Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
7 Psihologie Medicala - Psihologia Starilor Terminale PDF
7 Psihologie Medicala - Psihologia Starilor Terminale PDF
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Curs 7
1
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Geneza culturală a imaginii terifiante despre moarte, a fost examinată, printre alţii şi de I. Biberi.
Iconografia morţii, reprezentarea ei alegorică, exprimă variabilitatea atitudinii umane în faţa morţii, în funcţie
de epoca istorică, dă un echivalent al sensibilităţii colective, dar ea influenţează la rândul ei atitudinea. Este
de menţionat opoziţia dintre reprezentarea morţii de către antici, vădind un calm surâzător şi respirând o
melanolie resemată ce denotă acceptarea acestui final ca pe un fapt natural, şi între simbolizările evului
mediu, înfăţişând pe zidurile instituţiilor schelete sau forme în putrefacţie sau descompunere.
Obsesia morţii şi reprezentarea ei terifiantă se datorează, pe de o parte, influenţei creştinismului, şi pe
de altă parte, frecventelor epidemii care decimau populaţia Europei; printre aceste epidemii, un rol însemnat
revine celor de ciumă. Pesta, sau “moartea neagră”, prin incapacitatea omului de a o stăpânii, a contribuit în
mare măsură la încetăţenirea ideii de moarte ca blestem, ca pedeapsă divină, lovid “din senin” şi constituind
astfel o ameninţare continuă. Scheletul (şi mai ales craniul) care la antici nu era decât un “memento mori”,
devine un simbol al sensibilităţii obsedante care îngrozeşte la o simplă vedere şi declanşează atitudini şi
conduite de respingere absolută a eventualităţii morţii.
Şi în actualitate, în iconografia modernă, continuă să răzbată ideea fundamentală a opoziţiei dintre
viaţă şi moarte, între ele nefiind nici o punte de comunicare. Opoziţia aceasta poate fi privită, pe de o parte,
ca un rezultat al observaţiei superficiale şi vulgare, a unei filozofii de viaţă rigide, limitate şi superficiale iar
pe de altă parte, ca tendinţă a spiritului uman de a opera cu elementele antipodice şi simetrice.
În cultura armonioasă, echilibrată a vechilor greci se regăseşte filosofia acceptării destinului
implacabil, omul modern caută, dincolo de imaginea trupului lipsit de viaţă, alte sensuri morţii şi (dezorientat
de răspunsuri) ajunge să nu mai înţeleagă şi/sau să nege sensul vieţii. Literatura romantică a secolului al XIX-
lea a prezentat de multe ori moartea ca un obstacol suprem, dar frecvent, la realizarea speranţelor individuale,
ajungîndu-se la tema morţii timpurii prin boala. G. Leopardi plecă de la o realitate a timpului său, aceea a
speranţei foarte reduse de viaţă, insistând asupra morţii prea timpurii, prin diverse boli, contagioase sau de
altă natură, datorate condiţiilor de viaţă foarte precare, ignoranţei, etc. Majoritatea dintre noi ştim din
literatură şi istoriografie că sclavii antichităţii, iobagii evului mediu şi alte categorii de persoane au acceptat
moartea (unii dintre ei), ca pe o eliberare de chinuri şi privaţiuni dar, în general, atît privirea istorică,
longitudinală cît şi estimarea prezentă, transversală ne relevă omul ca pe o fiinţă ce respinge vehement
această idee, ce se opune cu toate forţele unei esemenea finalităţi. Înclinăm să credem că această atitudine
este tot mai clară şi frecventă atît pentru că a crescut calitatea vieţii (mai ales în ultimele decenii şi mai ales
în zonele dezvoltate ale planetei) cît şi pentru că se constituie o tot mai solidă şi constantă orientare teoretică
şi practică de ocrotire a vieţii în general şi a omului în special ( demersuri educaţionale, economice, de
cercetare ştiinţifică,sanitare,etc).
Refuzul sau acceptarea morţii în funcţie de sensul ei personal, social, etc. este cu totul altceva decât
frica de moarte ca frică de necunoscut sau ca frică de a trece într-un tărâm de ispăşire. Seneca, Cicero şi
Platon, preconizau să întâmpine moartea cu dragoste şi nu cu supărare. G. Barbarin observă că moartea
reprezintă un salt atât de mare în necunoscut, încât, chiar printre cele mai aventuroase firi, nu se găsesc
persoane care să simtă nevoia de a-şi satisface, murind, curiozitatea.
2
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
Mahatma Gandhi a opus teama de moarte a hindusului, atitudinii arabilor şi afganilor, care nu văd în
moarte numai neantizarea, spaima descompunerii ci, adesea sacrificiul pentru cauze religioase ( “războiul
sfînt”). R. P. Huc a observat numeroşi chinezi murind “fără a se lupta cu moarea”, stingându-se ca o lampă
fără ulei. Rădăcina luptei cu moartea se găseşte în rezistenţa oricărei creaturi conştiente faţă de gândul
dispariţiei sale, rezistenţă determinată de mândrie, de obişnuinţă sau de spaimă dar atitudinile complexe,
diverse prezentate mai sus întăresc ideea genezei şi dezvoltării culturale a fricii faţă de moarte.
Unii autori recunosc că frica de moarte este larg răspândită printre oameni, dar este relativ uşor de
învins, ceea ce ar constitui un argument împotriva ideii că ea ar fi expesia unui instinct, instinctul ca structură
psihofiziologică desfăşurîndu-se după schema specifică, fără posibilitatea controlului voluntar. Într-adevăr,
frica de propria moarte păleşte sub influenţa altor emoţii sau chiar sub influenţa unor impulsuri momentane
sau în comparaţie cu acestea. Desigur că un părinte care simte pericol de moarte pentru copilul său trece peste
propriile temeri care se estompează. Este cunoscut tipul de reacţie al celui aflat sub ameniţarea de a fi ucis,
reacţie în cadrul căreia se mobilizează toate forţele pe linia ripostei şi în vederea salvării, moment de mare
tensiune emoţională. Cînd vorbim însă despre persoana aflată în pragul morţii trebuie să fim de acord cu
celebrul medic german Chr. Hufeland, care a trăit la începutul secolului al XIX-lea şi care, în lucrarea sa
“Microbiotica”, scria că nici o teamă nu generează mai multă nefericire decât teama de moarte şi că, această
teamă scurtează durata vieţii. El credea însă, că această teamă poate fi învinsă dacă ne familiarizăm cu ideea
morţii. Epictet spunea că lucrul cel mai îngrozitor din moarte este ideea pe care ne-o facem despre ea. Un
clinician celebru, sir Wiliam Osler, a luat note detaliate cu privire la 500 de morţi la care a asistat. El spune
că 90 dintre pacienţi au suferit durere fizică, sau au avut alte suferinţe; 11 au arătat teamă (sau presimţire),
numai 2 au manifestat groază; câte unul a prezentat exaltare spirituală sau remuşcări amare. Pentru marea
majoritate însă, moartea a fost asemănătoare cu naşterea , în fapt un pas invers, opus acesteia, a fost somn şi
uitare. Pornind de la asemenea mărturisiri, Barbarin a susţinut teza morţii “dulci”. După el, durerea şi spaima
nu pot să apară, de foarte multe ori, din cauza rapidităţii cu care se precipită deznodământul, sau , în cazul
multor boli, din cauza epuizării nervoase. După manifestările patologice din apropierea morţii, autorul
aminteşte trei tipuri de boli şi de morţi:
a) Cele în care nu apare delir, în care inteligenţa şi conştiinţa rămîn adeseori intacte până în
ultima clipă şi în care moartea se produce prin cord sau plămân. Din această categorie fac
parte majoritatea afecţiunilor medicale. Uneori se remarcă o stare de vioiciune premortală,
iar “masca” muribundului este câteodată chiar extatică. Mulţi bolnavi mor resemnaţi, unii se
calmează (după o perioadă de anxietate şi de agitaţie) şi pot elabora proiecte de viitor,
sentimentul de “bine” din ultimele clipe a fost consemnat sau admis de Barthez, Cabanis,
Darwin etc. Istoria păstrează date despre excitaţia euforică premortală a împăratului
Hadrian, a poetului Ronsard, etc. După Moreau de Tours şi Salinas, explicaţia acestei stări
poate fi căutată într-o stare de excitaţie terminală a centrilor nervoşi (simpatici), în timp ce
Legrand de Saulle emite ipoteza unei alimentări energetice suplimentare a creierului;
b) Altă categorie de boli interesează secundar creierul; ele se pot însoţi de delir de
obnubilarea sau pirderea conştiinţei sau pot evolua relativ asemănător cu cele din categoria
anterioară, tulburările de conştiinţă apărînd doar în final.
c) În sfârşit, bolile care afectează direct creierul, boli în care tulburările de conştiinţă sunt
constante, de diverse grade, calitativ sau cantitativ. Există, evident, mult mai multe situaţii,
unele dintre ele mai puţin convenţionale şi greu de categorisit.
3.8.3. Euthanasia
Cuvînt compus, provenind din limba greacă (Eu- însemnînd bine iar Thanatos – moarte) şi avînd
semnificaţia de moarte bună, dulce, fără suferinţă. Pornind de la această idee s-a creat o teorie conform căreia
este legitim să se suprime viaţa unei persoane bolnave incurabil şi avînd dureri şi suferinţe mari. Conform
acestei teorii pot fi luate în considerare două forme de euthanasie.
3
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
4
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
chiar bucurîndu-se de ea, necerînd intervenţii de natură euthanasiantă nici chiar în situaţii extreme, aşa cum
au fost prezentate mai sus.
La fel de împărţită este şi opinia publică pornind de la aceleaşi tipuri de argumente. Cine poate spune
cu adevărat cînd nu mai există speranţe atîta timp cît s-au mai întîlnit şi se mai întîlnesc cazuri “miraculoase”
de revenire la stare mai bună, chiar de vindecare? Cine poate preciza, chiar în condiţiile actuale ale
cunoaşterii şi aportului tehnic deosebit, unde şi cînd se poate clar trasa linia de trecere dintre viaţă şi moarte?
Şi, în plus, dacă se vor crea precedente, cine poate asigura că nu se vor face excese “motivate” medical dar
mai mult motivate de interese materiale (moşteniri, împărţiri ale averilor, etc)
Prin urmare, această problemă rămîne în dezbatere, credem, pentru încă o perioadă mai lungă de
timp, dar tebuie să fie mereu în atenţia celor responsabili sau implicaţi de (şi în) astfel de situaţii, aşa încît să
nu se depăşească limitele în care,neacceptată legal dar acceptată tacit în situaţii cu totul speciale, euthanasia
se practică sporadic.
Pornind de la aceste considerente putem evidenţia cîteva ipostaze suicidare, cîteva tipuri de
sinucigaşi, astfel:
1) depresivul, melancolicul, care, după insuccese repetate(şomaj, de ex.), după pierderea unor
persoane foarte apropiate (uneori chiar fără pirderi mari, reale) dezvoltă sisteme complexe
de trăiri şi judecăţi cu tematică şi coloratură de inutilitate, zădărnicie, eşec existenţial,
tristeţe profundă, lipsă de speranţă, scăderea drastică a poftei de viaţă, a elanului vital, a
activismului şi angajării, a motivaţiei pentru relaţionare şi comunicare; ajunge apoi să nu se
mai poată proiecta în viitor, pierde semnificaţia valorii vieţii, a sensului şi rostului vieţii,
5
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ
2) persoana delirantă, ajunge(mai rar decît depresivul) la suicid fie intracritic, în contextul
ideilor ei delirante(delir de persecuţie cu timie negativă), fie intercritic, planificîndu-şi
“ieşirea” din lumea care nu o înţelege şi nu o acceptă, care îi este străină, cu care nu se
potriveşte şi, în plus, o “obligă” la un tratament căruia nu-i vede rostul; aici includem şi
persoanele cu structuri schizoide, rigide, fanatice, care recurg la suicid pentru a “pedepsi
“ pe cei cu o altă orientare culturală, filozofică, pe cei cu care sînt în conflict, etc(unii
fundamentalişti musulmani mai ales), în cadrul unor acte cu caracter terorist; aici putem
include si sinuciderile în cuplu sau cele colective unde, pe fondul unor fenomene de
contagiune, prin îndoctrinare, persuasiune şi sugestie, acest act se realizează în
grup(membrii unor secte);
4) persoana aflată într-un impas existenţial deosebit (pierderea slujbei, a averii, a demnităţii,
etc), care îşi planifică, tot pe un fundal timic negativ dar nu de nivel psihotic, avînd
conştiinţa clară iar capacitatea de evaluare a situaţiei şi de alegere, conservată;
Sinuciderea este mai frecventă la persoanele în vârstă, acestea fiind puse mai des în situaţii sociale
favorizante(şomaj, pensionare, scăderea drastică a valorii lor sociale) şi avînd mai frecvente condiţii psihice
interne predispozante(îmbătrînirea înseamnă reducerea capacităţilor adaptative, apariţia multor suferinţe
fizice, reducerea substanţială a trăirilor de satisfacţie şi plăcere, imposibilitatea retrăirii vieţii, deci a altei
şanse).
Statisticile arată că cele mai multe sinucideri(persoane tinere cu standard socio-economic bun,
nefiind din categorii cu risc) sînt tentative “reuşite”, sînt, în faza lor iniţială, reacţii sau comportamente
demonstrative, reacţii care vor doar să atragă atenţia asupra impasului existenţial în care se află persoanele
care le pun în practică. Adesea, calculînd greşit doza de substanţe ingerate, rezistenţa sforii, înălţimea la care
se află, adîncimea apei sau timpul necesar pentru o intervenţie salvatoare, aceste persoane comit un suicid pe
care de fapt nu-l doreau.
Ni se pare îngrijorător faptul că, în ultimii ani, rata suicidului infantil şi mai ales juvenil este în
creştere, fapt ce ar trebui interpretat ca un serios semnal de alarmă atît pentru familie, şcoală, grupul social
mai larg cît şi pentru structurile şi organismele statului care au responsabilitate pe această direcţie.
6
UNIVERSITATE DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA 2012
Facultatea de Medicină – SecţiaAsistenţă Medicală – Anul IV
PSIHOLOGIE MEDICALĂ