan s-a născut într-un sat smerit din Vrancea, în familia răzeșilor
Gheorghe și Anastasia. Monahul nevoitor Varlaam Moțoc, care avea să devină
mitropolit al Moldovei, rudă cu Sfântul Ioan, se retrăsese deja de ceva vreme
în Mănăstirea Secu. Aflând că tânărul își dorea viață monahală, Sfântul Varlaam l-a luat
pe acesta și l-a dus la Mănăstirea Râșca. Aici, în anul 1630, tânărul a fost tuns în
monahism, de către egumenul Agafton, primind numele Ioan. În obștea monahală de la
Râșca, nevoitorul Ioan avea să viețuiască aproape 18 ani.

În anul 1632, Sfântul Varlaam este ales mitropolit al Moldovei, chilia sa de la

Mănăstirea Secu rămânând nelocuită. După o perioadă, mitropolitul îl cheamă pe
Sfântul Ioan în obștea monahală de la Mănăstirea Secu, așezându-l în fosta sa chilie.

În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, sfătuit fiind de mitropolitul

Varlaam, înființează în cetatea Neamț o micuță mănăstire, închinată Sfântului Ierarh
Nicolae. În acest nou loc de slujire, mitropolitul îl va așeza pe Sfântul Ioan de la Râșca
și Secu, care va stărui în învățătură și în slujbe.

În anul 1650, Sfântul Ioan o va boteza pe fiica armașului Joldea; acestei fete îi
va fi și duhovnic, până la vârsta de 16 ani, pentru ca mai apoi, ea să se retragă în codrii
Neamțului, în aspră nevoință și rugăciune; aceasta fată a fost Sfânta Cuvioasa Teodora
de la Sihla.

Spre sfârșitul anului 1657, Sfântul mitropolit Varlaam avea să treacă la cele
veșnice, la căpătâiul său aflându-se Sfântul Ioan, care îl va și înmormânta, în zidul de
miază-zi al bisericii din Mănăstirea Secu. În locașul din cetatea Neamț, Sfântul Ioan va
sluji până în anul 1665. Mai apoi, vreme de un an, el va fi rânduit egumen în
Mănăstirea Secu.

În anul 1667, Sfântul Ioan este rânduit episcop, fiind hirotonit pe seama
Episcopiei de Huși. Vreme de șapte ani, întâmpinând multe greutăți, Sfântul Ierarh Ioan
a slujit cu toată puterea pe cei păstoriți, făcând milostenii și mângâind pe cei bolnavi. În
această perioadă, el s-a împrietenit cu Sfântul Dosoftei al Moldovei, aflat pe atunci în
scaunul episcopal din Roman.

56
 Începând cu anul 1674, Sfântul Ierarh Ioan va fi rânduit ca episcop de Roman,
unde va sluji până în anul 1685, când adoarme în Domnul. Episcopul de Roman era
unul dintre cei mai de seama ai Moldovei, adesea el fiind numit „arhiepiscop”.

Episcop fiind, Sfântul Ioan s-a îngrijit pe cât a putut să zidească Mănăstirea
Mera, aflată în regiunea sa natală, la numai 12 kilometri de orașul Odobești și la
aproape 25 de kilometri de municipiul Focșani. Un ajutor de seama în această privință
avea să-l primească de la vornicul Moțoc din Odobești, o ruda de-a sa. La mică distanță
se află Mănăstirea Vărzărești, părăsită la acea vreme; în aceasta avea să așeze câteva
maici, până la terminarea noii mănăstiri. Între maicile aduse la Mănăstirea Vărzărești s-
a numărat și Cuvioasa Teodora, viitoarea pustnică de la Sihla.29

Sfântul ierarh Ioan, de la Râșca și Secu, a adormit în Domnul în anul 1685. Cel
care a condus soborul și slujba de înmormântare a sfântului a fost Sfântul Dosoftei, pe
atunci deja mitropolit al Moldovei. Sfântul Ioan va fi înmormântat la Mănăstirea Secu,
lângă mormântul Sfântului Varlaam. După înmormântarea sfântului, rămânând fără
duhovnic, mult-nevoitoarea Teodora se retrage în codrii Neamțului, aproape de Schitul
Sihla.

Simeon și Amfilohie de la Pângărați – 7 septembrie

Sfântul Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din
apropierea orașului Piatra Neamț, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun
(1400-1432). Încă din tinerețe era râvnitor pentru cele dumnezeiești, alegând viața
monahală și intrând în obștea Mănăstirii Bistrița. După multă nevoință și ascultare,
sporind duhovnicește, s-a retras la liniște, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în anul
1432, pe malul stâng al pârâului Pângărați. Aici, Cuviosul și-a făcut o chilie din bârne
de brad, într-o frumoasă poiană, unde s-a nevoit, cu ucenicii săi, în rugăciuni
neîncetate, încât așezământul lui a devenit cunoscut sub numele de „Sihăstria lui
Simeon”. Auzind Sfântul Voievod Stefan cel Mare (1457-1504) de nevoința Cuviosului,

29 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești,

E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 375-381, Sfântul Ioan de a Râșca.

57
i-a dăruit ajutor să înalțe o mică biserică de lemn, cu hramul Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. La sfințirea ei de către mitropolitul Teoctist I, Cuviosul
Simeon a fost hirotonit preot, devenind astfel primul întemeietor și egumen al
Mănăstirii Pângărați, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”. Aici a adunat în
jurul său mulți ucenici, sporind în nevoință și rugăciune și învrednicindu-se de darul
vindecării bolilor și al înainte-vederii. De binecuvântarea lui se bucurau credincioșii,
dar și înalții dregători și chiar Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, care-i cerea sfatul
pentru el și pentru țară.

Prin îngăduința lui Dumnezeu, în anul 1476, când au năvălit turcii asupra
Moldovei și au biruit la Războieni, Cuviosul Simeon, după ce s-a rugat pentru domn și
pentru țară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, și-a luat ucenicii și s-a stabilit la
Mănăstirea Casva, în ținutul Mureșului. Aici, în toamna aceluiași an, s-a mutat la cele
veșnice, fiind îngropat în această mănăstire. Spre sfârșitul anului 1484, după ce s-a
așezat pacea în țară, Sfântul Voievod Ștefan i-a adus sfintele moaște într-o raclă și le
ținea în vistieria sa cu cinste. Apoi, luând o parte din ele, le-a oprit pentru
binecuvântare, iar rămășița sfintelor lui moaște le-a îngropat în Cetatea Sucevei.

Sfântul Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, în Țara de Sus a

Moldovei. Și-a început viața monahală de tânăr la Mănăstirea Moldovița, de unde a
venit la Pângărați în anul 1508. Aici a fost ales de toți viețuitorii părinte duhovnicesc,
conducând obștea Mănăstirii timp de 56 de ani. Despre viața lui vorbește ieromonahul
Anastasie de la Moldovița, care l-a cunoscut îndeaproape: „Din copilăria sa el s-a
nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Era
scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător și ostenitor în toata nevoința duhovnicească”.
Datorită nevoințelor sale, Stăpânul Hristos și ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie,
au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la
Pângărați o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Aceasta a fost sfințită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560. În anul 1566,
Sfântul a adunat pe toți fiii săi duhovnicești, le-a dat ultimele povețe, a lăsat egumen în
locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie,
Moldovița. Aici, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei
sub numele de Enoh și s-a nevoit timp de încă 4 ani. În anul 1570, cunoscându-și mai
înainte sfârșitul și împărtășindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veșnice, fiind
îngropat de ucenicii săi.

58
 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane i-a canonizat pe Cuvioșii Simeon și
Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.

Chiriac de la Tazlău – 9 septembrie

Cel mai mare pustnic, care s-a nevoit în jurul Mănăstirii Tazlău, a fost Cuviosul
Chiriac Sihastrul. Acest bărbat purtător de Hristos era fiu de țărani din partea locului.
Apoi, intrând în obștea Mănăstirii Tazlău, a întrecut pe ceilalți călugări cu smerenia, cu
rugăciunea și cu sfințenia vieții. Pentru aceasta, deși nu voia să primească darul
preoției, s-a făcut multora dascăl și povățuitor către Hristos.

Deci, dorind să ajungă la măsura desăvârșirii, s-a retras la liniște pe Muntele

numit „Măgura Tazlăului” și acolo, împreună cu alți sihaștri, s-a nevoit zeci de ani în
plăcere de Dumnezeu și petrecere îngerească. Acest cuvios în puțină vreme a sporit atât
de mult, că ajunsese la măsura marilor părinți isihaști. Căci se ruga neîncetat cu
priveghere de toată noaptea și cu izvoare de lacrimi și se hrănea doar cu pesmeți și cu
fructe de pădure. Pentru aceea, din tinerețe se odihnea întru el darul Sfântului Duh și se
învrednicise a cunoaște cele viitoare și a izgoni duhurile cele rele din oameni.

Văzându-se înconjurat de mulți ucenici, Cuviosul Chiriac a înălțat pe munte,

alături de chilia sa, un mic altar de rugăciune, în care se ruga ziua și noaptea și unde
mărturisea pe fiii săi duhovnicești. Căci, atât călugării, cât și credincioșii, îl cinsteau
încă din viată ca pe un sfânt și făcător de minuni și alergau cu evlavie la chilia lui.
Cuviosul acesta a contribuit mult la dezvoltarea isihasmului și a vieții de liniște în
Moldova. Munții Tazlăului, ai Nechitului și Tarcăului adăposteau nu puțini ucenici ai
acestui mare dascăl al liniștii.

Astfel, îngerește viețuind și ajungând la adânci bătrâneți, Sfântul Chiriac

Sihastrul și-a dat sufletul în brațele lui Hristos, lăsând în urmă mulți fii duhovnicești.
Cinstitele sale moaște s-au așezat de ucenici într-o peșteră pe Măgura Tazlăului și multe
minuni de vindecare se făceau prin ele. Pe acest cuvios l-a cunoscut încă din viață și
smeritul mitropolit Dosoftei și i-a sărutat moaștele, precum însuși mărturisește:
„Apucat-am în zilele noastre părinți înalți la podvig (nevoință) și plecați la smerenie
adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani și pe Chiriac de la Tazlău”. Iar în Patericul
59
Sfinților moldo-români, din anul 1888, se scrie despre acest cuvios: „Asemenea, tot
întru această vreme, în anii 1660 s-a nevoit sihăstrește și alt preacuvios părinte Chiriac,
de la Schitul Tazlăul, și tare mult s-a luptat împotriva vrăjmașilor celor nevăzuți și
desăvârșit i-a biruit.30

Spre sfârșitul secolului XVII, abătându-se asupra Moldovei grele primejdii și

pădurile umplându-se de oameni în bejenie, moaștele Sfântului Chiriac s-au împărțit
între credincioși, după tradiție, pentru a nu fi profanate de păgâni. Astfel, peștera de pe
Muntele Măgura s-a lipsit de un odor sfânt ca acesta.

Iosif și Chiriac de la Bisericani – 1 octombrie

Sfânt Cuvios Iosif de la Bisericani s-a născut în secolul al XV-lea în ținutul

Neamț. A intrat în obștea Mănăstirii Bistrița. S-a retras într-o peșteră din pustia de pe
Valea Iordanului, întemeind prima mănăstire românească cunoscută în Țara Sfântă.
Fiind nevoit să părăsească Locurile Sfinte din cauza invaziei arabilor, cuviosul Iosif,
împreună cu ucenicii, s-a întors în Moldova, la Mănăstirea Bistrița, și s-a așezat cu
obștea pe un munte înalt din apropierea acesteia, fiind primul sihastru cunoscut în acel
loc și întemeietorul Schitului Bisericani (al evlavioșilor). Sporind numărul ucenicilor,
iar biserica cu hramul Buna-Vestire pe care o ridicase cu ajutorul acestora fiind
incendiată de turci, în anul 1492, în apropierea peșterii unde s-a nevoit, cuviosul a
înălțat împreună cu obștea o biserică de lemn, ale cărei urme se văd până astăzi, la 200
de metri de actuala biserică a mănăstirii.31

Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani a trăit în secolul al XVII-lea, fiind

originar de pe Valea Bistriței. A intrat de tânăr în obștea Mănăstirii Bisericani și a
petrecut 60 de ani din viață în aspre nevoințe într-o peșteră greu accesibilă din
apropierea chinoviei sale. Nevoințele sale i-au fost cunoscute și mitropolitului Dosoftei
al Moldovei, care a consemnat în lucrarea Viața și petrecerea sfinților pe „părintele
Chiriac de la Bisericani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani”. Moaştele lui au fost așezate

30 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești,

E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 394-398.
31 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești,
E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, pp. 311-314.

60
în peștera în care a trăit, peșteră ce se poate vedea și astăzi și în care s-a amenajat, mai
târziu, un paraclis în cinstea lui. Încă din secolul al XIX-lea a fost pictat pe frontispiciul
bisericii schitului Prodromu din Sfântul Munte, alături de alți sfinți români. După unele
ipoteze, se pare că ar fi avut și preocupări de ordin cultural, fiindu-i atribuită
însemnarea de pe un Sbornic.32

Sfinții cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani au fost canonizați în ședința

Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 5-7 martie 2008, proclamarea
oficială având loc la 5 iunie 2008, cu zi de prăznuire 1 octombrie.

Iachint mitropolitul Țării Românești – 26 octombrie

Ultimul mitropolit al Vicinei și cel dintâi păstor al Bisericii lui Hristos din
Dobrogea și Țara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este
arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câțiva ani la Vicina, iar în anul 1359 și-a mutat
scaunul la Curtea de Argeș, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab,
întemeietorul Țării Românești, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în țara sa.
Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea
și Țara Românească. El sfințea biserici, hirotonea preoți, împărțea binecuvântare
poporului atât de credincios al „vlahilor” și era sfetnic apropiat al marelui domn.

Astfel, Eparhia Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească,

cunoscută sub numele de „Mitropolia Ungrovlahiei”, dependentă de Patriarhia
Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I.

Ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați,

mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoți pentru toate satele, să zidească
biserici la orașe și sate, să întemeieze noi așezări mănăstirești și să țină în strânsă
legătură duhovnicească Biserica Țării Românești cu Patriarhia de Constantinopol. Iar
ca „exarh al plaiurilor”, mitropolitul Iachint purta grijă și de credincioșii ortodocși din
părțile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoți și călugări
misionari.

32 Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, pp. 369-374.

61
 Acest ierarh, ajutat de domnul țării, Vladislav I (1364-1377), a încurajat și
susținut mult monahismul românesc, al cărui început se urcă până în secolul al IV-lea,
prin centrul monahal pustnicesc din Munții Buzăului. El a adus în țară pe Sfântul
Nicodim de la Tismana, care venea din Muntele Athos, pentru a organiza câteva
mănăstiri-lavre după model atonit. El a trimis numeroși călugări „vlahi” la Mănăstirea
Cutlumuș-Athos, unde au ajuns călugări vestiți. Iar în țară a organizat mai multe
mănăstiri la Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște,
Bolintinul din Deal și din Vale, Tânganu, Cotmeana și altele. După o păstorire atât de
rodnică, s-a săvârșit cu pace în anul 1372.33

Neagoe Basarab – 26 octombrie

Sfântul Neagoe Basarab a fost domn al Țării Românești între anii 1512 și 152. A
fost înmormântat în gropnița domneasca de la Curtea de Argeș, ctitoria sa, iar pe piatra
de mormânt stă scris: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod și Domn a
toată Țara Românească și a părților dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029
(1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani și jumătate. Și
rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic
și lăcașul oaselor mele, ca să fie nestricat“.

Cronicarul Gavriil Preotul, în „Viața Sfântului Nifon”, patriarhul

Constantinopolului, spune despre Sfântul Neagoe Basarab: „Ce vom spune despre
lucrurile și mănăstirile pe care le-au miluit?... Și în toate laturile de la Răsărit pana la
Apus și de la Amiază-zi până la Amiaza-noapte, toate sfintele biserici le hrănea și cu
multă milă pretutindeni da. Și nu numai creștinilor fu bun, ci și păgânilor, și fu tuturor
tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care strălucește soarele Său și ploaia și
peste cei buni, și peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”. Tot din această lucrare,
aflăm că Neagoe l-a avut profesor și duhovnic pe Sfântul Nifon: „Iar fericitul Nifon îl
întărea în învățăturile sale”.

33 Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc - Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 82 – 83.

62
 A făcut donații mănăstirilor ortodoxe din Muntele Athos, Muntele Sinai,
Ierusalim, Țara Românească. A fost ctitor al multor biserici din țară și autorul uneia
dintre cele mai vechi capodopere ale literaturii românești, „Învățăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie”, lucrare cu un conținut moral-creștin.34

Canonizarea sa a fost hotărâtă în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 8-9 iulie
2008, alături de cea a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina și a Sfântului Dionisie Exiguul.
Proclamarea solemnă a canonizării a avut loc la București, de praznicul Sfântului
Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, pe 26 octombrie.

Dionisie Exiguul – 1 septembrie

Datorită Sfântului Dionisie Exiguul afirmăm astăzi că suntem în anul 2010

„după Hristos“, deoarece el a propus numărarea anilor începând cu Întruparea
Domnului. Astfel, el abandonează era lui Diocletian, și acceptă anul 753 a.u.c. ca an al
Întrupării Domnului și punctul de la care începe era creștină. Chiar daca în calculul
propus de el întâlnim și o eroare, ideea în sine a fost cu adevărat revoluționară.
Calendarul stabilit de el a fost adoptat în Italia în anul 527, mai târziu în Franța și în
Anglia (Sinodul de la Whitby, 664), extinzându-se cu vremea în întreaga lume creștină.

Calificativul de „cel Mic” sau „Exiguus” și l-a luat el însuși ca gest de smerenie.
S-a născut în jurul anului 470 în Sciția Mică și a intrat de tânăr în viața monahală. După
finalizarea studiilor în una din școlile mănăstirești din Dobrogea, ajunge ca pelerin în
Orient. Din cauza monofizismului este nevoit să meargă la Constantinopol și de aici la
Roma. Va lucra sub ascultarea a zece papi, începând cu Atanasie al II-lea (496-498) și
încheind în timpul pontificatului lui Vigiliu (537-555).

Datorită traducerilor pe care le-a făcut din diverși scriitori și Părinți ai Bisericii
creștine din Orient, cum au fost Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nysa, etc, el a făcut
cunoscută teologia răsăriteană în mediul latin. A fost și profesor la o școală din
Vivarium, întemeiată de Casiodor, unde a predat Dialectica.

34 Radu Ștefan Ciobanu, Neagoe-Basarab: 1512-1521, București, Editura Militară, 1986, p.200.

63
 Al doilea mare merit care îi revine lui Dionisie cel Mic, se leagă de activitatea
de traducere în latină și de colecționare a canoanelor bisericești, fixate la diferite
sinoade sau concilii și care fuseseră redactate în limba greacă.35

Cuviosul Dionisie Exiguul a trecut la cele veșnice în Italia, la Vivarium, pe la

545-550. Pe 1 septembrie, Biserica Ortodoxa face pomenirea Sfântului Cuvios Dionisie
Exiguul. Canonizarea sa a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane
în ședința din 8-9 iulie 2008.

c) Sfinți Canonizați în 2010

Irodion de la Lainici – 3 mai

S-a născut în 1821 la București primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de

20 de ani intră ca viețuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viața isihastă ce se trăia
aici, sub oblăduirea starețului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele
de Irodion. Odată tuns în monahism, tânărul monah Irodion conștientizează marea
vocație la care a fost chemat adăugând nevoință peste nevoință. Era foarte iubitor de
frați, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte
mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte și făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste
nevoințe devine foarte iubit de toata obștea, impunând mult respect și apreciere chiar și
față de starețul său.

În septembrie 1850 starețul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu

Vâlcea unde și-a luat cu el mai mulți ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea
episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luați este și monahul Irodion pe care-l va detașa pe la sfârșitul

anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului și pe care-l va hirotoni în diacon și
apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numește stareț la schitul
Lainici. Între 1854-1900 starețul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit cu mici
intermitențe. A fost cel mai longeviv stareț al schitului Lainici din toate timpurile.

35 Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ed. a IV-a, ed. Mănăstirii Sihăstria, 2001, pp. 40-42.

64
 După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, își ia ca duhovnic
pe ucenicul său Irodion, starețul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei.
Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul
de la Lainici”. Simțea o mare ușurare, avea o aleasă încredere și deosebită apreciere la
adresa starețului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povață și spovadă. Se cunoaște

faptul că spre sfârșitul vieții avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica,
Frăsinei și Lainici, la care ținea foarte mult și pe care le susținea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toți marii sfinți, a avut foarte multe ispite din partea
confraților săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie și cu
răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulțeau ispitele, călindu-se în ele
precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfințeniei – suferința.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la

Domnul, starețul Teodosie Popescu, la insistențele ucenicului Cuviosului Irodion –
ieromonahul Iulian Drăghicioiu, cere episcopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l
dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiție monahală, care se păstrează mai ales în
Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă și i se face
din nou slujba înmormântării.

Așa s-a petrecut și cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toții au
rămas surprinși deoarece trupul era întreg și neputrezit. Au raportat episcopului faptul
acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adică chiar așa
sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării și l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul
nu avea osuar sau gropniță, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo.
Cuviosul Irodion fiind în viață, a profețit că la câțiva ani de la mutarea sa la Domnul
Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a și întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să
știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți ani pustiu. Voi, însă,
îngropați trupul și nu uitați legămintele călugărești ce le-ați dat lui Hristos” ( Patericul
românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan)

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmașul diavol

sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil și monahale) să dezgroape

65
mormântul și să sustragă părticele din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion
găsind această situație ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele prin anii 1930
(prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaștelor Cuviosului
Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic și le-a îngropat la o adâncime de 2,5
metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniță mai mică de 1,2/0,7
metri, a pus sfintele moaște în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal
peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte
de la alt părinte pentru a deruta pe toți potențialii viitori căutători de sfinte moaște.
Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu știm dacă următorul stareț Calinic Cărăvan a
știut această taină. Cert este că celălalt stareț de după părintele Calinic, părintele
Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaște prin 1985. A
săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a
astupat groapa și a închis subiectul.

Mitropoliții Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor și Î.P.S. Teofan au dorit să

canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viața plină de sfințenie, însă probabil nu
se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic
și implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de
canonizare (cercetare istorică și dezgroparea mormântului).

În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile și cu

rugăciune asiduă, însuși mitropolitul Irineu împreună cu obștea mănăstirii au participat
la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toți deznădejdea că nu s-a găsit

ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu
toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Inițial s-a
crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt viețuitor, așa cum scria pe cărămida de sub
cap: „Mitrofan schimonahul 1864”.

Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al

mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că
se mai umblase.

66
 Deznădejde și dezamăgire i-a cuprins pe toți. Deja se săpaseră 3 morminte la
rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri
adâncime și 1,5 metri lățime. Toți se rugau cum puteau și cum știau. Se pare că se
năruia orice speranță. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început
evacuarea lui și spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au
început să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au
început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din
sfintele moaște. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefirești de
uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.
În cele din urmă s-a găsit și cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenționat a doua oară prin anii
1930 la 2,5 metri adâncime.

După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a
treia aflare a moaștelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta
au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor
doritorilor şi al cinstitorilor sfinților din ceruri.36

III Încheiere

Poporul român, odrăslitor de sfinţi.

O Biserică autocefală trăiește în plenitudinea harului dacă sfințește poporul

binecredincios, ducându-l pe drumul pe care a mers Mântuitorul Hristos. Drumul acesta

36 George Crăsnean, Irodion de la Lainici – noi descoperiri biografice, în „Lumea monahilor”, nr. 3-4,
aprilie 2010, pp.57-59.

67
este o însoțire permanentă a omului de harul Duhului Sfânt, singurul care poate să
desăvârșească natura umană căzută.

De când a dobândit autocefalia (1885) Biserica Română a avut capacitatea

organizatorică , harică și canonico-dogmatică să lucreze în poporul român harismele pe
care Hristos Domnul le-a lăsat Bisericii Sale pentru a ridica în fiecare generație sfinți
bineplăcuți lui Dumnezeu.

Perioada cea mai prolifică în canonizarea sfinților români a reprezentat-o

B.O.R. sub patriarhul celor trei Patriarhi trecuți la Domnul : Justinian, Justin și Teoctist.

Sub Patriarhul Daniel, care se află la cârma Bisericii de 6 ani, B.O.R. a

canonizat în număr de X sfinți. Când a avut loc canonizarea Sfinților nemțeni, P.F. Sa a
spus printre altele: ,,Poporul român, prin sfinții noi canonizați, a câștigat rugători
fierbinți și neîncetați la Dumnezeu. Cu cât sunt mai mulți sfinți canonizați , cu atât
neamul nostru are nevoie de mijlocirea lor în vremurile acestea de părăsire a multora pe
Dumnezeu”.

Ca organism viu, Biserica trece prin timpul istoric-eonul sfințindu-l și

transfigurându-l, ca omul credincios să dobândească mântuirea. Sfinții celorlalte
Biserici Ortodoxe surori autocefale. Această unitate vine din unitatea credinței și
unitatea pe care o dă harul Duhului Sfânt.

Orice timp este propice sfințeniei dar perioadele în care Biserica a fost prigonită
au dat cel mai mare număr de Sfinți. Dintre aceștia unii au fost canonizați iar alții,
necunoscuți încă vor mai fi canonizați.

Ca popor binecredincios, românii au avut și timpuri de tihnă în care viața

creștină, nelipsită de vigilența duhovnicească, a decurs firesc, dar și timpuri de prigoană
fățișă în care viața duhovnicească a atins culmile cele înalte. Acesta este paradoxul
vieții creștine.

Sfinții români, indiferent din ce stare socială au fost , în ei a lucrat același Duh
Sfânt, făcându-L prezent în ei pe Hristos Domnul.

Prin lucrarea lor, toți sfinții români, din toate timpurile și locurile, canonizați sau
nu, cunoscuți sau necunoscuți au întărit Biserica lui Hristos pe care a câștigat-o cu
scump Sângele Său (Fapte 20, 28).

68
 I. Bibliografie generală

EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, (ediţie jubiliară a Sfântului Sinod), versiunea

I.P.S. Bartolomeu Anania, tipărită cu binecuvântarea şi cu purtarea de grijă a P.F.
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2001.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a P. F.
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2008.

CĂRȚI, ARTICOLE, STUDII

1. ALEXANDRU , Pr. N. Constantinescu, Învățătura Bisericii ortodoxe

despre sfinți, în „Glasul Bisericii”, nr. 4-5, 1954.
2. ANANIA, Ierom. Bartolomeu, în vol. Sfinți români și apărători ai legii
strămoșești, București, 1987

69
3. ANTON Maria Del Chiaro, Descrierea Țării Românești, în vol. „Călători
străini despre Țările Române”, vol. VIII, București, 1983 Șerban
Papacostea, Ștefan cel Mare domn al Moldovei (1457-1504), Editura
Enciclopedică București, 1990.
4. Viețile Sfinților, editate de Eparhia Romanului și Hușilor, sub supravegherea
protos. Ioanichie Bălan, începând din 1991.
5. BALAN , Arhim. Ioanichie Patericul românesc, ed. a IV-a, ed. Mănăstirii
Sihăstria, 2001.
6. Patericul Românesc - Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea
Sihăstria 2005.
7. BALAN, Ierom. Ioanichie „Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți”, din volumul:
Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți Români și Apărători ai Legii
Strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987.
8. BRANISTE , Pr. Prof. Ene, Aspecte și momente din activitatea Sfântului
ierarh Calinic de la Cernica, în G. B. , XXVIII (1969), nr 1-2
9. CIOBANU, Radu Ștefan, Neagoe-Basarab: 1512-1521, București, Editura
Militară, 1986.
10. IORDACHESCU , Pr. Gheorghe., Sfinții, ca obiect al cultului creștin-
ortodox, în „Studii teologice”, nr. 9-10, 1958.
11. GHEORGHE D. Vasiliu – „Sihăstria Voronei. Însemnări monografice”, în
„Mitropolia Moldovei”, 1943, nr. 3-4.
12. DARIO Raccanello Vasile de la Poiana Mărului. Introduceri în rugăciunea
lui Iisus și isihasm, (traducere de Maria-Cornelia Ică Jr., Editura Deisis,
2009).
13. NICOLAE Iorga - Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a
Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908.
14. IOAN Sfântul Iacob de la Neamț - Sfințenia românească ce a strălucit la
Locurile Sfinte, 5 august 2008, Narcisa Elena Balaban, Ziarul Lumina.
15. DAVID , diac.Petru I, Cuviosul Gherman din Dobrogea, în Caută și vei afla.
Sinaxar dobrogean, ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 1997.
16. Sfântul Ioan Valahul adună românii în jurul bisericii, 12 mai 2011,
Gheorghe-Cristian Popa, Ziarul Lumina.
17. Viețile Sfinților lunile ianuarie-decembrie, Ed. Mănăstirii Sihăstria, ed. a II-
a sub îngrijirea Pc. Arhimandrit Ioanichie Bălan, 2005.
18. Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ștefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad
Chiriac, Polirom, Iași, 2002.
19. PACURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Sfinți daco-români și români, Ed.
Apologeticum 2006, Sfântul Iosif Mărturisitorul, Episcopul Maramureșului,

70
20. PALAMA, Sf. Grigorie ,,Contra lui Achidin”, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Teologia Morală Ortodoxă, vol.III, Editura I.B.M.B.O.R,
București, 1981
21. POPESCU, Prof. Teodor, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul
sfinților, „Studii teologice” nr. 5-6, mai - iunie, 1951.
22. PREDA, Emil – „Dicționar al sfinților ortodocși” ,Ed. Lucman, București,
2000.
23. VICTOR, Pr. Moise, Cultul sfinților, în „Mitropolia Moldovei”, nr. 7-8,
1974.
24. PILAT, Liviu, Itinerariile lui Ștefan cel Mare, în Ștefan cel Mare și Sfânt.
Atlet al credinței creștine. Simpozion Sf. Mănăstire Putna 2004, Suceava,
2004.
25. STOIAN, Ion M., Dicționar Religios, Ed. Garamond, 1994.
26. Patericul, ce cuprinde in sine cuvinte folositoare ale Sfinților bătrâni , Alba
Iulia, Tipografia Episcopiei Ortodoxe Romane a Alba Iuliei, 1990.
27. Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai Legii
strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987.

71