Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Investeşte în oameni!
ALGEBRA 1
Specializarea MATEMATICĂ
Forma de învăţământ ID - semestrul I
2010
MATEMATICĂ
Algebra I
2010
© 2010 Acest manual a fost elaborat în cadrul "Proiectului pentru Învăţământul
Rural", proiect co-finanţat de către Banca Mondială, Guvernul României
şi comunităţile locale.
ISBN 973-0-04089-3
Introducere
Introducere
Acest Modul este fundamental pentru întregul program, având în vedere că în acesta
se prezintă noţiunile de bază ale matematicii: numerele, mulţimile, funcţiile. Am putea
spune, parafrazând pe marele nostru matematician şi poet Dan Barbilian, că orice om cu un
nivel de cultură acceptabil trebuie să aibă, măcar parţial, cunoştinţele prezentate în acest
modul. În Modul se prezintă teme importante care apar în programa şcolară, la nivel
premergător ultimelor două clase de liceu. Menţionăm că prezentarea este făcută la un
nivel de rigoare destul de ridicat, cu reducerile obligatorii impuse de nivelul de pregătire al
cursanţilor.
Modulul este structurat pe trei unităţi de învăţare.
Prima unitate de învăţare este intitulată Mulţimi de numere. Se construiesc şi se
studiază numerele raţionale, se indică modul de construcţie al numerelor reale ca fracţii
zecimale infinite, se studiază în detaliu proprietăţile numerelor reale, se definesc numerele
complexe şi se studiază acestea din punct de vedere algebric cât şi geometric.
A doua unitate de învăţare este intitulată Mulţimi. Relaţii. Se prezintă teoria “naivă” a
mulţimilor: operaţii cu mulţimi şi proprietăţi de bază. De asemenea, se definesc relaţiile
binare pe o mulţime şi se studiază, în principal, relaţiile de echivalenţă şi relaţiile de ordine.
A treia unitate de învăţare este intitulată Funcţii şi este o continuare firească a
precedentei unităţi de învăţare. Se prezintă mai întâi proprietăţi generale abstracte ale
funcţiilor, cum ar fi: compunerea funcţiilor, injectivitate, surjectivitate, bijectivitate şi,
inversare. Se trece apoi la funcţii numerice speciale şi se studiază proprietăţile lor specifice,
care se folosesc la rezolvarea unor anumite tipuri de ecuaţii.
Există trei lucrări de verificare, câte una la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare. La
fiecare lucrare de verificare se dau indicaţii de redactare şi de transmitere către tutore.
Observaţii de fond asupra modului de rezolvare vor apărea după întâlnirile cu tutorii.
Rezolvările vor fi transmise către tutori prin poştă sau prin e-mail.
Evaluarea continuă se face prin rezolvarea testelor de autoevaluare şi discuţiile de la
întâlnirile cu tutorii.
Evaluarea finală se face pe baza celor trei lucrări de verificare şi a examenului de la
finele cursului. Evaluarea continuă şi evaluarea finală au ponderi egale în stabilirea notei:
câte 50%.
i
Introducere
Cuprins
Unitatea de învăţare 1: Mulţimi de numere
Obiectivele unităţii de învăţare 1.......................................................................................... 2
1.1 Numere raţionale ........................................................................................................... 3
1.1.1. Mulţimea numerelor raţionale .................................................................................... 3
1.1.2. Adunarea şi înmulţirea numerelor raţionale ............................................................... 5
1.1.3. Proprietăţi de ordine ale numerelor raţionale ............................................................. 8
1.1.4 Reprezentarea numerelor raţionale sub formă de fracţii zecimale (periodice) ............ 9
1.2. Numere reale .............................................................................................................. 16
1.2.1 Numere reale ca fracţii zecimale infinite ................................................................... 16
1.2.2. Aproximări zecimale ale numerelor reale. Adunarea şi înmulţirea numerelor reale . 18
1.2.3. Interpretarea geometrică a numerelor reale ............................................................ 23
1.2.4. Inegalităţi ................................................................................................................. 24
1.3. Puteri şi radicali .......................................................................................................... 29
1.3.1. Puteri ....................................................................................................................... 29
1.3.2. Radicali .................................................................................................................... 33
1.3.3. Puteri cu exponent raţional ...................................................................................... 41
1.4. Numere complexe ...................................................................................................... 46
1.4.1. Mulţimea numerelor complexe ................................................................................. 46
1.4.2. Forma algebrică a numerelor complexe .................................................................. 49
1.4.3. Reprezentarea geometrică a numerelor complexe .................................................. 53
1.5. Comentarii si răspunsuri la testele de autoevaluare ................................................... 56
1.6. Lucrare de verificare pentru studenţi .......................................................................... 59
1.7. Bibliografie .................................................................................................................. 62
ii
Introducere
iii
Introducere
iv
Mulţimi de numere
Unitatea de învăţare 1
MULŢIMI DE NUMERE
Cuprins
1
Mulţimi de numere
2
Mulţimi de numere
3
Mulţimi de numere
Teorema 1 Fie (a, b) şi (a', b') două perechi din A. Dacă (a, b) ~ (a', b’), atunci ele
definesc acelaşi număr raţional, adică avem
a a'
= (3)
b b'
Demonstraţie. De fapt avem de arătat egalitatea a două mulţimi. Fie
a
(x, y ) ∈ . Atunci (a, b) ~ (x, y), adică ay = bx. Deoarece (a, b) ~ (a', b'),
b
avem că ba' = ab'. Dacă a = 0, atunci bx = 0 şi cum b ≠ 0, rezultă x = 0. De
asemenea, ba' = 0 şi deci a' = 0. În acest caz a’y = b'x = 0 şi deci
a'
( x, y ) ∈ . Dacă a ≠ 0, atunci înmulţind membru cu membru egalităţile ay
b'
= bx şi ba' = ab', avem că ab(a’y) = ab(b'x), Deoarece ab ≠ 0, obţinem ay =
a' a a'
b'x, adică ( x, y ) ∈ . În acest mod am arătat că ⊆ . Analog se arată
b' b b'
a' a a a'
că ⊆ şi deci =
b' b b b'
a
Fie un număr raţional şi perechea (a, b) un reprezentant al său.
b
Dacă d este cel mai mare divizor comun al valorilor absolute IaI şi |bI ,
cum b ≠ 0, rezultă că d ≠ 0. Putem scrie a = dp şi b = dq, unde |p| şi IqI
sunt numere prime între ele (adică cel mai mare divizor comun al
numerelor |pI şi |qI este 1).
Conform relaţiei (1), avem că
(a, b) ~ (p, q) (4)
a
Din relaţia (4) rezultă că dat fiind numărul raţional , există un
b
reprezentant al său (p, q) cu |p| şi |q| numere prime între ele, astfel încât
a p
= .
b q
4
Mulţimi de numere
5
Mulţimi de numere
Observaţii 1. Când adunăm două numere raţionale, definiţia (6) poate conduce la
calcule laborioase. De exemplu, dacă aplicăm definiţia (6) vom avea
3 7 3 ⋅ 24 + 7 ⋅ 16 72 + 112 184 23
+ = = = = . Având în vedere că suma a
16 24 16 ⋅ 24 384 384 48
două numere raţionale nu depinde de alegerea reprezentanţilor, în
a
practică se procedează în modul următor: date fiind numerele raţionale
b
c
şi , se alege un multiplu comun m al numitorilor b şi d (eventual cel mai
d
mic multiplu comun al numerelor b şi d). Dacă m = bu şi m = dv, atunci
a au c cv ad + bc au + cv
= şi = şi după relaţia (3) avem = . Reluând
b m d m bd m
3 7 3 ⋅ 3 + 7 ⋅ 2 23
exemplul de mai sus, avem + = = (am folosit faptul ca
14 24 48 48
48 este multiplu comun al numerelor 16 şi 24).
2. Este clar ca dacă numerele raţionale au acelaşi numitor, atunci
a b a+b
+ = .
m m m
6
Mulţimi de numere
7
Mulţimi de numere
Definiţie a a
Numărul raţional este pozitiv şi scriem > 0 dacă numerele întregi
b b
a
a şi b au acelaşi semn (adică ab > 0). Numărul raţional este negativ şi
b
a
scriem < 0 dacă numerele întregi a şi b au semne contrare
b
(adică ab<0).
Se poate, vedea uşor ca definiţiile precedente nu depind de alegerea
reprezentanţilor. Să arătăm, de exemplu, că definiţia numărului raţional
pozitiv nu depinde de alegerea reprezentanţilor care definesc acest
a
număr. Într-adevăr, fie > 0 un număr raţional, perechea (a, b) fiind un
b
reprezentant al său, astfel încât ab > 0. Dacă (a1, b1) este un alt
a a a1
reprezentant al numărului , adică = , avem (a, b) ~ (a1, b1). Deci
b b b1
ab1 = a1b şi, înmulţind ambii membri cu a1b, obţinem aba1b1 = (a1b)2 > 0.
a
Cum ab > 0, rezultă a1b1 > 0, adică 1 > 0 .
b1
Observaţie a
Fie , b ≠ 0, un număr raţional. Atunci, în mulţimea numerelor întregi
b
are loc una şi numai una din relaţiile: ab < 0, ab = 0 (adică a = 0), ab > 0.
a a
Conform definiţiilor precedente, rezultă că: sau < 0 , sau = 0 , sau
b b
a
> 0.
b
Să definim acum relaţia de inegalitate, notată „<" pe mulţimea a
numerelor raţionale.
8
Mulţimi de numere
Fie q şi r numere raţionale. Spunem că q este mai mic sau egal cu r (şi
Definiţie
scriem q ≤ r) dacă şi numai dacă q < r sau q = r.
Este clar ca q ≤ r dacă şi numai dacă există un număr raţional s ≥ 0
astfel încât r = q + s.
Relaţia „≤" are următoarele proprietăţi:
1° dacă q ∈ , atunci q ≤ q (reflexivitatea);
2° dacă q, r ∈ astfel încât q ≤ r şi r ≤ q, atunci q = r (antisimetria);
3° dacă q, r, s ∈ astfel încât q ≤ r şi r ≤ s, atunci q ≤ s
(tranzitivitatea).
Această relaţie se numeşte relaţia de ordine pe mulţimea numerelor
raţionale.
Observăm că proprietatea 3° (tranzitivitatea) este valabilă şi pentru
relaţia „<", adică dacă q < r şi r < s, atunci q < s.
Dăm şi alte proprietăţi ale inegalităţilor pe mulţimea numerelor
raţionale, legate de operaţiile de adunare şi înmulţire. Astfel:
1° dacă q, r ∈ Şi q < r, atunci q + s < r + s, oricare ar fi s ∈ ;
2° dacă q, r ∈ Şi q < r, atunci qs < rs, oricare ar fi s ∈ , s > 0;
3° dacă q, r ∈ Şi q < r, atunci qs > rs, oricare ar fi s ∈ , s < 0;
4° dacă q, r, s, t ∈ şi q < r, s < t, atunci q + s < r + t;
5° dacă q, r, s, t ∈ şi 0 < q < r, 0 < s < t, atunci qs < rt.
Proprietăţile 1° - 5° sunt valabile şi pentru relaţia „≤".
9
Mulţimi de numere
m
Aşadar, orice număr raţional nenegativ poate fi reprezentat sub
n
forma unei fracţii zecimale infinite:
m
= a0, a1a2a3… .
n
m
Numărul a0 este partea întreagă a lui , iar numărul 0, a1a2a3…
n
este partea fracţionară a sa. Numerele a1, a2, a3,… sunt cuprinse între 0 şi
9, adică 0 ≤ ai ≤ 9, pentru i = 1, 2, 3, … .
Observăm acum că şi numerele raţionale negative au o astfel de
reprezentare. Vom nota partea întreagă a unui număr negativ cu semnul
5 1
minus deasupra. Astfel numărul − = −3 + se poate scrie sub forma
2 2
3 , 5000… .
Analog, –0,321 = 1 ,679000…;
2 1
−25 = −25,666... = −26 + = 26,333... .
3 3
În acest mod, orice număr raţional (negativ, pozitiv sau zero) se
reprezintă sub forma unei fracţii infinite:
m
= a0, a1a2a3… (1)
n
m
unde a0 este partea întreagă a lui , iar 0, a1a2a3… este partea
n
fracţionară (zecimală) a sa (a0 este un număr întreg, iar a1, a2, a3, … sunt
numere cuprinse între 0 şi 9).
Partea fracţionară 0, a1a2a3… din reprezentarea (1) a oricărui număr
raţional este un număr pozitiv mai mic decât 1. Reprezentarea numerelor
raţionale negative sub formă de fracţie zecimală infinită, cu partea
întreagă număr negativ (iar partea fracţionară un număr pozitiv) o vom
face cu scopul de a uniformiza în continuarea acestui capitol studiul
numerelor reale (pozitive şi negative).
Să vedem acum care sunt fracţiile zecimale prin care se reprezintă
numerele raţionale. Mai întâi să definim fracţia zecimală periodică.
Definiţie O fracţie zecimală infinită a0, a1a2a3… se numeşte periodică, dacă există
numerele naturale k şi p astfel încât an+p = an, pentru orice n ≥ k.
10
Mulţimi de numere
5 19
Exemplu Să considerăm, numerele şi Avem:
33 55
Exemplul 1 Exemplul 2
5 33 19 55
50 0,15 190 0,345
033 0165
0170 0250
0165 0220
0005 00300
00275
00025
11
Mulţimi de numere
în care partea întreagă este a0, iar partea fracţionară îl reprezintă pe a'.
Aşadar, pentru demonstraţia teoremei este suficient să considerăm numai
m m
numere raţionale , astfel încât 0 ≤ < 1. Fie deci (m ≥ 0, n > 0) un
n n
astfel de număr raţional. Prin algoritmul de împărţire a lui m la n sunt
posibile resturile: 0, 1, 2, …, n – 1.
Deoarece resturile iau cel mult n valori, rezultă că după cel mult n paşi
ai algoritmului, se repetă unul din ele. Deci va rezulta o fracţie zecimală
periodică.
Se arată că nu este posibil ca fracţia zecimală periodică asociată unui
număr raţional să aibă perioada (9). Să presupunem, prin absurd, că
fracţia ar avea perioada (9). Atunci, prin algoritmul de împărţire, ajungem
la un moment dat la un rest r astfel încât înmulţindu-l cu 10, şi împărţindu-l
la n, să se obţină un cât egal cu 9 şi restul să fie, de asemenea, r. Deci
după teorema împărţirii cu rest, avem: 10r = n · 9 + r, cu r < n.
De aici se obţine 9r = 9n, de unde r = n ceea ce este în contradicţie cu
ipoteza r < n.
Fracţiile zecimale finite (adică de perioadă (0) se obţin atunci când prin
Observaţie
algoritmul de împărţire se obţine la un moment dat un rest egal cu zero. După
aceasta toate resturile vor fi egale cu zero.
12
Mulţimi de numere
În general avem:
Orice fracţie zecimală periodică, care are perioada diferită de (9),
Teorema 3 reprezintă un anumit număr raţional, din care se obţine prin algoritmul de
împărţire.
Fie
a0, a1a2 … ak–1(akak+1…ak+p–1) (1)
o fracţie zecimală periodică, care nu are perioadă (9). Trebuie să arătăm
că există un număr raţional, astfel încât fracţia dată (1) să se obţină din
acesta prin algoritmul de împărţire. Nu vom da o demonstraţie a acestei
teoreme. Observăm însă că cele două exemple de mai înainte ne
sugerează reguli de găsire, în general, a numărului raţional căutat. Astfel:
1o Dacă k = 1, adică fracţia este periodică simplă, avem:
a a ...a
a0 , ( a1a2 ...ap ) = a0 + 1 2 p
99...9
p ori
(în partea din dreapta a egalităţii de mai sus a1a2…ap reprezintă numărul
natural având cifrele a1, a2, …, ap).
2o Dacă k > 1, adică fracţia este periodică mixtă, avem:
a0, a1 a2 … ak–1(akak+1…ak + p – 1)=
a a ...a a a ...a − a a ...a
= a0 + 1 2 k −1 k k +1 k + p −1 1 2 k −1
99...9
00..0
p ori ( k −1) ori
o o
Formule 1 şi 2 dau reguli după care se găseşte numărul raţional care
se reprezintă sub forma unei fracţii zecimale periodice date.
13
Mulţimi de numere
3 1 5
Exemple 1) 0,(3) = = ; 0,(45) =
9 3 11
543 − 45 408 34
2) 0,45(3) = = =
900 900 75
2745 − 45 2718 151
3) 0,027(45) = = =
99000 99000 5500
14
Mulţimi de numere
Test de autoevaluare 1
1) Fie a şi b numere reale astfel încât a+b şi a-b să fie numere
raţionale. Să se arate că numerele a, b şi ab sunt numere
raţionale.
Răspunsurile
se vor da în 2) Pentru fracţiile zecimale periodice următoare, să se găsească
spaţiul liber numărul raţional pe care-l reprezintă şi să se verifice apoi prin
din chenar, în
continuarea algoritmul de împărţire că se obţine fracţia zecimală iniţială:
enunţurilor. a) 1,33(4); b) -0,(14); c) 2,073(83); d) -2,001(7).
15
Mulţimi de numere
16
Mulţimi de numere
Definiţie Spunem că numărul real a = a0, a1a2a3… este mai mic decât numărul
real b = b0, b1b2b3… şi scriem:
a<b
dacă există un număr natural k ≥ 0, astfel încât ak < bk şi ai = bi pentru orice
i < k.
În acest caz se mai spune că b este mai mare decât a şi se scrie b > a.
17
Mulţimi de numere
Dacă a < 0 se spune că numărul real a este negativ iar dacă a > 0
atunci a se numeşte pozitiv. Este clar că un număr real a = a0, a1a2a3…
este negativ dacă şi numai dacă partea sa întreagă a0 este număr negativ.
De exemplu, 1 ,372… > 0,000… = 0, deoarece a0 = –1 < 0
.
Pentru numerele raţionale, definiţia inegalităţilor dată mai sus este
Observaţie
tocmai cea pe care am definit-o anterior. Astfel:
1 51
0,5000… < 0,51000… dacă şi numai dacă < ;
2 100
1 331
0,(3)… < 0,3(34)… dacă şi numai dacă < .
3 990
18
Mulţimi de numere
19
Mulţimi de numere
5
2o Dacă an+1 este mai mare sau egal cu 5, atunci a'n + ≤ a,
10n +1
5
an'' – a ≤ n +1
≤ a – a'n şi a este cel puţin la fel de apropiat de an'' cât este
10
de a'n. A rotunji numărul a la a n–a zecimală înseamnă a înlocui pe a prin
cel mai apropiat dintre numerele zecimale a'n sau an'' , adică printr-o
10− n
valoare mai apropiată cu cel mult , prin lipsă sau prin adaos, de
2
numărul a.
Exemple 1) Să găsim primele patru cifre după virgulă pentru suma numerelor
a = 2 şi b = 5
Avem:
1≤ 2 <2 2≤ 5 <3
1,4 ≤ 2 < 1,5 2,2 ≤ 5 < 2,3
1,41 ≤ 2 < 1,42 2,23 ≤ 5 < 2,24
1,414 ≤ 2 < 1,415 2,236 ≤ 5 < 2,237
1,4142 ≤ 2 < 1,4143 2,2360 ≤ 5 < 2,2361
1,41421 ≤ 2 < 1,41422 2,23606 ≤ 5 < 2,23607
Deci a '5 + b '5 = 3,65027 ≤ 2 + 5 < a5'' + 5'' = 3,65029 de unde
20
Mulţimi de numere
2 + 5 = 3,6502… .
2) Să găsim primele patru cifre după virgulă pentru suma numerelor
a = 3 ,12714… şi b = 2,42731… (celelalte cifre după virgulă care ar urma
după cele scrise nu au importanţă, pentru problema pusă).
Avem a '5 + b '5 = 1,55445 ≤ a + b ≤ a5'' + b5" = 1,55447 Astfel, putem scrie
patru cifre după virgulă pentru suma:
a + b = 1,5544 = −0,4456
3) Fie numerele a = 2,23751… şi b = 3,76248… .
Atunci a '5 + b '5 = 5,99999 , iar a5'' + b5" = 6,00001. Deci 6,00000 este o valoare
aproximativă a sumei a + b, cu o eroare mai mică decât 10–5.
Analog, se defineşte produsul numerelor reale nenegative.
Observăm mai întâi, ca şi pentru sumă, că deoarece ann′, an'' , bn′, bn''
sunt numere raţionale, produsele an′ bn′, şi an'' bn'' au sens şi sunt produse de
numere raţionale.
21
Mulţimi de numere
0 ≤ ab < 2
0,42 ≤ ab < 0,6
0,4653 ≤ ab < 0,4828
0,47062 ≤ ab < 0,47261
0,47135286 ≤ ab < 0,47152762
Astfel am obţinut:
ab = 0,471… .
22
Mulţimi de numere
x' O U x
Fig. 2
23
Mulţimi de numere
M(a)
M(1,6)
M(1,7)
M(1)
O 1 2
Fig. 3
1.2.4. Inegalităţi
Proprietăţile inegalităţilor
În 1.2.1. am definit ordinea pe mulţimea numerelor reale folosind
reprezentarea zecimală a acestora. Mai precis, dacă a şi b sunt două
numere reale am definit ce înseamnă a < b (a mai mic decât b).
În continuare vom da unele proprietăţi ale inegalităţilor între numere,
care se deduc uşor pe baza definiţiei menţionate.
Este adevărată următoarea proprietate numită legea de tricotomie:
Dacă a şi b sunt două numere reale, atunci este adevărată una şi
numai una din relaţiile:
a > b, a = b, a < b.
Definiţie Se spune că numărul real a este mai mic sau egal cu numărul real b,
şi scriem a ≤ b, dacă a < b sau a = b.
Relaţia „≤” are următoarele proprietăţi:
1o a ≤ a, oricare ar fi a (reflexivitatea).
2o dacă a ≤ b şi b ≤ a, atunci a = b (antisimetria).
3o dacă a ≤ b şi b ≤ c, atunci a ≤ c (tranzitivitatea).
Această relaţie se numeşte relaţia de ordine pe mulţimea numerelor
reale.
Observăm că proprietatea 3o (tranzitivitatea) este valabilă şi pentru
relaţia „<” adică dacă a < b şi b < c, atunci a < c.
Vom da şi alte proprietăţi ale inegalităţilor pe mulţimea numerelor reale
legate de operaţiile de adunare şi înmulţire. Astfel:
1o dacă a < b, iar c este un număr real oarecare, atunci a + c < b + c,
2o dacă a < b şi c > 0, atunci ac < bc,
3o dacă a < b şi c < 0, atunci ac > bc,
24
Mulţimi de numere
Observaţii Dacă a, b sunt numere reale, atunci: a ≤ b dacă şi numai dacă există
c ≥ 0 număr real astfel încât b = a + c.
În continuare vom prezenta câteva inegalităţi importante. Acestea se
pot generaliza după cum se va vedea în paragraful consacrat Inducţiei
matematice din modulul Algebră 2, unitatea de învăţare 1.
1. Să se demonstreze că:
(a2 + b2) (u2 + v2) ≥ (au + bv)2, (1)
unde a, b, u, v sunt numere reale oarecare.
(inegalitatea Cauchy – Buniakowsky – Schwartz)
Soluţie. Efectuând calcule în ambii membri, inegalitatea devine
succesiv:
a2u2 + a2v2 + b2u2 + b2v2 ≥ a2u2 + 2aubv + b2v2
sau a2v2 + b2u2 ≥ 2aubv, adică
(av – bu)2 ≥ 0, ultima inegalitate fiind evidentă.
2. Să se demonstreze că:
(a + u ) + (b + v )
2 2
a2 + b2 + u 2 + v 2 ≥ (2)
unde a, b, u, v sunt numere reale oarecare.
(inegalitatea lui Minkovski).
Soluţie. Cum inecuaţia are membrii pozitivi, ridicând la pătrat ambii
membri, aceasta devine:
a 2 + b 2 + 2 a 2 + b 2 u 2 + v 2 + u 2 + v 2 ≥ a 2 + 2au + u 2 + b 2 + 2bv + v 2
După efectuarea calculelor, obţinem
a 2 + b 2 ⋅ u 2 + v 2 ≥ au + bv (3)
Dacă au + bv < 0, inegalitatea (3) este evidentă.
Dacă au + bv ≥ 0, inegalitatea (3) rezultă din inegalitatea Cauchy –
– Buniakowski – Schwartz.
3. Să se demonstreze că:
a+b
≥ ab (4)
2
unde a şi b sunt numere reale pozitive oarecare.
(media aritmetică a două numere pozitive este mai mare sau egală cu
media geometrică a lor).
a+b
Soluţie. Considerăm diferenţa: − ab
2
Această diferenţă poate fi scrisă, succesiv, sub forma:
ab ( a ) + ( b ) ( )
2 2 2
a+b a+b−2 −a a b a− b
− ab = = = .
2 2 2 2
25
Mulţimi de numere
a+b
( )
2
Dar, cum evident a− b ≥0 rezultă − ab ≥ 0 , adică
2
a+b
≥ ab . Inegalitatea (4) devine egalitate dacă şi numai dacă a = b.
2
26
Mulţimi de numere
Definiţie Dacă a este un număr real, se numeşte partea întreagă a lui a, cel mai
mare număr întreg care este mai mic sau egal cu a.
Partea întreagă a lui a se notează cu [a]. Conform definiţiei avem că
[a] este număr întreg şi [a] ≤ a, iar dacă [a] ≤ n ≤ a cu n număr întreg,
atunci n = [a]. Astfel spus, partea întreagă a lui a este un număr întreg,
notat [a], cu proprietatea [a] ≤ a < [a] + 1 sau a – 1 < [a] ≤ a. Deci [a]
este unicul număr întreg din intervalul (a – 1, a].
De exemplu: [3,2] = 3; [0,245] = 0; [6] = 6; [–4,7] = –5 deoarece – 5 < –
4,7 < – 4. Analog, se obţine: [–5, 791] = –6; [–0,231] = –1, [–π] = [–3,141…]
= –4.
Se observă că dacă a este un număr real oarecare şi n este întreg,
atunci [a + n] = [a] + n.
27
Mulţimi de numere
1 1
1o 0 ≤ {a} < , de unde 0 ≤ 2 {a} < 1. Atunci [ 2a ] = 2 [a ], a + = [a ]
2 2
şi deci egalitatea (1) este adevărată.
1 1
2o ≤ {a} < 1 de unde 1 ≤ 2 {a} < 2. Atunci [2a] = 2 [a] + 1, a + =
2 2
= [a] + 1 şi deci egalitatea (1) este şi în acest caz adevărată.
Test de autoevaluare 2
x + 1 x − 1
3) Să se rezolve ecuaţia: = 2 .
3
28
Mulţimi de numere
1.3.1. Puteri
29
Mulţimi de numere
( )
n
Într-adevăr am =a
m
a m
⋅ m
⋅ ... ⋅ a =a n ori
= a mn .
n ori
2
1 4 1
8
1
( )
2
3 3⋅2 6
De exemplu: 2 =2 = 2 = 64; − = − = .
2 2 256
Exemplu Care dintre numerele 230 sau 320 este mai mare?
Avem 230 = 23·10 = (23)10 = 810; 320 = 32·10 = (32)10 = 910.
Deoarece 8 < 9, atunci 810 < 910, adică 230 < 320.
2 o Fie a un număr real pozitiv şi m, n numere naturale nenule, astfel
încât m > n.
i) Dacă 0 < a < 1, atunci am < an;
ii) Dacă a > 1, atunci am > an.
Într-adevăr, avem m = n + k, cu k număr natural nenul. Deci am = an+k = an ·ak.
Dacă 0 < a < 1, atunci 0 < ak < 1. Prin urmare, am = an · ak < an.
Dacă a > 1, atunci ak > 1. Prin urmare, am = an · ak > an.
60 30
1 1
De exemplu, < ; 560 > 530 .
5 5
30
Mulţimi de numere
1 1 1 1
= − n − n = − n ⋅ − n = a n ⋅ b n . Deci egalitatea (ab)n = anbn are loc şi
( ab )
−n
a ⋅b a b
pentru n < 0.
În acelaşi fel se verifică egalitatea 2o.
Să verificăm egalitatea
am · an = am+n (a γ 0). (1)
Deoarece pentru m > 0 şi n > 0 egalitatea (1) este adevărată, rămâne
de arătat pentru următoarele trei cazuri:
1 am
Cazul m > 0 şi n < 0. Atunci a m ⋅ a n = a m ⋅ − m = − n . Dar cum –n > 0,
a a
m
a
am văzut că − n = a ( ) = a m +n şi deci aman = am+n.
m− −n
31
Mulţimi de numere
1 1 1
Cazul m < 0 şi n < 0. Avem a m ⋅ a n = −m
⋅ − n = − m − n . Cum
a a a ⋅a
–m > 0 şi –n > 0, atunci a–m · a–n = a–(m+n).
1
Deci am · an = −( m + n ) = a m + n .
a
Cazul când unul dintre m sau n este zero. Presupunem că n = 0.
Atunci am · an = am · a0 = am · 1 = am şi am+n = am+0 = am.
Deci şi în acest caz avem am · an = am+n.
Din egalitatea 3o rezultă şi egalitatea am : an = am–n (a γ 0).
Să verificăm egalitatea
(am)n = amn (a γ 0) (2)
Deoarece pentru m > 0 şi n > 0 egalitatea (2) este adevărată, rămâne
de arătat în următoarele cazuri:
n
1 1
( )
n
m
Cazul m < 0 şi n > 0. Avem a = − m = ( − m )m .
a a
1 1
că (am)–n = a–mn . Cum mn > 0, atunci = = a mn şi deci (am)n =
a − mn
1
a mn
amn.
Cazul când unul dintre m sau n este zero. Dacă m = 0, atunci am = 1 şi
deci (am)n = 1n = 1. Dar cum amn = a0 = 1, rezultă (am)n = amn.
Dacă n = 0, atunci (am)n = (am)0 = 1 şi amn = a0 = 1. Deci şi în acest caz
avem (am)n = amn.
1. 3 −6 ⋅ 38 = 3 −6 + 8 = 38 = 9;
Exemple
1 1
2. (42)–2 = 4–4 = 4 = ;
4 256
3
1 −2 3
( )
3
3. ( −1) = 32
−2
= 36 = 729.
3
32
Mulţimi de numere
1.3.2. Radicali
Fie n ≥ 2 un număr natural, iar a un număr real. Să considerăm
ecuaţia
xn – a = 0. (1)
În continuare ne punem problema existenţei şi a numărului rădăcinilor
(soluţiilor) reale ale acestei ecuaţii. O rădăcină reală a ecuaţiei (1) este un
număr real α, astfel încât αn – a = 0.
Teorema 1 Dacă n ≥ 2 este un număr natural şi a > 0 un număr real pozitiv atunci
ecuaţia
xn – a = 0. (2)
are o rădăcină reală pozitivă şi numai una.
Demonstraţia riguroasă a faptului că există o rădăcină pozitivă a
ecuaţiei (2) depăşeşte programa acestei unităţi de învăţare. Ea necesită
noţiunea de continuitate şi se va face la Analiză matematică. Vom indica
totuşi mai jos pe un exemplu cum poate fi găsită o valoare aproximativă a
rădăcinii pozitive a unei astfel de ecuaţii.
Să demonstrăm acum unicitatea. Într-adevăr, să presupunem prin
absurd, că ecuaţia (2) ar avea mai multe rădăcini pozitive diferite. Fie
atunci x1 şi x2, x1 γ x2 două astfel de rădăcini, adică
x1n = x2n = a . (3)
Cum x1 γ x2, atunci unul dintre aceste numere este mai mic decât
celălalt. Fie, de exemplu, x1 < x2. Atunci din proprietăţile puterilor rezultă
x1n < x2n , ceea ce contrazice relaţia (3). Această contradicţie arată că există
o singură rădăcină pozitivă a ecuaţiei (2).
Cu alte cuvinte, teorema precedentă spune că pentru orice număr real
pozitiv a > 0 şi orice număr natural n ≥ 2, există un unic număr real pozitiv
cu proprietatea că puterea a n-a a sa să fie a.
Atunci putem da următoarea definiţie:
Definiţie Dacă a > 0 este un număr real pozitiv şi n ≥ 2 un număr natural, se
numeşte radical de ordin n din a, numărul pozitiv a cărui putere a n-a
este a.
Conform teoremei precedente există un astfel de număr şi este unic.
n 2
Notaţie. Vom nota radicalul de ordin n din a prin a . Pentru a , de
obicei, se omite 2 şi se scrie, simplu, a .
Aşadar, n a este un număr care verifică relaţiile:
( a)
n
n
a > 0, n
= a (a > 0).
33
Mulţimi de numere
1. 9 = 3; 3 125 = 5; 4 16 = 2; 5 32 = 3.
Exemple
2. Să arătăm, acum, cum poate fi găsită o valoare aproximativă a
numărului 3 2 .
Deoarece 1 = 13 < 2 < 23 = 8, rezultă că 1 < 3 2 < 2 şi deci 1,
respectiv 2 sunt valorile aproximative prin lipsă, respectiv prin adaos, ale
lui 3 2 , cu o eroare mai mică decât 1. Ca să găsim valorile aproximative cu
o eroare mai mică decât 0,1 ale lui 3 2 , procedăm în modul următor.
Scriem şirul de numere
1,0; 1,1; 1,2; 1,3; 1,4; 1,5; 1,6; 1,7; 1,8; 1,9; 2,0.
Căutăm în acest şir două numere consecutive, astfel încât cubul primului
dintre ele să fie mai mic decât 2, iar cubul celui de-al doilea să fie mai mare
decât 2.
Pentru aceasta să rădicăm la cub numărul din mijloc.
Obţinem 1,53 = 3,375, care este mai mare decât 2. Deoarece toate
numerele de la dreapta lui 1,5 prin ridicare la cub dau numere mai mari
decât 2, perechea de numere căutată va fi printre numerele
1,1; 1,2; 1,3; 1,4.
Ridicăm la cub 1,2 şi obţinem 1,728 care este mai mic decât 2, şi deci
cubul lui 1,1 va fi şi mai mic. Calculăm atunci cubul lui 1,3 şi obţinem (1,3)3
= 2,197 care este mai mare decât 2. Deci 1,2 < 2 < 1,3. Aşadar 1,2
respectiv 1,3 vor fi valorile aproximative prin lipsă, respectiv prin adaos ale
lui 3 2 , cu o eroare mai mică decât 0,1.
Dacă vrem să găsim valorile aproximative cu o eroare mai mică decât
0,01 ale lui 3 2 , procedăm ca mai înainte pentru şirul de numere următor:
1,21; 1,22; 1,23; 1,24;…; 1,29.
Deoarece (1,25)3 = 1,953125 este mai mic decât 2, o să luăm în
considerare numai numerele:
1,26; 1,27; 1,28; 1,29.
3
Cum (1,26) = 2,00376 este mai mare decât 2, avem 1,25 < 3 2 <
1,26. Aşadar 1,25 respectiv 1,26 vor fi valorile aproximative prin lipsă,
respectiv prin adaos, ale lui 3 2 , cu o eroare mai mică decât 0,01.
Continuând procedeul putem găsi valori aproximative ale lui 3 2 , cu o
eroare oricât de mică dorim.
În general, ecuaţia xn – a = 0 (a > 0) poate să aibă şi alte rădăcini
(care evident trebuie să fie negative). De exemplu, ecuaţia x2 – 4 = 0 are
rădăcinile x1 = –2 < 0 şi x2 = 2 > 0. În acest sens avem în general:
1o Dacă n = 2k + 1, atunci ecuaţia x2k+1– a = 0 (a > 0) nu are rădăcini
negative.
Această afirmaţie rezultă uşor observând că oricare ar fi α < 0 avem
2k+1
α < 0 şi deci α 2k+1 γ a (a > 0).
2o Dacă n = 2k atunci ecuaţia x2k – a = 0 (a > 0) are o singură rădăcină
negativă şi anume −2 k a .
( a)
2k
Într-adevăr, avem ( −2 k a )2k = 2k
= a şi deci −2k a este o rădăcină
a ecuaţiei x2k – a = 0. Un raţionament analog celui folosit la demonstrarea
unicităţii în teorema precedentă, ne arată că −2k a este unica rădăcină
negativă.
34
Mulţimi de numere
2 − a, dacă a > 0,
Exemple (2 − a)
2
1. = 2 − a = 0, dacă a = 0,
a − 2, dacă a < 0.
(x )
2
2. 2
+1 = x 2 + 1 = x 2 + 1, deoarece pentru orice x, avem x2 + 1 > 0
Definiţie Dacă a < 0 este un număr real negativ şi n ≥ 3 un număr natural impar,
se numeşte radical de ordin n din a, numărul negativ a cărui putere a n-a
este a.
Un astfel de număr există şi este unic. Îl notăm prin n a . Aşadar n a (a
< 0, n ≥ 3, impar) este un număr care verifică relaţiile: n a < 0, ( n a )n = a.
35
Mulţimi de numere
Proprietăţile radicalilor
( ) ( ) = ( a) ( a)
n n n n
xn = n
ab = ab, y n = n
an b n n
= ab de unde x = y, ceea
ce trebuia demonstrat.
Cerinţa a ≥ 0 şi b ≥ 0 este esenţială numai pentru n par.
Dacă n este impar, formula (1) este valabilă pentru orice numere reale
a şi b (inclusiv negative).
Exemple 25 ⋅ 49 = 25 49 = 5 ⋅ 7 = 35;
−125 ⋅ 8 = 3 −125 3 8 = −5 ⋅ 2 = −10.
3
( a)
n
n n
na a
şi y n = n = = . Deci xn = yn, de unde x = y ceea ce trebuia
b
( b)
n
n b
demonstrat.
Cerinţa a ≥ 0 şi b > 0 este esenţială numai pentru n număr par.
Dacă n este impar formula (3) este valabilă pentru orice număr real a
şi orice număr real b γ 0.
36
Mulţimi de numere
Exemple 36 36 6 3 64 3
64 4
= = ; =−3 =− .
49 49 7 27 27 3
3. Oricare ar fi numărul real a ≥ 0, atunci
n
a mn = a m (4)
Într-adevăr,
(a )
m
n
a mn = n n n n n n
=
a ⋅ ⋅ ... ⋅ n an = a m .
a
m ori
m ori m ori
Dacă n este impar, formula (5) este valabilă şi pentru a < 0.
Exemple
( 3) = ( )
3 3
4 4
33 = 4 27; 6
16 = 6 212 = 22 = 4;
( −2 ) =
5
( −2 )
5
3 3
= 3 −32.
( ) ( )
n n
= nk a(
nk ) m
xn = nk
a mk = a m şi y n = n
am = am .
Deci xn = yn, de unde x = y, ceea ce trebuia demonstrat.
Exemple 25
4
5 = 12 53 ; a10 = 5 a 2 .
( a)
n
proprietăţile 4 şi 5 avem y n = nm
= nm a n = m a . Cum xn = m
a , după
37
Mulţimi de numere
Operaţii cu radicali
38
Mulţimi de numere
3− 2 3− 2 3− 2 6 + 2
= = =5−2 6.
Exemplu 3+ 2 ( 3+ 2 )( 3− 2 ) 3−2
=
(
4 1+ 3 + 2 ) 4 (1 +
=
3+ 2 ) = 2 (1 + 3+ 2 )=
(4 + 2 3 ) − 2 2+2 3 1+ 3
2 (1 + 3 + 2 )(1 − 3 ) 2 (1 − 3 + 3 −3+ 2 − 6 )=
= =
(1 + 3 )(1 − 3 ) 1− 3
= 2 − 3 + 6.
( 3
a−3 b ) ( a + ab + b ) = a − b
3 2 3 3 2
39
Mulţimi de numere
Exemplu 3
3
=
3
3⋅ ( 3
52 + 3 3 ⋅ 5 + 3 32 ) =
3
5−33 ( 3
5− 3 ⋅ 3
)( 3 2
5 + 3⋅5 + 3
3 3 2
)
3
3 ⋅ 52 + 3 32 ⋅ 5 + 3 33 3 + 3 45 + 3 75
= = .
5−3 2
a+b+c 3
Aplicaţie Să se demonstreze că: ≥ abc , unde a, b, c sunt numere
3
reale pozitive oarecare (media aritmetică a trei numere pozitive este mai
mare sau egală cu media geometrică a lor).
Soluţie. Se verifică uşor că are loc identitatea:
(
x 3 + y 3 + z 3 − 3 xyz = ( x + y + z ) x 2 + y 2 + z 2 + xy + yz + xz unde x, y, z )
sunt numere reale oarecare.
1
( x − y ) + (y − z) + (z − x )
2 2 2
Deoarece x 2 + y 2 + z 2 − xy − yz − xz =
2
rezultă identitatea
1
( x + y + z ) ( x − y ) + ( y − z ) + ( z − x ) .
2 2 2
x 3 + y 3 + z 3 − 3 xyz =
2
În această ultimă identitate punem: x = 3 a , y = 3 b , z = 3 c şi obţinem:
1 3
(
a + 3 b + 3 c 3 a − 3 b + 3 b − 3 c + 3 c − 3 a . )( ) ( ) ( )
2 2 2
a + b + c − 3 3 abc =
2
Deoarece a, b, c sunt numere pozitive, iar pătratul oricărui număr real este
nenegativ, rezultă că a + b + c − 3 3 abc ≥ 0 , adică
a+b+c 3
≥ abc .
3
Inegalitatea dată devine egalitatea dacă şi numai dacă a = b = c.
40
Mulţimi de numere
1 1 1
, şi este mai mare sau egală cu media lor geometrică, rezultă
a b c
inegalitatea cerută.
Exemple 5 2
9 4 = 4 95 = 4 9 4 ⋅ 9 = 9 4 9 = 9 3; 8 3 = 3 82 = 3 26 = 4.
Din noţiunea de putere cu exponent raţional pozitiv particularizată la
1
numerele naturale n, respectiv la numerele raţionale pozitive , se obţine
n
noţiunea de putere cu exponent natural, respectiv noţiunea de radical pentru
numerele pozitive.
41
Mulţimi de numere
42
Mulţimi de numere
p
m p
o n
m m m m q ⋅
2o ( a ⋅ b ) = a ⋅ b , (a, b ≥ 0);
n n n
4 a = a n q , (a ≥ 0);
m
m p
an −
5o p
= an q
, (a > 0).
q
a
Am demonstrat mai înainte aceste proprietăţi pentru cazul exponenţilor
raţionali pozitivi. Ele se pot demonstra şi pentru exponenţi raţionali
oarecare.
m
Să demonstrăm, de exemplu, proprietatea 1o. Fie pentru aceasta şi
n
p
numere raţionale. Cazul în care ambele numere sunt pozitive a fost dat
q
la punctul precedent. Rămân atunci de considerat următoarele cazuri:
1) ambii exponenţi sunt negativi;
2) unul dintre exponenţi este negativ, iar celălalt pozitiv;
3) cel puţin unul dintre exponenţi este zero.
Să le analizăm pe rând:
m p
1) Dacă , < 0 . După definiţie şi aplicând proprietatea analoagă a
n q
puterilor cu exponent raţional pozitiv, avem:
m p m p
1 1 1 1 +
a ⋅a =
n q
m
⋅ p
= m p
= m p
=a n q
.
− − − + − − +
a a a a
n q n q n q
m p
= m p
= m p
=a n q
.
− − − − − +
a ⋅a n
a q n q
a n q
În sfârşit, dacă:
m
m p m p
m p m p a + n
= − adică + = 0, atunci a ⋅ a = p = 1 = a 0 = a n q . n q
n q n q −
a q
43
Mulţimi de numere
3o Dacă unul sau ambii exponenţi sunt zero proprietatea este evidentă
(avem în vedere că a0 = 1).
Lăsăm ca exerciţiu demonstrarea celorlalte proprietăţi.
44
Mulţimi de numere
Test de autoevaluare 3
1) Să se simplifice expresiile:
x −1 + ( y + z )
−1
2yz
−1
a) ⋅ 1 + 2 2
,
x −1 − ( y + z ) x + y + z
−1 2
x −2 y −1 + x −1y −2
b) −2
x −y −2 ( )
+ x 3 x 2 − 2 xy + y 2 .
Răspunsurile
se vor da în 2) Să se raţionalizeze numitorii fracţiilor:
spaţiul liber 3
5+33 1
din chenar, în a) 3 ; b) .
continuarea 5− 3
3
2− 2 + 3 − 6
enunţurilor.
45
Mulţimi de numere
46
Mulţimi de numere
47
Mulţimi de numere
Observaţie Dacă z şi z' sunt numere complexe, suma z + (–z') se notează, simplu,
prin z – z' şi se numeşte diferenţa dintre z şi z'. Operaţia prin care oricăror
elemente z şi z' din mulţimea R x R se asociază diferenţa lor se numeşte
scădere. Dacă z = (a, b) şi z' = (a', b'), atunci avem formula:
z – z' = (a – a', b – b') (3)
Exemplu Dacă z = (2, –5) şi z' = (–3, 1), atunci z – z' = z + (–z') = (2, –5) + [–(–3,
1)] = (2, –5) + (3, –1) = (5, –6).
48
Mulţimi de numere
Observaţie 1
În loc de z–1 (z ≠ 0), se foloseşte uneori notaţia . Dacă z' = (a', b') este
z
z'
un alt număr complex, atunci z'z–1 se notează încă prin şi se numeşte
z
z'
câtul împărţirii lui z' la z (z ≠ 0). Câtul este definit de formula:
z
z' aa '+ bb ' ab '− a ' b
= 2 2 , 2 2 . (4)
z a +b a +b
1 2 1 2 1
Exemple 1) Dacă z = (2, –1), atunci z–1 = = , = , .
z 4 + 1 4 + 1 5 5
2) Dacă z = (2, –1) şi z' = (1, –1), atunci
z ' 2 ⋅ 1 + ( −1)·( −1) 2 ⋅ ( −1) − 1⋅ ( −1) 2 + 1 −2 + 1 3 −1
z ' z −1 = = , = 5 , 5 = 5, 5 .
z 4 +1 4 +1
5° Înmulţirea este distributivă faţă de adunare, adică oricare ar fi z, z' şi z''
din C, au loc relaţiile: z(z' + z'') = zz' + zz'' şi (z + z')z'' = zz'' + z'z''.
Într-adevăr, dacă z = (a, b), z' = (a', b') şi z'' = (a'', b'') atunci z(z' + z'') =
= (a, b) [(a', b') + (a'', b'')] = (a, b)(a'+ a'', b' + b'') = (a(a' + a'') – b(b'+ b''),
a(b' + b'') + (a' + a'')b) = (aa' + aa'' – bb'– bb'', ab' + ab'' + a'b + a''b).
Pe de altă parte, avem zz' + zz'' = (a, b)(a', b') + (a, b)(a'', b'') = (aa' –
bb', ab' + a'b) + (aa''– bb'', ab''+ a''b) = (aa' –bb' + aa''– bb'', ab' + a'b + ab''
+ a''b).
Având în vedere comutativitatea adunării numerelor reale, rezultă că
expresiile lui z(z' + z'') şi zz' + zz'' sunt aceleaşi. Deci z(z' + z'') = zz' + zz''.
Analog se demonstrează cea de-a doua relaţie, pe care o lăsăm ca
exerciţiu.
Observaţie Numărul complex (0, 1) are proprietatea (0, 1) (0, 1) = = (–1, 0) = –1.
Rezultă deci că (0, 1) este o rădăcină a ecuaţiei x2 + 1 = 0. Aşadar, această
ecuaţie are soluţii în mulţimea numerelor complexe, ceea ce nu era posibil în
mulţimea numerelor reale.
49
Mulţimi de numere
* Pentru un număr complex z = a + bi se notează, uneori, a = Re(z), care se citeşte „real de z” şi b = Im(z), care se
citeşte „imaginar de z”.
50
Mulţimi de numere
zz' = (aa' − bb' ) + (ab' + a'b )i = (aa' − bb' ) − (ab' + a'b )i = (a − bi)(a' − b' i) = z z' .
7 − i (7 − i)(3 − i) 21 − 7i − 3i − 1 20 − 10i
Exemple = = = = 2−i;
3 + i (3 + i)(3 − i) 9 +1 10
2 + 3i (2 + 3i)(2 − i) 4 − 2i + 6i + 3 7 + 4i 7 4
= = = = + i;
2+i (2 + i)(2 − i) 4 +1 5 5 5
1 1− i 1− i 1 1
= = = − i.
1 + i (1 + i)(1 − i) 1 + 1 2 2
Exemple 1 + 3i = 1 + 9 = 10; − 1 − i = 1 + 1 = 2; 2i = 0 + 2i = 0 + 4 = 2;
4 = 4 + 0i = 16 + 0 = 4.
Dacă z şi z' sunt două numere complexe, atunci:
1° | zz' | = | z | | z' | ;
2° | z' | – | z | ≤ | z' + z | ≤ | z' | + | z |.
Să demonstrăm prima relaţie. Într-adevăr, dacă z = a + bi şi z' = a' +
b' i, atunci | zz' | = | (aa' – bb') + (ab' + a'b)i | = (aa' − bb' )2 + (ab' + a'b )2 =
= (a 2 + b 2 )(a' 2 + b' 2 ) = a 2 + b 2 a' 2 + b' 2 = | z | | z' |.
A doua relaţie o lăsăm ca exerciţiu. Noi însă o vom demonstra în
paragraful următor, pe cale vectorială.
Puterile numărului i
Conform ultimei observaţii de la punctul 1.3, avem i2 = –1. Atunci se
deduce succesiv:
i3 = i2i = (–1)i = –i.
i4 = i3i = (–i)i = 1.
51
Mulţimi de numere
52
Mulţimi de numere
3 M1
M" M(a, b)
2
b M2 1 M4
O a M' x -1 O 1 x
Fig. 1 Fig. 2
53
Mulţimi de numere
M S M2(1,3)
M1(3, 2)
M'
O x
O x
Fig.3 Fig.4
54
Mulţimi de numere
Test de autoevaluare 4
1) Dacă α, β sunt rădăcinile ecuaţiei x2 + x + 1 = 0, să se calculeze:
( ) + (α + α ) ;
n n
a) α n + β n ; b) (1 + α ) + 1 + α 2
n 2
55
Mulţimi de numere
1) Avem a =
(a + b ) + (a − b ) , b=
(a + b ) − (a − b ) şi
2 2
(a + b ) − (a − b )
2 2
ab = . Cum a − b, a + b ∈ ,rezultă a, b, ab ∈ .
2
334 − 33 301 1201
2) a) 1,33 ( 4 ) = 1 + 0,33 ( 4 ) = 1 + = 1+ = ;
900 900 900
14 7383 − 73 20531
b) −0, (14 ) = − ; c) 2,073 ( 83 ) = 2 + = ;
99 9900 9900
17 − 1 2252
d) −2,001( 7 ) = −2 − 0,001( 7 ) = −2 − =− ;
9000 1125
Verificarea se face fără dificultate.
3) Să arătăm ca fracţia zecimală 0,3434434443... nu este
periodică. Să presupunem că fracţia este periodică şi fie p
numărul cifrelor din perioadă. Perioada trebuie să conţină un 3.
De aceea între două cifre 3 consecutive (de după virgulă) nu pot
fi mai mult de p – 1 cifre 4, contradicţie. Prin urmare fracţia
zecimală este neperiodică şi deci numărul real pe care-l
reprezintă nu este raţional.
Test 2
1) a) Pentru n ∈ {1, 4, 9, 16, 25, 36, ...}, n este număr raţional. În
general, dacă n este pătrat perfect, atunci n este raţional.
b) Pentru n ∈ {2, 3, 5, 6, 8, ...}, n nu este raţional. În general,
dacă n nu este pătrat perfect, atunci n nu este raţional.
a+b+c + 3 3
2) Inegalitatea mediilor ne dă ≥ abc ≥ , de
3 1 1 1
+ +
a b c
a+b+c + 3
unde ≥ , de unde inegalitatea cerută.
3 1 1 1
+ +
a b c
3) După definiţia părţii întregi a unui număr avem
x −1 x +1 x −1
2 ≤ 3 < 2 + 1,
x − 1 ∈ .
2
x −1
Din inegalităţile de mai sus rezultă x ∈ (–1, 5] şi cum ∈,
2
avem x ∈ {1, 3, 5}.
56
Mulţimi de numere
Test 3
1) a) Efectuând calculele se obţine că expresia este egală cu
( x + y + z) .
2
2yz
b) Efectuând calculele se obţine că expresia este egală cu
3 x 2 y − 3 xy 2 + y 3
.
(x − y )
4
3
2) a) se amplifică fracţia cu 52 + 3 5 ⋅ 3 + 3 32 şi se efectuează
( )
2
La fel x − 2 x − 1 = x − 1 − 1 . Atunci
x + 2 x −1 + x − 2 x −1 = x −1+1 + x −1 −1 .
Pentru 1 ≤ x ≤ 2 , avem 0 ≤ x − 1 ≤ 1, de unde x − 1 ≤ 1 şi deci
x − 1 − 1 = 1− x − 1 .
Atunci x −1+1 + x − 1 − 1 = x − 1 + 1+ 1− x − 1 = 2 .
Test 4
1) Dacă α şi β sunt rădăcinile ecuaţiei x2 + x +1 = 0, atunci
α 2 + β + 1 = 0, β 2 + β + 1 = 0, α 3 = β 3 = 1 .
a) Avem că αn + βn este: 2, pentru n = 3k; –1, pentru n = 3k+1;
-1, pentru n = 3k+2, (k ∈ ù) ;
( ) + (α + α )
n n
b) (1 + α ) + 1 + α 2
n 2
este : –3, pentru n = 3k;
0, pentru n = 3k+1; 0, pentru n = 3k+2, (k ∈ ù) ;
c) expresia are aceleaşi valori ca la b)
2) Avem z = 2m + 5 – (m + 2)i. Atunci: a) z ∈ ú pentru m = –2;
b) z este imaginar dacă partea sa reală este 0, adică pentru
5
m = − ; c) z ≠ 0 pentru orice m ∈ ú.
2
57
Mulţimi de numere
1 3
3) Fie z = a + bi astfel încât z 2 = − i . Obţinem
2 2
1 3
a 2 − b 2 + 2abi = − i , de unde rezultă sistemul
2 2
1 3 3 1
a 2 − b 2 = , 2ab = − . Obţinem z1 = − + i şi
2 2 2 2
3 1
z2 = − i.
2 2
58
Mulţimi de numere
1 2
1,5 puncte 4) Dacă x este număr real, atunci [ x ] + x + + x + = [3 x ] .
3 3
3
1,5 puncte 5) Să se arate că 20 + 14 2 + 3 2 − 14 2 ∈ .
59
Mulţimi de numere
1.7. Bibliografie
1) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Rizescu, Algebra, manual pentru clasa a IX-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
2) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Andrei, M. Răduţiu, Fl. Vornicescu, N. Vornicescu,
Matematică, manual pentru clasa a IX-a (pentru programele M1 şi M2), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
3) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Dumitrescu, N. Soare, D. Niţescu, Matematică, manual
pentru clasa a X-a (pentru programa M1), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000.
4) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Dumitrescu, N. Soare, D. R. Popescu, D. Niţescu,
Matematică, manual pentru clasa a X-a (pentru programa M2), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2000.
5) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004.
6) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005.
7) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Brandibaru, D. Joiţa, Exerciţii şi probleme de algebra
clasele IX-XII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
8) C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu, Aritmetică şi Algebră, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993
60
Mulţimi. Relaţii.
Unitatea de învăţare 2
MULŢIMI. RELAŢII
Cuprins
61
Mulţimi. Relaţii.
62
Mulţimi. Relaţii.
Exemple 1) {1, 2, 3} este inclusă în {1, 2, 3, 5, 7}, adică {1, 2, 3} ⊂ {1, 2, 3, 5, 7}.
2) Mulţimea numerelor naturale pare este inclusă în mulţimea
numerelor naturale.
3) N ⊂ Z ⊂ Q ⊂ R.
4) Se face convenţia că pentru orice mulţime A, mulţimea vidă este
inclusă în A, adică ℘ ⊂ A.
5) Mulţimea {1, 2, 3} nu este inclusă în mulţimea {2, 3, 5, 7} deoarece
1 ϖ {2, 3, 5, 7}.
63
Mulţimi. Relaţii.
1. Reuniunea mulţimilor
Exemple 1) {1, 2, 3, 4} 4 {3, 4, 10, 12, 13} = {1, 2, 3, 4, 10, 12, 13},
2) {a, b, c} 4 {c, d, e, f} = {a, b, c, d, e, f}.
Grafic, reuniunea a două mulţimi este
reprezentată în figura 1 prin porţiunea haşurată.
64
Mulţimi. Relaţii.
2. Intersecţia mulţimilor
Definiţie Se numeşte intersecţie a două mulţimi A şi B mulţimea elementelor
care aparţin şi lui A şi lui B.
Intersecţia mulţimilor A şi B se notează A 3 B Şi se citeşte „A intersectat
cu B”.
Deci: A 3 B = {x | x χ A şi x χ B}.
Mulţimile A şi B se numesc disjuncte dacă A 3 B = ⇔, adică dacă nu
au în comun nici un element.
65
Mulţimi. Relaţii.
Definiţie Fie A şi B două mulţimi. Mulţimea ale cărei elemente sunt toate
perechile ordonate (a, b), în care a χ A şi b χ B se numeşte produsul
cartezian al mulţimilor A şi B (în această ordine) şi se notează A % B.
Deci: A % B = {(a, b) | a χ A şi b χ B}.
Când A = B, se notează A % A = A2.
Exemplu Fie A = {1, 4, 5} şi B = {1, 2, 3}. Atunci A % B = {(1, 1), (1, 2),
(1, 3), (4, 1), (4, 2), (4, 3), (5, 1), (5, 2), (5, 3)} şi B % A = {(1, 1), (1, 4),
(1, 5), (2, 1), (2, 4), (2, 5), (3, 1), (3, 4), (3, 5)}.
Se observă că A % B γ B % A deoarece, de exemplu, elementul (1, 2)
χ A % B şi (1, 2) ϖ B % A.
66 Fig. 5
Mulţimi. Relaţii.
haşurat ABCD (figura 5) unde A (1, 2), B(1, 4), C(2, 4) şi D(2, 2).
2o Dacă A = B = R, atunci R % R = R2 are ca reprezentare tot planul.
X ={ x ∈ A | oricare X ∈ π avem x ∈ X }
x∈π
67
Mulţimi. Relaţii.
Test de autoevaluare 1
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber 2) Să se are ca mulţimea
din chenar, în
continuarea
{ } { }
x ∈ | x 2 + mx + 1 = 0 4 x ∈ | x 2 + 4 x + m 2 = 0
enunţurilor. are două elemente oricare ar fi m ∈ .
68
Mulţimi. Relaţii.
69
Mulţimi. Relaţii.
70
Mulţimi. Relaţii.
71
Mulţimi. Relaţii.
72
Mulţimi. Relaţii.
Partiţii
Conceptul de relaţie de echivalenţă este strâns legat de cel de partiţie
a unei mulţimi. Mai precis, mulţimile factor se definesc adesea ca partiţii.
Definiţie Se numeşte partiţie a unei mulţimi A o mulţime π(A) de submulţimi ale lui
A (adică π(A) este o submulţime a lui P (A)) astfel încât:
1) Oricare ar fi X ∈ π(A) avem X ≠ ∅;
2) Oricare ar fi X, Y ∈ π(A), X ≠ Y, atunci X ∩ Y = ∅;
3) X = A (reuniunea submulţimilor din π(A) este egală cu A).
X ∈π ( A )
73
Mulţimi. Relaţii.
74
Mulţimi. Relaţii.
naturale nenule se consideră relaţia „este divizibil cu” (adică nℜm dacă n
este divizibil cu m). Aceasta este o relaţie de ordine.
Într-adevăr orice număr n este divizibil cu el însuşi; dacă n este divizibil
cu m si m este divizibil cu n atunci, m = n; în sfârşit dacă n este divizibil cu
m şi m este divizibil cu p avem n = km şi m = hp, unde k, h ∈ ù* , deci n =
(hk)p, adică n este divizibil cu p. În această relaţie există perechi de
elemente care nu se pot compara (considerând numerele 4 şi 5, 5 nu este
divizibil cu 4, iar 4 nu este divizibil cu 5).
Din exemplele de mai sus se constată că există relaţii de ordine pe o
mulţime în care oricare două elemente sunt comparabile, precum şi relaţii
de ordine pentru care există elemente care nu sunt comparabile. Acestea
sunt, de altfel, două tipuri distincte de relaţii de ordine pe o mulţime.
75
Mulţimi. Relaţii.
Test de autoevaluare 2
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor.
76
Mulţimi. Relaţii.
Test 2
77
Mulţimi. Relaţii.
{ } {
A = x ∈ | x 2 − mx + 2 = 0 ∪ x ∈ | 2 x 2 − mx + 1 = 0 }
conţine trei elemente. Poate avea A două elemente ?
2 puncte 3) Dacă M este o mulţime finită, notăm cu n(M) numărul elementelor
sale. Fie A, B, C trei mulţimi. Să se demonstreze că n ( A ∪ B ∪ C ) =
= n ( A ) + n ( B ) + n (C ) − n ( A ∩ B ) + n ( B ∩ C ) + n (C ∩ A ) + n ( A ∩ B ∩ C )
2.5. Bibliografie
1) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Rizescu, Algebra, manual pentru clasa a IX-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
2) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Andrei, M. Răduţiu, Fl. Vornicescu, N. Vornicescu,
Matematică, manual pentru clasa aIX-a (pentru programele M1 şi M2), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
3) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Dumitrescu, N. Soare, D. Niţescu, Matematică, manual
pentru clasa a X-a (pentru programa M1), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000.
4) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004.
5) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Brandibaru, D. Joiţa, Exerciţii şi probleme de algebra,
clasele IX-XII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
6) C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu, Aritmetică şi Algebră, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993
78
Algebra I
Unitatea de învăţare 3
FUNCŢII
Cuprins
79
Algebra I
80
Algebra I
81
Algebra I
82
Algebra I
83
Algebra I
1
Se observă imediat că avem f ( 2 ) = iar g ( 2 ) = 4, deci f şi g sunt
2
funcţii distincte.
Într-un mod asemănător putem defini o funcţie prin patru, cinci sau un
număr mai mare de formule.
Trebuie să remarcăm faptul că, dacă funcţia f : A τ B este definită cu
mai multe formule, atunci fiecare din formule este valabilă pentru o
anumită submulţime a lui A, iar două din formule nu pot folosite pentru
determinarea imaginii unuia şi aceluiaşi element.
5) Geometria ne furnizează o gamă variată de funcţii definite analitic.
Iată câteva exemple:
1o Simetria în raport cu un punct. Fie M un punct fixat din planul P.
Notăm sM : P τ P funcţia definită astfel:
sM(X) = simetricul lui X faţă de M. Funcţia sM se numeşte simetria faţă
de punctul M.
2o Simetria în raport cu o dreaptă. Fie (d) o dreaptă din planul P.
Definim funcţia sd : P τ P, astfel: sd(X) = simetricul lui X faţă de dreapta
(d). Funcţia sd se numeşte simetria faţă de dreapta (d).
3o Fie O un punct fix în planul P. Vom defini funcţia d : P τ R astfel:
d(X) = lungimea segmentului OX.
4o Fie A mulţimea triunghiurilor din planul P. Vom defini funcţia a : A τ
R, astfel: a (T) = aria triunghiului T.
84
Algebra I
Observaţie Imaginea restricţiei f |X este egală cu f(X), adică Im(f |X) = f(X).
Exemple 1) Dacă f : R → R, f(x) = |x| este funcţia modul, atunci Im f = [0, +∞).
2) Fie f : R → Z, funcţia f(x) = [x], unde [x] este partea întreagă a
numărului x. Avem f([–2, 3)) = {–2, –1, 0, 1, 2}, f([–2, 3)) = {–3, –2, –1, 0,
1, 2}, Im f = Z.
85
Algebra I
P1(0, b)
P2( − b ,0)
a b
Fig. 7 a Fig. 7 b
86
Algebra I
Exemple 1) Mulţimile (–4, 4), (–∞, –1) ∪ (1, +∞), (–2, –1) ∪ (1, 2), R sunt simetrice.
2) Mulţimile [0, +∞), (3, 7), [–∞, –1) ∪ (2, +∞) nu sunt simetrice.
Observaţii 1) Graficul unei funcţii pare este simetric faţă de axa Oy.
Într-adevăr, un punct (a, b) din plan aparţine graficului Gf dacă şi numai
dacă simetricul (–a, b) al lui faţă de axa Oy aparţine lui Gf.
2) Dacă f este funcţie impară şi 0 ∈ A, atunci f(0) = 0. Graficul unei funcţii
impare este simetric faţă de origine. Într-adevăr, un punct (a, b) din plan
aparţine graficului Gf dacă şi numai dacă simetricul (–a, –b) al lui faţă de
origine aparţine lui Gf.
87
Algebra I
Fig. 10 Fig. 11
88
Algebra I
Definiţie Fie f: A τ B o funcţie numerică (adică A şi B sunt submulţimi ale lui R).
Spunem că f este crescătoare pe o mulţime nevidă I ⊂ A dacă oricare ar fi
x1, x2 χ I, astfel încât x1 x2 avem f(x1) f(x2).
Funcţia f se zice descrescătoare pe mulţimea I ⊂ A, dacă oricare ar fi
x1, x2 χ I astfel încât x1 x2, avem f(x1) ƒ f(x2).
Spunem că f este strict crescătoare (respectiv strict descrescătoare) pe
mulţimea I dacă oricare ar fi x1, x2 χ I, astfel încât x1 < x2, să rezulte
f(x1) < f(x2) (respectiv oricare ar fi x1, x2 χ I cu x1 < x2, să rezulte f(x1) > f(x2)).
O funcţie numerică f :AτB crescătoare sau descrescătoare (respectiv
strict crescătoare sau strict descrescătoare) pe o mulţime nevidă I ⊂ A se
zice monotonă (respectiv strict monotonă) pe I. Când I = A vom spune
simplu că funcţia f : A τ B este monotonă.
89
Algebra I
Considerăm intervalul I = [0, ∞); dacă x1, x2 χ I cu x1 < x2, deoarece x1,
x2 ƒ 0 rezultă x12 < x22 şi deci f ( x1 ) < f ( x2 ) .
Dacă considerăm intervalul J = (–∞, 0] şi x1, x2 χ J astfel încât x1 < x2,
cum x1, x2 sunt negative obţinem –x1 > –x2 şi deci (–x1)2 > (–x2)2, adică
x12 > x22 . Deci f ( x1 ) > f ( x2 ) . În concluzie funcţia h este strict crescătoare
pe intervalul [0, +∞) şi strict descrescătoare pe intervalul (–∞, 0].
f ( x1 ) − f ( x2 )
Raportul în studiul monotoniei unei funcţii.
x1 − x2
Fie f : A τ B o funcţie numerică. Pentru simplificare vom nota cu
R(x1, x2) raportul:
f ( x1 ) − f ( x2 )
R ( x1, x2 ) = unde x1, x2 ∈ A şi x1 ≠ x2 .
x1 − x2
Raportul R(x1, x2) se numeşte rata creşterii (descreşterii) funcţiei f.
90
Algebra I
Interpretare geometrică
Ştim că graficul funcţiei f : R τ R, f(x) = ax + b, a γ 0 este o dreaptă.
Dacă f este strict crescătoare (a > 0) graficul funcţiei este o dreaptă ca în
figura 14.
Fig. 14 Fig. 15
91
Algebra I
Test de autoevaluare 1
o
e
v 1) Există un număr întreg m astfel încât să existe o funcţie
a
l
f : {1, 2, 3} τ {1, 2, 3} definită prin formula f(x) = x2 + m ?
u
a
r
e
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în 2 x + 3, dacă x < 0
2) Fie funcţiile f : R τ R, f ( x ) = 2 şi g : R τ R,
continuarea
enunţurilor.
x + 3, dacă x ≥ 0
g(x) = x + 1. Să se calculeze f ) g şi f ) g.
92
Algebra I
1 f a 1
b k a
2 2 b
A= 3 c =B A= =B
3
4 c
d 4 d
5
e
Fig. 1 Fig. 2
a 1 1 a
b 2 b
A= =B 2 =B
c 3 A= c
3
d 4 d
4
Fig. 4 Fig. 5
94
Algebra I
f(x1)
Fig. 6 Fig. 7
În concluzie, funcţia f este injectivă dacă şi numai dacă orice paralelă
la axa Ox intersectează graficul funcţiei în cel mult un punct.
Dacă f este surjectivă rezultă, conform definiţiei, că pentru orice b ∈ B
există (cel puţin un) a ∈ A astfel încât f (a) = b, adică orice paralelă la axa
Ox dusă prin punctul de coordonate (0, b), b ∈ B, intersectează graficul
funcţiei în cel puţin un punct (fig. 8). Dacă există b ∈ B astfel încât paralela
la axa Ox, dusă prin punctul de coordonate (0, b) nu intersectează graficul
funcţiei f, funcţia nu este surjectivă (fig. 9).
y y
f:R→R f:R→R
x O x
Fig. 8 Fig. 9
95
Algebra I
96
Algebra I
Fig. 10
Fig. 11
97
Algebra I
–1 –1
Folosind notaţia cu x, funcţia inversă a lui f este f : R → R, f (x) =
1 b
= x– .
a a
Presupunem că b γ 0.
b
Considerăm punctele din planul xOy: P1 ( 0, b ) ; P2 − , 0 respectiv
a
b
Q1 ( b, 0 ) , Q2 0, − . Se observă că P1 şi Q1 (respectiv P2 şi Q2) sunt
a
simetrice faţă de prima bisectoare. Cum graficul funcţiei f este dreapta ce
trece prin punctele P1 şi P2, iar graficul funcţiei f –1 este dreapta ce trece prin
punctele Q1 şi Q2 rezultă că aceste două drepte sunt simetrice faţă de prima
bisectoare aşa cum se vede din figura 12.
x − 2, dacă x ≤ 3,
3. Fie funcţia f : R → R, f(x) = Să se arate că funcţia
2 x − 5, dacă x > 3
f este bijectivă şi să se calculeze inversa sa.
Soluţie. Să arătăm, mai întâi, că f este injectivă. Pentru aceasta, fie x1,
x2 ∈ R. Distingem cazurile:
1º x1, x2 ≤ 3. Dacă f(x1) = f(x2), atunci x1 – 3 = x2 – 3, de unde x1 = x2.
2º x1, x2 > 3. Dacă f(x1) = f(x2), atunci 2x1 – 5 =2x2 – 5, de unde x1 = x2.
3º x1 ≤ 3, x2 > 3. Avem x1 ≠ x2, iar f(x1) = x1 – 2 ≤ 1 şi f(x2) = 2x2 – 5 > 1,
de unde f(x1) ≠ f(x2).
Deci f este funcţie injectivă.
Să arătăm acum că f este surjectivă. Pentru aceasta, fie y ∈ R. Distingem
cazurile:
1º y ≤ 1. Dacă f(x) = y, atunci x – 2 = y, de unde x = y + 2 ≤ 3.
y +5
2º y > 1. Dacă f(x) = y, 2x – 5 = y, de unde x = > 3.
2
Deci oricare ar fi y ∈ R există x ∈ R astfel încât y = f(x): dacă y ≤ 1,
y +5
atunci x = y + 2, iar dacă y > 1, atunci x = .
2
y + 2, dacă y ≤ 1,
–1 –1
Atunci inversa funcţiei f este f : R → R, f (y) = y + 5
2 , dacă y > 1.
Interpretarea geometrică a inversei unei funcţii numerice
Am văzut că pentru funcţia f : R τ R, f(x) = ax + b unde a γ 0 şi b γ 0,
graficele funcţiilor f şi f –1 sunt două drepte simetrice în raport cu prima
bisectoare.
Vom arăta acest lucru rămâne valabil
pentru orice funcţie numerică.
Fie f : A τ B o funcţie numerică inversabilă
şi f –1 : B τ A funcţia inversă a lui f. Fie M(x0,
y0) un punct al graficului funcţiei f. Atunci y0 =
f(x0) şi deci x0 =
= f –1(y0). Rezultă că punctul M' (y0, x0)
aparţine graficului funcţiei f –1 (reprezentat
punctat în figura 13). Dar M şi M' sunt Fig. 13
98
Algebra I
*
Într-adevăr, cum OP = OQ şi MP = M'Q, rezultă că triunghiurile OPM şi OQM' sunt congruente. Deci, OM = OM', Pe de
altă parte POM η QOM ' şi deci MOR η M'OR. În triunghiul MOM′ care este isoscel, OR este bisectoare, deci şi
mediană. Rezultă că MR = M′R, adică M şi M′ sunt simetrice faţă de dreapta OR.
99
Algebra I
Test de autoevaluare 2
3 x − 2, dacă x ≤ 2,
2. Fie funcţia f : R τ R, definită prin f ( x ) = 2 .
x , dacă x > 2.
Răspunsurile Să se arate că f bijectivă şi să se calculeze inversa sa.
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor.
100
Algebra I
101
Algebra I
y
y
9
8
7
6
5
4
3
2
1
–3 –2 –1 1 2 3 x’ x
y’
Fig. 1 Fig. 2
102
Algebra I
y
y
x’ x
O
P2
x’ O x y’
Fig. 4 Fig. 5
y 0 − c = ax sau y 0 − c = g ( x0 ) .
2
0
x’ O P(x0, y0)
Deci punctul P'(x0, y0 – c) aparţine
graficului funcţiei g(x) = ax2, reprezentat
punctat în figura 6. Fig. 6
103
Algebra I
y y
V(0,c)
c
x’ O x x’ O c a > 0 şi c ≤ 0
a > 0 şi c ≥ 0
y’ V(0,c)
y’
V(0,c) y
x’ O a < 0 şi c ≥ 0 x’ c a < 0 şi c ≥ 0
V(0,c)
y’
Fig. 7
2
b −Δ
f (x) = a x + + (1)
2a 4a
104
Algebra I
2
b −Δ
y 0 = f ( x0 ) = a x0 + +
2a 4a
sau
b
y 0 = g x0 + .
2a
b
Rezultă că punctul P ' x0 + ,y 0 aparţine graficului funcţiei g. Se
2a
observă că P se obţine din P ' făcând o translaţie paralelă cu axa x'x cu o
−b
cantitate egală cu . Deci graficul funcţiei f(x) = ax2 + bx + c se obţine
2a
−Δ
din graficul funcţiei g ( x ) = ax 2 + printr-o translaţie paralelă cu axa x'x,
4a
−b
cu o cantitate egală cu
2a
−b y
( dacă > 0, translaţia se face spre
2a
−b
dreapta, iar dacă < 0, translaţia se
2a
face spre stânga).
A(0, c)
P’ P(x0,y
Cum y'y este axă de simetrie pentru
−b x’ x
graficul funcţiei g, atunci dreapta x =
2a Δ
V' 0,− V − b
,−
Δ
este axă de simetrie pentru graficul 4a 2a 4a
2
funcţiei f(x) = ax + bx + c. Graficul
y’
funcţiei f(x) = ax2 + bx + c se numeşte
−b −Δ Fig. 8
parabolă, iar punctul V , se
2a 4a
numeşte vârful parabolei. Graficul funcţiei f(x)
= ax2 + bx + c intersectează axa y'y în punctul
A (0, f(0)), unde f(0) = c.
105
Algebra I
y y
V ( −
b
2a
,−
4a
Δ
)
x’ O x x’ O − b , 0 x
V
2a
a > 0 şi Δ < 0 y’ a > 0 şi Δ = 0
y’
y
y
x’
O x
− b , − Δ
V
2a 4a
x’ O x
V − b
,−
Δ
2a 4a
y’ a > 0 şi Δ > 0
y’ a < 0 şi Δ < 0
y − b , − Δ y
V
− , 0
b 2a 4a
V
2a
x’ O x x’ O x
y’ a < 0 şi Δ > 0
y’ a < 0 şi Δ = 0
Fig. 9
106
Algebra I
ax2 + bx + c = 0, (a γ 0).
Din figura 9 rezultă următoarele:
1o Graficul funcţiei f(x) = ax2 + bx + c intersectează axa x'x în două
puncte distincte dacă şi numai dacă Δ = b2 – 4ac > 0. Punctele de
intersecţie ale acestui grafic cu axa x'x sunt punctele de coordonate B1(x1,
0) şi B2(x2, 0), unde x1 şi x2 sunt rădăcinile ecuaţiei ax2 + bx + c = 0.
Reamintim că aceste rădăcini sunt date de formulele:
−b + b 2 − 4ac −b − b 2 − 4ac
x1 = şi x2 = .
2a 2a
−b x + x2 b
Cum x1 + x2 = , atunci 1 = − . Rezultă că axa de simetrie a
a 2 2a
2
graficului funcţiei f(x) = ax + bx + c trece prin punctul de coordonate
x1 + x2
2 ,0 .
2 Graficul funcţiei f(x) = ax2 + bx + c intersectează axa x'x într-un
o
singur punct (spunem în acest caz că axa x'x este tangentă la grafic) dacă
şi numai dacă Δ = b2 – 4ac = 0. Punctul de intersecţie al graficului cu axa
−b
x'x este V ,0 care este şi vârful graficului.
2a
Ecuaţia f(x) = ax2 + bx + c = 0 are în acest caz două rădăcini reale egale:
−b
x1 = x2 = .
2a
3o Graficul funcţiei f(x) = ax2 + bx + c nu intersectează axa x'x dacă şi
numai dacă Δ = b2 – 4ac < 0, ceea ce este echivalent cu faptul că ecuaţia
nu are nici o rădăcină reală.
107
Algebra I
108
Algebra I
Interpretarea geometrică y
În cazul a > 0, parabola funcţiei f(x) = ax2 +
bx + c are ramurile îndreptate în sus (spre y
pozitiv). În acest caz minimul funcţiei este egal
cu ordonata vârfului graficului, iar valoarea lui x V
în care se realizează acest minim este abscisa b Δ
− ,−
vârfului graficului (fig. 11). 2a 4a
O x
Fig. 11
y
V − b Δ
În cazul a < 0, parabola are ramurile 2a
,−
4a
îndreptate în jos (spre y negativ). În acest
caz maximul funcţiei este, de asemenea, x’ O x
egal cu ordonata vârfului graficului, iar
valoarea lui x unde se realizează acest
maxim este, de asemenea, egală cu y’
abscisa vârfului graficului (fig. 12). Fig.12
109
Algebra I
R(x1, x2) =
f ( x1 ) − f ( x2 )
=
( ) ( )
ax12 + bx1 + c − ax22 + bx2 + c
=
x1 − x2 x1 − x2
=
( )
a x12 − x22 + b ( x1 − x2 )
= a ( x1 + x2 ) + b.
x1 − x2
Pentru a determina intervalele de monotonie este suficient să
determinăm semnul expresiei a(x1 + x2) + b.
−b −b
Fie a > 0 şi x1, x2 χ −∞, astfel încât x1 < x2. Deci avem x1 < x2
2a 2a
−b
de unde obţinem că x1 + x2 < 2 x2 ≤ . Folosind semnul funcţiei de gradul I
a
−b
avem că a(x1 + x2) + b < 0 şi ca atare R(x1, x2) < 0. Deci pe intervalul −∞,
2a
−b
funcţia este strict descrescătoare. Dacă considerăm x1, x2 χ , +∞ astfel
2a
b
încât x1 < x2 obţinem că x1+x2 > 2x1 ƒ − şi deci a(x1+x2) + b>0.
a
−b
Deci R(x1, x2) > 0 care ne arată că pe intervalul , +∞ funcţia f este strict
2a
crescătoare.
Cazul a < 0. Se poate considera funcţia – f = (–a)x2 + (–b)x + (–c) unde
–a > 0.
Este foarte sugestiv a se transpune afirmaţiile 1o şi 2o din teorema de mai
sus în următoarele tabele:
x –∞ −b +∞
2a
f(x) −Δ
4a
minim
x –∞ −b +∞
2a
f(x) −Δ
4a
maxim
Definiţie −b −b
Intervalele −∞, şi , +∞ se numesc intervale de monotonie ale
2a 2a
funcţiei f.
110
Algebra I
Interpretare geometrică
Cazul a > 0. Parabola funcţiei f(x) = ax2 + bx + c are ramurile în sus
(fig. 13). Fie P(x0, y0) un punct arbitrar pe parabolă având proiecţia pe axa
−b
x'x în Q. Când Q se apropie de la stânga la dreapta de punctul A ,0 ,
2a
atunci punctul P coboară. Când punctul Q se îndepărtează de punctul A
spre dreapta, punctul P urcă pe ramura din dreapta a parabolei.
y y
V − b
,−
Δ
P(x0,y P(x0,y 2a 4a
y0
) )
Q A Q
x’ O −
b x
V − ,−
b
Δ 2a
Q A
2a 4a
P(x0,y0) P(x0,y0)
x’ O −
b Q x
2a
y’ y’
Fig. 13 Fig. 14
−b 1
1) Fie funcţia f(x) = 2x2 – x + 1. Cum a = 2 şi = , funcţia este strict
Exemple 2a 4
1 1
descrescătoare pe intervalul −∞, şi strict crescătoare pe intervalul , +∞ .
4 4
Tabelul asociat este următorul:
x –∞ 1 +∞
4
f(x) = 2x2 – x + 1 7
8
minim
−b
2) Fie funcţia f(x) = –x2 + 2. Cum a = –1 < 0 şi = 0, funcţia este
2a
strict crescătoare pe intervalul (–∞, 0] şi strict descrescătoare pe intervalul
[0, +∞).
Tabelul asociat este următorul:
x –∞ 0 +∞
f(x) = –x2 + 2 2
maxim
111
Algebra I
y
Punctul A(0, –3) este la intersecţia B1(–3,0) B2(1,0)
graficului cu axa y'y.
Punctele B1 (–3, 0) şi B2(1, 0) sunt x’ O x
intersecţiile graficului cu axa x'x, iar
V(–1, –4) este vârful parabolei. Graficul
funcţiei f(x) = x2 + 2x – 3 este dat în
figura 15. A(0,–3)
V(–1,–4) y’
Fig. 15
112
Algebra I
–––––––– –––––––
O x
++++++++ +++++++
O
Δ<0, a>0 x
Δ < 0, a < 0
Fig. 16
2
b
2. Cazul Δ = 0. În acest caz, pentru orice x χ R avem f(x) = a x + .
2a
2 2
−b b b
Dacă x γ , atunci x + γ 0 şi deci x + > 0.
2a 2a 2a
113
Algebra I
−b
Rezultă că pentru orice x γ semnul lui f(x) este acelaşi cu al lui a.
2a
−b
Dacă x = , atunci f(x) = 0. Putem enunţa regula:
2a
Dacă Δ = 0, atunci f(x) are acelaşi semn cu al lui a, oricare ar fi xχ R,
−b
cu excepţia lui x = , unde f ia valoarea zero.
2a
Acest rezultat se trece în tabelul următor:
x –∞ −b +∞
2a
f(x) semnul lui a 0 semnul lui a
++++++ + +++
O b x
Δ=0, a>0 −
2a
Δ=0, a<0
Fig. 17
114
Algebra I
y y
++++++ ––––– +
O x1 x2 x
Δ > 0, a > 0 Δ > 0, a < 0
Fig. 18
115
Algebra I
Test de autoevaluare 3
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor.
x 2 − 3x + 2
2) Să se determine lmf pentru funcţia f : R τ R, f ( x ) = 2 .
x + x +1
116
Algebra I
1o Dacă n este un număr par nenul, atunci funcţia f(x) = xn este strict
Teorema 8
descrescătoare pe intervalul (–∞, 0] şi strict crescătoare pe intervalul [0,
∞).
2o Dacă n este un număr impar atunci funcţia f(x) = xn este strict
crescătoare pe R.
Teorema 9 Dacă n este un număr par, funcţia putere f(x) = xn este o funcţie pară.
Dacă n este un număr impar, funcţia putere f(x) = xn este impară.
117
Algebra I
118
Algebra I
Observaţie Deşi funcţia f este strict descrescătoare pe intervalele (–∞, 0) şi (0, +∞)
ea nu este strict descrescătoare pe mulţimea R – {0}. Într-adevăr, dacă x1
= –1, x2 = 1 atunci x1 < x2. Dar, f ( x1 ) = f (−1) = 1 = −1 şi f(x2) = f(1) = 1 şi
(−1) 2m+1
deci f(x1) < f(x2).
Graficul funcţiei putere f(x) = xn, pentru n = –1 şi n = –2.
Funcţia f : R – {0} τ R, f(x) = x–1.
Trasarea graficului se face prin „puncte”. Pentru aceasta asociem
următorul tabel de valori:
x 1 1 1 1 1 1
–∞ –100 –10 –2 –1 − − − 1 2 10 100 +∞
2 10 100 100 10 2
f(x) = x-1 1 1 1 1 1 1
− − − –1 –2 –10 – 100 100 10 2 1
100 10 2 2 10 100
În acest tabel se vede că pentru valori din ce în ce mai mari ale lui |x|, f(x)
se „apropie“ de zero, iar pentru valori din ce în ce mai mici ale lui |x|, f(x) ia
valori din ce în ce mai mari (în valoarea absolută). Graficul funcţiei f(x) = x–1
este schiţat în figura 3. Acest grafic se numeşte hiperbolă. El este constiuit din
două ramuri simetrice faţă de originea axelor (deoarece funcţia f(x) = x–1 este o
funcţie impară).
119
Algebra I
y y
x’
O x
x’ O x
y’ y’
Fig. 3 Fig. 4
Funcţia f : R – {0} τ R, f(x) = x–2.
Pentru trasarea graficului, acestei funcţii îi asociem următorul tabel de
valori:
x 1 1 1 1 1 1
–∞ –10 –2 –1 − − − 1 2 10 +∞
2 10 100 100 10 2
f(x) = x-2 1 1 1 1
1 4 100 10 000 10 000 100 4 1
100 4 4 100
Din acest tabel se vede că pentru valori ale lui x din ce în ce mai
apropiate de 0 (pozitive sau negative) funcţia f ia valori din ce în ce mai
mari. Pentru valori ale lui |x| din ce în ce mai mari, funcţia f ia valori din ce
în ce mai mici.
Graficul funcţiei f(x) = x–2 este schiţat în figura 4.
Acest grafic este constituit din două ramuri simetrice faţă de axa y'y
(deoarece funcţia f(x) = x–2 este pară) situate deasupra axei x'x.
Într-adevăr fie x1, x2 χ [0, +∞), astfel încât x1 < x2. Deoarece x1 =
(x)
n
1
n
1 2
2o Funcţia radical este bijectivă.
Deoarece funcţia radical este strict crescătoare rezultă că ea este
injectivă (vezi teorema 5, pct. 3.2.2). Fie acum y ∈ [0, +∞). Deoarece
f(yn) = n y n = y, rezultă că f este surjectivă.
120
Algebra I
1 1
O O
x’ 1 x’ 1
Fig. 5 Fig. 6
( )
m
n
Putem presupune n > 0 şi atunci f(x) = x . Rezultă că funcţia
putere cu exponent raţional are proprietăţi asemănătoare cu ale funcţiei
putere. Astfel:
m
a) dacă este pozitiv, atunci funcţia f este strict crescătoare;
n
m
b) dacă este negativ, atunci funcţia f este strict descrescătoare;
n
121
Algebra I
Fig. 7
122
Algebra I
Test de autoevaluare 4
123
Algebra I
Teorema 10 1° Dacă a > 1 este un număr real, atunci dintre două puteri cu
exponent raţional pozitiv ale acestui număr, este mai mare aceea al cărei
exponent este mai mare.
2° Dacă 0 < a < 1 este un număr real, atunci dintre două puteri cu
exponent raţional pozitiv ale acestui număr, este mai mare aceea al cărei
exponent este mai mic.
m p
Demonstraţie. 1° Într-adevăr, fie > > 0 două numere raţionale
n q
m p
q
pozitive. Avem a n = n a m şi a q = a p . Aducem aceşti radicali la radicali
de acelaşi ordin:
n nq q nq
am = amq , ap = anp .
m p
Cum > , rezultă că mq > np. Dar cum a > 1, rezultă amq > anp, de
n q
m p
nq mq nq np
unde a > a sau a > a .
n q
1,21 1,22
Exemple 1 1
1. Avem 1,21 < 1,22. De aceea 21,21 < 21,22; > .
2 2
0,3 0,4
1 1
( 3) ( 3)
0,3 0,4
2. Avem 0,3 < 0,4. De aceea < ; > .
3 3
124
Algebra I
125
Algebra I
2
Numărul care ne interesează y = 3 îndeplineşte inegalităţile:
1
3 ≤ y < 32 ,
31,4 ≤ y < 31,5 ,
31,41 ≤ y < 31,42 ,
31,414 ≤ y < 31,415 ,
.........................
2° 0 < a < 1. Dacă x > 0 este un număr real, avem: x'n ≤ x < xn' ' .
'' '
După punctul 2° al teoremei 10, rezultă că a xn < a xn .
2
1
Exemplu Să explicăm ce trebuie înţeles prin . Având în vedere cele de
3
mai înainte, precum şi tabelul aproximărilor zecimale ale lui 2 din
2
1
exemplul precedent, numărul care ne interesează y = îndeplineşte
3
inegalităţile:
2 1
1 1
3 < y ≤ ,
3
1,5 1,4
1 1
3 < y ≤ ,
3
1,42 1,41
1 1
3 < y≤ ,
3
1,415 1,414
1 1
3 < y ≤ ,
3
................................
Vom adăuga că, pentru orice număr real x, 1x = 1.
În final, trebuie menţionată o proprietate importantă a puterilor cu
exponent pozitiv, şi anume:
Oricare ar fi a > 0 şi x > 0, avem ax > 0.
Într-adevăr, fie xn' , x n' ' aproximările zecimale ale lui x prin lipsă,
respectiv prin adaos. Atunci, pentru orice n, avem:
126
Algebra I
' ''
a xn ≤ a x < a xn .
− 5
1
1 1
Exemplu 3 − 5
= 5; = . Am demonstrat că dacă x > 0, atunci a–x > 0.
3 3 1
5
3
1
Cum a–x = x
, rezultă că şi pentru x < 0, avem ax > 0.
a
Amintim că pentru a ≠ 0, am convenit să punem a0 = 1.
Astfel am definit puterea unui număr pozitiv cu orice exponent real.
Puterea unui număr negativ cu exponent real, în general, nu este definită.
− 3
Exemple 1
1. = (2−1 )− 3
= 2 3.
2
− 27
1 3 1
− 81
1
−9
127
Algebra I
2. Funcţia exponenţială
Fie a > 0 un număr real pozitiv. Am văzut mai înainte că oricare ar fi
numărul real x, avem ax > 0.
Aşadar, putem defini funcţia următoare:
f : R → (0, ∞), f (x) = ax.
Definiţie Funcţia f : R → (0, ∞), f (x) = ax, unde a > 0 şi a ≠ 1, se numeşte funcţie
exponenţială (de bază a).
1) Dacă a > 1, atunci pentru x > 0 avem ax > 1, iar pentru x < 0 avem
a < 1. Dacă a < 1, atunci pentru x > 0 avem ax < 1, iar pentru x < 0 avem
x
ax > 1.
m
Demonstraţie. Fie a > 1 şi x > 0. Dacă x este raţional, adică x = ,
n
m
atunci a x = a n = n a m . Cum a > 1, rezultă că şi am > 1, dar atunci şi
n
a m > 1. Dacă x este un număr real pozitiv oarecare, fie xn' şi xn' ' , pentru
orice n, aproximările zecimale prin lipsă şi prin adaos ale lui x. Atunci
x'n ≤ x < xn' ' .
Cum a > 1, rezultă că pentru orice n avem
' ''
a xn ≤ a x < a xn .
Dar x n' este raţional pozitiv şi, după cum am observat mai înainte,
' ''
a xn ≤ a x < a xn . > 1, de unde ax > 1.
1
Dacă x < 0, atunci avem a x = −x
. Dar –x > 0 şi deci a–x > 1. Prin
a
1
urmare, a x = − x < 1.
a
Cazul în care 0 < a < 1 se tratează analog; îl lăsăm ca exerciţiu.
128
Algebra I
x –∞ –3 –2 –1 0 1 2 3 +∞
x
f (x) = 2 1 1 1
1 2 4 8
8 4 2
1
x 1 1 1
h(x) = 8 4 2 1
2 2 4 8
Observăm că pentru x = ±2, ±3 şi, în general, pentru x întreg diferit de
x
x 1
±1, valorile funcţiilor g(x) = 5 şi k(x) = sunt ori foarte mari, ori foarte
5
mici, deci punctele corespunzătoare sunt greu de figurat pe grafic. De
aceea, în acest caz, vom lua pentru x valori fracţionare cuprinse între –1 şi
3 1 1 1 1 3
1, ca de exemplu: x = –1, – , – , – , 0, , , , 1.
4 2 4 4 2 4
Valorile funcţiilor vor fi calculate aproximativ. Astfel:
129
Algebra I
50 = 1;
1
54 = 4 5 = 5 ≈ 2,2360 ≈ 1,5;
1
5 2 = 5 ≈ 2,24;
3
( )
3
5 4 = 4 53 = 4
5 ≈ 3,34;
51 = 5;
1
− 1 1
5 4
= 1
≈ ≈ 0,66; ş.a.m.d.
1,5
5 4
X 3 1 1 1 1 3
–∞ –1 – – – 0 1 +∞
4 2 4 4 2 4
g(x) = 5x 0,2 0,3 0,45 0,66 1 1,5 2,24 3,34 5
x
1
k(x)= 5 3,34 2,24 1,5 1 0,66 0,45 0,3 0,2
5
y 1 y
h(x) = 1
x k(x) = X
g(x) = 5 x 5
2
4 4
x
f(x) = 2
3 3
2 2
1 1
-2 -1 O 1 2 x -2 -1 O 1 2 x
Fig. 1 Fig. 2
130
Algebra I
131
Algebra I
x 1 1 1 1
1 2 4 8
16 8 4 2
16
log2x –4 –3 –2 –1 0 1 2 3
4
log 1 x 4 3 2 1 0 –1 –2 –3
2 –4
x 1 1 1 1
1 5 25 125
625 125 25 5
625
log5x –4 –3 –2 –1 0 1 2 3
4
log 1 x 4 3 2 1 0 –1 –2 –3
5 –4
Reprezentăm într-un sistem de axe xOy punctele ale căror coordonate
sunt valorile din tabelele de mai sus. Punctele obţinute le unim printr-o
linie continuă.
În figura 3 sunt reprezentate graficele funcţiilor f(x) = log2 x şi
g(x) = log5 x, iar în figura 4 sunt reprezentate graficele funcţiilor
h(x) = log 1 x şi k(x) = log 1 x .
2 5
132
Algebra I
y y
f (x) = log2x
g (x) = log5x
O O 1
1 x
k (x) = log 1 x
2
h (x) = log 1xx
2
Fig. 3 Fig. 4
y y
x
f (x) = 5 g (x) = 1
1 f (x) = log5x 1
x
1 x O 1
f (x) = 1 x
5
Fig. 5 Fig. 6
3. Proprietăţile logaritmilor
Folosind proprietăţile puterilor cu exponenţi reali obţinem următoarele
proprietăţi pentru logaritmi:
1° Dacă A şi B sunt două numere pozitive, atunci
loga(AB) = logaA + logaB
(logaritmul produsului a două numere este egal cu suma logaritmilor celor
două numere).
133
Algebra I
loga 1 = – logaB
B
3° Dacă A este un număr pozitiv şi m un număr real arbitrar, atunci
logaAm = m logaA
(logaritmul puterii unui număr este egal cu produsul dintre exponentul
puterii şi logaritmul numărului).
Într-adevăr, dacă logaA = x, atunci ax = A. Dar atunci Am = (ax)m = amx şi
deci logaAm = mx = m logaA.
4° Dacă A este un număr pozitiv şi n un număr natural (n ≥ 2), atunci
loga A
loga n A =
n
(logaritmul unui radical dintr-un număr este egal cu câtul dintre logaritmul
numărului şi ordinul radicalului).
Într-adevăr, proprietatea 4° este un caz particular al proprietăţii 3°,
1
punând m = .
n
134
Algebra I
135
Algebra I
Exemple 1. Fie E = a2 7
ab 6 . Prin operaţia de logaritmare, obţinem:
1 6
logc E = logc(a2 7 ab 6 ) = logca2 + logc 7 ab 6 = 2logca + logc a + logc b.
7 7
a3
2. Fie E = 4 . Prin operaţia de logaritmare, obţinem:
b5
3 3
logc E =logc 4 a 5 = 1 logc a 5 = 1 (logc a3 − logc b5 ) = 3 logc a − 5 logc b.
b 4 b 4 4 4
Adesea în calcule este nevoie să se facă şi operaţia inversă, adică unei
expresii în care intervin logaritmi să-i asociem o expresie fără logaritmi.
1
De exemplu, să considerăm expresia logc E = 2logc a − logc b − 3logc 3.
2
Folosind proprietăţile logaritmilor, avem:
a2 a2
logc E = logc a 2 − logc b − logc 33 = logc = log c ,
b · 33 27 b
a2
de unde obţinem că E = .
27 b
136
Algebra I
Test de autoevaluare 5
x
x 1
1) Să se afle x astfel încât a > , unde a > 0 este un număr real.
a
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor.
log2 x + log2 x
3) Să se arate că expresia E = nu depinde de x.
log3 x + log3 x
137
Algebra I
138
Algebra I
139
Algebra I
x 2 − 5x + 6
Exemplu Să se determine semnul expresiei E = . Considerăm
x −1
funcţiile f1(x) = x2 – 5x + 6 şi f2(x) = x – 1. Rădăcinile ecuaţiei x2 – 5x + 6 =
=0 sunt x1 = 2 şi x2 = 3, iar rădăcina ecuaţiei x – 1 este 1. Facem următorul
tabel cu semnele funcţiilor f1 şi f2:
x –∞ 1 2 3 +∞
f1(x) + + + + + ++ + + + + + 0 ––––––0 + + +
f2(x) – – – – – 0+ + + + + + + + + + + + + +
E – – – – – + + + + + 0– – – – –0 + + +
Din tabel rezultă că expresia E este pozitivă pentru xχ (1, 2) 4 (3, ∞),
negativă pentru x χ (–∞, 1) 4 (2, 3) şi este egală cu zero pentru x = 2 şi x =
3. Expresia E nu are sens pentru x = 1.
a x 2 + b1x + c1
Studiul semnului expresiei de forma E = 1 2 ne ajută la
a2 x + b2 x + c2
rezolvarea inecuaţiilor de forma E > 0, E ƒ 0, E < 0 şi E 0.
x2 − 1
Exemple 1) Să se rezolve inecuaţia: > −1.
x2 − 4
x2 − 1
Soluţie. Inecuaţia dată este echivalentă cu inecuaţia 2
+ 1 > 0 *, care
x −4
2x 2 − 5
este echivalentă cu inecuaţia > 0. Vom determina semnul
x2 − 4
2x 2 − 5
expresiei E= 2 .
x −4
Facem tabelul
5 5
x –∞ –2 − 2 +∞
2 2
2x2 – 5 + + + + + + 0 – – – – 0 + ++ + + ++
2
x –4 + + + 0 – – – – – – – – – – – – – – 0+ + +
E + + + – – – 0 + + + 0 – – – – + + +
Din acest tabel rezultă că mulţimea soluţiilor inecuaţiei date este:
5 5
(–∞, –2) 4 − , 4 (2, +∞).
2 2
2) Să se rezolve inecuaţia:
x2 − x + 1
1.
x2 + x + 1
*
Este greşit de scris x2 – 1 > –1(x2 – 4), deoarece x2 – 4 poate fi pozitiv sau negativ.
140
Algebra I
141
Algebra I
Test se autoevaluare 6
x 2 − 5x + 4
1) Să se rezolve inecuaţia ≤ 1.
x2 − 4
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor. 3) Să se determine valorile reale ale lui m astfel încât
x 2 − 2mx + m + 1 > 0 , oricare ar fi x > 0 număr real.
142
Algebra I
1. Să se rezolve ecuaţia:
Exemple
x = 2 − x, (2)
Soluţie. Pentru ca radicalul să existe trebuie ca 2 – x ƒ 0, de unde x 2. Deci
soluţiile ecuaţiei trebuie să verifice această inegalitate. Ridicăm ambii membri
ai ecuaţiei la pătrat şi obţinem: x2 = 2 – x, sau x2 + x – 2 = 0. de unde x1 = –2
şi x2 = 1.
Cu toate că x1 2 şi x2 2, nu putem încă trage concluzia că acestea
sunt rădăcini ale ecuaţiei (2).
Aceasta pentru că la acelaşi rezultat am fi ajuns (prin ridicare la pătrat,
membru cu membru) chiar dacă am fi considerat ecuaţia iraţională
x = − 2 − x , care evident este diferită de ecuaţia dată (2). Deci printre
rădăcinile ecuaţiei obţinute prin ridicare la pătrat (membru cu membru) a
ecuaţiei (2) se găsesc şi rădăcinile ecuaţiei x = − 2 − x , care pot să nu
fie rădăcini ale ecuaţiei (2). De aceea, trebuie să verificăm dacă, într-
adevăr, x1 = –2 şi x2 = 1 sunt rădăcini ale ecuaţiei iraţionale date.
143
Algebra I
Pentru x = –2, membrul stâng al ecuaţiei (2) are valoarea –2, iar cel drept
4 = 2 . Cum _2 γ 2, rezultă că –2 nu este rădăcină a ecuaţiei (2). Pentru
x = 1, ambii membrii ai ecuaţiei (2) iau valoarea 1. Deci 1 este rădăcină a
ecuaţiei iraţionale date.
2. Să se rezolve ecuaţia:
x − 5 + 10 − x = 3. (3)
Soluţie. Din condiţiile de existenţă a radicalilor rezultă că soluţiile ecuaţiei
trebuie să verifice inegalitatea: 5 x 10. Prin ridicare la pătrat se obţine:
x−5+2 ( x − 5 )(10 − x ) + 10 − x = 9, sau
2 ( x − 5 )(10 − x ) = 4, sau ( x − 5 )(10 − x ) = 2.
Printr-o nouă ridicare la pătrat se obţine:
(x – 5)(10 – x) = 4, sau –x2 + 15x – 50 = 4, sau încă x2 – 15x + 54 = 0.
Această ecuaţie are rădăcinile: x1 = 6, x2 = 9, deci cuprinse între 5 şi 10.
Verificarea arată că atât 6 cât şi 9 sunt rădăcini ale ecuaţiei date.
3. Să se rezolve ecuaţia:
x + 7 + x − 1 = 4. (4)
Soluţie. Din condiţiile de existenţă a radicalilor rezultă x ƒ 1.
Să rezolvăm această ecuaţie prin înmulţirea ambilor membri cu
expresia conjugată a membrului stâng, adică cu x + 7 − x − 1 . Astfel
obţinem:
( x+7 + x −1 )( x+7 _ x −1 = 4 ) ( x+7 − )
x − 1 de unde
( x + 7 ) − ( x − 1) = 4 ( x+7− x −1 . )
De aici, avem
x + 7 − x − 1 = 2. (5)
Adunând membru cu membru ecuaţiile (4) şi (5) se obţine
2 x + 7 = 6 , de unde x + 7 = 9, adică x = 2. Prin verificare, se obţine că 2
este o rădăcină a ecuaţiei date.
4. Să se rezolve ecuaţia:
3 2x − 1 + 3 x − 1 = 1 (6)
Soluţie. Fiind de ordin 3, radicalii există pentru orice x real.
Pentru rezolvarea ecuaţiei folosim identitatea
( a + b ) = a3 + b3 + 3ab ( a + b ) .
3
3 3 ( 2 x − 1)( x − 1) = 3 (1 − x ) .
Atunci 3 ( 2x − 1)( x − 1) = 1 − x şi printr-o nouă ridicare la puterea
treia, obţinem ( 2 x − 1)( x − 1) = (1 − x ) , sau
3
144
Algebra I
( x − 1) ( 2x −1) + ( x − 1)
= 0, sau ( x − 1) x 2 = 0, de unde x = 1 şi x = 0.
2
1 2
Test de autoevaluare 7
1) Să se rezolve ecuaţia x − 3 − x + 3 = 2 − 10 .
3
2) Să se rezolve ecuaţia x + 3 + 3 13 − x = 4.
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor.
145
Algebra I
1. Ecuaţii exponenţiale
Ecuaţia exponenţială este o ecuaţie în care necunoscuta este
exponent sau o ecuaţie în care este exponent o expresie care conţine
necunoscuta.
2
Astfel, ecuaţiile: 3x = 2x-1; 5 x −6 − 1 = 0 şi 2x+3 + 4x+1 = 320 sunt ecuaţii
exponenţiale.
În practică, atunci când avem de rezolvat o ecuaţie exponenţială, vom
pro-ceda astfel: folosind diverse substituţii precum şi proprietăţile funcţiei
exponenţiale, vom căuta s-o reducem la rezolvarea unor ecuaţii simple, de
regulă de gradul întâi sau gradul al doilea.
Cele mai multe ecuaţii exponenţiale sunt reductibile la forma af(x) = b,
cu a > 0, b > 0, a ≠ 1.
Datorită injectivităţii funcţiei logaritmice, această ecuaţie este echivalentă
cu:
lg b
f (x) = logab = .
lg a
În aplicaţiile practice, în aceste ecuaţii b se poate exprima, de obicei,
ca putere a lui a, b = aα, de unde rezultă ecuaţia
f (x ) = α.
x 2
Exemplu Să se rezolve ecuaţiile 22x = 64; 32 = 81; 5 x − x −2 = 625 .
Vom avea 22 x = 26 , de unde rezultă 2x = 6, adică x = 3.
x x
Din ecuaţia 32 = 81 , 32 = 34 , deducem 2x = 4, 2x = 22 şi deci x = 2.
2
Pentru ultima ecuaţie, obţinem 5 x − x −2 = 54 , deci x2 – x – 2 = 4, de unde
rezultă x2 – x – 6 = 0. Avem, în final, x1 = 3 şi x2 = –2.
Există ecuaţii exponenţiale care nu se pot reduce la nici una dintre formele
discutate.
146
Algebra I
x x
2. 57 = 75 . Logaritmând, deducem 7x lg 5 = 5x lg 7; logaritmând din
lg lg 7 _ lg lg 5
nou, obţinem x lg7 + lg lg 5 = x lg 5 + lg lg 7 şi deci x = .
lg 7 − lg 5
3. 32 x ·52 x −3 = 7 x _ 1 ·4 x +3.
Deducem că 2x lg 3 + (2x – 3) lg 5 = (x – 1) lg 7 + (x + 3) lg 4, prin
urmare x(2 lg 3 + 2 lg 5 – lg 7 – lg 4) = 3 lg 5 – lg 7 + 3 lg 4. În final, avem:
125 ·64
lg
3 lg 5 _ lg 7 + 3 lg 4 7
x= = .
2 lg 3 + 2 lg 5 − lg 7 − lg 4 225
lg
28
4. Să considerăm în cele ce urmează ecuaţia 4x + 2x = 272.
Pentru a rezolva ecuaţii de acest tip vom observa mai întâi că putem
scrie
22x + 2x –272 = 0 şi deci făcând substituţia 2x = y, obţinem: y2 + y – 272 =
0, deci y1 = 16, y2 = –17.
Deoarece 2x > 0, rezultă că –17 nu poate fi egal cu 2x şi deci singura
soluţie se obţine din 2x = 16, 2x = 24, deci x = 4.
În unele situaţii, substituţia efectuată la exerciţiul precedent nu se
poate face imediat în forma iniţială a exerciţiului. Să luăm, de exemplu,
ecuaţia 6x +4x = 9x.
Vom împărţi ambii termeni cu 9x şi obţinem
x x x 2x x
6 4 2 2 2 2
9 + 9 = 1, 3 + 3 = 1. Făcând substituţia 3 = y , obţinem y
−1 ± 5
+ y –1 = 0 şi deci y1, 2 = .
2
−1 − 5
Deoarece < 0, rezultă că singura soluţie a ecuaţiei o obţinem
2
din
5 −1
x lg
2 −1 + 5 2 .
3 = 2
şi deci x =
2
lg
3
2. Ecuaţii logaritmice
Ecuaţiile logaritmice sunt ecuaţii în care expresiile ce conţin
necunoscute apar ca bază sau ca argument al unor logaritmi.
De exemplu: logx+1 (x + 2) = 1; lg(x2+x-2) = 3;
log x(5x2+ 3) = lg(2x+3) –1.
Folosind injectivitatea funcţiei exponenţiale, avem că rezolvarea unei
ecuaţii de tipul logg(x) f (x)= b este echivalentă cu rezolvarea ecuaţiei f (x) =
g(x)b. Vom avea însă grijă ca soluţiile obţinute să satisfacă f (x) > 0, g(x) >
0, g(x) ≠ 1, pentru care expresia logg(x) f (x) are sens.
La fel ca la ecuaţiile exponenţiale, în practică atunci când avem de
rezolvat o ecuaţie logaritmică, vom proceda astfel: folosind diverse
substituţii precum şi proprietăţile logaritmilor, vom căuta s-o reducem la
rezolvarea unor ecuaţii simple, de regulă de gradul întâi sau de gradul al
doilea.
147
Algebra I
31 31 1
unde rezultă x1 = 3 şi x2 = – . Deoarece – < – , obţinem că 3
3 3 3
este singura soluţie a ecuaţiei date.
148
Algebra I
1 1
Soluţie. Deoarece logx3 = , rezultă log3x + = 2. Notând log3x =
log3 x log3 x
1
y, obţinem y + = 2, adică y2 – 2y + 1 = 0; deci y = 1, adică log3x = 1. Prin
y
urmare, x = 3.
7. Să se rezolve ecuaţia: x lg x +2 = 1000 .
Soluţie. Punem condiţia de existenţă a expresiilor: x > 0. Logaritmând,
( )
obţinem o ecuaţie echivalentă lg x lg x + 2 = lg1000 care devine (lg x + 2)lg x
2
= 3. Notând lg x = y, avem y + 2y – 3 = 0 şi deci y1 = –3, y2 = 1.
Din lg x = –3, obţinem x = 10-3, x = 0,001, iar din lg x = 1, obţinem x = 10.
149
Algebra I
2 1
−4 x 1
2. Să se rezolve inecuaţia 2 x . Deoarece = 2−3 , inecuaţia se
>
8 8
x 2 −4 x −3 2
scrie 2 > 2 , care este echivalentă cu x – 4x > –3. Rezolvarea
2
inecuaţiei x – 4x + 3 > 0 dă pentru x valorile posibile x ∈ (-∞, 1) ∪ (3, +∞).
3. Să se rezolve inecuaţia: log 1 (2 x _1) > _ 3 . Avem că –3 = log 1 27 şi
3 3
1
inecuaţia devine log 1 (2 x _1) > log 1 27 . Deoarece baza a logaritmului este
3 3
3
subunitară, inecuaţia devine 2x – 1 < 27, adică x < 14. În acelaşi timp, din
1
condiţia de existenţă a logaritmului iniţial, avem 2x – 1 > 0, adică x > .
2
1
Deci x ∈ , 14 .
2
150
Algebra I
Test de autoevaluare 8
1) Să se rezolve ecuaţia 2 ⋅ 25 x − 10 x − 4 x = 0 .
2) ( )
Să se rezolve ecuaţia 3lg2 x 3 − lg x − 1 = 0.
Răspunsurile
se vor da în
spaţiul liber
din chenar, în
continuarea
enunţurilor.
x y − y x = 0
3) Să se rezolve sistemul de ecuaţii x y
2 − 4 = 0
4) ( )
Să se rezolve inecuaţia log2 9 − 2 x > 3 − x. jkgkfgjkhfjkfkjfjhfkjfjfjh
151
Algebra I
Test 2
1) este clar că dacă f este bijectivă atunci f este injectivă şi surjectivă. Fie A =
{a1, a2, …,an } şi B = f(A) = {f ( x ) | x ∈ A} . Dacă f este injectivă, atunci
B = {f ( a1 ) , f ( a2 ) ,..., f ( an )} are tot n elemente şi cum B ⊆ A , rezultă B = A,
adică f este surjectivă. Dacă f este surjectivă, să arătăm că este injectivă.
Presupunând că f nu este injectivă, există ai ≠ a j din A cu f ( ai ) = f ( a j ) .
Aşadar mulţimea f(A) are cel mult n – 1 elemente, ceea ce contrazice faptul
că f(A) = A.
2) Să arătăm ca f este injectivă. Fie x1, x2 ∈ .Distingem cazurile:
i) x1, x2 ≤ 2 . Dacă f ( x1 ) = f ( x2 ) , atunci 3 x1 − 2 = 3 x2 − 2 , de unde x1 = x2
ii) x1, x2 > 2 . Dacă f ( x1 ) = f ( x2 ) , atunci x12 = x22 , de unde x1 = x2 .
iii) x1 ≤ 2, x2 > 2. Avem x1 ≠ x2, iar f(x1) = 3x1 – 2 ≤ 4 şi f ( x2 ) = x22 > 4 , de
unde f ( x1 ) ≠ f ( x2 ) .
Să arătăm că f este surjectivă. Fie y ∈ . Distingem cazurile :
y +2
i) y ≤ 4. Dacă f(x) = y , atunci 3x – 2 = y, de unde x = ≤ 2;
3
ii) y > 4. Dacă f(x) = y, atunci x2 = y , de unde y = x > 2 .
y + 2
, dacă y ≤ 4,
Inversa funcţiei f este f : → , f ( y ) = 3
−1 −1
y , dacă y > 4.
152
Algebra I
Test 3
Δ
1) Punem condiţia ca f să aibă un minim egal cu 9, adică − = 9 sau
4a
4ac − b 2 = 36a . Avem f(–1)=13 şi f(2) = 10 adică a – b +3 = 13 şi
4a + 2b +c = 0. Rezolvând sistemul format din cele 3 ecuaţii în
necunoscutele a, b, c, obţinem a1 = 1, b1 = −2, c 1 = 10 şi
1 10 106
a1 = , b2 = − , c2 = .
9 9 9
x 2 − 3x + 2
2) Daca y ∈ Imf, exista x ∈ , astfel încât f(x) = y, adică 2 =y.
x + x +1
Acesta ecuaţie în necunoscuta x este echivalentă cu ecuaţia
x 2 (1 − y ) + x ( 3 + y ) + 2 − y = 0 . Cum x ∈ , rezultă că Δ = −3 y 2 + 18 y + 1 ≥ 0 .
9 − 84 9 + 84
Rezolvând inecuaţia −3 y 2 + 18 y + 1 ≥ 0 rezultă y ∈ , . Este
3 3
9 − 84 9 + 84
clar că Im f = , .
3 3
Test 4
1) Cum funcţia putere de grad impar este strict crescătoare, rezultă ca f este
injectivă. Deoarece există în , radicalul de ordin impar din orice număr
real, rezultă ca f este bijectivă.
2) Considerăm ecuaţia ax 4 + bx + c = c care este echivalentă cu ecuaţia
b
( )
x ax 3 + b = 0 care are soluţiile reale x1 = 0 şi x2 = − 3 . Dacă b = 0,
a
b b
Dacă b ≠ 0 avem că f ( 0 ) = f − 3 = c şi 0 ≠ − 3
a a
funcţia devine f ( x ) = ax 4 + c şi atunci pentru orice x ∈ , x ≠ 0 avem
f ( x ) = f ( −x ) .
( )
3) Scriem f ( x ) = x x 1999 − 2 + 1 . Este clar că f ( 0 ) = f ( 1999
)
2 = 1.
153
Algebra I
x x −1 2x x −1
1 1 1 1 1
2) a) Inegalitatea > devine > . Cum baza este
9 3 3 3 3
subunitară, inegalitatea este echivalentă cu 2x < x – 1 sau x < –1.
2 2
b) Inegalitatea 8 x < 4 devine 23 x < 22 şi cum baza 2 este supraunitară
2
rezultă că 23 x < 22 este echivalentă cu 3x2 < 2. Deci inegalităţile date nu sunt
echivalente.
log2 x + log2 x log2 x x log2 3 ⋅ log3 x x
3) Avem E = = = = log2 3 .
log3 x + log3 x log3 x x log3 x x
3 3 3−a
4) Avem a = log12 27 = 3log12 3 = = , de unde log3 2 = .
log3 12 1 + 2log3 2 2a
4 4 2a
Atunci log6 16 = 4log6 2 = = . Înlocuim log2 3 = şi
log2 6 1 + log2 3 3−a
4 (3 − a )
obţinem log6 16 = .
3+a
Test 6
x 2 − 5x + 4
1) Inecuaţia este echivalentă cu −1 ≤ ≤ 1. Rezolvăm cele două
x2 − 4
8 5
inecuaţii şi intersectăm mulţimile de soluţii. Se obţine x ∈ 0, ∪ , +∞ .
5 2
2) Punem condiţiile m – 1 şi Δ < 0 care au ca mulţime de soluţii intervalele
(1,+∞ ) şi respectiv reuniunea de intervale ( −∞, −1) ∪ , +∞ . Rezultă
5
3
5
m ∈ , +∞ .
3
3) Considerăm funcţia de gradul al doilea f ( x ) = x 2 − 2mx + m + 1.
( )
Discriminantul este Δ = 4 m 2 − m − 1 . Distingem două cazuri :
1− 5 1+ 5
i) Dacă Δ < 0 , adică m ∈ , , atunci f(x) > 0 oricare ar fi x real şi
2 2
deci f(x) > 0 oricare ar fi x > 0.
1 − 5 1 + 5
ii) Dacă Δ ≥ 0 adică m ∈ −∞, ∪ , +∞ şi, în plus,
2 2
x1 ≤ 0, x2 ≤ 0, atunci f(x) > 0, oricare ar fi x > 0. Avem x1 ≤ 0, x2 ≤ 0 dacă şi
numai dacă S = x1 + x2 ≤ 0 şi P = x1x2 ≥ 0 . Obţinem 2m ≤ 0 şi m + 1 ≥ 0, de
1− 5
unde m ∈ [ −1,0] . În acest caz rezultă m ∈ −1, . Reunind cele două
2
1+ 5
cazuri obţinem m ∈ −1, .
2
Test 7
1) Din condiţiile de existenţă a radicalilor rezultă x ∈ [3, +∞ ) . Ridicând la pătrat
ambii membrii ai ecuaţiei obţinem
154
Algebra I
x −3−2 ( x − 3 )( x + 3 ) + x + 3 = 4 − 4 10 + 10 , sau
2 ( x − 3 )( x + 3 ) = 2x − 14 + 4 10 , sau încă x 2 − 9 = x − 7 + 2 10 . Printr-o
nouă ridicare la pătrat şi după efectuarea calculelor, rezultă
( )
x 7 − 2 10 = x − 7 + 2 10 , de unde x = 7 ∈ [3, +∞ ) .Prin verificare se obţine
că 7 este soluţia ecuaţiei date.
2) Se impune condiţia x ≥ 0. Ridicând la puterea a treia ambii membri ai
ecuaţiei obţinem
x + 3 + 13 − x + 3 3 x + 3 3 13 − x ( 3
)
x + 3 + 3 13 − x = 64 , sau
16 + 3 3 x +3 3
13 − x ⋅ 4 = 64 , sau încă ( )
x + 3 (13 − x ) = 64 şi
Test 8
1) Ecuaţia se scrie 2 ⋅ 52 x − 5 x ⋅ 2 x − 22 x = 0 şi, împărţind cu 52x, obţinem
X 2X x
2 2 2
2 − − = 0 . Făcând substituţia y = > 0 , obţinem ecuaţia
5 5 5
2
y + y − 2 = 0 , de unde , y1 = –2, y2 = 1. Cum y > 0, rezultă că singura
x
2
soluţie a ecuaţiei date se obţine din = 1. De unde x = 0.
5
( )
2) Punem condiţia x > 0. Avem că lg 2 x 3 = ( 3lg x ) = 9lg2 x şi ecuaţia devine
3
155
Algebra I
2 x − 3, dacă x ≤ 0 x 2 , dacă x ≤ −2
f (x) = , şi g ( x ) = .
7 x, dacă x>0 2x-1, dacă x>-2
Să se determine g f şi f g .
1,5 puncte 2) Fie A o mulţime nevidă şi finită de numere reale. Dacă f : A → A
este o funcţie strict crescătoare (respectiv descrescătoare) să se
arate că f = 1 .
A
1,5 puncte 3) Fie funcţia fm : → , definită prin
− x 2 + mx + 1, dacă x ≤ 0
fm ( x ) = , unde m este un parametru real. Să
x + 1, dacă x > 0
se determine valorile lui m pentru care funcţia fm este surjectivă,
injectivă, respectiv inversabilă. În cazul în care este inversabilă să se
determine inversa sa.
1,5 puncte 4) Să se rezolve inecuaţia 3 x + 4 x > 5 x .
1,5 puncte 5) Să se rezolve şi să se discute după valorile parametrului real a ,
3
inecuaţia: loga x − loga2 x + loga4 x ≥ .
4
1,5 puncte 6) Să se rezolve ecuaţia 3
x +1+ 3 x + 2 + 3 x + 3 = 0.
156
Algebra I
3.9. Bibliografie
1) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Rizescu, Algebra, manual pentru clasa a IX-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
2) C. Năstăsescu, C. Niţă, S. Popa, Algebra, manual pentru clasa a X-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
3) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Andrei, M. Răduţiu, Fl. Vornicescu, N. Vornicescu,
Matematică, manual pentru clasa a IX-a (pentru programele M1 şi M2), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
4) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Dumitrescu, N. Soare, D. Niţescu, Matematică, manual
pentru clasa a X-a (pentru programa M1), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000.
5) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004.
6) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005.
7) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Brandibaru, D. Joiţa, Exerciţii şi probleme de algebra
clasele IX-XII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
8) C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu, Aritmetică şi Algebră, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993.
157
Algebra I
Bibliografie generală
1) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Rizescu, Algebră, manual pentru clasa a IX-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
2) C. Năstăsescu, C. Niţă, S. Popa, Algebră, manual pentru clasa a X-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
3) C. Năstăsescu, C. Niţă, Gh. Andrei, M. Răduţiu, Fl. Vornicescu, N. Vornicescu,
Matematică, manual pentru clasa a IX-a (pentru programele M1 şi M2), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
4) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Dumitrescu, N. Soare, D. Niţescu, Matematică, manual
pentru clasa a Xa (pentru programa M1), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2000.
5) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Dumitrescu, N. Soare, D.R. Popescu, D. Niţescu,
Matematică, manual pentru clasa a X-a (pentru programa M2), Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2000.
6) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004.
7) C. Năstăsescu, C. Niţă, I. Chiţescu, D. Mihalca, Matematică (trunchi comun şi
curriculum diferenţiat), manual pentru clasa a X-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005.
8) C. Năstăsescu, C. Niţă, M. Brandibaru, D. Joiţa, Exerciţii şi probleme de algebra
clasele IX-XII, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
9) C. Năstăsescu, C. Niţă, C. Vraciu, Aritmetică şi Algebră, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1993.
158
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013
Investeşte în oameni!
Unitatea de Management al
Proiectelor cu Finanţare Externă
http://conversii.pmu.ro
e-mail: conversii@pmu.ro
IS
BN
97
3-
0-
04
08
9-
3