PERMACULTURA

note de lectură
 Ghidul complet al autosuficienţei
note de lectură
John Seymour
by Radu Iliescu
Titlul original: The Complet Book of Self-Sufficiency
Titlul in limba franceza: Revivre à la campagne
Autarhia nu se referă la un trecut mitic în care oamenii îşi obţineau în mod chinuit
subzistenţa de la sol cu nişte instrumente arhaice şi-i ardeau pe vecinii incomozi
acuzându-i de vrăjitorie.
Dacă autarhia este posibilă, nimeni n-a pretins că e o chestiune de repaos.
Dimpotrivă, mintea e pusă la contribuţie de dimineaţa până seara, corpul transpiră din
plin, dar redescoperim sentimentul de satisfacţie oferit de munca bine făcută, savoarea
unei hrane naturale şi durerea unei oboseli sănătoase.
În ziua în care vom fi extras tot, sau aproape tot petrolul, ne vom reevalua
atitudinea faţă de singurul nostru bun adevărat şi durabil: pământul. Din ziua aceea
va trebui să subzistăm din ceea ce pământul poate oferi fără produsele chimice derivate
din petrol.
Distrugerea tuturor speciilor cu excepţia celor care ne sunt în mod direct utile
contribuie la propria noastră distrugere.
 Marile principii ale autarhiei
Singura manieră de a ne cultiva pământul corect şi intensiv constă în aplicarea
unei variante a ceea ce strămoşii noştri aplicau în Europa secolului trecut (XIX).
Aceştia izbutiseră să obţină un echilibru minuţios între animale, plante şi sol.
Natura are oroare de monocultură. Nu este posibil să menţii un sistem de cultură
unică decât luând dintr-un sac de îngrăşăminte acelea de care cultura are nevoie şi
distrugând cu ajutorul produselor chimice toţi rivalii şi inamicii acelei culturi.
Cel care vrea să trăiască la ţară va înlocui produsele chimice şi maşinile sofisticate
cu munca mâinilor sale. Iar mintea lui va trebui să funcţioneze pentru a-şi economisi
munca manuală.
Lanţul alimentar
Viaţa pe planeta noastră este comparabilă cu o piramidă, a cărei bază este
incredibil de largă, şi al cărei vârf este foarte îngust.
La baza acestei piramide se află bacteriile fixatoare de azot.
Solul
În funcţie de dimensiunile particulelor componente, există soluri uşoare (compus
din particule mari) şi soluri grele (din particule mici). Nisipul curat este cel mai uşor
sol, argila este cel mai greu.
Ceea ce noi numim „sol” are o grosime de câţiva centimetri.
Argila grea – dacă este bine drenată şi lucrată corespunzător, poate deveni un sol
foarte fertil pentru: grâu, stejar, bob, cartofi. Argila, sub efectul alcalinităţii, are
tendinţa să-şi grupeze particulele microscopice în particule mai mari, caz în care
drenează mai bine, face posibilă aerarea, permiţând rădăcinilor plantelor să penetreze
mai adânc. Dacă, dimpotrivă, sub efectul acidităţii, se transformă într-o masă
lipicioasă, devine dură precum cărămida, imposibil de lucrat.
Huma – este intermediară între argilă şi nisip. Huma medie este solul ideal pentru
agricultură.
Nisip – bine drenat, adesea acid, duce lipsă de potasiu şi de fosfat. Sol precoce,
uşor de lucrat, foarte bun pentru grădinărit. Foarte sensibil la secetă.
Turbă – cele mai rare soluri din lume. Acid şi umed, acest tip de sol nu este bun
pentru cultură. Însă dacă este drenat corespunzător, devine solul perfect, care
răspunde minunat la orice cultură.
Bălegarul
Plantele au nevoie în cantitate mare de:
a) azot;
b) fosfor;
c) potasiu;
d) calciu.
Lipsa de fosfor poate fi decelată prin colorarea violacee a plantelor tinere, urmată de
o îngălbenire a acestora, o creştere timidă şi o întârziere în maturizare.
Lipsa de potasiu se manifestă prin îngălbenirea extremităţii frunzelor şi debilitatea
tijei cerealelor.
Insuficienţa calciului provoacă aciditatea solului şi poate duce la anumite
malformaţii ale plantelor. Calciul se poate aplica sub formă de var stins.
Un domeniu cu adevărat ecologic
În secolul XVIII se practica un sistem profund ecologic, numit asolamentul
cvadrienal.
Acesta funcţiona în modul următor:
a) sola primară – însămânţare provizorie de iarbă şi de trifoi; amestecul este
păscut de animale, fixează azotul, este îngrăşat cu bălegar;
b) sola rădăcinoaselor – napi, cartofi, sfeclă furajeră şi varză (cultură
curăţătoare, pentru că aceste specii sunt plantate în linie, şi sunt prăşite des);
produsele acestei sole pot fi înmagazinate în vederea consumului de iarnă;
c) sola de cereale de toamnă - grâu, fasole, orz, ovăz şi secară semănate toamna
(cultura pe care fermierul câştigă bani);
d) sola de cereale de primăvară – grâu, dar mai ales orz, concomitent cu iarbă şi
trifoi (amestec furajer); atunci când orzul era secerat, iarba şi trifoiul erau păscute
de animale, sau cosite pentru furaj în timpul iernii.
Principiile autarhiei:
I. trebuie renunţat la monocultură (an după an, aceeaşi specie vegetală pe
acelaşi teren);
II. trebuie evitată creşterea unei singure specii animale pe acelaşi teren;
III. trebuie cultivate amestecuri furajere;
IV. trebuie cultivate „îngrăşăminte verzi”;
V. trebuie evitate lucrările pământului prea dese şi prea profunde;
VI. nu trebuie tolerat ca pământul să rămână gol şi expus intemperiilor;
VII. trebuie acordată atenţie drenajului;
VIII. toate reziduurile vegetale şi animale trebuie restituite pământului.
Domeniul de o jumătate de hectar
O vacă şi o capră, câţiva porci şi vreo zece găini. Cele mai multe furaje trebuie
cumpărate din exterior. Trebuie cumpărate paiele, tot fânul, toată făina de orz, un pic
de făină de grâu, făina de soia şi peştele. Se vor cultiva: sfecla furajeră, varza, cartofii
furajeri, lucerna şi toate legumele.
Vaca este pivotul acestei gospodării, ea ţine familia, dar şi porcii şi păsările.
Domeniul de două hectare şi jumătate
Dacă pământul este de calitate, se poate cultiva toată hrana necesară unei familii
numeroase: grâu pentru pâine, orz pentru bere, tot felul de legume; câteva tipuri de
carne, ouă, miere.
Lucrarile câmpului
Defrişarea terenului
Defrişarea este o muncă dificilă, care se poate dovedi costisitoare şi poate lua mult
timp. Cel mai bun instrument pentru defrişarea unui teren cu tufişuri este porcul. Nu
îndepărtează arborii, dar mărăcinii şi tufişurile vor ceda.
Dacă trebuie îndepărtată o piatră foarte mare, cea mai simplă metodă de a o crăpa
constă în aprinderea unui foc foarte mare deasupra, care s-o încingă cât se poate de
mult. Apoi se aruncă apă rece pe ea.
Asanarea terenului
Terenurile cu un subsol impermeabil, terenurile foarte grele, sau cele care sunt
prea plane încât apa nu se poate scurge, toate acestea au nevoie de drenaj. Un teren
prost drenat este un teren tardiv, rece şi greu de lucrat.
Terenurile umede se trădează prin plantele care cresc pe ele: trestii, papură,
stânjenei galbeni etc.
Irigarea terenurilor
Ţăranii cei mai fericiţi din lume sunt cei care trăiesc într-un climat cald şi uscat,
dar dispun de multă apă pentru irigaţii.
În linii mari, există două tipuri de irigaţii:
a) prin stropire;
b) prin inundare.
În Europa se practică mai ales irigarea prin stropire, fapt care necesită energie
pentru a împinge apa cu presiune. În ţările unde irigarea este cu adevărat
indispensabilă, se practică inundarea.
Cum să utilizezi lemnul
Arborii cei mai utili sunt pentru dulgherie şi tâmplărie sunt: castanul, stejarul,
frasinul şi zada. Se mai pot adăuga: nucul alb, arţarul şi cireşul sălbatic.
Copacii sunt caracterizaţi prin:
a) coeficientul de creştere;
b) duritate;
c) capacitatea de a se despica.
Este preferabil ca lemnul să fie despicat, în loc de a se utiliza un gater, lemnul
rămâne mai solid şi durează mai mult. Gaterul taie o parte din fibrele lemnului, în timp
ce despicare se face de-a lungul fibrelor, lăsându-le intacte.
Castanul se despică admirabil. Stejarul se despică şi el foarte bine. Frasinul creşte
repede, dar nu rezistă la îngropare. Dintre toate coniferele, zada rezistă cel mai bine la
îngropare. Cel mai bun lemn pentru sculptură este nucul, care însă nu trebuie tăiat
înainte de 150-350 ani.
Jumătate de hectar, până la un hectar de pădure conferă suficient lemn pentru
încălzirea unei familii. Frasinul e cel mai bun lemn de foc. Mesteacănul e bun doar
pentru foc, cu condiţia să fie bine uscat.
Pentru a obţine o mai mare cantitate de lemn pe aceeaşi suprafaţă, arborii pot fi
„tunşi”. Atunci când arborii au un diametru de peste 20 cm, se taie vârful, de unde vor
ieşi câteva tije. Operaţiunea poate fi reluată din 12 în 12 ani, timp de câteva sute de
ani.
Arborii pentru lemn trebuie plantaţi cât mai deşi, pentru a creşte drepţi şi înalţi.
Când densitatea devine insuportabilă, se fac primele tăieri, obţinându-se prima recoltă.
Garduri vii şi împrejmuiri
Cea mai simplă barieră este gardul viu din arbuşti spinoşi (ex: păducel). În primii
ani, gardul poate fi distrus de oi şi mai ales de capre. De aceea trebuie protejat. Un
gard viu se face foarte greu, dar avantajele sunt enorme: barieră împotriva vântului,
lemn de foc, fructe.
Dacă în zonă există pietre, acestea pot fi clădite, pentru a se obţine un zid din
pietre fără ciment. E nevoie de enorm de multă muncă, şi din când în când trebuie
întreţinut.
Leasa de nuiele ţese între stâlpişori ramuri de alun, răchită, iederă şi mure.
Materialul ţesut se usucă şi putrezeşte foarte repede, de aceea soluţia este extravagantă
acolo unde nu se găseşte din abundenţă.
Gardul din lemn este mult mai solid şi a fost foarte popular înainte gardurilor din
fir metalic.
Firul metalic compune garduri sub următoarele trei forme:
a) fir simplu;
b) sârmă ghimpată;
c) plasă de sârmă.
Firul de fier corect întins creează o presiune foarte importantă asupra stâlpilor.
Plasa de sârmă este foarte eficace dar foarte scumpă.
Gardurile electrice (6 volţi, cu acumulatori de 12 volţi) sunt foarte eficace pentru a
îngrădi vaci şi porci, ceva mai puţin pentru oi (care de fapt au nevoie de plasă de sârmă
electrică).
Cal sau cai putere
Există trei tipuri de tracţiune în agricultură:
a) tractoarele agricole;
b) motocultivatoarele;
c) animalele.
Tractoarele sunt foarte mari, extraordinar de scumpe, nepotrivite pentru terenurile
mici şi grădini, pe care le tasează inutil.
Motocultorul e mai uşor ca un tractor, e uşor (deci nu tasează pământul), face
foarte multe lucrări, dar în comparaţie cu un tractor sau un cal este excesiv de lent.
Pentru o simplă grădină, un motocultivator este preţios, mai ales dacă nu vreţi să
faceţi muncile manual.
Pentru ceva mai mult de două hectare, un cal este în mod sigur foarte convenabil.
Consumă producţia a 0,5 ha pe an, însă produce bălegar, lucru de pe urma căruia
profită toată ferma. Ovăzul, orzul şi porumbul necesar se vor cumpăra.
Pentru 5-7 hectare, este necesar un tractor, dar doi cai pot face acelaşi lucru, însă
de trei ori mai încet.
Alte animale de tracţiune sunt: boii, catârii şi măgarii.
Boii sunt teribil de lenţi, dar exercită o forţă de tracţiune formidabilă. Caii au
tendinţa să smucească sarcina care trebuie trasă, boii cad în genunchi şi continuă să
tragă o căruţă împotmolită.
Catârii sunt foarte rezistenţi şi adaptaţi climatelor calde şi uscate. Merg repede,
trag dur, se mulţumesc cu o hrană mai puţin bună decât cea a cailor, însă au în
general un caracter antipatic (muşcă, lovesc cu picioarele).
Măgarii duc sarcini mici şi este aproape imposibil să-i faci să meargă la trap.
Calul de tracţiune
Caii supergrei (Ardenez, Percheron) pot lucra câte jumătate de hectar pe zi, însă au
nevoie de multe kg de ovăz şi de îngrijiri speciale. Puţin probabil să lucraţi atât de mult
în mod constant.
Dacă volumul de lucru este mai mic, un Haflinger sau un poney s-ar putea să fie
suficient, conferind toate plăcerile pe care le poate oferi un cal mare (tracţiune, călărie).
Calul paşte după vacă, pentru că în timp ce aceasta din urmă preferă ierburile
lungi, calul va paşte foarte aproape de sol.
Iarba nu poate constitui în exclusivitate hrana cailor, pentru că îi face graşi şi moi.
Pentru fiecare jumătate de zi de muncă, un cal are nevoie de 2,5 kg de ovăz.
Un cal care nu munceşte nu trebuie să mănânce decât fân, nicidecum cereale.
Cum să pregăteşti terenul şi să semeni
Pentru a semăna seminţe, trebuie făcute două lucruri:
a) de eliminat concurenţa;
b) de pregătit suprafaţa terenului astfel încât să poată grăunţele să penetreze.
Pentru a pregăti un teren în vegetaţie, există două metode: aratul sau hârleţul. Însă
porcii se descurcă chiar mai bine decât orice plug. După care se poate trece cu grapa.
Ulterior se poate semăna prin aruncare (dacă este vorba de păioase).
Cu cât seminţele sunt mai mici, cu atâta trebuie să fie mai aproape de suprafaţă.
Practic, orice sămânţă trebuie să nu coboare în sol mai mult decât de trei ori diametrul
ei.
Pentru a transforma o păşune înţelenită în teren de cultură, plugul sau porcii sunt
indispensabili. Însă în al doilea an, o grapă sau orice aparat care lucrează superficial
este suficient.
Vechea dogmă care spunea că trebuie arat cât mai adânc pentru a îngropa toate
resturile vegetale, cade din ce în ce mai mult în desuetudine. Agricultura biologică
preferă să lase compostul sau îngrăşămintele pe teren în loc să le îngroape.
Anumite culturi n-au nevoie de prăşit (cerealele).
Cum să recoltezi
Toate cerealele (mai puţin porumbul), sunt recoltate în acelaşi mod. Mânuită de un
om cu experienţă, o coasă poate culca un hectar de grâu într-o zi.
Pentru uz personal, jumătate de hectar de grâu este suficient.
Cerealele
Constituie mijlocul de existenţă a aproape tuturor oamenilor din lume.
Mulţi dintre micii proprietari consideră că cerealele nu sunt făcute pentru ei:
necesită maşini costisitoare şi nu sunt rentabilie pe suprafeţe mici. Nimic mai
neadevărat. Se cultivă aruncând seminţele cu mâna. Pot fi recoltate cu coasa sau
secera. Se separă cu mare uşurinţă de spice, se vântură cu ajutorul vântului. Pot fi
măcinate cu o maşină de măcinat cafea şi pot fi coapte în orice cuptor.
Există câte o iarbă pentru fiecare tip de regiune:
a) orezul sub tropicele umede;
b) meiul sub tropicele uscate;
c) grâul pe un pământ greu şi temperat;
d) secara într-o regiune temperată dar uscată şi nisipoasă;
e) ovăzul într-o regiune rece şi ploioasă;
f) orzul într-un colţ temperat şi pe un teren uşor.
Grâul
Creşte cel mai bine în pământ lutos sau chiar argilos.
Există un grâu de toamnă, care este semănat toamna (cât mai devreme), încolţeşte
şi creşte în pământul încălzit de vară, este acoperit de zăpadă, dar creşte rapid în
primăvară şi constituie o recoltă precoce. Dacă toamna, grâul este prea mare, trebuie
trecut cu oile peste el.
În zonele cu climă mai aspră, se cultivă grâul de primăvară, care este semănat
primăvara, are nevoie de veri foarte calde, şi este recoltat mult mai târziu decât grâul de
toamnă.
Modul industrial de a măcina grâul este extrem de complicat şi are ca scop
extragerea tuturor elementelor, mai puţin amidonul pur, din făina destinată pâinii. Pe
de altă parte, făina integrală se fabrică foarte simplu: tot ce trebuie este să măcinăm
grăul, fără să adăugăm sau să îndepărtăm ceva. Iar pâinea integrală este mai bună
pentru digestie decât pâinea albă.
Ovăzul
Creşte într-un climat mai umed decât grâul sau orzul şi pe un sol mai spongios şi
mai acid.
Se recoltează când spicul mai este încă verde, se usucă şi mulţi fermieri tradiţionali
îşi hrănesc caii fără să se chinuie să-l bată. Paiele de ovăz sunt furaje de bună calitate,
preferabile fânului mediocru.
Secara
Este cereala regiunilor uscate şi reci, cu pământuri uşoare şi nisipoase. Tolerează
bine aciditatea şi iernile reci. Se recoltează când este bine copt. Paiele sunt foarte bune
pentru acoperişuri.
Orzul
Bun pentru hrănit animale şi pentru fabricat bere.
Dicton: „Grâul se seamănă în noroiu iar orzul în praf.” Orzul trebuie să fie foarte
copt când se recoltează. Se spune că dacă vi se pare că-i foarte copt, mai trebuie să
aşteptaţi încă 14 zile. Paiele de orz sunt un aliment mai bun pentru vite decât paiele de
grâu, dar nu la fel de bun ca paiele de ovăz.
Se poate face bere cu oricare dintre cerealele care pot produce făină.
Mălţuirea presupune lăsarea boabelor de cereale să germineze, înainte ca amidonul
să fermenteze sub acţiunea drojdiei de bere. Seminţele germinate poartă numele de
malţ, iar cel mai bun malţ este cel de orz.
Porumbul
Alături de tutun şi de cartofi, porumbul este cea mai importantă contribuţie a
Lumii Noi la prosperitatea Lumii Vechi. Excelentă sursă de hrană pentru oameni şi
furaj pentru animale.
La semănat, este nevoie de 16 kg de boabe pentru jumătate de hectar. Porumbul
dulce poate fi cultivat şi în grădină.
Orezul
Există două varietăţi majore de orez: orezul „umed” şi orezul „de munte”. Cu
certitudine ar putea creşte în mai mare cantitate în Europa, dacă europenii nu ar fi
mâncători înveteraţi de grâu. Este de preferat să se consume nedecorticat, altfel orezul
e prea sărac, şi-i păcat ca cea mai bună parte din el să fie aruncată la porci.
Sorgul
Cel puţin patru varietăţi, foarte diferite una de cealaltă:
a) sorgul de zahăr, care serveşte la obţinerea zahărului, la fel ca şi trestia de
zahăr;
b) sorgul comun, care e furaj;
c) sorgul cultivat pentru boabe, care e o cereală;
 d) sorgul care serveşte la fabricarea măturilor.
Iarba şi fânul
Cea mai importantă şi cea mai răspândită cultură din lume. Însă prin iarbă trebuie
înţeles un ameste de ierburi, dintre care poate cea mai importantă este trifoiul.
Dacă timp de ani de zile cosiţi o pajişte pentru a face fân şi aduceţi animale să
pască otava, favorizaţi apariţia ierburilor grosolane, mari şi rezistente. Pe de altă parte,
dacă o pajişte este păscută intens, sunt favorizate iarba şi trifoiul.
În general se obţin 2 tone de fân pe jumătate de hectar de iarbă. Dacă iarba este
cosită de tânără, se obţine mai puţin, dar mai bun.
Rădăcinoase
Apariţia napilor a ameliorat lactaţia vacilor cu lapte pe timpul iernii. Odată cu
cultivarea pe scară largă a rădăcinoaselor, animalele care trebuiau sacrificate odată cu
venirea sezonului rece au putut fi hrănite şi în absenţa ierbii.
Sfecla furajeră poate produce 25 de tone pe jumătate de hectar.
 Produse de origine animală
Este preferabil să creşti mai multe specii de animale, nu să te "specializezi" într-
una singură.
Vacile mănâncă iarba înaltă, în vreme ce oile, caii şi gâştele pasc iarba mică. Porcii
mănâncă rădăcinile şi laptele bătut al vacilor şi al oilor, lucrând concomitent câmpul
înainte de semănatul cerealelor.
Vaca
În urmă cu cincizeci de ani, în Europa şi SUA existau rase de vaci mixte (carne-
lapte), care au dispărut din raţiuni economice, şi acest lucru este foarte trist, carnea
trebuind să fie un subprodus al animalelor producătoare de lapte, şi nu un scop în
sine.
Trei sferturi din viţei sunt sacrificaţi, şi doar un sfert este destinat înlocuirii vacilor
de lapte bătrâne.
Câteva lucruri de observat atunci când cumpăraţi o vacă:
a) palpaţi pulpa cu grijă şi dacă simţiţi o minge dură nu cumpăraţi, pentru că
asta înseamnă că a avut, are sau va avea în curând mamită, o boală destul de
curentă la vaci, care îi va obstrua un uger; dacă însă vaca este ieftină pentru că
unul din ugere este „orb”, atunci cumpăraţi-o, numai să fiţi în stare să faceţi
diferenţa;
b) asiguraţi-vă că nu are tuberculoză, boală care se transmite la om;
c) dacă vaca este productivă, încercaţi s-o mulgeţi; asiguraţi-vă că nu loveşte
cu piciorul; dacă o cumpăraţi din grajd, rugaţi-l pe vânzător să vă permită s-o
mulgeţi complet, în felul acesta veţi şti cât lapte dă;
d) examinaţi-i dentiţia pentru a-i afla vârsta;
e) convingeţi-vă că este destul de calmă şi de îmblânzită punându-i mâna în
jurul gâtului şi mângâind-o după ureche;
f) asiguraţi-vă că este înconjurată de o „aură de sănătate”, greu de definit dar
uşor de constatat;
g) dacă sunteţi începător, mergeţi cu cineva care se pricepe cu adevărat şi
ascultaţi ce vă spune.
O vacă alimentată corect poate da până la 18 litri de lapte pe zi. Mai mult de atât
nu este realmente util, iar vacile recordiste au nevoie de îngrijiri veterinare ca şi cum ar
fi bolnave. Producţiile imense de lapte nu constituie un scop semnificativ pentru cel
care doreşte să-şi asigure autarhia.
Este bine ca ferma să aibă o lăptărie, adică o cameră specială, alta decât bucătăria,
destinată producerii untului, brânzeturilor, iaurturilor etc.
Capra
În unele regiuni, sunt denumite „deşertificatoare”, pentru că distrug ultimele
rămăşiţe de vegetaţie. Însă, dacă sunt supravegheate corespunzător, caprele pot face
servicii considerabile. Împiedică înmulţirea arborilor, distrug arbuştii şi consumă multe
dintre buruienile neinteresante pentru oi.
Spre deosebire de vaci, caprele nu pot rămâne afară pe timpul iernii, având oroare
de frig şi de ploaie.
Caprele pot fi folosite cu succes ca doici. Viţeii, purceii, mieii şi mânjii cresc mai
bine cu lapte de capră decât cu cel de vacă.
Porcul
Este perfect adaptat economiei celor care trăiesc în autarhie, părând să fi fost creat
anume pentru asta.
Găleata pentru porci trebuie să conţină tot ceea ce o gospodărie aruncă, mai puţin
fireşte ceea ce este pentru câini şi pisici. Prespălarea vaselor în care au mâncat
membrii familiei merge automat în găleata pentru porci. Nimic nu se risipeşte, porcii
recuperează lucrurile pe care orăşeanul le dispreţuieşte şi le aruncă la canal.
Dacă o scroafă îşi mănâncă puii sau se culcă pe ei, înseamnă că proprietarul i-a
organizat viaţa împotriva naturii, nerespecându-i instinctele.
Oaia
Animal foarte avantajos pentru cei care trăiesc la ţară fără congelator.
Nu se merită să hrăniţi un berbec dacă nu aveţi cel puţin 6 oi.
Cinci oi mănâncă tot atâtea furaje cât o vacă. Vara, jumătate de hectar de iarbă
este suficient pentru cinci oi.
Iepurele
Un iepure şi două iepuroaice rasa Neozeelandez pot produce peste 100 de kg de
carne anual.
Iepurii pot fi amplasaţi în cuşti mobile, direct pe sol, care permit păscutul ierbii,
fiind mutate din timp în timp.
Păsările de curte
Toate găinile trebuie să aibă acces la mişcarea în aer liber. În felul acesta pot să-şi
procure cam un sfert din mâncare singure. Dacă primesc acest lucru, plus băi de nisip
ca să scape de purici, nu se îmbolnăvesc aproape niciodată.
Soia coaptă este cea mai echilibrată sursă de proteine pentru păsările de curte.
Mai mult de 100 de găini nu pot paste jumătate de hectar de iarbă (cu excepţia
situaţiei în care după o vreme se schimbă pe alt teren de dimensiuni similare).
Dacă au lumină electrică timp de 12 ore pe zi, găinile pot produce ouă şi în timpul
iernii.
Curcile sunt mult mai fragile decât găinile.
Pentru cel care trăieşte în autarhie, gâsca este cea mai bună dintre păsările de
curte. Foarte rezistente, se hrănesc aproape în exclusivitate cu iarbă, sunt mame foarte
bune. Sunt păsări monogame.
Gâştele au doi duşmani: şobolanii şi vulpile. Cu ei trebuie să fim fără milă. Nu pot
coexista cu fermierul.
Pentru raţe, apa este indispensabilă. Un răţoi se poate ocupa de 6 raţe, care sunt
mame lamentabile. Găinile sunt de departe mult mai bune mame pentru bobocii de
raţă.
Porumbeii trebuie lăsaţi să zboare liber, fiind capabili să-şi găsească singuri hrana.
Albinele şi mierea
Cantitatea ideală de zahăr rafinat din alimentaţie ar trebui să fie zero. Pentru cel
care trăieşte în autarhie, mierea poate îndeplini aceleaşi funcţii ca şi zahărul. Fiind mai
dulce decât zahărul, se consumă cu o treime mai puţină miere în scopuri identice.
Stupul medieval era făcut din paie împletite. Pentru recoltarea mierii albinele erau
omorâte cu sulf ars, sau erau transbordate dintr-un stup într-altul. Metodele par
neeconomice sau barbare, însă până al inventarea stupului modern albinele erau
omniprezente, şi nu era nevoie să se facă economie la ceea ce era din abundenţă.
Langstroth, în 1851, a descoperit o metodă de creştere a albinelor bazată pe
„spaţierea stupului”. Practic, constatase că albinele îşi construiesc fagurii pe verticală,
lăsând un spaţiu între ei, şi a reprodus aceasta prin intermediul ramelor din stupul
modern. Pentru apicultură, această schimbare a fost o adevărată revoluţie care a
transformat apicultura dintr-o vânătoare într-o exploataţie.
Albinele au nevoie de 16 kg de miere per stup pentru a se hrăni în timpul iernii.
John Seymour recoltează mierea de la albine o singură dată pe an, la sfârşitul lunii
august. Producţia fiecărui stup este de 9-18 kg de miere.
 Produsele grădinii
Grădina hrănitoare
Cândva, grădinile erau un amestec de legume, de flori, de fructe, şi adesea iepuri
sălbatici, aproape întotdeauna un cocoş cu găinile lui, uneori porumbei şi câţiva dihori.
Astăzi, avem suprafeţe inutile semănate cu gazon, straturi idioate şi buruieni ultra-
rezistente.
Dacă terenul este acid, atunci trebuie stropit cu var. Mazărea şi fasolea adoră
pământul care a fost stropit cu var.
Fără bălegar, recolta de cartofi va fi destul de mediocră.
Scopul grădinăritului bio este răspândirea unei cantităţi cât mai mari de humus pe
teren:
a) bălegar;
b) compost;
c) alge;
d) frunze moarte;
e) excremente omeneşti;
f) fân vechi;
g) urzici;
h) iarbă cosită de pe marginea drumului.
Principiul compostului: materia vegetală trebuie să fie descompusă de către micro-
organisme aerobice, adică de către bacterii şi ciuperci care au nevoie de oxigen pentru a
trăi. Pentru un compost reuşit, aceste bacterii au nevoie de: aer, umiditate şi azot.
Materia tradiţională pentru obţinut compost este gunoiul de grajd, produs de
animale şi amestecat cu paiele din aşternut, evacuat odată pe lună din adăpostul
animalelor. După câteva luni de stat sub cerul liber, plouat şi amestecat periodic, se
poate răspândi în grădină ca atare.
Numim îngrăşământ verde procedeul care constă în cultivarea unei culturi care
ulterior este îngropată în lucrările agricole sau este pur şi simplu secerată şi lăsată la
suprafaţă. Îngrăşămintele verzi ameliorează calitatea solului pentru că plantele se
transformă în humus.
Scopul unui bun grădinar este să aibă cât mai mult timp solul acoperit de
vegetaţie. Dacă e gol, trebuie să fie pentru cât mai puţin timp, şi pentru un motiv
valabil.
Buruienile trebuie să fie smulse şi lăsate la suprafaţa terenului, pe cât posibil
înainte de a avea seminţe. Singurele buruieni care ar trebui chiar cultivate într-un
colţişor sunt urzicile şi ferigile, care aduc diverse servicii.
Există îngrăşăminte verzi de primăvară şi de toamnă, leguminoase şi non-
leguminoase.
Există două metode pentru a planta legumele:
a) direct în amplasamentul rezervat creşterii plantei;
b) altundeva, urmând ca planta să fie transplantată mai târziu (uneori sunt
chiar 2 astfel de transplantări).
Deşi pare fastidios şi ilogic, transplantările legumelor sunt justificate:
a) înainte de transplantarea unei legume care a crescut într-o răsadniţă,
terenul serveşte unei culturi timpurii;
b) plantele se dezvoltă mai bine în medii protejate, înainte de a ajunge la
amplasamentul final.
Răsadniţele reci (acoperite cu sticlă) sau calde (pe paturi de bălgar de cal cu paie,
acoperite cu compost, şi protejate cu sticlă) sunt locuri bune pentru încolţirea
seminţelor de legume.
Clopotele de sticlă au marele dezavantaj că se sparg când te aştepţi mai puţin.
Solariile acoperite cu folie de polietilenă au nevoie periodic să li se schimbe foliile,
sfâşiate de vânt.
Lupta împotriva paraziţilor
Deja rotaţia culturilor şi îngrăşămintele de natură animală asigură o bună protecţie
împotriva dăunătorilor. Aceştia vor exista întotdeauna într-o grădină, dar nu vor lua
proporţii neliniştitoare. Un mediu a cărui floră şi faună este foarte variată contribuie şi
el enorm la protejarea împotriva dăunătorilor.
Totuşi, în ciuda tuturor măsurilor preventive, paraziţii sau bolile pot invada
grădina. Pesticidele chimice sunt de evitat, pentru că odată cu invadatorii distrug şi
formele de viaţă utile.
Arborii pot fi unşi cu grăsime, astfel încât predatorii să nu se mai poată căţăra.
Însă mulţi zboară.
Musca morcovului nu mai apare dacă în stratul cu morcov sunt cepe. Sau invers,
morcovi în stratul cu ceapă.
Decoctul cu rubarbă face minuni.
Limacşii pot fi capturaţi cu un castron plin cu bere îngropat parţial într-un strat.
Sau un castron plin cu lapte îndoit cu apă (pentru economie).
Legumele
Anghinarea nu este chiar cultura ideală pentru a hrăni o societate înfometată. Însă
cel care trăieşte în autarhie trebuie să caute o dietă bogată şi variată. Plantă perenă, dă
roade din al doilea an.
Sparanghelul are nevoie de 3 ani până ajunge la maturitate, dar efortul merită din
plin.
La castraveţi trebuie îndepărtată floarea mascul. În caz contrar, florile femele sunt
fecundate, iar castraveţii vor fi amari.
Cultivarea tomatelor în aer liber este o adevărată loterie. Pentru a ajunge la
maturitate au nevoie de un sezon uscat şi călduros, practic 100 de zile de soare.
Ierburi aromatice
Au atât valoare culinară cât şi medicinală. Se păstrează prin uscare. Ideal este să
fie culese dimineaţa, după ce s-a uscat roua, apoi făcute bucheţele, şi amplasate într-o
atmosferă extrem de uscată, între 21 şi 27 grade Celsius.
Se împart în:
a) anuale;
b) perene.
Sera
În regiunile reci, o seră chiar şi neîncălzită este indispensabilă pentru a demara
culturile de legume. Vara, sera poate fi utilizată pentru tomate, vinete şi ardei. E
adevărat că sera neîncălzită nu este de mare utilitate iarna.
Sera încălzită în timpul iernii permite accesul la toate fructele şi culturile
mediteraneene: piersici, pere, caise, struguri, ananas, kiwi, lămâi, portocale etc.
Peretele serei trebuie vopsit în negru pentru a atrage căldura soarelui în timpul zilei,
dându-i drumul treptat în timpul nopţii.
Solul serei trebuie să fie de cea mai bună calitate: cantităţi egale de compost,
pământ de suprafaţă şi nisip.
Arbuştii
De departe, cel mai rentabil arbust este coacăzul negru. Rezistent, prolific, cu
fructe uşor de conservat. Coacăzele roşii nu dau nici pe departe recolte atât de
abundente. Căpşunile produc mult, iar dulceaţa e bună. Afinele sunt cultivate de către
gurmanzi, fiind dificil de recoltat.
 Arborii fructiferi
Plantaţi specii cu talie mare, dar plantaţi şi varietăţi pitice, care dau producţii mari
destul de repede după plantare. Arborii pitici îşi vor încheia ciclul de producţie în 20-25
de ani, în vreme ce arborii de talie mare vor produce până la sfârşitul zilelor voastre.
Locul lămâiului este în seră, iar un lămâi dă suficiente fructe pentru toată familia.
Măslinul şi roşcovul au rădăcini care pătrund foarte adânc în sol, ceea ce permite
cultivarea de legume în preajma lor. Un măslin adult dă 40-70 kg de fructe şi 10 l ulei.
Merii şi perii se altoiesc relativ uşor. Prunii ceva mai greu, şi numai dacă este strict
necesar.
Varietăţile precoce de mere şi de pere se conservă prost, sau deloc. Trebuie
consumate pe măsură ce se coc, urmând ca soiurile tomnatece să fie lăsate pe iarnă.
 Energii naturale
Cum să economiseşti energia
Domeniul nostru trebuie considerat ca având un anumit potenţial energetic, pe
care este posibil să-l utilizăm pentru nevoile noastre, scopul fiind să ajungem la o
anumită autonomie în materie de energie, aşa cum am făcut pentru hrană.
Există energie hidraulică în regiunile în pantă şi cu regim pluviometric constant.
Există energie eoliană în regiunile plane. Acolo unde există energie hidraulică, este de
preferat s-o utilizăm în locul celei eoliene, mai puţin constante. Acolo unde strălucesc
razele soarelui, este ridicol să nu le utilizăm. Este în mod evident improductiv să
cheltuim bani ca să încălzim apa atunci când acoperişul este atât de fierbinte încât nu
putem pune mâna pe el.
Una dintre caracteristicile surselor de energie non-convenţională este că se
adaptează mai bine unei exploatări mici decât unui mare proiect. Ele se potrivesc mai
ales celor care trăiesc în autarhie.
Este preferabil să combinăm mai multe surse de energie decât să ne concetrăm pe
una singură:
a) o sobă în bucătărie încălzeşte apa pentru: lăptărie, bucătărie, sala de baie,
măcelărie, spălătorie; dacă apa vine gata încălzită de pe acoperiş, se consumă mai
puţine lemne;
b) o instalaţie care produce gaz metan pornind de la excremente omeneşti şi
bălegar de cal;
c) o pompă acţionată pe bază de energie eoliană pentru a aduce în casă apă din
fântână.
Înainte de a pune la punct proiecte rafinate pentru încălzirea casei, trebuie să fim
siguri că tocmai căldura nu ne va părăsi. Nimic nu se compară cu nişte ziduri solide şi
bine izolate. Marile ferestre panoramice pe care le adoră arhitecţii sunt nişte "gropi
energetice”. Ţăranii nu le iubesc, pentru că după ce lucrează toată ziua afară, făcând
parte din panoramă, când intră în casă vor să simtă cu adevărat că sunt înăuntru.
Şemineele imense şi romantice aruncă cea mai mare parte a căldurii prin horn,
direct spre cer. Casele prea alungite risipesc şi ele căldura. Structurile compacte sunt
preferabile.
Rezervoarele mari umplute cu apă şi amplasate în casă joacă rolul de baterii
energetice: înmagazinează căldura şi-i dau drumul încet ulterior. Pietrele joacă acelaşi
rol.
Energia hidraulică
Este în întregime hidraulică, destul de constantă, debitul fiind mai ridicat în lunile
cele mai reci ale anului, adică atunci când avem cel mai mult nevoie.
Partizanii „energiilor non-convenţionale” fac eroarea de a crede că orice energie
trebuie convertită în energie electrică, apoi în alte tipuri de energie. Procedându-se
astfel, pierderile sunt semnificative.
Energia solară
Aplicaţii (descrise succint în lucrarea lui John Seymour):
a) încălzirea apei sub acoperiş, sub acţiunea unei pompe;
b) utilizarea căldurii soarelui pentru purificarea apei;
c) uscător solar pentru fructe, legume şi cereale;
d) încălzirea solară a unei sere;
e) zid solar care înmagazinează căldura în timpul zilei şi-i dă drumul treptat în
timpul nopţii.
Energia eoliană
 Foarte capricioasă, trebuie să vă resemnaţi să n-o puteţi utiliza pe vreme calmă sau
furtună, sau să investiţi enorm ca s-o conservaţi.
Pentru a fi rentabilă exploatarea sa, vântul trebuie să sufle cu o viteză medie de 15
km/h, fără lungi perioade de acalmie.
Deşeurile organice
După extragerea gazului metan din excrementele omeneşti şi animale, rămâne un
îngrăşământ foarte valabil care poate fi împrăştiat pe terenul agricol. După fermentaţia
anaerobă a excrementelor, resturile conţin azot care poate fi foarte bine utilizat de
plante.
 Grădina Gaiei
note de lectură
Toby Hemenway
by Radu Iliescu
Subtitlu: Un ghid pentru permacultura la scară umană
 Cuvânt înainte (de John Todd)
Fiecare microunivers natural se auto-organizează după patru legi:
a) micro-universurile se organizează în prezenţa luminii;
b) auto-organizarea duce la auto-design;
c) micro-universurile se pot autoregla; după dezastre se repară, reconstruindu-
se de regulă altfel decât au fost înainte;
d) se pot autoperpetua.
Designul ecologic, aplicat la nivelul unei grădini familiale, poate transforma
complet modul în care peisajele sunt concepute şi oamenii hrăniţi.
 Partea I. Grădina ca ecosistem
Capitolul 1. Introducere în grădina ecologică
Există printre grădinari un trend spre bio.
Adesea, grădinarii care iubesc natura îşi organizează proprietatea pe 3 segmente:
a) grădina de zarzavat, ordonată, dar în care păsările nu sunt bine primite;
b) straturile cu flori, care oricât de frumoase ar fi, nu pot hrăni pe nimeni;
c) colţul sălbatic, care în afara ideii în sine nu oferă nimic oamenilor.
Această carte este despre conectarea celor trei grădini într-una singură.
Dacă sunt corect concepute, grădinile ecologice au necesităţi moderate de apă, iar
solul se îmbogăţeşte singur, nefiind nevoie de fertilizanţi.
Grădini care realmente lucrează împreună cu natura
O grădină ecologică arată şi se comportă asemenea naturii. Între plante, viaţa
solului, insecte benefice şi animale se creează conexiuni puternice. Totul se comportă
ca o reţea.
În natură, niciun element nu face un singur lucru. În grădina ecologică, spre
deosebire de grădinile convenţionale, fiecare element slujeşte mai multor scopuri. Iar
fiecare scop este susţinut de mai multe elemente.
De ce solicită grădinăritul atât de multă muncă?
De ce fiecare pădure şi fiecare păşune o duce foarte bine fără intervenţie umană,
fiind aproape neatinsă de boli şi dăunători? De ce într-o grădină buruienile apar peste
tot iar fie care plantă este atacată de gândaci dăunători? Asta se întâmplă pentru că
grădina, spre deosebire de pădure şi de pajişte, ignoră legile naturii.
Natura nu face niciodată un singur lucru (vegetaţie de acelaşi tip, cu aceeaşi
vârstă, cu aceeaşi profunzime a rădăcinilor. Natura fuge de terenurile goale. Natura nu
ară.
Pe termen lung, lucrările solului distrug fertilitatea, bătătoresc solul şi conduc la
eroziune. Terenul gol este habitatul perfect pentru buruieni. Blocurile de plante
identice sunt invitaţii pentru dăunători şi boli.
De ce să ari şi să deversezi camioane de îngrăşăminte chimice când viermii din sol
împreună cu plante fertilizatoare, vor construi cel mai adecvat sol posibil, cu foarte
puţină muncă?
Într-un peisaj echilibrat, bolile şi insectele rareori o iau razna.
Dezbaterea specii autohtone vs. exotice
Există invazii a speciilor neautohtone, însă acestea au loc doar în terenuri derutate
ecologic. Pe terenurile mature ecologic aceste anomalii nu apar.
Natura are o răbdare cărora oamenilor le lipseşte. Natura câştigă pe termen lung.
Disputele privitoare la speciile autohtone vs. exotice nu-şi au rostul. Întotdeauna
speciile au « circulat » între continente, ajutate de păsări, de vânt, de curenţii oceanici,
de îngheţarea strâmtorilor. Întotdeauna specia "invazivă" se va adapta mediului,
făcându-şi loc în noul ecosistem, încadrându-se ca şi cum ar fi dintotdeauna acolo.
O plantă proliferează numai dacă găseşte condiţiile propice. Modifică-i condiţiile, şi
ai rezolvat problema, fără să te lupţi cu planta.
Premiza majoră a acestei cărţi este că suntem capabili, prin intermediul grădinilor
noastre, să reduce presiunea exercitată asupra sănătăţii planetei.
Grădinile ecologice subliniază rolul comunităţilor de plante, adică plante care
creează sol, plante medicinale şi culinare, specii care atrag insectele şi păsările, toate
creând reţele interacţionale care reduc munca grădinarului, aducând recolte abundente
pentru oameni şi pentru viaţa sălbatică.
Cum să faci deşertul să înflorească în mod sustenabil
Grădina obişnuită este un deşert ecologic şi agricol. Peluza nu oferă adăpost pentru
nimic, doar un loc unde poţi sta jos. Cele mai multe dintre speciile ornamentale nu
reprezintă decât atracţii vizuale, putând fi înlocuite cu altele la fel de frumoase, dar
care au utilitate pentru oameni şi viaţa sălbatică.
Peisajele neproductive din jurul casei maschează imensele dezastre ecologice pe
care consumismul nostru le face în altă parte, departe de ochii noştri.
Cum să utilizezi această carte
Prima parte continuă cu ideea grădinii ca ecosistem. Capitolul 2 oferă un ghid al
concepţiilor ecologice pe care le pot aplica grădinarii. Capitolul 3 descrie tehnicile pe
care le poţi utiliza pentru a planifica şi a pune la punct o grădină ecologică.
A doua parte este ceva mai practică, analizând componentele grădinii ecologice.
Capitolul 4 tratează solul, capitolul 5 apa, capitolul 6 plantele, capitolul 7 animalele.
Obiectele sunt văzute sub perspective dinamice, evoluând continuu, având propriile
calităţi.
Partea a treia arată cum să asamblezi diferitele elemente ale grădinii într-un
ecosistem. Capitolul 8 tratează tehnicile de interplantare, arătând cum se pot crea
policulturi (amestecuri de specii care lucrează împreună) şi comunităţi de plante.
Capitolul 9 oferă câteva metode de conceputi comunităţi de plante de grădină. Pornind
de la acestea două, capitolul 10 arată cum să aduni plante şi comunităţi într-o pădure
comestibilă multietajată. Ultimul capitol arată cum capătă aceste sisteme o viaţă
proprie, devenind mult mai mult decât suma părţilor componente.
Capitolul 2. Ecologia grădinarului
Trei principii ecologice
Este vorba despre: nişa, succesiunea şi biodiversitatea.
Cum să găseşti o nişă
Nişa este rolul jucat de fiecare organism. Atunci când construieşti un habitat,
creezi concomitent o cascadă de nişe, exact aceasta fiind ceea ce se încearcă printr-o
grădină ecologică.
Cum să grădinăreşti într-o succesiune
Atunci când plantele colonizează un teren gol, începe o progresie. Prima oară apar
anumite specii de plante anuale, numite plante pionier, tocmai datorită faptului că
apar primele. Acestea umplu vacuumul şi încep ciclul vieţii. Noi le mai numim
buruieni. Fac un lucru bun, pentru că protejează solul de eroziunea ploi, creând sol
atunci când mor.
Dacă nu se întâmplă nimic, ulterior apar plante perene, sub formă de tufe care
oferă protecţie pentru insecte şi chiar păsări. De regulă păsările, dar şi vântul, aduc
seminţele copacilor, făcând ca sistem să evolueze spre o pădure. În 50 de ani, câmpul
buruienos poate fi o pădure în deplinul sens al cuvântului.
Grădinile convenţionale se comportă ca nişte ecosisteme imature. Din dragoste
pentru peluze şi grădini ordonate, ţinem grădinile într-un stadiu timpuriu al dezvoltării
ecologice.
Grădina este un sistem dinamic, nu o formă de viaţă imobilă. Pajiştile şi câmpurile
agricole tipice mai suferă de o formă de schizofrenie: sunt monoculturi. Natura iubeşte
diversitatea.
Biodiversitatea din spatele casei
În cazul nostru, biodiversitatea înseamnă o paletă semi-sălbatică dar bine
concepută de plante care vor atrage şi susţine insecte, păsări şi alte animale de care
avem nevoie.
Dragostea noastră pentru grădinile ordonate dar nu foarte diversificate este
impregnată în cultura noastră. În perioada preindustrială, peluza trâmbiţa sus şi tare
că posesorul ei este suficient de bogat încât să sacrifice o porţiune de teren strict ca
ornament, în loc să cultive plante comestibile. O peluză tunsă scurt mai arăta încă o
dată bogăţia: posesorul ei avea o turmă de oi care s-o tundă uniform.
Dependenţa noastră de peluze impecabile şi de rânduri soldăţeşti de legume şi flori
este împotriva tendinţei naturii şi cere muncă neîntreruptă.
O grădină matură
Ecosistemele imature au un nivel scăzut de materie organică. Ecosistemele mature
au un nivel ridicat.
În ecosistemele imature, sursa nutrienţilor minerali este non-vie (pietre, ploaie), în
timp ce în ecosistemele mature este de biologică (plante, animale, humus).
Pierderile de nutrienţi sunt mari în ecosistemele imature, şi mici în cele mature.
Rolul descompunerii este neimportant în ecosistemele imature.
Microclimatul este aspru, construit de forţe non-vii în ecosistemele imature. În
ecosistemele mature microclimatul este blând, constituit de plante.
Ecosistemul imatur este dominat de plante anuale, în vreme ce ecosistemul matur
este dominat de plantele perene.
Procentul de biomasă ce persistă de la an la an în ecosistemele imature este scăzut.
Numărul de specii diferite din ecosistemul matur este ridicat.
Lanţurile alimentare (trofice) din ecosistemul imatur sunt scurte, simple, lineare. În
ecosistemul matur, dimpotrivă, lanţul alimentar este complex, sub formă de reţea.
Relaţiile simbiotice sunt puţin numeroase în ecosistemul imatur, şi foarte
numeroase în ecosistemul matur.
În ecosistemul imatur, dimensiunea medie a organismelor este redusă. Ciclul vieţii
în ecosistemul matur este lung şi complex.
Stabilitatea ecosistemelor imature este scăzută. Complexitatea şi gradul de
organizare ale ecosistemelor mature este ridicată.

moarte cu multe alte specii." (p. 24)

Ideea ar fi ca grădinile noastre să imite ecosistemele mature. Nu trebuie să facem
noi toată munca. Dacă suntem în stare să punem bazele, natura va face restul.
Trăsăturile peisajului natural, care trebuie incluse în grădina ecologică, sunt:
a) sol profund, bogat în nutrienţi şi materie organică;
b) plante care extrag fertilitatea din profunzimea pământului, din aer şi din apa
de ploaie;
c) straturi diferite de vegetaţie care creează nişe variate pentru alte creaturi;
d) preponderenţa plantelor perene;
e) relaţii reciproce între plante, insecte, păsări, microbi, mamifere, şi alţi
locuitori, inclusiv oameni;
f) cicluri complete, grădina fiind capabilă să-şi producă cea mai mare parte a
 fertilizanţilor, mulciul, seminţele, plantele noi, ş.a.m.d.
Câteva dintre trucurile naturii pentru grădinari
Dacă grădina este abandonată, îşi pierde imediat specificul. Natura, nu. Fără
grădinar, grădina se întoarce în sălbăticie sau moare.
Cu câteva lecţii de la natură putem proiecta grădini care în mod firesc vor fi fertile,
sănătoase, cu stabilitate dinamică, vigoare, şi exuberanţa ecosistemelor naturale.
Ameliorarea solului
Natura construieşte solul de sus în jos (prin căderea frunzelor) şi de jos în sus (prin
substanţele extrase de rădăcini). Natura nu ară, şi nici noi nu trebuie să arăm.
Plante perene versus anuale
Alimentaţia trebuie schimbată, în sensul unui mai mare loc oferit produselor
provenite de la plantele perene. Ar fi vorba despre plante perene ca: ceapa, rădăcinoase,
ierburi, sparanghelul şi anghinarea. Nu trebuie uitate fructele arborilor şi arbuştilor.
Piramida funcţiilor
Fiecare parte a grădinii îndeplineşte mai mult decât o singură funcţie. Conceptul de
piramidă a funcţiilor are două reguli:
a) fiecare element al proiectului trebuie să facă mai mult decât un singur lucru
;
b) fiecare lucru trebuie făcut de mai mult decât un singur element.
Redundanţa aduce avantaje. Prima este protecţia împotriva dezastrelor. Cele mai
importante funcţii într-un organism sau ecosistem au rezerve, uneori cu o profunzime
de câteva straturi.
Redundanţa aduce de regulă recolte mai mari.
Capitolul III. Cum să proiectezi o grădină ecologică
Totul este în legătură cu totul. Pentru a avea un peisaj care nu doar arată natural,
dar se comportă ca un sistem natural, avem nevoie de un mod de gândire despre
elementele proiectului nostru care să meargă dincolo de aparenţe.
Inputurile şi outputurile unei păduri sunt echilibrare, nimic nu se risipeşte, iar
totul foloseşte energia solară.
Procesul de proiectare ecologică
Etapele sunt:
a) Observare (Cu ce vom lucra? Care sunt condiţiile şi constrângerile locului?) ;
b) Vizualizare (Ce trebuie să facă proiectul? Ce vrem? De ce are nevoie locul?
Cum ar trebui să fie?) ;
c) Planificare (De ce avem nevoie ca să ne punem în practică ideile? Cum ar
trebui să fie asamblate elementele?);
d) Dezvoltare (Cum va arăta proiectul final? Cum îl vom realiza?);
e) Implementare (Instalarea grădinii).
Fiecare peisaj are doi “beneficiari”: oamenii care trăiesc acolo şi pământul însuşi.
Niciun proiect nu trebuie conceput împotriva naturii, ci folosind energia ei. Numai
după ce înţelegem cerinţele şi tendinţele locului putem fi siguri de izbândă.
Etapa observării
Prima dată trebuie făcută o hartă operaţională a locului, care să cuprindă clădirile,
drumurile de acces, cărările, copacii, caracteristicile principale ale terenului (relief şi
compoziţie), scale şi distanţe.
Observarea este cel mai bun exerciţiu pentru a fi plonjat într-un teren. Nu poate fi
separat de anumite analize.
Lista lucrurilor pe care proiectantul trebuie să le observe:
a) ariile însorite şi umbrite;
b) direcţia vântului, intensitatea şi schimbarea de-a lungul anotimpurilor;
c) maximele şi minimele de temperatură;
d) punctele de răsărit, apus, zenit în timpul verii şi iernii ;
e) microclimatele (punctele calde, fierbinţi, umezi şi uscate);
f) precipitaţii sub formă de ploaie şi ninsoare;
g) caracteristicile solului (drenaj, greu sau uşor, nisip sau argilă, bogat sau
sărăcit, stabil sau alunecos);
h) pâraie, făgaşe, mişcarea apei de ploaie la suprafaţă, zone inundabile;
i) stânci de suprafaţă;
j) vederea în diferite direcţii;
k) activităţi ale vecinilor care pot afecta proiectul (zgomot, copii, animale
domestice, vizite etc.);
l) utilităţi: curent electric, telefon, canalizare, ţevi de gaz;
m) activităţi ale asociaţiilor de proprietari şi ale guvernului: reciclare, preluare
a deşeurilor, împrăştierea de ierbicide, raţionalizarea apei, zonarea şi restricţiile de
construire, servituţi);
n) trafic şi drumuri de acces, frevenţa traficului, vehicule grele sau uşoare,
trafic pedestru ;
o) vegetaţie: specii prezente, plante invadatoare sau nocive, specii rare, starea
lor de sănătate;
p) animale: native şi introduse, specii dăunătoare, animale cu potenţial
periculos (şerpi, păianjeni) ;
q) istoria pământului (de vorbit cu localnicii, de studiat monografii, hărţi,
fotografii) ;
r) resursele din vecinătate (surse de materie organică, sol, materiale de
construcţii) ; mori, fabrici, procesatori alimentari, magazine, surse de plante şi
seminţe.
Vizualizarea
După ce am terminat etapa de observare, trebuie să ne gândim la ce vrem să
obţinem, cum vrem să arate acel loc.
Pentru ca un loc să poată fi considerat grădină ecologică, trebuie:
a) să solicite puţine resurse dinafară, mai ales după ce a ajuns la maturitate ;
b) să creeze mai degrabă decât să distrugă habitatul sălbatic;
c) să îmbunătăţească aerul, apa, şi calitatea solului ;
d) în cele din urmă să necesite mai puţină muncă din partea oamenilor.
Întrebări la care trebuie dat răspuns în etapa vizualizării:
a) De ce ai nevoie tu şi ceilalţi locuitori ai locului? (mâncare, plante medicinale,
habitat pentru viaţa sălbatică, flori, intimitate, venit, loc de joacă)
b) De ce are nevoie locul şi regiunea? Utilizarea anterioară a condus la un abuz
care poate fi remediat prin proiectare? Solul trebuie întinerit? Copacii mor? Ar
apărea beneficii dintr-un heleşteu?
c) Care sunt capacităţile tale, resursele fizice şi financiare, limitaţiile, afinităţile
şi antipatiile? Cât timp şi câţi bani eşti dispus să cheltuieşti pentru acest proiect?
Ia în calcul copiii vecinii când te gândeşti la asta.
d) Ce aer va degaja noul peisaj? (pădure, Grădina Paradisului, păşune,
sanctuar)
e) Ce vei face acolo?
f) Ce fel de mâncare, ierburi, plante medicinale, lemn de foc, lemn de
construcţie, sau alte produse, poate ofer pământul, pe termen lung?
g) Tema de ansamblu a locului va fi educativă, sanctuar, sit demonstrativ, loc
de trăit, grădină comercială?
Planificarea
Se desparte în trei segmente: priorităţi, analiză şi proiectare.
Priorităţi. Care sunt problemele cele mai urgente?
Priorităţile pot fi de mai multe feluri:
a) personale ;
b) estetice ;
c) probleme care trebuie rezolvate ;
d) ecologice.
Analiză. Principiul fundamental este acela că nu se creează o colecţie statică de
obiecte, ci un peisaj dinamic, plin de interacţiuni între locuitorii săi.
Trebuie să ne gândim cum anume se comportă fiecare dintre elemente
Trebuie să ne întrebăm:
a) De ce are nevoie această plantă ca să prospere?
b) Ce anume îi dăunează şi ar trebui îndepărtat?
c) Ce-i oferă celelalte elemente ale peisajului?
d) Ce poate lua de la ele?
e) Ce creează?
f) Ce distruge?
Fiecare nevoie nesatisfăcută de o componentă a grădinii devine muncă pentru
grădinar. Fiecare produs neutilizat devine poluare. Ideea este să fie minimalizate
ambele prin conceperea unor conexiuni inteligente.
Proiectare.
Sistemul care ne ajută să proiectăm grădina se numeşte metoda zonă-şi-sector.
Zona 0 începe la uşa casei. Acolo se amplasează plantele şi celelalte elemente pe
care le utilizăm cel mai des, sau care au nevoie de cea mai mare îngrijire.
Zona 1 este pe o rază 25-40 de picioare distanţă de casă. Poate cuprinde straturi
mulcite, un arbore care face umbră, vreo două tomate, un pom fructifer pitic, şi cele
mai delicate dintre plante. Conţine elementele care necesită observaţie continuă, vizite
frecvente, tehnici riguroase.
Zona 2 aparţine arborilor fructiferi, arbuştilor, heleşteielor şi gardurilor vii. Acolo se
produc cartofi, roşii şi ardei.
Zona 3 conţine arbori fructiferi mari, grâne, grădini comerciale.
Zona 4 poate fi găsită doar în marile proprietăţi. Cuprinde păşuni, copaci care
produc lemne de foc şi lemne de construcţii. Este o zonă semisălbatică.
Zona 5 în schimb trebuie să existe în fiecare proprietate, fie şi dacă e vorba de
câţiva metri pătraţi. Este un loc unde suntem vizitatori, nu organizatori. E un colţ de
pădure unde intrăm ca să învăţăm din el.
Elementul unui proiect poate interacţiona cu alte sectoare în trei feluri:
a) poate bloca sau ecrana forţele care intră într-un sector (perdeaua de vânt
 sau arborele care face umbră);
b) poate canaliza sau colecta energia (moara de vânt sau sera);
c) poate deschide sectorul spre utilizarea unui maxim de energie sau
panoramă, îndepărând tot ceea ce blochează sectorul: vegetaţie, gard.
Dezvoltarea
E momentul în care se stabileşte cu aproximaţie unde se amplasează elementele
proiectului. Se schiţează amplasamentul copacilor, al zidurilor şi al gardurilor, al
construcţiilor, al straturilor, al căilor de acces.
Implementarea
Ordinea lucrărilor trebuie să fie:
a) mai întâi se fac amenajările care presupun intervenţiile asupra terenului
(heleştee, drenaje, conducte de irigaţii) ;
b) se compostează terenul;
c) se amplasează elementele: ziduri, barăci, căi de acces, garduri ş.a.;
d) se mulceşte;
e) se instalază plantele mari (copaci şi arbuşti);
f) se plantează pajiştile şi păşunile.
Modele naturale în grădină
Renunţarea la obişnuitele linii drepte nu aduce doar impact vizual. Modelele
corecte, bazate pe linii curbe, pot economisi spaţiul, reduce volumul de muncă,
îmbunătăţi habitatul, ajuta plantele, insectele şi alte animale să ajungă la un echilibru
superior.
Modelul concret al grădinii poate minimiza suprafaţa de teren dedicată cărărilor de
trecere (un rău necesar).
Cu excepţia merelor care cad, natura nu ia niciodată cel mai scurt drum dintre
două puncte. Ca şi autostrăzile care invită la somn, grădinile cu linii drepte sunt
plictisitoare.
Spirala ierburilor
Este o structură care salvează foarte mult spaţiu, concentrând un strat de 10 m
lungime pe o suprafaţă de 2-3 mp.
Ierburi care pot fi cultivate:
a) iarba moale;
b) gălbenele;
c) coriandru;
d) pătrunjel;
e) arpagic;
f) coada şoricelului;
g) salvie;
h) muşeţel;
i) echinacea;
j) cimbru;
k) sovârv;
l) mărar;
m) rozmarin.
Pe lângă modul de aranjare care economiseşte spaţiul, spirala mai prezintă şi relaţii
speciale cu punctele cardinale. În plus, umiditatea va fi distribuită diferit în funcţie de
înălţime. Spirala este o minigrădină pentru ierburi cu microclimate diferite.
În sud se vor potrivi: şovârvul, rozmarinul, cimbrul, pentru că iubesc căldura şi
uscăciunea.
În nord vor fi cultivate: pătrunjelul şi arpagicul, pentru că le place climatul mai rece
şi mai umed.
Coriandrul, care se usucă din cauza soarelui excesiv, va fi situat la est, ferit de
soarele prea puternic al după-amiezei.
Alte modele naturale în Grădină
Modelul frunzei poate fi întâlnit peste tot atunci când colectarea sau distribuirea se
întâlneşte în natură.
Modelul reţelei ţine de expansiune sau contracţie.
Efectul de margine
Marginea este locul în care se întâlnesc două ecosisteme: pădurea cu câmpia, râul
cu marea, marea cu uscatul. E un loc de întâlnire de o bogăţie fantastică. Dacă vrem să
creştem biodiversitatea, trebuie să multiplicăm marginile de orice fel de pe domeniul
nostru.
Decizia de a maximiza sau de a minimiza marginile depinde de ce vrem de la aceste
margini.
Marginile casei/grădinii. Zidul sudic este cel mai fierbinte, cel nordic este cel mai
rece.
Marginea dintre pavaj şi sol. Plantele cele mai iubitoare de umezeală pot fi plasate
lângă pavaj, pentru că vor beneficia de un plus de apă de ploaie. Stochează de
asemenea căldură.
Marginea dintre gard şi grădină. Gardurile pot fi utilizate ca suporturi pentru
plantele agăţătoare.
Marginea dintre plantă şi sol. Pentru a creşte numărul de plante care încap într-un
spaţiu dat, este bine să fie plantate după un model ondulat, mai degrabă decât după o
linie dreaptă.
Marginea dintre plantă şi aer. Marginile straturilor din grădină şi liniile de pomi pot
fi aranjate după linii ondulate, care conţin loburi răcoroase şi golfuri umede.
Marginea dintre apă şi pământ. Forma unui heleşteu afectează numărul de plante
care încap în el. De asemenea, dacă forma malurilor este ondulată creşte numărul
speciilor de peşti şi plante.
 Partea a doua. Elementele grădinii ecologice
Capitolul 4. Revitalizarea solului
La graniţa dintre rocile nevii şi covorul verde al planetei există materie vie şi au loc
evenimente importante. Solul este viu, nu o materie inertă unde sunt înfipte plantele.
Solul se află la baza piramidei vieţii, şi cu cât este mai divers, cu atâta suportă mai
multă diversitate.
O jumătate de hectar de păşune bună poate hrăni un cal sau doi, însă conţine 2
tone de viermi, alte 2 tone de bacterii sau fungi, precum şi multe alte vietăţi mărunte.
Existenţa vietăţilor invizibile condiţionează bunăstarea celor vizibile. Dacă solul nu este
abuzat, conţine mâncare pentru fiecare dintre fiinţele din el, şi implicit pentru cele de la
suprafaţa lui.
Viaţa solului: primii reciclatori
Fertilitatea începe cu rocile, care conţin potasiu, calciu, magneziu, şi cele mai multe
dintre elementele de care au nevoie plantele. Rocile sunt convertite în mâncare de către
plante.
Natura reciclează substanţele de care are nevoie în proporţie de 98%. Restul de 2%
îl extrage din roci. Prin comparaţie, rata de pierdere a calciului în agricultura intens
chimizată este de 25-60% anual.
Bacteriile şi viermii sunt primii reciclatori ai vegetaţiei care moare toamna. Viermii
reciclează cam 25 de tone de sol la fiecare jumătate de hectar anual. Mărunţind materia
organică, reciclatorii creează sol.
Cum se formează humusul
După ce resturile vegetale sunt consumate de vietăţile mărunte în sol, acestea se
transformă în: gaze, minerale şi humus. Într-un anume sens, humusul este stadiul
final de decompoziţie a materiei organice. Nemaiputând fi consumat de
microorganisme, se acumulează în sol.
Prezenţa humusului în sol este critică. Dacă nivelul humusului este prea scăzut,
este semn că solul are mari probleme. Humusul este capabil ca nimic altceva să reţină
apa.
Humusul permite umezelii şi organismelor solului să se mişte mai adânc în sol,
unde acestea creează şi mai mult humus.
Humusul reţine nutrienţii, permiţând plantelor să-i folosească atunci când au
nevoie.
Plantele au nevoie de microbi pentru a trăi. Într-un sol steril, plantele cresc mult
mai greu.
Sănătatea minerală a solului
Rădăcinile ocupă doar o foarte redusă fracţie din sol, deci cele mai multe dintre
minerale nu sunt niciodată în contact cu rădăcinile. Iar dacă mineralele nu sunt
"vânate" de humus sau de microorganismele din sol, sunt spălate de ape şi părăsesc
solul.
Plantele crescute în soluri bogate în materie organică sunt mult mai rezistente la
boli decât plantele din soluri sărace în carbon.
O problemă de echilibru
O problemă destul de întâlnită a solului este nivelul prea scăzut de azot. Plantele
lipsite de acest element sunt palide şi anemice. Un sol echilibrat are 20 de părţi carbon
la 1 parte azot (procent întâlnit la compostul bine preparat).
“Iată ce se întâmplă cu solul după aplicarea entuziastă a îngrăşămintelor chimice.
Turnarea unei pungi mari de îngrăşământ anorganic pe teren creează un exces de
nutrienţi minerali. Acum ceea ce începe să lipsească este carbonul. Încă o dată, viaţa
din sol intră în criză alimentară, împinsă de excesul de azot, fosfor şi potasiu din
îngrăşămintele chimice tipice. Dat fiind că organismele au nevoie de aproximativ
douăzeci de părţi carbon pentru fiecare parte de azot, la scurtă vreme carbonul existent
este extras din materia organică a solului şi asimilat în organisme. Aceste organisme
elimină dioxid de carbon, deci echilibrul carbonului este pierdut la fiecare generaţie.
Mai întâi materia organică uşor digestibilă este consumată, apoi, mai încet, este rândul
humusului. În cele din urmă, aproape tot carbonul din sol este epuizat, iar viaţa din
sol, lipsită de hrana ei esenţială, începe să moară. Speciile de organisme ale solului
care nu pot supravieţui penuriei dispar în anumite locuri. Unele dintre aceste creaturi
ar putea juca un rol decisiv, poate secretând antibiotice pentru a proteja plantele, sau
transferând un nutrient esenţial, sau macerând un compus necomestibil. Dispărând
actori importanţi, viaţa solului se dezechilibrează şi mai mult. Predatorii naturali încep
să dispară, astfel încât unele dintre organismele care le serveau drept pradă,
nemaiîntâlnindu-se în această reţea alimentară bulversată, se înmulţesc în număr
mare şi se transformă în flagel.
Din nefericire, multe dintre creaturile care rămân după supradoza minerală sunt
cele care au învăţat să supravieţuiască cu ultima sursă de carbon disponibilă: plantele
tale. Expluzarea carbonului din sol cu fertilizatori chimici le poate împinge în faţă pe
organismele care aduc boli. Toate felurile de mucegaiuri, putregaiuri, înnegriri, pătări
se abat asupra vegetaţiei. Odată cu dispariţia controlului natural, cu boli care răvăşesc
fiecare plantă, oamenii trebuie să treacă la chimicale. Numai că acum organismele
devenite distructive au tot ce le trebuie ca să prospere – mâncarea şi adăpostul furnizat
de plantele de grădină - şi se vor înmulţi de fiecare dată când intervenţia umană
devenită esenţială diminuează. Grădinarul este prins într-o ocnă chimică. Este o bătălie
pierdută, reflectată de faptul că utilizăm acum de douăzeci de ori mai multe pesticide
decât în urmă cu cincizeci de ani, şi cu toate acestea recoltele sunt mai afectate de
insecte iar numărul bolilor a crescut, în conformitate cu statisticile USDA.
O altă daună adusă de utilizarea nejudicioasă a îngrăşămintelor chimice este
pentru solul însuşi. Pe măsură ce materia organică este distrusă în urma hrănirii
necugetate a vieţii solului, acesta îşi pierde abilitatea de a reţine apa şi aerul. Stratul
său arabil este distrus. Viaţa disperată a solului a început să se hrănească chiar cu
humusul, ultimul lucru care ar trebui să fie transformat în hrană. Împreună cu
humusul orice altă materie organică dispare, solul îşi pierde structura friabilă şi intră
în colaps. Solurile bazate pe argilă se transformă în beton, cele nămoloase se
dezhidratează, transformându-se în praf şi pierzându-şi coeziunea.”
Solul viu este fundamentul unei grădini sănătoase.
A ara sau a nu ara
Ce se întâmplă în cazul aratului? Prin răsturnare, solul este expus aerului.
Oxigenul revigorează viaţa plantelor, care atacă imediat materia organică, extrăgând
mineralele din humus şi din particolele de rocă. Aratul fărâmiţează solul, caruia în felul
acestuia îi creşte suprafaţa. Microbii din sol colonizează noile suprafeţe, extrăgând şi ei
mai mulţi nutrienţi pe fondul unei explozii de populaţie.
Asta e grozav în primul an. Numai că nutrienţii eliberaţi sunt mai mulţi decât cei
care pot fi consumaţi de plante. Iar ceea ce nu se consumă este spălat de ploaie. În
câţiva an, solul este sărăcit, şi rezultatele sunt departe de exuberanţa primului an.
Humusul se consumă, mineralele sunt spălate, solul este pauperizat.
Structura solului este distrusă prin arătură. Iar o sesiune de lucrări agricole
consumă mai multă energie decât produce grădina timp de un an. Schimbul nu este
sustenabil.
Cum să ameliorezi viaţa din sol
Cheia constă în adiţionarea de materie organică. Sunt trei tehnici de bază:
a) compostul ;
b) mulciul ;
c) îngrăşămintele verzi.
Compostul: metoda rapidă şi murdară
Compostul este fabricat prin acumularea de materie organică într-un morman,
lăsată apoi să putrezească. Elementele de maximă importanţă ale unei grămezi de
compost eficiente sunt:
a) proporţia corectă de carbon şi azot ;
b) umezeala optimă ;
c) dimensiunea corectă.
Grămada de compost trebuie să omoare toate seminţele ajunse accidental în ea.
Acest lucru se petrece prin încălzire. Dacă una din dimensiunile grămezii este mai mică
de 1 m, este puţin probabil ca grămada să fie suficient de încălzită. Iar un compost rece
va duce la germinarea nedorită a unor seminţe.
Materialele “verzi" (iarbă proaspăt cosită, bălegar, excremente omeneşti) sunt
bogate în azot. Materialele “maro” (frunze uscate, paie, rumeguş) sunt bogate în carbon.
Dacă sunt amestecate în proporţie de 1:1, se obţine raportul de carbon – azot 30:1, care
este ideal.
Grămada de compost se întoarce, adăugându-se eventual sol în timpul fermentării.
Uneori merită adăugat chiar sol de pădure, importându-se astfel biodiversitate.
Dacă este întors de multe ori, compostul dintr-o grămadă e gata în 3-4 săptămâni.
Totuşi, compostul întors doar de două ori, deşi are nevoie de o perioadă mai mare până
la maturare, este capabil să hrănească mai bine plantele decât cel preparat rapid.
Puterea stratului de mulci
Mulcirea este de compostarea la faţa locului. Este o metodă care elimină
buruienile, construieşte solul, face inutil aratul. Constă în acumularea resturilor
organice de sus în jos.
Tehnica are doi paşi:
a) aplicarea unui strat de ziare, carton, haine biodegradabile;
b) peste care se pune un strat de mulci organic (paie, lână).
Pentru un strat de mulci corect se consumă foarte mult material.
Beneficiile mulciului:
a) conservă apa ;
b) păstrează solul răcoros în zilele caniculare ;
 c) suprimă buruienile;
d) se transformă încet în compost.
Îngrăşămintele verzi cu fertilitate
Pentru a aduce fertilitate solului rapid dar cu multă muncă, utilizează compostul.
Pentru straturile care înghit foarte multă muncă, este preferabil mulciul. Însă pentru
ogoare de mare suprafaţă, pentru o fertilitate pe termen lung, se utilizează
îngrăşămintele verzi.
Filosofia îngrăşămintelor verzi este de a apăra solul împotriva ploilor şi de a-l
acoperi toamna cu un pat hrănitor, capabil să producă humus. Alungă buruienile,
rădăcinile mergând adânc în sol.
Atunci când apelezi la îngrăşămintele verzi, ai de ales între:
a) plante anuale (pentru un scurt repaos);
b) plante perene (pentru pregătit terenul unei livezi, de exemplu).
A doua alegere este între:
a) plante care fixează azotul;
b) plante care nu fixează azotul.
Alte îngrăşăminte verzi coboară adânc în sol, ridicând mineralele la suprafaţă.
Altele atrag insecte folositoare.
Capitolul V. Cum să colectezi, să păstrezi şi să utilizezi apa
Grădinile convenţionale se bazează pe un sistem regulat de ploi, sau pe sisteme de
irigaţii intens consumatoare de energie şi apă. Într-un sistem proiectat ecologic apa nu
trebuie adusă prin efort uman, umezeala fiind prezentă în mod natural, din abundenţă.
Nu seceta, ci prezenţa apei este condiţia implicită a unui proiect ecologic.
Un proiect ecologic bine construit nu economiseşte doar muncă şi frustrări, ci şi
resurse.
Cele cinci căi către o folosire judicioasă a apei
Metoda cantităţii mari de materie organică: reţine umezeala, aduce fertilitate,
păstrează substanţele nutritive, încurajează viaţa în sol, înfoaie solul.
Mulcirea: încetineşte evaporarea, răceşte solul, aduce fertilitate, încurajează viaţa
în sol, împiedică apariţia buruienilor.
Plantele care conservă apa: au nevoie de mai puţină apă, supravieţuiesc secetei.
Plantarea deasă: umbreşte solul, împiedică apariţia buruienilor.
Crearea unui sistem de şanţuri pentru irigaţie: capturează apa, o direcţionează
acolo unde este nevoie, ajută plantele şi viaţa din sol atât în perioadele de exces cât şi în
cele de lipsă a apei, construieşte humusul, aduce un plus de estetică.
Cum să reţii apa în sol
Cel mai ieftin loc în care se poate stoca apa este solul. Humusul şi materia organică
reacţionează în contact cu apa ca un burete. Un sol bogat poate stoca echivalentul
râurilor şi al lacurilor.
Cum să sapi şanţuri ca să colectezi apa.
Se folosesc liniile de contur ale terenului.
Plantele cu necesităţi reduse de apă
Plantele native sunt întotdeauna adaptate regimului pluviometric al locului.
Plantele mediteraneene, atâta timp cât nu sunt confruntate cu scăderi severe ale
temperaturii, rezistă foarte bine la secetă.
Plante mediteraneene:
a) migdal;
b) drăcilă;
c) mur;
d) limba-mielului;
e) chimen dulce;
f) bambus;
g) viţa-de-vie;
h) ulmul american cu fructe ca cireşele;
i) păducelul;
j) glădiţa;
k) măslin;
l) şovârv.
Plantează des pentru a alunga seceta
Plantele apropiate una de alta creează umbră. Un teren umbros îşi reduce
evaporaţia până la 60%. Sunt rare plantele care au nevoie de soare 14 ore pe zi în
timpul verii. Multe dintre florile perene provin din păduri, şi se mulţumesc cu soare
timp de jumătate de zi.
Cum să mulceşti pentru a păstra umezeala
Un strat de mulci de 6-12 cm (sau mai mult) încetineşte evaporarea apei din sol,
ţinând rădăcinile plantelor în răcoare.
Aproape orice material poate servi drept mulci:
a) paie;
b) fân (fără seminţe);
c) frunze uscate;
d) scoarţă de copac;
e) alge marine;
f) pleavă;
g) păstăi;
h) chiar şi nisip.
O rezervă: solul mulcit se încălzeşte greu, aşa că mulciul trebuie înlăturat în cazul
plantelor iubitoare de căldură, apoi pus la loc.
Chiar şi pietrele pot fi utilizate drept mulci. Un mulci de roci poate regla regimul
apei pe care-l primeşte planta, o poate încălzi în timpul nopţii, şi vă poate ajuta să
creşteţi plante iubitoare de căldură în zonele temperate.
Aceste cinci metode slujesc şi în cazul în care solul abundă în apă, nu doar în cazul
în care apa ameninţă să lipsească.
Cum să colectezi apa
Apele uzate din gospodărie (dar care nu conţin excremente omeneşti) pot fi utilizate
cu succes în mici proiecte de irigare.
Cum să colectezi şi să stochezi apa de ploaie
Instrumentul principal este acoperişul. La aceasta se adaugă butoaiele şi tancurile
pentru păstrat apa.
Secretul stocării apei într-un heleşteu este adâncimea.
Cum să rezolvi problema apelor uzate din gospodărie
Apele uzate sunt improprii reutilizării de către om, dar perfecte pentru irigat în
grădină. Totuşi, utilizarea chimicalelor obişnuite devine o problemă, ele trebuind să fie
înlocuite cu săpun şi detergent biodegradabil.
Cel mai simplu sistem de tratare a apelor uzate este un bazin îngropat. Atunci când
e plin, apa se îndreaptă spre o grădină mulcită corespunzător. Apele se toarnă pe
mulci, şi nu direct peste plante.
Apa aduce grădina la viaţă
Apa trebuie proiectată, nu adăugată unei grădini. O grădină proiectat corect este la
adăpost şi de secetă, şi de inundaţie.
Capitolul 6. Plante pentru utilizări multiple
În cele mai multe dintre grădini, plantele sunt utilizate pentru un singur scop.
Multe peisaje nu sunt decât rodul selecţiei unor elemente izolate care sunt plasate
împreună deoarece rezultatul este drăguţ. Natura nu lucrează niciodată aşa.
Multiplele roluri ale unui copac
Copacii sunt sistemul suprem de control al eroziunii. Temperaturile pe timpul
nopţii sunt mai mari sub copaci decât sub cerul liber. Copacii colectează umezeala
dimineţii pentru că frunzele lor sunt reci, iar umezeala condensează pe ele, colectându-
se până la urmă la rădăcina copacului. Copacii mai colectează şi vaporii de apă din
atmosfera ceţoasă.
Atunci când ne uităm la un copac trebuie să avem în minte că cel puţin jumătate
din masa lui se află sub pământ, sub forma rădăcinilor.
Fiecare plantă modifică mediul în care se află. Aceste schimbări ajută sau inhibă
plantele din jurul ei.
Plante cu scopuri multiple
Dacă aveţi în curte un spaţiu uscat, sub un copac, e un loc potrivit pentru a planta
un arbust care tolerează seceta şi parţial umbra: arborele de indigo.
Arbustul goumi (Elaeagnus multiflora) fixează nitrogenul, astfel încât plantele de
lângă el profită de acest aspect şi cresc mai repede.
Bambusul este regele plantelor utile. S-au recenzat mai bine de 1.580 de utilizări.
Rolul plantelor în teatrul ecologic
Fabricanţii de mulci. Plantele construiesc solul atunci când eliberează frunze, flori,
rămurele şi coajă de-a lungul anotimpurilor. Îngrăşămintele verzi pot fi asimilate
mulcirii. Arbuştii tunşi produc de asemenea mulci.
Acumulatorii de nutrienţi. Anumite specii iau hrana din adâncurile solului şi o
concentrează în frunze. Este vorba mai ales de: coada-şoricelului, muşeţel, chimen
dulce, cicoare, păpădie, pătlagină.
Plante repelente (care alungă dăunătorii). Nasturtium atrage puricii. Boabele de soc
şi gălbenelele au şi ele nenumărate utilizări de acest fel.
Plante care atrag insecte benefice. Sunt enorm de multe. Insectele benefice sunt de
două tipuri: polenizatoare şi predatori.
Plantele fortăreaţă (care împiedică plantele invazive să se extindă în regiunile mai
delicate ale grădinii).
Rădăcinile ţepuşă (care penetrează un sol compactat sau argilos). Ex: cicoarea,
tătăneasa, păpădia. Aceste plante pot fi semănate într-o livadă, înaintea copacilor,
pentru a lucra terenul timp de doi ani. Sau pot fi plantate între straturi, în grădina de
legume.
Hrană pentru viaţa sălbatică. Grădinarii au descoperit prin anii ’70 că viaţa
sălbatică (păsări, fluturi) pot fi colonizaţi într-o grădină dacă sunt plantate speciile
capabile să le hrănească: soc, coacăz, trandafiri sălbatici, păducel, cireşi sălbatici.
Perdele de vânt. Ienuperii fac o treabă extraordinară. Orice perdea de vânt trebuie
să lase să treacă vântul în proporţie de 40-70%. Dacă perdeaua este mai deasă, în
spatele ei se creează turbulenţe.
Plante anuale şi plante perene
Rădăcina brusturelui este comestibilă. Frunzele de răcovină sunt comestibile. De la
cicoare se folosesc: florile, frunzele şi rădăcina. Păpădia ne oferă: frunzele, rădăcina şi
floarea. Frunza şi rădăcina dragaveiului pot fi mâncate. De la talpa-gâştei se pot
consuma frunzele.
Tomatele, ardeii şi fasolea nu au versiuni perene. Cele mai multe flori însă au.
Multe soiuri de salată sunt perene.
Plantele perene pot înlocui multe dintre plantele anuale, deşi nu pe toate. Arbori
fructiferi şi ornamentali, arbuşti fructiferi, viţa-de-vie, flori, ierburi comestibile. Dintre
legume, doar sparanghelul, rubarba şi anghinarea.
Legume perene
a) arpagicul chinezesc ;
b) Physalis heterophylla ;
c) Astragalus crassicarpus;
d) Crambe maratima;
e) leuşteanul.
Microclimate pentru grădină
Fiecare plantă are nevoie de un anumit:
a) tip de sol ;
b) aciditate;
c) temperatură;
d) lumină;
e) umezeală, etc.
Cea mai mare forţă care creează cele mai multe dintre microclimate este transferul
de căldură dintr-un loc într-altul. Transferurile de căldură survin atunci când: soarele
trimite energie spre pământ, pământul iradiază căldură spre nori, vântul amestecă aer
cald cu aer rece.
Coroana copacilor blochează lumina soarelui în timpul zilei, încetinind încălzirea de
dedesubt. Noapta, coroana copacilor previne plecarea căldurii de dedesubt spre cer,
astfel încât temperatura de la bază nu fluctuează la fel de mult ca sub cerul deschis. De
asemenea, aerul de sub coroana copacilor este mai umed.
Dacă vrei să observi care sunt cele mai calde puncte din domeniul tău, atunci uită-
te să vezi care sunt locurile unde dezgheţul şi topirea zăpezii au loc prima dată.
Animalele precum câinele şi pisica au tendinţa naturală de a se plasa în locurile cele
mai călduroase atunci când natura este mai aspră.
Culorile creează şi ele microclimat. Un perete negru absoarbe căldura. Un perete
alb reflectă lumina. Piersicile crescute lângă un zid negru au crescut mai repede, dar
nu s-au copt mai repede. Pe de altă parte, piersicile şi strugurii crescuţi lângă un zid
alb au fost mai mari şi s-au copt mai repede.
Solul închis la culoare se încălzeşte mai uşor ca cel deschis. Solul argilos se
încălzeşte mai greu ca cel nisipos. Mulciul întârzie mult încălzirea solului pe timp de
primăvară. Trebuie îndepărtat în momentul încălzirii solului, apoi reaşezat.
Grădinăritul care respectă regulile microclimatului poate mări sezonul de creştere a
plantelor cu câteva săptămâni, poate reduce factura cu încălzirea sau răcorirea
locuinţei, poate face mai agreabil traiul în orice loc.
Plante protectoare, plante suport şi plante însoţitoare
Plante care fixează azotul:
a) salcâmul;
b) aninul;
c) măslinul;
d) grozama;
e) cătina albă;
f) caragana.
Socul este o plantă otrăvitoare pentru animale. Doar florile şi fructele pot fi folosite.
Ingestia de fructe crude poate duce la greaţă şi vomă.
Grozama este foarte toxică. Fructele sunt mortale.
Plantele protectoare sunt specii care creează adăpost şi alte condiţii favorabile
pentru plante mai delicate care altfel n-ar putea niciodată să trăiască. Adesea, după ce-
şi fac treaba, plantele protectoare sunt sufocate de plantele îmboldite de ele să se
dezvolte.
Capitolul 7. Cum să introduci albinele, păsările şi alte animale utile
Într-o grădină ecologică, cel mai bun lucru de făcut este să pui fiecare element la
locul lui. Natura va face restul.
Animalele:
a) polenizează ;
b) procesează seminţele;
c) scurtează dimensiunile vegetaţiei;
d) mănâncă dăunători;
e) consumă resturile;
f) produc mâncare pentru oameni.
Animalele constituie partea critică a unui ecosistem agricol: consumatorii. Ciclul
ecosistemului este format din: producători (vegetaţia), consumatori şi descompunători
(viermii).
Mai mulţi gândaci buni decât răi
Într-o grădină echilibrată, în care predomină diversitatea, gândacii nu se
transformă niciodată în dăunători, iar prezenţa lor nu este un flagel.
În agricultura convenţională există un trend din ce în ce mai vizibil al pierderilor
recoltelor din cauza insectelor dăunătoare.
Pentru această stare de lucruri alarmantă, există trei cauze:
a) pierderea fertilităţii solului;
b) dispariţia gardurilor vii protectoare;
c) utilizarea pesticidelor.
Gardurile vii, oferind protecţie păsărilor şi insectelor predatoare, au ţinut insectele
dăunătoare la un nivel acceptabil. Apariţia pesticidelor şi a tractoarelor a dus la
eliminarea gardurilor vii, văzute ca surse de buruieni şi de boli pentru culturi.
Există patru tipuri de insecte utile:
a) predatori;
b) paraziţi;
c) polenizatori;
d) consumatori de buruieni.
Insectele predatoare
Este vorba despre: cărăbuşi, viespi, păianjeni. Mulciul conferă un mediu foarte
căutat de păianjeni.
Insectele parazitoide
Viespi şi fluturi care-şi depun ouăle în alte insecte, sau alte larve.
Polenizatori
Cel mai bun polenizator este albina. Viespile, albinele sălbatice şi alte insecte
polenizează de asemenea.
Cum să atragi insecte benefice
Ca orice animal, insectele au nevoie de mâncare, adăpost, apă şi condiţii corecte
pentru a se reproduce. Sunt metode să le furnizăm câteva.
Foarte multe insecte utile au preferinţe pentru anumite plante. Toate grădinile
trebuie împrejmuite cu garduri vii, şi în orice grădină trebuie să existe puncte
abandonate buruienilor.
Poate părea ciudat, dar este mai bine să ai un număr redus de dăunători în
grădină decât să nu ai deloc. Dacă izbuteşti să-i elimini pe dăunători temporar (şi doar
temporar), gândacii utili dispar şi ei, lăsându-te fără apărare atunci când dăunătorii se
întorc.
Multe specii beau apă din surse naturale, de aceea nu-i deloc o idee proastă să
aveţi un mic heleşteu.
Trebuie cultivate cât mai multe flori, pentru ca insectele utile să aibă acces la
nectar. Poate părea ciudat, dar a cultiva flori într-o grădină de legume ajută enorm
legumele.
Prietenii cu pene ai grădinarului
Multe păsări mănâncă seminţele, reducând numărul buruienilor. Ele produc în
schimb un îngrăşământ de calitate. Mănâncă foarte multe insecte dăunătoare. Unele
păsări sunt bune polenizatoare.
Fără copaci şi arbuşti, păsările nu pot sta într-o grădină.
În habitaturile complexe coexistă mai multe specii de păsări decât în cele simple.
Ideal, un habitat care să includă păsările va avea mai multe elemente:
a) mâncare (fructe, insecte, seminţe);
b) apă (un heleşteu, câteva adăpătoare);
c) adăpost şi protecţie;
d) diversitate.
Pentru a asigura diversitatea, o grădină trebuie să asigure plante din toate aceste
categorii:
a) conifere (pin, brad, cedru, molid, tisă, ienupăr);
b) ierburi;
c) plante care produc nectar;
d) plante care fructifică vara;
e) plante care fructifică toamna;
f) plante care fructifică iarna;
g) nucifere.
Alte ajutoare din grădină
 Foarte multe animale se potrivesc unei mici grădini: găini, curcani, porumbei, raţe,
prepeliţe, păuni, porumbei, porcuşori de guineea, porci vietnamezi. Gâştele şi bibilicile
sunt prea zgomotoase pentru oraş.
Animalele pot:
a) fertiliza;
b) lucra pământul;
c) paşte iarba şi buruienile;
d) mânca resturi;
e) vâna insecte şi viermi;
f) procesa compost;
g) avertiza asupra intruşilor.
Atunci când animalele sunt cazate într-o seră, sau lângă ea, sera va fi încălzită
iarna.
Cuşca mobilă pentru găini
Prin intermediul cuştilor care permit contactul direct dintre găini şi sol, grădinarul
decide unde anume vor mânca găinile, împiedicându-le să provoace dezastre în
straturile proaspăt lucrate.
Raţele se poartă mai bine cu plantele decât găinile, şi nu scurmă. De aceea au
nevoie de mai puţină supraveghere.
Iepurii se pretează bine la cuşca mobilă, dar trebuie pusă o plasă de sârmă
dedesubt, altfel vor săpa un tunel şi vor evada. Cinci iepuroaice, fiecare producând trei
cuiburi a câte cinci iepuraşi, produc suficientă carne pentru o familie obişnuită.
 Partea a treia. Cum să construieşti o grădină ecologică
Capitolul 8. Cum să creezi comunităţi pentru grădină
Cum să grupezi plantele
O asociere simplă pentru un strat de legume este: ceapă + morcov + varză. Nu se
umbresc semnificativ una pe cealaltă. Rădăcinile lor nu-şi fac concurenţă.
Salvia, plantată lângă morcovi, alungă fluturele morcovului.
Grădinăritul policultural
Comunităţile de plante sunt dinamice. Policulturile sunt comunităţi de plante auto-
organizate, compuse din mai multe specii. În policulturile sofisticate plantele îşi
ameliorează mediul, tinzând spre ceea ce este mai bun pentru creşterea lor.
Pe măsură ce plantele care germinează primele cresc, creează habitat pentru ceilalţi
membri ai ansamblului, atrăgând insecte benefice care polenizează şi luptând
împotriva dăunătorilor. Plantarea deasă formează un mulci viu pentru sol, împiedicând
evaporarea şi reducând nevoia de apă. Policultura oferă o recoltă puternică timp de
câteva luni pe un spaţiu foarte redus.
Cum să proiectezi propria permacultură
Trebuie respectate câteva principii:
a) plantează câteva varietăţi ale aceleeaşi specii;
b) nu planta prea des;
c) începe culesul devreme;
d) combină familii de plante, nu doar specii;
e) includeţi multe specii care cresc rapid şi au rădăcini superficiale;
f) extinde perioadele de cules (folosind soiuri diferite din aceeaşi specie);
g) evită competiţia la nivel de rădăcini şi pentru lumină (tomatele şi cartofii nu
par a fi potriviţi pentru policultură);
h) recoltează plante întregi (ca să faci loc pentru plantele rămase);
i) păstrează câteva plante pentru seminţe;
j) evaluează-ţi munca zilnic.
Chinezii spun că cel mai bun îngrăşământ este umbra grădinarului.
Cum să grupezi plantele
Într-un ecosistem se găsesc calităţi precum: succesiune, relaţii de tip predator-
pradă, adaptare la foc, controlul climatului, lucruri care nu se găsesc într-o grădină
convenţională. În mod fundamental, ecosistemele sunt locuri ale cooperării.
Comunităţile de plante din permacultură imită asociaţiile naturale de plante.
Formal, o comunitate este un grup armonios de plante (şi insecte, animale), adesea
centrat în jurul unei specii majore, care aduce beneficii oamenilor în timp ce creează
habitat.
Cele Trei Surori (sau erau cumva patru?)
Pentru cei mai mulţi americani este familiară combinaţia: porumb, fasole şi dovleac
(numită Cele Trei Surori). Porumbul oferă suport pentru fasole. Fasolea fixează azotul
din aer, spre beneficiul celorlalte două plante. Dovleacul acoperă solul, păstrându-i
umezeala şi împiedicând apariţia buruienilor.
A patra plantă, specifică Americi Latine, este o floare înaltă care atrage insectele
polenizatoare.
Cum să construieşti o comunitate de plante în jurul unui măr
Rolurile acestei comunităţi sunt:
a) atragerea de insecte benefice pentru polenizare şi controlul dăunătorilor;
b) creşterea fertilităţii solului;
c) reducerea competiţiei dintre rădăcini;
 d) conservarea apei;
e) echilibrarea populaţiei de fungi pentru a combate bolile specifice;
f) crearea habitatului, etc.
Elementul central. Un măr (deşi aproape orice copac ar putea servi).
Plante cu bulbi care îndepărtează iarba. Aceasta din urmă nu trebuie să se apropie
de pom, pentru că intră în competiţie cu rădăcinile acestuia. Plantele cu bulbi trebuie
plantate pe linia imaginară care uneşte marginile coroanei pomului cu pământul. Se
pot utiliza: narcise galbene, usturoi, praz, cepe egiptene.
Plante care atrag insectele şi păsările. Aici pot fi plante comestibile, precum
mărarul, chimenul dulce, coriandrul. Dar mai ales flori. Arbustul fucsia atrage şi el
insectele.
Plante care furnizează mulci. Poate fi vorba despre: tătăneasă, anghinare, trifoi,
care sunt cosite şi lăsate să se transforme în compost.
Acumulatori de nutrienţi. Exemple: cicoarea, păpădia, coada şoricelului, pătlagină.
Cu rădăcinile lor profunde, extrag substanţele minerale de dincolo de humus, şi le lasă
deasupra stratului productiv.
Plantele care fixează azotul. Lista este lungă. Probabil că trifoiul, ca plantă perenă,
este una din cele mai bune opţiuni.
Plante care alungă dăunătorii. Gălbenelele.
Colţuri şi unghere. Dacă presărăm în grădină pietre, buşteni sau tufişuri, dacă vom
crea mici heleşteie, vom atrage populaţii de şopârle, broaşte, şerpi şi păsări. Iar aceştia
sunt aliaţi de nădejde împotriva dăunătorilor.
Câteva elemente, mai multe funcţii, o singură comunitate
Cele mai multe dintre elementele comunităţii mărului au mai multe funcţii.
Proiectanţii unei astfel de comunităţi se vor strădui să aleagă elemente care exercită cât
mai multe funcţii posibil.
Capitolul 9. Cum să proiectezi comunităţi de plante în grădină
O comunitate naturală de plante are propria viaţă, şi asta încercăm să imităm cu
comunităţile proiectate de noi.
O metodă familiară de construit comunităţi de plante
Fiecare regiune are lista ei de plante dominante. O simplă plimbare în natură ne va
arăta comunităţile locului. Observaţiile ne vor instrui în privinţa comunităţilor similare
pe care am putea să le plantăm în grădina noastră.
Nu este foarte facil să găseşti companioni pentru un nuc, pentru că nucul este o
plantă alelopatică, adică secretă o substanţă toxică ce suprimă plantele competitoare.
Numai că există plante care nu se lasă impresionate de nuc. Una este ulmul american
cu fructe ca cireşele (Celtis). Coacăzii cresc şi ei la umbra nucului. Ar mai fi şi arbustul
Lycium. Ardeii şi tomatele de asemenea.
Comunităţi de plante pentru şoareci de bibliotecă
Metoda demarează cu căutarea celor mai importante comunităţi de plante din zona
în care te afli. Anumite cărţi de ecologie sau articole din jurnale universitare pot fi utile
în această direcţie.
Cum să creezi o super-comunitate
Un singur măr, sau nuc, nu va furniza o dietă grozavă, fie chiar şi atunci când e
parte dintr-o comunitate. Niciun grădinar nu poate mânca o cantitate prea mare de
mere, sau nuci. Însă câteva comunităţi ţesute în jurul unor copaci diferiţi pot forma o
livadă foarte densă.
Însă orice livadă devine automat un punct de atracţie pentru dăunătorii fructelor.
De aceea este imperios necesar ca într-o livadă să existe o cât mai mare diversitate,
precum şi copaci nepurtători de fructe.
O comunitate ţesută în jurul unui măr nu va funcţiona foarte bine lângă o
comunitate construită în jurul unui nuc. Între cele două forme de organizare trebuie să
existe plante-tampon. O comunitate de plante-tampon trebuie să fie compatibilă cu
ambele comunităţi pe care le conectează.
Lângă nuci se simt bine duzii. De asemena, cei mai mulţi dintre copacii care fixează
azotul tolerează bine nucii.
Comunităţile nu sunt perfecte
Avantajele comunităţile sunt evidente:
a) reduc intervenţia umană;
b) mai puţine îngrăşăminte şi alte inputuri;
c) armonie între oameni şi viaţa sălbatică ;
d) sinergia magică a comunităţilor de plante.
Dezavantaje:
a) consumă mult spaţiu;
b) se construiesc cu dificultate;
c) dacă funcţionează prost, cauza e destul de greu de detectat;
d) adesea funcţionarea lor se asociază anumitor locuri, în vreme ce în alte
locuri nu mai funcţionează la fel.
Anumite plante nu se potrivesc cu comunităţile, mai ales vegetalele, care au nevoie
de soare din belşug.
Capitolul 10. Cum să cultivi o pădure comestibilă
Chiar şi comunităţile de plante sunt piese dintr-un întreg.
În esenţă, pădurea comestibilă are mai multe niveluri, ca orice pădure. Fireşte,
copacii sunt elementul-cheie.
În materie de productivitate, nimic nu li se poate opune copacilor: jumătate de
hectar de grâu produce 2 tone de boabe, în vreme ce jumătate de hectar de meri
produce 7 tone de fructe, şi asta fără să necesite replantare anuală.
Întrebarea care se pune este dacă va exista producţie pe arbuştii umbriţi de arbori?
Autorul cultivă coacăze şi agrişe, dispunând arbuştii atât în plină lumină cât şi la
umbră. În mod evident, exemplarele luminate generos produc mai mult. Însă cele de
sub pomi au nevoie de mai puţină apă, au frunzişul mai închis la culoare, şi suficient
de multe fructe.
Pădurea celor şapte niveluri
Cele şapte straturi ale unei păduri comestibile sunt:
a) copaci înalţi ;
b) copaci scunzi ;
c) arbuşti ;
d) ierburi înalte;
e) covor vegetal ;
f) iedere ;
g) recolte de rădăcini.
1. Stratul copacilor înalţi
Nu sunt foarte apropiaţi, pentru a permite luminii să pătrundă până la straturile
cele mai de jos. Copacii ca arţarul, smochinul sau fagul, a căror umbră este deasă, nu
sunt potriviţi pentru pădurea comestibilă.
Cele mai bune opţiuni sunt: merii şi perii, pruni şi cireşi. Castanii comestibili sunt
şi ei foarte buni. Nucii sunt excelenţi. Salcâmii fixează azotul din aer în sol.
Dat fiind că pădurea comestibilă se află în zonele 1 şi 2, copacii care furnizează
cherestea nu sunt o alegere potrivită.
2. Stratul copacilor scunzi. Aproximativ aceleaşi specii, însă de dimensiuni pitice.
În plus, se adaugă nectarini, piersic, cais, migdal, dud.
 3. Stratul arbuştilor. Produc flori, fructe, atrag păsările şi insectele.
4. Stratul ierburilor înalte. Cuprinde flori, ierburi folosite în bucătărie şi ierburi
medicinale, producătoare de mulci sau cu rol de îmbunătăţire a solului.
5. Covorul vegetal. În special trifoi, dar şi alte specii care împiedică apariţia
buruienilor.
6. Stratul iederelor. Este vorba de kiwi, struguri, hamei, ş.a. Mai pot fi şi plante
anuale gen: castravete, pepene.
7. Recoltele de rădăcini.
 Gradina dumneavoastra de legume
(note de lectura)
John Seymour
by Radu Iliescu
Subtitlu: Cum sa cultivi fructe si legume în toate anotimpurile
 Introducere
Pâna la al doilea razboi mondial, generatiile precedente gradinareau pentru
subzistenta. Gradinile de atunci erau de o fertilitate uimitoare.
Astazi, asistam la o întoarcere în forta a gradinii de legume. Prin intermediul lor se
fac economii importante, alimentele au un gust mai bun, efectul pentru sanatate este
benefic.
Oamenii vor sa produca organic. Ei redescopera valoarea îngrasamintelor de origine
animala si vegetala. Nici un gradinar n-ar trebui sa uite ca toate cuvintele terminate în
"cid" (vezi: pesticid, ierbicid, insecticid, fungicid etc.) denumesc în fapt otravuri.
Tratarea solului cu nitrati chimici duce la terenuri incapabile sa retina azotul.
Cele sase principii ale agriculturii organice sunt:
a) gradina trebuie sa fie în acord cu natura, nu sa i se opuna;
b) natura este variata, gradinarul trebuie sa practice si el diversitatea;
c) gradinarul trebuie sa cultive sau sa întretina alte forme de viata – animala
sau vegetala - cât mai aproape de locul unde cultiva legumele;
d) gradinarul trebuie sa înapoieze solului atât (sau aproape atât) cât îi ia;
e) gradinarul trebuie sa hraneasca solul, nu plantele;
f) el trebuie sa studieze natura în ansamblu, si nu diferitele sale aspecte
izolate.
Chiar si pe o bucata mica de pamânt, gradinarul care nu e vegetarian îsi ca da
seama ca poate creste iepuri, sau gaini, sau ambele.
Principiul fundamental al culturii pe razoare consta în amenajarea unui strat foarte
profund care nu va fi niciodata calcat în picioare. Plantele se vor dezvolta într-un teren
mai bogat, în profunzime, radacinile dezvoltându-se în jos mai degraba decât lateral.
Legumele obtinute astfel sunt mai mari, iar plantele vor fi mai dese.
Un razor ar trebui sa produca o recolta de patru ori mai mare decât un strat
obisnuit.
Ciclurile naturale
Plantele si animalele sunt în interdependenta. Animalele elimina dioxid de carbon si
consuma oxigen, plantele elimina oxigen si consuma dioxid de carbon. Animalele
manânca plante si elimina tot ceea ce nu pot digera. Iar balegarul animalelor este util
solului, de unde cresc plantele.
Ciclul apei
Apa râurilor, marii, lacurilor si a solului, precum si cea provenita din transpiratia
animalelor si a plantelor se evapora sub actiunea soarelui. Este apoi transportata în
atmosfera de vânturi, dupa care revine la nivelul solului sub forma ploii si a zapezii.
Ciclul azotului
Este o substanta necesara tuturor plantelor si animalelor. Anumite bacterii si alge
pot fixa azotul pur într-un element compus utilizabil de formele de viata mai elaborate.
Nici un chimist n-a putut explica faptul ca animalele pot în câteva ore sa
transforme materii vegetale lipsite de azot într-un balegar extrem de bogat în azot.
Orice tesut vegetal sau animal mort, îngropat în sol, va elibera continutul sau de
azot care va putea fi utilizat de alte plante. Însa, daca nu exista suficient azot care sa
echilibreze carbonul care formeaza cea mai mare parte a oricarui organism viu,
bacteriile care permit procesul de putrefactie, adica care permit materiilor organice sa
se descompuna si sa elibereze azotul, vor recurge la azotul care este deja continut în
sol. Într-o prima etapa, solul va fi privat de azotul continut. Însa, în momentul în care
procesul este terminat, este eliberat în sol nu doar azotul împrumutat, ci si azotul
obtinut din materiile organice descompuse.
Lucerna se descompune în câteva saptamâni. Paiele au nevoie de 1-2 ani pentru a
se descompune. Materiile vegetale care se încorporeaza în pamânt trebuie sa fie foarte
tinere. Daca apuca a da seminte, trebuie sa treaca printr-o gramada de compost.
Ciclul azotului ne spune ca gradinarul trebuie sa cultive atâtea specii apartinând
familiei leguminoaselor (fasole, mazare etc.) câte poate.
Solul
Daca pamântul este bun, este plin de viata. Într-un hectar de teren bun se afla de
la 10 la 20 de tone de materie vie.
Originile solului
Fundamental, solul este constituit din roci pulverizate de agenti precum: caldura,
frigul, apa, vântul si creaturile vii.
Diferitele tipuri de sol
Pentru gradinar este important sa cunoasca daca solul sau este usor, adica format
din particule de nisip. Sau daca solul este greu, compus din particule minuscule,
precum argila. Sau daca este între aceste doua extreme. Mai este important daca solul
este alcalin sau acid. Din fericire, orice sol poate fi ameliorat.
Humusul
Este compus din materii vegetale si animale moarte, transformate de micro-
organismele din sol într-o substanta organica complexa care se integreaza în acesta.
Humusul are numeroase efecte benefice:
a) protejeaza solul de eroziunea provocata de ploaie si permite apei sa se
infiltreze încetisor si în profunzime;
b) reduce eroziunea provocata de vânt;
c) permite particulelor de pamânt sa se aglomereze, transformând solurile fine
si prafoase în soluri mai consistente;
d) hraneste organismele utile din sol;
 e) scade temperatura solului vara si o creste iarna;
f) furnizeaza elemente nutritive plantelor pentru ca contin tot ceea ce acestea
au nevoie;
g) retine apa ca un burete si minimizeaza transpiratia;
h) împiedica transformarile chimice sa se produca prea rapid atunci când se
incorporeaza în sol îngrasaminte non-organice sau var;
i) degajeaza acizi organici care ajuta la neutralizarea solurilor prea alcaline si
permite solului sa degajeze minerale utile pentru plante;
j) retine în sol amoniacul, precum si alti compusi azotati sub o forma
disponibila.
Orice materie organica incorporata în sol poate produce humus:
a) compostul;
b) materiile vegetale uscate;
c) balegarul din ferma;
d) excrementele omenesti;
e) turba;
f) frunzele descompuse;
g) algele si ierburile marine;
h) deseurile rezultate din culturi.
 Capitolul I. Indexul ilustrat al legumelor, al fructelor si al
plantelor aromatice
Partile comestibile ale plantelor
Partile componente ale plantelor pot fi clasificate în:
a) radacini;
b) tulpinile;
c) frunzele;
d) fructele;
e) florile;
f) grauntele.
Radacinile
Numeroase legume au radacini pivotante comestibile: morcovii, pastârnacul,
ridichile, napii si sfecla.
Tulpinile
Cartofii nu sunt radacini, ci tulpini modificate.
Anumite tulpini nu au gust agreabil decât atunci când au fost albite, adica au fost
sustrase luminii, împiedicându-se formarea clorofilei. De ex: cartofii, telina, andivele si
cardonul.
Frunzele
Multe legume au frunze comestibile: ceapa, prazul, usturoiul, hasma.
Florile
Nu constituie în general hrana importanta pentru om. Cele mai multe sunt
fertilizate de albine, unele doar de vânt (ex: porumbul).
Sunt comestibile: conopida si broccoli, anghinarea.
Fructele
Puful de papadie este un fruct. Asemenea si nuca. Tomatele, patlagelele vinete,
ardeii iuti, pastaile de fasole si de mazare sunt fructe si ele. Capsuna si mura nu sunt
fructe, ci grupuri de fructe (bace). Strugurii si coacazele sunt si ele bace.
Fructele care contin un singur sâmbure sunt drupe (ex: prunele).
Semintele
Anumite seminte pot fi consumate (cele ale cerealelor). În general semintele sunt
mai nutritive decât toate partile componente ale unei plante.
Plantele aromatice
Semintele lor parfumeaza alimentele.
 Capitolul II. Cum sa gradinaresti tot anul
Gradinarul filosof spune: « Nu exista timp rau. »
Iarna
Este momentul odihnei, al curateniei, al trasarii cailor de acces, al unei noi sere, a
repararii instrumentelor si a pregatirii anului urmator.
Atunci când solul este suficient de dur pentru a rezista greutatii, cu ajutorul unei
roabe, se transporta compostul si se împrastie pe teren.
Se cauta aracii pentru fasole si mazare, si se taie la 1,2 m.

au nevoie de lumina, dar nu trebuie sa sufere de frig.

Arborii fructiferi pot fi plantati toata iarna, cu conditia sa nu fie prea mare
umezeala sau sa nu fie înghetat.
Este preferabil ca arborii sa primeasca un strat generos de mulci la radacina, decât
sa fie prasiti cu sapa.
Primavara
Daca semanati prea devreme, gerul si umezeala risca sa duca la putrezirea
semintelor. Natura nu este prea grabita primavara. Nici gradinarul n-ar trebui sa fie.
Anumite legume trebuie cultivate pe strat cald (ex: toata familia verzei).
Semintele trebuie semanate într-un pamânt la fel de uscat ca praful (pamântul
uscat este cald), apoi udate bine.
Aprilie este luna cea mai încarcata din an. Cele mai multe dintre semanaturile din
gradina de legume au loc acum.
Vara
Continuati sa semanati salata, ridichi, morcovi si sfecla în mici cantitati, dar
adesea. Veti avea în acest fel legume proaspete toata vara si toamna. Acesta este
principalul privilegiu al celui care poseda o gradina de legume.
Iunie este o luna redutabila în ceea ce priveste insectele daunatoare.
Sera trebuie deschisa în timpul zilei: tomatele au nevoie de mult aer. Castravetii au
nevoie de umezeala, însa nu le place sa se sufoce.
În ceea ce priveste retentia de apa, cultura pe razoare este excelenta. Este nevoie de
jumatate de apa pentru un razor în raport cu un strat obisnuit.
Imediat ce se recolteaza niste plante, altceva trebuie pus în loc. Nici un strat nu
trebuie sa ramâna gol. Daca nu aveti nimic de pus, atunci semanati îngrasaminte verzi.
Daca n-aveti timp, atunci lasati buruienile sa creasca, însa smulgeti-le înainte sa dea
seminte, si lasati-le pe loc. Vor îngrasa pamântul.
Un prasit bun valoreaza mai mult decât o irigare.
Toamna
Recoltele se succed fara încetare, iar ceea ce nu se poate consuma trebuie
conservat.
Toate fructele se culeg înainte de sfârsitul unii octombrie. Frunzele arborilor se
strâng si se incorporeaza gramezii de compost. În felul acesta, nici un daunator al
arborilor nu poate supravietui.
 Capitolul III. Organizarii gradinii de zarzavat
Cel care porneste organizarea gradinii de la zero are mare noroc. Însa cel mai
adesea se lucreaza cu gradini deja utilizate, deci preconcepute.
Nevoile dumneavoastra specifice
Întâi de toate ar trebui facuta o lista cu ceea ce doriti sa aveti în gradina.
Este greu de estimat productia, doar experienta va poate spune cât puteti obtine de
pe o suprafata data. Regula generala ar trebui sa fie aceea de a cultiva cât de mult se
poate. Razoarele pot uimi cu cantitatea de legume obtinuta de pe ele.
Topologia gradinii
Preocuparea pentru expozitia sudica a gradinii nu trebuie sa devina excesiva. Chiar
si terenurile cu expozitie nordica sunt capabile sa dea legume bune, cu o întârziere
rezonabila fata de terenurile cu expozitie sudica.
Umbra este mai importanta decât expozitia. Unele plante nu merg la umbra, altele
nu merg la soare.
Este prea putin important daca rândurile sunt orientate de la sud la nord, sau de
la est la vest.
Daca terenul este în panta, e obligatoriu sa faceti terase. Construirea teraselor este
epuizanta, dar efortul va fi rasplatit prin productiile de legume si absenta eroziunii
solurilor.
Clima
Este bine sa stiti directia vântului dominant. Daca aveti necazuri cu acest factor,
este bine sa ridicati un gard cu interstitii, mult mai eficace decât un gard compact (în
ultima situatia se pot crea vârtejuri în gradina, la ceva distanta de gard). Este si mai
bine sa plantati un gard viu, sa puneti arbusti, arbori, însa vântul trebuie sa fie
încetinit, nu stopat.
Este bine sa aveti în apropiere o sursa de apa.
Dispunerea diverselor elemente
Gradina de legume ideala trebuie sa aiba:
a) un strat pentru seminte si repicari;
b) un colt pentru plante aromatice ;
c) un strat rezervat legumelor perene (sparanghel si anghinare) ;
d) un strat pentru arbusti fructiferi ;
e) patru straturi pentru legume anuale;
f) un loc rezervat pomilor fructiferi.
Constructiile trebuie sa cuprinda:
a) instalatiile pentru compost;
b) un loc pentru cresterea animalelor ;
c) o casuta pentru unelte;
d) o sera.
Mai trebuie rezervat un spatiu si pentru un strat de flori.
Stupii se instaleaza la distanta, eventual la înaltime. Nu e bine sa fie nici aproape
de alte animale, nici sub copaci.
Chiar si în situatia în care aveti mai mult teren la dispozitie, trebuie început cu
suprafete mai mici. An de an se pot adauga noi straturi. Terenul necultivat cu legume
poate fi ameliorat.
Organizarea straturilor
Este necesar sa dispuneti de cel putin patru straturi, în vederea unei minime rotatii
a culturilor pe patru ani. Daca dispuneti de mai multe straturi, este si mai bine.
Aleile ar fi bine sa fie pietruite.
 Cartofii au nevoie de un sol foarte bine îngrasat, în vreme ce radacinoasele plasate
în acest tip de sol tind sa-si bifurce radacinile. De aceea este bine de distantat cât se
poate aceste doua tipuri de culturi.
Mazarea, fasolea si leguminoasele în general prefera solul plin de calcar, ceea ce nu
este cazul pentru cartofi. Deci nu se pot succeda. În schimb, este foarte bine de cultivat
varza dupa leguminoase.
Legumele « diverse » (tomatele, pepenii, bostanii, salatele, ridichile) se simt foarte
bine pe un sol în care s-a incorporat un compost bine descompus.
Exemplu de ciclu pe acelasi strat:
a) Anul I - Stratul se îngrasa abundent, si se planteaza cartofi. Dupa recoltare
se planteaza secara de iarna ca îngrasamânt verde. Secara se incorporeaza în sol la
începutul celui de-al doilea an.
b) Anul II - Se incorporeaza var si se planteaza: mazare, fasole si alte
leguminoase. Dupa recoltare se seamana varza.
c) Anul III - Se cultiva legume « diverse ».
d) Anul IV – Se seamana legume cu radacini comestibile.
Daca terenul este suficient de mare, în anul V se seamana lucerna.
Organizarea unei livezi
Dimensiunea gradinii are o implicatie majora în privinta arborilor plantati. Cu cât o
gradina este mai mare, cu atât se pot planta arbori fructiferi cu tulpina mai înalta si
mai groasa (nuci, pruni).
Arborii fructiferi nu trebuie sa fie încurajati cu prea multe îngrasaminte, pentru ca
rezultatul este în general o crestere a arborilor în detrimentul fructelor.
Pentru a se evita orice problema legata de umbra, livada trebuie organizata ca o
scara: arborii mai mari trebuie plasati spre nord, iar cei mai mici spre sud.
Popularea unei livezi trebuie sa tina cont de polenizarea arborilor.
Anumiti daunatori ai arborilor sunt chiar cei din proximitatea omului: gainile
manânca capsuni, caprele rod coaja arborilor.
 Capitolul IV. Ce este indispensabil pentru a gradinari bine
Cum sa tratezi solul
Modul cel mai obisnuit de a pregati un teren abandonat pentru gradinarit este
sapatul cu hârletul. Ulterior, se împrastie un strat de compost pe noua suprafata.
Viermii îl vor îngloba în sol.
Cel mai bun moment pentru a instala razoare este al doilea an de gradinarit. În
primul an, sapatul cu hârletul este obligatoriu.
Metoda culturii fara lucrari de sol
Principiul de baza al acestei metode este de a avea întotdeauna la suprafata solului
un strat de cel putin 5 cm de compost bine descompus care se reînnoieste în fiecare an.
În felul acesta se consuma cantitati uriase de compost.
Plantele cultivate pe un sol bogat în compost sunt mai robuste si rezista mai bine la
cele mai multe dintre boli si paraziti.
Cum sa faci compost
Compostul poate fi facut într-o cutie din lemn fara fund astfel încât primul strat de
materie vegetala sa fie în contact cu pamântul. Straturile vegetale, si de balegar trebuie
sa alterneze. Gramada se acopera cu un plastic negru. Amestecul se uda si se întoarce
periodic.
Nu conteaza din ce se fac cutiile pentru compost. Pot fi facute din lemn, din
caramida, din piatra. La rigoare, chiar si un butoi din metal gaurit poate servi pentru o
gradina mica.
Îngrasamintele verzi trebuie incorporate în sol înainte de a înflori.
Îngrasaminte
Dezavantajele folosirii azotului de sinteza (din îngrasamintele chimice):
a) producerea de nitrati o operatiune foarte costisitoare, care presupune o mare
cheltuiala de energie, iar pretul ei creste odata cu pretul petrolului ;
b) azotul de sinteza stimuleaza cresterea plantelor, dar diminueaza rezistenta
la maladii, insecte si îngheturi de primavara;
c) creste randamentul culturilor, dar scade calitatea plantelor;
d) în mod normal, azotul continut în aer este fixat cu ajutorul
microorganismelor; daca se adauga azot de sinteza, microorganismele se vad
private de functia lor si mor; se distruge astfel capacitatea solului de a fixa el însusi
azot, iar obligatia de a administra îngrasaminte chimice se amplifica.
Îngrasamintele de origine animala si umana aduc toate elementele de care
pamântul are nevoie. Numai ca trebuie obligatoriu sa fie bine compostate înainte de a fi
raspândite pe teren.
Înmultirea plantelor
Se selecteaza doar cele mai bune si mai tipice plante.
Plantele bianuale pot fi recoltate, pastrate la rece, apoi repicate în al doilea an.
Prazul poate ramâne în pamânt timp de 2 ani fara probleme. Ceapa e mai prudent sa
fie repicata.
Înmultirea vegetativa
Principiul butasirii este foarte simplu: prelevati o ramura de la o planta adulta si
puneti-o în pamânt. Ceva mai târziu se vor forma radacini. Puteti preleva un butas din
orice parte a plantei, daca este plantat în conditii ideale va forma o noua planta.
Cum sa plantezi un arbore
Operatiune dificil de realizat de catre o singura persoana. E mai bine sa fie doi
oameni.
Se face o groapa cu dimensiuni duble fata de cele ale radacinilor. Este gresit sa se
faca groapa cu câteva zile înainte de plantare (poate deveni la fel de dura ca betonul).
Se pune o furca buna de balegar la fundul gropii. Se acopera balegarul cu pamânt de la
deasupra gropii. Se pune o proptea, care sa sprijine copacul. Copacul se afla la
adâncimea potrivita atunci când punctul de grefa este la 15 cm deasupra nivelului
solului. Radacinile se acopera si se taseaza foarte bine. Se uda din abundenta. Se
mulceste din abundenta. Copacul se leaga de proptea cu un ciorap vechi (pentru a nu
se rani coaja).
Altoirea
Consta în implantarea unei portiuni vegetale numita grefa (altoi) pe un alt vegetal
numit port-altoi, care devine suport si-i confera seva necesara dezvoltarii.
Taierea (curatarea) arborilor
Arborii sunt curatati de crengi pentru trei motive principale:
a) pentru a fi eliminate ramurile bolnave sau rau plasate;
b) pentru a da o forma precisa unui copac, dupa nevoile exploatatiei;
c) pentru a creste randamentul arborilor si a ameliora calitatea fructelor.
 Bolile si parazitii
Insectele
Trebuie evitate insecticidele chimice, pentru ca efectul lor depaseste uciderea
insectelor vizate, distrugându-se întotdeauna si alte forme de viata.
Puricii plantelor sunt usor de eliminat cu o simpla stropire cu apa si sapun.
Cultura pe razoare
Metoda a fost adoptata în sec. XIX de gradinarii francezi din preajma marilor orase,
care detineau suprafete foarte mici de teren, dar aveau acces nelimitat la balegarul de
cal (mijlocul principal de transport). Independent, gradinarii chinezi aflati în situatie
similara au facut acelasi lucru.
Cum sa faci un razor
Suprafata se delimiteaza initial cu picheti si sfoara. Instrumentele de lucru sunt:
hârletul, furca, grebla si roaba. Latimea razorului trebuie sa fie de 1,5 m. Lungimea de
6 m pare a fi potrivita (dar se poate si mai scurt, daca dimensiunile nu permit).
Razorul, odata pus în practica, nu va mai fi niciodata calcat. Ceea ce va deveni razor se
acopera cu un strat de gunoi de grajd bine fermentat. Apoi razorul se sapa bine cu
hârletul.
Unii partizani ai culturii pe razoare considera ca razoarele trebuie sapate anual.
Însa, daca cantitatea de balegar este suficienta, sau compost, sapatul anual nu mai
este o optiune.
Pentru alei, cincizeci de cm sunt suficienti.
Pe razoare se pot semana de patru ori mai multe plante decât pe un teren obisnuit.
 Capitolul V. Cultura legumelor
Leguminoasele
Mazare, bob, fasole, soia si arahide – toate fac parte din familia Leguminoase.
Continut mare de proteine. Fixeaza azotul.
Puse pe o gramada de compost, leguminoasele elibereaza azot.
Un sfert din gradina ar trebui anual cultivate cu leguminoase. Aceste plante nu
apreciaza aciditatea.
Boabele de mazare recoltate proaspat au un gust dulce foarte placut. Însa gustul se
mentine doar câteva ore, timp în care zaharurile se transforma în amidon.
Lintea are o productie foarte mica. Daca nu dispuneti de suprafete mari în gradina,
nu se merita. Bobul, pe de alta parte, are o productie foarte buna, si este foarte
hranitor.
Crucifere
Varza, varza de Bruxelles, conopida, brocoli, rutabaga (varza cu radacina-tubercul),
nap, odolean, creson, ridiche de luna. Toate aceste plante seamana cu plantele
desertului prin aceea ca retin apa ce li se ofera. Toate sunt bianuale, adica produc
seminte în al doilea an de viata.
Varza produce 100 tone la hectar. Daca dorim sa avem varza tot anul, trebuie s-o
împartim pe trei grupe: de primavara, de vara, de toamna.
Cruciferele sunt plante vorace, care apreciaza un teren fertil, de pe care extrag
multe substante nutritive.
Varza poate fi pastrata pe timpul iernii în beci, pe un pat de paie, acoperita cu paie.
Solanacee
Cartofi, tomate, ardei gras si patlagele vinete. În aceeasi clasa mai intra: tutunul,
beladona si ardeiul iute. Toate au nevoie de un sol foarte bogat, cât mai aproape de cel
al junglei tropicale.
Cartofii au nevoie de un sol lejer acid. Azotul este mai putin important, totusi nu
sunt de dorit carente puternice.
Ombelifere
Morcovi, pastârnac, telina, patrunjel, marar. Toate ombeliferele au ceva în comun:
încoltesc foarte greu.
Morcovul este planta bianuala. Se seamana alternativ cu ceapa, pentru ca se
protejeaza reciproc de daunator.
Liliacee
Ceapa, praz si sparanghel.
Sparanghelul este o leguma formidabila, care apare atunci când aproape niciuna
nu este disponibila, însa are nevoie de trei ani din momentul semanarii pâna la acela al
degustarii.
Chenopodiacee
Sfecla furajera, sfecla rosie, spanac.
Curcubitacee
Castraveti, dovlecel, dovleac, pepene verde.
Dovleacul se conserva la o temperatura mai înalta decât orice alta leguma: 10-16
grade Celsius.
 Capitolul VI. Cultura fructelor
Rosacee
Mere, pere, gutui, cirese, piersici, caise, prune, zmeura, capsuni, nectarine. Din
aceeasi familie face parte: trandafirul, paducelul. Toate au florile polenizate de insecte.
Cei mai multi dintre arborii fructiferi nu se reproduc fidel prin seminte, ci prin
reproducere vegetativa (altoire, marcotaj, butasire, drajonare). Port-altoiul este cel care
determina dezvoltarea si proportiile arborelui. La momentul actual, cei mai multi dintre
port-altoi provin de la varietati care dau forme mici, pitice.
Multe varietati de par au nevoie de doua grefe.
Caisii si piersicii se pot cultiva în sera.
Rutacee
Portocale, mandarine, lamâi, grapefruit.
Saxifragacee
Coacaz negru, coacaz rosu, coacaz alb. Arbusti exceptional de rustici. Coacazele
albe se pot consuma si crude, celelalte mai cu seama gatite.
Moracee
Smochini, duzi. Din aceeasi familie mai fac parte: cânepa, hameiul, arborele de
cauciuc.
Smochinul creste si în climat rece, daca obtine foarte mult soare, iar solul este
sarac. N-ar fi rau sa fie cu spatele la un zid pozitionat spre sud. Radacinile smochinului
trebuie tinute aproape de copac, eventual într-o cutie de ciment. Daca solul este bogat,
radacinile se dezvolta exploziv, iar arborele nu mai rodeste înainte de 50 de ani.
Dudul cultivat lânga cires face ca pasarile iubitoare de fructe sa cultive dude si sa
lase ciresele.
Omul poate trai mâncând în exclusivitate: pâine, vin si masline. Maslinul creste în
orice fel de sol, dar este foarte exigent la cadura.
Vita-de-vie apreciaza solul sarac, uscat, pietros.
 Capitolul VIII. Cultura în sera
Exista o multitudine de sere si solarii. Daca peretii solariului sunt din folie de
polietilena, trebuie luat în calcul schimbarea lor odata la trei ani.
Cea mai mica sera este cea care se ataseaza de geamul casei. Sera lipita de zidul
sudic al casei este o solutie foarte judicioasa, pentru ca va permite inclusiv reglarea
termica a locuintei, încalzind-o în timpul iernii.
Pentru schelet trebuie ales între: aluminium, lemn si plastic.
Pentru materialul transparent se alege între: sticla si trei tipuri de plastic (fibra de
sticla, PVC si polietilena).
Sticla lasa sa treaca lumina, dureaza mult, se sparge rar din cauza vântului si se
înlocuieste usor. Însa este foarte scumpa si foarte grea.
Plasticul din fibre este usor de fixat si nu are nevoie de un suport foarte important.
Retine ceva din caldura soarelui, ceea ce e bine vara, dar nu foarte bine iarna. Însa este
inflamabil, si nu dureaza decât vreo 20 de ani.
PVC-ul este mai ieftin decât cele doua materiale anterioare, lasa bine sa treaca
lumina, dar nu dureaza mai mult de 5 ani.
Polietilena este foarte ieftina, lumina o traverseaza perfect, însa nu rezista deloc la
un vânt violent.
Pentru cineva care cultiva în sera produse pentru familia lui, încalzirea serei este
un lux nejustificat. Exista numeroase plante care pot fi cultivate într-o sera neîncalzita
de-a lungul anului, si suficiente metode de conservare a plantelor care nu cresc pe
timpul iernii.
Chiar si în climatul cel mai rece, sera poate fi utila pentru a cultiva plante
mediteraneene: tomate, castraveti, pepeni verzi, ardei, patlagele vinete s.a. Iarna o sera
neîncalzita poate fi utilizata pentru: salata, ridiche, spanac.
Cararile din sera pot fi din ciment, dar mai bine din pietris sau piatra.
Ideal este ca solul serei sa fie “artificial”, adica venit din afara si preparat. Un
amestec bun contine: o parte turba, o parte nisip grosier de rau, doua parti pamânt
bun de gradina. Oricum, daca se cultiva ani la rând aceleasi plante, pamântul trebuie
evacuat si înlocuit cu altul proaspat. Pamântul introdus trebuie « pasteurizat », dar nu «
sterilizat »!! Pentru pasteurizare, pamântul se trece printr-un cuptor încalzit la 80-83
grade Celsius, dar nu mai mult.
Ventilarea este foarte importanta. Aerul nu trebuie sa fie niciodata « mort », adica
sa stagneze.
Nu se uda niciodata frunzele într-o sera, doar radacinile. Nu se uda putin si des, ci
rar si mult, alternându-se perioadele de udat copios cu perioadele de seceta. Se uda
dimineata, niciodata seara. Apa nu trebuie sa aiba temperatura celei de la robinet, ci 21
de grade Celsius. Iarna apa trebuie sa provina dintr-un butoi aflat în interiorul serei.
 Capitolul IX. Conservarea de lunga durata a produselor
gradinii
Metode de conservare pe termen lung:
a) sarare;
b) uscare;
c) scufundare în otet;
d) conservarea propriu-zisa în borcan sau cutie de conserve;
e) prepararea de dulceturi si jeleuri;
f) congelare.
Arta sararii este utilizata în conservarea fasolei verde, care se pastreaza atât de
bine încât este imposibil s-o distingi de fasolea verde proaspata. Se poate sara practic
orice leguma crocanta si dura, însa multe vor fi mai alterate decât fasolea verde, din
cauza formarii acidului lactic.
Uscarea este una din metodele cele mai simple de conservare a legumelor, fructelor
si a plantelor aromatice.
Aproape toate fructele se preteaza uscarii: merele, piersicile, caisele, strugurii,
prunele, smochinele etc. Cele mai mari trebuie taiate felii, cele mai mici trebuie pur si
simplu taiate în doua. Prunele si altele mai mici pot ramâne intacte.
Numai câteva legume pot fi uscate: mazarea, fasolea, ardeii iuti, sparanghelul si
porumbul.
Conservarea în otet permite transformarea legumelor în condimente. E bine de stiut
ca cel mai bun otet este cel din vin, a carui aroma este mai puternica decât cea a
otetului din cidru. Otetul se aromatizeaza daca se înmoaie condimentele în el timp de 2
luni. Toate legumele pot fi conservate în otet. Durata de conservare n-ar trebui sa
depaseasca 6 luni.
 Capitolul X. Diverse
Gainatul, prin continutul foarte mare de azot, activeaza minunat gramada de
compost. Gainile trebuie sa aiba acces la verdeata, fie printr-un parcurs liber, fie daca li
se ofera în cantitati semnificative într-un tarc pentru miscare.
Ratele nu sunt mame bune. Dupa ce scot boboci, ratele trebuie sa ramâna închise,
altfel îsi duc bobocii prin iarba umeda sau prin noroi.
Daca aveti o livada mare, gâstele sunt pasarile care pot paste foarte bine, folosind
verdeata din ea. Este bine de stiut ca gâstele, pasari monogame, se accepta foarte greu,
uneori ia saptamâni sau chiar luni pâna când se acupleaza. Gâstele pot oua cam 10
ani, iar gâscanii pot fi folositi la reproductie cam 5 ani. Gâsca ramasa closca poate
refuza sa se hraneasca, de aceea trebuie îndopata cu forta.
Cinci perechi de porumbei sunt suficiente pentru a da o masa saptamânala unei
familii formate din patru persoane. O pereche poate aduce zece pui anual.
Cu doua iepuroaice-mame o familie poate avea o masa din carne de iepure
saptamânal. Durata de viata a unei reproducatoare este de 2 ani. Excelenti producatori
de compost, consuma practic toate resturile unei gradini.
Daca plasam stupul la înaltime, nimeni nu risca sa fie întepat de albine. Mai exista
si metoda plasarii stupilor în spatele unui gard viu.
Gardurile vii sunt foarte frumoase, în plus sunt vii, deci întretin viata multor
fapturi, însa în contrapartida consuma resursele care ar putea servi pentru alte plante.
Pentru un gradinar “organic” insectele adapostite de gardurile vii sunt inestimabile.
Gardurile clasice prezinta avantajul ca ofera spalieri pentru numeroase legume:
fasole, castraveti, tomate, dovlecei si pepene verde.
Pentru gardurile vii sunt preferabile plantele locale, simple, cum ar fi: paducel, fag,
lemn câinesc, buxus.
Într-o casuta de gradina, tot ce poate fi pus pe pereti trebuie pus pe pereti. Locul
fiecarui instrument de lucru poate fi marcat prin creionarea conturului. În felul acesta
se vede imediat ce lipseste.
 Asocierile de plante în gradina de zarzavat
(note de lectura)
Hans Wagner
by Radu Iliescu
Editura Terre vivante, Mens, France 2001
Între plante exista atractii si repulsii naturale. Pentru aceasta stiinta a
interrelationarii plantelor s-a propus numele de alelopatie. Pentru a evita ca anumite
plante sa nu-si dauneze reciproc, trebuie o buna rotatie si vecini adecvati.
Plante aromatice din gradina contribuie la protejarea legumelor împotriva bolilor si
le permite o crestere sanatoasa.
Anumite plante se iubesc, altele nu
Salata plantata alaturi de patrunjel sufera enorm. Nici plantata dupa patrunjel,
salata nu se va descurca prea bine.
Telina si conopida o duc de minune împreuna.
Trandafirii si morcovii nu cresc bine dupa ei însisi. Tomatele, dimpotriva, n-au
nimic împotriva daca sunt cultivate dupa alte tomate.
Atunci când limacsii devin o plaga, asmatuiul (hasmatuchi) poate ajuta.
Bacteriile si ciupercile daunatoare se înmultesc foarte usor în monoculturi. În cazul
culturilor asociate, se lovesc de o limita: o alta planta, pe care n-o pot invada.
Morcovul si ceapa merg foarte bine împreuna. Morcovul alunga musca cepei, ceapa
alunga musca morcovului.
Rosia alunga si ea musca morcovului. Acesta din urma mentine umiditatea de la
piciorul rosiei si-i alunga purecii.
Pastârnacul se împaca foarte bine cu rosia.
Mazarea si varza, sau mazarea si conopida merg foarte bine împreuna.
Mararul poate fi semanat împreuna cu: mazarea, morcovul, castravetele, salata,
ceapa.
Cimbrul alunga purecii fasolei. Ridichea rosie se dezvolta foarte bine la radacina
fasolei.
Limba mielului protejeaza foarte bine varza de limacsi.
Lista asocierilor favorabile
Usturoi + morcov, castravete, capsun, ceapa, praz, tomata, trandafiri, arbori
fructiferi.
Sfecla + marar, fasole, ceapa, cimbru.
Morcov + usturoi, marar, varza, arpagic, andive, ceapa, praz, mazare, ridiche,
salata, tomate.
Telina + varza, spanac, fasole, praz, mazare, tomate.
Varza + sfecla, limba mielului, telina, castravete, spanac, fasole pitica, mazare,
salata, tomate.
Conopida + telina, fasole pitica, phacelia, tomate.
Gulie + sfecla, spanac, capsun, fasole, praz, mazare, salata, tomate.
Castravete + marar, busuioc, telina, varza, spanac, fenicul, fasole cataratoare,
salata, ceapa.
Spanac + varza, capsun, fasole, mazare, ridiche, salata, tomate.
Fenicul + castravete, andive, salata.
Fasole cataratoare + sfecla, castravete, salata, spanac.
Fasole pitica + marar, sfecla rosie, limba mielului, telina, varza, castravete,
capsun, mazare, cartof, sfecla, tomate.
Ceapa + usturoi, marar, morcov, castravete, pastârnac, salata, tomate,
trandafiri si arbori fructiferi.
Praz + morcov, telina, spanac, capsun, tomate.
Mazare + morcov, telina, varza, spanac, ridiche.
Ridiche de luna si ridica de iarna + morcov, creson, capsun, fasole, salata,
tomate.
Salata + marar, sfecla, limba mielului, castravete, varza, gulie, spanac, fasole,
mazare, ridiche, tomate.
Tomate + limba mielului, morcov, telina, varza, spanac, ceapa, pastârnac,
patrunjel, praz, salata.
Fasolea si mazarea nu apreciaza ceapa.
Nucii si absintul au un efect inhibitor asupra vecinilor, oricare ar fi acestia.
Lista asocierilor negative
Usturoi - varza, fasole.
Sfecla rosie - spanac.
Morcov – menta.
Varza – alte varietati de varza, ustiroi, ceapa.
Conopida – fenicul.
Castravete – ridiche, hrean.
Spanac – sfecla rosie.
Fenicul – gulie, tomate, fasole.
Fasolea cataratoare – usturoi, fasole pitica, ceapa, praz, mazare.
Fasolea pitica – fenicul, fasole cataratoare, ceapa.
Salata – telina, creson, patrunjel.
Ceapa – varza, fasole, praz, mazare.
Praz – fasole, mazare.
Mazare – fasole, ceapa, praz, tomate.
Ridiche si hrean – castraveti.
Tomate – sfecla, varza rosie, fenicul, mazare.
 Cum sa pornesti o gradina cu culturi asociate
Planificarea cu grija este cheia.
Cararile pot fi semanate cu trifoi.
Dupa ce s-au cules ultimele legume, se recomanda folosirea unui îngrasamânt
verde: mustarul. Acesta dispare aproape de la sine în timpul iernii, fara nici un efort
din partea gradinarului.
Important este ca terenul sa fie tot timpul acoperit, fie cu legume, fie cu
îngrasaminte verzi.
Este bine de facut un plan pe hârtie al gradinii de zarzavat, cu fiecare strat în parte.
De raspuns la întrebarile urmatoare:
a) Care va fi talia legumelor?
b) Câte plante vor fi necesare?
c) În functie de dimensiunile legumelor, trebuie prevazut un singur rând sau
mai multe?
d) Ce se va semana în stratul din stânga si în cel din dreapta?
e) Noile culturi le vor suporta pe cele precedente?
f) Vor fi ele într-o vecinatate buna?
Gradina culturilor asociate se sprijina pe principiile de baza urmatoare:
a) gradina este întotdeauna verde;
b) lucrul solului nu presupune niciodata saparea lui în profunzime, ci doar o
greblare;
c) îngrasaminte verzi si compost.
 Câteva trucuri pentru a avea o gradina reusita
Semanarea directa, adesea dispretuita de gradinari, prezinta câteva avantaje
importante:
a) avem o mai mare alegere de varietati si semintele costa mai putin decât
plantele;
b) semintele pot fi reînnoite dupa plac;
c) plantele se dezvolta fara sa fie perturbate de transplantare;
d) plantele semanate direct sunt mai putin sensibile la boli si sunt mai rar
atacate de limacsi si alti daunatori ;
e) adesea legumele semanate direct sunt mai avansate decât cele repicate.
 Purinul din plante
Principiul care sta la baza preparatelor din plante este acelasi cu cel care e la baza
mulciului: dam solului ceea ce el ne-a dat. Purinul din aromate (de exemplu: purinul de
urzici) fortifica plantele si îndeparteaza daunatorii. Numai ca trebuie sa stim exact cum
sa lucram cu ele, purinul de urzici fiind foarte concentrat, deci prea puternic atunci
când este în contact direct cu plantele.
Un purin se prepara întotdeauna foarte usor:
a) se umple un recipient din lemn, lut sau plastic, pe jumatate cu plante, apoi
se completeaza cu apa rece (de preferinta apa de ploaie);
b) este recomandabil sa adaugam câtiva pumni de argila pentru a atenua
mirosul care se degaja în cursul fermentarii;
c) procesul de fermentare începe, în functie de temperatura, dupa câteva zile
sau o saptamâna; se amesteca la fiecare câteva zile;
d) dupa trei sau patru saptamâni, fermentarea este terminata si purinul poate
fi utilizat.
Se face purin din urmatoarele plante:
a) brânca ursului (Heracleum sphondilyum);
b) frunzele de varza;
c) frunzele, florile si fructele de soc;
d) tataneasa;
e) urzica;
f) papadie;
g) patlagina.
 CUPRINS
Ghidul complet al autosuficienţei
Marile principii ale autarhiei
Lanţul alimentar
Solul
Un domeniu cu adevărat ecologic
Principiile autarhiei:
Lucrarile câmpului
Cerealele
Iarba şi fânul
Rădăcinoase
Produse de origine animală
Vaca
Capra
Porcul
Oaia
Iepurele
Păsările de curte
Albinele şi mierea
Produsele grădinii
Lupta împotriva paraziţilor
Legumele
Ierburi aromatice
Sera
Arbuştii
Arborii fructiferi
Energii naturale
Energia hidraulică
Energia solară
Energia eoliană
Grădina Gaiei
Cuvânt înainte (de John Todd)
Partea I. Grădina ca ecosistem
Capitolul 1. Introducere în grădina ecologică
Capitolul 2. Ecologia grădinarului
Capitolul III. Cum să proiectezi o grădină ecologică
Partea a doua. Elementele grădinii ecologice
Capitolul 4. Revitalizarea solului
Capitolul V. Cum să colectezi, să păstrezi şi să utilizezi apa
Capitolul 6. Plante pentru utilizări multiple
Capitolul 7. Cum să introduci albinele, păsările şi alte animale utile
Partea a treia. Cum să construieşti o grădină ecologică
Capitolul 8. Cum să creezi comunităţi pentru grădină
Capitolul 9. Cum să proiectezi comunităţi de plante în grădină
Capitolul 10. Cum să cultivi o pădure comestibilă
Gradina dumneavoastra de legume
Introducere
Ciclurile naturale
Solul
Humusul
Capitolul I. Indexul ilustrat al legumelor, al fructelor si al plantelor aromatice
Capitolul II. Cum sa gradinaresti tot anul
Iarna
Primavara
Vara
Toamna
Capitolul III. Organizarii gradinii de zarzavat
Topologia gradinii
Clima
Organizarea straturilor
Organizarea unei livezi
Capitolul IV. Ce este indispensabil pentru a gradinari bine
Cum sa tratezi solul
Metoda culturii fara lucrari de sol
Înmultirea plantelor
 Înmultirea plantelor
Bolile si parazitii
Cultura pe razoare
Capitolul V. Cultura legumelor
Leguminoasele
Crucifere
Solanacee
Ombelifere
Liliacee
Chenopodiacee
Curcubitacee
Capitolul VI. Cultura fructelor
Rosacee
Rutacee
Saxifragacee
Moracee
Capitolul VIII. Cultura în sera
Capitolul IX. Conservarea de lunga durata a produselor gradinii
Capitolul X. Diverse
Asocierile de plante în gradina de zarzavat
Lista asocierilor favorabile
Lista asocierilor negative
Cum sa pornesti o gradina cu culturi asociate
Câteva trucuri pentru a avea o gradina reusita
Purinul din plante
CUPRINS