CURS 1

Structura externă a sistemelor de alimentare centralizată cu căldură

Acestea se caracterizează prin:

 sursele de căldură şi amplasarea acestora în raport cu zonele de consum care influenţează
direct configuraţia reţelelor termice;
 natura agentului termic folosit la transportul şi distribuţia căldurii;
 reţelele de transport şi distribuţie;
 modul de racordare a consumatorilor.

1. Surse de energie

Sursele de energie ce pot alimenta centralizat cu căldură ansamblurile urbane sau consumatorii
industriali şi terţiari pot fi:
- centrale de cogenerare ( centrale electrice de termoficare - CET)
- centrale nucleare electrice de termoficare (CNET);
- centrale termice de capacitate mare ( peste 5 MW);
- centrale termice de capacitate medie ( 1...5 MW).
Combustibilii utilizaţi la producerea energiei termice sunt:
- gaze naturale;
- combustibili lichizi;
- combustibili solizi ( cărbune, deşeuri etc.)
În general, centralele electrice de termoficare, în marea lor majoritate, funcţionează cu două
tipuri de combustibili, şi anume: gazul natural şi păcura.
Amplasarea surselor depinde de: condiţiile locale, combustibilii disponibili, mărimea şi
ritmul de dezvoltare a consumului termic, existenţa unor surse de energie amplasate în zone
industriale susceptibile de modernizare şi extindere, cerinţele de protecţie a mediului.
Inconvenientele amplasării centralelor exterioare (CET şi CT de mare capacitate), cum ar fi
costurile mari pentru realizarea conductelor de transport, sunt compensate de economiile de

1
investiţii şi cheltuielile anuale de exploatare datorate pretenţiilor mai modeste în executarea
finisajelor, posibilităţilor de alimentare preferenţială cu gaze şi apă industrială, accesul la liniile de
transport feroviar etc.
Amplasarea la distanţe mari de centrele populate face posibilă realizarea unor centrale de
mare capacitate, echipate cu turbine de gaz sau abur, având puteri unitare mari şi performanţe
superioare, apropiate de centralele de condensaţie.
Acolo unde consumul de energie termică este relativ mic se acceptă realizarea unei centrale
termice în imediata apropiere a consumatorului cu luarea în considerare a unor aspecte, ca acordul
urbanistic, protecţia mediului etc.

2. Agentul termic

Natura agentului termic folosit în sistemele de alimentare cu căldură diferă în funcţie de felul
sursei, precum şi de tipul şi necesităţile consumatorilor; se pot utiliza:
-apă fierbinte, cu temperatura nominală peste 1150C;
-apă caldă cu temperatura nominală de maximum 1150C;
-abur de presiune medie ( 6... 15 bar).
Agentul termic sub formă de apă caldă, (în general, 95/750C), se utilizează numai în cazul
centralelor termice de capacitate mică, cu un număr limitat de consumatori.
În general, toate centralele de cogenerare (CET) pot furniza apă fierbinte şi/sau apă caldă.
Avantajele utilizării apei fierbiţi în sistemele de termoficare sunt:
o producţia specifică pe unitatea de căldură livrată orar sau anual în reţeaua de
transport este mai mare comparativ cu utilizarea aburului;
o raza de acţiune, respectiv lungimea reţelei de transport a căldurii este mult mai mare,
comparativ cu utilizarea aburului;
o este posibilă păstrarea în ciclul termic a întregii cantităţi de condensat;
o scheme relativ simple pentru racordarea consumatorilor urbani de energie termică.
Dezavantajul utilizării apei fierbinţi constă în faptul că proiectarea şi exploatarea unei astfel de
reţele impune măsuri atente pentru menţinerea sub control a regimurilor de funcţionare, aspect
compensat însă de posibilitatea unei reglări mai bune, elasticitate în exploatare şi un personal mai
puţin numeros.

2
 În unele sisteme de alimentare cu căldură, de dimensiuni relativ reduse, rezultă economic că
poate să se utilizeze ca agent termic, apa caldă cu temperatura de 110/550C în reţele de transport şi
distribuţie.
Alegerea agentului termic specific fiecărei situaţii, precum şi parametrilor acestuia,
constituie, prin implicaţiile tehnice şi economice care decurg, una dintre problemele importante ale
sistemului de alimentare centralizată cu căldură.
Întrucât la consumatori urbani temperaturile sunt de 90/70 sau 95/750C, pentru agentul
termic de încălzire şi 55...600C, pentru apa caldă de consum, temperatura agentului termic livrat de
sursele de energie depinde şi de condiţiile impuse de consumatori.
Utilizarea agentului termic cu temperatură cât mai ridicată în conducta de ducere prezintă ca
avantaje faptul că se reduce:
-debitul nominal de apă care circulă în sistem, micşorând diametrul conductelor, greutatea şi
costul acestora, la aceeaşi pierdere specifică de sarcină;
-puterea electrică a pompelor din sistem precum şi energia electrică consumată de acestea;
-suprafaţa de încălzire la consumatorii legaţi direct şi la schimbătoarele de căldură (la cei
racordaţi indirect).
Utilizarea temperaturilor ridicate ale agentului termic furnizat de CET implică însă şi unele
dezavantaje prin faptul că:
-scade energia electrică produsă în turbine;
-creşte consumul anual de combustibil şi cheltuielile de exploatare precum şi investiţiile
suplimentare comparativ cu celelalte soluţii;
Influenţa creşterii temperaturii nominale a agentului termic asupra pierderilor de căldură este
relativ mică deoarece mărimea valorilor acestora este compensată de reducerea diametrelor
conductelor, respectiv, a suprafeţelor de schimb de căldură.
Fixarea temperaturii optime de alimentare are în vedere şi mărimea sistemului. În general, la
sistemele mici de cogenerare se alege temperatura de 120 (130) 0C iar la cele mai mari temperatura
de 130 (150) 0C.
Se practică utilizarea aburului ca agent termic numai pentru satisfacerea necesităţilor
tehnologice.
Aceasta se justifcă nu numai prin inconvenienţele legate de proiectarea şi exploatarea
instalaţiilor la consumatori dar şi printr-o serie de dezavantaje de natură energetică.

3
 În cazul producerii combinate de energie, electrică şi termică, utilizarea apei firebinţi în locul
aburului conduce la avantaje energetice în sensul producerii unei cantităţi sporite de energie
electrică, datorată posibilităţii destinderii aburului în turbină până la presiuni mai coborâte.
În anumite condiţii, producând energie termică în centrale termice cu deşeuri menajere,
cărbune etc., se pot justifica sisteme relativ mari, în care aburul de presiune medie este utilizat
pentru transportul căldurii, prin reţele, până la punctele termice.
În ceea ce priveşte sursele de capacitate mică, amplasate în apropierea consumatorilor,
agentul termic poate fi apa caldă cu temperatura de până la 1150C.
Faţă de utilizarea apei fierbinţi, apa caldă prezintă unele avantaje şi anume:
-racordarea consumatorilor se poate face direct;
-se simplifică instalaţia de asigurare şi de preluare a dilatării apei;
-distribuţia agentului termic prin conducte se realizează la temperaturi şi presiuni mai
mici, simplificând mult problemele legate de compensarea dilatărilor;
-utilizarea de ţevi şi izolaţii cu grosimi mai reduse;
-asigurarea independenţei alimentării consumatorilor racordaţi la sursă faţă de ceilalţi
consumatori.

3. Reţele de transport şi distribuţie

Asigură circulaţia agentului termic şi alimentarea cu căldură, a consumatorilor. În cazul

sistemelor centralizate de alimentare cu căldură, se consideră reţele de transport, conductele care fac
legătura între sursă şi zonele de amplasare a consumatorilor. În sistemele centralizate de alimentrare
cu căldură reţelele se împart în:
-reţele de transport, care fac legătura dintre sursa termică şi zonele de amplasare a
consumatorilor;
- reţele de distribuţie, care fac legătura dintre reţeaua de transport şi punctele termice
(instalaţiile de racordare);
-reţelele de distribuţie secundare, care fac legătura dintre punctele termice şi consumatori.
Reţelele de transport şi distribuţie, fiind reţele publice, trebuie astfel concepute, construite şi
exploatate încât să asigure, în orice condiţii de funcţionare, continuitatea alimentării cu căldură la
parametrii necesari.

4
 Factorii principali de care depinde eficienţa unei reţele sunt: cheltuilelile de amortizare şi de
întreţinere, costul căldurii pierdute şi cheltuielile pentru pompare.
Alegerea soluţiilor la proiectarea reţelelor are la bază, pe lângă considerente tehnico
economice şi pe cele privind eventualele exinderi, în funcţie de evoluţia consumului de căldură.
Clasificarea reţelelor de transport şi distribuţie se poate face în funcţie de:
-tipul agentului termic: apă fierbinte, apă caldă, abur;
-numărul conductelor care, ţinând seama de parametrii agentului termic şi de sistemul adoptat
pentru distribuţie şi pentru racordarea consumatorilor, poate fi:
 monotub: o singură conductă de ducere de la sursă la consumatori, fără conductă de
întoarcere;
 bitub: agentul termic este trimis la consumatori cu aceeaşi parametri pentru toate
utilităţile şi revine printr-o singură conductă de întoarcere;
 tritub: două conducte de ducere care transportă agentul termic la parametrii diferiţi,
având conductă de întoarcere comună;
 multi tub, cu sau fără conductă de întoarcere.
-configuraţia reţelelor: aroborescentă sau inelară;
 reţelele arborescente sunt mai simple, mai puţin costisitoare şi mai comode în
exploatarea normală însă, în caz de avarie, nu permit alimenatrea consumatorilor
situaţi în aval de avarie ( o soluţie pentru astfel de cazuri este realizarea unor bretele
de legătură);
 reţele inelare permit, în caz de avarie, o alegere corectă a diametrelor buclelor,
menţinerea alimentării tuturor consumatorilor, cu excepţia celor racordaţi între cele
două vane care izolează avaria: schemele inelare sunt mai costisitoare decât cele
arborescente iar, în exploatare, prezintă dezavantajul determinării mai dificile a
locului unei avarii.
Configuraţia inelară conduce la economii de energie electircă pentru pompare, faţă de
configuraţia arborescentă.
Soluţiile uzuale privind configuraţia reţelelor termice de transport şi distribuţie sunt
prezentate în figura 1.1.
-soluţii constructive de amplasare a conductelor care pot fi;
 supraterane ( aeriene)

5
  subterane, în canale termice respectiv edilitare sau direct în sol, caz în care sarcinile
exterioare se transmit direct asupra conductelor şi izolaţiei acestora.

Fig. 1.1 Configuraţia reţelelor termice

a- reţea arborescentă; b – reţea inelară
1 – sursa; 2 – ramuri importante; 3- reţea de legătură pentru rezervă în caz de avarie; 4 – inelul
reţelei; 5 – armături de închidere

4. Racordarea consumatorilor

Racordarea consumatorilor la reţelele de transport şi distribuţie ale sistemelor de alimentare

centralizată cu căldură se poate realiza :
-direct sau indirect pentru instalaţiile de încălzire, ventilare şi tehnologice;
-deschis sau închis, pentru instalaţiile de preparare a apei calde de condum şi cele
tehnologice, în care apa se consumă sau nu, efectiv, în proces.
Alegerea modului de racordare a consumatorului depinde de regimul de temperatură şi
presiune al agentului termic ce circulă în reţea precum şi de condiţiile impuse de regmul termic şi de

6
presiune ala gentului termic ce circulă în reţea precum şi de condiţiile impuse de regmul termic şi de
presiune din instalaţiile de la consumatori.
Astfel racordarea directă (fig. 1.2) se adoptă în cazul utilizării agentului termic sub formă de
apă caldă sau apă fierbine atât în sistemul de distribuţie cât şi în instalaţia interioară a
consumatorului, cu respectarea prevederilor Normativului I13; nu se recomandă racordarea directă a
locuinţelor, spitalelor, creşelor etc. la reţelele de apă fierbinte din motive de ordin igienico-sanitare.

Fig. 1.2 Racordarea directă a instalaţiilor de încălzire:

tD,R - temperatura din conducta de ducere, respectiv, de întoarcere a circuitului reţelei [0C];
td,r - temperatura din conducta de ducere, respectiv, de întoarcere din instalaţia interioară
[0C];
G - debitul de apă din instalaţia interioară [l/h];
R - reţea exterioară.

Racordarea directă cu amestec (fig. 1.3), prin elevator sau cu pompă de amestec, este de
preferat, necesitând investiţii mai mici în punctele termice şi în reţea, prin eliminarea conductelor de
distribuţie (atunci când punctul termic se află în vecinătatea consumatorului).

7
 Fig. 1.3 Racordarea directă cu amestec prin pompa de amestec (Pam) sau elevator (E) a
instalaţiei de încălzire:
tD,R - temperatura din conducta de ducere, respectiv, de întoarcere a circuitului reţelei şi a
racordului la organul de amestec ( circuitul primar) [0C];
td,r - temperatura din conducta de ducere, respectiv, de întoarcere din instalaţia interioară
( circuitul secundar) [0C];
G1, G2- debitul de apă din racordul de ducere, respectiv, de întoarcere din cconducta de
amestec [l/h].

Racordarea indirectă (fig. 1.4) este adoptată, de regulă, atunci când nu pot fi satisfăcute
condiţiile de termperatură sau presiune solicitate de consumatori. Are avantajul că asigură separarea
circuitului primar de cel secundar, (instalaţiile consumatorilor) prin intermediul schimbătoarelor de
căldură. În aceste cazuri, consumatorii au un regim hidraulic propriu, protecţie împotriva
suprapresiunilor (vase de expansiune deschise sau închise), pompe de adaos, precum şi instalaţii de
automatizare independente de circutul primar. Acest mod de racordare conduce însă la investiţii
ridicate pentru realizarea punctelor termice, a reţelelor de distribuţie precum şi la cheltuieli de
exploatare mai mari, materializate prin consum de energie, cheltuieli pentru reparaţii şi cheltuieli cu
forţa de muncă.

8
 Fig. 1.4 Racordarea indirectă a instalaţiei de încălzire prin schimbător de căldură
tD,R - temperatura din conducta de ducere, respectiv, de întoarcere a circuitului reţelei şi a
racordului la schimbător (circuitul primar) [0C];
td,r - temperatura din conducta de ducere, respectiv, de întoarcere din instalaţia interioară
( circuitul secundar) [0C];
G - debitul de apă din racordul la schimbător [l/h];
PE – pompa de circulaţie în circuitul secundar;
S – schimbător de căldură.