Marcus Tullius CICERO

Despre Prietenie
= De Amicitia =

Ex libris meis,___________________________

Data:__________________________________

Localitatea:_____________________________

Ocazia:_________________________________

1
 Colecţia: Radu KRETZUDAVA,
SCRIPTA AD TEMPUS II.
(Opere deocamdată II.), Marcus Tullius CICERO, Despre
Prietenie, Traducere din limba latină în limba română,
studiu introductiv, note şi comentarii
de Radu KRETZUDAVA

MARCI TULLII CICERONIS

DE AMICITIA
DIALOGUS

„LAELIUS SIVE DE AMICITIA DIALOGUS”

AD TITUS POMPONIUS ATTICUS
(Laelius sau despre prietenie. Dialog. Către Titus
Pomponius Atticus)

In memoriam:
Hadrian Daicoviciu [Daicoviciorum]

2
 Marcus Tullius CICERO

Despre Prietenie
= De Amicitia =

Traducere din latină în română, studiu introductiv,

note şi comentarii de Radu KRETZUDAVA

Cluj-Napoca
2013

3
 Motto:
„Nu cred că există prieteni,
ci doar momente de prietenie.”
Ştefan IORDACHE, actor, Ultimul
interviu, (HotNews.ro; www.jurnalul.ro)

Coperta I: Bust al lui Cicero, de la mijlocul secolului I.,

în Muzeul Capitoliului. Roma.
Coperta IV: Frescă 1464: Tânărul Cicero citind
de Vincenzo Foppa, Colecţia Wallace.

CICERO, MARCUS TULLIUS

Despre Prietenie = De Amicitia / Marcus Tullius Cicero;
trad.: Radu Kretzudava. - Cluj-Napoca : Dokia, 2013
ISBN 978-973-9074-99-5

I. Kretzudava, Radu (trad.)

821.124-83=135.1

Editor: Radu CREŢU

Comenzi la adresele de mai jos ale Casei de Editură DOKIA
Casa de Editură DOKIA
Cluj-Napoca, str. Padin 28, ap. 19, cod 400565
Tel. 0264-424059; 0728-834047; www.dokia.ro
e-mail: raducretzu@gmail.com; radukretzudava@yahoo.com
Redactor şi tehnoredactor: Radu Creţu
© Copyright: Radu CREŢU
ISBN 978-973-9074-99-5

4
 STUDIU INTRODUCTIV

I.

Marcus Tullius CICERO (Marcus – praenomen, primul

nume, prenumele, numele de botez; Tullius – nomen, ginta din
care făcea parte, numele de familie; Cicero – cognomen,
porecla, supranumele, pentru Cicero, din latină, cicer, ciceris,
s.n. năut, figurat – om de rând. Această poreclă fusese
moştenită de la un străbun de-al său care avea o despicătură în
partea de sus a nasului, sub formă de boabă de năut, dar care
făcuse şi avere din cultivarea şi vinderea năutului. Cicero
devine numele sub care este cunoscut în literatură, filozofie şi
politică. În momentul în care intră în politică, prietenii îl
sfătuiesc să-şi schimbe numele care suna peiorativ, dar el îl
păstrează, promiţând să-l schimbe în renume, ceea ce şi
reuşeşte. Cicero se pronunţă: Cicero – cum se scrie, în limba
română; Kikero în engleză, Sisero în engleză şi franceză, Ţiţero
în germană, maghiară, uneori anglicizat: Tully). S-a născut la
Arpinum, un oraş aşezat pe un deal, în Latium, la 100 km sud-
est de Roma, în perioada Republicii Romane, azi Arpino, (unde
se ţine anual un simpozion „Cicero”), Lazio, Italia, în data de 3
ianuarie 106 î. Cr., într-o familie bogată de cavaleri şi notabili
municipali. Tatăl lui era un bine cunoscut membru al ordinului
ecvestru şi avea multe relaţii la Roma. Totuşi, fiind semi-
invalid nu a putut să intre în viaţa publică şi s-a ocupat cu
asiduitate de studiat, în compensaţie. Mama sa, Helvia, după
cum arată fratele lui Cicero, Quintus, într-o scrisoare, era o
foarte bună şi cumpătată gospodină, după cum era obiceiul
printre soţiile notabilităţilor.
După ce a urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum,
Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani,
iar în 88 î. Cr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa,
exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade.

5
 După cum mărturiseşte Plutarh, Cicero a fost un elev
extrem de talentat, care a atras atenţia profesorilor şi i-a oferit
posibilitatea de a studia dreptul roman cu Quintus Mucius
Scaevola. Printre colegi, îi avea şi pe Gaius Marius Minor,
Servius Sulpicius Rufus care a devenit un faimos avocat preţuit
de însuşi Cicero care îl considera mai bun decât el, Titus
Pomponius, mai târziu alintat cu porecla de „Atticus”, (de la
stilul grecesc de a vorbi concentrat, cumpătat, elegant „atic”, în
opoziţie cu „dionisiac”, stilul înflorit, pasional, elucubrant),
care îi devine prieten pe viaţă, căruia i se confesa şi îi asculta
sfaturile. (Plutarh, Vieţi Paralele, traducere, notă introductivă, notiţe
introductive şi note de prof.univ. N.I.Barbu, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti,1960-1971. Plutarh, în unele lucrări Plutarch, scriitor şi
moralist de origine greacă, în limba greacă Πλούταρχος Ploutarkhos,
după ce a obţinut cetăţenia romană a adoptat numele de Mestrius
Plutarchus, în semn de omagiu adus prietenului său M. Mestrius
Florus. S-a născut la Cheroneea în Beoţia în jurul anului 46 d. Cr. şi
a decedat în aceeaşi localitate în anul 125 d. Cr. Operele sale au fost
reunite în 1296 de către Maximos Planudes în două culegeri:
Moralia, "Scrieri orale"), eseuri şi dialoguri, şi Vieţile paralele ale
oamenilor iluştri (Βίοι Παράλληλοι - Bioi Paralleloi), cuprinzând 50
de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche, comparându-se un
grec cu un roman, de exemplu Tezeu - Romulus, Alexandru cel Mare
- Caesar, Licurg - Numa Pompilius, Demostene - Cicero.)
A debutat ca orator şi avocat în 81 î. Cr. Pentru a-şi
desăvârşi formaţia intelectuală audiază la Atena prelegerile
filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului
Apollonius Molon care îl învaţă cum să devină mai expansiv şi
mai puţin intens în oratorie, stil pe care şi-l perfecţionează şi-i
dă strălucire în anii care vor urma.
În 79 î. Cr., la vârsta de 27 de ani se căsătoreşte cu
Terentia, o plebeiană bogată nobilă din familia Terenti
Varrones, o căsătorie de convenienţă, care îi asigură bunăstarea
şi accesul în înalta societate de la Roma. Terentia avea o soră
vitregă, Fabia, care a devenit o Vestală Fecioară, rang de mare
cinste la romani.
6
 Începe o carieră senatorială şi se angajează în viaţa
politică. În 76 î. Cr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator.
În iulie 64 î. Cr. este ales consul pentru anul 63 î. Cr. În timpul
consulatului său, Cicero descoperă aşa-numita conjuraţie a lui
Catilina. El va ordona arestarea şi executarea complicilor lui
Catilina – fapt ce atrage nemulţumirea partidei popularilor în
frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverşunare. După 60 î.
Cr., orientarea politică şi existenţa lui Cicero intră într-o
adâncă criză. Începând din martie 58 î. Cr., petrece mai mult de
un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el.
După ce, în 51-50 î. Cr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a
încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar şi Pompeius,
aflaţi acum în conflict. În cele din urmă, trece de partea lui
Pompeius şi a optimaţilor republicani, însă după înfrângerea
acestora, se află printre primii care se întorc în Italia şi obţin
iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în
care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de
rapid şeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii,
lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe
tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î. Cr. – 14 d.
Cr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel
mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes.
Cicero cu Terentia au avut o fiică, Tullia (n. 76), care
moare nerefăcută în februarie 45 î. Cr., după ce în ianuarie
dăduse naştere unui copil şi lasă un mare gol în sufletul lui
Cicero care o iubea foarte mult. Au mai avut un fiu, Marcus
Tullius Cicero Minor (n. 64), care a preferat cariera militară şi
administrativă.
După 30 de ani de căsătorie, divorţează deoarece aşa
cum remarcă şi Plutarh: „Terentia juca un rol mai important în
carierea politică a soţului, decât îi permitea ea să se amestece el
în treburile lor de familie” şi relaţiile se răcesc. În anul 45 î.
Cr., Cicero, ieşit şifonat din divorţ datorită bogatei şi influentei
familii a soţiei, se căsătoreşte cu tânăra Publilia, care era sub
tutela lui, probabil din cauza averii ei.
7
 În 7 decembrie 43 î. Cr. la vârsta de 63 de ani a fost ucis
în portul Caieta, chiar de către ostaşii trimişi de Marcus
Antonius şi a fost înmormântat la Formia.

Marcus Tullius Cicero a jucat un rol important în

perioada de sfârşit a Republicii Romane. Activitatea sa literară
şi politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase,
încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo
universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai
profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca
unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât
Seneca şi Sf. Augustin.
Opera lui Cicero este imensă. Se pot distinge în primul
rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o
fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura
vastă (doctrina) şi practica forului (usus forensis). Discursurile
acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Cr.) de activitate
retorică pusă în slujba cetăţeanului şi a cetăţii, „de la interesul
sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea
sau somnul” (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri
se disting :
- In Verrem (Împotriva lui Verres) – o serie de şapte
discursuri ţinute în 70 î. Cr. împotriva lui C. Verres,
guvernatorul nedemn al Siciliei (73-71 î. Cr.), care era acuzat
de a fi comis abuzuri foarte grave şi malversaţiuni în timpul
guvernării Siciliei, în perioada celui de-al doilea război contra
lui Spartacus. Caius sau Gaius Verres, după unii din ginta
Licinius, nomen, 120 (115)-43 î. Cr. După 70 î. Cr. fuge în exil,
unde este ucis în 43 î. Cr., probabil din ordinul lui Marcus
Antonius care îşi însuşeşte colecţia de artă furată de Verres;
- se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui
Catilina, Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări
ciceroniene pronunţate împotriva lui Lucius Sergius Catilina
(108-62 î. Cr.), după descoperirea conspiraţiei acestuia
împotriva republicii;
8
 - celebre sunt şi cele 14 discursuri pronunţate împotriva
lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să
urmeze politica lui Caesar.
Cicero s-a remarcat şi ca un teoretician al artei retorice,
fiind socotit unul dintre părinţii oratoriei antice. În tratatele
sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice şi o analiză a
principalelor curente retorice care aveau adepţi în epoca sa
(aticismul şi asianismul), dezbătând problema formării
oratorului şi a funcţiei sale în societate; oratorul ideal (orator
summus et perfectus) este, în concepţia lui, prototipul omului şi
cetăţeanului desăvârşit, o personalitate complexă. El îşi
materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt
demne de amintit:
- De oratore libri tres (Trei cărţi despre orator) – tratat
alcătuit în 55 î. Cr., dedicat lui Quintus, fratele său şi redactat
sub forma unui dialog între celebrităţile forului roman Crassus
şi Marcus Antonius (omonim al generalului);
- Partitiones oratoriae (Diviziunea părţilor artei
elocinţei) alcătuit în 54 î. Cr., un adevărat manual de retorică în
formă dialogală între Cicero-tatăl şi fiul său Marcus;
- deosebit de valoroase sunt şi alte două lucrări ca
Brutus, scris în 46 î. Cr., în care Cicero îşi proclamă idealurile
sale de armonizare a tuturor ideilor şcolilor retorice, opunându-
se curentului aticist, prea simplu şi sobru, care apăruse la Roma
între 51-50 î. Cr. şi tratatul Orator, unde Cicero îşi apără din
nou idealul său retoric moderat, ameninţat de influenţa
crescândă a aticismului.
Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru
filozofie, insuflată, după propria-i mărturie, de reprezentanţii
principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul,
stoicismul, neoacademismul) pe care îi audiase la Roma sau în
Grecia, cu unii dintre ei păstrând relaţii chiar familiare (cum ar
fi stoicii Diodotus şi Posidonius, academicienii Philon şi
Antiochos).

9
 Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.
Cr., când, dezamăgit de situaţia politică, caută un rost al
existenţei sale în scris, propunându-şi să dea Romei o literatură
filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela
spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, eclectică, chiar dacă
nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru
adaptarea modelelor filozofiei greceşti la spiritualitatea şi
mentalitatea romană şi, mai ales, pentru impunerea unui limbaj
filozofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit
incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filozofic, merită
menţionate:
- De Re Publica (51 î. Cr., Despre stat) – dialog politic
pe tema celei mai bune forme de guvernare şi a calităţilor
conducătorului ideal;
- De Legibus (?? î. Cr. Despre legi) – tot un dialog
politic pe tema legislaţiei şi a tipului ideal de constituţie;
- De Natura Deorum (45 î. Cr., Despre natura zeilor) –
scriere pe tema existenţei şi esenţei divinităţii;
- De Divinatione (44 î. Cr., Despre divinaţie) –
abordând tema divinaţiei ca har şi artă a prezicerii viitorului;
- De Fato (44 î. Cr., Despre destin) – o expunere asupra
problemei destinului.
- şi, în sfârşit, Laelius de Amicitia (44 î. Cr., Laelius
despre Prietenie) – de care ne vom ocupa mai pe larg.
Cicero are şi o vastă corespondenţă (peste 800 de
scrisori) scrisă între anii 68 şi 43 î. Cr., care este în acelaşi timp
un dosar intim al scriitorului şi o adevărată frescă a vieţii
Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o
surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice şi civice, prin
viaţa zilnică din for sau din familie.
Cicero a fost influenţat de: Demosthene, Platon,
Polybiu, Panaetiu, Posidoniu, Aristotel, Şcoala scepticilor şi a
peripateticilor, dar prin opera sa vastă, prin stilul său literar,
politic, filozofic şi lingvistic (îmbogăţirea vocabularului prin
împrumuturi din greacă şi crearea de noi termeni latini), în cele
10
din urmă, a fixat latina clasică, a dat naştere epocii de aur a
limbii latine, exercitând o imensă influenţă de peste 2.000 de
ani asupra culturii mondiale, europene în speţă, influenţându-i
pe: Tacit, Pliniu, Quintilian, Sf. Augustin, Boeţiu, Umanismul
Renascentist, Thomas Morus, Hugo Grotius, John Locke,
Montesquieu, David Hume, Voltaire, Jean-Jacques Rousseau,
Pierre-Joseph Proudhon, Părinţii Fondatori ai Statelor Unite ale
Americii, Anthony Trollope, Leo Strauss etc. Astfel încât
aserţiunea lui Rawson din Cicero, un portret (1975): „Cicero
care respingea teoria ideilor lui Platon ar fi spus în legătură cu
Dialogurile lui Platon că <dacă Zeus ar vorbi, el ar trebui să
folosească limba lor! (limba latină)>”, mi se pare deosebit de
elocventă.

II.

„LAELIUS sive DE AMICITIA Dialogus”

Leliu sau dialogul despre prietenie

a. DATA şi DEDICAREA. – În anul Romei 710 (44 î.

Cr.), Cicero compune şi mica scriere filozofică Laelius sive de
amicitia, Laelius sau despre prietenie, pe care ca şi dialogul
Cato major sive de senectute, Cato cel bătrân sau despre
bătrâneţe, o dedică tot lui Titus Pomponius Atticus: „ut tum ad
senem senex de senectute, sic hoc libro ad amicum
amicissimus de amicitia scripsi”, „după cum atunci, bătrân
fiind, am scris unui bătrân despre bătrâneţe, tot astfel în această
carte, ca cel mai bun prieten, am scris unui prieten despre
prietenie”.
Ca bătrân de 63 de ani (senex), dedicase prima sa
lucrare despre bătrâneţe (de senectute), unui bătrân de 66 de ani
(ad senem): acum îi dedică cartea despre prietenie (de
amicitia), în calitate de amic intim, şi constant (amicissimus),
11
cum rezultă din anii petrecuţi împreună la studii în Atena şi din
utilizarea bibliotecii lui Atticus de către Cicero şi din cele 16
(XVI) cărţi de epistole, pe care i le-a adresat în timpul vieţii.

b. TITLUL. – La greci, Platon îşi dezvoltase ideile

filozofice prin scrieri în formă de dialoguri, în care reprezintă
pe maestrul său Socrate discutând cu câte cineva despre diferite
subiecte. Acele dialoguri purtau ca titlu atât un nume de
persoană, cât şi chestiunea despre care se tratează: Gorgia sau
despre sofişti, Fedru sau despre frumos, Fedru sau despre
nemurirea sufletului etc. Imitând pe filosoful grec, Cicero scrie
în dialog câteva opere retorice precum sunt: De oratore, De
partitione oratoria, De clasis oratoribus, dar mai cu seamă
compoziţiile filozofice ca: De finibus, De natura deorum, De
divinatione, Disputationes academicae, Disputationes
Fusculanae, De senectute etc. Aşa că titlul Laelius sive de
amicitia dialogus, înseamnă că scrierea este în dialog, că
tratează despre prietenie, şi că lui Laelius îi sunt atribuite ideile
ce le expune autorul.

c. PROLOGUL. – Primul capitol, înainte de începerea

dialogului, e consacrată unei introduceri din partea autorului.
Cicero arată că, îndată ce ieşise din vârsta copilăriei, fusese dus
de către tatăl său la Quintus Mucius Scaevola, augurul, ca să
înveţe dreptul civil şi să-şi facă educaţia sub auspiciile şi
îndrumarea acelui bătrân stimat şi erudit: de aceea asculta şi
ţinea minte tot ce îi zicea, tot ce discuta cu amicii săi. Între
altele, venind vorba despre dezbinarea şi ura ce se ivise între
tribunul Publius Sulpicius şi consulul Quintus Pompeius, care
până atunci trăiseră în cea mai mare prietenie (dezbinare şi ură
ce provoca unora mâhnirea, altora mirarea), Quintus Mucius
Scaevola profită de ocazie ca să le relateze celor de faţă (între
care şi Cicero) convorbirea pe care dânsul şi cumnatul său C.
Fannius o avusese în tinereţe cu socrul lor C. Laelius despre
simţământul de prietenie (amiciţie) atunci când murise subit
12
prietenul său intim Scipione Africanul. Autorul mai declară că
reproduce convorbirea aceea după propria-i formulă (arbitratu
suo) spre a răspunde stăruinţelor lui T. Pomponius Atticus de a
scrie ceva despre prietenie; apoi arată pentru ce-i dedică opera
şi care îi sunt interlocutorii.

d. INTERLOCUTORII. – Cicero imaginează un

dialog în următoarea ocazie: în anul Romei 625, Publius
Scipione Africanul (secundul său cel tânăr) distrugătorul
Cartaginei1, până în apusul morţii nu numai că fusese pe deplin
sănătos, dar încă primise cele mai mari onoruri publice, fiind
condus acasă, spre seară, după şedinţa senatului, de către
senatori, călăreţi, plebei, aliaţii şi locuitorii din Laţiu2. A doua
zi a fost găsit mort, ceea ce a provocat bănuiala unei otrăviri.
Această moarte neaşteptată mâhni adânc pe prietenul său intim
Caius Laelius, oratorul şi omul de stat3, care de tânăr studiase
filozofia stoică la Roma în şcoala lui Diogene Babiloniulus4,
care îl primise pe Patetius5, care împreună cu Scipione ajuta la
compunerea comediilor lui Publius Terentius Afer6. Dar fiindcă
Laelius, unul dintre auguri, absentase de la o şedinţă ţinută de
colegiul augurilor în grădinile lui Decius Iunius Brutus, toţi se
grăbiră să-i întrebe pe ginerii lui, Caius Fannius şi Quintus
Mucius Scaevola, auguri şi dânşii, dacă fuseseră opriţi să vină
din cauza întristării pricinuită de pierderea unui prieten ca

1
Fiu al lui Paulus Emilianus, dar adoptat de Publius Scipione, fiul
primului Scipione Africanul. De aceea şi este cunoscut în istorie sub numele
de Scipione Emilianul.
2
„Senatu dimisso, domum ad vesperum reductus est a patribus
conscriptis, populo romano, sociis et Latinis, pridie quam excessit e vita,
cap. III § 12.
3
El a fost pretor la Roma în anul 554 (200 î. Cr.), consul în 559 (195 î.
Cr.) şi, ca orator, combătuse propunerea lui C. Licinius Crasus, ca augurii şi
pontificii să fie aleşi prin sufragiile poporului.
4
Istoria literaturii latine, p. 41, nota 2, şi mai sus p. 6, 7.
5
Despre filozoful Paneţiu, cf. ibidem, p. 84, nota 1.
6
A se vedea viaţa lui Publius Terentius Afer, ibidem, p. 33.
13
Scipione. Atunci Fannius şi Scaevola au mers amândoi acasă la
socrul lor, Caius Laelius, şi, după unele explicări elogioase şi
măgulitoare, îl rugară să le vorbească despre prietenie. Astfel
începe convorbirea dintre socru şi gineri, convorbire care
adesea se transformă în monolog, arbitru celui dintâi.

e. DIALOGUL CICERONIAN. – Platon nu intervine

niciodată în discuţii. Cicero, dimpotrivă, se prezintă între el şi
fratele său Quintus; De partione oratoria e o serie de întrebări
şi răspunsuri între el şi fiul său Marcus; De finibus, e un dialog
între autor şi Torquatus, Triarius etc. Modestia îl împiedică să-i
dea vreun nume propriu, căci pe toate ar fi trebuit astfel să le
intituleze „Cicero sive de...”. Între operele sale cu nume proprii
de persoane găsim pe următoarele: Hortensius sive de
philosophia, Brutus sive de claris oratoribus, Cato maior sive
de senectute şi Laelius sive de amicitia. Autorul mărturiseşte că
trei motive îl determină să prefere dialogul:
1. spre a nu se intercala prea des verbele: spusei, spuse:
„ne inquam et inquit saepius interponeretur”;
2. spre a se face compoziţia mai interesantă, mai
dramatică mai atrăgătoare, discuţiile părând a se întreţine de
nişte persoane prezente în faţa cititorului: „ut tanquam a
praesentibus coram haberi sermo videretur”;
3. spre a da scrierii mai mare valoare, căci asemenea
chestiuni par a dobândi mai multă seriozitate, când sunt puse
sub auspiciile unui bătrân ilustru: „genus hoc sermonum,
positum in hominum reterum auctoritate, et eorum illustrium,
plus, nescio quo pacto, videtur habere gravitatis”;
La care s-ar mai adăuga încă trei motive nemărturisite,
dar evidente:
4. spre a-l imita oarecum pe Platon, care îi servea ca
model pentru mai multe scrieri şi faţă de care avea o deosebită
stimă;
5. spre a fi la adăpost de orice critici sau răspundere
pentru lipsa unui plan regulat, pentru unele idei paradoxale,
14
pentru câteva paralele forţate, cum ar fi asemănarea ce se
stabileşte între Socrate, filozoful grec, şi Marcus Porcius
Catone, censorul roman;
6. spre a varia stilul şi felul numeroaselor lui opere,
făcând să alterneze forma dialogului cu expunerea dogmatică,
cea dintâi ca fiind mai potrivită subiectelor de polemică, iar cea
de a doua impunându-se neapărat tratării liniştite a unor
chestiuni ştiinţifice.

f. IZVOARE. – La compunerea acestei scrieri, Cicero

consultă: dialogul Λύσις (Lusis) al lui Platon, etica lui Aristotel
cunoscută şi sub numele de Morala către Nicomac, dar mai
ales cărţile lui Teofrast şi Crisip, pierdute astăzi şi intitulate în
acelaşi fel Περì φιλίας7 Peri filias (Despre prietenie). Este
posibil chiar să fi avut la dispoziţie vreun tratat de al lui Fedru
(pe care de tânăr îl asculta la Roma, apoi mai târziu cu T.
Pomponius Atticus la Atena), de al lui Zenon8, Ermac sau
Filadem9, deoarece epicureii cultivau foarte mult prietenia, ca
un mijloc eficace de procurare a plăcerii.

g. EDIŢII. – Ediţia după codicele Didot a predominat,

încă din secolul al XVII-lea, atât în Franţa, cât şi în celelalte
ţări. Două ediţii mai îngrijite au apărut în secolul al XVIII-lea,
a lui G. G. Lenz (Heildburgh 1778) şi a lui G. F. Vetzel
(Liegnitz 1792), dar numai în secolul al XIX-lea studierea
comparatistă a manuscriselor a înlesnit întocmirea unor ediţii

7
„Theophrasti librum Περì φιλίας Marcus Cicero videtur legisse, quum
ipse quoque librum de amicitia componeret”. Aulus Gelius în Noctés
atticae, lib. I, cu p. 3, 10 şi lib. XVII, cap. 5, 1.
8
Zenon epicureul, care profesa la Atena în acelaşi timp cu Fedru, este
autorul unora din manuscrisele aflate la Erculanum. Cicero îl menţionează
în De finibus, lib. I, V. 16.
9
Ermac din Mitilena şi Filodem din Gadara, filosofi epicureici, care au
înflorit pe la anul 120 î. Cr.
15
critice. Colaţionarea şi adnotările întreprinse de Gemhard10,
Vogel11, O. F. Kleine12, C. E. Putsche13 şi T. Mommsen14 au
produs ediţiile lui Eernhard şi C. Baier (Lipsia, 1825 şi 1828),
G. B. Hutter şi R. Klotz (Augsburg şi Lipsia, 1833), M.
Seyffest (Brandenburg, 1844), C. G. Hauck şi culegerea lui
Weidmann din 1852, G. Lehmeyer şi culegerea Teubner
(Lipsia, 1861), în fine ediţia completă a lui Io. Gasp. Orelli,
după care se dau textele latine din care se traduce ediţia de faţă,
ţinând seama de recensiunea lui I. G. Baiter şi Carl Halm,
continuată după moartea lui Orelli15.

Radu KRETZUDAVA

10
Sub titlul de „Quaedam ad recognoscenda ea, quae Cicero în «Laelia»
disputat, pertinentia”. Weimar, 1823 în 40 (Opus, p. 323), apud Teuffel, op.
cit.
11
Intitulată „Collatio trium codd. mss. Ciceronis „De amicitia”
monacensium (Zweibrücken, 1839) în 40 ibidem.
12
Adnott. în Ciceronis „Cato majorem” et „Laelium”. (Wetzlar, 1855)
10 p. 4, apud eumdem.
13
Philolog. an. XII p. 293-301, citat din Teuffel.
14
De „Laelii” Ciceronis eodice didotiano (saecul. IX-X) în tom. XVIII
din Rhein. Mus. p. 594-601, cit. ibidem.
15
Marcus Tullii Ciceronis opera, quae supersunt, omnia, ex recensione.
Io. Gasp. Orellii, ediţio altera emendatior: opus morte Orellii interruptum
continuarerunt. I. G. Baiterus et Car. Halmirus. Turici, 1861. Vol. IV, p.
612-640.
16
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Volumul de faţă se vrea o ediţie populară prin care

dialogul despre prietenie al lui Cicero să poată fi citit şi
asimilat cu uşurinţă, în această perioadă de criză economică, de
către cât mai mulţi cititori dornici de a-şi păstra integritatea
morală atât de greu încercată.
Studiul introductiv are menirea de a face un scurt
excurs în viaţa şi opera lui Cicero cu scopul de a vedea că
niciodată în istoria omenirii viaţa nu a fost uşoară, ci plină de
încercări şi vicisitudini cărora a trebuit să le facem permanent
faţă atât din punct de vedere politic, economic, familial cât şi
personal.
Această ediţie precede la tipar, ediţia critică, gata în
manuscris, foarte bogată în informaţii lingvistice, cu textele
paralele în latină şi română, comentate gramatical, cât şi indice
de nume şi locuri, dicţionar roman etc. Ediţia critică, fiind mai
meticuloasă, voluminoasă şi adresându-se elevilor, studenţilor,
specialiştilor, am considerat că e mai cumpătat ca ediţia
populară să o preceadă pentru a capta interesul şi atenţia unui
public mai larg.
În această ediţie interesul trebuie să cadă asupra
gândurilor transmise de Cicero şi mai puţin asupra lucrării ca
lucrare antică de filozofie, importante fiind mesajele de viaţă şi
de conduită cinstită, onestă transmise în mod fundamental,
clasic, peren. De aceea singura intervenţie a noastră în formula
de bază a textului este aceea de a adăuga un subtitlu fiecărui
capitol pentru a-i surprinde ideea de bază.
Sperăm să captăm cu această lucrare interesul tuturor
categoriilor de cititori şi măcar câteva pasaje să le rămână vii
întipărite în memorie spre folosul sufletului lor avid de
cunoaştere şi pace şi al prietenilor lor şi al duşmanilor lor pe
punctul de a-i converti la prietenie şi respect reciproc.
17
 “Ce poate să înveţe un adolescent de la Cicero
despre Prietenie ?”
„NIMIC. El stie totul.”
„Ce poate să înveţe un om în plină maturitate
de la Cicero despre Prietenie ?”
„Foarte multe.”
„Ce poate să înveţe un bătrân de la Cicero despre
Prietenie ?”
„Consecinţele ei.”
„Ce poate să înveţe un bebeluş de la Cicero despre
Prietenie ?”
„NIMIC. El nu a învăţat încă de la cei mari
nci să scrie, nici să citească, dar nici să iubească sau
să urască. El este întruparea vie a Prieteniei în stare pură,
nealterată de egoism, de gelozie... de trufie !”

Radu KRETZUDAVA

18
 „LAELIUS SIVE DE AMICITIA DIALOGUS”
AD TITUS POMPONIUS ATTICUS
(Laelius sau despre prietenie. Dialog. Către Titus
Pomponius Atticus)

In memoriam:
Hadrian Daicoviciu [Daicoviciorum]

19
 CAP. I
Augurul Quintus Mucius Scevola

Augurul Quintus Mucius Scevola (căruia Cicero îi

fusese încredinţat să-i predea noţiuni despre dreptul
civil), cu ocazia dezbinării ivite între P. Sulpicius şi
consulul Quintus Pompeius, narează celor prezenţi
opiniile socrului său, C. Laelius, despre prietenie, îndată
după moartea lui Scipio Africanul, intim prieten al lui C.
Laelius. Cicero a ţinut minte acele idei, însă declară că le
va reproduce după cum va crede mai nimerit şi că îl va
reprezenta pe însuşi Laelius, convorbind cu ginerii lui
Quintus Mucius Scevola şi Caius Fanius. Adresându-se
apoi lui Titus Pomponius Atticus, explică pentru ce îi
dedică scrierea şi care sunt interlocutorii.

I.1. Augurul Quintus Mucius (Scevola) obişnuia să

povestească din memorie multe şi cu plăcere, despre
socrul său, (Caius) Laelius, şi nu şovăia, pe tot parcursul
disertaţiei, să-l numească înţelept.
Eu, însă, după ce îmbrăcai toga virilă, fui dus de
tata la Scevola, cu condiţia ca pe cât îmi va sta în putinţă
şi-o să-mi fie permis să nu mă îndepărtez niciodată de
bătrân. Şi astfel încredinţai memoriei multe din acele
înţelepte păreri, multe chiar pe scurt şi cumpătate vorbe
ocazionale, şi mă străduiam să devin mai învăţat decât
se aştepta el. Stingându-se bătrânul, m-am refugiat la
pontificele Scevola despre care auzeam spunându-se că
ar fi unul din cetăţenii noştri care excelează şi prin talent
şi prin spirit de dreptate. Dar despre aceasta, altădată:
acum mă întorc la augur.
20
 I.2. – Mult îmi amintesc adesea, pe de o parte, ca
şi de atunci când stătea în hemiciclul casei, după obicei,
cu câţiva prieteni intimi printre care mă socoteam că aş fi
şi eu unul, am căzut în capcana acelui subiect care se
afla atunci în gura tuturor.
Ţi-aminteşti, Attice, căci într-adevăr îl frecventai
acolo cu asiduitate pe P. Sulpicius, când acest tribun al
plebeilor s-a desolidarizat cu o ură de moarte de Q.
Pompei, devenit consul; şi tocmai fiindcă până atunci
convieţuiseră în cel mai mare ataşament şi prietenie, cât
de mare era şi admiraţia şi nemulţumirea oamenilor.
I.3. – Aşadar, atunci, cu ocazia abordării exact a
aceluiaşi subiect, Scevola ne-a reprodus o convorbire a
lui Leliu despre prietenie, pe care acela o avusese cu el
şi cu un alt ginere al său, Caius Fannius, fiul lui Marcus,
la puţine zile după moartea lui Scipio Africanul.
Am încredinţat memoriei ideile acelei dezbateri, pe
care le-am expus în această carte, după bunul meu plac;
i-am pus să vorbească ca şi cum s-ar exprima ei înşişi,
ca „zic” şi „zice” să nu se intercaleze prea des şi
dezbaterea să pară că ar avea loc între persoane
prezente aievea.
I.4. – Fiindcă adesea m-ai îndemnat să scriu ceva
despre prietenie, acest lucru mi s-a părut, în cele din
urmă, demn atât pentru cunoaşterea publică cât şi pentru
intima noastră prietenie.
Aşa că rugat de tine şi mânat de un resort interior
am trecut la fapte spre folosul celor mulţi şi al nostru.
Dar după cum în Cato cel Bătrân, pe care ţi-am
dedicat-o, vorbeam despre bătrâneţe, punându-l pe
bătrânul Cato să vorbească, fiindcă nici o persoană nu mi
se părea mai capabilă să vorbească despre acea vârstă,
decât el, care era bătrân de foarte mult timp şi strălucea
mai mult decât ceilalţi tocmai printr-o veritabilă senectute;
tot astfel, fiindcă aflasem de la părinţi despre mult
21
memorabila prietenie care a existat între Leliu şi Scipio,
Leliu mi s-a părut mie însumi o persoană capabilă, care
să fi vorbit în cunoştinţă de cauză despre prietenie, care
discuţie, de acolo şi-ar fi amintit-o Scevola.
Însă acest gen de discurs pus sub autoritatea unor
oameni bătrâni şi a celor iluştri mi se pare să aibă, parcă,
nu ştiu cum să spun, mai multă greutate. Şi astfel,
citindu-mi eu însumi cele scrise, uneori am impresia că
vorbeşte Cato în persoană şi nu eu.
I.5. – Dar, după cum atunci, bătrân fiind, am scris
unui bătrân despre bătrâneţe, tot astfel, în această carte
ca cel mai bun prieten am scris unui prieten despre
prietenie. Atunci a vorbit Cato, faţă de care nu era
aproape nimeni mai bătrân, nici mai cumpătat, în acea
epocă; acum va vorbi Leliu despre prietenie şi ca om
înţelept (căci aşa e privit ca atare) şi ca prieten excelând
prin gloria prieteniei.
Aş vrea ca tu să-ţi abaţi puţin atenţia de la mine şi
să-ţi închipui că vorbeşte Leliu însuşi.
Caius Fannius şi Quintus Mucius vin la socrul lor
după moartea lui Scipio Africanul: discuţia începe de la
aceştia. Răspunde Leliu, a cărui întreg discurs este
despre prietenie, în care, citindu-l, o să te recunoşti pe
tine însuţi.

22
 CAP. II
Caius Fannius îl aprobă pe Leliu

Caius Fannius îl aprobă pe Leliu în ceea ce

priveşte faptul că Scipio Africanul fusese foarte bun şi
strălucit, dar susţine că, după L. Atilius şi M. Cato, el a
rămas cel mai înţelept din Roma; de aceea mulţi îl
întreabă pe Leliu cum rabdă despărţirea de prietenul lui,
Scipio, mai cu seamă că absentase de la ultima şedinţă a
colegiului augurilor. Scevola răspunde celor care îl
întreabă că după impresia sa, acea mare durere o rabdă
cu moderaţie, iar lipsa de la şedinţă a provenit din motive
de sănătate şi nu din cauza mâhnirii. Leliu aprobă pe
Scevola, dar rectifică aserţiunile lui Fanniu despre Cato,
căruia nu i s-ar putea prefera nici chiar Socrate.

II.6. FANNIU. – Acestea sunt, Leliu; căci nici un

bărbat n-a fost mai bun decât Scipio Africanul, nici mai
strălucit. Dar trebuie să accepţi că acum ochii tuturor sunt
îndreptaţi asupra ta şi te cheamă şi te socotesc singur pe
tine cu adevărat înţelept.
Acest apelativ era adresat odinioară lui M. Cato;
ştim că L. Atilius fusese numit înţelept de către părinţii
noştri; dar fiecare din ei pentru alte merite; Atilius fiindcă
era preţuit pentru competenţa lui în dreptul civil; Cato,
fiindcă avea experienţa multor lucruri: multe ale lui, şi din
senat şi din for, se povesteau ba ca providenţială
cumpătare, ba ca înverşunată combativitate, ba ca
replică spirituală; prin urmare, dobândise tocmai la
bătrâneţe porecla de „înţelept”.

23
 II.7. Tu însă eşti înţelept într-un anumit mod, nu
numai prin natură şi caracter, ci chiar prin practică şi
erudiţie; şi nu după felul de a judeca al vulgului,
obişnuiesc să te cheme înţelept, ci după principiile celor
culţi. După cum nimeni nu a fost cruţat în Grecia (căci cei
care cercetează acestea mai adânc, nu îi numesc în
rândul celor şapte înţelepţi, nici pe unul din cei şapte): noi
acceptăm totuşi unul la Atena ca foarte înţelept, şi acela,
chiar că a fost hotărât de oracolul lui Apollo. Ei cred că
această înţelepciune sălăşluieşte în tine, fiindcă toate ale
tale le duci orânduite în tine şi socoteşti comportarea
oamenilor de rând mai prejos de virtute. De aceea mă
întreabă pe mine, cred că la fel şi pe Scevola aici de faţă:
în ce chip suporţi moartea Africanului, cu atât mai mult cu
cât la ultimele None, când ne-am adunat în grădinile
augurului D. Brutus, cu scopul de a comenta, după cum
ne e obiceiul, tu n-ai fost, tu cel care totdeauna obişnuiai
să-ţi îndeplineşti cu foarte multă sârguinţă în acea zi,
acea sarcină.
II.8. SCEVOLA. – Mulţi mă întreabă, în adevăr,
Leliu, după cum s-a spus de către Fanniu, dar eu
răspund doar, că am observat, că suporţi moderat
durerea pe care ai primit-o împreună cu moartea unui
bărbat atât de superior, tu cel mai bun prieten, şi că n-ai
putut să nu fii impresionat, că nu s-ar fi potrivit aceasta cu
umanitatea ta; însă le răspund că nu ai asistat în acea
Nonă la colegiul nostru fiindcă erai bolnav, nu din cauza
tristeţii.
LELIU. – Ai dreptate, într-adevăr Scevola, şi curat
grăieşti, că n-ar fi trebuit să fiu împiedicat de durerea
mea de la această datorie, pe care am îndeplinit-o
întotdeauna; pe când eram sănătos; nici nu socotesc că
aceasta se poate întâmpla unui om energic dintr-o astfel
de cauză, aşa încât aceea să-l împiedice de la
exercitarea datoriei.
24
 II.9. – Tu însă, Fanniu, care spui că mi se atribuie
atâta cinste câtă eu nici nu recunosc, nici nu revendic, o
faci din prietenie: dar, după cum îmi apari nu judeci drept
despre Cato. Căci sau nimeni, ceea ce cred mai mult,
sau acela a fost înţelept, dacă a fost vreunul. Căci în ce
chip, ca să las la o parte altele, a suportat moartea fiului
său!!! Îmi aminteam de Paul, văzusem pe Gall, dar
aceştia se despărţeau de nişte copilandri, Cato de un
„bărbat” în putere şi călit.
II.10. – De aceea fereşte-te să-i preferi lui Cato
chiar pe însuşi acela, pe care Apollo l-a preferat, cum
spui tu, cel mai înţelept; căci faptele acestuia sunt
lăudate şi nu vorbele aceluia. În ceea ce mă priveşte pe
mine, însă, aşa să aveţi impresia că, vorbind despre
amândoi, vorbesc despre al vostru, în parte.

25
 CAP. III
Leliu mărturiseşte

Leliu mărturiseşte că e foarte atins de pierderea

unui aşa prieten, dar că n-are nevoie de medicină
(tratament), consolându-se cu ideea că moartea nu e un
rău, ca Scipio a avut tot ce poate avea sau dobândi un
om în viaţă: vitejie, onoruri, glorie, bunătate, stimă şi
iubirea concetăţenilor, manifestate la înmormântarea lui,
ca şi în ajunul morţii.

III. Eu, dacă aş nega că n-am fost impresionat de

pierderea lui Scipio, cu câtă dreptate aş face-o, numai
înţelepţii ar pricepe, dar oricum în mod sigur aş minţi.
Căci sunt impresionat de lipsa prietenului, aşa cum
nimeni, după cât socotesc, nu va fi vreodată şi, după cât
pot să confirm cu certitudine, nici nu a fost.
Dar nu de tămăduitori am nevoie: consolarea o
găsesc în mine însumi şi mai mult în acea mângâiere că
nu sunt prada acelei mistificări pe care obişnuieşte să-i
chinuie pe cei mai mulţi la moartea prietenilor. În adevăr
nici nu cred că i s-a întâmplat vreun rău lui Scipio. Mie mi
s-a întâmplat. Şi a fi strâmtorat cumplit de suferinţele
sale, nu de ale prietenului, este actul îndrăgostitului de el
însuşi, adică a egoistului.
III.11. Cine neagă că ceea ce s-a întâmplat în
realitate cu acela n-ar fi fost foarte frumos? Căci în afară
de a fi vrut să-şi dorească renumirea; lucru la care se
gândea cel mai puţin, de fapt; ce n-a obţinut din ceea ce
îi este îngăduit unui om să obţină? El, care încă din
adolescenţă prin virtuţi incredibile a depăşit în continuu,
26
cea mai mare speranţă a cetăţenilor pe care aceştia o
puseseră în el încă din fragedă copilărie; el, care nu a
cerut niciodată consulatul, şi a fost făcut consul de două
ori; prima dată înainte de vârsta legală, a doua oară la
timp pentru vârsta sa, dar aproape prea târziu pentru
republică; el, care, distrugând două oraşe din cele mai
periculoase imperiului, a pus capăt războaielor nu numai
pentru prezent, ci în mod cert chiar şi pentru viitor.
Ce să spun despre moravurile-i cu mare talent
împlinite, despre respectul faţă de mamă-sa, dărnicia
acordată surorilor, bunătatea către ai săi, dreptatea faţă
de toţi. Toate vă sunt cunoscute. Cât a fost, cu adevărat,
de scump cetăţenilor se poate aprecia după întristata
înmormântare. Ce bucurie puteau să-i mai prilejuiască
vreo câţiva ani? Căci bătrâneţea, cu toate că nu este
dureroasă, după cum îmi amintesc că o considera în
discuţiile cu mine şi cu Scipio, Cato, cu un an înainte de a
muri, totuşi răpeşte acea vigoare în care Scipio excela
încă atunci.
III.12. De aceea viaţa sa a fost astfel, ca şi soarta,
ca şi gloria, încât nimic nu i se poate adăuga. Moartea
grabnică însă l-a privat de receptarea ei şi despre un
asemenea gen de moarte e dificil de pronunţat, te
mulţumeşti cu ceea ce ştii că presupune lumea îndeobşte
despre ea. E permis totuşi de a spune măcar atât că
acea zi ar fi fost cu siguranţă cea mai strălucită dintre
multele zile ale lui P. Scipio, pe care le-a văzut într-o
viaţă plină de mari succese şi foarte multe plăceri, atunci
când, chiar în ziua de dinainte de a părăsi viaţa,
terminându-se şedinţa Senatului înspre seară, a fost
condus acasă de către toţi senatorii, de poporul roman,
de aliaţi şi Latini, astfel încât de pe o treaptă atât de
înaltă a demnităţii, a consideraţiei publice unanime să
pară că a ajuns mai degrabă (la zeii) printre cei
apoteozaţi decât în infern.
27
 CAP. IV
Despre suflet

Bazându-se pe cultul adus morţilor, pe autoritatea

filozofilor din Grecia-mare şi a lui Socrate, Leliu nu
împărtăşeşte părerea că sufletul moare împreună cu
corpul. Scipio era de aceeaşi părere: de aceea se poate
zice că a plecat la cer. În caz că ar fi adevărată ideea
contrară, atunci moartea nu e un rău, căci mortul nu mai
simte nimic. E o fericire pentru dânsul că a trăit în
intimitate cu Scipio. Îl încântă deci nu reputaţia de
înţelept, ci speranţa că amintirea acestei prietenii va
rămâne eternă ca a celor alte trei-patru perechi de
prieteni din antichitate. Atunci Fanniu şi Scevola îl roagă
cu stăruinţă să le vorbească despre prietenie.

IV.13. – Căci nici nu sunt de părerea acelora care

de curând au început să susţină aceea că sufletele pier o
dată cu corpurile-şi, că totul se stinge în moarte. După
mine contează mai mult autoritatea celor vechi sau a
strămoşilor noştri care acordau morţilor atâtea onoruri
religioase, pe care nu le-ar fi profesat cu siguranţă, dacă
ar fi crezut că nu le servesc: sau a acelora care au trăit în
această ţară şi au educat prin instituţiile şi doctrinele lor
Grecia Mare (care chiar dacă acum a decăzut, pe atunci
înflorea) sau a aceluia care a fost proclamat de oracolul
lui Apollo ca cel mai înţelept, şi care, ca şi asupra celor
mai felurite probleme nu se pronunţa ba într-un fel, ba
într-altul, ci mereu la fel: sufletele oamenilor sunt divine şi
întoarcerea la cer le e deschisă cu cea mai mare

28
uşurătate, după ce au părăsit definitiv corpul celui care a
fost un om foarte bun şi foarte drept.
IV.14. – Acest lucru i se părea la fel şi lui Scipio,
el, care în adevăr, ca şi cum ar fi presimţit cu puţine zile
înaintea morţii, pe când şi Filus şi Manilius şi mulţi alţii se
aflau de faţă, şi chiar tu, Scevola, venit cu mine, a
discutat trei zile despre republică, sfârşitul acestui discurs
a fost aproape în întregime despre nemurirea sufletelor,
care spunea că i-a fost dat să-l audă în somn prin vis de
la Scipio Africanul.
Dacă este aşa că sufletul oricăruia dintre cei mai
buni oameni zboară uşor prin moarte ca din închisoarea
şi lanţurile corpului: cui am putea noi crede că i-a fost
drumul mai uşor spre Zei, decât lui Scipio? De aceea, a
mă întrista de o asemenea întâmplare, ar fi în cea mai
mare măsură fapta unui invidios, decât a unui prieten.
Dacă însă sunt mai adevărate aceste vorbe care spun că
moartea sufletelor şi a corpurilor este aceeaşi şi că nici o
simţire nu rămâne, după cum nimic bun nu e în moarte,
atunci la fel de adevărat nu poate fi nimic rău. Căci
capacitatea de a simţi fiind pierdută, e acelaşi lucru ca şi
cum nu s-ar fi născut de loc; totuşi şi noi ne bucurăm şi
această Cetate, cât timp va exista, se va bucura că el,
Scipio, s-a născut.
IV.15. – De aceea s-a întâmplat foarte bine
aceluia, după cum am spus mai sus, şi mai puţin bine
mie care ar fi fost mai cinstit să ies mai înainte din viaţă,
aşa după cum intrasem şi mai devreme. Dar totuşi mă
bucur de amintirea prieteniei noastre, astfel încât par că
aş fi trăit fericit, fiindcă am trăit cu Scipio, cu care am
împărţit grijile publice şi private, precum şi casa şi armata
comune prin prietenie, şi acestea, în care constă la
modul sublim toată forţa prieteniei: acordul voinţelor, al
gusturilor, al gândurilor. Aşadar această reputaţie de
înţelepciune pe care Fanniu a amintit-o într-un fel, nu mă
29
farmecă astfel ca şi poreclă, ci prin aceea că sper ca
amintirea prieteniei noastre să dăinuie veşnic şi aceasta
îmi este cu atât mai mult la inimă cu cât din toate
secolele doar trei sau patru perechi de prieteni sunt
amintite în genul în care mi se pare îndrituit să sper că va
fi cunoscută posterităţii şi prietenia dintre Scipio şi Leliu.
IV.16. FANNIU – Negreşit, Leliu, aceasta astfel e
necesară. Dar fiindcă ai adus în discuţie prietenia şi
avem destul timp liber, mi-ai face o mare plăcere (sper şi
lui Scevola) dacă, după cum ţi-e în obicei despre celelalte
lucruri în legătură cu care eşti intervievat o să te pronunţi
tot astfel şi despre prietenie: în legătură cu ceea ce simţi,
cum o judeci şi ce sfaturi dai.
SCEVOLA – Într-adevăr, e o plăcere pentru mine,
şi Fanniu mi-a luat-o înainte, când încercam să aduc în
discuţie exact aceeaşi chestiune vis-á-vis de tine. De
aceea vei face un lucru extrem de mulţumitor şi pentru
unul şi pentru celălalt dintre noi.

30
 CAP. V
Prietenia este mai presus de orice

Leliu declară că un subiect aşa de important nu-l

poate trata fără pregătire ca sofiştii: un lucru le
recomandă totuşi, să pună prietenia mai presus de orice.
Mai întâi ea nu poate exista decât între oameni virtuoşi,
înţelegând prin virtuoşi nu pe teoreticienii care vorbesc
despre virtute, ci pe cei care o practică cu bun simţ:
aceştia sunt de bună credinţă, integri, drepţi, darnici,
trăind conform naturii. Omul se naşte sociabil, îşi iubeşte
părinţii şi rudele, dar prietenia e mai presus de rudenie:
dintre rude poate dispărea iubirea şi rudenia tot să
rămână, pe când prieteniei îi dispare totodată chiar şi
numele. Acest simţământ e aşa de rar, că nu pot fi
prieteni decât doi-trei inşi.

LELIU – Adevărat grăiţi, dacă eu nu m-aş simţi

împovărat de propria mea încredere. Căci şi subiectul
este frumos şi, după cum a spus Fanniu, avem destul
timp liber. Dar cine sunt eu, sau ce talent e în mine?
Acest obicei aparţine filozofilor, mai ales al grecilor, de a
li se supune spre dezbatere în mod subit o chestiune.
V.17. Întreprinderea e foarte mare şi are nevoie de
nu puţină deprindere. De aceea sunt de părere să cereţi
sfatul de la aceia care-şi fac o profesie din ceea ce pot să
discute despre prietenie. Eu pot numai să vă îndemn, să
preferaţi prietenia tuturor celorlalte fapte lumeşti, căci nu
e nimic atât de potrivit naturii, atât de potrivit unei situaţii
fie fericită, fie nefericită, fie favorabilă, fie nefavorabilă.

31
 V.18. – Dar mai întâi simt aceasta: că prietenia nu
poate exista decât între oameni de bine. Şi aceasta fără
a pătrunde până la miezul cuvântului, ca aceia care
discută acestea în mod subtil, foarte aproape de adevăr,
dar cam departe pentru folosul comun, căci ei neagă
faptul că cineva poate fi un bărbat vrednic, dacă nu e şi
înţelept. Să fie în adevăr aşa, dar ei filozofează despre
acea înţelepciune pe care nu a dobândit-o până acum
nici un muritor; pe când noi trebuie să ţinem cont de cele
ce sunt în practică şi în viaţa comună, nu de acelea care
sunt plăsmuite sau visate (dorite).
V.18. Niciodată nu voi putea afirma că C. Fabricii,
Curiaţii, Coruncanii pe care strămoşii noştri îi considerau
înţelepţi au fost înţelepţi după preceptele acelora. De
aceea să păstreze pentru dânşii titlul unei înţelepciuni şi
egoiste şi obscure şi nouă să ne îngăduie să-i
considerăm pe aceştia ca şi cum ar fi fot bărbaţi buni. Nu
vor face nici aceasta: vor nega chiar că acest titlu poate fi
acordat altcuiva decât înţeleptului.
V.19. Să continuăm, aşadar, după cum se spune,
de aici, de la înţelepciunea naturală obişnuită. Cei ce se
poartă astfel, cei ce trăiesc astfel, încât buna lor credinţă,
integritatea lor, dreptatea, libertatea să fie dovedite şi nici
vreo lăcomie, sau poftă, sau îndrăzneală să nu îi domine
şi să fie de o mare statornicie, cum au fost aceia pe care
i-am numit anterior, am putea chiar şi pe aceştia să-i
numim bărbaţi buni, aşa cum şi sunt consideraţi, fiindcă
atât cât pot oamenii urmează natura drept călăuza cea
mai bună în a trăi bine.
Căci aşa mi se pare a sta lucrurile: noi suntem
astfel născuţi încât să constituim împreună o societate,
cu atât mai mare cu cât fiecare participă în mod natural la
o strânsă legătură cu ceilalţi. Astfel concetăţenii ne sunt
mai scumpi decât veneticii, rudele decât străinii. Căci
însăşi natura a generat prietenia între rude; dar prietenia
32
singură nu are destulă tărie. Fiindcă prietenia e mai
presus de rudenie prin aceea că afecţiunea poate fi
suprimată dintre rudenii, nu însă şi dintre prieteni; căci
dacă e înlăturată afecţiunea, e suprimat şi numele
prieteniei; pe când calitatea de rudenie se menţine.
V.20. – Cât de mare e forţa prieteniei se poate
înţelege mai ales din aceea că din nesfârşita societate a
neamului omenesc, pe care însăşi natura a consolidat-o,
prietenia a fost atât de puternic încercată şi pizmuită,
încât orice dragoste a fost limitată la relaţiile dintre doi
sau o celulă de câţiva (trei) indivizi.

33
 CAP. VI
Singură virtutea naşte şi menţine prietenia

Prietenia este iubirea şi potrivirea deplină a

simţămintelor în tot ceea ce priveşte religia şi viaţa: darul
divin este tot aşa de preţios ca şi înţelepciunea. Se
amăgesc cei ce preferă bogăţia, sănătatea, puterea,
onorurile, plăcerile. Singură virtutea naşte şi menţine
prietenia, virtutea care trebuie măsurată nu după vorbe,
ci după fapte. Nu poate fi adevărată viaţa fără un prieten,
cu care să împarţi fericirea ca şi nenorocirea. Mijloacele
materiale au câte un singur scop; numai prietenia e bună
la orice, oricând şi oriunde. Şi nu e vorba despre
prietenia obişnuită, care şi ea e folositoare, ci despre cea
adevărată şi perfectă, care e atât de rară.

VI.20. Prietenia însă nu este nimic altceva decât

acordul cel mai desăvârşit asupra tuturor lucrurilor divine
şi omeneşti cu afecţiune şi dragoste: nu-mi dau seama cu
adevărat dacă vreodată zeii nemuritori ar fi dat ceva mai
bun oamenilor cu excepţia prieteniei (înţelepciunii. Unii
preferă bogăţiile, alţii sănătatea deplină, alţii puterea, alţii
onorurile, mulţi chiar plăcerile.
Plăcerile sunt certe în cazul animalelor, însă
celelalte de mai sus sunt trecătoare şi nesigure,
decurgând nu atât din hotărârile noastre, cât din
nestatornicia sorţii. Însă cei care pun supremul bine în
virtute, aceia, într-adevăr, strălucit procedează, însăşi
această virtute şi produce şi conţine prietenie, şi prietenia
nu poate să fie nicidecum fără virtute.

34
 VI.21. – Dar să interpretăm virtutea cu vorbele
noastre simple aşa cum ne apare natural în viaţă şi să nu
o tălmăcim ca unii filosofi după chipul zugrăvit de
magnifice vorbe şi să-i socotim ca oameni buni pe aceia
care sunt priviţi astfel: Paulii, Catonii, Gallii, Scipionii, Filii.
Societatea e mulţumită cu aceştia, iar pe cei ideali, care
nu se găsesc absolut nicăieri, să-i lăsăm în plata lor.
VI.22. – Aşadar Prietenia între astfel de bărbaţi are
atât de multe posibilităţi încât abia dacă pot să le înşir.
Mai întâi cum poate fi dusă o viaţă deplină, după cum
afirmă Enniu, dacă nu se bucură de afecţiunea reciprocă
a unui prieten? Ce e mai dulce decât a avea pe cineva cu
care să îndrăzneşti să-ţi împărtăşeşti toate, ca şi cum ai
vorbi cu tine însuţi. Care ar fi măsura propriei tale fericiri
în culmea prosperităţii, dacă n-ai avea pe cineva alături
care să se bucure de ea ca tine însuţi? Şi ar fi într-adevăr
dificil să suporţi o nenorocire fără acela care să o suporte
chiar şi mai profund decât tine.
În sfârşit, toate celelalte lucruri care sunt dorite,
sunt folositoare pentru anumite lucruri: bogăţiile, ca să te
foloseşti de ele, puterea, ca să fii respectat; cinstea ca să
fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să te
ocolească durerea şi ca să te poţi folosi în voie de
funcţiile corpului.
Prietenia conţine cele mai multe lucruri: ori încotro
vei căta, ea e prezentă: nu este exclusă de nicăieri; nu-i
niciodată în contra timp şi nici inoportună. Astfel, după
cum se spune, nu ne folosim nici de apă, nici de foc mai
des ca de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia
vulgară sau cea mediocră, care totuşi prin ele însele şi
desfată şi folosesc, ci despre prietenia adevărată şi
perfectă, cum a fost a acelora din tagma celor puţini. Căci
prietenia face lumina (fericirea) şi mai strălucitoare, iar
umbra (nenorocirea) împărtăşită mai mică sub acelaşi
acoperământ.
35
 CAP. VII
Un prieten e copia fidelă a celuilalt

Prietenia întrece totul, căci dă speranţă pentru

viitor şi însufleţeşte pe cei ce o cultivă. Un prieten e copia
fidelă a celuilalt: de aceea în absenţă sunt ca şi prezenţi,
cei scăpătaţi par în abundenţă, cei neputincioşi par în
putere, cei morţi par încă în viaţă. Fără prietenie n-ar
exista nici familie, nici oraşe, nici agricultură: argument e
faptul că dezbinarea le răstoarnă din temelie. Filozoful
Empedocle susţine că în natură forţa prieteniei atrage,
uneşte, pe când cea a discordiei respinge, dezbină.
Devotamentul prietenesc excită entuziasmul chiar pe
scenă, ca în tragedia Oreste a lui Pacurius. Aici Leliu
pare că vrea să se amâne peroraţia, ceea ce provoacă
noi stăruinţe din partea celor doi gineri ai lui.

VII.23. Şi, deoarece prietenia conţine foarte multe

şi foarte mari cumpătări, nu este de mirare că le întrece
pe toate, că face să strălucească buna speranţă în viitor
şi nu îngăduie ca sufletele să slăbească sau să se
prăbuşească. Căci cine priveşte la un prieten adevărat,
priveşte ca la una dintre copiile lui însuşi. De aceea şi cei
absenţi sunt ca şi cei prezenţi şi cei săraci sunt
îmbelşugaţi şi cei neputincioşi sunt puternici, şi, ceea ce
e incredibil de afirmat, cei morţi trăiesc; atâta onoare,
preţuire, regret al prietenilor îi însoţeşte pe aceia, încât
moartea acelora pare o fericire, viaţa celor rămaşi în
demnitate de lăudat.
Că, dacă vei suprima din firea lucrurilor (această)
legătură de afecţiune, nici o casă, nici un oraş nu va
36
putea dăinui, nici chiar cultivarea pământului nu va fi
menţinută. Dacă se înţelege prea puţin cât e de mare
puterea prieteniei şi a concordiei, prin contrast se poate
pricepe din neînţelegeri ca şi din discordii. Căci ce casă e
cu adevărat atât de solidă, ce stat e atât de puternic încât
să nu poată fi ruinat din temelie de uri şi discordii? Din
aceasta se poate estima câtă omenie stă in prietenie.
VII.24. Se spune chiar că un oarecare bărbat
învăţat din Agrigent a cântat în versuri greceşti universul
întreg cu cele mişcătoare şi nemişcătoare ale sale în
modul cel mai firesc ca şi unite de prietenie şi ameninţate
de dispersare din cauza discordiei. Şi toţi muritorii înţeleg
aceasta cu adevărat şi confirmă prin practică. Căci, dacă
în timp datoria prietenului se confirmă în primejdii ce
trebuiau înfruntate sau împărtăşite, cine e care să nu
preamărească prin laudele cele mai mari acest lucru?
De curând ce aclamaţii au răsunat în tot teatrul la
noua piesă a lui M. Pacurius, oaspetele şi prietenul meu,
când regele neştiind care din doi e Oreste – Pilade afirma
că el este Oreste, pentru a fi ucis în locul prietenului său,
iar Oreste susţinea, perseverent, aşa după cum şi era, că
el este Oreste – spectatorii în picioare aplaudau într-o
situaţie ficţională: cum s-ar fi comportat într-o desfăşurare
reală!
Natura însăşi îşi relevă uşor forţa sa când oamenii
judecă în legătură cu un lucru pe care ei înşişi nu l-ar fi
putut face, şi a fost făcut bine de către altul. Mi se pare
că am putut spune până la acest punct ce simt despre
prietenie. Dacă mai sunt unele pe lângă acestea (şi cred
că sunt multe) investigaţi-i pe aceia care tratează aceste
chestiuni special, dacă o să vi se pară.
VII.25. FANNIU. –Noi mai degrabă te vom întreba
pe tine, deşi chiar şi pe aceştia i-am întrebat adesea şi i-
am ascultat, nu cu aceeaşi plăcere; dar mai ales fiindcă
firul expunerii tale e de altă natură.
37
 SCEVOLA. –Ai susţine aceasta şi mai mult, dacă
te-ai fi aflat de curând în grădinile lui Scipio, pe când s-a
discutat despre Republică. Ce advocat al justiţiei a fost
Lelon împotriva insinuărilor iscusite ale lui Filus!
FANNIU. –Aceasta cu adevărat a fost uşor celui
mai drept dintre bărbaţi – să apere dreptatea.
SCEVOLA. –Dar prietenia? Nu-i va fi mai uşor
celui care a obţinut cea mai mare glorie, statornicie şi
justiţialitate tocmai din cauza servirii ei (a prieteniei) cu
cea mai deplină fidelitate?

38
 CAP. VIII
Prietenia are ca bază iubirea dezinteresată

Prietenia provine din interes sau e un simţământ

sădit de natură? Prietenia, [Amicitia], derivându-se din
amor, are ca bază iubirea dezinteresată, ceea ce se
observă mai întâi la devotamentul cu care păsările şi
animalele îşi apără puii, apoi în faptul că îi iubim pe cei
buni şi virtuoşi, fără să-i fi văzut vreodată, şi chiar când
nu ne-au făcut nici un bine. Cine dintre romani nu nutrea
sentimente de prietenie cu drag faţă de C. Fabricius, M.
Curius Dentatus, ba chiar Pirus? Cine, din contră, nu ura
pe Tarcinus Superbulus, pe Sp. Casius, pe Sp. Melius şi
mai cu seamă pe Hannibal?

VIII.26. LELIU. – Aceasta-i îmbiere cu orice preţ.

Dar ce contează cu ce socoteală mă constrângeţi ? Mă
constrângeţi de bună seamă. A rezista chiar dorinţei
ginerilor mai ales într-o chestiune legitimă nu mai e nici
greu şi n-ar fi nici drept. Aşadar, cugetând despre
prietenie, adesea mi se pare că trebuie ţinut cont în cea
mai mare măsură de faptul dacă prietenia a fost dorită
din cauza slăbiciunii şi a nevoii pentru ca în cadrul
relaţiilor reciproce de făcut şi de primit unul altuia, fiecare
să primească şi să dea la rândul său, ceea ce n-ar putea
realiza el însuşi prin efort propriu; sau poate chiar
aceasta este cu adevărat calitatea cea mai proprie
prieteniei, sau o altă cauză mai veche şi mai frumoasă şi
generată în mai mare măsură de natura însăşi?
Iubirea chiar, de la care vine numele prieteniei
este începutul şi cauza relaţiilor de prietenie. Numai că
39
foloase cu adevărat se culeg adesea chiar de la aceia
care sunt cultivaţi sub o falsă prietenie şi sunt spionaţi din
cauza momentelor oportune. În prietenie însă, nu trebuie
să fie nimic prefăcut, nimic fals, ci tot ceea ce este în ea,
cu totul adevărat, spontan.
VIII.27. –De aceea prietenia mi se pare născută
mai degrabă din fire, decât din nevoie, printr-o înclinaţie a
sufletului cu o oarecare participare de iubire, mai mult
decât din calculele cu profit ce ar putea procura o atare
legătură. Se poate observa chiar la unele animale care îşi
iubesc cu atâta ardoare un timp oarecare puii născuţi din
ei, şi sunt la fel de iubiţi de aceştia, încât această relaţie
reiese limpede ca iubire.
Aceasta este mult mai evident la om; în primul
rând din acea dragoste care există între copii şi părinţi,
ce nu poate fi distrusă, nici chiar printr-o crimă
detestabilă; apoi se înalţă în noi un asemenea sentiment
de dragoste când am găsit pe cineva cu caracterul şi cu
firea căruia să ne potrivim; încât să ni se pară a vedea în
el ceva ca o scânteie a cinstei şi a virtuţii.
VIII.28. –Căci nimic nu este mai plăcut decât
virtutea, nimic care să îmbie mai mult la iubire, fiindcă
într-adevăr noi iubim într-un fel oarecare, pentru virtute,
pentru cinste, chiar pe acei pe care nu i-am văzut
niciodată.
Cine e să nu-şi amintească, cu o oarecare
dragoste şi afecţiune, de C. Fabricius şi M. Curius, pe
care nu i-a văzut niciodată?
Cine este acela care nu urăşte pe Tarquinius
Superbul, pe Sp. Casius, pe Sp. Melius?
S-au purtat două bătălii pentru supremaţie în Italia
cu doi generali, cu Pirus şi cu Hannibal: pentru primul nu
avem sentimente prea duşmănoase din cauza cinstei lui,
pe al doilea Roma îl va urî întotdeauna din cauza
cruzimilor sale.
40
 CAP. IX
Preietenia este eternă ca însăşi natura

Prietenia se cimentează prin binefaceri reciproce,

prin zel şi deprindere. Originea ei nu constă în slăbiciune,
interes şi lipsă, căci cei mai înţelepţi, mai vârtoşi şi mai cu
mijloace, şi mai mult excelează într-însa. Ce nevoie avea
Scipio de Leliu? Oamenii sunt binefăcători şi darnici din
fire, nu din calcul, cum susţin epicureicii. Cei ce se iubesc
se apropie, se unesc şi se întrec în a-şi face binele, de
unde rezultă multe şi mari foloase. Adevărata prietenie,
provenind din natură, este eternă ca însăşi natura.

IX.29. Dacă puterea cinstei este într-atâta, încât o

iubim chiar la aceia pe care nu i-am văzut niciodată, sau,
ceea ce este şi mai mult, chiar la duşmani, ce e de mirare
că sufletele oamenilor sunt mişcate, ca şi la aceia, când li
se pare că zăresc virtutea şi bunătatea la cei cu care pot
fi uniţi prin interes? Totuşi prietenia se confirmă şi printr-
un obicei caracteristic. Fiind alăturate aceste motive la
acel prim avânt al inimii şi al iubirii, un admirabil şi măreţ
devotament se aprinde atunci.
Dacă-şi închipuie unii că prietenia provine din
slăbiciune umană, astfel încât să obţină de la alţii ceea ce
nu pot dobândi prin sine din ceea ce fiecare doreşte,
înseamnă să atribuie prieteniei pe care o voiesc, născută
din sărăcie şi mizerie, ca să zic aşa, o origine foarte
obscură şi foarte puţin nobilă. Dacă ar fi deci, aşa, încât
fiecare să creadă căci cu cât este mai puţin bogat în sine,
cu atât este cel mai potrivit (cel mai apt) pentru prietenie,
se înşeală, pentru că este foarte pe departe altfel.
41
 IX.30. Căci după cum se încrede mai mult fiecare
în sine şi după cât este mai întărit în virtute şi
înţelepciune fiecare, încât să nu mai aibă nevoie de
nimeni şi de nimic din afară şi să creadă că toate ale sale
sunt aşezate în sine însuşi, aşa se distinge cel mai mult
în prieteniile descoperite şi cultivate. Cum adică?
Africanul avea nevoie de mine? O, nici pe Hercule
(ferească Dumnezeu)! Şi nici eu de dânsul; dar eu, printr-
o admiraţie a curajului său, acela, ca suport la rândul său
printr-o oarecare stimă pe care o avea faţă de caracterul
meu, m-a iubit, obişnuinţa a mărit devotamentul. Dar,
deşi foloase multe şi mari au urmat, totuşi, motivele iubirii
noastre n-au profitat de speranţele ascunse în ele.
IX.31. –După cum suntem binefăcători şi darnici,
nu ca să pretindem o recunoştinţă (mulţămită) (căci o
binefacere nici nu se speculează, fiind porniţi din firea
noastră spre liberalizare), aşa socotim că prietenia e de
dorit nu pentru speranţa răsplăţii pe care o aduce, ci
fiindcă tot rodul său e în iubirea însăşi.
IX.32. Însă aceia care raportează totul la voluptate
(plăcere instinctuală) după ritul animalelor, care au
coborât toate gândurile lor la un lucru atât de umil, atât
de respingător, nici nu mă miră că nu pot să ridice
privirea la nimic înalt, nimic magnific şi divin, şi au pe
departe altă părere. De aceea pe aceştia să-i înlăturăm
de la această discuţie, dar noi înşine să înţelegem că
raţiunea de a iubi şi sentimentul devotamentului sunt
produsul natural al virtuţii dovedite: cei care au căutat să
lege o prietenie au venit mai aproape încât să se bucure
de legătura şi caracterul aceluia pe care au început să-l
iubească şi sunt parteneri egali în iubire şi mai porniţi să
facă servicii, decât să şi le solicite şi se stabileşte între ei
această întrecere onorabilă. Şi astfel se vor culege din
prietenie foloase foarte mari şi originea ei va fi mai
măreaţă şi mai adevărată după natură, mai mult decât
42
din slăbiciune. Căci dacă interesul ar suda prieteniile,
acelaşi interes schimbat, le-ar desface; dar, fiindcă
natura nu poate fi schimbată, din pricina aceasta
prieteniile adevărate sunt veşnice. Vedeţi aşadar originea
prieteniei; numai dacă nu cumva doriţi să adăugaţi ceva
la acestea.
FANNIU. –Desigur, dar continuă tu, Leliu, căci
pentru acesta, care e mai tânăr decât mine, răspund eu
prin dreptul meu.
SCEVOLA –Prea bine, Fanniu, cu siguranţă. De
aceea, iată, ascultăm.

43
 CAP. X
Cât poate dura prietenia ?

E foarte puţin probabil ca prietenia să dureze până

la moarte, din cauza deosebirii de interese şi de vederi
politice, a schimbării moravurilor: prin nenorociri sau prin
înaintarea în vârstă. La 16 ani, copiii uită tot ce le-a
plăcut până atunci; la adolescenţi, prietenia se poate
nimici prin rivalitate, cu ocazia însurării sau a vreunui
folos, pe care l-ar dori şi unul şi altul; la maturi, prin
rivalitatea pentru vreo distincţie, prin dorinţa de bani, de
onoruri, de glorie, care pot naşte cele mai mari
neprietenii, cu excepţia când unul ar cere celuilalt să-l
ajute la plăceri sau la fapte rele.

X.33. LAELIU. –Ascultaţi deci, onorabili bărbaţi,

cele ce foarte adesea se discutau între mine şi Scipio,
despre prietenie. Deşi acela spunea, într-adevăr, că
nimic nu e mai dificil decât ca prietenia să dureze până la
capătul vieţii, căci adesea se întâmplă sau ca acelaşi
lucru să nu fie de folos, sau să nu ai aceleaşi păreri
politice despre conducerea statului; şi mai spunea că
adesea chiar caracterul oamenilor se schimbă uneori din
pricina nenorocirilor, alteori din pricina înaintării în vârstă.
Şi dădea spre lămurire ca exemplu vârsta copilăriei, când
cele mai semeţe iubiri ale copiilor erau adesea lepădate o
dată cu toga pretexta (la împlinirea vârstei de 16 ani).
X.34. –Dacă însă ar supravieţui prietenia până la
vârsta tinereţii, totuşi ar fi distrusă uneori din rivalitate sau
pe motiv de căsătorie, sau din cauza unui folos oarecare,
pe care nu-l pot obţine în aceeaşi măsură amândoi. Căci
44
dacă unii merg mai departe în prietenie, totuşi adesea e
zguduită, dacă ajung la dispută pentru onoruri, căci nu
este nici o pacoste mai mare în prietenie, decât dorinţa
de bani a celor mai mulţi, lupta pentru onoruri (putere) şi
glorie a celor mai buni, de unde duşmănii foarte mari s-au
ridicat adesea între cei mai buni prieteni.
X.35. – Chiar cele mai mari neînţelegeri, şi cele
mai multe juste, după cum spunea Scipio, se nasc atunci
când ceva ce n-ar fi drept este solicitat de prieteni ca să
folosească sau ca unealtă a pasiunii sau într-o chestiune
neprincipială. Cei care refuză, deşi fac aceasta din
motive de virtute, totuşi sunt acuzaţi de aceia că trădează
dreptul prieteniei de care nu vor să ţină seama; însă
aceia care cutează (îşi permit) să ceară orice de la un
prieten, dovedesc prin însăşi cererea lor că ar face totul
pentru un prieten. Nemulţumirile acelor nu numai că
obişnuiesc să stingă cele mai vechi prietenii, ci chiar nasc
uri (necurmate). Aşadar acestea multe, ca nişte fatalităţi,
ameninţă prieteniile, încât spunea că pentru a le evita pe
toate i se părea a fi, nu numai un concurs al înţelepciunii,
ci chiar al norocului.

45
 CAP. XI
Cât trebuie să persiste prietenia

Până unde merge devotamentul cuiva pentru

prieten? Oare pe Coriolan, Viscelin şi Sp. Melius prietenii
trebuiau să-i urmeze în întreprinderile lor ambiţioase? C.
Blosius din Cume declara că ar fi ascultat de Tiberius
Grachus, chiar când i-ar fi zis să pună foc Capitoliului:
purtare criminală, care l-a silit să fugă în Asia. Prietenia
persistă numai faţă de un prieten adevărat, nu reclamă
altuia ceva în contra bunei credinţe, jurământului şi
patriei, cum rezultă din conduita mai multor romani.

XI.36. – De aceea să vedem mai întâi aceasta,

dacă vă place, până unde trebuie să înainteze zelul în
prietenie. Oare, dacă ar fi avut Coriolan prieteni, aceia ar
fi trebuit să ridice armele contra patriei cu Coriolan?
Oare, prietenii lui Viscellinus, care aspira la domnie sau
ai lui Spurius Maelius, ar fi trebuit să-i ajute?
XI.37. Într-adevăr, l-am văzut pe Tiberius
Gracchus care tulbura republica, părăsit de Quintus
Tuberone şi de prietenii de aceeaşi vârstă, dar C.
Blossius din Cumae, oaspetele familiei voastre,
Scaevola, când venise la mine, care asistam în consiliu,
pe consulii Laenas şi Rupilius, spre a cere iertare aducea
ca argument ca să-l iert, faptul că preţuise într-atâta pe
Tiberius Gracchus, încât socotea că ar fi trebuit să facă
tot ce voia acesta. Atunci eu l-am întrebat: „chiar dacă ar
fi voit ca tu să duci torţa pe Capitoliu?” „Niciodată n-ar fi
dorit aceasta.” „Dar dacă ar fi voit?” „Aş fi ascultat!”
Vedeţi cât de nelegiuit cuvânt!
Şi zău că aşa a făcut, sau chiar mai mult decât a
spus; căci nu numai că a ascultat, ci chiar a prezidat
46
aventura lui Tiberius Gracchus; nu numai că s-a oferit de
tovarăş, ci chiar de conducător al acelei nebunii. Astfel în
această rătăcire a lui, speriat de o nouă anchetă, a fugit
în Asia, s-a alăturat duşmanilor, dar a plătit republicii cu o
groaznică şi justă pedeapsă. Nu există, aşadar nici o
scuză pentru un păcat comis cu ştiinţă şi îndârjire, dacă
vei păcătui pentru cauza unui prieten; căci, dacă tocmai
credinţa în virtute a fost mijlocitoarea prieteniei e greu ca
prietenia să se menţină, dacă te-ai răzvrătit tocmai
împotriva virtuţii.
XI.38. Căci dacă am stabili cu drept să acordăm
prietenilor orice ar dori, sau să pretindem de la ei tot ce
voim, ar trebui să fim de o perfectă înţelepciune şi regula
să n-aibă nici un viciu; dar noi vorbim de acei prieteni
care sunt înaintea ochilor, pe care i-am văzut, sau despre
care ne-am ales cu o amintire, pe care existenţa noastră
în comun îi ştie. Din numărul acestora şi mai ales din
numărul celor care se apropie cel mai mult de
înţelepciune, trebuie luate de către noi exemplele.
XI.39. Noi vedem că, aşa cum am aflat de la
părinţi, Papus Aemilius a fost prieten cu C. Luscinus, de
două ori consuli împreună, colegi la cenzură; de
asemenea s-a transmis amintirea că Marcus Curius şi
Tiberiu Coruncanius au fost foarte uniţi şi între ei şi cu
aceia. Aşadar, nu putem nici chiar să bănuim că vreunul
dintre ei ar fi cerut ceva de la un prieten, care să fie în
contra bunei credinţe, împotriva jurământului, împotriva
republicii. La ce foloseşte să spunem acestuia despre
astfel de oameni, că dacă ar fi cerut, n-ar fi obţinut, de
vreme ce aceia au fost bărbaţi sacrosancţi (inviolabili) şi
e deopotrivă de nelegiuit şi de a ruga şi de a fi rugat să
faci ceea ce e o nelegiuire. Însă pe drept îl urmau pe
Tiberius Gracchus, Caius Carbo şi Caius Cato şi foarte
puţin atunci pe frate-său Caius, acum, acelaşi, extrem de
violent.
47
 CAP. XII
Înţelegerea dintre cei răi nu e prietenie

Prima condiţie a prieteniei este ca nici să cerem

de la prieteni, nici să facem pentru ei lucruri ruşinoase,
vătămătoare ţării, ca cele încercate de Tiberiu Gracchus,
care au provocat dezbinarea şi conducerea afacerilor prin
capriciul mulţimii. Prietenii, dacă sunt oameni oneşti, îşi
pot părăsi prietenii care se ridică în contra statului; dacă
sunt răi, pedepse grele să izbească pe autorii şi complicii
lor. Temistocle şi Coriolan, fugind la inamici, n-au găsit
pe nimeni să-i ajute în contra patriei, ceea ce i-a silit să
se sinucidă. Înţelegerea dintre cei răi nu e prietenie; ei
merită chinuri exemplare, ca nimeni să nu se creadă
autorizat în a-şi urma pe prietenii care ar purta război în
contra statului.

XII.40. Aşadar această lege să fie consacrată în

prietenie: ca nici să nu cerem lucruri ruşinoase, nici să nu
facem, rugaţi fiind, căci scuza este ruşinoasă şi de loc de
primit, atât în celelalte greşeli, cât şi dacă cineva
mărturiseşte că a procedat împotriva republicii din cauza
unui prieten. Căci, o Fanniu şi Scevola, suntem
constrânşi la acea situaţie că trebuie să prevedem de
departe nenorocirile care ameninţă republica în viitor. S-a
abătut deja puţin (disciplina moravurilor noastre) de
obiceiul strict trasat al străbunilor.
XII.41. Tiberiu Gracchus a încercat să ocupe
domnia, sau el a domnit chiar câteva luni. Oare poporul
roman să fi auzit, sau să fi văzut el ceva asemănător? Nu
pot să spun, fără lacrimi, cât rău i-au făcut lui Publius
48
Scipio, prietenii şi rudele care au mers pe urmele lui
Tiberiu chiar după moartea lui. Căci am suportat aşa cum
am putut pe Carbo din pricina recentei pedepse a lui
Gracchus. Nu-mi place să prevestesc însă ce aştept de
la tribunatul lui Caius Gracchus. Situaţia politică a statului
se deteriorează, de îndată ce a început să lunece mai
repede spre pieire. Vedeţi cât rău s-a făcut înainte prin
felul de a vota mai întâi prin legea Gabinia, apoi doi ani
după aceea prin legea Cassia. Deja mi se pare că văd
poporul separat de senat; chestiunile cele mai mari
tratate după bunul plac al mulţimii. Căci mai mulţi vor
învăţa în ce chip se produce o asemenea dezordine,
decât în ce chip să i se reziste acesteia.
XII.42. La ce bun aceste reflecţii? Pentru că
nimeni nu se învredniceşte la astfel de lucruri fără
tovarăşi. Trebuie aşadar recomandat oamenilor de
ispravă, că, dacă ignoranţii au căzut dintr-o întâmplare
oarecare într-o prietenie de acest fel, să nu creadă că
astfel sunt legaţi, încât să nu se poată îndepărta de
prietenii care păcătuiesc faţă de republică, însă o
pedeapsă trebuie stabilită împotriva ticăloşilor şi una nu
mai puţin mică, pe drept, împotriva acelora, care vor fi
urmat pe un altul, decât împotriva acelora care vor fi ei
înşişi pedepsiţi – căpeteniile crimei. Cine a fost mai
strălucit în Grecia ca Themistocle, cine a fost mai
puternic? El care pe când era general în războiul persic
eliberase Grecia de robie şi care din pricina invidiei s-a
autoexilat, nu a ştiut să suporte cum trebuia nedreptatea
patriei sale nerecunoscătoare. A făcut acelaşi lucru, pe
care cu douăzeci de ani înainte îl făcuse la noi Coriolan.
Nimeni nu s-a găsit să le dea ajutor contra patriei. Şi
astfel şi unul şi celălalt s-au sinucis.
XII.43. De aceea o astfel de înţelegere între cei
necinstiţi nu numai trebuie într-un fel acoperită prin scuza
prieteniei, ci mai degrabă trebuie să fie pedepsită prin
49
toate caznele încât nimeni să nu socoată că-i este permis
să urmeze un prieten şi încă pe cel care aduce patriei
război. Nu ştiu, după cum încep să meargă lucrurile,
dacă acest fel odios de comportare nu va avea loc în
viitor. Căci pentru mine nu e o grijă mai mică ce fel de
republică va fi după moartea mea, decât ce fel de
republică e azi.

50
 CAP. XIII
Pentru prieteni să facem numai lucruri oneste

De la prieteni să cerem şi pentru ei să facem

numai lucruri oneste, fără a accepta să fim rugaţi, şi să-i
consultăm pe faţă, cu energie. Unii filozofi greci combat
prietenia ca supărătoare, alţii o admit numai pentru
sprijinul şi folosul pe care-l procură, de unde ar urma ca
femeile cele slabe, săracii, nenorociţii să o caute mai mult
decât bărbaţii, bogaţii şi fericiţii. Dacă e vorba să evităm
orice grijă, atunci ar trebui să evităm şi virtutea, care nu e
scutită de neajunsuri.

XIII.44. – Aşadar să fie consfinţită această primă

lege a prieteniei: ca să cerem de la prieteni lucruri
cinstite, să facem pentru prieteni lucruri cinstite, să nu
aşteptăm deci până să fim rugaţi: pururi zelul să fie de
faţă şi şovăirea să lipsească, dar să îndrăznim să dăm un
sfat în chip detaşat. Autoritatea prietenilor care sfătuiesc
bine în prietenie să valoreze cel mai mult şi să fie
întrebuinţată pentru a povăţui nu în mod făţarnic, ci cu
aplicare sinceră, dacă situaţia o va cere şi să se supună
ofertei prieteneşti.
XIII.45. Aflu, într-adevăr, că au fost consideraţi ca
filozofi în Grecia unii cu teorii extraordinare, curioase,
socotite ca plăcute (dar nimic neadoptat fără temeinicele
lor argumente): după unii trebuie să fugim de prieteniile
prea mari, pentru ca să nu fie nevoie ca unul să fie
îngrijorat pentru mai mulţi; că de ajuns şi prea de ajuns îi
sunt fiecăruia treburile sale; că e neplăcut să fii
amestecat în treburile altora; că e mult mai comod să ţii
51
hăţurile prieteniei cât mai slobode, pe care să le tragi sau
să le îngădui când vrei; pentru a trăi bine, chestiunea
esenţială este liniştea, fără de care nu s-ar putea bucura
şi nu ca şi cum unul singur s-ar frământa pentru mai
mulţi.
XIII.46. –Se spune însă că alţii susţin într-un mod
cu mult mai neconform naturii umane (precum punctul
atins pe scurt cu puţin înainte): că prieteniile trebuiesc
căutate în vederea apărării şi a întrajutorării nu a
devotamentului pur şi nici a grijii sufleteşti. Aşadar, după
cum fiecare are mai puţin curaj şi mai puţine puteri astfel
să dorească mai mult prieteniile: de unde reiese că
femeile slabe să caute sprijinul prietenilor mai mult decât
bărbaţii; şi nevoiaşii, mai mult decât bogaţii, şi nenorociţii,
mai mult decât cei care sunt socotiţi fericiţi.
XIII.47. –O, preastrălucită înţelepciune! Par, cu
adevărat, că ar scoate soarele din univers, cei care scot
prietenia din viaţă, şi nu avem nimic mai bun, nimic mai
plăcut de la zeii nemuritori decât pe acela. Chiar, ce este
această linişte despre care vorbeam? Ademenitoare, într-
adevăr, în aparenţă, dar în realitate de respins din multe
puncte de vedere. Căci oare e cuminte ca pentru a nu fi
îngrijorat să nu întreprinzi nimic, sau să părăseşti un
lucru început sau vreo acţiune cinstită! Că dacă fugim de
griji trebuie să fugim de virtute care e necesară cu
oarecare grijă ca să dispreţuiască şi să urască lucrurile
sieşi contrarii; precum bunătatea urăşte răutatea;
cumpătarea, destrăbălarea, curajul, laşitatea. Aşadar poţi
vedea că oamenii drepţi suferă cel mai mult din cauza
lucrurilor nedrepte; cei puternici, din cauza celor laşi , cei
cumpătaţi, din cauza celor decăzuţi. Acesta este aşadar
conţinutul natural propriu unui suflet bine orânduit: de a
se bucura de lucrurile demne, şi de a se întrista din
cauza celor potrivnice fericirii cinstite.

52
 XIII.48. De aceea, dacă o durere a sufletului i se
întâmplă înţeleptului (care cu siguranţă i se intâmplă,
dacă nu socotim că omenia a fost extirpată din sufletul
lui) ce motiv ar fi pentru ca să scoatem cu totul prietenia
din viaţă, de teamă să nu îndurăm din cauza ei vreo
neplăcere? Căci ce diferenţă ar fi dacă aş suprima
emoţia sufletească, nu spun, între om şi dobitoc, ci între
om şi piatră, sau trunchi sau orice altceva de acelaşi fel?
Căci nici nu trebuie să fie ascultaţi acei care vor o
oarecare virtute aspră şi tare ca fierul: care de fapt e şi în
calitatea lucrurilor şi în relaţia de prietenie gingaşă şi
mlădioasă, încât aproape şi iradiază din fericirea
prietenului şi se estompează prin nefericirea lui. De
aceea această supărare care adesea trebuie resimţită
pentru un prieten nu e atât de puternică încât să suprime
prietenia din viaţă şi să fie respinse virtuţile nu mai mult
decât pentru acelaşi fapt că aduc griji şi supărări.

53
 CAP. XIV
Izvorul prieteniei

Virtutea mutuală atrage pe prieteni. E absurd să

ne desfete gloria, locuinţa, hainele, mâncarea, iar nu şi
sufletul virtuos al altuia. Natura impune celor buni să
iubească pe cei buni, ceea ce constituie izvorul prieteniei,
pentru oamenii culţi ca şi pentru cei mulţi. Nu interesul, ci
iubirea încântă pe prieteni: folosul este consecinţa
firească, iar nu cauza determinantă a prieteniei.

XIV.49. Însă, fiindcă după cum am spus mai sus,

dacă vreo manifestare a caracterului străluceşte printr-o
virtute la care să se poată alipi şi contopi un suflet la fel
de virtuos, se trezeşte prietenia, când acest lucru s-a
produs în mod necesar, se naşte iubirea.
Ce poate fi mai absurd decât să fii desfătat de o
multitudine de lucruri deşarte: ca de onoare, de glorie, de
o clădire, de o haină, de o podoabă a corpului, şi să nu fii
desfătat suficient de un suflet copleşit de virtute, de acela
de care poate: sau să iubească, sau, ca să spun aşa, să
răspundă cu iubire. Căci nimic nu e mai plăcut decât
recunoştinţa devotamentului, nimic mai plăcut decât
contrareversul zelului şi contraserviciul.
XIV.50. Căci chiar dacă adăugăm ceea ce se
poate pe drept cuvânt adăuga, nimic nu e care să atragă
atât şi să lege atât vreun lucru de sine pe cât uneşte
concordanţa gusturilor la prieteni: se va recunoaşte,
desigur, ca şi adevărat că cei buni cu cei buni se vor lega
şi iubi ca şi cum ar fi uniţi şi după natură prin rudenie.

54
Căci nimic nu este mai avid, mai răpitor de ceva
asemănător sie, decât ceea ce se bazează pe natură.
De aceea, Fanniu şi Scevola, după cum cred, cu
siguranţă aceasta e o constantă, afecţiunea aproape
necesară a celor buni faţă de cei buni: ceea ce e izvorul
prieteniei stabilit după natură. Dar aceeaşi bunătate se
răsfrânge chiar asupra mulţimii de rând.
Căci virtutea nu este inumană şi nici zgârcită sau
privilegiată şi nici trufaşă; ea care obişnuieşte să apere
chiar popoare întregi şi să vegheze asupra lor foarte
bine; ceea ce n-ar face cu siguranţă, dacă ar avea
aversiune faţă de dragostea de popor.
XIV.51. Şi chiar ceea ce fac prietenii din cauza
profitului mi se pare că într-adevăr suprimă legătura cea
mai plăcută a prieteniei. Căci profitul dobândit printr-un
prieten nu desfată atât cât iubirea prietenului prin ea
însăşi: şi acest profit care a provenit de la un prieten
devine numai atunci plăcut când a provenit cu sârguinţă;
şi atât lipseşte ca prieteniile să fie cultivate din cauza
necesităţii, încât aceia care, înzestraţi cu putere politică şi
bogăţie şi cu cea mai aleasă virtute în care e cel mai
mare sprijin, să aibă cea mai mică nevoie unul de altul,
sunt cei mai generoşi şi cei mai înclinaţi spre binefaceri
sufleteşti. Şi nu ştiu dacă nu e nevoie într-adevăr ca să
nu lipsească nimic absolut niciodată prietenilor. Căci
unde s-ar fi manifestat devotamentul meu, dacă Scipio nu
ar fi avut nevoie niciodată de sfatul meu, niciodată de
serviciile noastre pe timp de pace, pe timp de război?
Aşadar, nu este prietenia cea care a urmat interesului, ci
interesul, prieteniei.

55
 CAP. XV
Prietenia la tirani şi bogaţi

Nu trebuie ascultaţi răsfăţaţii, care n-au cunoscut

prietenia nici din teorie, nici din practică. Cine ar voi să nu
iubească pe nimeni şi nimeni să nu-l iubească? Aşa viaţă
duc numai tiranii: toţi se tem de dânşii, îi respectă câtva
timp, şi, când cad, văd ce săraci fuseseră de prieteni
(cum s-a întâmplat lui Tarcinius Superbulus). Averile
celor preapotenţi înlătură prieteniile fidele; norocul, orb
din fire, orbeşte pe cine îmbrăţişează, şi nu poate fi ceva
mai nesuferit decât bogatul prost; mulţi iarăşi, când ajung
bine, dispreţuiesc vechile prietenii şi caută altele noi. Ar fi
o nebunie să-şi procure cineva cai, servitori, vase, dar nu
şi prieteni, fără de care viaţa nu poate fi plăcută.

XV.52. Aşadar nu vor trebui ascultaţi oamenii

risipiţi în plăceri, dacă vor discuta vreodată despre
prietenia pe care n-au cunoscut-o nici din practică, nici
din teorie. Căci care este omul care în numele Zeului şi a
oamenilor să vrea ca pe nimeni să nu iubească şi încă el
însuşi să nu fie iubit de nimeni, să plutească în toate
bogăţiile, şi să trăiască în belşugul tuturor lucrurilor? Căci
chiar aceasta este viaţa tiranilor în care (negreşit), fără
îndoială nu poate să existe nici credinţă, nici dragoste,
nici încredere temeinică; deoarece toate sunt de-a pururi
suspecte şi pline de îngrijorare; unde nu se găseşte
niciun colţişor pentru prietenie.
XV.53. Fiindcă cine ar putea iubi pe cel de care se
teme sau pe cel care se teme de el? Totuşi tiranii sunt
onoraţi din prefăcătorie cel puţin pentru un timp. Căci
56
dacă din întâmplare au căzut, cum se şi potriveşte
adesea, atunci se vede cât fuseseră de lipsiţi de prieteni
adevăraţi. Se spune că Tarquinius ar fi afirmat că, de
abia, fiind în exil a văzut care dintre prieteni i-au fost
credincioşi şi care necredincioşi, atunci pe când nu mai
putea să-i răsplătească nici pe unii, nici pe alţii.
XV.54. Deşi mă mir dacă a putut avea vreun
prieten cu acea trufie şi cruzime! Şi după cum caracterul
acestuia pe care l-am numit n-a putut să-i procure
adevăraţii prieteni, tot astfel averea multor oameni
puternici înlătură prietenii credincioşi. Căci nu numai
norocul însuşi e orb, ci foarte adesea face orbi chiar pe
aceia pe care i-a îndrăgit. Deci aproape întotdeauna ei se
dezlănţuie în dezgust şi trufie şi nimic nu poate fi mai
insuportabil decât un nerod copleşit de favorurile
norocului. Şi e cu putinţă să vezi chiar aceasta că acei
care au fost mai înainte de un caracter onorabil să se
schimbe la poruncă datorită puterii, datorită prosperităţii
şi ca vechile prietenii să fie dispreţuite de aceia în
favoarea celor noi.
XV.55. Ce e însă mai prostesc decât, ca atunci
când pot cel mai mult prin averi, prin mijloace, prin putere
politică, să-şi procure toate celelalte care se procură cu
bani: cai, sclavi, haine strălucite, vase preţioase, şi să nu-
şi procure prieteni (care sunt), ca să zic aşa, mobilierul
vieţii cel mai bun şi cel mai frumos? Căci atunci când îşi
procură celelalte, nu ştiu pentru cine şi le procură, nici din
ce cauză se trudesc, căci fiecare dintre acestea este a
aceluia care învinge cu forţa. Stăpânirea prieteniilor
rămâne fiecăruia cea mai stabilă şi sigură achiziţie, încât,
chiar dacă acelea care sunt aproape un dar al norocului
ar dăinui, totuşi o viaţa sălbatică şi lipsită de prietenii nu
ar putea fi plăcută.
Până aici dar, acestea.

57
 CAP. XVI
Limitele prieteniei

Sunt trei păreri despre limitele prieteniei: să avem

către prieteni aceleaşi simţăminte ca şi către noi, să le
răspundem cu aceeaşi măsură, să-i considerăm ca pe
noi înşine. Prima e neîntemeiată, căci pentru prieteni
facem adesea ceea ce n-am face pentru noi şi luăm
dintre ale noastre ca să le dăm lor; a doua reduce
prietenia la o simplă cântărire, ca să nu treacă nimic mai
mult de la noi la dânşii; a treia ne-ar opri să-i ridicăm şi
să-i îmbărbătăm. S-a mai zis că astfel trebuie să iubim pe
cineva, ca si cum am avea să-l urmăm îndată: idee cu
totul contrară prieteniei. În rezumat, să ne alegem
prietenii cu mare băgare de seamă, spre a nu iubi pe cine
am putea mai târziu urî, iar dacă n-am fost fericiţi în
alegere, mai bine să răbdăm, decât să ne gândim la vreo
ocazie de neprietenie.

XVI.56. Trebuie stabilite însă care sunt limitele în

prietenie, şi oarecum marginile iubirii. Din acestea văd că
trei păreri sunt exprimate; dintre care nu aprob niciuna:
una, ca noi să fim dispuşi faţă de prieteni în acelaşi chip
ca faţă de noi înşine; a doua ca afecţiunea noastră faţă
de prieteni să răspundă la fel şi egal cu afecţiunea lor
faţă de noi; a treia ca fiecare să fie stimat de prieteni, pe
cât se stimează fiecare pe el însuşi. Eu nu aprob de loc
nici una din aceste trei păreri. Fiindcă cea dintâi nu este
adevărată, ca fiecare să fie astfel dispus faţă de prieteni,
cum e faţă de sine.

58
 XVI.57. Căci cât de multe facem pentru scopul
prietenilor, ceea ce n-am face niciodată pentru scopul
nostru! Să ne rugăm, să implorăm un om nedemn apoi să
ne supărăm înverşunat pe cineva, şi să-l urâm cu
vehemenţă: lucruri ce se fac nu cu destulă cinste în
interesul nostru, dar foarte cinstit în interesul prietenilor;
şi sunt multe prilejurile în care oamenii onorabili sacrifică
şi rabdă să li se ia multe din foloasele lor, pentru ca
prietenii să se folosească de ele, mai degrabă decât ei
înşişi.
XVI.58. A doua părere e cea care limitează
prietenia prin servicii, unu la unu şi aceeaşi bunăvoinţă.
Aceasta însă înseamnă excesiv de strâmt şi meschin, a
reduce la calcule prietenia pentru ca socoteala să fie
egală între ceea ce primeşti şi ceea ce dai. Adevărata
prietenie mi se pare că este mai bogată şi mai
îmbelşugată, şi nu socoteala strictă ca să nu dea mai
mult decât primeşte. Căci e de temut ca nu cumva să se
piardă ceva, sau nu cumva să cadă ceva pe pământ, sau
să nu se adune mai mult decât se cuvine în mod egal din
prietenie.
XVI.59. Însă cu siguranţă cea de-a treia limită e
cea mai rea, ca fiecare să fie preţuit de prieteni atât cât
se preţuieşte singur. Căci adesea la unii sau sufletul este
mai disperat sau speranţa de a-şi forţa norocul mai
moleşită. Nu este, aşadar, pentru prieteni de a fi faţă de
dânsul cum e faţă de sine însuşi, ci mai degrabă de a se
sforţa şi de a face ca să trezim curajul căzut al unui
prieten şi de a-l înălţa la o speranţă şi un cuget mai bun.
Aşadar o altă limită a adevăratei prietenii trebuie stabilită,
dacă voi fi spus ceea ce Scipio obişnuia să critice foarte
mult. El nega că s-ar putea găsi vreo vorbă mai potrivnică
prieteniei decât vorba aceluia care spusese că trebuie să
iubeşti aşa ca şi cum odată ar trebui să urăşti, şi că nu
putea fi convins să creadă că această vorbă, după cum
59
se afirmă, a fost rostită de Bias, care devenise unul din
cei şapte înţelepţi; această părere este a unuia corupt
sau ambiţios, sau care raportează toate la puterea sa.
Căci în ce chip ar putea cineva să fie prieten
aceluia căruia s-ar gândi că i-ar putea fi duşman? Ba
încă va fi necesar să dovedească şi să spere ca prietenul
să păcătuiască cât mai adesea, ca să-i dea lui cât mai
multe ocazii pentru ca să-l critice: sau iarăşi va fi necesar
a suferi, a nu mâhni, a fi invidios pentru faptele bune şi
pentru câştigurile prietenilor.
XVI.60. De aceea, într-adevăr, un astfel de
principiu, ori al cui este, serveşte la distrugerea prieteniei.
Acest lucru mai degrabă ar trebui prescris: ca să
întrebuinţăm acea grijă în întemeierea prieteniilor, ca
niciodată să nu începem prin a-l iubi pe acela, pe care l-
am putea urî cândva. Ba chiar de am fi fost mai puţin
fericiţi în alegere, Scipio socotea că mai degrabă trebuie
să suportăm ghinionul, decât să ne gândim la timpul
neprieteniilor.

60
 CAP. XVII
Avantajele prieteniilor constante

La alegerea prietenilor să se observe potrivirea în

toate; apoi, ţinându-se seama de reputaţie, de opinia
publică, de virtute, să se prefere cei constanţi, deşi nu pot
fi încercaţi de mai înainte. Unii se cunosc în afaceri
băneşti, alţii când e vorba de funcţii, onoruri şi putere.
Rar se găsesc prietenii sincere între cei ce se ocupă cu
politica, şi mai rar când unul dă de fericire, iar altul cade
în nenorocire.

XVII.61. Socot, aşadar, că trebuie să ne folosim de

aceste limite, anume, ca atât moravurile prietenilor să fie
pure, cât şi o comunitate a tuturor regulilor, proiectelor şi
dorinţelor, fără nici o excepţie, să fie între ei astfel încât,
chiar de s-ar întâmpla, printr-o împrejurare oarecare, ca
nişte dorinţe mai puţin juste ale prietenilor, (să trebuiască
să fie sprijinite), în care sau viaţa sau reputaţia lor să fie
pusă în joc, totuşi în acest caz, trebuie să ne abatem din
drum într-un asemenea mod încât să nu pricinuim o
necinste şi mai mare. Căci e un punct până unde –
iertarea poate fi acordată prieteniei (hatârul prieteniei
poate fi dus). Fiindcă reputaţia nu trebuie uitată şi nici nu
trebuie (privită) estimată ca un imbold mediocru pentru
(conducerea) orânduirea treburilor, iar bunăvoinţa
cetăţenilor este ruşinos de dobândit prin linguşiri şi
aprobări formale. Virtutea, pe care o urmează dragostea,
nu trebuie dispreţuită de loc.
XVII.62. Dar adesea Scipio, (fiindcă mă reîntorc la
Scipio al cărui întreg discurs era despre prietenie), se
61
plângea de faptul că oamenii sunt mai harnici în toate
îndelemnicirile: câte capre şi oi are fiecare pot să spună,
câţi prieteni are fiecare, însă, nu pot să spună, şi îşi pun
iscusinţa în câştigarea averilor, dar sunt nepăsători în
alegerea prietenilor; că nu au ca nişte semne şi
caracteristici după care să-i poată judeca pe cei care
erau propice pentru prietenie.
Aşadar, prietenii fermi şi stabili şi constanţi trebuie
aleşi printr-un mod de care e mare lipsă căci e într-
adevăr greu să-i cunoşti dacă nu i-ai încercat. Prietenia
însăşi e necesar să fie exprimată. Astfel premerge
prietenia judecăţii şi măreşte capacitatea de a judeca.
XVII.63. Este, aşadar, prudent de a opri ca pe un
car tot astfel şi avântul afecţiunii ca să ne servim de
prieteni ca de nişte cai încercaţi; moravurile prietenilor
fiind verificate în altă parte. Unii sunt evaluaţi la o mică
sumă de bani după cât sunt de uşuratici; unii, pe care o
mică sumă de bani nu i-a putut mişca, sunt recunoscuţi la
o sumă mai mare.
Dar dacă s-au găsit unii care să socoată ca josnic
a prefera banii prieteniei, unde-i vom găsi pe aceia care
să nu prefere onorurile, funcţiile, direcţiunile, influenţa
puternică prieteniei? Aşa încât atunci când aceste
favoruri le-ar fi propuse pe de o parte şi adevăratele
delicii ale prieteniei pe de altă parte, nu ar prefera cu mult
pe cele dintâi? Căci natura e păcătoasă în faţa puterii ce
ar trebui dispreţuită; puterea chiar de au obţinut-o prin
călcarea prieteniei se crede că ura va dispărea deoarece
prietenia n-a fost neglijată fără un motiv foarte mare.
XVII.64. Astfel adevăratele prietenii se găsesc
foarte greu la acei care se învârt în mijlocul onorurilor şi a
treburilor publice. Căci unde vei găsi pe acela care să
prefere pentru prieteni propriile lui onoruri? Ce!?! Să le
trec cu vederea pe acestea: că e grav, că e dificil după
cum li se pare celor mai mulţi împărtăşirea nenorocirilor?
62
Cel care să consimtă la acestea nu e uşor de găsit. De
altfel Ennius (a spus) cu dreptate: Prietenul sigur se
verifică în împrejurare nesigură. Deci aceste două situaţii
îi dovedesc pe cei mai mulţi cât sunt de uşuratici şi de
slabi: dacă ne vor dispreţui când vor duce-o bine, sau
dacă ne vor părăsi la greu.
Acela care, aşadar, în ambele situaţii se va arăta
serios, constant, stabil în prietenie, pe acela trebuie să-l
judecăm ca fiind dintr-un neam de oameni foarte rar şi
aproape divin (sacru).

63
 CAP. XVIII
Apărarea prietenului

Ca prietenia să fie constantă şi durabilă, trebuie:

să lipsească orice prefăcătorie şi orice bănuială; să-ţi
aperi prietenul de orice critică i s-ar aduce; să ai către
dânsul oarecare dulceaţă în purtare şi în cuvinte.

XVIII.65. Temelia, însă a acelei stabilităţi şi

statornicii pe care o căutăm în prietenie, este încrederea.
Fiindcă nimic nu este stabil din ceea ce e lipsit de
încredere. Pe lângă asta e bine ca (prietenul) să fie ales
dintre cei simpli şi comuni şi de înţeles, care să fie
impresionat de aceleaşi lucruri care întru totul se
raportează la fidelitate. Căci o fire complicată şi
întortocheată nu poate fi fidelă. Căci într-adevăr acel care
nu e impresionat de aceleaşi lucruri şi nu e de acord prin
fire nu poate fi nici fidel nici stabil. Trebuie să adăugăm la
aceasta că nu se delectează, nici nu aduce acuzaţii, nici
nu crede în înfăţoşări, chestiuni care toate ţin de acea
statornicie despre care tratam deja.
Astfel (principiul) acela devine adevărat despre
care am vorbit la început: prietenia nu poate exista numai
între oameni onorabili.
Căci e fapta unui bărbat destoinic pe care se
cuvine să-l numim înţelept de care să ţină aceste două
reguli din prietenie: prima, să nu fie fals, nici prefăcut;
căci este mai mult (atitudinea) unui om liber chiar dacă e
vorba de a urî pe faţă, decât de a-şi ascunde părerea
după frunte: apoi trebuie nu numai să respingă acuzaţiile
aduse de cineva, ci nici chiar el însuşi să nu fie bănuitor
64
suspectând mereu că ceva a fost necinstit la prietenul
său.
XVIII.66. Trebuie ca o gingăşie oarecare a
vorbelor şi a manierelor, condiment al prieteniei nu lipsit
de importanţă, să se adauge aici.
Tristeţea însă şi severitatea în orice lucru, acestea
negreşit au o gravitate; dar prietenia trebuie să fie mai
puţin încordată, şi mai liberă, şi mai dulce şi mai înclinată
spre orice dărnicie şi bunăvoinţă.

65
 CAP. XIX
Prietenia nu incumbă mândria, ci datoria

Prietenii noi să nu se prefere prietenilor vechi cu

care am trăit mult timp împreună: deprinderea are mare
putere în toate. De asemenea superiorii să nu se
mândrească faţă de inferiori, ci să-i ajute atât pe dânşii,
cât şi pe rudele lor.

XIX.67. Însă o chestiune oarecare cam grea se

ridică în acest loc: dacă uneori prietenii noi demni de
prietenie sunt de preferat celor vechi, cum obişnuim să
preferăm cailor bătrâni pe cei tineri!
Îndoială nedemnă pentru om! Căci saturaţia în
prietenii nu trebuie să fie ca şi cea din alte lucruri.
Toate chestiunile din cele mai vechi prietenii,
întocmai ca acele vinuri care suportă vechimea, trebuie
să fie cele mai suave şi e adevărat ceea ce se spune că
„multe baniţe de sare trebuie mâncate împreună ca opera
prieteniei să fie deplină”.
XIX.68. Apoi dacă noutăţile aduc speranţa, ca să
apară rodul întocmai ca la plantele care nu înşeală, nu
sunt de respins nici ele, numai că vechimea trebuie să-şi
păstreze întâietatea sa. Fiindcă puterea vechimii şi a
obiceiului este cea mai mare.
Ba încă nu e nimeni, dacă nici un lucru nu se
opune, care să nu se folosească mai bucuros de însuşi
acel cal (bătrân) de care am pomenit mai înainte, cu care
s-a obişnuit, decât de un cal neîncercat şi nou; şi într-
adevăr obiceiul nu e puternic numai vis-à-vis de cele
însufleţite, ci chiar şi faţă de cele ce nu sunt însufleţite,
66
deoarece ne desfătăm chiar în însăşi locurile muntoase şi
păduroase în care am stat foarte multă vreme.
XIX.69. Dar cel mai mare câştig în prietenie este
că superiorul este egal cu inferiorul. Căci adesea sunt
unele superiorităţi cum era cea a lui Scipio în ceata
noastră, ca să zic aşa. Niciodată nu s-a preamărit acela
faţă de Filius, niciodată faţă de Rupilius, niciodată faţă de
Mummius, niciodată faţă de prietenii de rang inferior. Cu
adevărat cinsteá ca pe un superior pe fratele său Q.
Maximus, bărbat cu totul strălucitor, dar deloc egal cu
dânsul, şi vroia ca toţi ai săi să devină mai importanţi prin
el.
XIX.70. Ceea ce trebuie făcut şi imitat de toţi este
că dacă au ajuns la o superioritate oarecare după virtute,
după talent, după avere, să le împartă cu ai săi şi să le
socotească în comun cu intimii săi, astfel încât dacă s-au
născut din părinţi umili, dacă au rude mai neajutorate fie
după minte, fie după avere, să întregească mijloacele
acelora şi să le fie întru cinste şi demnitate, precum în
istorisiri cei care, un timp, din necunoaşterea neamului şi
a originii au fost într-o trupă de sclavi, când sunt
recunoscuţi şi dovediţi ca fii (legitimi) sau de zei, sau de
regi, îşi păstrează totuşi afecţiunea faţă de păstorii, pe
care timp de mulţi ani i-au crezut părinţi. Cu atât mai mult
trebuie să ne purtăm întru folos faţă de părinţii noştri
adevăraţi şi siguri.
Căci rodul talentului şi al virtuţii şi al oricărei
superiorităţi atunci se rotunjeşte mai mult, când este întru
folosul tuturor celor din jur.

67
 CAP. XX
Prieteniile se judecă la vârstă matură

Nimeni să nu se mâhnească, dacă prietenul său îl

întrece prin talent, avere sau poziţiune; chiar de l-ar fi
ajutat întru ceva, să nu-i impute binele adus, nici să se
creadă dispreţuit. Pentru prieten să faci cât poţi şi cât
merită dânsul. Prieteniile se judecă la vârstă matură, iar
nu în copilărie. Prea multul zel al cuiva să nu împiedice
pe prieten de a realiza întreprinderi mari şi folositoare.

XX.71. Aşadar, după cum cei ce sunt superiori

trebuie ca în relaţiile intime ale prieteniei să se considere
fără de supărare, din aceeaşi stirpe cu inferiorii, tot astfel
inferiorii nu trebuie să sufere fiindcă sunt surclasaţi de
prietenii lor sau prin talent, sau prin avere, sau prin
demnitate. Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă sau se
plâng mereu de ceva, sau chiar le reproşează ceva celor
dinainte, cu atât mai mult cu cât au ceva ce se poate
afirma că au făcut cu zel şi cu părtinire şi cu oarecare
trudă a lor. Acest gen de oameni care reproşează
serviciile (efectuate cândva), e de-a dreptul odios. De
serviciile respective trebuie să-şi amintească cel căruia i-
au fost făcute, cel care le-a făcut nu se cuvine să le
amintească.
XX.72. De aceea, după cum cei care sunt
superiori trebuie să se coboare în prietenie, tot astfel într-
un chip asemănător trebuie să-i salte pe inferiori. Fiindcă
sunt unii care fac prieteniile insuportabile deoarece se
cred ei înşişi dispreţuiţi, ceea ce nu se întâmplă aproape
niciodată decât celor care se socotesc ei înşişi demni de
68
dispreţ, aceştia trebuind să fie vindecaţi de această
părere, nu numai prin vorbe, ci chiar prin faptă.
XX.73. Însă atât trebuie să acorzi cuiva, mai întâi,
cât tu însuţi poţi să faci, mai apoi, chiar cât acela pe care
îl iubeşti şi îl ajuţi poate primi. Căci tu n-ai putea, chiar
dacă ai fi superior, oricât ai voi să înalţi pe toţi ai tăi la
cele mai înalte onoruri, după cum Scipio a putut să-l facă
pe P. Rupilium consul, dar n-a putut să-l facă pe însuşi
fratele său Lucium. Căci dacă tu poţi să dai orice altuia,
totuşi trebuie să cumpăneşti ce poate el împlini.
XX.74. În general prieteniile trebuie judecate când
şi spiritele şi vârstele vă sunt deja întărite şi coapte; şi nu
e obligatoriu, ca dacă unii în tinereţe au fost pasionaţi de
vânătoare sau minge, să aibă ca prieteni pe acei pe care
atunci i-au iubit, fiind înzestraţi cu aceeaşi preocupare.
Căci după chipul acesta, doicile şi dascălii, prin dreptul
vechimii, vor cere mai multă afecţiune: într-adevăr
aceştia nu trebuie neglijaţi, dar trataţi în chip
corespunzător (noii vârste). Fiindcă gusturile diferite
urmează moravuri diferite a căror neasemănare rupe
prieteniile, şi nici pentru o altă cauză cei buni nu pot fi
prieteni cu cei răi, cei răi, cu cei buni, numai dacă
diferenţa este atât de mare între ei cât poate să fie
maxim admisă.
XX.75. De asemenea se poate recomanda pe
drept în prietenii ca nu cumva o afecţiune (exagerată)
necumpătată, ceea ce se întâmplă adesea, să dăuneze
marilor foloase ale prietenilor. Căci, întorcându-mă la
fabulă, Neoptolemus nu ar fi putut cuceri Troia, dacă ar fi
voit să-l asculte pe Licomed, de care fusese crescut (şi
care) se opunea plecării lui cu multe lacrimi. Şi adesea
mari interese intervin ca să ne despartă de prieteni: cel
ce voieşte să zădărnicească interesele pentru că n-ar
suporta cu uşurinţă regretul, acela este slab, şi moale din

69
fire, şi chiar din această cauză prea puţin cinstit în
prietenie.
XX.76. Şi în orice lucru trebuie să ţii seama şi de
ceea ce ceri de la un prieten şi de ceea ce permiţi tu să
obţină de la tine.

70
 CAP. XXI
Prietenia ca iubire dezinteresată

Ivirea viciilor, schimbarea obiceiurilor şi gusturilor,

învrăjbirea partidelor dizolvă prieteniile, dar nu trebuie să
dea naştere la batjocură, înjurături, blesteme. De aceea e
bine să-ţi alegi oameni demni de a-ţi fi prieteni. Mulţi însă
au în vedere numai interesul personal, ceea ce nu e
conform adevăratei prietenii, care constă dintr-o iubire
dezinteresată, cum se observă chiar la celelalte
vieţuitoare.

XXI.76 bis. Este chiar o anume nenorocire

necesară uneori în prieteniile ce trebuiesc rupte: căci
discursul nostru degenerează de la intimităţile înţelepţilor
la prieteniile vulgare. Adesea viciile prietenilor irump atât
împotriva prietenilor înşişi cât şi împotriva străinilor a
căror infamie, în cele din urmă, cade asupra prietenilor.
Astfel de prietenii trebuiesc, aşadar, eludate prin
încetarea legăturii de prietenie, şi, după cum l-am auzit
pe Caton spunând, trebuie descusute mai mult decât
rupte relaţiile, numai dacă vreo injustiţie cu totul de
netolerat nu s-a ivit, astfel încât să nu fie nici drept, nici
necinstit, nici să nu se poată face ca înstrăinarea şi
separarea să nu trebuiască să fie făcute pe loc, adică
fără să poată da înapoi.
XXI.77. Însă dacă dimpotrivă o oarecare
schimbare de moravuri sau de gusturi, după cum se
obişnuieşte să se întâmple, va avea loc, sau vreo
disensiune va interveni între partidele republicii (vorbesc
după cum chiar spusesem cu puţin mai înainte nu de
71
prieteniile înţelepţilor, ci de cele vulgare), trebuie să ai de
grijă ca nu cumva nu numai prieteniile să pară (distruse)
abandonate, ci chiar duşmăniile începute. Fiindcă nimic
nu este mai ruşinos decât de a purta război cu cel cu
care ai trăit în intimitate.
Scipio, după cum ştiţi, se depărtase din cauza
mea de prietenia lui Quintus Pompeius; apoi din pricina
unei neînţelegeri ce era în treburile statului, s-a înstrăinat
de Mettelus, colegul nostru. El a făcut şi una şi alta cu o
gravitate, cu o autoritate şi cu o nemulţumire în suflet nu
lipsită de cruzime.
XXI.78. De aceea mai întâi trebuie avut grijă ca
nici o ruptură dintre prieteni să nu aibă loc: dar dacă ceva
de acest fel s-a întâmplat, să pară mai degrabă că
prieteniile au fost potolite decât (înăbuşite) curmate.
Cu adevărat trebuie să te păzeşti ca nu cumva
prieteniile să se transforme în duşmănii grave din care să
se producă injurii, certuri. Dacă totuşi acestea vor fi de
suportat trebuie suportate şi această cinste trebuie
acordată unei prietenii vechi, încât acela să fie vinovat,
care aduce insultă nu acela care o suferă.
Oricum o singură garanţie şi o singură precauţie
este împotriva tuturor acestor vicii şi neplăceri ca să nu
începi prea repede să iubeşti şi să nu iubeşti oameni care
nu merită.
XXI.79. Sunt însă demni de prietenie cei care în ei
înşişi au un motiv pentru care să fie iubiţi. Specie rară! Şi
într-adevăr toate lucrurile bune sunt rare, şi nimic nu e
mai greu decât să găseşti pe cel care să fie desăvârşit în
felul său din toate punctele de vedere. Dar cei mai mulţi
nici nu recunosc ceva bun în lucrurile omeneşti decât
dacă este folositor, şi îşi iubesc prietenii ca pe nişte
turme, pe aceia mai ales de la care speră că vor culege
cel mai mare folos.

72
 XXI.80. Astfel sunt lipsiţi de acea prietenie foarte
frumoasă şi foarte firească, ce trebuie căutată prin sine şi
pentru sine şi nici ei înşişi nu sunt drept pildă pentru ei
înşişi în ceea ce e şi cât e de mare această putere a
prieteniei. Căci fiecare se iubeşte pe sine, nu pentru a-şi
cere de la dânsul o răsplată pentru grija de sine, ci pentru
că fiecare îşi este scump sieşi de la sine.
Dacă acelaşi sentiment nu va fi transferat în
prietenie, adevăratul prieten nu se va găsi niciodată:
fiindcă acesta este întocmai ca şi un alter ego.
XXI.81. Căci dacă acest reflex e evident în natură
la animale, zburătoare, înotătoare îmblânzite, sălbatice;
mai întâi să se iubească pe sine, (căci acest sentiment se
naşte deopotrivă cu orice fiinţă), apoi ca să caute şi să
dorească animale din aceeaşi specie de care să se
alipească, şi dacă fac aceasta cu o dorinţă şi cu o
oarecare asemănare a dragostei omeneşti; cu cât mai
mult aceasta are loc în chip firesc la om care se iubeşte
pe sine şi caută o altă fiinţă al cărui suflet să-l amestece
astfel cu al său încât să facă aproape unul din cele
două?

73
 CAP. XXII
Prietenia ca treaptă spre adevărata fericire

Unii cer prietenilor mai mult decât se cuvine,

nesocotind echitatea, egalitatea şi stima reciprocă; alţii
cred că prietenii trebuie să-i însoţească la plăceri, să-i
ajute la fapte rele. Prietenia e menită a înlesni fericirea,
prin urmare, a seconda numai ceea ce priveşte
onestitatea, gloria şi liniştea sufletească.

XXII.82. Dar cei mai mulţi, pe nedrept, ca să nu

spun neruşinat, voiesc să aibă un astfel de prieten cum ei
înşişi nu pot fi: şi ceea ce ei înşişi nu oferă prietenilor
doresc în schimb de la ei. Este însă drept ca în primul
rând să fii tu însuţi un bărbat bun şi apoi să cauţi altul
asemenea ţie. La astfel de oameni statornici în prietenie
de care vorbim mai de mult se poate verifica atunci când
oamenii uniţi prin afecţiune vor porunci mai întâi acelor
pofte cărora ceilalţi le sunt sclavi; apoi vor iubi dreptatea
şi justiţia şi când unul din ei va întreprinde toate pentru
celălalt, şi nici celălalt nu va cere niciodată ceva de la
altul decât ce e cinstit şi drept, nu numai că se vor iubi
între ei, ci chiar se vor şi respecta.
Într-adevăr, suprimă podoaba cea mai aleasă din
prietenie, acela care suprimă din ea respectul.
XXII. Deci e o greşeală primejdioasă în acei care
cred că libertatea pasiunilor şi a tuturor poftelor e
îngăduită în prietenie.
Prietenia a fost dată de natură ca însoţitoare
suplimentară a virtuţilor şi nu ca tovarăşă a viciilor:
deoarece dacă virtutea singură n-ar putea ajunge la
74
acele lucruri care se consideră cele mai înalte, să poată
ajunge înfrăţită şi asociată cu prietenia; această tovărăşie
dacă sau este, sau a fost, sau va fi între câţiva oameni,
suita acestora trebuie privită ca cea mai bună şi cea mai
fericită pentru a ajunge la supremul bine al naturii.
XXII.84. Vă spun, deci, că asta e tovărăşia în care
se găsesc toate, pe care oamenii le cred vrednice de
dorit: cinstea, gloria, liniştea şi mulţumirea sufletului;
aşadar, când aceste bunuri sunt prezente şi viaţa e
fericită, şi fără ele nu poate fi. Dacă voim să obţinem
acest favor care e cel mai bun şi cel mai mare, trebuie să
avem grijă de virtute, fără de care nu putem dobândi nici
prietenia, nici vreun alt lucru vrednic de dorit: fiind însă
neglijată prietenia, cei ce cred că au prieteni bagă de
seamă de-abia atunci că s-au înşelat, când vreo
nenorocire gravă îi constrânge să-i încerce.
XXII.85. De aceea (trebuie să repet adesea) că se
cuvine să iubeşti, după ce vei fi judecat, nu să judeci,
după ce vei fi iubit. Dar suntem pedepsiţi de îngăduinţa
noastră atât într-o sumedenie de împrejurări cât mai cu
seamă în prietenii care trebuie să fie alese şi care trebuie
să fie cultivate. Căci noi ne folosim de minte pe dos, şi
facem aceleaşi lucruri greşit făcute de la care suntem
opriţi de un vechi proverb.
Într-adevăr, implicaţi încoace şi încolo fie prin
contact zilnic, fie chiar prin servicii de-odată rupem
prieteniile în mijlocul cursului lor datorită apariţiei unei
jigniri oarecare.

75
 CAP. XXIII
Prietenia este un act social

Mulţi dispreţuiesc avuţia, mulţi onorurile, dar

despre utilitatea prieteniei, toţi sunt unanimi, oricare le-ar
fi ocupaţiile, etatea (vârsta), caracterul. N-am fi câtuşi de
puţin mulţumiţi, dacă, având de toate, am petrece viaţa în
pustiu, sau dacă, putând privi din cer frumuseţea
universului, n-am avea cui s-o descriem.

XXIII.86. Din această cauză o nepăsare atât de

mare pentru un lucru atât de folositor este chiar demnă
de criticat în cea mai mare măsură. Căci prietenia este
singura dintre cele lumeşti de utilitatea căreia toţi suntem
recunoscători într-un glas: deşi însăşi virtutea este
dispreţuită de mulţi şi se spune că e un fel de şarlatanie
şi de prefăcătorie.
Mulţi dispreţuiesc bogăţiile; acei care mulţumiţi cu
puţin, sunt încântaţi de o hrană şi o îmbrăcăminte
modestă. Dar câţi din mulţime dispreţuiesc într-adevăr
onorurile, de pofta cărora unii sunt înflăcăraţi, iar alţii
socotesc că nimic nu este mai deşert, nimic mai efemer.
De asemenea mulţi sunt cei care nu preţuiesc
deloc celelalte bunuri care par admirabile unora. Toţi
până la unul şi cei ce s-au dedat treburilor publice şi cei
ce se desfată cu cunoaşterea lucrurilor şi cu ştiinţa şi cei
ce liberi îşi administrează afacerile proprii, în sfârşit cei
care s-au dedat cu totul plăcerilor, au aceeaşi părere
despre prietenie că viaţa nu e nimic fără prietenie, dacă
vor să trăiască liniştiţi dintr-o parte.

76
 XXIII.87. Căci prietenia se strecoară, nu ştiu cum,
în viaţa tuturor şi nu îngăduie, ca să fie lipsit de ea, nici
un fel de a petrece viaţa. Mai mult, dacă e cumva de o
aşa asprime şi cruzime a naturii încât să fugă şi să
urască tovărăşia oamenilor cum am aflat că un nu ştiu
care Timon a existat la Atena; totuşi acesta n-ar putea
îngădui ca să nu caute pe cineva în faţa căruia să-şi
verse otrava răutăţii lui. Şi aceasta ar fi o judecată foarte
aspră, dacă s-ar putea întâmpla astfel încât vreun zeu să
ne înalţe din această societate a oamenilor şi să ne
aşeze undeva într-o pustie şi ca acolo să ne procure
abundenţa şi belşugul tuturor lucrurilor pe care le reclamă
natura, să ne răpească întru totul puterea de a vedea un
om.
XXIII.88. Care om ar fi într-atât de fier ca să poată
suporta această viaţă şi căruia singurătatea să nu-i
răpească farmecul tuturor plăcerilor? După cât cred este
deci adevărată acea vorbă rostită prin obişnuinţă de
Archita din Tarent, pe care am auzit-o povestită de
bătrânii noştri ca auzită de la alţi bătrâni: dacă cineva s-ar
fi urcat în cer şi ar fi privit de acolo natura lumii şi
frumuseţea astrelor acest spectacol minunat îi va apărea
lipsit de farmec, dar că i-ar fi fost foarte plăcut dacă ar fi
avut pe cineva (căruia să-i povestească) cu care să-l
comenteze. Astfel natura nu iubeşte nimic solitar şi
întotdeauna se străduieşte ea spre un sprijin care e
foarte dulce în oricare prieten foarte prietenos.

77
 CAP. XXIV
Prietenia cere înţelepciune

Trebuie să fie cineva înţelept, spre a evita sau

răbda aci supărarea, aci bănuiala, când dă sau primeşte
mustrări şi sfaturi. E de observat ca îndemnul să fie fără
asprime, mustrarea fără înfruntare, iar cel mustrat să se
supere pe greşelile lui, iar nu pe cel ce-l îndeamnă a se
corija.

XXIV.88 bis. Dar pe când aceeaşi natură ne

declară prin atâtea semne ce vrea, ce caută, ce doreşte,
totuşi devenim surzi, nu ştiu cum: nici nu auzim ceea ce
suntem sfătuiţi de ea. Căci practicarea prieteniei este
variată şi multiplă, şi multe cauze de suspiciuni şi ofense
ne sunt prilejuite: cauze pe care a le evita acum, a le
împrăştia acum, a le suporta acum este fapta unui
înţelept.
Această singură jignire trebuie înfruntată pentru ca
şi adevărul şi credinţa să fie păstrate în prietenie: căci
adesea prietenii trebuie şi sfătuiţi, şi dojeniţi şi acestea
trebuie primite prieteneşte, când sunt făcute cu
bunăvoinţă.
XXIV.89. Dar nu ştiu cum e adevărat ceea ce
prietenul meu spune în Andria: Linguşirea naşte prietenii,
adevărul disensiuni. Adevărul e supărător dacă intr-
adevăr ura, care e otrava prieteniei, se naşte din ea, dar
linguşirea este cu mult mai supărătoare, deoarece,
indulgentă fiind cu greşelile, lasă pe un prieten să se
prăbuşească violent. Însă cea mai mare vină este în
acela care dispreţuieşte adevărul şi e împins la rău din
78
linguşire. Aşadar, orice mijloc şi orice iubire trebuie să fie
întrebuinţate în această chestiune: mai întâi ca sfatul
primit să fie lipsit de asprime, apoi ca dojana să fie lipsită
de ofensă, în precauţie deoarece ne folosim bucuros de
vorba lui Terenţiu, să se arate politeţă. Linguşirea,
auxiliară şi pandant al viciilor, care nu e demnă nici de un
prieten, nici de un om liber, să fie îndepărtată, deoarece
se trăieşte altfel cu un tiran, altfel cu un prieten.
XXIV.90. Salvarea, însă, a aceluia ale cărui urechi
sunt închise adevărului, încât să nu poată auzi adevărul
de la un prieten, trebuie privită ca disperantă. Căci
această vorbă a lui Caton e de ştiut ca multe altele: că
inamicii înverşunaţi sunt mai folositori unora decât acei
prieteni care par dulci: duşmanii spun adesea adevărul,
prietenii falşi, niciodată.
Şi ceea ce e absurd e că cei ce sunt sfătuiţi nu
simt acea supărare pe care ar trebui să o simtă, ci o simt
pe aceea de care ar trebui să fie scutiţi.
Dacă nu sunt supăraţi că au greşit, nu pot suferi
să fie dojeniţi, pe când, dimpotrivă, dacă s-ar fi supărat
de greşeală, ar fi trebuit să se bucure de dojană.

79
 CAP. XXV
Prietenia este un suflet în două corpuri

Linguşirea şi prefăcătoria sunt nedemne şi

vătămătoare prieteniei, căci distrug adevărul. Prietenia,
fiind un suflet în două corpuri, cum ar putea să mai
existe, când sufletul unuia dintre prieteni ar fi schimbător
după voinţa, privirea şi gestul altuia! Prietenul se
deosebeşte de linguşitor ca tot ce e adevărat de ce e
fals. Chiar întrunirile distrug pe oratorul care linguşeşte
publicul de cetăţeanul constant şi serios.

XXV.91. Aşadar după cum este caracteristica

adevăratei prietenii şi de a sfătui şi de a fi sfătuit şi de a
face alternativ una la alegere, fără asprime; alta de a o
primi cu răbdare, nu cu respingere, tot astfel, trebuie să
ne gândim că nici o pacoste nu e mai mare în prietenii
decât adulaţia, linguşirea, măgulirea. Căci aceste vicii ale
unor oameni uşuratici şi înşelători, spunând toate după
dorinţa (celui cu care vorbeşte), nimic după adevăr,
trebuie să fie biciuite cu oricât de multe denominări
(exemple concrete).
XXV.92. Însă după cum prefăcătoria din orice
lucru este vicioasă, (fiindcă suprimă judecata adevărului
şi-l alterează), pe atât e în cea mai mare măsură contrară
prieteniei deoarece distruge adevărul fără de care
numele prieteniei nu poate avea valoare. Fiindcă puterea
prieteniei constă în aceea ca oarecum un singur suflet să
se formeze din mai multe. Cum s-ar putea face aceasta
dacă n-ar fi un singur suflet în fiecare şi întotdeauna

80
acelaşi, ci diferit, schimbător, şi complicat (greu de
înţeles)?
XXV.93. Ce poate fi atât de schimbător, la urma
urmei, atât de variabil ca sufletul aceluia care se mulează
nu numai după sentimentul şi voinţa altuia, ci chiar după
chipul lui şi după un semn?
„Neagă cineva?” – Neg şi eu.
„Afirmă cineva?” – Afirm şi eu: în sfârşit mi-am
poruncit mie însumi să aprob toate, după cum spune
acelaşi Terenţiu; dar el o spune sub masca lui Gnathon:
să ai acest fel de prieteni, e cu totul dezgustător.
XXV.94. Însă deoarece sunt mulţi prieteni
asemenea Onathonilor – superiori prin poziţie socială,
avere, faimă – linguşirea acestora e dureroasă
(ruşinoasă) pentru că autoritatea s-a adăugat la vanitatea
lor.
XXV.95. Chibzuiala, fiind însă întrebuinţată, un
prieten linguşitor poate fi deosebit şi recunoscut faţă de
unul adevărat, după cum toate cele contrafăcute
(sulemenite) şi artificiale pot fi deosebite de cele sincere
şi adevărate.
O adunare poporană care se compune din cei mai
neştiutori oameni obişnuieşte totuşi să judece ce
diferenţă există între un om comun, adică, un cetăţean
linguşitor şi uşuratic şi între unul statornic, sever şi grav.
XXV.96. Prin ce linguşiri se strecura odinioară C.
Papirius în urechile adunării, când propunea legea
asupra tribunilor plebei ce trebuiau realeşi!
Noi i-am sfătuit să n-o aprobe. Dar nu voi spune
nimic despre mine; voi vorbi mai bucuros (mai desfătat)
despre Scipio. Ce gravitate a fost în el, a zeilor
nemuritori! Ce maiestate în gura lui! încât ai fi spus cu
uşurinţă că e conducătorul nu cetăţeanul (de rând al)
poporului roman! Dar aţi fost de faţă şi discursul lui e în
mâinile voastre.
81
 Aşadar această lege populară a fost respinsă prin
sufragiile poporului. Şi, pentru a reveni la mine, vă
aduceţi aminte, Q. Maximus, fratele lui Scipio, şi L.
Mancius, fiind consuli, cât părea de populară legea lui C.
Licinius Crassus, asupra sacerdotaţilor; căci alegerea
colegiilor era trecută în folosul poporului. Şi acesta cel
dintâi începu să vorbească înaintea poporului întors spre
for.
Religia, totuşi, a zeilor nemuritori a învins uşor, noi
fiind apărătorii, discursul linguşitor al aceluia. Şi aceasta
s-a petrecut, eu fiind pretor, cinci ani înainte de a fi fost
făcut consul. Aşa că această cauză a fost apărată mai
mult prin ea decât prin autoritatea (mea).

82
 CAP. XXVI
Linguşirea e improprie prieteniei

Linguşirea vatămă celui ce-o ascultă şi pe cei care

însuşi se linguşesc. În prietenie nu se poate ca unul să
nu voiască a auzi adevărul, celălalt să fie gata a spune
minciuni sau a exagera, ca paraziţii din comedii. Aşadar
să se ia aminte, căci linguşitorul e viclean, insinuator;
uneori se preface că e de altă părere, ca mai la urmă să
cedeze, să pară învins, ba adesea se lasă a fi chiar
păcălit.
XXVI.97. Căci dacă pe scenă, sau – ceea ce este
acelaşi lucru – într-o adunare de oameni, e foarte mult
loc pentru lucrurile plăsmuite şi ticluite, totuşi, adevărul
biruie dacă e dat pe faţă într-un anume mod şi evidenţiat;
atunci ce trebuie să se întâmple în prietenie care e
preţuită în totalitate prin adevăr? În care dacă – după
cum se spune – nici nu vezi cu inima deschisă şi nici nu
ţi-o arăţi pe a ta, nu poţi vedea nici urmă de încredere,
nimic din ceea ce ai putea simţi sigur: nici chiar faptul
iubirii tale sau faptul de a fi iubit, din moment ce tu ignori
ceea ce o face pe aceasta reală. Cu toate acestea,
linguşirea oricât de primejdioasă ar fi, totuşi nu poate
vătăma nimănui, decât acelui ce o primeşte şi se desfată
în ea. Astfel se întâmplă ca cel care se desfată mai mult
pe el însuşi, să îşi deschidă urechile sale foarte mult la
linguşitori.
XXVI.98. Virtutea este întru totul iubitoare de sine,
căci ea se cunoaşte pe sine foarte bine, şi înţelege cât e
de plăcută. Eu însă acum nu vorbesc de virtute, ci de
reputaţia virtuţii. Căci nu atât de mulţi vor să fie înzestraţi
cu virtutea însăşi, câţi se pare. Linguşirea farmecă pe
aceştia când nişte vorbe plăsmuite după propriile lor
dorinţe sunt adresate lor, ei cred că această (polologhie
83
mincinoasă) îngăimare mincinoasă este o dovadă a
meritelor lor. Aşadar această prietenie este nulă, când
altul nu vrea să asculte adevărul, iar celălalt e dispus să
mintă în egală măsură. Dacă linguşirea paraziţilor în
comedii nu ne-ar părea nouă plăcută, soldaţii n-ar fi
fanfaroni. „E adevărat că Thaisa îmi aduce mie mari
mulţumiri?” A răspunde „mari” era de-ajuns: imense,
grozave, nemaipomenite, răspunde (linguşitorul).
Linguşitorul măreşte mereu ceea ce acela după dorinţa
căruia vorbeşte, voieşte să fie mare.
XXVI.99. De aceea, deşi această minciună
măgulitoare are trecere la cei care o caută şi o provoacă
ei înşişi: totuşi chiar cei mai serioşi şi mai constanţi
trebuie sfătuiţi, încât să-şi fixeze atenţia, să nu fie
surprinşi de o linguşire înflăcărată. Căci nu e nimeni să
nu vadă pe linguşitorul făţarnic, în afară de cel care este
de-a dreptul nebun. Trebuie să luăm măsuri cu
îndemânare ca nu cumva acel viclean şi insidios să se
strecoare. Fiindcă nu e recunoscut prea uşor, de fapt, cel
care este de acord adesea chiar opunându-se şi
prefăcându-se a se opune, linguşeşte, şi la urmă
cedează şi îngăduie să fie învins: încât cel care a fost
înşelat să pară că a văzut mai bine. Însă ce e mai ruşinos
decât să fii înşelat? Trebuie să ne ferim ca să nu se
întâmple ca în Epiclerus: „Azi ai păcălit înaintea mea şi ai
înşelat foarte nostim pe toţi bătrânii nesocotiţi din
comedie”.
XXVI.100. Căci acest tip de personaj de linguşitor
de bătrâni neprevăzători şi creduli este cel mai prost
chiar în piese. Dar, nu ştiu în ce chip, dezbaterea a
lunecat de la prieteniile oamenilor desăvârşiţi, asta fiind a
înţelepţilor (vorbesc de acea înţelepciune ce se pare că
poate a coborî într-un om), la prietenii uşuratice. De
aceea să ne întoarcem la acel prim subiect, şi să-l
încheiem, în sfârşit, pe acesta însuşi.
84
 CAP. XXVII
Virtutea provoacă şi conservă prietenia

Singură virtutea atrage şi păstrează iubirea şi

prietenia, derivate de la amare (a iubi), care înseamnă a
simpatiza pe cineva fără să ai trebuinţă de dânsul, fără
interes, cum au făcut şi fac atâţia romani bătrâni şi tineri.
Scipio, zice Leliu, deşi răpit deodată, trăieşte şi va trăi
totdeauna, căci virtutea lui străluceşte nu numai pentru
mine, ci şi pentru posteritate. Nici un bun nu se poate
compara cu prietenia acestui înţelept, cu care totdeauna
s-a unit în afacerile publice şi private, cu care a dus o
viaţa comună în timp de război şi de pace, plimbându-se
pe la ţară ca să se instruiască reciproc. Numai amintirea
acestor legături îl mai fac să rabde traiul şi bătrâneţea.

XXVII.100 bis. Virtutea, virtutea, zic, C. Fannius şi

tu, Q. Mucius, şi provoacă şi conservă prietenia. Căci în
ea e concordia lucrurilor, în ea echilibrul, în ea
statornicia, care când s-a înălţat şi şi-a arătat lumina sa,
şi a văzut, şi a recunoscut-o pe aceeaşi în altul, se
apropie de ea şi la rându-i simte acea lumină care e în
celălalt, din care se aprinde fie iubirea, fie prietenia.
Amândouă sentimentele, însă, şi-au tras numele de la „a
iubi”. „A iubi”, însă, nu e nimic altceva decât „a cinsti”
chiar pe acela pe care îl iubeşti, necăutând nici un
interes, nici un folos.
XXVII.101. Care interes, totuşi, înfloreşte de la
sine din prietenie, chiar dacă tu l-ai urmărit mai puţin pe
acesta. Eu (domnia noastră = politeţea cumulativă a
oratorului) pe când eram tânăr am iubit cu această
afecţiune pe acei bătrâni, pe L. Paullus, M. Cato, C.
85
Gallus, P. Nasica, Tib. Gracchus, socrul lui Scipio al
nostru. Această prietenie străluceşte chiar mai mult între
egali, ca între mine şi Scipio, L. Fusius, P. Pupilius, Sp.
Mummius. Însă ajunşi bătrâni, ne odihnim la rândul
nostru în preţuirea adolescenţilor, ca într-a voastră, ca în
aceea a lui Q. Tubero: de asemenea mă bucur chiar de
intimitatea foarte tânărului P. Rutilius şi A. Virginius. Şi
fiindcă regula vieţii şi a naturii noastre este astfel
orânduită ce o altă vârstă să se nască dintr-o alta:
trebuie, într-adevăr, dorit foarte mult ca să poţi, cum se
spune, a ajunge în rang cu contemporanii, cu aceiaşi cu
care oarecum ai pornit din veghea lăcaşului matern.
XXVII.102. Dar fiindcă lucrurile omeneşti sunt
fragile şi pieritoare, totdeauna trebuie căutaţi câţiva
prieteni pe care să-i iubim şi de care să fim iubiţi. Căci
dragostea şi bunăvoinţa fiind înlăturate, orice bucurie
este înlăturată din viaţă. Pentru mine, desigur, deşi Scipio
a fost răpit pe neaşteptate, totuşi trăieşte şi va trăi mereu:
căci am iubit virtutea acelui bărbat, care n-a fost stinsă.
Ea nu se găseşte numai înaintea ochilor mei, care am
avut-o mereu în puterea mea, dar va fi strălucitoare şi
luminoasă chiar şi pentru urmaşi. Niciodată nu va
întreprinde lucruri mai mari cu mintea şi cu speranţa
nimeni care să nu creadă că amintirea şi imaginea
aceluia ar trebui pusă înainte.
XXVII.103. Într-adevăr, din toate lucrurile pe care
soarta sau natura mi le-a dat, n-am nimic ce-aş putea
compara cu prietenia lui Scipio. În ea se află pentru mine
înţelegerea cu privire la treburile publice, în ea povaţa
pentru treburile private; tot în ea liniştea plină de farmec
(dezmierdare). Niciodată nu l-am ofensat, nici chiar într-
un lucru de nimic, pe cât îmi pot da seama; eu însumi n-
am auzit nimic de la dânsul ce n-aş fi vrut să aud. Aveam
o singură casă, aceeaşi hrană şi aceasta în comun nu

86
numai la război, ci chiar şi în călătoriile şi în petrecerile
de la ţară ne erau comune.
XXVII.104. Într-adevăr ce-aş putea spune de zelul
nostru de a cunoaşte şi de a învăţa mereu ceva nou? În
aceste îndeletniciri, depărtaţi de ochii poporului, am
petrecut tot timpul liber. Dacă amintirea şi memoria
acestor lucruri ar fi pierit o dată cu dânsul, n-aş putea
suporta nici într-un chip regretul (despărţirii) de un om
extrem de legat şi neînchipuit de adorat. Dar acestea n-
au pierit, ci sunt mai degrabă ocrotite şi augmentate de
cuget şi memorie: şi dacă aş fi fost lipsit de ele cu totul,
totuşi însăşi vârsta mea mi-ar aduce o mare consolare;
căci nu mai pot fi multă vreme în acest regret. Însă toate
aceste suferinţe trebuie suportate, chiar dacă sunt mari.
Am avut aceste idei pe care să le expun asupra
prieteniei. Însă pe voi vă îndemn ca să cumpăniţi,
localizaţi astfel virtutea fără de care prietenia nu poate
exista, încât, ea (virtutea) fiind exceptată, să socotiţi că
nimic nu-i mai presus decât prietenia.

87
 CUPRINS

STUDIU INTRODUCTIV.............................................................. 5
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI ............................................................17
„LAELIUS SIVE DE AMICITIA DIALOGUS” AD TITUS
POMPONIUS ATTICUS (Laelius sau despre prietenie. Dialog.
Către Titus Pomponius Atticus) .................................................19
CAP. I, Augurul Quintus Mucius Scevola..................................20
CAP. II, Caius Fannius îl aprobă pe Leliu.................................23
CAP. III, Leliu mărturiseşte ........................................................26
CAP. IV, Despre suflet................................................................28
CAP. V, Prietenia este mai presus de orice .............................31
CAP. VI, Singură virtutea naşte şi menţine prietenia...............34
CAP. VII, Un prieten e copia fidelă a celuilalt...........................36
CAP. VIII, Prietenia are ca bază iubirea dezinteresată ...........39
CAP. IX, Preietenia este eternă ca însăşi natura.....................41
CAP. X, Cât poate dura prietenia ? ...........................................44
CAP. XI, Cât trebuie să persiste prietenia ................................46
CAP. XII, Înţelegerea dintre cei răi nu e prietenie....................48
CAP. XIII,Pentru prieteni să facem numai lucruri oneste ........51
CAP. XIV, Izvorul prieteniei........................................................54
CAP. XV, Prietenia la tirani şi bogaţi.........................................56
CAP. XVI, Limitele prieteniei......................................................58
CAP. XVII, Avantajele prieteniilor constante ............................61
CAP. XVIII, Apărarea prietenului ..............................................64
CAP. XIX, Prietenia nu incumbă mândria, ci datoria ...............66
CAP. XX, Prieteniile se judecă la vârstă matură ......................68
CAP. XXI, Prietenia ca iubire dezinteresată .............................71
CAP. XXII, Prietenia ca treaptă spre adevărata fericire ..........74
CAP. XXIII, Prietenia este un act social....................................76
CAP. XXIV, Prietenia cere înţelepciune....................................78
CAP. XXV, Prietenia este un suflet în două corpuri.................80
CAP. XXVI, Linguşirea e improprie prieteniei...........................83
CAP. XXVII, Virtutea provoacă şi conservă prietenia ..............85

88