UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012

Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV

PSIHOLOGIE MEDICALĂ

PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Curs 7

PSIHOLOGIA STĂRILOR TERMINALE

(MOARTEA CA PROBLEMĂ A PSIHOLOGIEI MEDICALE)
“ Moartea nu are obiectivitate clinică sau logică. E parte din ciclul vieţii,
etapă, adesea temporară şi, uneori, vindecabilă.” ( Lyall Watson – 1987)

3.8.1. Geneza culturală a fricii de moarte

Dacă am contabiliza afirmaţiile majorităţii oamenilor, cel puţin a celor trecuti de vîrsta copilăriei, am
putea considera că teama de moarte este una din cele mai frecvente temeri umane, am putea spune fără să
greşin că este teama fundamentală a omului, că este, prin urmare, o atitudine naturală şi explicabilă. În
realitate, atitudinea faţă de moarte este în mare măsură o atitudine culturală şi nu naturală, dependentă în mod
complex de starea de sănătate fizică şi mai ales, de starea sufletească dar şi de ceea ce ştim şi credem despre
această problemă. Există mai multe interpretări ale acestei temeri, rezultat al evoluţiei omului pe de o parte şi
al evoluţiei civilizaţiei pe de altă parte.
Atitudinii faţă de moarte i s-a dat mai întîi o explicaţie biologică. În mod curent se vorbeşte de
”instinctul de conservare” care ne-ar obliga (prin mijlocirea reacţiilor organice, vegetative, afective) să ne
ferim de moarte, să căutăm să o evităm, să ne fie teamă de ceea ce constituie un risc pentru viaţă. În lumea
animală însă întîlnim deseori cazuri în care sacrificiul individului în interesul progeniturii şi al speciei
reprezintă regula,sacrificiu considerat ca spect natural în ciclul existenţei organismului.La om, îmbătrânirea,
ducând în mod implacabil spre moarte naturală, este plauzibil să admitem existenţa unui instinct care să-l
facă ( desigur, pe omul foarte bătrân şi suferind) să dorească împlinirea acestei fatalităţi
Sigmund Feud afirma că dinamica psihicului, energia acestuia, este generată de inconştient, zona
profundă a psihicului unde funcţionează două instincte fundamentale : instinctul vieţii (identificabil cu libido)
şi instinctul morţii (etichetat ca morbido). Se poate vorbi şi despre Eros în opoziţie cu Thanatos. În relatie cu
mitologia putem vorbi de Eros ca început, existenţă, viaţă în opoziţie cu Thanatos ca moarte, descompunere,
sfîrşit. Insinctul morţii ar fi o tendinţă inerentă în orice viaţă organică pentru a se întoarce la o stare mai
timpurie, anorganică a existenţei, pentru a declanşa un nou ciclu care începe cu creaţia, naşterea şi se sfîrşeşte
cu moartea.
Mircea Eliade în “Istoria Religiilor” a arătat că la multe popoare “frica de moarte” începe prin a fi o
frică de morţi. În mentalitatea primitivă, mortul nu este complet lipsit de “viaţă” (de fapt în concepţia
animistă întreg universul este însufleţit), el este capabil să facă rău celor vii. Prin metamorfozare, această
stare de spirit poate fi aşezată atât la originea unor forme de cult al morţilor, cât şi la originea unor forme de
teamă de moarte.
Argumente de natură culturală pot explica de ce pentru unele popoare moartea putea fi “fericită”.
Moartea fericită, euthanasia, în sensul etimologic al acestui cuvânt, poate fi condiţionată, la unele popoare
aflate pe o treaptă mai evoluată a civilizaţiei, de semnificaţia ei (martiriul creştinilor) sau de situaţia omului în
momentul morţii. Vikingii credeau că ajung în Walhala dacă mor cu sabia în mână, luptând iar Dacii se
bucurau şi petreceau la moartea semenilor lor considerînd că această trecere era pe de o parte izbăvitoare
pentru necezurile lumii acesteia iar pe de altă parte comuniunea cu Zamolxe, cu cealaltă lume aducea bucuria
şi fericirea neîntîlnite pîna atunci.

1
 UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Geneza culturală a imaginii terifiante despre moarte, a fost examinată, printre alţii şi de I. Biberi.
Iconografia morţii, reprezentarea ei alegorică, exprimă variabilitatea atitudinii umane în faţa morţii, în funcţie
de epoca istorică, dă un echivalent al sensibilităţii colective, dar ea influenţează la rândul ei atitudinea. Este
de menţionat opoziţia dintre reprezentarea morţii de către antici, vădind un calm surâzător şi respirând o
melanolie resemată ce denotă acceptarea acestui final ca pe un fapt natural, şi între simbolizările evului
mediu, înfăţişând pe zidurile instituţiilor schelete sau forme în putrefacţie sau descompunere.
Obsesia morţii şi reprezentarea ei terifiantă se datorează, pe de o parte, influenţei creştinismului, şi pe
de altă parte, frecventelor epidemii care decimau populaţia Europei; printre aceste epidemii, un rol însemnat
revine celor de ciumă. Pesta, sau “moartea neagră”, prin incapacitatea omului de a o stăpânii, a contribuit în
mare măsură la încetăţenirea ideii de moarte ca blestem, ca pedeapsă divină, lovid “din senin” şi constituind
astfel o ameninţare continuă. Scheletul (şi mai ales craniul) care la antici nu era decât un “memento mori”,
devine un simbol al sensibilităţii obsedante care îngrozeşte la o simplă vedere şi declanşează atitudini şi
conduite de respingere absolută a eventualităţii morţii.
Şi în actualitate, în iconografia modernă, continuă să răzbată ideea fundamentală a opoziţiei dintre
viaţă şi moarte, între ele nefiind nici o punte de comunicare. Opoziţia aceasta poate fi privită, pe de o parte,
ca un rezultat al observaţiei superficiale şi vulgare, a unei filozofii de viaţă rigide, limitate şi superficiale iar
pe de altă parte, ca tendinţă a spiritului uman de a opera cu elementele antipodice şi simetrice.
În cultura armonioasă, echilibrată a vechilor greci se regăseşte filosofia acceptării destinului
implacabil, omul modern caută, dincolo de imaginea trupului lipsit de viaţă, alte sensuri morţii şi (dezorientat
de răspunsuri) ajunge să nu mai înţeleagă şi/sau să nege sensul vieţii. Literatura romantică a secolului al XIX-
lea a prezentat de multe ori moartea ca un obstacol suprem, dar frecvent, la realizarea speranţelor individuale,
ajungîndu-se la tema morţii timpurii prin boala. G. Leopardi plecă de la o realitate a timpului său, aceea a
speranţei foarte reduse de viaţă, insistând asupra morţii prea timpurii, prin diverse boli, contagioase sau de
altă natură, datorate condiţiilor de viaţă foarte precare, ignoranţei, etc. Majoritatea dintre noi ştim din
literatură şi istoriografie că sclavii antichităţii, iobagii evului mediu şi alte categorii de persoane au acceptat
moartea (unii dintre ei), ca pe o eliberare de chinuri şi privaţiuni dar, în general, atît privirea istorică,
longitudinală cît şi estimarea prezentă, transversală ne relevă omul ca pe o fiinţă ce respinge vehement
această idee, ce se opune cu toate forţele unei esemenea finalităţi. Înclinăm să credem că această atitudine
este tot mai clară şi frecventă atît pentru că a crescut calitatea vieţii (mai ales în ultimele decenii şi mai ales
în zonele dezvoltate ale planetei) cît şi pentru că se constituie o tot mai solidă şi constantă orientare teoretică
şi practică de ocrotire a vieţii în general şi a omului în special ( demersuri educaţionale, economice, de
cercetare ştiinţifică,sanitare,etc).
Refuzul sau acceptarea morţii în funcţie de sensul ei personal, social, etc. este cu totul altceva decât
frica de moarte ca frică de necunoscut sau ca frică de a trece într-un tărâm de ispăşire. Seneca, Cicero şi
Platon, preconizau să întâmpine moartea cu dragoste şi nu cu supărare. G. Barbarin observă că moartea
reprezintă un salt atât de mare în necunoscut, încât, chiar printre cele mai aventuroase firi, nu se găsesc
persoane care să simtă nevoia de a-şi satisface, murind, curiozitatea.

3.8.2. Psihologia clipei de moarte

G. Barbarin şi-a propus să demonstreze că, în general, imaginea despre moarte ca încheiere
înfricoşătoare a vieţii, nu corespunde realităţii psihologice, şi că ea ţine de legende cu răspândire limitată în
spaţiu şi timp. “Moartea” cu majuscule, craniul, cu orbitele goale, sunt opera pictorului de icoane şi biserici, a
zugravului şi a poetului sau scriitorului. În realitate, moartea nu are “nici înfăţişare, nici esenţă, nici
personalitate”. Ceea ce ne înspăimântă nu este de fapt moartea noastră, ci moartea celuilalt, ale cărei faze se
desfăşoară dinamic în faţa noastră şi, desigur, eventualitatea ca noi înşine să ajungem în această situaţie,
ipostază cu atît mai probabilă cu cît starea de sănătate este mai precară şi vîrsta este mai înaintată. Oricum
încercăm să privim această problemă, trebuie să recunoaştem că fiecare înmormîntare la care asistăm ne
reaminteşte efemeritatea vieţii chiar şi acolo unde întîlnim longevitate Viaţa şi experienţa socială au făcu din
moarte ceva exterior, un fel de spectacol, în timp ce acest act ar trebui să rămână un act intim.

2
 UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Mahatma Gandhi a opus teama de moarte a hindusului, atitudinii arabilor şi afganilor, care nu văd în
moarte numai neantizarea, spaima descompunerii ci, adesea sacrificiul pentru cauze religioase ( “războiul
sfînt”). R. P. Huc a observat numeroşi chinezi murind “fără a se lupta cu moarea”, stingându-se ca o lampă
fără ulei. Rădăcina luptei cu moartea se găseşte în rezistenţa oricărei creaturi conştiente faţă de gândul
dispariţiei sale, rezistenţă determinată de mândrie, de obişnuinţă sau de spaimă dar atitudinile complexe,
diverse prezentate mai sus întăresc ideea genezei şi dezvoltării culturale a fricii faţă de moarte.
Unii autori recunosc că frica de moarte este larg răspândită printre oameni, dar este relativ uşor de
învins, ceea ce ar constitui un argument împotriva ideii că ea ar fi expesia unui instinct, instinctul ca structură
psihofiziologică desfăşurîndu-se după schema specifică, fără posibilitatea controlului voluntar. Într-adevăr,
frica de propria moarte păleşte sub influenţa altor emoţii sau chiar sub influenţa unor impulsuri momentane
sau în comparaţie cu acestea. Desigur că un părinte care simte pericol de moarte pentru copilul său trece peste
propriile temeri care se estompează. Este cunoscut tipul de reacţie al celui aflat sub ameniţarea de a fi ucis,
reacţie în cadrul căreia se mobilizează toate forţele pe linia ripostei şi în vederea salvării, moment de mare
tensiune emoţională. Cînd vorbim însă despre persoana aflată în pragul morţii trebuie să fim de acord cu
celebrul medic german Chr. Hufeland, care a trăit la începutul secolului al XIX-lea şi care, în lucrarea sa
“Microbiotica”, scria că nici o teamă nu generează mai multă nefericire decât teama de moarte şi că, această
teamă scurtează durata vieţii. El credea însă, că această teamă poate fi învinsă dacă ne familiarizăm cu ideea
morţii. Epictet spunea că lucrul cel mai îngrozitor din moarte este ideea pe care ne-o facem despre ea. Un
clinician celebru, sir Wiliam Osler, a luat note detaliate cu privire la 500 de morţi la care a asistat. El spune
că 90 dintre pacienţi au suferit durere fizică, sau au avut alte suferinţe; 11 au arătat teamă (sau presimţire),
numai 2 au manifestat groază; câte unul a prezentat exaltare spirituală sau remuşcări amare. Pentru marea
majoritate însă, moartea a fost asemănătoare cu naşterea , în fapt un pas invers, opus acesteia, a fost somn şi
uitare. Pornind de la asemenea mărturisiri, Barbarin a susţinut teza morţii “dulci”. După el, durerea şi spaima
nu pot să apară, de foarte multe ori, din cauza rapidităţii cu care se precipită deznodământul, sau , în cazul
multor boli, din cauza epuizării nervoase. După manifestările patologice din apropierea morţii, autorul
aminteşte trei tipuri de boli şi de morţi:
a) Cele în care nu apare delir, în care inteligenţa şi conştiinţa rămîn adeseori intacte până în
ultima clipă şi în care moartea se produce prin cord sau plămân. Din această categorie fac
parte majoritatea afecţiunilor medicale. Uneori se remarcă o stare de vioiciune premortală,
iar “masca” muribundului este câteodată chiar extatică. Mulţi bolnavi mor resemnaţi, unii se
calmează (după o perioadă de anxietate şi de agitaţie) şi pot elabora proiecte de viitor,
sentimentul de “bine” din ultimele clipe a fost consemnat sau admis de Barthez, Cabanis,
Darwin etc. Istoria păstrează date despre excitaţia euforică premortală a împăratului
Hadrian, a poetului Ronsard, etc. După Moreau de Tours şi Salinas, explicaţia acestei stări
poate fi căutată într-o stare de excitaţie terminală a centrilor nervoşi (simpatici), în timp ce
Legrand de Saulle emite ipoteza unei alimentări energetice suplimentare a creierului;
b) Altă categorie de boli interesează secundar creierul; ele se pot însoţi de delir de
obnubilarea sau pirderea conştiinţei sau pot evolua relativ asemănător cu cele din categoria
anterioară, tulburările de conştiinţă apărînd doar în final.
c) În sfârşit, bolile care afectează direct creierul, boli în care tulburările de conştiinţă sunt
constante, de diverse grade, calitativ sau cantitativ. Există, evident, mult mai multe situaţii,
unele dintre ele mai puţin convenţionale şi greu de categorisit.

3.8.3. Euthanasia
Cuvînt compus, provenind din limba greacă (Eu- însemnînd bine iar Thanatos – moarte) şi avînd
semnificaţia de moarte bună, dulce, fără suferinţă. Pornind de la această idee s-a creat o teorie conform căreia
este legitim să se suprime viaţa unei persoane bolnave incurabil şi avînd dureri şi suferinţe mari. Conform
acestei teorii pot fi luate în considerare două forme de euthanasie.

3
 UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Euthanasia pasivă ce constă în debranşarea de la aparatele de reanimare, de menţinere artificială a

vieţii, moartea urmînd să fie naturală. Codul penal al celor mai multe state consideră acest demers ca pe un
delict de non-asistenţă medicală a persoanei aflată în pericol.
Euthanasia activă ce presupune administrarea unei substanţe, aplicarea unei proceduri care să ducă
la moarte, să grăbească şi deci să determine moartea în vederea eliberării muribundului de chinurile şi
suferinţele agoniei. Justiţia consideră aceste acte, chiar dacă se fac la cererea sau cu acordul bolnavului, ca
omucideri iar pe autorii lor îi condamnă (nu la pedepse mari pentru că, de regulă, nu îi consideră criminali cu
potenţial antisocial).
Se pune problema (şi se cere răspunsul) dacă cineva are dreptul să atenteze la viaţa aproapelui în
intenţia de a pune capăt suferinţelor acestuia. Creştinismul şi iudaismul au tranşat de mult răspunsul,
interzicînd în mod absolut şi categoric asemenea practici, socotind că durerea este un semn (şi are valoare) de
purificare a sufletului. Suferinţa agoniei reprezintă în acelaşi timp o formă aparte de salut, de rămas bun din
partea muribundului pentru cei apropiaţi lui, persoane care, in aceste momente, sînt şi mai aproape tocmai
datorită acestei situaţii.
În această problemă, morala modernă face distincţia între:
Euthanasia socială ca demers de a ucide persoanele tarate, bolnave incurabil pentru a însănătoşi
societatea, aspect ce capătă sens de eugenie, atitudine şi practică antiumană, antisocială, extremistă, întîlnită
din păcate episodic în istoria omenirii (fascismul).
Euthanasia agonică, in sensul prezentat mai sus şi care antrenează la discuţii şi deliberări pe cei
apropiaţi bolnavului, medicii, juriştii,etc. Ce trebuie făcut? Cum trebuie procedat?
Punctul de vedere al bolnavului în această privinţă poate fi evidenţiat din prezentarea următoarelor
situaţii:
a. bolnav coştient, cu mari suferinţe, incurabil (fără dubii), cere şi revine cu cererea de euthanasiere,
familia ajungînd la aceeaşi convingere că trebuie să se pună capăt suferinţelor – situaţie clară,
cînd forma pasivă poate fi pusă in practică (fără aprobare legală, deci culpabilă dacă cineva face
sesizare);
b. muribund care a semnat, anterior acestei stări, un testament în care se specifică dorinţa lui de
euthanasiere, în condiţiile în care ajunge să sufere, sfîrşitul se prelungeşte şi atunci nu mai poate
să-şi exprime această dorinţă din cauza stării grave de boală; în această situaţie apare dilema –
dacă ar fi conştient ar mai dori cu adevărat sa fie euthanasiat?;
c. bolav în agonie, inconştient, dînd episodic semne de viaţă doar în sensul în care cuvintele şi
expresia mimico-gestuală dau informaţii că nu mai suportă suferinţa – situaţie neclară şi cu atît
mai contradictorie şi conflictuală pentru aparţinători şi medici;
d. parţial conştient, muribundul este foarteaproape de marea trecere; nu cere nimic, nu imploră
sfîrşitul iar din punct de vedere medical este clar că nu mai are şanse de remisie nici măcar de
scurtă durată – situaţie relativ clară dar in care nu există cerere din partea subiectului;
e. inconştient, întreţinut de aparate în mod artificial, situaţie care este denumită deseori “legumă”,
decerebrat dar fără să-şi fi făcut cunoscută intenţia – situaţie din nou clară din punctul de vedere
medical;
Din cele cinci situaţii putem considera două mai “justificate” pentru aplicarea măsurilor de
euthanasie pasivă iar trei cu adevărat neclare dilematice. Impedimentul (şi cheia soluţiei) este dat de
inconştienţa bolnavului. În aceste cazuri decizia este a doctorului. Ce să facă? Să debranşeze bolnavul de la
aparate? Să renunţe la a mai îngriji bolnavul? Să omoare? Să se substituie destinului, să devină stăpînul
vieţii şi al morţii? !
Mărturiile unor mari handicapaţi, ale unor mari suferinzi, observaţiile multor medici duc la concluzia
(nici ea foarte bine argumentată) că fiecare caz este unic şi că nu pot fi date “reţete” aplicabile universal.
Unele dintre aceste prsoane acceptau, chiar cereau o formă de inervenţie ( de a nu mai păstra in viaţă cu orice
preţ avortoni, nici măcar pentru experienţe, şansele lor pentru o viaţă normală fiind minime; de a se pune
capăt suferinţelor atunci cînd nu mai există nici o speranţă), altele, dimpotrivă, acceptau viaţa lor aşa cum era,

4
 UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ

chiar bucurîndu-se de ea, necerînd intervenţii de natură euthanasiantă nici chiar în situaţii extreme, aşa cum
au fost prezentate mai sus.
La fel de împărţită este şi opinia publică pornind de la aceleaşi tipuri de argumente. Cine poate spune
cu adevărat cînd nu mai există speranţe atîta timp cît s-au mai întîlnit şi se mai întîlnesc cazuri “miraculoase”
de revenire la stare mai bună, chiar de vindecare? Cine poate preciza, chiar în condiţiile actuale ale
cunoaşterii şi aportului tehnic deosebit, unde şi cînd se poate clar trasa linia de trecere dintre viaţă şi moarte?
Şi, în plus, dacă se vor crea precedente, cine poate asigura că nu se vor face excese “motivate” medical dar
mai mult motivate de interese materiale (moşteniri, împărţiri ale averilor, etc)
Prin urmare, această problemă rămîne în dezbatere, credem, pentru încă o perioadă mai lungă de
timp, dar tebuie să fie mereu în atenţia celor responsabili sau implicaţi de (şi în) astfel de situaţii, aşa încît să
nu se depăşească limitele în care,neacceptată legal dar acceptată tacit în situaţii cu totul speciale, euthanasia
se practică sporadic.

3.8.4. Suicidul ca situaţie de autoadministrare a morţii

Definită în modul cel mai simplu şi clar, sinuciderea este acţiunea prin care o persoană îşi pune
capăt vieţii. Poate fi un act raţional, de evaziune dintr-o situaţie imposibilă, inacceptabilă de boală
incurabilă (cancer, S.I.D.A., etc) sau datorată unor imperative morale, religioase, filozofice(încălcarea
accidentală a unor asemenea norme ce devalorizează persoana: incest, impunerea unei alte religii, omor din
culpă, etc.) sau unor cauze personal-afective(iubire imposibilă). Cel mai frecvent, siucidul este un
comportament cu sens şi valoare patologică de autoagresivitate, făcînd parte din simptomatologia unor boli
psihice grave, cu evoluţie îndelungată cum ar fi depresia, schizofrenia, demenţa, starea confuzională, etc.
Între teoriile explicative ale comportamentului autolitic amintim, în continuare, cîteva din cele mai
cunoscute
Psihanaliza (Freud) consideră suicidul ca pe un act de agresivitate întoarsă către sine prin victoria
instinctului morţii asupra celui al vieţii, un act de descărcare şi purificare profundă (catharsis) dar un act de
omucidere. Se omoară pe Sine pentru că s-a identificat cu cineva pe care doreşte să-l ucidă, acest act
producîndu-se pe fondul unui proces de disoluţie a personalităţii.
Menninger afirmă că suicidul este un act ce exprimă în acelaşi timp dorinţa de a muri, dorinţa de a
comite omorul şi dorinţa de a fi omorît, pe fondul unei conflictualităţi intrapsihice insolubile.
Durkheim(1897) oferă o teorie explicativă de natură socială, pornind de la dezordinea socială, de la
fenomenul de răsturnare a valorilor, de devalorizare a acestora şi de dezorientare(anomie), de la slăbirea
legăturilor dintre oameni şi deci de la însingurare. El a observat că rata sinuciderilor creşte pe măsură ce se
reduce relaţionarea şi comunicarea. În societăţile vest-europene, în ciuda nivelului de trai foarte ridicat acest
fenomen este tot mai vizibil. În Franţa numărul deceselor prin suicid este mai mare decît cel prin accidente
de circulaţie şi , de cîţiva ani, este mereu în creştere.
Este cert că, în determinismul actului suicidar, se găsesc mai mulţi factori acţionînd conjugat dintre
care mai importanţi ni se par:
- cei sociali - inegalitate de şanse, anomie, însingurare;
- cei personali, psihologici – stări marginale, boli psihice, conflicte existenţiale majore.

Pornind de la aceste considerente putem evidenţia cîteva ipostaze suicidare, cîteva tipuri de
sinucigaşi, astfel:

1) depresivul, melancolicul, care, după insuccese repetate(şomaj, de ex.), după pierderea unor
persoane foarte apropiate (uneori chiar fără pirderi mari, reale) dezvoltă sisteme complexe
de trăiri şi judecăţi cu tematică şi coloratură de inutilitate, zădărnicie, eşec existenţial,
tristeţe profundă, lipsă de speranţă, scăderea drastică a poftei de viaţă, a elanului vital, a
activismului şi angajării, a motivaţiei pentru relaţionare şi comunicare; ajunge apoi să nu se
mai poată proiecta în viitor, pierde semnificaţia valorii vieţii, a sensului şi rostului vieţii,

5
 UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ

singura opţiune pe care o reiterează mintal de nenumărate ori, este sinuciderea, ca o

izbăvire a unei dureri sufleteşti ce devine insuportabilă, după ce, săptămîni sau luni de-a
rîndul, a fost sîcîitoare, chinuitoare, epuizantă şi imposibil de înlăturat; între bolile psihice,
depresia prezintă cel mai ridicat risc suicidar;

2) persoana delirantă, ajunge(mai rar decît depresivul) la suicid fie intracritic, în contextul
ideilor ei delirante(delir de persecuţie cu timie negativă), fie intercritic, planificîndu-şi
“ieşirea” din lumea care nu o înţelege şi nu o acceptă, care îi este străină, cu care nu se
potriveşte şi, în plus, o “obligă” la un tratament căruia nu-i vede rostul; aici includem şi
persoanele cu structuri schizoide, rigide, fanatice, care recurg la suicid pentru a “pedepsi
“ pe cei cu o altă orientare culturală, filozofică, pe cei cu care sînt în conflict, etc(unii
fundamentalişti musulmani mai ales), în cadrul unor acte cu caracter terorist; aici putem
include si sinuciderile în cuplu sau cele colective unde, pe fondul unor fenomene de
contagiune, prin îndoctrinare, persuasiune şi sugestie, acest act se realizează în
grup(membrii unor secte);

3) persoana confuză, deteriorată psihic, demenţiată ajunge uneori la acte de autoagresiune cu

finalitate autolitică, în contextul unor manifestări critice de agitaţie psihomotorie(cînd de
fapt manifestă auto şi heteroagresivitate), şi, rar, la acte de suicid planificate şi puse în
practică în perioadele de relativă compensare, de relativă limpezire a cîmpului conştiinţei,
realizînd situaţia devalorizantă în care a ajuns, povară şi pericol pentru sine şi pentru cei din
jur.

4) persoana aflată într-un impas existenţial deosebit (pierderea slujbei, a averii, a demnităţii,
etc), care îşi planifică, tot pe un fundal timic negativ dar nu de nivel psihotic, avînd
conştiinţa clară iar capacitatea de evaluare a situaţiei şi de alegere, conservată;

5) persoana care se sinucide printr-un act impulsiv-anxios, cu îngustarea conştiinţei, cu

imposibilitatea ca, atunci, în acele perioade de timp relativ scurte, să se mai proiecteze în
viitor (raptus anxios, autoagresiv), fără premeditare, aflînd o veste ce-i pune in pericol
existenţa(că are cancer sau SIDA).

Sinuciderea este mai frecventă la persoanele în vârstă, acestea fiind puse mai des în situaţii sociale
favorizante(şomaj, pensionare, scăderea drastică a valorii lor sociale) şi avînd mai frecvente condiţii psihice
interne predispozante(îmbătrînirea înseamnă reducerea capacităţilor adaptative, apariţia multor suferinţe
fizice, reducerea substanţială a trăirilor de satisfacţie şi plăcere, imposibilitatea retrăirii vieţii, deci a altei
şanse).
Statisticile arată că cele mai multe sinucideri(persoane tinere cu standard socio-economic bun,
nefiind din categorii cu risc) sînt tentative “reuşite”, sînt, în faza lor iniţială, reacţii sau comportamente
demonstrative, reacţii care vor doar să atragă atenţia asupra impasului existenţial în care se află persoanele
care le pun în practică. Adesea, calculînd greşit doza de substanţe ingerate, rezistenţa sforii, înălţimea la care
se află, adîncimea apei sau timpul necesar pentru o intervenţie salvatoare, aceste persoane comit un suicid pe
care de fapt nu-l doreau.
Ni se pare îngrijorător faptul că, în ultimii ani, rata suicidului infantil şi mai ales juvenil este în
creştere, fapt ce ar trebui interpretat ca un serios semnal de alarmă atît pentru familie, şcoală, grupul social
mai larg cît şi pentru structurile şi organismele statului care au responsabilitate pe această direcţie.

6
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ

PROBLEME ŞI TEME DE GÎNDIRE

Ø Concepţii privind frica de moarte şi atitudini în faţa morţii.
Ø Teama de moarte ca atitudine culturală;
Ø Instinctul vieţii şi instinctul morţii la Freud.
Ø Imaginea morţii în diferite epoci şi culturi.
Ø Moartea “fericită” (euthanasia)..