FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

REFERAT
Literatura română în postcomunism
(1989 - 2000)

BUCUREȘTI, 2017
 CAP. I. Introducere

Ce este literatura? - o întrebare pe cât de scurtă, pe atât de complexă.

Simplu se poate răspunde – o artă. Însă răspunsurile simple nu sunt pe gustul
literaturii; în primul rând, literatura oferă un sens istoric cititorului, națiunii, lumii.
Chiar dacă textul nu are în mod direct un conținut istoric, el oricum reflectă o
epocă, un context social în care trăiește autorul. În al doilea rând, și poate cel mai
important, literatura este salvare. Ea salvează cititorul din banalitatea propriei vieți,
dar salvează și autorul, atunci când acesta are nevoie să-și exprime trăirile,
simțămintele și chiar opiniile. Se poate spune că literatura nu este numai rezultatul
unui scris frumos, meșteșugit, ci este reflexia unor frământări și a unor dezbateri
publice. Aceste funcții le-a îndeplinit literatura și pentru cititorul român, în special
pentru acela care exista înainte de 1989.
Nicolae Breban afirma: "Adevărata literatură se face sub dictaturi, nu în
democrație"1. Această afirmație deschide posibilitatea unei analize interesante
asupra literaturii care s-a scris în perioada postdecembristă.
Democrația presupune libertate de gândire și de exprimare. Nu mai există
cenzura comunistă, care acționa în primul rând asupra cuvintelor; existau liste de
cuvinte intrzise2, cuvinte ce nu puteau fi folosite în absolut nici un context. Această
libertate crează un mod de exprimare direct, nemetaforizat, chiar brutal.
La nivel tematic, aproape că dispar o serie de teme și subiecte. De
exemplu, romanul polițist era foarte bine fundamentat în perioada comunistă
întrucât el falsifica, într-un fel, realitatea. Ulterior, nu se mai simte nevoia unor
astfel de texte.
Proza românească din acea perioadă este dominată de texte nonficționale.
Toată lumea dorea să împărtășească sau să afle adevărul despre era comunistă.
Apar multe cărți de memorii ce descriu, în general, experiențele, traumele,
constrângerile suferite în epoca apusă. Abundența acestor texte nu le dă însă și
valoare literară certă și autorilor lor, statutul de scriitori.

1
Iorga, Narcisa, Nicolae Breban, uns de Boroianu șef onorific în ICR, [on-line], în revista 22, 5 mai 2015.
2
Buzura, Augustin, Tentația risipirii, Ed. Fundației Culturale Române, București, 2003.
 Bestselleruri ale anilor '90 pot fi numite Jurnalul fericirii de Nicolae
Steinhardt și Jurnalul lui Mihail Sebastian. Însă aceste cărți au fost doar publicate
în acestă perioadă, manuscrisele lor datând tot din perioada comunistă.
Abia după anul 2000 reapare literatura de ficțiune. Trebuie totuși precizat
că scrierile din acea perioadă nu erau chiar nonficționale întrucât ele nu aveau nici
valoare de document, textele fiind literaturizate. Pentru a sublinia nevoia literaturii
de ficțiune, de poveste, Ion Simuț publică un volum cu titlu manifest, Reabilitarea
ficțiunii în anul 2004.

Pentru perioada 1989-2000, poezia este scrisă într-o cantitate foarte mică.
Cristian Popescu este un model reprezentativ, publicând volumul Arta Popescu în
1994. În acest volum este desființată granița formală dintre proză și poezie, dar s
observă și influența lui Caragiale, Urmuz sau Bacovia, datorită umorului negru sau
temei mortuare.
Un alt model poetic în perioada postdecembristă încearcă și Elena
Vlădăreanu, în singurul volum publicat – Pagini (2001), care este un volum
concept, manifest, în care folosește un limbaj nemetaforizat, narativ, chiar
minimalist. Tema centrală este viața mea, care ne e frumoasă, nici gravă, ci doar
ridicolă și meschină. Sentimentele prezentate sunt complexe, trăirile sunt
puternice, însă limbajul folosit este nepoetic. Este folosit un vocabular
neacademic, însă cu rol antipornografic. Arta practicată de Elena Vlădăreanu este
brutală și extrem de realistă.

La sfârșitul acestei prime decade postrevoluționare, Cristian Tudor

Popescu3 scrie un interesant articol în care prezintă situația literaturii
contemporane prin raportare la receptorii textelor, articol ce este de actualitate
până și astăzi. El subliniază că cititorul zilelor noastre nu mai este interesat de
textele clasicilor și de lectură în general întrucât există modalități mult mai facile
de divertisment și de informare. Totuși, posibilitatea de a se face artă prin cuvînt și
doritori ai acestei arte există.
Esențial este ca scriitorul de astăzi să fie ca un gazetar: textul să fie concis,

3
C.T.Popescu, Literatura zilei, în România literară, nr.31, 1999.
 4
elocvent, fără să permită reveniri și adăugiri; scriitorul trebuie să producă prin
textul scris același efect pe care-l produce un actor de teatru, respectiv, un efect
imediat, o încântare imediată. El nu trebuie să scrie în eventualitatea recitirii
textului său de un oarecare cititor peste un secol, ci trebuie să scrie pentru a
rămâne în mintea cititorului de astăzi, de acum.
În contraargument, Mircea Cărtărescu considera că literatura de reflectare
a realității este pe cale de dispariție, făcându-și loc literatura postmodernă.
 5

CAP. II. "Fantasie, fantasie..."4 - ancoră în poetica

postrevoluționară

Deși perioada 1989 – 2000, reprezintă un amalgam de tendințe

contradictorii la nivel literar, o perioadă în care non-fictivul domină și poezia se află
într-un declin spectaculos, "tot ce postmodernismul a putut da mai coerent și mai
bine articulat în poezie, la noi, aflăm în lirica lui Mircea Cărtărescu" 5.
Levantul, deși scris înainte de 1989, așa cum relatează însuși autorul său 6,
reprezintă un reper major pentru pozia românească de după 1990. Este un poem
epic, o epopee istorică postmodernă, alcătuită din 12 cânturi.
Subiectul este plasat la începutul secolului al XIX-lea, când Manoil, crezut
englez, este luat prizonier de piratul Iaurta. Într-o călătorie cu pirații spre Giurgiu,
apare o zână careia Manoil îi cere să-i arate calea pe care se îndreaptă poezia.
Într-o perioadă în care se dorea numai noutate, numai modern apare acest
poem ce are ca model clasici ai literaturii române : Țiganiada de Ioan Budai-
Deleanu, Conrad de Dimitrie Bolintineanu, texte ale lui Eminescu, Vasile
Alecsandri, Ion Barbu, Lucian Blaga, Caragiale, Ștefan Augustin Doinaș, Phoenix
și Cantofabule.

Criticul Nicolae Manolescu apreciază în lucrarea Literatura română

postbelică, că " în Levantul avem o veritabilă istorie a poeziei românești inclusă
în trama epopeii. Comicul rezultă din virtuozitatea stilistică: de la citat la pastișă și
parodie, toate procedeele sunt folosite".
Mircea A.Diaconu7 , încadrând Levantul în categoria esteticii postmoderne,
consideră poemul drept "o piatră funerară peste poezia românească" , în sensul
că prin acesta se traseză o linie de demarcație între existența poeziei și dispariția
ei.
Mircea Cărtărescu folosește ca procedeu postmodernist jocul de-a

4
Versul care deschide Cântul al zecelea din Levantul de Mircea Cărtărescu.
5
Țeposu, G.Radu, articol publicat în Contemporanul, 27 aprilie 1990.
6
Cărtărescu, Mircea, în Prefața volumului Levantul, Ed. Humanitas, București, 2016.
7
Diaconu, A.Mircea, Poezia postmodernă, Ed. Aula, 2001.
literatura8, care pare foarte important pentru autor; este vorba pe de o parte de
6
intervențiile repetate ale autorului în text, prin diverse comentarii, de cele mai
multe ori pline de autoironie: Dar efendi narator, / Cam grăbiși cu diegesis și te luă
gura-nainte. ; Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext / Pentru a-mi vârî iar
coada în istoria ce-o torc.
Pe de altă parte, acest joc de-a literatura înseamnă, după cum semnalează
Andrei Bodiu, plasarea conceptului de fantezie în centrul epopeii. Începutul
cântului al zecelea este ilustrativ: Fantasie, fantasie... formă ce cuprinzi informul, /
Șoaptă ce șoptești tăcerea und' scânteie cloroformul / Ca și vinul din pocalul
revărsat, din sântul Graal!.
"Numai că în artă fantezia va avea mereu ultimul cuvânt. [...] Ne-o
dovedește Mircea Cărtărescu, compunând Levantul , formidabilă reactivare de
forțe latente ale poeziei românești din cele mai vechi timpuri până azi, adevărat
manifest literar postmodern, în care vedem pe viu cum o întreagă experiență lirică
e reluată cu uimitoare inventivitate și lucrează ca să dea un asemenea produs
încântător. Sunt aici jocuri de oglinzi fascinante, mari aripi ale imaginației, bătând
nebunește spre absolut, humor și înfiorări spirituale profunde, altoiri fecunde și
inovații temerare, candoare și savanterie." 9

Una dintre cele mai frapante trăsături ale Levantului este limbajul cu totul
neobișnuit, surprinzător nu numai prin comparație cu limbajul curent, ci și în raport
cu așteptările cititorului privind modalitățile de expresie folosite în poezia
contemporană. Levantul contopește forme lingvistice provenite din surse multiple
și variate, în care se pot recunoaște adesea citate din texte sau din stiluri literare
aparținând unor vremuri mai apropiate sau mai îndepărtate. Apar:
➢ fonetisme regionale, ce evocă cel mai adesea scrierile poeților munteni de
la mijlocul secolului al XIX- lea : "Una mare cât hambarul lua poame dân cais / Cu
trei dește de aramă și le pune iute-n coșuri;"
➢ forme lexicale și morfologice ieșite din uz, imitând de asemenea limbajul
din secolul al XIX-lea : "Alta mică jumulește peanele de pe cocoșuri, / Le ascute și
le moaie-n călămări ce cresc dân stâncă / Și înscrie-n pergaminturi vro istorie
8
Manolescu, Nicolae, op.cit
9
Crohmălniceanu, Ov.S:, prezentare pe coperta a IV-a, Levantul , București, Ed. Cartea Românească, 1990
adâncă";
7
➢ neologisme rare, specializate, din limbajul științific sau filozofic;
➢ alăturări surprinzătoare de termeni ieșiți din uz și neologisme;
➢ secvențe care evocă versuri ale unor predecesori.
"Parodică, limba versurilor lui Mircea Cărtărescu este o sinteză pitorească
și sclipitoare a limbajului poetic mai ales al lui Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu
și Macedonski și mai cu seamă în ceea ce datează frumos evocator acest limbaj –
de unde o tonalitate livresc elegiacă nu fără accente lirice. Ambițiile poetului (care
de altminteri cunoaște și simte la perfecție valorile de limbă ale precursorilor săi)
fiind, ca de obicei, totalitare, el recurge la toate documentele ce-i stau în acest
sens la dispoziție [...]."10

Levantul este unic datorită plăcerii autorului de a folosi în combinații

surprinzătoare, procedee și modalități specifice altor arte. Iar cinematograful
ocupă cu siguranță primul loc. Din arta cinematografică a preluat poetul tehnica
montajului, a stop-cadrului și a gros-planului, a focalizării sau a ralanti-ului, ca și
rețeta benzilor desenate. Cinematograful este iluzie, literatura devine iluzie, umbra
umbrei, iar Levantul râs al meu. Rolul poetului este de a întreține această iluzie,
fantasia.

10
Negoițescu, Ion, Mircea Cărtărescu: un romantic, în Scriitori contemporani, Cluj-Napoca, Ed.Dacia,
1994.
 8
Bibliografie

1. Cărtărescu, Mircea, Despre fluturi, fantasme și furnici, interviu reprodus în

volumul lui Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu – monografie, Editura Aula, Brașov,
2000.
2. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, I, Editura Aula, Brașov,
2001.
3. Mihăilescu, C.Dan, Literatura română în postceaușism, vol. I,
Memorialistica sau trecutul ca reumanizare, Ed. Polirom, Iași, 2004.
4. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Ed. Fundației Pro, 2002.