DISCIPLINE OBLIGATORII

SEMESTRUL I

GEOGRAFIA FIZICĂ GENERALĂ A ROMÂNIEI (I)

Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA

Moto:
Educaţia şi instrucţia prin geografie reprezintă
educaţia pentru mediu a mileniului III şi pentru
supravieţuirea omenirii pe Terra, deoarece

Geografia este ştiinţa integratoare a Terrei ca planetă a vieţii şi a omenirii.

Obiectivele cursului
Disciplina se referă la mediul fizico–geografic al României, analizat pe
elemente. Pe lângă aspectele de strictă specialitate, sunt subliniate şi unele
probleme privind poluarea şi protejarea mediului, rolul acestuia în dezvoltarea
economică, poziţia geopolitică a României, rolul Domeniului Carpato–
Danubiano–Pontic pentru formarea şi unitatea poporului român, fenomene de risc.

1. INTRODUCERE
1.1. România – date generale
Poziţia geografică: paralela 45º N şi meridianul 25º E.
Extreme: Horodiştea (N), Zimnicea (S), Sulina (E), Beba Veche (V).
Suprafaţa: 238.391 km2.
Frontiere cu: Bulgaria, Serbia, R. Moldova, Ucraina, Ungaria; 1085,5 km
terestră, 1817 km pe râuri, 247,4km maritimă.
Vârfuri montane peste 2000 m: Moldoveanu (2544 m), Negoiu (2535 m),
Parângu Mare (2519 m), Peleaga-Retezat (2509 m), Omu (2505 m) ş.a.
Cei mai mici munţi: Măcin, Dognecea, Locvei, Oaş, Zarand ş.a.
Cele mai mari înălţimi din dealuri: Chiciora (1218 m), Becheci (1080 m),
Firtuşu (1061 m), Şiclod (1028 m), Măţău (1018 m).
Cele mai mici dealuri: Dealurile de Vest, Bran, Gorjului, Bucovel, Runc,
Corni.
Altitudini specifice podişurilor: Podişul Transilvaniei 500-600 m, Moldovei
200-680 m, Dobrogea 150-300 m, Getic 200-600 m, Mehedinţi 500-600 m.
Altitudini specifice câmpiilor: Câmpia Română 20-300 m, Câmpia de Vest a
României 80-180 m.
Principalele 5 râuri după lungime: Mureş, Prut, Olt, Siret, Ialomiţa.
Principalele 5 lacuri după suprafaţă: Razelm, Ostrovu Corbului, Sinoie,
Porţile de Fier, Stânca-Costeşti.

1.2. Poziţia geografică a României – consecinţe

Pe Glob: în emisfera nordică, pe paralela de 45ºN şi meridianul 25 E, cu o
extindere de 4º38' în latitudine (525 km) şi 9º26' pe longitudine (740 km).
Consecinţe: climat temperat, 4 anotimpuri, o modificare permanentă a duratei zilei
şi nopţii (ziua între 16 ore şi 8 ore şi 20 minute în iulie şi decembrie); soarele răsare
17
în est cu 38 minute mai devreme faţă de vest; fusul orar este GMT + 2 sau 30ºE; apar
tipuri multe de plante.
Pe continent: în Europa Centrală, la 2750 km de Capul Finister, 2700 km de Urali,
2800 km de la Capul Nord şi 1000 km faţă de Capul Matapan; pe istmul ponto-baltic; pe
Domeniul Carpato-Danubiano-Pontic. Consecinţe: continentalizarea climei temperate,
influenţe climatice ale principalilor centri barici extrem-europeni (suntem la confluenţe
climatice) şi la confluenţe de vegetaţii (din estul, sudul, vestul şi nordul Europei).
Tot în continent, România este (sau a fost) aşezată şi la: intersecţia unor drumuri
importante europene, la margini de imperii, la interferenţa a trei mari religii, la trei
importante elemente geografice (Carpaţi, Dunăre, Marea Neagră).
Localizarea geopolitică este dată de anumite elemente de interes economico-
politic şi militar pentru alte ţări: aşezarea geografică, Dunărea, Marea Neagră, Carpaţii,
unele bogăţii, intersecţia unor căi de comunicaţii europene ş.a. Consecinţe: periodic ţara a
fost afectată de războaie, năvăliri, ciuntiri, luarea unor bogăţii, navigaţia pe Dunăre sau pe
Marea Neagră era controlată de imperii, am fost înglobaţi obligatoriu lagărului comunist
etc. Au existat şi există însă şi aspecte favorabile rezultate din aşezarea geopolitică.

1.3. Structura geografică de sistem a spaţiului românesc

Istoricul abordării. Spaţiul pe care se află România coincide aproape exact cu un
mare sistem teritorial european numit Domeniul Carpato-Danubiano-Pontic.
Conştientizarea acestei coincidenţe începe cu antichitatea când s-a observat alcătuirea
armonioasă a teritoriului Daciei, legătura strânsă între daci şi pământul pe care locuiau,
mai ales cu Carpaţii şi forma rotundă a ţării. O dată cu formarea poporului român a apărut
şi mai clară unitatea de neam şi de limbă a locuitorilor de pe acest teritoriu rotund, extins
între Dunăre, Nistru şi Tisa. În feudalism, odată cu închegarea celor trei ţări româneşti,
întrepătrunse pe Carpaţi şi cu multe legături între ele, s-a născut şi ideea de unitate
naţională a tuturor românilor. În timpurile moderne şi mai ales după al doilea război
mondial, problema unităţii teritoriale a pământului românesc a fost abordată şi sistemic,
ca structură, funcţionalităţi etc.
Structura sistemului, elemente, părţi, limite. Structura sistemului Carpato-
Danubiano-Pontic este dată de îmbinarea pe verticală a elementelor mediului geografic şi
îmbinarea pe orizontală a regiunilor şi unităţilor teritoriale. Pe verticală se îmbină
elementele geografice: geologia, relieful, clima, hidrologia … economia şi aşezările,
rezultând medii geografice diferite. Pe orizontală se unesc în sistem teritorial regiunile şi
structurile geologice care le determină (Carpaţii, Subcarpaţii etc).
Unele elemente sunt de suport sau de bază (geologia şi relieful), iar altele li se
suprapun şi toate împreună se intercondiţionează în sistem formând medii geografice
(alpin, de munte cu pădure, de deal, de depresiune … mediul deltaic şi litoral). Părţile sau
regiunile s-au asociat în sistem în jurul şi în interiorul inelului orogenului Carpaţilor
Româneşti, evoluând (în timpul ciclului geologic şi geomorfologic alpin) sub comandă
carpatică. Acest sistem teritorial şi-a format astfel o structură concentrică şi etajată în
jurul Carpaţilor şi pe Carpaţi, conturându-şi totodată limitele exterioare faţă de alte
domenii-sistem. Aceste limite se găsesc la marginile extreme de influenţă geologo-
geografică a cercului carpatic şi se materializează prin văi ordonate circum-carpatic: Tisa
– Dunăre – Nistru.

1.4. Obiectul geografiei fizice generale a României

Obiectul unei discipline se defineşte obişnuit la începutul unui curs.
Complexitatea geografiei României şi situarea ţării pe un macrosistem teritorial
18
care nu coincide total cu teritoriul de azi al ţării ne-au obligat la unele explicaţii
preliminarii (ceea ce de exemplu nu este necesar şi posibil la geografia economică
a României, decât în parte, de pildă la populaţie).
În principal geografia fizică a României se ocupă de studiul unei entităţi
geografice de tip ţară, dar situată aproape exact pe macrosistemul Carpato-
Danubiano-Pontic. De aceea, tratarea sistemică, pornind de la întregul teritorial
nedisociat apare ca normală şi necesară. Acest sistem trebuie urmărit în evoluţia sa
paleogeografică, dar şi pe elemente şi pe regiuni (acestea la cursul regional).
Abordarea elementelor (relief, climă etc) se impune a fi făcută nu ca individualităţi
independente, ci ca elemente ale întregului, într-o permanentă împletire între ele şi
subordonare faţă de întreg. Accentul se pune pe structurarea concentrică şi radiară
impusă de Carpaţi, pe diversitatea regională şi locală, dar şi pe influenţele externe
(mai ales în climă şi vegetaţie) transformate însă odată cu pătrunderea lor în acest
sistem şi adaptate structurii acestuia. De exemplu, râurile României se dispun
radiar şi se colectează concentric, iar regimul apelor depinde de clima locurilor, de
relief, rocă şi vegetaţie. Sau, clima şi vegetaţia se ordonează etajat, concentric şi se
diversifică radiar.
Întrebările pentru evaluare se găsesc în lucrarea: Grigore Posea (2003),
Geografia fizică a României, partea I, Editura Fundaţiei România de Mâine, pag.
26; 29-30.

2. RELIEFUL ROMÂNIEI
2.1. Unităţile (regiunile) morfostructurale
Există două tipuri principale – de orogen şi de platformă la care se adaugă şi
alte două: de tranziţie şi de avanfosă.
Unităţile de platformă: Podişul Moldovei (stă pe platforma Moldo-rusă),
Câmpia Romană (pe platforma Valahă ca parte a platformei Moesice), Podişul
Dobrogei (pe platforma Moesică, cu trei părţi de vârste diferite), Podişul Getic (pe
platforma Moesică şi parţial pe avanfosă).
Unităţile de orogen: Carpaţii, Podişul Mehedinţi şi Dealurile Vestice.
Unităţi de avanfosă: Subcarpaţii.
Unităţi de tranziţie (platformă-orogen): Podişul Transilvaniei şi Câmpia de
Vest a României.

2.2. Scara morfocronologică

Cuprinde următoarele trepte taxonomice: ere (epoci), etape (perioade), faze,
subfaze.
I. Era (epoca) Precarpatică se mai numeşte şi era platformelor. În timpul său
s-au format platformele şi se subdivide în trei etape (perioade): cambrian-
precambriană (include toate ciclurile orogene precambriene şi fazele de eroziune
care le-au nivelat, reunite în suprafaţa cambriană (ultima); etapa caledonică
(înglobează ciclul orogen caledonic şi suprafaţa postcaledonică (apare în Dobrogea
Centrală); etapa hercinică (orogeneza hercinică şi suprafaţa posthercinică). Toate
cele trei suprafeţe au fost renivelate şi în timpul pediplenei Carpatice.
II. Etapa de tranziţie, între erele Precarpatice şi Carpatică, se plasează în
timpul orogenezei kimerice, când se produce mai ales detaşarea microplăcilor
(Transilvano-Panonică, Moesică şi apoi cea a Mării Negre); apar rifturile
geosinclinalelor Carpatice.

19
 III. Era (epoca) Carpatică este cea în care s-au format Carpaţii şi tot relieful
din jurul lor. Se subdivide în două etape (perioade).
1. Etapa Carpatică Veche – cu două faze: a) orogenezele austrică şi laramică
ce au structurat Carpaţii, îndeosebi structurile în pânze şi b) formarea pediplenei
Carpatice, care a nivelat aproape tot teritoriul ţării, dar mai ales masivele cristalino-
mezozoice.
2. Etapa neocarpatică, dominată de mişcări de înălţare diferenţiate, are 8
faze: orogeneza savică (oligocen superior – helveţian) care declanşează faza
inversiunilor morfotectonice), faza piemonturilor acvitanian-burdigaliene (impuse
de ridicările savică şi stirică), faza suprafeţelor medii carpatice (separate de
ridicările stirice şi moldavice), faza piemonturilor sarmaţiene (ridicările atice), faza
suprafeţelor carpatice de bordură, faza nivelelor carpatice de vale şi a piemonturilor
villafranchiene (mişcările rodanice şi valahe), faza teraselor fluviatile şi a
gheţarilor carpatici şi faza luncilor, deltei, limanurilor şi a modelărilor actuale.

2.3. Sistemul geomorfologic românesc (reluare şi descriere detaliată)

Este vorba de sistemul strict geomorfologic, dar care stă la baza Domeniului
Carpato-Danubiano-Pontic (sistem fizico-geografic).
Structura generală este concentrică şi radiară iar limitele până la care îşi
extinde structura şi influenţele sunt date de colectorii hidrografici Tisa-Dunăre-
Nistru, axaţi pe falii sau flexuri arcuite de sorginte carpatică.
Structura concentrică este cea mai importantă şi în cadrul său se pot deosebi
cel puţin 7 fâşii şi aliniamente morfologice circulare:
• Coroana Carpatică este formată din 5 segmente de munţi cu structuri
diferite dar reunite circumtransilvănean. În cadrul său se pot deosebi trei cercuri
subordonate: coroana alpină, cercul depresiunilor intramontane şi cercul munţilor
împăduriţi.
• Cercul depresiunilor şi dealurilor submontane transilvănene: Subcarpaţii
Transilvaniei, depresiunile Făgăraş-Sibiu-Secaş-Alba Iulia – Turda – Vlaha - Iara-
Gilău – Huedin – Almaş - Agriş şi întregul Podiş Someşan.
• Nucleul transilvan de podişuri: Câmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor.
• Cercul Subcarpaţilor şi Dealurilor Vestice.
• Semicercul discontinuu al podişurilor (Moldovei, Dobrogei, Getic şi
Mehedinţi).
• Cercul câmpiilor (Câmpia Română, continuată spre nord cu o parte a luncii
şi teraselor Siretului, şi Câmpia de Vest a României).
• Alte cercuri sau arcuri pericarpatice: arcul Nistrului; arcul Siret – limita de
sud a Subcarpaţilor Curburii – limita de sud a Podişului Getic – continuare cu
Dunărea pe la Sviniţa; cercul Prut-Dunăre-Tisa.
• Grafia suprafeţei Moho este tot circulară, sub Transilvania apărând o
cupolă adâncă de numai 29-30 km şi în jur, sub Carpaţi, grosimea scoarţei creşte la
35-41 km.
Structura radiară se compune din falii, discontinuităţi morfologice şi văi
transversale pe Carpaţi şi care, unele, se extind şi în exteriorul (şi interiorul)
precarpatic. Ele împart fâşiile şi treptele circulare în sectoare de mărimi variabile,
diversificând astfel foarte mult structura macrosistemului. Cităm câteva: falia şi
valea Someşului Mare, prelungită şi peste Podişul Moldovei; două aliniamente
aproape paralele care trec, prima peste înşeuările din nordul aliniamentului de
munţi Perşani – Baraolt – Bodoc - Nemira şi Berzunţ şi al doilea pe la Rucăr –
20
Bran – Braşov – Oituz – Trotuş - sud Podişul Bârladului; faliile pe care s-au
instalat Dâmboviţa, Oltul, Jiul, Timişul, Mureşul şi faliile grabenelor din vestul
Apusenilor etc.
Structura complexă a macrosistemului este dată de suprapunerea şi
interferenţa celor două de mai sus, exprimată pe scurt ca fiind circular-radiară şi
etajată.

2.4. Geneza Coroanei Carpatice şi a Domeniului Carpato-Danubiano-

Pontic
Aceasta a fost explicată pe două căi: evoluţia unui geosinclinal (Tethys) către
orogen şi, mai nou, prin tectonica plăcilor.
A. Evoluţia geosinclinalului Carpatic. Acesta este socotit ca partea de NE a
geosinclinalului Tethys, sau o ramură periferică a acestuia. Acest geosinclinal s-a
deschis prin separarea a două mari continente, Gondwana în sud şi Laurasia în
nord. În Europa el a ocupat o poziţie mediană între hercinicul african şi cel
european, afectând şi părţi din acesta. Orogenul Carpatic a apărut prin închiderea
geosinclinalului, prin trei grupe de faze orogene. Fazele primare au fost de cutare şi
şariaje care au finisat structura geologică a Carpaţilor, respectiv fazele austrică,
laramică şi mai puţin cea savică. O dată cu faza savică se închide geosinclinalul
alpino-carpatic şi începe să se înalţe, născându-se în paralel avanfosa carpatică şi
coborârea epirogenetică a platformelor vecine. Fazele medii (stirică şi moldavă) se
caracterizează prin ridicări ale orogenului dar şi scufundări ale unor depresiuni
intramontane şi intermontane respectiv Transilvania şi Panonica. În fazele finale
(atică, rodanică, valahă şi pasadenă) se cutează uşor şi avanfosa, dar mai ales se
ridică în bloc orogenul şi toate regiunile vecine de platformă şi avanfosă,
formându-se treptele concentrice ale Domeniului Carpato-Danubiano-Pontic.
B. Evoluţia prin tectonica plăcilor. Aplicarea acestei teorii la teritoriul ţării
noastre explică mai sistemic structura generală şi caracterele specifice Domeniului
Carpato-Danubiano-Pontic. De remarcat şi multele apropieri, concepute în ultimul
timp, între evoluţia de tip geosinclinal şi cea prin tectonica plăcilor.
• Elementele de recunoaştere a plăcilor pe teritoriul României: resturi de
magme bazice (ofiolite) care indică un fost fund oceanic sau suturi de închidere,
planuri Benioff (Vrancea), anomalii gravimetrice de minim care presupun contacte
între plăci, cutremurele vrâncene, lanţul vulcanic din spatele Orientalilor ş.a.
• Numărul plăcilor admis, conform unor modele geodinamice ale scoarţei
din arealul românesc, diferă după autori, fiind între 3 şi 5. Principală este
macroplaca Euro-asiatică (numită local şi Est-europeană, Rusă sau Moldavă), în
faţa căreia se găsesc următoarele microplăci: Transilvană şi Panonică (reunite
după unii geologic în microplaca Interalpină), apoi cea Moesică şi microplaca
Mării Negre (reunite uneori în microplaca Moesică). Pentru explicarea structurii
Domeniului Carpatic, existenţa a patru microplăci este mai indicată. Ca poziţie
actuală, foarte importantă este poziţia centrală a microplăcii Transilvane, în
contact cu toate celelalte, aceasta explicând forma de cerc a Carpaţilor dar şi
structura generală a Domeniului.
• Cadrul global al evoluţiei structurii în plăci este în legătură cu declanşarea
şi evoluţia ciclului geodinamic alpin, respectiv cu închiderea Oceanului Tethys
(prin apropierea plăcilor Africano-indiană şi cea Euro-asiatică) şi deschiderea şi
evoluţia oceanelor Atlantic şi Indian. Creşterea plăcii Atlanticului de NE a împins placa
Euro-asiatică spre sud, iar cea a Atlanticului de SE pe cea Africană spre nord; apar şariaje şi
21
desprinderi ale unor microplăci din marginile devenite tot mai labile ale celor două mari
plăci care se apropiau.
• Cadrul regional este mai puţin lămurit, deoarece se pare că orogenul Carpatic a
luat naştere nu în arealul Tethysului propriu-zis ci din două geosinclinale tangente spaţiului
mediterano-alpin şi anume, unul în care s-au plămădit Carpaţii Orientali – Meridionali –
Banatului - Balcanii şi Rodoppi şi altul, mai în vest, din care s-au născut Metaliferii şi
Munţii Trascăului. Acestea s-au format prin ruperi ale marginii, devenită labilă, a plăcii Est-
europene şi formarea unor rifturi care s-au lărgit, pe care s-au instalat roci bazice şi care au
acumulat sedimente în special de tip fliş. Aceste „mini”-oceane s-au închis apoi formând
segmente de orogen, prin trei mecanisme: subducţie, obducţie şi coliziune.
• Deplasarea plăcilor şi formarea ramurilor carpatice. O dată cu începerea
formării orogenului carpatic, din fostul areal riftogen care se extindea linear din Carpaţii
Nordici până în Balcani, are loc şi restrângerea lungimii acestuia prin ondulări şi curbări
formate în raport de microplăcile vecine în special Moesică şi Transilvană. Carpaţii
Orientali s-au format prin subducţia plăcii Est-europene sub cea Transilvană din care se
rupsese în prealabil o fâşie cristalino-hercinică implicată în orogen şi din care a rezultat şirul
masivelor cristaline. În faţa lor s-a format o fosă, cu fund bazaltic, în care s-a depus flişul
cretacic, restrâns şi cutat ulterior. A urmat formarea şi cutarea flişului paleogen, formarea şi
cutarea avanfosei şi, în partea opusă, realizarea lanţului vulcanic. Carpaţii Meridionali au
luat naştere din apropierea microplăcilor Moesică şi cea a Transilvaniei pe o direcţie mai
mult oblică şi dominant prin procese de obducţie. Aici, o margine labilă a microplăcii
Transilvane a avansat peste flişul zis de Severin depus pe fund oceanic şi pe care l-a cutat,
iar apoi împreună au încălecat (pânza Getică) peste marginea labilă a platformei Moesice;
aceasta din urmă a devenit autohton şi, având o densitate mai mică, a săltat mai mult acest
orogen. Carpaţii Curburii au luat naştere dintr-un segment de tranziţie între Orientali şi
Meridionali, dar cu pânze de fliş curbate către vest datorită deplasării aici a microplăcii
Mării Negre (ruptă din cea Moesică) activă şi în prezent. La Curbură structura diferă de
Orientali, având un şir exterior de masive dispuse curbat, o depresiune largă şi în bună parte
subsidentă şi perpendiculară pe Orientali (Rucăr – Braşov - Oituz) şi un şir nordic de obcine
joase (Perşani – Baraolt – Bodoc – Nemira - Berzunţ). Carpaţii Banatului sunt o continuare
curbată spre sud a Meridionalilor, dar cu o structură morfologică în trei trepte şi mult mai
joşi. Ei au rezultat din ciocnirea mai lină a microplăcilor Moesică şi Panonică (nu cu cea
Transilvană); sunt un diverticul al Meridionalilor care face legătura cu Balcanii. Carpaţii
Apuseni s-au născut din închiderea aproape totală a riftogenului din care s-au ridicat Munţii
Metaliferi şi ai Trascăului, curbat şi el datorită avansării părţii central-nordice a microplăcii
Panonice spre microplaca Transilvană. În această parte nordică însă, se pare că, o parte
labilă a microplăcii Panonice a creat Apusenii Nordici prin deplasarea acestora pe o falie
situată azi în sudul Munţilor Plopiş, încălecând peste microplaca Transilvană a cărei
margine s-ar fi subdus.
• Cercul Carpatic realizat aşadar din segmente cu structuri foarte diferite (din cauza
că fiecare s-a născut din ciocnirea altor microplăci), dar în final s-a unit în jurul microplăcii
Transilvane, prinsă la mijloc în procesul acestor ciocniri.

2.5. Tipuri şi subtipuri majore de relief

Tipizarea are o dublă importanţă: pentru sistematizarea taxonomico-
geografică şi pentru practică (proiectul de amenajare teritorială pentru o unitate
poate fi aplicat cu mici modificări tuturor unităţilor de acelaşi tip).
Criteriile de tipizare şi clasificare sunt: altimetria, densitatea şi adâncirea
fragmentării, pantele, morfologia, structura, etajarea etc. Înainte de a se face
22
tipizarea de amănunt se stabilesc: limitele superioare ale câmpiilor, cele inferioare
şi superioare ale dealurilor şi limitele inferioare ale muntelui.
Tipuri şi subtipuri de munţi. Tipizarea se realizează după mai multe
criterii: pe ramuri montane (stil, geneză, altitudini), pe individualităţi montane
(altitudini, modelare externă), sau mixt (rocă, altitudine, geneză, modelare externă).
Tipuri de ramuri montane au fost definite prima dată de Emm. de Martonne
(1908), după stilul morfotectonic, astfel: alpin (Carpaţii Nordici), jurasian
(Orientalii, dar şi cu lanţ vulcanic), transilvan (cu trei subtipuri – Meridionalii înalţi
şi cu relief glaciar, bănăţean mult mai mici şi apusean-intermediar, cu horsturi, chei
epigenetice şi vulcanism interior); pe total sunt numiţi munţi de tip carpatic.
Ideea este reluată de Posea (1981) care separă patru stiluri: carpato-alpin (fliş
cutat, cu subtipuri: obcine, clăbucete, masive petrografico-structurale, creste
structural-petrografice, masive de fliş diferenţiate altimetric de tectonica în tablă de
şah – la Curbură), alpino-hercinic (masive cristalino-mezozoice, fliş, vulcanism –
în Apuseni), vulcanici (schelet, şir vulcanic primar, sedimentaro-vulcanici).
Ramurile montane pot fi separate şi după mecanismul tectonic de formare:
subducţie (Orientali), obducţie şi coliziune (Meridionalii, Banatului, în parte şi
Munţii Nordici), obducţie (Apusenii Sudici).
Tipurile de individualităţi montane pot fi deduse după altitudine (munţi
înalţi, medii, joşi), sau după modelarea externă (munţi cu suprafeţe de eroziune
bine etajate, cu relief glaciar şi etaj alpin, cu relief carstic dominant, masive
conglomeratice ş.a.).
Tipizarea mixtă a fost realizată de Gr. Posea şi L. Badea (1980) pe o hartă
geomorfologică 1 : 400 000. Cuprinde următoarele tipuri de munţi; din roci
cristaline, la peste 1500 m, între 1000-1500 m şi sub 1000 m; din cristalin cu
acoperiş mezozoic, separaţi în peste şi sub 1500 m; munţi din fliş, separaţi în peste
şi sub 1500 m; munţi sedimentaro-vulcanici; munţi vulcanici din neogen cu
subtipuri având conuri şi cratere, platouri de aglomerate, platouri de lave, măguri
vulcanice. Se adaugă şi munţii hercinici – Dobrogea, culoarele montane şi
depresiunile intramontane (clasificate de Gr. Posea şi Valeria Velcea, 1967, după
geneză, altitudine, relieful dominant etc). Pasurile şi trecătorile carpatice nu
reprezintă reliefuri majore, dar au fost introduse în clasificare (Posea, 2002)
datorită importanţei lor pentru români (vezi cursul tipărit).
Tipuri de dealuri. Subcarpatice: oltean (un uluc depresionar plus un şir de
dealuri de anticlinal), curbură (2-5 şiruri de dealuri inclusiv pinteni montani şi 2-7
şiruri de depresiuni), moldav (culmi oblice pe munte axate mai ales pe
conglomerate, depresiuni foarte largi şi un culoar de contact Moldova-Siret),
muscele (dealuri de monoclin şi trei şiruri de depresiuni de contact), Subcarpaţii
Transilvaniei (dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal, plus muscele şi culmi
din conglomerate – Breaza).
Dealurile de Vest (joase, sub 300 m, necutate) au următoarele subtipuri:
podiş cu măguri cristaline (Podişul Silvaniei), crişene (dealuri sub horsturile
montane şi depresiuni), piemontane (Podişul Lipovei), bănăţene (similare celor
crişene, cu cristalin în nord şi joase şi foarte înguste în sud).
Tipuri de podişuri. Fiecare podiş are structură proprie şi formează câte un
tip: Podişul Dobrogei (cel mai complex, peneplenizat în fundament şi structural-
tabular la suprafaţă pentru Dobrogea de Sud; peneplenizat pe platformă de şisturi
verzi – Dobrogea Centrală şi podiş complex (Dobrogea de Nord) cu munţi hercinici

23
(Măcin), platouri de diabaze (Niculiţel), depresiune-pediplenă (Nalbant) şi coline
de inselberguri şi pedimente (Dealurile Tulcei).
Podişul Transilvaniei cu fundament de tranziţie platformă-orogen, puternic
sedimentat, cu domuri şi cute diapire, subdivizat în cinci: Someşan (cu sedimentar
paleogen – miocen şi cueste), Târnave (mio-pliocen şi culoare largi de vale
orientate E-V), Câmpia Transilvaniei (coline rotunde, pe roci moi miocene),
Subcarpaţii Transilvaniei (dealuri de sinclinal şi depresiuni de anticlinal diapir) şi,
depresiuni marginale largi (în sud şi vest).
Podişul Moldovei, cu structură monoclină, cueste şi văi structurale, cu patru
subunităţi: Podişul Sucevei (monoclin, cueste, depresiuni subsecvente, masive de
podiş), Câmpia Moldovei (domină rocile moi şi colinele sub 200 m), Podişul
Central Moldovenesc (largi suprafeţe structurale, cueste proeminente), culmi
înguste şi paralele, cu văi consecvente (Colinele Tutovei, Fălciului şi în parte
Podişul Covurlui).
Podişul Getic, de geneză piemontană, după tipul de fragmentare şi pante se
subîmparte în piemonturile: Cândeşti, Cotmeana, Topolog-Bascov (cu interfluvii
înguste divergente), Olteţului, Motrului şi Gruiurile Argeşului şi Jiului (interfluvii
înguste convergente spre confluenţe).
Podişul Mehedinţi este singurul cu structură de orogen.
Tipuri de câmpii.
Tipuri generale: fluvio-lacustre (câmpiile Română şi de Vest), fluvio-marine
(Delta), litorale (plajele şi grindurile), de abraziune (Platforma continentală).
Subtipurile genetice ale Câmpiei Române: piemontane getice (Sălcuţei, Leu-
Rotunda, Boianu), piemontane prebalcanice (Burnas), piemontane subcarpatice
(Târgovişte-Ploieşti, Câmpia joasă a Râmnicului), piemonturi terminale (Vlăsia,
Mostiştea, Lehliului, Padinei, Iancăi, Găvanu-Burdea), de glacis subcarpatic
(Istriţei, Câmpia înaltă a Râmnicului), de glacis premoldav (Covurluiului), de
glacis-piemontan predobrogean (Hagieni), de terase (Olteniei, Piteştiului,
Tecuciului), de subsidenţă (Titu, Pucheni, Săratei, Buzău-Călmăţui, Siretului
inferior), de tip baltă actuală (Ialomiţei, Brăilei, Isaccei), de tip baltă dunăreană
veche tabulară (Mărculeştiului, Strachinei, Viziru).
Subtipurile genetice ale Câmpiei de Vest: de glacis neterasat (Ardut, Tăşnad,
Barcăului), de glacis terasat (Miersig, Cermei), de glacis piemontan (Buziaşului,
Bârzavei), piemontan terasate (Vingăi, Cigherului, Mureşului în ansamblu),
piemonturi terminale (Careiului, Nădlacului şi în parte Jimboliei, Aradului şi
Arancăi), de terase (Bocsigului, Honorâciului, Ţipariului), de podiş peneplenat
(Buduslăului), de subsidenţă (Someşului inferior, Ierului, Câmpia joasă a
Crişurilor, Lugojului, Timişului, Arancăi).
Subtipurile câmpiei deltaice: fluviatilă şi fluvio-marină.

2.6. Suprafeţele şi nivelurile de eroziune

Istoricul cercetării: Emm. de Martonne (1906-7), L. Sawicki (1912), G.
Vâlsan (1924-25), A. Nordon (1933), R. Ficheux (1929, 1937), T. Morariu (1937),
M. David (1923, 1932), V. Mihăilescu (1936), V. Tufescu (1937, 1947), N. Popp
(1939), I. Sârcu (1958, 1961, 1978), Valeria Velcea (1961), Gr. Posea (1962, 1974,
1997, 2002), Gh. Niculescu (1965, 1971), M. Ielenicz (1993), vezi şi Geografia
României vol. I (1983) şi Gr. Posea (1997).
Tipuri generale şi tipuri regionale: pediplene, peneplene, suprafeţe de
eroziune, suprafeţe de interfluvii, niveluri de umeri de vale; suprafeţele la zi,
24
suprafeţe exhumate, suprafeţe fosile (de soclu, în lacune stratigrafice; suprafeţe
carpatice, subcarpatice, de podişuri (la zi şi fosile), în câmpii (fosile).
Suprafeţele din Carpaţi.
Caractere generale: sunt cele mai studiate, cele mai multe ca număr (între 4-
5 şi 9-10 niveluri reunite în 3-4 complexe), au denumiri generale (Pediplena
carpatică, Suprafeţele medii carpatice, suprafeţele carpatice de bordură, nivelurile
carpatice de vale, notate şi S I, S II, S III, S IV) şi denumiri pe ramuri montane sau
chiar pe masive (exemple: Borăscu, Râu Şes şi Gornoviţa în Meridionali, sau
Fărcaşa, Măguri-Mărişel şi Feneş-Deva în Apuseni etc); durata perioadelor de
eroziune şi vârstă sunt: SI1 = 30 mil. ani (danian-eocen), SI2 = 2-12 mil ani
(oligocen), SI3 = 13-23 mil. ani (prebadenian); SII1 egală cu SI3 dar pe alte locuri,
SII2 = 2-4 mil. ani (sarmaţian-meoţian); SIII1-3 = 4 mil. ani (ponţian); SIV1-2 = 2
mil. ani (villafranchian); procentul extinderii actuale: SI = 2% (dominant pe
cristalin şi mezozoic), SII = 12-15% (dominant pe fliş), SIII = 8-10% şi SIV = 4-
5%; înclinarea suprafeţei: SI = 5-7‰, SII = 20-30‰, SIII = 5-20‰, SIV = conform
cu talvegurile actuale dar cu 200-400 m mai sus; altitudinile actuale: SI = 500-2300
m (după masive), SII = 350-1600 m (după masive), SIII = 400-1100 m, SIV = 300-
900 m.
Modele regionale carpatice. Carpaţii Meridionali au scara treptelor cea mai
tipică, mai uniformă şi numărul cel mai mare de niveluri (10) reunite în 4
complexe. S I poate avea 3 niveluri situate la 2300-2200 m, 2000 m şi 1800-1900
m; S II are două niveluri, la 1500-1600 m (1800 m) şi 1200-1400 m; S III este
orizontală pe bordura nordică (1000-1100 m) urcând apoi ca umeri pe văi, iar în
sud are 1-3 trepte, la 650, 800, 1000 m; S IV are 2 rânduri de umeri, la 650-800 m
(sau 750-800 m) şi 550-600 m.
Munţii Apuseni au un model similar dar deranjat tectonic şi pe alocuri cu un
număr de niveluri mai redus (maximum 6 în Bihor-Vlădeasa): S I la 1600-1800 m,
1400 m, S II la 1000 m şi 700-900 m, S III la 600-700 m, iar S IV are numai un
nivel la 400-500 m.
Munţii Banatului au două submodele: Poiana Ruscăi, unde S I-S III se
întrepătrund în cercuri concentrice formând o cupolă la 800-1300 m, şi submodelul
Banat cu 4 complexe poziţionate asimetric în Semenic şi Almăj, la 300-1400 m,
dar în vest (Locvei, Dognecei) la 300-550 m, iar pe Defileu S IV are 300 m
(Nivelul Ciucar).
Carpaţii Orientali prezintă cea mai pregnantă asimetrie a dispunerii treptelor
de eroziune: S I apare pe masivele cristaline (1800-2000 m în Rodna, 1600-1800 m
în rest, dar cade la 600-700 m în Preluca), S II1 ocupă flişul cretacic (1500-1700
m), iar S II2 (1400-1600 m) trece şi în vest în Bârgău (1000-1200 m), Lăpuş-Gutin
şi în Ţibleş (1400-1800 m); S III domină flişul paleogen (800-900 m), dar pe valea
Trotuşului urcă la 1400 m trecând şi în Depresiunea Braşov (pe margini, la 800-
1100 m); S IV are umeri la 700-950 m şi la 550-600 m; Vulcanicii Sudici nu au
suprafeţe de eroziune.
Carpaţii Curburii prezintă un model de tranziţie între Meridionali (apar
petice din pediplena carpatică în Baiu, Bucegi, Postăvaru) şi Orientali; ca specific
local S II1 există numai în vest (Bucegi-Ciucaş, la 1700-1900 m), S II2 (1300-
1550m) domină toate masivele estice şi prezintă o bombare pe axa înălţărilor
maxime (Siriu-Penteleu), S III se dezvoltă pe culmile marginale şi trece boltit prin
umeri către Braşov (900-1200 m), S IV1 (750-900) urcă boltit defileul Buzăului (la
1000 m), iar S IV2 are umeri la 550-750 m.
25
 Suprafeţele şi nivelurile extracarpatice le prezentăm pe regiuni.
Subcarpaţii, în întregul lor, se caracterizează prin prelungirea din Carpaţi a
lui S IV sub formă de culmi submontane, mai rar pătrunde şi S III2 (în Muscele şi
pe marginea unor munţi), iar în plus mai apar 2-3 niveluri mai joase de culmi şi
umeri; există şi autori care neagă existenţa suprafeţelor de eroziune în Subcarpaţi.
• În Subcarpaţii Moldovei, M. David (1934) indică 3 niveluri, C. Brânduş
(1981) şi Gh. Lupaşcu (1996) susţin o singură suprafaţă de glacisare, deformată
apoi de mişcările postvillafranchiene înălţând dealurile actuale.
• În Subcarpaţii Curburii, N. Popp (1939) distinge 4 niveluri (1000 m, 800
m, 650-620 m, 550-450 m), M. Ielenicz (1985), 3 niveluri (1000 m, 700 m, 450-
400 m şi 500-300 m).
• În Subcarpaţii Getici sunt descrise niveluri numai în Muscele: în arealul
Câmpulung 4 niveluri (S II1 exhumantă, S II2 sub munte, S III pe Culmea Groapa
Oii şi nivelul piemontan – Posea, 1993), iar pentru restul Muscelelor, Gh. Vişan
(1998) descrie 4 niveluri (850-1120 m, 590-850 m, 450-750 m şi 2 niveluri de vale
la 400-650 m şi 380-500 m).
Dealurile de Vest reprezintă o suprafaţă de glacis fragmentată în dealuri
(Posea 1962, 1997), iar pe măgurile cristaline au şi suprafeţe mai vechi (ex.
Preluca).
Podişul Transilvaniei are similitudini cu Subcarpaţii şi cu Pod. Moldovei. S-
au identificat până la 4 trepte: suprafaţa circumtransilvăneană (S II2 la 700-800 m
în Pod. Someşan), suprafaţa Transilvană la 600-700 m pe culmile Târnavelor,
suprafaţa de 450-500 m în Pod. Secaş şi una de 425-450 m numai în Depresiunea
Făgăraş.
Podişul Moldovei are o pediplenă în bază şi câteva trepte fosilizate în
sedimentar, iar la zi au fost emise păreri diferite: M. David (1923) 2 trepte (400 m
şi 180-200 m), V. Mihăilescu (1930) 5 trepte (450-500 m, 380-420, 340-450 m,
280-410 m şi 60-100 m), Gr. Posea şi colab. (1974) 2 trepte (una de culmi şi alta de
umeri depresionari), V. Băcăunu şi I. Donisă (1989) indică o glaciosoplenă şi o
suprafaţă mai joasă (100-200 m) numai în Câmpia Moldovei.
Podişul Dobrogei are 3 suprafeţe după A. Nordon (1930), 2 trepte C.
Brătescu (1928) (300-450 m – sarmaţiană şi 80-120 m – cuaternară) şi o singură
pediplenă reunită în cretacic (S I) din altele trei mai vechi şi fosilizată în sud de
sarmaţian, plus o treaptă de abraziune lacustră în vest (romanian) şi pedimente
villafranchiene în nord (Posea şi colab., 1974).
Podişul Mehedinţi are resturi din 3 suprafeţe carpatice (S II, S III, S IV).
Podişul Getic are o suprafaţă de acumulare piemontană.

2.7. Piemonturile
Istoric: V. Mihăilescu (1945), Gr. Posea (1959, 1962, 2000), D. Paraschiv
(1965), I. Donisă şi I. Hârjoabă (1974), Gr. Posea, N. Popescu, M. Ielenicz (1974),
E. Vespremeanu (1998), ş.a.
Condiţii tectono-climatice de formare: climă cu două anotimpuri (unul arid),
ridicări tectonice în munte şi unele condiţii locale care împiedică evacuarea aluviunilor.
Principalele etape piemontane au avut loc periodic, din cretacic până în
cuaternar.
• În epoca posthercinică s-au depus conglomeratele de Bucegi (Ceahlău, Ciucaş,
Trascău etc), care reprezintă vechi piemonturi în jurul unui masiv hercinic.

26
 • Piemonturile acvitanian-burdigaliene (după ridicările savice şi stirice) pe
aliniamentele: nord Perşani-Făgăraş-Cindrel; Cluj-Jibou-Culmea Breaza; culmile
Pietricica-Pleşu.
• Piemonturile sarmaţiene (după mişcările moldavice şi attice), extinse în vestul
şi estul Orientalilor (Dealul Ciungi, Dealul Mare etc).
• Piemonturile villafranchiene: Piemontul Getic, urmele de la Curbură, Lăpuş-
Baia Mare-Crişuri-Lipova; piemontul Sohodol-Braşov, conul Sadului ş.a.
• Piemonturi fluvio-glaciare, foarte reduse, în depresiunile Haţeg, Făgăraş,
Timiş-Săcele-Tărlung, sub nordul Vulcanicilor Nordici şi Rodnei.
• Piemonturile cuaternare din câmpii: Câmpia Târgovişte-Ploieşti, Câmpia
inferioară a Râmnicului, piemonturile terminale (Vlăsia, Mostiştea ş.a.), Câmpia Carei,
Câmpiile Mureşului inferior.
Unităţile şi resturile piemontane regionale se grupează în areale concentrice:
piemonturile pericarpatice, piemonturile circumtransilvane, piemonturile din
depresiunile intracarpatice, piemonturile din câmpii.

2.8. Glacisurile şi pedimentele

Istoric: Gr. Posea (1959, 1962), P. Coteţ (1962), E. Vespremeanu (1973, 1998),
Gh. Măhăra (1977), V. Băcăuanu şi I. Donisă (1989), pentru glacisuri, iar pentru
pedimente, Gr. Posea (1980), N. Popescu (1988) ş.a.
Fazele de formare a glacisurilor: în timpul suprafeţelor medii carpatice, a celor
de bordură, a nivelurilor de vale (toate disecate ulterior), în timpul villafranchianului, în
timpul fazelor glaciare (cu dezagregări intense pe versanţi), dar şi în interglaciare sub
versanţii cu roci mai moi şi sub abrupturile din câmpii, iar în holocen sub versanţii şi
abrupturile despădurite.
Distribuţia glacisurile pe trepte majore de relief: în munte (ca resturi ale
suprafeţelor S II-S IV şi glacisuri periglaciare), în treapta depresionaro-colinară (variate
şi mai extinse din cauza rocilor mai moi – sub rama depresiunilor, glacisuri de front
structural şi petrografic, glacisuri de vale, de terase, de lunci etc), glacisurile de pe rama
subdeluroasă a câmpiilor (câmpiile de glacis).
Pedimentele au fost confundate până în 1980 cu terase sau cu suprafeţe de
eroziune. Sub formă tipică se găsesc azi numai în Dobrogea de Nord şi mai reduse în
Dobrogea Centrală. Se întâlnesc astfel, pe laturile Munţilor Măcin, în Depresiunea
Cerna, pe laturile Podişului Niculiţel, pe valea Teliţei, în Depresiunea Nalbant şi
Dealurile Tulcei. Culoarul din nordul Podişului Babadag şi văile ce vin din lateral sunt
dominate de pedimente, glacisuri şi inselberguri. În Depresiunea Nalbat, care este o
mică pediplenă, se găsesc cele mai tipice pedimente şi inselberguri, în frunte cu
dealurile Denistepe şi Colina. În lacul Razelm apar insule care reprezintă inselberguri,
similară fiind şi Insula Şerpilor. Vârsta pedimentelor dobrogene este villafranchiană.

2.9. Relieful structural

Tipurile principale de reliefuri structurale sunt: tectono-structural, tabular,
monoclinal, în domuri, cutat, discordant, bloc-faliat, apalaşian. Cât priveşte tipurile
de reliefuri majore tectono-structurale, acestea sunt: Carpaţii cu cele 5 ramuri ca
subtipuri regionale, Subcarpaţii (cu câteva subtipuri regionale), podişurile (fiecare
cu câte o structură proprie) şi câmpiile (forme de acumulare, dar cu structuri de
platformă, de avanfosă, cu subsidenţe locale sau chiar uşoare ridicări, fiecare
reflectându-se diferit în relief).

27
 Relieful structural din podişuri este cel mai extins, formând uneori peisaje.
Podişul Moldovei, cu monoclin, are cel mai reprezentativ relief de cueste, la
care se adaugă văile structurale, depresiunile subsecvente şi eventual înşeuările
structurale. Cuestele au fronturi de 100-400 m. Reprezentative sunt: Coasta Iaşului
(Repedea), Coasta Hârlăului, Ibăneştiului, Coasta Bârladului superior şi cea a
Racovei; cuestele mai mici domină Podişul Bârladului şi pe cel al Sucevei. Văile
subsecvente: Prutul (pe graniţa de nord), Bahluiul, sectoare din râurile Başeu, Jijia,
Bârladul superior, Racova, Vaslui ş.a. Văile consecvente: cele din Colinele
Tutovei, Prutul, Başeul, Jijia, Bârladul avale de Negreşti şi mulţi afluenţi. Văile
obsecvente mai extinse sunt pe frunţile marilor cueste. Depresiuni subsecvente:
Rădăuţi, Dragomirna, porţiuni ale văilor Bahlui şi Jijia. Eventualele şei structurale:
Lozna, Dersca, Bucecea, Ruginoasa (există însă şi părerea că acestea sunt şei de
captare ale unor văi ce curgeau din Câmpia Moldovei spre Siret).
Podişul Transilvaniei este mai complex structural (monoclin, domuri, cute
diapire, anticlinale, sinclinale). O primă diferenţiere structurală apare între cuveta
propriu-zisă (cu platoşă de sare şi benzi structurale concentrice) şi Podişul
Someşan (dominat de monoclin eocen-miocen şi de cueste). Se deosebesc 5
subregiuni morfostructurale: Podişul Someşan (cueste, văi subsecvente, butoniera
de la Leghia), Câmpia Transilvaniei (cu roci moi, dar se remarcă şi unele asimetrii
interfluviale, influenţe uşoare ale cutelor diapire şi domurilor, cueste incipiente,
începuturi de butoniere), Podişul Târnavelor (cu monoclin, diapir, domuri),
Subcarpaţii Transilvaniei (inversiuni de relief), depresiunile de contact cu aspect
subsecvent (Făgăraş, Sibiu, Secaş, Alba Iulia-Turda etc).
Podişul Dobrogei se remarcă în primul rând prin patru falii (două externe –
spre Câmpia Română şi alta în nord, şi două interne – Peceneaga-Camena şi
Capidava-Ovidiu). Ultimele împart Dobrogea în trei subregiuni cu structuri proprii.
Dobrogea de Sud are structură tabulară (placa sarmatică de calcare), din care
rezultă podişuri tabulare şi văi de tip canion miniatural şi seci. Dobrogea Centrală
este o pediplenă care retează şisturile verzi, peste care se află şi un sinclinal
calcaros pe valea Casimcea şi un şir de martori calcaroşi în sud ce impun
depresiuni suspendate în nordul lor. Dobrogea de Nord are 5 unităţi structurale
dominate de pedimente şi inselberguri: Munţii Măcinului cu un început de relief
apalaşian (un lacolit granitic, cute, falii), Podişul Niculiţel (curgeri de diabaze şi
mici platouri structurale), Depresiunea Nalbant (un larg sinclinal nivelat de
pedimente), Colinele Tulcei (inselberguri aliniate pe sinclinale şi anticlinale),
Podişul Babadag (un sinclinoriu de calcare, având cueste, depresiuni subsecvente
ca Slava Cercheză, sau de contact – Camena).
Podişul Getic, cu strate uşor monocline, prezintă începuturi de cueste pe toată
suprafaţa, văi consecvente şi parţial subsecvente şi o mare cuestă nordică – Cuesta
Getică, foarte festonată.
Podişul Mehedinţi are forme structurale pe banda centrală de calcare
(abrupturi, mici platouri structurale ş.a.) şi un şir de depresiuni de contact în spatele
barei calcaroase (Zăton, Ponoarele, Nadanova ş.a.).
Dealurile de Vest au numai reliefuri structurale incipiente, în special în
Podişul Silvaniei.
Relieful structural din Subcarpaţi. Subcarpaţii au o structură de avanfosă,
cu sinclinale largi şi anticlinale mai înguste. Există şi complicaţii locale structurale
(brahianticlinale, cuvete, falii, mici horsturi, cute diapire, pinteni montani,
monoclin). Modelul morfologic general subcarpatic se compune din şiruri de
28
depresiuni impuse şi axate pe sinclinale şi dealuri pe anticlinale. Este vorba de 1-2
şiruri de depresiuni şi 1-2 de dealuri, dar complicaţiile de mai sus, plus eroziunea
au determinat până la 5-7 rânduri de şiruri de depresiuni (în Subcarpaţii Buzăului şi
Prahovei). Relieful impus de sinclinale şi anticlinale este de tip tectono-structural şi
primar, dar ulterior au apărut şi forme structurale derivate (butoniere, cueste etc.).
Sub aspect regional pot fi separate mai multe subtipuri:
Subcarpaţii Olteniei se caracterizează printr-o singură cută principală de
anticlinal (cu un şir de dealuri), o singură depresiune submontană (Depresiunea
Olteană), înşeuări de contact spre Podişul Getic, o interferenţă cu muscelele între
Bistriţa Vâlcii şi Olt şi ataşarea unui deal piemontan (Bran). Muscelele Argeşului
au culmi pe monoclin, 3 şiruri de depresiuni de contact (submontan, ca Arefu; la
contactul miocen-pliocen, ca Şuici-Cepari şi un şir la contactul cu Podişul Getic, ca
de exemplu Curtea de Argeş), dealuri mai înalte şi mai masive în nord şi mult mai
joase în sud, iar în est apar Subcarpaţii Măţăului cu dealuri de anticlinal.
Subcarpaţii Curburii au cea mai mare complexitate, separându-se trei
subsectoare: Subcarpaţii Prahovei şi Ialomiţei, cu masive deluroase lipite de munte,
cu 4-5 şiruri de bazinete depresionare dezvoltate pe sinclinale dar şi pe contacte
petrografice şi chiar pe anticlinale; Subcarpaţii Buzăului sunt mai complecşi, având
pinteni şi cuvete de tip montan şi 5-7 şiruri de depresiuni şi butoniere; Subcarpaţii
Vrancei au numai două aliniamente de depresiuni şi două de dealuri, din care unul
pe anticlinal şi altul de tip monoclin piemontan.
Subcarpaţii Moldovei sunt cei mai vechi, cei mai evoluaţi, au cele mai
extinse depresiuni (50%) – Tazău-Caşin, Bistriţa-Cracău şi Neamţ-Topoliţa – două
culmi principale compuse din conglomerate – Pietricica şi Pleşu şi un culoar larg
de contact cu Podişul Moldovei – Moldova-Siret.
Relieful structural din Carpaţi. Ca şi în Subcarpaţi se deosebeşte un relief
tectono-structural şi altul structural derivat. Relieful tectono-structural este
reprezentat prin: forma de cerc a Carpaţilor, direcţionarea diferită a celor 5 ramuri
carpatice, aliniamentele structurale (pânzele) din Carpaţii flişului, masivele bloc
din Meridionali, treptele tectono-structurale din Munţii Banatului, mozaicul de
horsturi şi grabene din Apuseni, apoi văile longitudinale (Bistriţa, Oltul superior,
Lotrul, Cerna etc), abrupturile de falie (Rodna, Bucegi, Făgăraş ş.a.). La acestea se
adaugă formele structurale derivate (cueste, hogbacks-uri, brâne, poliţe, sinclinale
suspendate etc).
Aspectele structurale specifice fiecărei ramuri carpatice sunt următoarele:
Carpaţii Orientali şi de Curbură au următoarele fâşii structurale: fâşia
flişului (obcine, masive de fliş, cueste, hogbacks-uri, sinclinale suspendate, masive
conglomeratice), sinclinalul marginal al cristalinului (sinclinale suspendate,
platouri calcaroase, masive de calcare, cueste), flişul paleogen transilvano-carpatic
(cueste, văi structurale, suprafeţe structurale), fâşia vulcanică (cu relief vulcanic
primar şi derivat). În Carpaţii Curburii structura majoră este formată dintr-un şir de
masive cu formă curbată şi cu sinclinale suspendate, la care se alătură, un şir de
clăbucete, apoi urmează aliniamentul depresionar Rucăr-Braşov şi un şir de obcine
situate în nord (Obcinele Braşovului).
Carpaţii Meridionali şi ai Banatului au reliefuri structurale impuse de
următoarele elemente geologice: masivele cristaline împreună cu faliile şi cutele lor
caracteristice, despicătura longitudinală Loviştea-Lotru-Petroşani-Cerna-Bozovici,
stratele mezozoice suprapuse cristalinului (mai ales calcarele şi conglomeratele),
structura sedimentarului terţiar din depresiuni.
29
 Munţii Apuseni evidenţiază un suport tectono-structural şi morfostructural
aparte impus de: fragmentarea foarte mozaicată a cristalinului şi a acoperişului său
mezozoic, resturile fostului geosinclinal al flişului şi al eruptivului sudic
(Metaliferii şi Trascăului), epigeniile marginale ale văilor, clipele calcaroase şi
reliefurile structurale comune cu alte ramuri carpatice cum sunt sedimentele din
depresiuni.

2.10. Relieful petrografic

Principalele tipuri de reliefuri petrografice sunt: cristalin, carstic, gresos şi
clonglomeratic, pe pietrişuri, nisipuri, argile şi marne. Unele se dezvoltă fie pe
suprafeţe mari, fie cu un specific care impresionează, formând peisaje petrografice;
aşa sunt: carstul, alunecările de teren, masivele cristaline ş.a.
Relieful dezvoltat pe cristalin este determinat de: şisturi cristaline, gneise,
granite, eruptiv banatitic şi alte roci vulcanice vechi. Aceste roci apar în platforme,
unde impun horsturi, grabene şi abrupturi de falii, de obicei fosilizate, şi păstrează
totodată suprafeţe de eroziune (ex., suprafaţa care retează şisturile verzi din
Dobrogea Centrală, sau suprafeţele cambriene fosilizate). Apar de asemenea în
Carpaţii (masivele cristaline) unde impun: masive-bloc, masive-cupole (Poiana
Ruscăi), arbupturi marginale, masive mici, creste alpine, măguri (Măgura
Şimleului, sau măgurile vulcanice), obcine (Mestecăniş şi Perşani); păstrează bine
şi suprafeţe de eroziune dispuse în trepte; versanţii sunt foarte înclinaţi şi adesea
rectilini; păstrează bine sau impun forme mărunte, ca circurile glaciare, praguri şi
văi glaciare; apar două peisaje carpatice: alpin (cu multe forme periglaciare) şi
cristalin cu pădure (cu suprafeţe mult mai netede). Formele minore sunt date de
pliurile mici ale cristalinului sau de structura grăunţoasă a granitelor şi gnaiselor
(arene, blocuri sferoidale, grohotişuri, pături de alterare).
Relieful carstic este format pe roci dizolvabile: calcar, sare, ghips, sau alte
roci ce conţin elemente calcaroase. Roci carstificate se ivesc atât la suprafaţă – în
Carpaţi, în unele podişuri şi mai rar în Subcarpaţi – dar şi fosilizate, mai ales în
Dobrogea. Cele mai extinse areale carstice sunt: Padiş-Cetăţile Ponorului, Platoul
Vaşcău (Codru-Moma), carstul Cărăşan (Munţii Aninei), Podişul Mehedinţi, Podul
Dâmboviţei, Hăghimaş-Bicaz, Rarău, Dobrogea de Sud (carst acoperit de loess)
ş.a. Ca forme de relief se pot deosebi două mari categorii. Primele sunt forme
majore: masive calcaroase, măguri, cornete sau humuri, bare, culmi, creste la care
se adaugă şi forme fluviatile ca chei, văi oarbe, văi în trepte antitetice. A doua
categorie este a formelor de dizolvare-precipitare şi este mai specifică; acestea sunt
forme endogene (peşteri cu sau fără forme de precipitare sau concreţiuni, cu gheţari
şi avene sau puţuri) şi exogene sau exocarst (lapiezuri, doline, uvale, polii etc). Ele
se asociază şi formează regiuni carstice: în Munţii Apuseni (Bihorul şi
împrejurimile, Pădurea Craiului, Codru-Moma, Trascău), în Munţii Banatului
(Munţii Aninei – Podişul Cărbunari şi Cazane – Svinecea Mare), în Meridionali (pe
latura sudică din Munţii Cernei până la râul Bistriţa Vâlcii), în Carpaţii Curburii
(Piatra Craiului, Culoarul Rucăr-Bran, Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare) în Carpaţii
Orientali (Obcina Lucina, Rarău, Hăghimaş, bazinul Vârghiş şi în sudul Rodnei), în
Podişul Mehedinţi, în Podişul Someşan (Podişul Boiu şi Podişul Huedin-Păniceni),
în Dobrogea (Dobrogea de Sud, Podişul Babadag, valea Casimcea). Există şi carst
pe sare: Platoul Meledic (Slănicul de Buzău), Lopătari-Mânzăleşti, Slănic-Prahova,
Telega, Ocnele Mari, Tg. Ocna, Sovata-Praid, Ocna Sibiului, Ocna Mureşului,
Turda, Cojocna, Ocna Dej ş.a. Foarte vizitate sunt peşterile: din Apuseni
30
(Scărişoara, Urşilor, Meziad, Vadului ş.a.), Banat (Comarnic, Buhui), Meridionali
(Cloşani, Muierii, Polovragi, Cioclovina), Bucegi (Ialomiţei, Ursului), Rodna
(Tăuşoare), Podişul Mehedinţi (Topolniţa) ş.a. De asemenea cheile: Turzii, Vadu
Crişului, Borzu, Geoagiu, Galdei, Buru (Apuseni), Cazane, Nerei, Caraşului,
Tismanei, Motrului, Sohodol, Galbenului, Olteţului, Dâmboviţei, Dâmbovicioarei,
Zănoagei, Urşilor, Taminei, Bicazului, Vârghişului etc.
Relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate, aceste roci alternând în anumiţi
versanţi şi ambele fiind permeabile şi cimentate. Au însă şi forme specifice. Pe
gresii apar culmi masive, uneori zimţate, măguri zise bâtci (Orientali), grohotişuri
masive, chei (în special în gresiile masive paleogene, de Tarcău, de Kliva, de
Siriu). În Subcarpaţi impun ziduri ciclopice, ulucuri, rupturi de pantă, cornişe,
grohotişuri. Conglomeratele dau reliefuri masive, cu aspect măreţ (Ceahlău,
Ciucaş, Bucegi, Piatra Craiului), cu coloane, turnuri, tigăi, babe, sfincşi, piramide
cuafate, plus izvoare de tip vocluzian (Ciucaş).
Reliefurile dezvoltate pe nisipuri şi pietrişuri apar de asemenea foarte des în
alternanţă dar şi separat. Nisipurile sunt marine, fluviatile şi eoliene. Primele sunt
mai stabile, aflorează în versanţi, dau pante abrupte şi desprinderi în felii, sau
şiroiri, hunii, curgeri de nisip (ciuroaie). Nisipurile eoliene prezintă dune; cele mai
extinse areale sunt: în Câmpia Olteniei, în Bărăgan (pe dreapta Ialomiţei,
Călmăţuiului şi Buzăului), în Câmpia Tecuciului (Hanu Conachi, Iveşti), în
Câmpia Carei (Valea lui Mihai), la Reci, în Deltă şi pe litoral. Pietrişurile se găsesc
în piemonturi, în terase, conuri de dejecţie ş.a. Când sunt cimentate sunt sculptate
cu ravene, rigole, coloane, turnuri etc.
Relieful dezvoltat pe argile şi marne prezintă o varietate mare de alunecări,
dar şi şiroiri (bad-lands), văi largi fără apă, versanţi lini şi interfluvii netede.
Aceste reliefuri sunt foarte dezvoltate în Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei,
Subcarpaţi, Carpaţii flişului, dar şi în majoritatea celorlalte podişuri. Riscurile
prezentate de dezvoltarea acestor reliefuri sunt: degradarea terenurilor, distrugerea
de clădiri, şosele, căi ferate, poduri, diguri. Sunt afectate circa un milion de ha.
Relieful dezvoltat pe loessuri şi loessoide apare în Câmpia Română (3/4),
Câmpia de Vest, Dobrogea, Podişul Moldovei şi chiar (loessoide) pe unele terase şi
glacisuri din depresiunile deluroase şi montane. Procesele tipice sunt: depunerile de
praf eolian sau pe calea denudării (rezultă câmpuri de loess), tasare (rezultă
crovuri, găvane, padine, văi de crovuri), sufoziune (rezultă tuneluri, doline de
sufoziune, hrube, depresiuni endoreice), surpări de maluri (rezultă terasete) şi
procese fluviatile şi de şiroire (ravene, ogaşe, torenţi, văi-canion miniaturale).

2.11. Relieful vulcanic

Există următoarele forme de relief vulcanic: de explozie şi de acumulare
(vulcanism primar), derivate prin eroziune (planeze, barrancouri, vulcan rezidual şi
vulcan schelet), forme exhumate (batolit, lacolit, sill) şi forme petrografico-
structurale (masive ca Vlădeasa, măguri ca în Munţii Lăpuşului etc). În România
aceste forme se pot grupa în două categorii: vulcanism preneogen şi vulcanism
neogen.
Vulcanismul preneogen s-a manifestat în ciclurile prehercinice, hercinice
(intruziuni în şisturi cristaline) şi mezozoice, acestea din urmă puse în loc în fazele
de rift ale Carpaţilor (ofiolite şi diabaze) şi în faza de subducţie (banatitele); ele se
manifestă ca reliefuri petrografice.

31
 Vulcanismul neogen a lăsat cel mai lung lanţ muntos din Europa, format în
trei cicluri eruptive: badenian (dominant exploziv şi localizat în Oaş-Lăpuş şi
Apuseni, fiind şi metalogenetic), sarmaţian-panonian (efuziv şi subvulcanic, tot în
Apuseni), panonian-cuaternar (foarte puternic în Căliman-Harghita, slab în
Apuseni şi unele curgeri de lave în Igniş-Lăpuş).
Vulcanicii Nordici (Oaş-Ţibleş) se compun din 5 masive, cel mai extins ca
suprafaţă vulcanică fiind Igniş; deşi masivele sunt foarte diferenţiate între ele au şi
câteva caracteristici comune: puţin înalţi dar masivi, se înalţă brusc peste unităţile
din jur, nu au văi transversale, dar au pasuri între masive, prezintă asimetrie
transversală (abrupt spre Maramureş şi trepte spre SV), are depresiuni şi bazinete
interioare săpate în roci sedimentare.
Vulcanicii Sudici (Bârgău-Harghita) au alte caracteristici: înălţimi mari, sunt
traversaţi de trei defilee (Someşul Mare, Mureş, Olt), păstrează bine forme
vulcanice primare, au două trepte (cea a conurilor de lave şi platourile de
aglomerate), hidrografia prezintă convergenţe şi divergenţe, Bârgăul (ca şi
Ţibleşul) este din sedimentar străpuns de cupole vulcanice şi este retezat de o
suprafaţă de eroziune (ca şi Vulcanicii Nordici). Cunurile bine păstrate sunt în
număr de 17, între care: Căliman; Ciumani; Răchitaş, Ostoraş, Harghita, Arotaş,
Cucu, Murgu; Ciomatu. Există şi 15 cratere din care 6 caldere: Căliman; Fâncel-
Lăpuşa, Şumuleu; Harghita, Luci; Sfânta Ana şi Mohoş. În spatale lanţului
vulcanic se găsesc depresiuni de baraj: Maramureş, Bilbor, Borsec, Gheorgheni,
Ciucuri.
Vulcanii noroioşi sunt pseudovulcani, formaţi din conuri de noroi, care
ajunge la zi prin crăpături în argile, împins de presiunea unor gaze interioare. Apar
la Berca-Arbănaşi (zalţe), în Câmpia Transilvaniei (bolboroşi), în Moldova
(gloduri), la Homorod (conuri de nisip).

2.12. Relieful fluviatil

Principalele tipuri de relief fluviatil sunt: bazinele morfohidrografice; văile,
interfluviile şi versanţii; terasele, luncile şi albiile minore; formele de acumulare –
conuri de dejecţie, delte, glacisuri de acumulare, piemonturile şi câmpiile de nivel
de bază.
Bazinul morfohidrografic se caracterizează prin: cumpene de ape, colectorul
principal şi reţeaua văilor afluente, forma bazinului, tipurile şi unităţile de relief
peste care se suprapune (sectorizarea bazinului). Forma bazinului şi mersul
cumpenelor dă indicaţii şi asupra evoluţiei acestuia.
Văile impun densitatea şi adâncirea fragmentării reliefului. Reţeaua de văi
din România are o lungime de circa 115 000 km şi este dispusă radiar şi concentric.
Adâncimea văilor oscilează de la 5-10 m la peste 1000 m, densitatea văilor cu
lungimi de peste 5 km este de 0,30 km/km2, iar panta longitudinală oscilează între
0,065‰ la Dunăre, 1-10‰ în Subcarpaţi şi podişuri şi între 12-300‰ în munte.
Tipizarea şi clasificarea văilor se poate face după: punctul de izvor (carpatice …,
de câmpie), după geneză (fluviatile, carstice, glaciare …), după structură
(consecvente, …, de falie etc), după mecanismul de impunere peste un lanţ muntos
sau un masiv (antecedente, de captare, epigenetice), după forma în profil
transversal (largi, înguste, chei, defilee …), după asocierea în reţea (convergente,
paralele, în gratii …).

32
 Interfluviile formează reţele cu orientări diferite; de exemplu în Carpaţii
Orientali domină orientările NV-SE, la Curbură, NE-SV-V etc. Interfluviile
secundare din Carpaţi şi Subcarpaţi se orientează dominant radiar şi paralel.
Versanţii sunt: tectonici şi de vale, abrupţi şi lini, convecşi, concavi etc. În
Carpaţi sunt versanţi lungi şi în trepte, în dealuri domină cei convecşi-concavi, iar
în câmpii apar versanţi numai în cele înalte (ca Burnasul), în rest fiind numai
maluri.
Evoluţia generală a reţelei de văi a început cu etapa pediplenei Carpatice,
dar mai ales se păstrează urme din faza suprafeţelor medii carpatice (Râul Şes,
Jiul, Oltul, Răchita, Bersu, Rudăria, Poicu, Ragu, Poniţa, Bistriţa moldovenească
ş.a.; acum s-a format cumpăna marilor înălţimi carpatice. Urmează etapa pliocenă
(suprafaţa de bordură) când se instalează treptat şi reţeaua din Transilvania,
Moldova, Depresiunea Braşov şi au loc remanieri în munte. Etapa piemonturilor
(sfârşitul pliocenului – cuaternar) impune văi divagante pe conurile piemontane.
Etapa cuaternară (a teraselor şi limanurilor) instalează văi peste câmpii, formând
aproape peste tot 3-8 terase.
Evoluţia unor văi transcarpatice. La modul general s-a constatat că văile
transversale din Carpaţii flişului s-au format prin antecedenţă (cu mici excepţii), iar
cele de la vest de Olt (inclusiv Apusenii) prin captare. Exemple de văi formate prin
antecedenţă: Moldova, Bistriţa, Trotuşul, Buzăul şi cele două Bâşte, Prahova,
Dâmboviţa (cu Dâmbovicioara). Buzăul, ca şi Prahova izvorau iniţial din arealul
Perşani-Bodoc. A urmat deschiderea şi formarea Depresiunii Braşov, care a rupt
acea reţea, dar totodată s-a înălţat şirul Curburii (Vrancea-Penteleu-Bucegi) peste
care Buzăul din această parte, ca şi Bâsca, Doftana sau Prahova s-au adâncit
antecedent. În schimb, Dunărea actuală din defileu s-a format printr-o captare peste
cumpăna de la Porţile de Fier, ale unui râu (Cerna-Bahna) ce curgea tot prin defileu
dar către Panonica. Mureşul a pătruns printr-o captare în bazinul Transilvaniei
(peste o cumpănă din stânga Sebeşului). O evoluţie spectaculoasă, prin mai multe
captări, a existat în bazinul Crişului Repede. Iniţial, râurile afluente (Iad, Drăgan,
Henţul, Morlaca, Izvorul Crişului şi Poicul) curgeau către golful Şimleul Silvaniei,
peste înşeuarea Osteana. Au fost captate, spre Oradea, în ordinea următoare: Iadul,
Drăganul, Henţul, Izvorul Crişului şi apoi Poicul. În ce priveşte hidrografia
Maramureşului, afluenţii de dreapta ai Vişeului au curs iniţial spre Iza, iar apoi
Vişeul s-a format din avale în amunte prin captări succesive (Bistra, Frumuşeaua,
Ruscova, Vaserul superior).
Evoluţia hidrografiei în regiunile de podiş şi câmpie. În Podişul
Transilvaniei, râul format primul a fost Someşul, apoi Oltul în partea de SE, printr-
o captare peste Meridionali (atrăgând inclusiv Târnava Mare), iar apoi a pătruns şi
Mureşul peste Culoarul Orăştie, captând pe rând Sebeşul, Ampoiul, Arieşul şi
Mureşul superior, inclusiv Târnava Mare (de la Olt).
În Podişul Moldovei s-a format iniţial o reţea piemontană, apoi râurile
consecvente între care Prutul şi Siretul, după care Prutul a captat de la Siret văile
Câmpiei Moldovei; totodată, s-a format şi Bârladul, prin captări succesive
subsecvente dinspre Siretul inferior, iar partea superioară a avansat prin alte captări ale
unor văi subsecvente care probabil se vărsau către Prut, Bârladul devenind dublu
subsecvent.
În Câmpia de Vest, râurile coborâte din munţi au oscilat pe conurile de dejecţie
depuse în câmpiile joase subsidente, schimbându-şi des cursurile. Astfel, Someşul şi
Tisa, mai recent şi Crasna, au curs pe valea Ierului; Mureşul a oscilat spre arealul
33
Timişoara, Jimbolia, sau către Crişul Alb, iar Timişul a avut largi oscilări către Bega şi
Bârzava.
Câmpia Română a avut o primă hidrografie piemontan carpatică (în
villafranchian), dar în sud balcanică (pietrişurile de Frăteşti). În cuaternarul mediu
pătrunde Dunărea până la est de Mostiştea formând bălţi peste mediana Bărăganului,
iar la nivelul terasei 1 se mută pe la est de Câmpia Hagieni (fost glacis-piemontan
predobrogean), printr-o deversare într-un bazin local sud-dobrogean drenat de Carasu,
spre Brăila. Dunărea a drenat astfel întreaga câmpie, dar râurile interioare, mai ales
începând cu Argeşul spre est şi au modificat des cursurile. Argeşul a curs, se pare, pe
Teleorman, Câlniştea, abătându-se mereu spre stânga. Dâmboviţa a oscilat între Găeşti
şi Colentina. Cricovul Dulce s-a vărsat iniţial în Prahova. Ialomiţa a oscilat pe văile
Snagov, Bălteni, Vlăsia, Cociovaliştea. Buzăul urma iniţial valea Săratei, deviind
mereu spre stânga, în ultimă instanţă însuşindu-şi o fostă vale a Râmnicului Sărat.
Terasele fluviatile din România formează trepte în lungul văilor şi au fost
cauzate de: mişcările de înălţare ale munţilor, dealurilor şi podişurile (forţând râurile la
adânciri şi reechilibrări periodice), de oscilaţiile nivelelor de bază (în special oscilaţiile
eustatice din cuaternar ale Mării Negre şi ale lacurilor din Câmpia Română) şi de
oscilaţii climatice (terase climatice situate în spatele unor defilee ca Turnu Roşu,
Racoş, defileul Cavnicului). Altitudinea teraselor este frecvent de 5 (5-7) m, 15-20 m,
30-35 m, 55-60 m şi 90-110 m. Foarte rar există şi terase mai înalte (130-150 m, 200-
220 m şi 270-280 m). În câmpii numărul teraselor este de 0-3, lipsesc în câmpiile de
subsidenţă. Cel mai des se întâlnesc terasele de 30-35 m şi 90-110 m, ele fiind numite
şi terase reper. Ca structură, terasele inferioare sunt obişnuit aluvionare, cele medii au
strat aluvionar mai subţire (aluviate), iar cele peste 100 m nu au strat aluvionar. În
privinţa vârstei, terasele inferioare sunt din glaciarul würm şi holocen, cele medii
(inclusiv cea de 100 m) sunt din cuaternarul mediu, iar cele superioare sunt din
cuaternarul inferior şi chiar sfârşitul pliocenului. Distribuţia regională este, ca medie,
următoarea: 5-8 terase pe marile văi carpatice (mai puţin la Curbură); 7-8 terase pe
văile din Transilvania şi Podişul Moldovei, dar numai 3 terase climatice în depresiunile
Făgăraş, Sibiu, Copalnic şi lipsa teraselor pe centrul Depresiunii Braşov; 3-4 terase în
câmpiile înalte din Vest şi tot atâtea în câmpiile înalte ale Câmpiei Române, dar 5
terase în câmpiile Olteniei, Piteştiului şi Tecuciului; 5-6 terase în Subcarpaţi.
Luncile se dezvoltă începând din munte, lărgindu-se tot mai mult în depresiuni,
podişuri şi câmpii, unde, la râurile mari, ating 2-4 km lăţime, iar la Dunăre 8-10 km şi
15-20 km în bălţi. Panta în munte este de 5‰. Luncile largi prezintă o structură în fâşii
longitudinale, cea mai înaltă fiind grindul de lângă albie şi cea mai joasă sub malul
versantului sau al terasei. Ca microrelief se întâlnesc: albii şi meandre părăsite, popine,
terase de luncă, conuri de dejecţie, pâraie paralele colectorului.

2.13. Condiţiile modelării cuaternare

Trei au fost aceste condiţii: oscilările climatice, înălţările, mişcările eustatice.
Ele explică varietatea formelor actuale de relief, altitudinile actuale, depozitele
superficiale ca suport al solurilor. Un şir întreg de forme şi depozite superficiale
sunt moştenite din cuaternar: treptele majore de relief (etajele montane, dealurile,
podişurile, câmpiile, delta), terasele, reliefurile glaciare şi periglaciare, relieful
litoral, forma versanţilor, piemonturile şi glacisurile cuaternare, plus formarea unui
nivel de bază unitar prin realizarea Dunării; depozitele superficiale: loess,
loessoide, soluri fosile, grohotişuri, păturile de alterare-dezagregare.

34
 Clima cuaternară a variat între submediteranean, glaciar, periglaciar şi
temperat (rece, cald, secetos, umed). După relieful moştenit se deosebesc trei
subdiviziuni inegale ca timp: preglaciarul (cald şi arid şi climat periglaciar),
glaciarul (würmul şi probabil rissul) şi postglaciarul (cu faze: temperat rece, calde
cu subfazele boreal, atlantic şi subboreal şi faza actuală rece şi umedă şi în final cu
o aridizare stepică).
Mişcările neotectonice s-au manifestat prin înălţări în fazele orogene rodano-
valahă şi pasadenă, ultima a fost plasată între riss şi würm şi a înălţat unii munţi
peste limita zăpezilor din würm. Aceste înălţări au impus următoarele etaje
morfoclimatice: supraglaciar, glaciar, periglaciar, de pădure cu molid în arealul
dealurilor, iar mai jos tundră (includea şi platforma continentală) cu depuneri de
loess, şi etajul litoral de climat rece, care era plasat mult mai la est.
Concomitent cu înălţările generale s-au manifestat şi unele subsidenţe în
depresiunile Braşov, Ciuc, Gheorgheni, în câmpiile joase din vest (s-au produs
colmatări de 300-400 m) şi în Câmpia Română de nord-est (colmatări până la 1000
m). Înălţările continuă şi în prezent aproximativ astfel: Carpaţii Curburii şi
Orientali 2-6 mm/an, Meridionalii (2-3 mm), Banatului (2-3,5 mm), Apusenii (1,5
mm), podişurile Moldovei şi Dobrogei (1,5 mm), Câmpia Română (1-2 mm) etc.
Eustatismul cu influenţe recente începe din pliocen, când câmpiile şi o parte
din podişuri şi dealuri erau ocupate de ape (Transilvania şi vestul numai în
panonian) şi continuă în cuaternar cu lacul Câmpiei Române şi Marea Neagră. În
Câmpia Română se instalase lacul marnelor şi argilelor, în cuaternarul mediu (după
piemonturi), de la Olt către est, şi tot acum, peste Porţile de Fier pătrunde Dunărea
până la Olt (la nivelul terasei 5, de 70-100 m). Acest lac s-a retras apoi treptat către
est. Cât priveşte Marea Neagră, ea a avut multe oscilaţii de nivel datorate mai
multor cauze: variaţiile climatice între temperat şi glaciar, mişcările de coborâre ale
litoralului actual şi ale Deltei, legăturile periodice cu Marea Mediterană şi cu
Caspica, aportul variabil de apă dulce de pe uscat şi gradul de evaporare. Cel mai
coborât nivel avut de Marea Neagră în timpul glaciarelor a fost de minus 130 m în
maximum glaciar al würmului, iar cel mai ridicat a fost în timpul transgresiunii
neolitice, de + 4-5 m (până la sud de Galaţi), plasat acum 5000-1000 î.Ch., în aşa-
zisul Optim climatic (boreal-atlantic). Deoarece Marea Neagră nu a avut niciodată
nivelul mai mare de 5 m actual, plus faptul că la litoral s-au manifestat mişcări de
uşoară coborâre, la ţărmul dobrogean nu s-au format terase marine, cel mult una de
2-4 m. Există însă urme de terase submerse pe la minus 18 m, 23-27 m, 33 m şi
100 m.

2.14. Relieful glaciar

Instalarea gheţarilor în Carpaţi a fost favorizată de răcirea climei, cu efecte
glaciare în faza würm (iar după unii autori şi în riss) şi de înălţările unor masive (în
faza pasadenă) peste limita zăpezilor veşnice. Aceasta din urmă se afla, în timpul
maximului glaciar, la 1800-2000 m în Meridionali şi 1600-1700 m în Munţii
Maramureşului. În schimb, limbile glaciare puteau coborâ până la 1300-1400 m în
sud şi la 1100 m sau chiar 726 m în nord. Tipurile de gheţari au fost variate: gheţari
pirineeni (numai circuri mici şi suspendate sub vârfuri sau sub creste), gheţari
alpini (cu circ şi vale, fixaţi pe foste bazinete fluviatile), complexe alpine glaciare
(un complex de văi glaciare, superioare, reunite în circuri mari şi lobate), văi sub
formă de fund de sac (fără circ, ca de exemplu Capra) şi gheţari de platou (mici
platoşe de gheaţă pe pediplena carpatică în Munţii Borăscu, Făgăraş, Bucegi).
35
Relieful glaciar format se compune din: circuri (cu diametrul de 200-1000 m,
existente în toate masivele cu gheaţă) şi văi glaciare, lungi de 2-8 km, cu praguri
scrijelite (mutonate) şi cu depresiuni de vale. Formele glaciare erau însoţite şi de
forme periglaciare, precum custurile sau karling-urile (interfluvii ascuţite şi
fierăstruite situate între două văi glaciare), din ele ridicându-se colţi, ace, sau fiind
sfârtecate de strungi, sau traversate în amonte de şei glaciare (Şeaua Bâlei); văile
sunt însoţite de umeri periglaciari. Sub cumpăna înaltă făgărăşană apar şi portiţe
(înşeuări largi de tipul strungilor), alteori, ferestre (ochiuri cu arcade, situate în
arealul portiţelor, ca de exemplu Fereastra Zmeilor în Portiţa Arpaşului, ferestrele
Podragu, Podrăgelu, Viştea Mare).
S-au depistat şi morene frontale, depuse la diferite altitudini, cele mai joase
fiind la 800-1000 m în Rodna, 1400 m în Făgăraş, 1400-1700 m în Bucegi, sau
1700-1800 m în Şureanu; majoritatea se depuneau pe versant şi nu se păstrau, fiind
preluate de apele torenţiale de topire şi ploi.
În multe circuri s-au format lacuri glaciare: Retezatul are 55 lacuri, Făgăraşul
26, Parângul şi Rodna câte 23 etc, iar în Bucegi nici unul. Exemple de lacuri:
Bucura (10 ha, cel mai extins), Zănoaga (cel mai adânc, 29 m), Slăveiul (toate în
Retezat), Bâlea, Capra, Podragu (în Făgăraş), Lala, Buhăescu (Rodna).
Intensitatea glaciaţiunii a fost diferită după înălţimea şi masivitatea muntelui,
orientarea pantelor, lungimea şi panta versanţilor. Cea mai extinsă glaciaţiune a
fost în Meridionali, apoi în Rodna, Bucegi, Munţii Maramureşului şi foarte puţină
în Leaota şi Căliman. În unele masive s-au păstrat chiar mari complexe de văi
glaciare: în Retezat (Nucşoara, Lăpuşnic, Râul Bărbat), în Făgăraş (Bâlea, Arpaşu
Mare, Lăiţa, Capra, Negoiului, Buda-Mircii), în Parâng (Jieţ, Lotru, Latoriţa), în
Bucegi (Mălăeşti, Ţigăneşti, Ialomiţa), în Rodna (Lala, Ineu, Dragoş-Buhăescu).
Numărul fazelor glaciare din Carpaţi este încă nesigur: două (după Emm. de
Martonne ş.a.), trei (după L. Sawicki şi I. Sârcu) şi numai una dar cu trei stadiale
(würm I, II, III, după Gr. Posea).

2.15. Relieful periglaciar

Relieful periglaciar se realiza într-un mediu morfogenetic ce se extindea în
fazele climatice glaciare, mai ales în würm, riss şi mindel, peste tot teritoriul ţării.
Acest mediu se caracterizează prin temperaturi medii anuale sub 0ºC şi precipitaţii
reduse. Trei procese principale acţionează în acest mediu: îngheţ-dezgheţul, nivaţia
şi eolizaţia, la care se mai adaugă procese gravitaţionale, nivoşiroirea şi
nivodenudaţia. În prezent, mediu periglaciar se găseşte numai în etajul alpin (zis şi
detritico-nival), dar coboară punctual, în sezonul rece, şi în depresiunile cu
inversiuni de temperatură şi pe versanţii abrupţi (umbriţi şi golaşi), mai ales în
defilee şi chei. În mediul respectiv luau naştere trei categorii de elemente
periglaciare: forme de relief, depozite periglaciare şi structuri periglaciare.
Formele de relief se grupează în trei categorii: rezultate prin dezagregare
criogenă, forme nivale şi forme în rocile moi. Formele de dezagregare apăreau
dominant la altitudini de peste 500-700 m şi erau compuse din: creste, custuri,
vârfuri piramidale, colţi, babe, coloane, torsuri, trepte şi suprafeţe de altiplanaţie,
iar la baza acestora sau sub versanţi se acumulau grohotişuri, se formau glacisuri,
gheţari de pietre, sau mări de pietre pe suprafeţe netede. Formele nivale erau:
culoarele de avalanşe şi potcoavele nivale, scochine sau nişe nivale, semipâlnii
nivale, excavaţiuni lacustre, glacisuri de nivoşiroire. În şi pe rocile moi luau

36
naştere: solifluxiuni, alunecări, blocuri glisante, marghile, versanţi în echilibru (cu
pătură de alterări).
Depozitele periglaciare se formau dominant pe locuri netede şi în general
mai joase: grohotişuri, loessuri, loessoide, nisipuri eoliene, argile gălbui roşcate,
pături de dezagregare-alterare, eluvii periglaciare, trene deluvio-coluviale. Sub
aceste depozite sau în ele puteau să apară structuri periglaciare: ondulări sau
involuţii, pungi, pene, lentile solifluidale, soluri poligonale (deschise la suprafaţă),
dispersarea haotică a pietrişului de terasă, pergelisol şi molisol.
Altitudinal şi spaţial, intensitatea îngheţului şi categoriile periglaciare
organizau etaje şi regiuni. Etajele oscilau în sus şi jos, dar în timpul maximului
glaciar erau următoarele: etaje montane (criogen supraglaciar, glaciar, periglaciar
detritic cu două subetaje – nivocriogen între 1500-1900 m şi crio-nival între 700-
1500 m), etajul periglaciar de contact (la limita superioară de atunci a pinetelor din
dealuri), etajul dealurilor şi podişurilor (dominau solifluxiuni, alunecări, structuri),
etajul câmpiilor şi al platformei continentale (cu loess, nisipuri eoliene, structuri
etc). Regiunile periglaciare conturate în timpul würmului erau: montană-carpatică
(cu etaje, dezagregări şi gheţari, grohotişuri, custuri, creste, vârfuri etc), transilvană
(afectată de aer arctic, cu pergelisol, structuri, alunecări etc, cu urme în riss şi trei
würmuri), moldavă (cu continentalism mai accentuat şi influenţe ale gheţarilor de
pe Nipru şi Don, cu loessuri şi loessoide, alunecări etc), regiunea sudică (tranziţie
către zona temperată rece, cu stepă rece, loess mult etc), regiunea vestică (cu stepă
şi silvostepă rece, cu multe structuri periglaciare, loessuri, pergelisol discontinuu,
având similitudini relative cu Transilvania).

2.16. Relieful litoral şi platforma continentală

Acest relief cuprinde trei unităţi interdependente ca evoluţie: Delta, litoralul
şi platforma continentală. Interdependenţa dintre ele provine din oscilările ţărmului
şi litoralului către mare şi către Dobrogea, cu precădere în timpul würmului şi
holocenului (datorită oscilării nivelului Mării Negre), în prezent existând şi
suprapuneri între cele trei unităţi – litoralul peste estul Deltei, delta submersă peste
platformă (prin frontul deltei şi prin prodeltă).
Litoralul se extinde pe 245 km, între braţul Musura (al Chiliei) şi localitatea
Vama Veche. El include, ca forme de relief, faleza activă şi cea moartă, plaje şi
cordoane litorale, complexele lagunare Razelm şi Siutghiol, limanurile şi delta
maritimă; partea submersă se compune din: plaja submersă (0 m la – 7-10 m),
versantul litoral (între – 7 la – 15-20 m) şi glacisul litoral (până la – 25-45 m), iar
în continuarea Deltei se extind frontul (0 m la – 5-7 m) şi prodelta (până la – 50-60
m).
Faleza activă se extinde la sud de Capul Singol (Constanţa), are înălţimi de
10-35 m, baza sa ia contact cu marea şi regresează cu circa 2 mm/an, structural se
compune din 3-4 orizonturi de loess şi 2-3 soluri fosile, iar în bază are un strat de
argilă roşie şi calcare sarmatice orizontale. Faleza moartă este inactivă (formată în
transgresiunea neolitică), situată în vestul complexelor lagunare Razelm şi Siutghiol. Are
înălţimi mai mari (50-80 m), se compune din calcare mezozoice şi şisturi verzi, prezintă
capuri proieminente (Dunavăţ, Enisala, Doloşman, Midia). Această faleză se continuă în
Deltă cu cordonul litoral Caraorman-Letea. Petice de plaje se găsesc şi la sud de
Constanţa la: Eforie, Costineşti, Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus, Mangalia şi
Vama Veche. Ţărmul nordic e dominat de plaje. Lagune mari se găsesc numai pe
litoralul nordic (Razelm-Sinoie, Leahova-Periteasca, Siutghiol, Tăbăcărie, iar la sud de
37
Constanţa sunt două mici, aproape colmatate (Comarova şi Herghelia). Limanuri: câteva
fluviolagunare în spatele Razelmului, între care Babadag, apoi Gargalâc şi Taşaul (lângă
Capul Midia) şi mai la sud Techirghiol şi Mangalia. Limanurile s-au format în două faze:
adâncirea văilor în timpul würmului şi, în holocen, bararea gurilor prin cordoane litorale.
Ţărmul românesc (linia de ţărm) se clasifică în mai multe moduri: înalt (cu faleză)
şi jos (cu plajă); în retragere, în avansare şi neutru; ţărm deltaic, lagunar, cu faleză activă.
Delta Dunării are forma unui triunghi cu vârful la Pătlăgeanca; s-a format pe un
fost golf marin funcţional în transgresiunea neolitică şi s-a clădit atunci când nivelul mării
a oscilat între minus 8m şi + 4m. Altitudinile caracteristice sunt: 3,6m la vârful Deltei şi
0,46m la Sulina, 12m maximum în grindul Letea şi minus 39m într-o anaforă a braţului
Chilia; la niveluri medii ale apei 13-15% este uscat, la ape mari 10%, iar la cele mici
35%.
Relieful deltei se compune dintr-o deltă fluviatilă, una marină şi alta submersă.
Formele minore suprapuse celor trei categorii sunt: resturi de câmpuri continentale
(Chilia şi în parte Stipoc, ce a devenit şi grind fluviatil), grinduri fluviatile (de o parte şi
de alta a braţelor actuale sau foste ale Dunării), grinduri marine (Letea, Caraorman,
Sărăturile, Crasnicol, Sacalin, Perişor, Chituc), câmpuri şi depresiuni mlăştinoase (situate
la nord de Sulina: Pardina, Şontea-Furtuna, Matiţa-Sahale, Letea; între Sulina şi Sf.
Gheorghe – Rusca, Gorgova şi mai la sud de Sf. Gheorghe, Câmpia lacustră a
Dranovului; în cadrul deltei maritime: Câmpurile Letea, Caraorman ş.a.). Se adaugă şi
alte forme: delte secundare (în lungul Chiliei: Pardinei, Sahalelor şi Chiliei), bară (la gura
Sulinei), insulă barieră (Sacalin), plus frontul deltei şi prodelta (0 la – 50 m).
Formarea Deltei a trecut prin mai multe faze: estuar (la nivelul de minus 6-10 m al
mării), golf-liman (închis de cordonul litoral Jibrieni-Caraorman-Letea), deltă fluviatilă
de tip Mississippi (multe braţe, dar numai Sf. Gheorghe traversa grindul marin), deltă
fluvio-marină (începe formarea deltei maritime cu o deltă a braţului Sf. Gheorghe).
Platforma continentală ocupă 1/6 din şelful Mării Negre, sau 1/10 din suprafaţa
ţării. Include şi versantul litoral (- 7 la – 20 m) care are apartenenţă dublă, ca şi glacisul
litoral (- 25 – 45 m) şi prodelta (până la – 55 m). Fundamentul platformei este similar cu
cele trei sectoare ale Dobrogei, plus grabenul Sulinei. Prezintă văi submarine. Lăţimea
este de 180 km în nord şi numai 100 km pe paralela Vama Veche. Prezintă trei fâşii:
internă (între – 7 – 50 m), mediană (la – 70 m) şi externă (până la – 130 – 180 m). Pe
platformă au fost depistate unele trepte sau cordoane litorale (foste ţărmuri) la: - 100 m, -
33 m, - 25 m, - 18 m.

2.17. Procesele geomorfologice actuale

Procesele geomorfologice se combină tipic pe etaje morfo-climatice, dar şi în
mod regional, din cauza structurii etajat-concentrice a teritoriului României, a
climei etajat-regională, cât şi vecinătăţii cu Marea Neagră. În munte sunt trei etaje
(alpin, montan forestier şi al depresiunilor) dealurile şi podişurile au câte trei
subetaje (de interfluvii, de versanţi şi de albie şi luncă), iar câmpiile două subetaje
(de câmp şi procesele fluviatile de albie şi luncă). Cele mai joase sunt procesele
deltaice şi cele de litoral. La toate se adaugă procesele antropice. Diferenţierile
regionale sunt impuse de: diferenţierile de rocă şi specificul reliefurilor
determinate de ele, orientarea versanţilor şi climatul regional şi local.
Etajul alpin suportă următoarele procese: dezagregări prin îngheţ-dezgheţ,
eolizaţie, avalanşe, îngheţ în sol, tasare nivală şi sufoziune, solifluxiuni, fluvio-
torenţialitate, glisări de blocuri, alunecări reduse. Există însă o diferenţiere între
pantele abrupte şi stâncoase şi suprafeţele netede cu păşuni alpine sau tufărişuri.
38
Acestea din urmă au o pătură de alterări-dezagregări şi un sol sărac, cu structuri
periglaciare, denudare şi torenţialitate puternice, tasare nivală, solifluxiuni, blocuri
glisante şi pavaj de lespezi.
Etajul montan cu pădure – din cauza vegetaţiei lemnoase, a altitudinilor mai
mici şi a temperaturilor mai ridicate – este dominat de eroziunea fluviatilă şi
alterarea biochimică, la care se adaugă alunecări de teren pe argile, marne şi pe
deluvii groase, iar păturile groase de grohotişuri periglaciare când sunt despădurite
pot provoca curgeri bruşte, periculoase; mai rar apar şi avalanşe şi alte fenomene
periglaciare.
Etajul depresiunilor – din cauza rocilor mai moi, fragmentare mai redusă,
acumulări de aluviuni venite din munte, inversiuni de temperatură, despăduriri
puternice şi arături, fragmentare mare şi precipitaţii mai reduse – induce alte
procese: eroziune antropică accelerată, şiroire, torenţi, denudare pe interfluvii,
alunecări, procese fluviatile cu transport intens, uneori aluvionări şi eroziune de
mal.
Etajul dealurilor şi podişurilor prezintă alte condiţii specifice desfăşurării
proceselor geomorfologice: interfluvii largi, roci moi, versanţi ceva mai scurţi, mai
uniformi şi cu pătură de alterări, despăduriri, precipitaţii mai reduse (600-800 mm),
dar densitate uneori mare a fragmentării. Aici domină următoarele procese: pe
interfluvii, denudare, reduse şiroiri şi ravenări, alterări, sufoziuni în Dobrogea,
dizolvări pe calcare şi sare, eroziune biochimică; pe versanţi se dezvoltă cele mai
intense procese de alunecări şi torenţi, ravenare, rar prăbuşiri, spălare în suprafaţă,
creeping; toate acestea formează glacisuri coluvio-proluviale la poala versanţilor;
în albii şi lunci sunt procese fluviatile, ca transport, eroziune de mal, acumulări şi
colmatări în lacurile de pe râu, aluvionări în lunci la viituri. Procesele se diversifică
mult şi regional: dizolvare pe sare şi calcare, vulcani noroioşi şi pământuri rele pe
argile, torenţi noroioşi pe marne, sufoziune şi tasare în piemonturi şi areale
loessoide, colmatări în lacuri, proporţia proceselor de versant şi de interfluvii poate
varia între 8-50%.
Etajul câmpiilor prezintă procese de câmp şi fluviatile, plus procese eoliene
pe nisipuri, subsidenţe, colmatări în iazuri şi limanuri fluviatile. Procesele de câmp
sunt în funcţie de rocile superficiale şi de tipul genetic al câmpului: în loessuri se
manifestă tasarea şi sufoziunea, pe nisipuri, deflaţia; pe câmpurile de glacis,
pluviodenudarea şi şiroirea; pe cele piemontane, denudare, şiroire, ravenare, tasare
şi sufoziune; pe arealele subsidente (Titu, Pucheni, Săratei, Călmăţui-Buzău,
Siretul inferior), aluvionări şi divagări; pe câmpiile înalte (Burnas, Tecuci ş.a.) apar
în plus şiroiri, ravenări şi alunecări, iar pe loessuri se produc şi prăbuşiri în felii. A
doua categorie o formează procesele de albie, lunci şi bălţi dunărene (transport de
aluviuni, aluvionări, depuneri de proluvii pe marginea luncilor, colmatări biogene
în bălţi etc.
Procesele deltaice: colmatări fluvio-lacustre şi biogene, eroziune de mal cu
mici prăbuşiri, deflaţie pe grindurile uscate.
Procesele de litoral: abraziune foarte activă (din cauza ridicării nivelului
mării cu 2 mm/an şi lăsări ale litoralului tot cu circa 2 mm/an, valuri de vânt, curent
circular), acumulări de plajă, de grinduri şi bare, la care se adaugă procese eoliene,
gravitaţionale, colmatări fluvio-lacustre în limanuri şi lagune.
Procesele antropice au loc în toate etajele, dar relativ diferenţiat. În munte
despăduririle şi păşunatul excesiv determină accelerarea eroziunii prin
pluviodenudare, torenţi, prăbuşiri şi alunecări. În dealuri şi podişuri omul a
39
accelerat procesele de versant şi inundaţiile, uneori şi colmatările în lacurile de
acumulare. În câmpii au fost afectate nisipurile, prin despăduriri şi arături, au fost
oprite divagările în câmpiile subsidente, s-au îndiguit luncile şi bălţile, s-au fixat
malurile prin diguri, s-a accelerat eroziunea de albie tot prin îndiguiri etc. Pe litoral
omul încearcă oprirea abraziunii prin stafilopozi şi ziduri de ţărm, sau forţează
acumularea pe plaje prin diguri transversale.

2.18. Regionarea geomorfologică

Regionarea ţării porneşte de la un întreg geografic, sau un macrosistem
teritorial, care este Domeniul Carpato-Danubiano-Pontic. Acesta se subîmparte,
după o scară taxonomică valabilă la nivel de ţară şi având mai multe trepte
subordonate astfel: regiuni, subregiuni, grupări de unităţi de ordinul I, II şi III,
unităţi şi subunităţi. În total sunt conturate 17 regiuni, fiecare cuprinzând un singur
tip major de relief; unele dintre ele au grad de subregiune (Dealurile Banatului,
Crişanei, Podişul Mehedinţi) dar se aliniază ca treaptă taxonomică regiunilor.
Regiunile respective sunt următoarele: Carpaţii Orientali, Curburii, Meridionali,
Banatului şi Apuseni; Depresiunea Transilvaniei; Subcarpaţii, Dealurile Crişanei,
Dealurile Banatului; Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Getic, Podişul
Mehedinţi; Câmpia Banato-Crişană (sau de Vest a României), Câmpia Română,
Câmpia Deltaică şi Lagunară a Dobrogei, Platforma Continentală. În continuare,
fiecare se subdivide după schema amintită.

2.19. Relieful – substrat al mediului natural şi al activităţilor umane

Se ştie că relieful este suport şi element primar al mediului. Pe suprafaţa lui
are loc interferenţa tuturor celorlalte elemente de mediu, aici se întreţes circuite de
materie şi energie care structurează mediul, de la roci la energia solară. Activităţile
umane se localizează tot pe suprafaţa reliefului şi multe dintre ele sunt influenţate
direct de aceasta. Ca element de mediu, relieful diversifică tipurile acestuia pe
verticală, impunând etaje morfoclimatice, varietăţi de orientare a versanţilor,
aspecte locale de mediu specifice fiecărui tip de relief.
În România domină tipul de mediu terestru temperat-continental, extrem de
diversificat însă, atât pe verticală, cât şi regional şi aceasta datorită în principal
existenţei cercului carpatic şi structurii geomorfologice a întregului domeniu. Se
realizează astfel, următoarele mari tipuri de mediu: montan, subcarpatic, de podiş,
de câmpie, deltaic, de litoral şi al platformei continentale. La rândul lor, acestea au
submedii, în majoritate impuse tot de relief, plus climă şi localizare. De exemplu,
mediul montan se subdivide în: alpin, de munte mediu şi jos, de depresiune, de
culoare de vale, iar pe plan regional, fiecare regiune carpatică impune acestor
submedii câte un anume specific. Subcarpaţii determină medii de dealuri înalte şi
de dealuri joase şi de depresiuni subcarpatice. În podişuri, luând în consolidare
structura geomorfologică, clima şi subtipurile de medii locale, se pot contura cinci
regiuni: Transilvană, Vestică (Dealurile de Vest), Moldova, Dobrogea şi Getică;
fiecare are mai multe submedii. Mediul de câmpie, pe lângă relieful neted şi jos,
mai este influenţat şi de alte elemente ca depozitele superficiale, clima, pânzele
freatice şi vegetaţia; în fapt, aproape fiecare tip genetic de câmpie impune şi un
anume subtip de mediu. Mediul deltaic este cel mai complex, caracterizându-se
printr-o îmbinare mereu valabilă între relief şi apă. Litoralul prezintă o interferenţă
cu marea, având plaje, grinduri lacuri şi faleze, cu brize, cu un intens turism de

40
vară etc. Platforma litorală are un mediu submarin, pelagic şi bentic, ultimul fiind
foarte divers.

2.20. Resursele naturale de bază

Resursele naturale reprezintă toate elementele şi energiile utile omului, direct sau
indirect. Ele pot fi de două feluri: resurse fundamentale pentru om (aer, apă, relief etc) şi
resurse de care dispune ţara (energetice, minerale şi minereuri, resurse de apă şi fondul
funciar). Aceste ultime resurse sunt localizate în diferite regiuni sau unităţi geografice:
Carpaţii Vulcanici de Nord, Munţii Metaliferi şi Munţii Locvei (toate cu neferoase);
Munţii Poiana Ruscăi, Dognecei şi Gilău (fier); Pădurea Craiului (bauxită); depresiunile
Petroşani, Comăneşti, Braşov (cărbuni); Subcarpaţii (petrol, sare şi cărbuni); Podişul
Transilvaniei (sare şi gaz metan), Podişul Getic (cărbuni şi petrol), Podişul Dobrogei
(cupru şi fier), Podişul Moldovei (nisipuri cuarţoase), Dealurile de Vest (cărbuni şi
petrol), Câmpia de Vest (ape geotermale, petrol şi cărbuni), Câmpia Română (petrol şi
gaze de sondă), Platforma continentală (petrol).
Resursele energetice: cărbuni (Schela-Gorj; Depresiunea Petroşani, Munţii
Aninei, Cozla-Almăj; Comăneşti, Asău; Ţebea; Cristolţel, Ticu; Podişul Getic;
Subcarpaţii Getici şi de Curbură; Depresiunea Braşov; Dealurile Barcăului); petrol
(Câmpiile Brăilei, Ploieşti-Târgovişte, Piteştiului, Găvanu-Burdea, Boianu, Romanaţi;
Subcarpaţi; Podişul Getic; Câmpia de Vest; plus Suplacu de Barcău din dealuri şi
Ghelinţa-Braşov; Platforma continentală); gazele de sondă se găsesc în arealele cu petrol;
gazul metan (Câmpia Transilvaniei, Podişul Târnavelor, plus Cristuru Secuiesc); uraniu
(în Apuseni şi Orientali); hidroenergia este reprezentată prin lacuri şi hidrocentrale
(Vidraru – Argeş, Vidra – Lotru – Ciunget, Siriu-Buzău, Paltinu – Doftana, Văliug –
Bârzava, Valea Drăganului, Sadu V – Sadu, Stânca Costeşti – Prut, Gilău – Someşul Mic
ş.a.); pe unele râuri au fost create suite de lacuri şi mici hidrocentrale: Olt, Bistriţa, Argeş,
Someşul Cald, Sebeşul; cel mai important potenţial hidroenergetic se află în munte, fiind
de circa 90%, fără Dunăre; hidrocentralele funcţionează mai puţin iarna deoarece
alimentarea lacurilor este redusă; energie solară şi eoliană şi pe litoral (2300-2400 ore de
strălucire a Soarelui) şi eoliană în Dobrogea, estul Câmpiei Române şi la munte; ape
geotermale există în Câmpia de Vest şi Câmpia Română.
Resursele minerale se compun din:
minereuri de fier (Ghelari, Teliuc; Băişoara-Gilău; Ocna de Fier-Dognecea;
Palazu Mare – Constanţa, Iulia – Niculiţel; Lueta – Harghita), mangan (Şarul
Dornei, Iacobeni, Cârlibaba, Răzoare – Preluca);
minereuri neferoase: zăcăminte cuprifere în Munţii Igniş (Ilba, Băiţa, Nistru,
Baia Sprie), Munţii Lăpuşului (Cavnic, Băiuţ), Munţii Maramureşului (Baia
Borşa), Obcina Feredeu (Fundu Moldovei), Munţii Hăghimaş (Bălan), Munţii
Locvei (Moldova Nouă), Metaliferi (Roşia Poieni), Dobrogea (Altân Tepe); plumb
şi zinc în Igniş şi Poiana Ruscăi (Muscelu Mic); minereuri auroargintifere în
Metaliferi-Detunate (Săcărâmb, Baia de Arieş, Roşia Montană ş.a.), în Gutin
(Şuior), Munţii Lăpuşului (Cavnic); bauxită în Pădurea Craiului (Dobreşti, Zece
Hotare), Şureanu (Ohaba-Ponor);
resurse nemetalifere: sare în Transilvania (pe aliniamentul Ocna Dej – Turda
– Ocna Mureş – Ocna Sibiului şi aliniamentul est-transilvan Homoroade-Praid-
Sovata-Sărăţel-Beclean), în Podişul Sucevei şi Subcarpaţi (Cacica; Tg. Ocna,
Slănic-Prahova, Ocnele Mari ş.a.); baritină (Ostra-Rarău, Somova – nordul
Dobrogei); nisipuri cuarţoase (Miorcani – Prut, Vălenii de Munte); caolin
(Harghita-Băi, Aghireş – Pod. Someşan).
41
 Fondul funciar este resursă fundamentală, reprezentând toate terenurile ţării,
inclusiv sub apă. Se subdivide în: agricol 62% (arabil 63%, păşuni şi fâneţe 33%,
vii şi livezi 4%), pădure 28%, construcţii 2,7%, şi căi ferate 1,7%, ape şi bălţi
3,7%, alte suprafeţe 1,9%; total absolut 23.839 mii ha. Terenurile agricole de
calitate bună şi foarte bună deţin 61% din agricol. Pădurea se extinde în dealuri şi
podişuri pe 28% din suprafaţă dar optimum ar fi de 40%. Resursele asigurate de
apă din România sunt de circa 40.066 miliarde m3/an. Ariile protejate pe teritoriul
ţării ocupă 2,5% din suprafaţă şi sunt de următoarele tipuri: 3 rezervaţii ale
biosferei, 15 parcuri naţionale, plus rezervaţii ştiinţifice, rezervaţii de conservare a
naturii şi monumente ale naturii.

Întrebările pentru evaluare şi bibliografia se găsesc în lucrarea: Grigore

Posea, (2003), Geografia fizică a României, partea I, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2003, pag. 36; 39; 61-63; 73-75; 79-81; 85; 90-91; 109-111;
123-124; 131; 153-155; 158-159; 164-165; 169-170; 177-178; 186-188; 220-222;
239-262.

42
 DISCIPLINE OBLIGATORII
SEMESTRUL II
GEOGRAFIA FIZICĂ GENERALĂ A ROMÂNIEI (II)
Prof. univ. dr. doc. Grigore POSEA

Obiectivele cursului
Disciplina se referă la mediul fizico–geografic al României, analizat
pe elemente. Pe lângă aspectele de strictă specialitate, sunt subliniate şi
unele probleme privind poluarea şi protejarea mediului, rolul acestuia în
dezvoltarea economică, poziţia geopolitică a României, rolul Domeniului
Carpato–danubiano–pontic pentru formarea şi unitatea poporului român,
fenomene de risc.
1. CLIMA ROMÂNIEI
1.1. Aspecte generale
Întemeietorul climatologiei româneşti este Şt. Hepites. Clima temperat-
continentală a României, impusă de aşezarea pe paralela de 45ºN şi în centrul
Europei, se adaptează puternic reliefului ţării şi în special inelului carpatic.
Aproape nesemnificativ este influenţată şi de Marea Neagră. Ca urmare, clima
României mai poate fi numită şi temperat-carpato-danubiano-pontică. Din
exterior, această climă este influenţată, mai ales în dealuri, podişuri şi câmpii,
de principalii centri barici extraeuropeni; de aceea, este şi un climat de
interferenţe europene.
Factorii genetici ai climei României sunt: radiaţia solară, circulaţia
generală a atmosferei, centri barici extraeuropeni, Marea Neagră şi suprafaţa
subiacentă. Radiaţia solară este cea mai importantă. Ea 2soseşte la limita
superioară a atmosferei cu o constantă (solară) de 1,98 cal/cm /min. şi ajunge la
sol ca radiaţie directă şi difuză, ambele formând radiaţia globală. Aceasta este
în parte absorbită de suprafaţa subiacentă (radiaţie absorbită), care o transformă
în energie calorică. Ultima este în parte preluată de sol sau apă, dar mai ales
este radiată în atmosferă (radiaţie reflectată). Radiaţia directă este diferită de la
un loc la altul, ca şi în timpul zilei sau anului, în funcţie de: înălţimea Soarelui,
unghiul de incidenţă, respectiv pantele, opacitatea atmosferei şi în mod special
de Carpaţi (de exemplu, radiaţia solară în interiorul cercului carpatic este de
0,70 cal/cm2/min., iar în exterior de circa 1,12 cal/cm2/min.). La 45º lat. N
unghiul de incidenţă oscilează mult în timpul unui an, ceea ce face să oscileze şi
lungimea zilelor şi a nopţilor. Valoarea radiaţiei difuze este mare în regiunile
joase, descreşte lent în altitudine până la 1700 m (nivelul optim de condensare),
după care descreşte puternic. Radiaţia globală are următoarele valori medii
anuale: 132,5 kcal/cm2 pe litoral, 130 în estul Dobrogei, 125 în Câmpia
Română, 120 în Câmpia de Vest, Subcarpaţii Getici şi de Curbură, 115 în
podişurile Moldovei şi Transilvaniei şi 110 kcal/cm2 la munte.

43
 Bilanţul radiativ reprezintă valoarea schimbului energetic dintre atmosferă
(radiaţia solară) şi suprafaţa subiacentă; el este negativ noaptea, pozitiv ziua,
mai mare vara când, la amiază, are o valoare generală de 0,60 cal/cm2/min.

1.2. Circulaţia generală a atmosferei şi centrii barici

În România circulaţia generală a atmosferei inferioare este determinată de
două cauze, gradul diferenţiat de încălzire al emisferei nordice şi mai ales de
influenţele arealelor barice extrem europene: atlantice, polare sau nord-vestice
şi nordice, scandinavo-baltice, ruso-siberiene şi nord africane.
Sistemele barice care pulsează periodic mase de aer către România
determină direcţiile de circulaţie şi sunt de două feluri: anticiclonale
(anticiclonii azoric, ruso-siberian, polar-groenlandez, scandinav, nord-african)
şi ciclonale (islandez, ciclonii mediteraneeni şi cei arabici). În circulaţia
atmosferică din România domină direcţia de vest impusă de ciclonul azoric, cu
40%. Circulaţia cu aer de tip polar, sau de NV (30%) este determinată de
ciclonul islandez şi de doi anticicloni, Groenlandez şi Scandinav. Circulaţia
dinspre S, SV şi SE (15%) este determinată de anticiclonul nord-african,
ciclonii mediteraneeni şi ciclonul arab, care trimit aer tropical şi impun vreme
caldă iarna şi precipitaţii în sud-vestul ţării. Anticiclonul rus este activ în
sezonul rece (ca vânt de E şi NE); pompează aer rece şi uscat, dar când se
întâlneşte cu cicloni mediteraneeni peste Marea Neagră provoacă zăpadă şi
viscole în sud-estul ţării. Rolul Carpaţilor în circulaţia atmosferică este cu totul
deosebit; modifică direcţiile de circulaţie şi starea fizică a maselor de aer,
barează şi localizează influenţa maselor de aer impunând etaje şi regiuni
climatice şi diversifică climatul montan în climate de depresiuni, de vale, de
versant.
Suprafaţa subiacentă activă este compusă din relief, vegetaţie, rocă, sol,
aşezări, suprafeţe cu apă ş.a. Ea transformă energia solară în căldură,
influenţează umezeala aerului şi transformă caracterele fizice ale maselor de aer
ce se deplasează deasupra sa. Între elementele sale, cel mai important este
relieful. Importanţa acestuia ca factor climatogen constă în faptul că: determină
prin altitudine tipurile principale de climate (de munte, deal-podiş, de câmpie,
de litoral), acestea formând şi principalele etaje morfoclimatice; ramurile
carpatice barează masele de aer venite din exterior şi care astfel impun regiuni
climatice; versanţii determină varietăţi climatice nordice şi sudice, estice şi
vestice; pantele modifică unghiul de incidenţă, iar văile redirecţionează
vânturile. În cadrul vegetaţiei, rolul cel mai important îl are pădurea; ea creează
şi o a doua suprafaţă subiacentă activă la limita superioară a arborilor, produce
un regim termic intern moderat, calm atmosferic, umezeală crescută şi strat
uniform de zăpadă. Cât priveşte suprafeţele importante de apă din România ele
se reduc la Marea Neagră şi Dunăre şi atenuează diferenţele termice dintre zi şi
noapte, între iarnă şi vară, creşte evaporarea care provoacă inversiuni termice şi
curenţi descendenţi de aer.
1.3. Elementele climatice
Temperatura aerului şi solului. Temperatura medie anuală a aerului stă
sub comandă latitudinală, a poziţiei ţării pe continent şi a reliefului dominat de
44
cercul carpatic. Din aceste cauze izotermele au un mers arcuit, concentric şi cu
pătrunderi interioare în lungul văilor. Prin sudul ţării trece izoterma anuală de
11,5ºC, la nordul deluros sunt 8ºC, iar în altitudine, la peste 2500 m, sunt - 2ºC.
Izoterma de 11ºC formează un arc sudic, trecând pe la vârful Deltei, merge
paralel cu litoralul şi apoi cu Dunărea între Călăraşi şi Baziaş şi ajunge în sudul
Câmpiei Banatului. Izoterma de 8ºC porneşte din nordul Podişului Moldovei,
trece peste Subcarpaţi, pe la poala munţilor vestici începând cu Mehedinţi şi
pătrunzând în Podişul Transilvaniei şi Depresiunea Maramureş. La limita deal-
munte se fixează izoterma de 6ºC, de exemplu în nordul Munţilor Făgăraş, dar
în sud urcă la 700 m, la fel în Oaş (700 m), iar în Munţii Banatului la 1000 m.
Limita superioară a pădurii este fixată de izoterma de 2ºC, iar izoterma de 0ºC
este la 2000 m în Meridionali şi 1800-1850 m în nord. Alte izoterme specifice
sunt: 10ºC în vest şi 9ºC la est pe paralela de 46º lat. N; câmpiile au 11-10ºC
(11-9ºC cea de Vest), Dobrogea 11-9ºC, Dealurile şi podişurile 10-6ºC, Carpaţii
6 la - 2ºC (în vest 10-2ºC), depresiunile intracarpatice 9-6ºC. Izotermele cu
specific forestier şi agricol: 11ºC conturează lunca şi terasele Dunării şi locurile
unde ar putea creşte plante mediteraneene, 10-9ºC limitează câmpiile şi arealele
dominate de cereale, 8º (7ºC în NE) închide treapta culturilor amestecate, cu
cereale, vii, livezi şi separă oarecum muntele de dealuri, mai sus urmând
domeniul silvo-pastoral; 2ºC separă pădurea de tufărişuri, iar 0ºC pe acestea de
stepa alpină.
Temperaturile medii ale lunilor extreme sunt diferenţiate tot de Carpaţi,
de poziţia locurilor faţă de venirile de mase de aer externe etc. De exemplu
iarna se produc inversiuni termice în depresiuni. În luna iulie mediile oscilează
între 23ºC şi circa 5-6ºC (ex. la vf. Omu 5,4ºC). Câmpiile au în iulie 23-22ºC şi
21-20ºC (în Vest), dealurile şi podişurile 21-18ºC, muntele 16-5,5ºC. În luna
ianuarie temperaturile oscilează între 0,3ºC (Mangalia) şi - 11ºC la vf. Omu (în
februarie); Dobrogea şi litoralul au circa 0º la - 2ºC; fâşia dunăreană, Câmpia
Olteniei, Câmpia de Vest, poala Subcarpaţilor sudici şi câmpiile subdeluroase
aferente au – 1 la – 2ºC; mediana centrală a Câmpiei Române, Câmpia
Moldovei şi Podişul Bârladului au - 3º C; izoterma de - 6ºC marchează poala
muntelui, unde temperatura scade pe culmi până la - 10ºC.
Trecerea de la temperaturi medii zilnice negative la cele pozitive se face
treptat: 1-16 februarie în Dobrogea şi câmpii, 16-II-1 III în podişuri şi dealuri,
1 III – 1 IV în depresiunile intracarpatice şi după 1 mai în munţii înalţi, când
turmele urcă în podişurile alpine. Numărul zilelor de iarnă (sub 0ºC) este
următorul: 15 pe litoral, 20 în Dobrogea şi Câmpia de Vest, 20-30 în Câmpia
Română (mai multe în est), 35-40 în dealuri şi 155 la peste 2500 m. Numărul
zilelor de vară (25-30ºC) atinge peste 100 în Câmpia Română, 50 pe litoral şi
scade în altitudine până aproape de zero la 1000 m altitudine. Numărul zilelor
tropicale (peste 30ºC) cel mai ridicat este în Câmpia Română (35-40), iar în
depresiunile intracarpatice atinge numai 5-10 zile.
Temperatura maximă absolută a fost de 44,5ºC la Ion Sion în 10 august
1951 şi temperatura minimă absolută de – 38,5º la Bod în 25 ian. 1942.
Amplitudinea termică maximă anuală pe ţară este de 83ºC, dar pe plan regional
amplitudinile medii sunt mult mai mici: 23-26ºC în câmpii şi Dobrogea, 21-20
în dealuri, 17-18ºC în munte.
Temperatura solului este mai mică iarna decât cea a aerului şi mai mare
în sezonul cald. Ca medie anuală temperatura solului este mai mare cu 1-2ºC
45
decât cea a aerului. Maximele absolute pot creşte însă până la 40-60ºC în
câmpii şi dealuri descoperite. Minimele absolute ating până la – 35… – 43 în
depresiunile intramontane. Trecerea de la vară la iarnă, pentru sol, se face
aproximativ în aprilie, când plantele se dezvoltă brusc.
Umezeala relativă a aerului (conţinutul şi tensiunea vaporilor de apă)
determină stările de vreme; aceasta se apropie de condensarea vaporilor când
este mare şi invers. Este ridicată în arealele cu apă, pe litoral (până la 85%) şi în
altitudine (87% pe vf. Omu). Stările de timp în funcţie de umezeala relativă pot
fi: timp uscat (sub 30%) şi atinge cam 40 de zile în estul ţării, timp cu umezeala
moderată (40-50%) cu circa 150 zile în câmpie şi timp umed (peste 80%) şi se
produce în circa 100 în câmpie, 180 zile pe litoral şi 260 zile la peste 2500 m.
Nebulozitatea atmosferică are o medie de 5,5 zecimi în vest, sub 5,5
zecimi în est şi urcă la peste 2000 m la 6,5 – 7 zecimi. Cea mai redusă
nebulozitate este pe litoral, Deltă, în lungul Dunării (unde aerul coboară), dar la
modul general minima este în septembrie (3-4 zecimi) şi octombrie pentru
munte (4,5-5,6 zecimi), iar maxima în decembrie. Zilele cu cer senin pe an
ating un număr de 80 pe litoral şi Dunăre şi scad la sub 40 la peste 2000 m.
Legată de nebulozitate este durata de strălucire a Soarelui care se prezintă ca
medie pe an astfel: 2500 ore la Sf. Gheorghe Deltă, 2300-2250 ore în Câmpia
Română, 2050-2250 ore în Câmpia de Vest, 2000-2100 ore în podişuri, 2050
ore în regiunile adăpostite din nord-vestul Olteniei, sud-vestul Transilvaniei,
depresiunile Făgăraş, Braşov ş.a., 1600 ore la vf. Omu; acestea sunt repartizate
în proporţie de 2/3 în sezonul cald.
Precipitaţiile atmosferice. Cauzele care determină repartiţia regională şi
variaţiile în timp ale precipitaţiilor sunt: relieful concentric al ţării şi
interdependenţa variabilă în timp dintre poziţia geografică a României şi
influenţele centrilor barici europeni. În funcţie de aceste cauze se observă
următoarele caracteristici de bază ale precipitaţiilor din România: diferenţe
mari între mediile minime (350 mm) şi maxime (1540 mm), neregularitatea
căderii lor în timp, creşterea cantitativă în altitudine şi descreşterea de la vest
spre est, o descreştere în locurile cu descendenţă a aerului (foehn, depresiuni,
litoral etc); precipitaţiile variază şi în funcţie de influenţele externe, jumătatea
de nord-vest a ţării primeşte în general mai multe precipitaţii, iar cea de sud-est
mai puţine.
Precipitaţiile medii anuale, pe regiuni, sunt următoarele: litoralul cu 350-
400 mm şi Stâna de Vale cu 1540 mm formează extremele; Dobrogea şi
Bărăganul primesc câte 400-450 mm, restul Câmpiei Române 500-600 mm,
Câmpia de Vest 570-650 mm, Podişul Moldovei 600 mm, Podişul Getic şi
Subcarpaţii Moldovei 600-700 mm, Dealurile de Vest 700 mm, Subcarpaţii
Getici 700-800 mm, Podişul Transilvaniei 600-800 mm, muntele 1000-1200 m
dar depresiunile intramontane numai 600 mm. Maximum pluviometric are loc
în mai-iunie, iar minimum în februarie-martie. În părţile de nord-vest şi sud-
vest există câte două maxime (mai-iunie şi octombrie-noiembrie) şi două
minime (februarie-martie şi august-septembrie). Există şi variaţii neperiodice
anuale, cu ani ploioşi (1969-72) sau secetoşi (1906-07 şi 1945-46). Minimele
pluviometrice (secetele) se pot extinde până la 3-20 de luni (1945-46). O
importanţă aparte o au maximele de ploi căzute în 24 de ore deoarece produc
inundaţii şi pagube. Valorile maxime ale precipitaţiilor în 24 de ore au fost de:

46
530 mm la C.A. Rosetti în Deltă (29 august 1924), 350 mm la Ciupercenii
Vechi (26 iunie, 1925) şi 306 mm la Fundata (19 iunie, 1924).
Durata şi intensitatea ploilor variază ca medie între câteva minute şi
câteva ore, cu intensitate de 0,03 mm/min şi 0,05 mm/min, dar excepţional
ating şi 6-8 mm/min, la aşa zisele ploi torenţiale; acestea din urmă ţin între 3
minute şi 3 ore, dar obişnuit au o intensitate de 6-8 mm/min şi o durată de circa
15 minute în câmpie, şi 3,0 mm/min şi durata de 20 minute în munte.
Vânturile. Vânturile dominante acţionează cu relativă permanenţă şi
provin din circulaţia generală a atmosferei. La contactul cu Carpaţii şi cu
relieful în general direcţiile principale se schimbă, impunându-se patru situaţii
relativ concentrice: deasupra şi pe culmile cele mai înalte domină vânturile de
vest (67%); în interiorul muntelui direcţia vânturilor se diversifică în funcţie de
orientarea culmilor, a văilor şi versanţilor, a faţadelor externe ale Carpaţilor; în
interiorul cercului carpatic apare o situaţie complexă cu pătrunderi externe
peste diferite porţi, culoare, pasuri sau munţi mai joşi şi cu ieşiri peste Perşani şi
Curbură; în exteriorul Carpaţilor masele externe de aer sunt barate şi deviate de
ramurile muntoase, uneori chiar inversate la nivelele joase. Complexitatea
vânturilor din Transilvania se traduce prin direcţii dinspre NV-SE (Podişul
Someşan), N-S şi NE-SV (Câmpia Transilvaniei şi Pod. Târnavelor), către sud
şi SE (Subcarpaţii Transilvaniei) şi SV-NE (în Culoarul Orăştie-Aiud). În
arealele deluroase extracarpatice, de lângă munte, vânturile bat dinspre NV şi
nord în Moldova, din NE la Curbură şi estul Muscelelor, din nord şi NV în
Subcarpaţii Olteniei şi din sud şi SE în Dealurile de Vest. Mai departe de
Carpaţi direcţiile se schimbă, de exemplu în Câmpia de Vest vânturile au
direcţie est-vest, iar în Câmpia Teleormanului se interferează direcţia din est cu
cea din vest specifică Olteniei.
Viteza vântului în medie creşte cu altitudinea şi de la marginile externe ale
Carpaţilor către exterior şi este scăzută în depresiunile intramontane şi
Transilvania. Viteze propice folosirii energiei eoliene se întâlnesc pe culmile
montane, în estul Câmpiei Române, în Dobrogea şi pe litoral (10-12 m/s şi timp
de peste 1600 ore/an).
Calmul atmosferic, ca durată, scade de la câmpie (35%) spre culmile
montane (3-5%) şi este maxim în depresiunile intramontane (60-80%).
Vânturile locale au o periodicitate anotimpual-regională sau zilnică
(brizele) şi provin din perturbări locale ale circulaţiei generale, din încălziri
diferite ale suprafeţelor subiacente etc. Sunt de tip foehn (Vântul Mare din
nordul Munţilor Făgăraş, Coşava în Munţii Banatului – Oraviţa ş.a.), Crivăţul,
Austrul (în sud), Băltăreţul, Munteanul (din Munţii Buzăului spre Bărăgan),
Suhoveiul (Sărăcilă în Câmpia Română şi Vântul Negru în Dobrogea), brizele.
1.4. Fenomene meteorologice specifice
Sunt două categorii, unele specifice sezonului rece, altele celui cald.
Fenomenele din sezonul rece încep a se produce atunci când temperatura
solului şi aerului coboară sub 0ºC. Sunt specifice acestui sezon următoarele:
îngheţul în general, îngheţul târziu de primăvară şi cel timpuriu de toamnă,
bruma, chiciura, poleiul, ninsoarea, viscolul şi ceaţa. Cele mai negative
fenomene meteorologice din semestrul rece se produc în sud-estul ţării, în est şi
sud, deoarece stau sub influenţa aerului continental rece. Între acestea, bruma se
produce noaptea, când are loc o puternică răcire radiativă a suprafeţei
47
subiacente, iar cele mai multe zile cu brumă pe an (50) au loc pe văile montane
şi în depresiunile intramontane din cauza inversiunilor termice. Pe culmile
înalte carpatice bruma lipseşte datorită turbulenţei aerului. Chiciura şi poleiul
sunt mai frecvente pe văile şi depresiunile intramontane (cu răciri nocturne
importante) şi în Bărăgan şi nordul Moldovei (cu advecţii de aer rece din nord-
est). Viscole puternice apar în Bărăgan, estul Moldovei, Deltă şi la peste 1800
m.
Fenomenele meteorologice din sezonul cald sunt următoarele: roua,
grindina, orajele, evapotranspiraţia, vânturile fierbinţi, secetele, tornadele şi
cicloanele. Grindina cade mai ales după amiază (convecţie termică maximă), cu
o frecvenţă mică în depresiuni şi pe văi (1 zi/an) şi maximă în Meridionali (3-
11 zile/an). Evapotranspiraţia mai mare decât cantitatea de precipitaţii duce la
secete. În Bărăgan evapotranspiraţia potenţială atinge 700 mm apă, iar la peste
2000 m se reduce la 300-400 mm. Şi vânturile uscate şi fierbinţi impun secete.
În general, secetele se prelungesc atunci când peste Europa centrală, de est şi
sud-est se instalează timp anticiclonal persistent. Cea mai lungă secetă s-a
produs în 1913 la Slobozia, cu 122 zile fără ploaie.
1.5. Poluarea atmosferei
Factorii poluanţi ai atmosferei sunt: diferitele ramuri industriale,
mijloacele de transport, încălzirea spaţiilor de locuit şi de lucru, furtunile de
praf. Există câţiva factori climatici care intensifică poluarea: inversiunile de
temperatură, calmul atmosferic, vântul şi gradul de umezeală a aerului.

1.6. Tipurile de climă (etajele şi regiunile climatice)

Principalele tipuri de climă din România sunt etajele climatice impuse de
inelul carpatic, care transformă zonalitatea climatică într-o etajare dispusă
concentric. Etajele sunt subdivizate în sectoare, iar sectoarele care provin din
influenţe externe se reunesc în regiuni climatice. Etajele reprezintă conturarea
pe verticală a unor trepte climatice (tipuri), iar regiunile reprezintă o conturare
pe orizontală a influenţelor climatice externe, dar transformate în arealele de
câmpii şi dealuri de către influenţa de baraj orografic a Carpaţilor.
Etajele climatice care sunt şi principalele tipuri de climă, sunt
următoarele: de litoral, de câmpie, de dealuri şi podişuri, de munte. Clima de
litoral stă sub influenţa Mării Negre, Soarele străluceşte aici 2500 ore/an,
primeşte 133 kcal/an, temperatura medie anuală este de 11,3ºC, iulie are 22ºC,
ianuarie 0,2-0,5ºC, precipitaţiile 350-400 mm, brize marine, vânturi generale
de N şi NE, viscole iarna; se extinde pe o fâşie de 25-30 km şi 70 km peste
Deltă. Clima de câmpie cuprinde Câmpia Română şi pe cea de Vest, Dobrogea
de Sud şi sudul celei Centrale. Poziţia şi influenţele externe impun o sectorizare
climatică a acestor regiuni astfel: în Câmpia Română apar trei sectoare (estic,
vestic şi centrul sau de tranziţie), iar în Câmpia de Vest două sectoare (unul
bănăţean şi altul crişano-someşean). La modul general, Câmpia Română are un
climat temperat continental uşor excesiv în est, temperatura anuală de 11,5º-
10ºC, iulie cu 26-23ºC, ianuarie cu – 1 … – 3º C, precipitaţii cu 450-600 mm,
vânturi din V, E, NE, N, iar ca vânturi locale Crivăţul, Austrul, Băltăreţul,
Munteanul şi suhoveiuri; se subdivide în trei sectoare: olteano-bănăţean, estic
arid şi central de interferenţă. În câmpie se întâlnesc următoarele topoclimate:
48
de lunci, de terase, de câmp, de dune, crovuri, de lacuri. Clima de deal şi podiş
reprezintă o adaptare a climei temperat continentale la altitudini de 200-800 m,
cu nuanţe regionale externe. Caracterele generale ale acestei clime sunt:
temperaturi de 10-8ºC/an, 21-19ºC în iulie, – 2 … – 4ºC în ianuarie, precipitaţii
de 600-850 mm, vânturi dominante diferite după poziţia geografică, iar ca
vânturi locale foehn în Subcarpaţi, brize munte-vale sub munte, Crivăţ,
Munteanul, Coşava şi suhoveiuri în est; climatul dealurilor are două subetaje
(între 200-500 m şi 500-800 m), iar regional prezintă sectoare impuse de
influenţele externe (estic arid, bănăţean, vestic etc); afectează şi arealele joase
ale munţilor din vest. Topoclimatele de dealuri: de depresiune, de glacis, de
luncă, de vale, de culmi. Clima de munte are următoarele subetaje: alpin, de
munte cu pădure, de vale şi de depresiune. Subetajul alpin se află deasupra
limitei superioare a pădurii, temperatura medie anuală este de 2 … – 2ºC, cu
14-9ºC în iulie, – 8 … –10ºC în ianuarie, precipitaţii de 1200-1300 mm, vânturi
dominante de vest; în afară de stepă, între izotermele de 2-0ºC cresc şi tufişuri.
Climatul depresiunilor intramontane au alte caracteristici: inversiuni de
temperatură, calm atmosferic ridicat (60-80%), temperaturi anuale de 6-7ºC,
precipitaţii de 600-700 mm, vânturi de tip foehn, brize de munte-vale, vântul
Nemira în depresiunile Braşov şi Ciuc. Topoclimatele elementare de munte: de
vale, de versant, de culme şi creste, de înşeuări, de abrupturi, de carst golaş.
Regiunile climatice provin din influenţele climatice externe, se extind
peste altitudinile joase şi mijlocii (dealuri, podişuri) şi sunt în număr de 6, la
care se adaugă şi regiunea Carpatică, cea care nu suportă efectiv influenţe
externe. Aceste regiuni sunt: Vestică-Transilvăneană (înglobează Câmpia şi
Dealurile de Vest, Depresiunea Transilvaniei şi poala munţilor joşi din vest, de
la Poiana Ruscăi la Oaş), Estică-aridă, Bucovineană-baltică, Bănăţeană-
submediteraneană, Sudică de interferenţă şi Pontică.

1.7. Clima şi mediul geografic

La nivel regional, clima, alături de relief, joacă un rol deosebit în formarea
tipurilor de mediu. La nivelul geosistemului României apare ca principala
interferenţă dintre cercul Carpaţilor şi elementele de climă, care conduce la
formarea următoarelor tipuri de mediu: de munte, deal şi podişuri, de câmpie, şi
de litoral, fiecare cu variante. La rândul său clima determină combinarea,
localizarea şi intensitatea proceselor geomorfologice. Clima are control şi
asupra regimului apelor, a etajării vegetaţiei şi solurilor, asupra agriculturii şi
altor ramuri economice cum ar fi turismul. Pentru agricultură, clima impune
mai multe regiuni agroclimatice.
Influenţe specifice există şi asupra organismului uman, aspecte de care se
ocupă bioclimatologia. Din acest punct de vedere pot fi conturate diferite unităţi
bioclimatice: de câmpie şi podişuri joase din SE, de litoral, de câmpie şi dealuri
din vest şi din restul dealurilor şi podişurilor de până la 800 m şi bioclimatul de
munte. Cel mai moderat bioclimat, cu caracter de cruţare pentru om este cel al
Câmpiei şi Dealurilor de Vest şi al tuturor celorlalte dealuri şi podişuri cu
excepţia celor din SE. Sub aspectul stimulentului tonic, cel mai bun este
climatul de munte situat între 800-1500 m. Există o serie de staţiuni climaterice
în depresiunile intramontane (Colibiţa, Cheia, Bran, Rucăr, Poiana Mărului –
Muntele Mic) şi staţiuni balneoclimaterice (Borşa, Vatra Dornei, Borsec, Băile
49
Tuşnad, Slănic Moldova, Covasna, Băile Herculane, Geoagiu-Băi, Moneasa).
În munte există următoarele staţiuni climaterice: Izvoarele (Igniş), Durău,
Izvorul Mureşului, Lacul Roşu, Poiana Braşov, Pârâul Rece, Predeal, Azuga,
Buşteni, Poiana Ţapului, Păltiniş, Rânca (Gorj), Muntele Mic, Semenic, Trei
Ape (Semenic), Stâna de Vale.
Întrebările pentru evaluare şi bibliografia se găsesc în lucrarea: Grigore Posea,
(2004), Geografia fizică a României, partea II, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”,
pag. 15; 19-20; 29; 36; 40; 45; 46; 52; 56.

2. APELE ROMÂNIEI
2.1. Caractere generale
Hidrografia României a fost studiată în mod deosebit de următorii
geografi. I. Ujvari (Geografia apelor României), I. Zăvoianu (Morfometria
bazinelor hidrografice), P. Gâştescu (Lacurile României), I. Pişota (Lacurile
glaciare), V. Trufaş (Marea Neagră) ş.a. Formele de organizare a apelor pe
teritoriul României sunt: râurile, un fluviu, lacuri, ape subterane şi Marea
Neagră. Hidrografia ţării are o serie de caractere generale: posedăm toate
tipurile de ape; organizarea geografică a lor s-a făcut în funcţie de evoluţia
paleogeografică; suntem deficitari în ce priveşte volumul de apă dulce pe cap
de locuitor (2705 m3/an, iar media europeană este de 4000 m3/an; dispunerea
apelor în teritoriu este foarte inegală; cantitativ dispunem de 37 milioane m3/an
din3 râuri, 53 mld. m3/an din Dunăre, 2,2 mld. m3 au lacurile naturale, 9,6 mld.
m apele subterane, iar Marea Neagră posedă 530.000 km3. Factorii care
influenţează hidrografia sunt: relieful, clima, vegetaţia şi omul. Râurile cu
lungimi de peste 5 km sunt în număr de 4 864 şi dau o densitate de 0,33
km/km2. Cele mai multe râuri (97%) au lungimi sub 51 km şi aceasta din cauza
dispunerii Carpaţilor în formă de cerc. Primele patru râuri ca lungime sunt:
Mureşul (761 km), Prutul (7422 km), Oltul (615 km) şi2 Siretul (559 km), iar2 ca
suprafaţă, Siretul (42.890 km ), Mureşul (27.890 km ), Oltul (24.050 km ) şi
Someşul (15.740 km2).
Reţeaua de râuri prezintă o serie de caractere generale: izvorăsc 70% din
Carpaţi, sunt colectate 98% de Dunăre şi 100% de Marea Neagră, sunt dispuse
radiar şi colectate concentric, au o cumpănă de ape principală interioară axată
pe Carpaţi, prezintă sectoare cu specific hidrologic de munte, de podiş, de
depresiune şi de câmpie, regimul de alimentare şi scurgere este influenţat de
climă, relief şi rocă. Principalele tipuri de reţele hidrografice sunt următoarele:
dendritică (Bârladul), rectangulară (Bistriţa), radiară (în Ciucaş), paralelă (în
nordul Făgăraşului).
2.2. Râurile – reţeaua interioară
Inventarierea cadastrală a apelor a început în 1958, iar în 1964 a fost
publicat Atlasul cadastrului apelor din România, actualizat în 1992. Sunt
cuprinse 15 bazine hidrografice de ordinul I şi alte 5 ordine mai mici până la
râurile lungi de 5 km şi 10 km2 suprafaţă, în total 4 864 râuri.
Caracteristicile râurilor şi reţelei de râuri se grupează în două categorii,
geografice şi cantitative. Caracteristicile geografice: reţea carpatică, danubiană
şi pontică; reţea radiar-circulară; o cumpăna interioară carpatică; sectoare de
munte, deal şi câmpie; regimul de alimentare şi de scurgere este sub controlul
climei, reliefului şi rocilor. Caracteristici cantitative: cele 4 864 râuri amintite
50
însumează 78 905 km, dar şi cu râurile sub 5 km se ridică la 115 000 km; 37-40
miliarde m3/an apă (2 705 m3 pe cap de locuitor în regim natural); diferenţe
foarte mari între scurgerea minimă şi maximă (1/200 până la 1/1000 )etc.
Sursele de alimentare sunt: pluvială, nivală şi subterană; domină
alimentarea pluvionivală, numită şi superficială (60-80%), urmată de cea
subterană ((30%). În câmpiile cu evapotranspiraţie mare este posibil ca să
domine în scurgerea râurilor alimentarea nivală, deşi vara plouă foarte mult
(80-85%), dar se evaporă aproape tot.
Scurgerea apei variază după precipitaţii şi mai ales anotimpual. Întâlnim
următoarele tipuri de scurgere: ape mici şi viituri iarna, în vest; ape mari şi
viituri de primăvară care întârzie de la vest către est dar şi altitudinal; ape mici
dar şi viituri uneori catastrofale de vară; ape mici şi viituri reduse toamna.
Valoarea totală a scurgerii medii în România este de 1 085 m3/s, sau un strat de
apă gros de 144 mm. Scurgerile maxime şi viiturile se produc în următoarea
ordine anotimpuală: primăvara 30-50%, apoi vara, toamna şi cele mai puţine
iarna. Cele mai mari viituri desfăşurate în România s-au produs între 1959-
1975, iar cel mai mare debit înregistrat a fost pe Someş, la Satu Mare, de 3 342
m3/s în 1970. În aceste perioade, nivelurile unor râuri se pot ridica cu 6-10 m,
îndeosebi în anumite pieţe de adunare a apelor şi în sectoare îndiguite.
Scurgerea minimă impune următoarea clasificare a râurilor: permanente,
semipermanente (seacă până la 30 zile odată la 2-3 ani) şi temporare (seacă
anual).
Perioadele anuale caracteristice de scurgere sunt date de variaţia între
apele mari şi apele mici. Perioadele cu ape mari şi chiar cu viituri sunt cele de
primăvară (încep odată cu desprimăvărarea), urmează cele de la începutul verii,
mai modeste toamna şi numai în vestul ţării apar şi iarna. Perioadele cu ape
mici survin în ordine: iarna, vara-toamna şi o perioadă scurtă în aprilie dar
numai în regiunile joase.
Regimul hidric (tipurile de regim) reprezintă totalitatea formelor de
manifestare a scurgerii (ape mici, mari, viituri, secări) şi repartiţia sau frecvenţa
acestora pe sezoane sau anotimpuri. Regimul este determinat de factori
climatici, etajarea concentrică a reliefului, de influenţele Mării Negre. Funcţie
de aceşti factori se deosebesc trei megatipuri (categorii de tipuri): carpatic,
pericarpatic şi ponto-danubian, fiecare având, în ordine, 6, 5, 2 tipuri. Astfel,
tipurile carpatice sunt: carpatic vestic, carpatic transilvan, de sud-vest, sudic, de
curbură şi carpatic estic; tipurile pericarpatice: vestic (Dealurile şi Câmpia de
Vest şi sudul Olteniei), transilvănean, sudic, de curbură, estic; tipurile ponto-
danubiene: torenţial danubian-pontic (Bărăganul, Câmpia Siretului şi
Dobrogea) şi cel torenţial premaritim dobrogean. Caracterizăm numai tipul
carpatic vestic: ape mari de primăvară (martie-aprilie), viituri la începutul verii,
secetă hidrologică în iulie-noiembrie, viituri de toamnă (30-45% din scurgere),
uneori viituri catastrofale de iarnă, scurgere minimă vara şi toamna şi iarna la
peste 1000 m.
Bilanţul apei este format din următoarele valori medii: precipitaţii 685
mm, evapotranspiraţia 3400 mm, din care 2rezultă scurgerea medie de 144 mm,
sau un debit de 1085 m /s, sau 4,57 l/s.km .
Scurgerea solidă se referă la aluviunile transportate în suspensie şi prin
târâre pe fundul albiei. Scurgerea în suspensie se exprimă în tone/ha.an
(scurgerea specifică) sau în g/m3 (turbiditate). Suspensiile provin în principal
51
din erodarea solurilor, a păturii de alterări şi a rocilor friabile. Valorile medii ale
scurgerii de aluviuni în suspensie sunt de: 1,88 t/ha.an (sau 45 milioane pe
ţară), cele maxime ating 25 t/ha.an în Subcarpaţii dintre Buzău şi Putna, iar
minimele se reduc la 0,5 t/ha.an în câmpii şi munţii cu roci dure. Aluviunile
târâte reprezintă 10% din totalul aluviunilor transportate.
Regimul termic şi de îngheţ al râurilor. Temperatura apei este obişnuit
cu 1-3ºC mai ridicată decât cea a aerului. Temperaturile medii anuale sunt de
12ºC în câmpie, 7º C la contactul dealuri – Carpaţi şi 4ºC la altitudinea de 1600
m. Maximele survin în iunie-august şi ating 25-30ºC în câmpie şi podişuri, 18-
30ºC în Subcarpaţi şi 12-22ºC în munte. Minimele cad iarna, 0 … – 2ºC.
Îngheţul apei se manifestă iarna, dar în nord şi nord-est poate apărea şi toamna
şi primăvara din cauza venirilor de aer arctic şi polar. Fenomenele de îngheţ pot
dura în medie până la 20-40 zile în vest şi circa 100 zile în depresiunile din
Carpaţii Orientali. Între aceste fenomene, podul de gheaţă se poate menţine 20-
40 zile în vest şi 60-80 zile în depresiunile din Orientali. Ele produc efecte
negative cum ar fi: ridică nivelul apelor în spatele zăpoarelor provocând
inundaţii, îngheaţă sursele de alimentare ale râurilor, îngheaţă prizele de
alimentare din lacuri, reduc debitele prin blocarea apei în gheaţă, peste podul de
gheaţă pot veni viituri din amonte.
Chimismul, mineralizarea şi duritatea apei. Principalele tipuri de ape
sub aspect chimic sunt: bicarbonatate (90%), sulfatate (7%) şi clorurate. Ca
regulă generală, mineralizarea apei creşte de la munte (100 mg/l) la câmpie
(600-1000 mg/l). Duritatea apei (gradul de concentrare al sărurilor de calciu, şi
magneziu) şi gradul de mineralizare cele mai scăzute (cele mai favorabile sub
aspect util) se găsesc în arealele metamorfice şi eruptive, având sub 8 grade
germane şi 200 mg/l.
Calitatea apei râurilor se apreciază după patru categorii: cat. I, pentru
alimentarea populaţiei şi zootehniei; cat. II în care cresc peştii şi folosesc în
tehnologii industriale, cat. III pentru irigat; cat. D, ape degradate în care nu
cresc peşti. După 1989 şi până în 2000, lungimile de râuri cu diferite categorii
de calitate s-au modificat procentual astfel: I = 61% faţă de 35% în 1989, II =
25% faţă de 25%, III 6% faţă de 18% şi D = 8% faţă de 22%.
2.3. Gruparea râurilor interioare
Gruparea se face obişnuit regional, după direcţia de curgere, mod de
grupare şi colectori. Se poate face şi după locul de izvor (carpatice,
subcarpatice, de dealuri, de câmpie), după poziţia faţă de Carpaţi, după debite
sau tipul dominant de alimentare etc. Ne oprim la două tipuri de grupări.
Gruparea râurilor în raport de Carpaţii: râuri sau reţea intracarpatică,
râuri extracarpatice (cu izvoarele pe versanţii carpatici externi) şi reţea
transcarpatică (cu defilee, culoare şi trecători). Reţeaua intracarpatică este
convergentă şi circumtransilvană, peste depresiunile marginale şi paralelă est-
vest pe centrul Transilvaniei. Reţeaua extracarpatică este radiară, are cumpăna
principală deplasată spre interior în Carpaţii Orientali şi de Curbură şi la Crişul
Alb în Apuseni. Văile total transcarpatice sunt: Someşul, Crişul Repede,
Mureşul, Dunărea şi Oltul. Aceste văi, ca şi cele parţial transversale, au facilitat
formarea de coridoare principale cu şosele şi căi ferate spre Muntenia (Olt, Jiu,
Prahova, Buzău), spre Moldova (prin pasuri, dinspre Someşul Mare, Olt, sau

52
Mureş), spre vest (pe Someş, Crişul Repede şi Mureş) şi în general drumuri
dinspre centrul Europei spre Marea Neagră şi Dunăre.
Gruparea râurilor după poziţia geografică conturează cinci grupe: de
vest (colectate de Tisa), de sud-vest sau grupa bănăţeană (de la Timiş sau Bega,
la Cerna şi se varsă în Dunăre), de sud (până la Călmăţuiul de Brăila), de est
(colectate de Siret şi Prut), gruparea dobrogeană (dunăreană şi maritimă).
Pentru componenţii fiecărei grupe vezi obligatoriu harta României şi cursul.
2.4. Dunărea
Dunărea izvorăşte din Masivul Kandel, are o lungime de 2857 km,
parcurge România pe 1075 km, bazinul este de 800.300 km2, trece prin 10 ţări
şi 4 capitale, se varsă în Marea Neagră prin trei braţe şi este cel mai important
fluviu al Europei, deşi ca lungime ocupă locul doi după Volga. Cei mai mari
afluenţi îi primeşte în sectorul panonic: Drava şi Sava din Alpi, Morava din
Alpii Dinarici şi Tisa din Carpaţi. Pe teritoriul României se deosebesc patru
sectoare: Baziaş – Drobeta Turnu Severin, Drobeta – Călăraşi, Călăraşi – Brăila
şi Brăila – Marea Neagră (cu două subsectoare, Balta Isaccea şi Delta). Debitul
mediu anual3 la Baziaş este de 5300 m3/s, iar la Pătlăgeanca (intrarea în Deltă)
de 6480 m /s. Debitele de aluviuni se ridicau înainte de executarea barajelor
pentru lacuri la peste 100 mil. t/an, iar după, au scăzut la 60 t/an.
Delta se extinde pe 4 152 km2, din care 3 351 km pe teritoriul României,
iar împreună cu Razelmul are 4 460 km2. Altitudinea medie a Deltei este de
0,52 m, cea minimă de – 3 m (cu excepţia anaforelor care ating şi – 39 m),
înălţimea 14 m pe grindul Letea, 77% din suprafaţă are peste 0 m, iar la ape
mari uscatul rămâne cu 10-13%. Suprafaţa Rezervaţiei Delta Dunării se ridică
la 5 800 km (include şi complexul Razelm, lunca inundabilă a Isaccei aproape
în întregime şi apele litorale până la izobata de 20 m.
Dunărea şi-a mărit importanţa după crearea canalului Dunăre-Marea
Neagră (care are apă din Dunăre) şi, în prezent, a devenit o axă de integrare
europeană fiind o diagonală a Europei, şi parcurge 10 ţării, care sunt sau tind să
intre în UE.
2.5. Lacurile
Sursele bibliografice indică fie 2 300 lacuri naturale (Gâştescu) sau 3 500
(Pişota), respectiv 1% din ţară. Lacurile artificiale sunt în jur de 1 900. Atlasul
cadastral reţine 406 lacuri naturale mai mari de 25 ha. Primele lacuri naturale
ca mărime
2
sunt: Razelm (415 km), Sinoe, Goloviţa, Zmeica, Oltina, Babadag
(24 km ). Primele cinci lacuri artificiale după volum: Porţile de Fier (2 400 mil.
m3 şi 1002 km2), Izvorul Muntelui, Stânca Costeşti, Vidraru, Vidra (340 mil. m3
şi 9,5 km ).
Originea cuvetelor lacustre naturale este diversă: carstică, glaciară,
vulcanică, de baraj natural, periglaciară, de excavare în sare sau în balastiere, de
meandru, de crov, între dune, de luncă şi deltă, limanuri şi lagune. După
chimismul apei lacurile pot fi: cu apă dulce (sub 1 g/l), salmastre (1-25 g/l) şi
sărate (peste 25 g/l). Ca lacuri salmastre cităm: Strachina, Plaşcu, Tătaru,
Plopu, Babadag, Taşaul, Mangalia ş.a. Între lacurile sărate amintim pe cele din
sare (Transilvania şi Subcarpaţi) şi din arealele secetoase din nordul
Bărăganului, sau unele lacuri de litoral (Techirghiol).

53
 Una dintre cele mai utilizate clasificări regionale a lacurilor este cea după
treptele de relief: de munte, deal-podiş, câmpie, de litoral. Lacurile de munte
sunt, după cuvetă, de mai multe feluri: glaciare (Bucura, Zănoaga, Capra etc),
periglaciare (Lacul Vulturilor din Siriu), vulcanice (Sf. Ana), carstice (Padiş,
Vărăşoaia), de baraj natural (Lacul Roşu), în sare (Coştiui – Maramureş). În
deal-podiş se găsesc următoarele tipuri: iazuri, de alunecare, în sare, carstice,
limanuri în Dobrogea. Lacurile de câmpie au următoarea origine: de crov
(Colţea, Ianca), interdunare (la Ciupercenii Noi, sau la Apele Vii în Oltenia),
iazuri (pe văile mici din Câmpia Vlăsiei ş.a.), limanuri (Cernica, Znagov ş.a.),
de luncă (Suhaia, Brateş ş.a.), în Deltă (Gorgova, Dranov). Pe litoral sunt
lagune şi limanuri.
Lacurile artificiale sunt create obişnuit pe râuri (peste 1 900). Aproape
toate râurile mari, dar şi cele mici din podiş şi câmpie au lacuri pentru
hidroenergie, regularizarea scurgerii, aprovizionare cu apă, irigaţii etc.
Principalele râuri cu lacuri hidroenergetice sunt: Bistriţa, Prut, Buzău, Argeş,
Lotru, Olt, Someşul Cald, Drăganul ş.a. Unele dintre râuri au chiar suite de
lacuri: Bistriţa, Siretul, Argeşul, Colentina, Oltul, Lotru, Râul Mare, Someşul
Cald, Bârzava. În bazinul Mureşului de exemplu, există lacuri pe Mureş, Sebeş,
Râul Mare, Cerna de Hunedoara. Cele două râuri bucureştene, îndeosebi
Colentina, au multe lacuri: Buftea, Mogoşoaia, Chitila, Herăstrău, Floreasca,
Tei, Pantelimon, Fundeni, Cernica, iar pe Dâmboviţa, Peceneagu şi Lacul
Morii.
2.6. Antropizarea reţelei hidrografice
Omul a trăit întotdeauna lângă râuri sau alte surse de apă. Cu timpul a
început să aducă modificări, să facă amenajări acestor surse. În România cele
mai ample modificări antropice ale hidrografiei au fost realizate în Câmpia de
Vest, arealul bucureştean, tăierea Canalului Dunăre-Marea Neagră, barajul
Porţile de Fier, lacurile din lungul Oltului, îndiguirea multor lunci, crearea
sutelor de iazuri pe râurile mici etc. În vest lucrările încep la 1728 cu Bega, în
arealul bucureştean la 1775 (Al. Ipsilante) cu un canal de deversare din
Dâmboviţa spre Argeş, apoi altul pentru apă potabilă din Argeş către Bucureşti,
din Ialomiţa către Colentina ş.a. Pe vremea domnitorului Moruzi au fost unite
râurile Potopul şi Răstoaca, din lunca Argeşului, într-unul singur, Sabarul, iar
mai recent a fost creat marele lac de la Mihăileşti pe Argeş. Formarea de mari
lacuri de retenţie pe unele râuri montane a redus puternic apa râului (şi
aluviunile) în avale de baraj, producând o adâncire a noului talveg. Modificările
antropice din lungul râurilor (baraje, îndiguiri), inclusiv pe Dunăre, au redus
aluviunile care împrospătau plajele litoralului, au ridicat nivelul unor pânze
freatice de lângă lacuri, s-au l-au coborât în avale, au provocat alunecări de
teren lângă lacuri, au intensificat abraziunea lacustră, au impus colmatări în
lacuri, au intensificat evapotranspiraţia şi ridicarea unor săruri la suprafaţa
solului etc.
2.7. Apele subterane
Apele freatice sunt apreciate la un potenţial de 5 mld. m3/an sau 160
3
m /s. Cele mai bogate ape freatice se găsesc în lunci, câmpii, depresiuni,
piemonturi, conuri de dejecţie, terase. Ca formaţiuni geologice, ele sunt reţinute
de: aluviuni, nisipuri, pietrişuri, conglomerate, gresii, loess. Adâncimea medie a
54
pânzelor freatice este de 2-10 m, dar poate atinge şi 20-60 m, iar în piemonturi
chiar 100 m. Volumele cele mai mari de ape freatice sunt deţinute, în ordine,
de: Câmpia Română (45 m3/s), lunca Dunării (30 m3/s), Câmpia de Vest şi
depresiunile golf din vest, depresiunile şi luncile mari din podişuri şi din
Carpaţi, deficitar fiind Podişul Dobrogei (2 m/s). Muntele este relativ sărac în
ape freatice din cauza fragmentării mari şi a pantelor puternice.
Apele de adâncime (captive) sunt cantonate îndeosebi în Câmpia
Română şi de Vest, deoarece au mai multe straturi de roci friabile şi au
fragmentări foarte reduse; urmează podişurile şi golurile carstice din munte şi
podişuri. În masivele şi podişurile calcaroase carstificate apar izvoare carstice,
de tip izbuc (Călugări), sau izvoare vocluziene (ca la Isverna sub Munţii
Vâlcan, dar şi la baza conglomeratelor groase din Ciucaş, Bucegi sau Ceahlău).
Când apele de adâncime conţin cloruri, sulfaţi, bicarbonaţi etc ele devin ape
minerale. Acestea pot fi sărate, sulfuroase-sulfatate, carbogazoase, feruginoase
ş.a. Apele carbogazoase se găsesc în arealele vulcanice, unde formează aureole
mofetice ca: Oaş-Ţibleş, Căliman-Harghita (cea mai extinsă din Europa),
Apusenii de sud şi Câmpia de Vest. Arealele cu gipsuri din Carpaţii flişului şi
din Subcarpaţi, sulfurile unor strate din Subcarpaţii Getici, Podişul Getic,
Carpaţii Orientali, sau sulful din depozitele de cărbuni determină pe alocuri ape
sulfuroase-sulfatate, ca la: Siriu, Sinaia, Azuga, Buşteni, Călimăneşti,
Căciulata, Govora, Olăneşti, Săcelu, Herculane, Mangalia. Când apele minerale
au temperaturi peste 20ºC se numesc termale. Sunt cunoscute şi folosite cele de
la: Felix, Băile 1 Mai, Vaţa de Jos, Moneasa, Geoagiu, Herculane, Siriu,
Mangalia ş.a.
2.8. Marea Neagră
Date morfometrice: suprafaţa = 414.000 km2, volum = 530.000 km3,
adâncimea medie = 1280 m, adâncimea maximă = 2245 m.
Caractere specifice: mare intercontinentală (continentalism), are forma a
două bazine elipsoidale, cu axe perpendiculare, cu ţărmuri rectiline, cu o
singură peninsulă (Crimeea), cu golfuri puţine şi larg deschise (excepţie Marea
Azov), o singură insulă principală (Şerpilor), caracter euxinic (lipseşte viaţa
mai jos de 180 m). Relieful: platformă continentală (1/3), abrupt continental
(până la 1000-1500 m), glacis submarin, câmpie abisală (1500-2245 m şi ocupă
½ din suprafaţă).
De-a lungul timpului nivelul Mării Negre (şi suprafaţa sa) a oscilat mult în
funcţie de mişcările tectonice, oscilaţiile climatice glaciare-interglaciare, de
evaporarea apei, aport fluviatil şi legăturile prin Bosfor cu Mediterana. În
cuaternar nivelul a oscilat astfel: – 130 m în würm, + 5 m în timpul
transgresiunii neolitice acum 7000 ani, – 4 m la regresiunea dacică de acum 2-
3000 ani, şi 0 m actual în urma transgresiunii valahe începută în anii 500.
Mişcările apelor: variaţii de nivel (cca 1 m), maree (8-12 cm), seişe (2-50
cm), variaţii de lungă durată (înălţare cu 2-3 mm/an), valuri (2-8 m), curenţi
(permanenţi de suprafaţă = curentul circular; nepermanenţi = de derivă pe
ţărmul doborgean, de compensaţie = prin Bosfor).
Temperaturile apei: media anuală 12-14ºC la suprafaţă, 23ºC vara şi 0-
8ºC iarna; la adâncimea de 60-80 m are 5-7ºC, creşte lent până la 9ºC (la 450 m
adâncime), după care rămâne la 9ºC până la fund. Salinitatea: media de 17-
18‰; în NV scade la 10-12‰; sub adâncimea de 200 m se ridică la 22-23‰.
55
Din cauza apelor mediteraneene instalate pe fundul mării, mediul de viaţă
lipseşte sub 130 m în larg şi sub 220 m pe margini, din cauza acumulării de
hidrogen sulfurat, ca urmare a lipsei schimbului de ape pe verticală.
Platforma continentală din dreptul Dobrogei are aceeaşi structură
geologică cu continentul: similară Dobrogei de Nord şi Centrale până la
paralela Constanţei, iar la sud din calcare sarmatice, spre deosebire de faleză
care mai are şi argile roşii, loessuri şi soluri fosile. În dreptul României
platforma are o lăţime de 200 km la nord de paralela Portiţa şi 100 km pe linia
Vama Veche, iar panta sa este de 1,4-2‰.
Pentru hidrologia litoralului Dunărea are o mare influenţă: ridică uşor
nivelul mării la viituri, scade salinitatea până la 2-10‰, reduce transparenţa şi
schimbă culoarea apei, aduce circa 60 mil. t/an pe care curenţii le redistribuie în
parte pe plaje şi în grinduri, suplimentează cu apă curentul litoral de nord,
formează la viituri un curent dunărean de debit care avansează 2-4 km în mare.
Cu toate acestea, în ultimii 25 de ani plajele s-au redus cu circa 20 km2 din
cauza abraziunii impuse de ridicarea nivelului mării cu circa 2 mm/an şi mai
ales datorită reducerii aluviunilor deversate de Dunăre prin depunerea lor în
lacurile de acumulare din bazin.
2.9. Apele şi geosistemul Carpato-Danubiano-Pontic
Această problemă poate fi abordată global, cât şi pe elemente de mediu.
La modul global apa este element primar şi primordial al învelişului geografic,
este mediu de viaţă, are un mare rol în diversificarea peisajelor geografice,
impune câteva embleme geosistemului (dunărean, pontic, o circulaţie radiar-
concentrică), impune circulaţia materiei în geosistem şi un mare potenţial
hidroenergetic; apele carpatice aprovizionează cu apă şi sedimente podişurile şi
mai ales câmpiile. În ce priveşte relaţiile cu fiecare element de mediu, apa
impune un anumit specific reliefului, climei, solurilor, florei şi faunei, în viaţa
omului şi economiei.
2.10. Dezvoltarea şi gospodărirea durabilă a apei
Apa este o problemă primordială de viaţă şi economică, de aceea
gospodărirea sa a devenit o ramură integratoare a economiei naţionale, un
factor determinant pentru dezvoltarea economică şi amenajarea teritoriului. În
această concepţie, gospodărirea apei trebuie să ţină cont de problemele de bază
pe care le pune apa sub aspect cantitativ şi calitativ, iar dezvoltarea şi
gospodărirea durabilă trebuie să ţină cont de anumite principii (gospodărirea
globală a bazinului atât cantitativ cât şi calitativ etc), de anumite obiective (o
alimentare continuă, îmbunătăţirea calităţii, reconstrucţia ecologică, reducerea
riscului de inundaţii, crearea unor comitete de bazin).
Pe de altă parte, fiecare tip de unitate hidrologică pune problemele sale
specifice, cum ar fi bazinele mari transcarpatice, celelalte tipuri de bazine,
Dunărea, Delta, litoralul şi platforma continentală.
Întrebările pentru evaluare şi bibliografia se găsesc în lucrarea: Grigore
Posea, (2004), Geografia fizică a României, partea II, Editura Fundaţiei
România de Mâine, pag. 61; 75-76; 79-80; 89; 97-98; 103; 105; 108; 116-117;
123.

56
 3. BIOGEOGRAFIA ROMÂNIEI
3.1. Aspecte generale
Originea elementelor floristice. Cele peste 3 350 de specii floristice
provin din următoarele regiuni euroasiatice: vest şi central-europene cu 64%
(molid, brad, fag, gorun, carpen, ulm, paltin, stejar pedunculat, tei, corn, alun
ş.a.), euroasiatice (pinul silvestru, mesteacănul, aninul negru, unele specii de
ulm sau paltin, jugastru ş.a.), pontice (specii ierboase de stepă, arţarul tătărăsc,
porumbarul ş.a.), boreale (mesteacănul pitic, merişorul ş.a.), alpine,
submediteraneene şi mediteraneene (cerul, gârniţa, stejarul pufos, brumăriu,
frasinul, mojdreanul, sorbul), specii endemice (Centaurarea carpatica, garofiţa
Pietrii Craiului ş.a.).
Flora şi vegetaţia în raport de aşezarea şi de mediile fizico-geografice
ale României. România este situată în zona temperată, la întretăierea dintre
stepa pontică (de tip euroasiatică) şi silvostepa panonică (de tip vestic). Carpaţii
au modificat această zonalitate, separând net cele două zone amintite şi
impunând etajarea vegetaţiei, dar şi apariţia unei a treia zone, în câmpii şi
dealuri, cea de pădure nemorală (foioase) cu subzone: de foioase mezofile cu
Quercus robur şi Q. Petraea şi cea termofilă cu cer şi gârniţă. Oscilaţiile
climatice glaciar-interglaciare şi cele din holocen, cu retrageri şi veniri de specii
din exterior, dar şi varietatea reliefului, a rocilor şi solurilor, au condus la
formarea unui covor vegetal foarte diversificat.
3.2. Evoluţia mediilor bioclimatice şi a vegetaţiei
Genurile de floră tropicală întâlnite în eocen au început să dispară la
sfârşitul miocenului când climatul regiunilor noastre devine temperat. În
pliocen flora indică similitudini cu cea actuală nord-americană atlantică şi cu
cea mediteraneană şi balcanică. Existau etaje: în părţile joase era pădure de tip
nord-american, colinele aveau tufişuri de tip sud-european, iar în munte se aflau
conifere microterme (Abies, Picea ş.a.). Diferenţierile climatice sezoniere erau
atenuate de lacurile Panonic, Getic şi Pontic. În multitudinea de specii apărea şi
Sequoia, dispărută din Europa la sfârşitul pliocenului când clima se răceşte,
apropiindu-se de cea actuală.
Cuaternarul, prin răcirile şi încălzirile repetate, a impus oscilări
importante şi vegetaţiei. Generalizând, putem deosebi trei perioade: preglaciar,
glaciar şi postglaciar. În preglaciar (pleistocenul inferior şi mediu) climatul
rămâne temperat dar cu oscilări. În timpul glaciarului (würm) pădurea a
coborât, iar lanţul Alpino-Carpatic a jucat rol de baraj în calea migrării spre sud
a plantelor pliocene subtropical-temperate, multe din ele dispărând. Carpaţii
erau ocupaţi de tundră, dealurile de silvotundră, iar stepa se extindea pe locurile
joase, inclusiv estul Moldovei şi Dobrogea. Pădurea se păstra prin pinete pe
areale deluroase, dar etajarea era desfiinţată. În interstadialele würmului
apăreau păduri de molid, stejar, ulm, frasin etc.
Postglaciarul este cel mai important. Începe acum circa 13 000 ani şi are
mai multe faze: a) tardiglaciarul (13 000-10 000 ani) a oscilat între tundră şi
silvotundră în munte şi stepă în depresiuni şi locurile joase; b) preborealul
(900-7000) extinde pinul şi molidul; c) în Optimum climatic (holocenul mediu,
7000-1000 ani) se dezvoltă ulmetele, alunetele şi se încheagă un etaj montan
de molid-stejar-alun, unul de dealuri cu alun-stejar şi unul de câmpie cu
stejăriş-alun şi stepe joase; din sud vin foioase termofile; spre sfârşit (mai rece)
57
apare un etaj de cărpiniş (interpus între molidiş şi stejari) şi se extind mult
stepele joase (se formează cernoziomurile); d) în holocenul superior
(subatlantic, între – 1000 şi actual) apar masiv făgetele care iau locul etajului cu
carpen şi împing în jos stejărişul; spre actual se extinde şi stepa joasă.
3.3. Zonalitate, etajare, regionalism
Zonele de vegetaţie sunt impuse de latitudine şi în parte de longitudine şi
de influenţe carpatice (zona de pădure nemorală din coline şi câmpii). Zona
stepei era foarte extinsă spre sfârşitul Optimului climatic, ocupând actualele
cernoziomuri. Se compune din colilie, păiuş, pir crestat ş.a. Zona silvostepei s-a
extins pe cernoziomurile levigate, situate cam sub 250-200 m în est şi sud-est,
sub 150 m în Burnas, sudul Olteniei şi centrul Câmpiei de Vest până la Carei.
Silvostepa nordică are stejar pedunculat (Q. robur), iar cea sudică stejari
brumăriu1 şi pufos (Q. pedunculiflora şi Q. pubescens). Zona nemorală a
stejarilor , pe soluri de pădure cenuşii, brun-roşcate ş.a. ocupă nordul Podişului
Moldovei, centrul Transilvaniei, câmpiile înalte; cuprinde stejar pedunculat, cer
(Q. cerris) şi gârniţă (Q. frainetto).
Etajele de vegetaţie sunt impuse de altitudine. Etajul nemoral (de
foioase) este format la bază din gorun (între 300-700 m) şi apoi fag (700 la
1200-1400 m); are patru subetaje: gorun, gorun-fag, fag, fag-conifere. Etajul
molidului (1200-1400 m la 1600-1800 m), sau etajul boreal, nu se separă în
subetaje, deşi se amestecă cu brad ş.a. Etajul tufărişurilor şi rariştilor
(subalpin) are două subetaje: al rariştilor şi al tufărişurilor. Ultimul este etajul
tufărişurilor pitice şi al pajiştilor scunde, numit şi etajul alpin.
Regiunile floristice şi de vegetaţie (afectează toate treptele de relief) sunt
conturate în două moduri: regiuni floristice (prelungirea peste ţara noastră a trei
regiuni fitogeografice: central-europeană, mediteraneană şi ponto-caspică) şi
regiunile geobotanice (conturate după influenţele climatice externe) care
îmbracă un caracter mai geografic. Acestea din urmă sunt în număr de cinci:
Regiunea Carpatică (cu ecosisteme forestiere central-europene şi boreale),
Vestică (Câmpia de Vest cu ecosisteme balcanice de cer şi gârniţă şi stejari
centrali-europeni), Sudică (Câmpia Română la vest de Bucureşti, cu cer,
gârniţă, stejari pufos şi brumăriu – anatolo-balcanici), Sud-estică (Câmpia
Română de est, Dobrogea, Podişul Bârladului, cu stepă şi stejari brumăriu şi
pufos, gorun, cer, tei, ultimele în Dobrogea), Estică (nordul Moldovei, cu
ecosisteme estice, de fag, carpen, stejar, gorun, dar şi stepe cu păduri insulare în
Câmpia Moldovei).
3.4. Principalele tipuri de vegetaţie
1. Pădurile ocupă 27% din suprafaţa ţării. Ele au peste 200 de specii
lemnoase, peste 1000 specii de ierburi, muşchi, ciuperci, alge ş.a.
a) Pădurile de molid ocupă etajul boreal, între 1400-1850 m în sud şi
1200-1700 m în nord. Domină molidul (Picea abies) asociat mai rar cu scoruş
(Sorbus aucuparia), mesteacăn (Betula pendula), paltinul de munte (Acer
pseudoplatanus), ulmul de munte (Ulmus glabra), bradul (Abies alba), fagul
(Fagus sylvatica). Arbuştii de obicei lipsesc, iar ierburile sunt rare.

1
Este impusă nu de altitudine, ci de influenţa Carpaţilor, care măresc precipitaţiile pe teritoriile din
jur cu 20-25%.
58
 b) Pădurile de brad pot fi simple sau în amestec cu fag (între 800-1200
m); au strat arbustiv redus (alun, soc, zmeur, mai compacte în Carpaţii Orientali
şi de Curbură.
c) Pădurile de amestec fag-răşinoase formează un brâu între munţii joşi şi
mijlocii, între 600-1250 m în nord şi 800-1400 m în sud, dominant în Orientali,
Curbură şi până la Olt, şi în Apuseni între 800-1250 m.
d) Pădurile de fag sunt cele mai extinse şi cu trei subetaje: de munte înalt
(1450-1650 m), de munte mediu (600-1250 m), de dealuri (400-600 m în nord
şi 500-800 m în sud); în subetajul gorunului poate coborî şi la 100 m în nord şi
300 m în sud. Se asociază cu paltin, ulm, mesteacăn, frasin, iar mai jos cu
gorun, carpen, plop tremurător. Stratul arbustiv are alun, soc roşu, zmeur, soc
negru, corn, păducel, scoruş.
e) Pădurile de gorun domină între 200-600 m în nord şi 300-700 m în
sud. Fac parte atât din etajul nemoral, cât şi din zona nemorală a stejarilor. Pe
versanţii sudici poate urca extrazonal până la 1000 m şi coboară până la 100 m.
f) Pădurile de şleauri (amestec de cvercinee cu alte foioase) sunt de mai
multe tipuri: şleauri de gorun (între 200-500 m), de stejar pedunculat (în
Câmpia Vlăsiei, între 50-160 m, în Pod. Sucevei între 150-350 m şi în luncile
largi), de cer (între 100-200 m, în Dobrogea, Dealurile şi Câmpia Banatului,
Câmpia Română), de stejar brumăriu (între 50-250 m în silvostepa sudică şi
sud-estică şi Moldova).
g) Pădurile de cer şi gârniţă (între 100-300 m, pe câmpii la vest de
Bucureşti, în Dealurile Vestice, Podişul Someşean până la 350 m, în Culoarul
Mureşului, Dobrogea) pot fi simple sau în amestec cu: gorun, stejar pedunculat,
rar cu fag, cu frasin, arţar, jugastru, ulm, cărpiniţă, mojdrean ş.a. Are un strat
dens de arbuşti (păducel, măceş, corn, porumbar etc).
h) Pădurile de stejar brumăriu şi pufos se găsesc în silvostepa de sud-est
(150-200 m), iar stejarul brumăriu urcă uneori şi în pădurile cu cer şi gârniţă,
chiar cu gorun. Ca formaţiune extrazonală, stejarul pufos există pe nisipurile
din stepă şi în unele podişuri, iar cel brumăriu pe grindurile Letea şi Caraorman.
i) Pădurile de stejar pedunculat apar zonal în Podişul Sucevei, vestul
Transilvaniei, Câmpia Moldovei, Vlăsia de nord, pe terase etc.
j) Zăvoaiele sunt păduri de luncă de esenţe moi, plop, salcie, anin şi sunt
intrazonale.
2. Pajiştile ocupă circa 17% din suprafaţa ţării şi sunt specifice arealelor
alpine, de silvostepă şi stepă, plus pajiştile secundare de pe locuri defrişate.
a) Pajiştile alpine şi subalpine se extind între 1700-1850 m şi 2000-2200
m cele subalpine, şi mai sus cele alpine.
b) Pajiştile montane sunt secundare şi situate la altitudini între 700-1850
m.
c) Pajiştile de deal şi podiş sunt tot secundare şi situate între 200-700 m,
înlocuind gorunul, gorunul şi fagul sau chiar pădurile joase de stejari.
d) Pajiştile de câmpie sunt formaţiuni zonale de stepă şi silvostepă.
e) Pajiştile de luncă sunt intrazonale, găsindu-se în toate treptele de relief.
f) Vegetaţia halofilă se dezvoltă pe soluri sărate din stepă, silvostepă,
litoral, locuri cu izvoare sărate.
g) Vegetaţia psamofilă creşte pe nisipuri.
3. Tufărişurile sunt subalpine şi xerofile.

59
 a) Tufărişurile subalpine apar la limita superioară a pădurii, amestecate cu
rarişti şi cu pajişti subalpine. Sunt formate din jneapăn, ienupăr, smârdar, afin,
anin verde pe torenţi etc.
b) Tufărişurile xerotermofile (şibleacuri) sunt de origine
submediteraneană şi se extind în sud-vest şi sud-est, pe locuri despădurite şi
păşunate, sau pe locuri stâncoase; în Munţii Vâlcan urcă până la 1200 m. Se
compun din: liliac, mojdrean, scumpie, păducel, măceş, corn, cărpiniţă, lemn
câinesc, sânger ş.a.
4. Vegetaţia mlaştinilor de turbă cuprinde două tipuri: eutrofe (bahne) şi
oligotrofe (tinoave). Bahnele sunt mici depresiuni lacustre colmatate cu materie
organică vegetală. Vegetaţia se dispune concentric, la centru plante plutitoare şi
submerse; urmează stuf, papură, ţipirig şi la margine rogoz sub formă de
muşuroaie (popândaci). Se extind între 100-1000 m altitudine. Tinoavele sunt
turbării bombate, formate sub climat mai rece şi mai umed şi dominate de
muşchi. Sunt mai extinse între altitudinile de 900-1200 m, dar în Apuseni urcă
şi la 1700 m.
6. Vegetaţia sagetală şi rudelară cuprinde buruienile. Cele sagetale
însoţesc plantele de cultură, iar cele rudelare cresc pe lângă aşezări, curţi,
drumuri, garduri.
3.5. Fauna terestră a României
Există o strânsă legătură între tipurile de faună şi vegetaţie sau mediile de
viaţă, care oferă acestora hrană şi adăpost. Deşi mult mai mobilă şi mai
adaptabilă la medii diferite decât vegetaţia, se pot observa zonări sau grupări ale
faunei, fie pe anumite medii (uneori anotimpuale), fie pe etaje şi regiuni
bioclimatice. Ca şi vegetaţia, fauna a rezultat din veniri, oscilări şi adaptări în
timpul alternanţelor climatului cuaternar.
Pe scurt, fauna României are următoarele caracteristici: este bogată şi
diversă ca urmare a multor interferenţe externe şi a condiţiilor locale şi
regionale impuse de relief, climă şi vegetaţie; în mare, se compune din
elemente multe central-europene, elemente pontice (în sud-est şi sud) şi puţine
elemente mediteraneene suprapuse celorlalte două în partea sudică; plus
elemente autohtone (rezultate din adaptări la condiţiile locale şi regionale);
repartiţia faunei este structurată pe zone (fauna de stepă de origine est-
europeană şi fauna stejăretelor în podişurile pericarpatice şi câmpiile înalte din
sud şi vest), etaje (alpin, de răşinoase, de făgete şi de gorunete) şi regiuni
(dacică, panonică, moesică, moldo-podolică şi pontică).
3.6. Etajele şi zonele de faună
Etajul faunei alpine şi subalpine ocupă mediul cel mai puţin favorabil
vieţii, unde a suferit diferite adaptări de culoare (melanism), micşorarea taliei,
creşterea volumului toracic, blană deasă sau penaj des etc. De asemenea, multe
vieţuitoare vin aici numai vara, sau hibernează. Specifice sunt următoarele
mamifere: capra neagră, şoarecele de zăpadă, chiţcanul de munte; dintre păsări,
se găsesc mai ales vara, brumăriţa alpină şi fâsa de munte, fluturaşul de piatră,
acvila de munte (rară), zăganul (vulturul uriaş dispărut), mai rar şi corb, mierla
gulerată ş.a. Tot vara urcă aici şi urs, lup, iepure, iar dintre reptile apare vipera
comună şi tritonul, precum şi unii fluturi.

60
 Etajul faunei de răşinoase este mult mai bogat în animale. Cele mai
specifice sunt: şoarecele vărgat şi cel scurmător, cocoşul de munte, cucuveaua
încălţată, piţigoiul de brădet şi moţat, forfecuţa, gaiţa de munte. Sunt şi reptile
precum vipera comună, şopârla de munte, salamandra ş.a. Între animalele
comune şi altor păduri cităm: ursul, cerbul, râsul, veveriţa, pârşul, iar dintre
păsări, cocoşul de mesteacăn, specii de ciocănitori, ierunca, şorecarul, buha,
huhurezul, ciuhurezul, corbul, mierla, sau păsări cântătoare cum sunt auşelul,
sau pitulicea.
Etajul faunei de făgete are condiţii de viaţă mult mai bune, cu mai multă
lumină în pădure, cu multe varietăţi vegetale şi temperaturi mai ridicate şi
moderate. Cele mai reprezentative sunt păsările, în special prin numărul lor
mare. În prim plan stau: piţigoiul de munte, muscarul, auşelul sprâncenat,
pitulicea sfârâitoare, ierunca, porumbelul gulerat, ciocănitoarea cu spate alb,
plus unele păsări din etajele vecine. Ca mamifere se citează, cu mai mare
frecvenţă, şoarecele gulerat, râsul, veveriţa, părşul cu coadă scurtă şi cel de
alun, jderul de pădure; există însă şi mamifere din etajele vecine precum
viezurele, vulpea, lupul, ursul brun, jderul, mistreţul, căprioara, sau iepurele.
Etajul faunei gorunetelor prezintă cele mai bune condiţii de viaţă, atât
bioclimatice cât şi ca hrană. De aceea fauna este foarte bogată, cu reprezentanţi
din toate etajele de pădure, inclusiv din zona stejarilor. Reprezentative aici sunt:
broasca săritoare, dintre mamifere pârşul de ghindă, căprioara, pisica sălbatică,
iar dintre păsări turturica, sturzul cântător, mierla neagră, scorţarul,
ciocănitoarea pestriţă, piţigoiul mare, frunzăriţa gălbuie şi ciuful de pădure.
Zona faunei stejăretelor se extinde cu aproximaţie peste dealurile şi
podişurile sub 400 m, şi pe câmpiile înalte. Se compune din speciile întâlnite în
etajul gorunetelor, dar are şi o faună specifică, în special de origine sudică, de
numărul mai mare al unora extinse şi în alte păduri. Astfel: şoarecele pitic şi cel
subpământean, chiţcanul de pădure şi cel de câmp, pisica sălbatică; dintre
păsări, turturica, porumbelul de scorbură, privighetoarea, ciocănitoarea verde
sau, eretele şi gaia roşie. Sunt şi multe reptile: şerpi, guşterul dobrogean,
şopârla de pădure, şopârliţa de frunzar, broasca ţestoasă de uscat. Mai apar:
sturzul, mierla, potârnichea (şi în stepă), ciocârlia (şi în stepă), câneparul,
frunzăriţa cenuşie, piţigoiul de livadă, gaiţa, viesparul, lăstunul, pupăza,
privighetoarea, silviile, pitulicea, sfrânciogul, turturica, grangurele,
dumbrăveanca, sitari, cristei ş.a.
Zona faunei stepelor şi silvostepelor este mai săracă decât cea de pădure
din cauza mediului mai aspru. Între mamifere domină rozătoarele: popândăul,
hârciogul, grivanul cenuşiu, şoareci de câmp, orbetele, căţelul pământului,
bizamul, iepurele ş.a. Carnivorele sunt reprezentate prin: dihor de stepă, dihor
pătat, lup, vulpe, viezure. Sunt specifice şi unele păsări: dropia, prepeliţa,
potârnichea, cristeiul de câmp, ciocârlia de Bărăgan, graurul, prigoriile, fâsa de
câmp, dumbrăveanca, apoi eretele alb, şorecarul ş.a. Între reptile se întâlnesc
şerpi, şopârle, vipera de stepă, broasca ţestoasă, broasca râioasă. Se găsesc şi
multe insecte: lăcuste, greieri, cosaşi, călugăriţa, cârcăiacul; există şi mulţi
fluturi de zi şi de noapte.
3.7. Fauna intrazonală şi azonală
Se compune din: fauna luncilor (de zăvoaie şi de pajişti), fauna sărăturilor,
fauna dunelor de nisip, fauna tinoavelor, fauna stâncăriilor şi fauna Deltei.
61
 Fauna de uscat a Deltei se remarcă printr-un rai al păsărilor, oferindu-le
hrană, adăposturi felurite, adecvate şi loc de popas păsărilor migratoare între zonele
tropicală şi arctică. Clocesc aici: pelicanul obişnuit şi creţ, lebăda de vară şi gâsca
de vară, egreta, stârcul roşu, galben şi de noapte, ţigănuşul, cormoranul, sitarul de
mal, raţa cârâitoare. Păsări în pasaj: gârliţa, gâsca cu picioare roşii, cocorul, sitarul,
vulturul pescar, vulturul pleşuv alb, califarul, raţa mică. Sosesc pentru iernat:
lebăda de iarnă, raţa de gheţari, moţată, raţa lingurar şi fluierătoare, gâsca cu gât
roşu, cea neagră, cea cu obraji albi sau cea de zăpadă, cufundarul polar. Dintre
reptile sunt: vipera de stepă, şopârla de nisip şi cea euxinică, şerpi. Există şi mistreţ,
lup, bizam, câine enot, vidră, nurcă şi mai recent raton.
3.8. Regiunile zoogeografice
Este vorba de unităţi mari teritoriale cu faune unitare formate în condiţii
specifice de mediu. Nu există un punct de vedere unitar în privinţa conţinutului
acestora, a limitelor şi a denumirilor. Prezentăm pe cea mai acceptată, propusă
de R. Călinescu (Biogeografia României, 1969 şi Geografia României, vol. I,
1983), dar nu cu numele de provincii, ci de regiuni. Este o regionare pe
specificul geosistemului geografic românesc, de sorginte carpatică şi situat la
interferenţe bioclimatice extrem-europene.
Regiunea Dacică se extinde peste Carpaţi, Subcarpaţi, Dealurile de Vest
(mai puţin cele bănăţene), câmpiile Piteşti-Târgovişte-Ploieşti, iar în Moldova
se alungeşte peste Podişul Central Moldovenesc până în codrii din estul
Prutului. Se compune din animale central-europene şi multe endemisme. Este
cea mai extinsă şi cea mai specifică regiune zoogeografică a României.
Regiunea Panonică afectează Câmpia de Vest la nord de paralela
Timişoarei. Are faună central-europeană dar şi strict panonică.
Regiunea Moesică cuprinde Banatul de câmpie, deluros şi munţii săi joşi,
Oltenia deluroasă şi de câmpie, Câmpia Teleormanului şi Podişul Oltinei din
Dobrogea. Aici, la fauna central europeană se adaugă specii termofile
mediteraneene şi submediteraneene.
Regiunea Pontică se extinde peste arealele de stepă din Vlăsia, Bărăgan,
Câmpia Siret-Buzău, Câmpia şi Podişul Covurluiului, Depresiunea Elanului şi
Dobrogea. Fauna este de tip est-european de stepă.
Regiunea Sarmatică, sau moldo-podolică, ocupă Câmpia Moldovei şi
estul Podişului Sucevei. Are faună de silvostepă specifică Ucrainei de sud-vest.
3.9. Fauna apelor curgătoare
Ne vom referi numai la fauna piscicolă. Aceasta face parte din bazinul
Dunării şi de aceea este unitară. Se diferenţiază totuşi, dar nu total, în etaje
morfoclimatice, şi zone joase, după cum apa curge mai repede sau încet, este
mai oxigenată sau mai puţin, este bogată sau nu în substanţe nutritive etc. Chiar
în cadrul aceluiaşi etaj există deosebiri între fauna râurilor cu debite mari şi cele
mici. Se conturează următoarele etaje şi zone: etajul păstrăvului, al lipanului şi
moioagei, al scobarului şi cleanului, apoi zonele mrenei, a crapului, a bibanului
şi zona Dunării.
Etajul păstrăvului corespunde pâraielor mari de munte, obişnuit cu
conifere, cu ape repezi, bine oxigenate, limpezi, dar cu puţină hrană. Se adaugă
şi lostriţa, zglăvocul, boişteanul, molanul şi mai jos chiar moioagă şi mreană de
munte.

62
 Etajul lipanului este specific râurilor mari de munte. În afară de lipan
apare şi moioaga, cresc şi peşti din etajul păstrăvului, mai jos şi clean, iar în
râurile mici din acest etaj (Nera, Caraş ş.a.), domină numai moioaga.
Etajul scobarului acoperă dealurile şi podişurile, cu ape mai line, mai
tulburi, dar cu oscilări mari de debite. Domină scobarul, dar cresc şi: clean,
mreană, somn. În râurile mici de podiş lipseşte însă scobarul şi domină cleanul.
Etajul cleanului este acelaşi cu al scobarului dar în râurile cu izvoarele în
podiş sau deal. În afară de clean mai există obleţ, boarţă şi guvizi.
Zona mrenei este specifică râurilor de câmpie, cu nisip pe fundul albiilor,
la care se alătură scobar, clean, morunaş, somn, obleţ, crap şi cegă (pe Someş şi
Mureş).
Zona crapului se extinde mai ales pe cursul inferior al râurilor ce se varsă
în Dunăre, dominant în Banat şi Crişana. Afară de crap, cresc plătica, babuşca,
obleţul, carasul, ştiuca, văduviţa ş.a.
Zona bibanului acoperă râurile mici din câmpie, mai ales cele cu multe
iazuri. Mai vieţuiesc babuşca şi batca.
Dunărea, lunca şi delta au o faună piscicolă deosebit de bogată,
cuprinzând toate speciile din câmpie, dar şi altele proprii. Astfel: scobarul,
mreana, clean, cegă, apoi crap, plătică, văduviţă, şalău, sau peşti migratori ca
morun, nisetru, păstrugă, scrumbie. În lacurile din luncă sunt specifice
caracuda, roşioară, linul ş.a.
3.10. Fauna Mării Negre
Marea are viaţă numai până la 180-200 m. Speciile de animale provin
dominant din Mediterana, apoi din Caspica, existând şi multe endemisme. Zona
biotică a mării are trei categorii de vieţuitoare: planctonul (vieţuitoare foarte
mici şi care plutesc), nectonul (care înoată pe distanţe mari) şi bentosul
(dependente de fundul mării).
Formele bentonice sunt adaptate faciesurilor terigene, care sunt de mai
multe feluri: stâncos-pietros, cu animale de stâncărie (midia de stâncă, stirida
de piatră, crabi, spongieri, căluţul de mare, crevetele negru), sau de fund pietros
(spongieri verzi, midii, steluţa de mare, crabul de piatră, iar dintre peşti sprotul,
stavrizii, pălămida, luparul, chefalul); faciesul nisipos suportă animale care
pătrund în nisip (crabul de nisip, guvizii de nisip, calcanul, limba de mare,
sprotul, stavridul, pălămida), sau care trăiesc pe nisip (melci, scoici, pisica de
mare, rândunica de mare, vulpea de mare, chiar chefal şi nisetru). Pe fundul cu
apă mai liniştită, unde cresc alge roşii şi iarba de mare, există meduze, căluţul
de mare, acul de mare, crustacei; faciesul mâlos prezintă: midia de mâl, crabi,
sau în mâlurile dinspre gurile Dunării, barbunul, iar în mâlurile adânci, midii de
fund, steluţa de mare, spongieri.
Fauna pelagică se compune din plancton şi necton. Planctonul se
dezvoltă puternic iarna şi la adâncimi de 0-50 m. În cadrul nectonului există
circa 140 specii de peşti; spre mal sunt caracteristice: scrumbia de Dunăre,
chefalul, gingirica, sturionii (morun, nisetru, păstrugă), acul de mare, căluţul de
mare ş.a; către larg domină: scrumbia albastră, hamsiile, heringii, pălămida,
stavrizii şi mai rari, păstrăvul de mare, peştele spadă, rechinul ş.a. Dintre
mamifere trăiesc trei specii de delfin.

63
 Întrebările pentru evaluare şi bibliografia se găsesc în lucrarea: Grigore
Posea, (2004), Geografia fizică a României, partea a II-a, Editura Fundaţiei
România de Mâine, pag. 129; 131; 133; 137; 148; 155-158.
4. SOLURILE ROMÂNIEI
4.1. Aspecte generale
Întemeietorul ştiinţei solurilor în România a fost Gh. Murgoci, folosind
metoda de bază genetico-geografică. Mai recent, între 1970-80, s-a trecut la un
concept nou de clasificare, „Sistemul român de clasificare a solurilor”, spre a fi
în concordanţă cu sistemul mondial FAO-UNESCO; acesta pune accent pe
caracterele intrinseci fizice şi chimice măsurabile şi pe procesele pedogenetice
specifice. Noul sistem de clasificare are două nivele, cel superior cu trei trepte –
clasă, tip şi subtip – şi altul inferior cu patru trepte – varietate, familie, specie şi
variantă. După 1980 au existat mai mulţi pedologi-geografi care au studiat
solurile României: N. Florea, Ana Conea, N. Barbu, C. Oancea, M. Parichi, M.
Geanana ş.a.
Factorii pedogenetici sunt: relieful, clima, vegetaţia, roca, apa, omul şi
timpul. Relieful, şi mai ales Carpaţii impun repartiţia zonal-concentrică-etajată
a solurilor. Clima impune, în regionarea climatică, regiuni climatice la nivelul
câmpiilor şi dealurilor, regiuni conforme cu influenţele climatice externe, dar
contribuie şi la formarea de etaje climatice în regiunea carpatică, etaje
determinate de relief. Substratul solurilor din România este format dominant
din roci sedimentar-afânate (mai ales loess, loessoide, argile, nisipuri, pietrişuri,
marne şi în general depozite superficiale).
În România există 10 clase de soluri, 39 tipuri şi 470 subtipuri. În câmpii
domină clasa molisolurilor, în dealuri şi podişuri argiluvisolurile, iar în munte
se etajează clasele cambisoluri, spodosoluri şi umbrisoluri. Clasele zonale din
România sunt: molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri şi
umbrisoluri; clasele intrazonale şi azonale sunt: hidromorfe, halomorfe,
vertisoluri, soluri neevoluate şi histosoluri sau organice. Proporţia areală a
claselor de sol este următoarea: molisoluri ceva peste 25%, argiluvisoluri 25%,
iar clasele de munte împreună tot 25%. Ele reflectă oarecum proporţia de 1/3 a
câmpiilor, dealurilor şi munţilor. Se adaugă, cu ceva sub 25%, solurile azonale
şi intrazonale ce se distribuie în toate treptele de relief.
Regiunile pedogeografice din România sunt următoarele: Carpatică,
Transilvană, Banato-Crişană, Dunăreano-pontică şi Moldavă. Regiunea
Carpatică are şi etaje: etajul pădurilor de amestec cu soluri brune şi acide
asociate cu brune eu-mezobazice, brune luvice, brune feriiluviale ş.a.; etajul
molidişurilor şi jneapănului cu spodosoluri asociate cu brune acide, rendzine,
terra rossa, litosoluri şi regosoluri; etajul pajiştilor alpine cu soluri
humicosilicatice şi brune acide, litosoluri, stâncărie, rendzine, rar hidromorfe.
Regiunile pedologice nu coincid, decât aproximativ cu cele geomorfologice.
Un exemplu, Regiunea pedologică Banato-Crişană include Câmpia şi Dealurile
de Vest, care sunt dominate de argiluvisoluri şi cambisoluri, plus molisoluri şi
soluri neevoluate.
4.2. Tipurile de sol din România
I. Clasa molisolurilor (are diagnostic orizontal A molic) cuprinde
următoarele tipuri şi proporţii: sol bălan 0,8% din ţară, cernoziom 8,7%,
64
cernoziom cambic 8,8%, cernoziom argiloiluvial 2,5%, cernoziomoid 0,6%, sol
cenuşiu 2,4%, rendzină 1,4% şi pseudorendzină 1,3%. Pe total tipurile de
cernoziom ocupă 26,7% din ţară. Molisolurile se formează sub stepă şi
silvostepă din câmpii şi dealuri, sub climat uşor mai umed forestier
(cernoziomoidele) şi pe roci calcaroase (rendzina) sau pe marne
(pseudorendzina). Grânarele României stau pe cernoziom, cernoziom cambic şi
cernoziom aluvial, iar unele din podgorii, ca Pietroasele, Odobeşti, Panciu, sunt
pe soluri cenuşii. Cele mai fertile şi mai productive soluri sunt tipurile de
cernoziomuri formate sub ierburi, deoarece sunt foarte bogate în humus.
Solul bălan s-a format într-un mediu bioclimatic caracterizat prin: 11ºC,
350-430 mm precipitaţii, sub stepă aridă, pe loess şi loessoide şi se extinde pe
latura de vest a Dobrogei, pe latura marină între Midia şi Tulcea şi în lungul
fostei văi Carasu, în estul Bărăganului şi pe grindul Chilia.
Cernoziomul este tipul specific stepei propriu-zise. S-a format în
următorul bioclimat: 9-11ºC, 400-500 mm, evapotranspiraţie de 700 mm. Este
răspândit în Bărăgan, Câmpia Covurlui, Dobrogea sudică şi centrală, Dealurile
Tulcei şi Depresiunea Nalbant, Câmpia Banatului şi discontinuu pe terasele
Dunării, Câmpia Jijiei, pe glacisurile Bârladului şi Prutului.
Cernozomul cambic se formează sub silvostepă, este solul cel mai fertil
din România. Se extinde pe o fâşie în estul şi sudul ţării, respectiv în estul şi
sud-estul Pod. Moldovei, în Câmpia Tecuciului, câmpiile de glacis şi
piemontane de la Curbură, vestul Bărăganului şi în continuare prin sudul
Câmpiei Române, apoi în Câmpia de Vest pe aliniamentul Carei-Salonta-Arad-
Timişoara-Deta; discontinuu apare şi în Podişul Secaşelor, Câmpia
Transilvaniei, Dobrogea, în depresiunile Cracău, Neamţ, Braşov şi chiar în
podişurile Sucevei şi Bârladului.
Cernoziomurile argiloiluviale se extind în fâşia internă a silvostepei, dar
discontinuu, din Moldova, până în Oltenia, apoi similar în Câmpia de Vest şi
insular în Transilvania.
Solul cernoziomoid a luat naştere sub pajişti într-o perioadă când stepa era
mai extinsă, deoarece în prezent se află sub pădure de foioase, cu climat uşor
mai umed, suferind ulterior unele transformări: Podişul Sucevei, terasele
Culoarului Moldova-Siret, depresiunile Neamţ, Cracău, Braşov, Sibiu, estul
Câmpiei Transilvaniei.
Solul cenuşiu este de silvostepă, dar face tranziţie între molisoluri şi
solurile argiloiluviale, fiind mai levigat. Se extinde numai în estul ţării pe
silvostepa de tip mai continental din Moldova şi Dobrogea şi pe poala
Subcarpaţilor până la Teleajen.
Rendzina şi pseudorendzina se formează, prima pe calcare şi în toate
etajele dar cu precădere în Carpaţi şi Dobrogea, iar a doua ia naştere pe marne
şi se distribuie mai ales în podişuri şi Subcarpaţi.
II. Clasa argiluvisolurilor are diagnostic orizontul B argiloiluvial şi
înglobează următoarele tipuri: brun roşcat, brun argiloiluvial, brun-roşcat luvic,
brun luvic, luvisol albic şi planosol. Aceste tipuri sunt reprezentative pentru
podişuri dar urcă şi în Subcarpaţi, rar în muntele jos şi coboară chiar în câmpiile
înalte cu regim de pădure.
Solul brun roşcat domină în câmpiile cu regim de pădure (Vlăsia,
Găvanu-Burdea, Iminog, nordul Câmpiei Olteniei şi sudul Pod. Getic şi insular
în câmpiile înalte ale Banatului.
65
 Solul brun argiloiluvial seamănă cu cel brun roşcat dar este mai brun şi
este mai larg răspândit pe dealuri şi piemonturi până la 600 m (podişurile Getic,
Transilvan, Dealurile de Vest, Subcarpaţi, dar şi pe câmpiile piemontane
terminale).
Solul brun roşcat luvic se formează în condiţii similare cu cele ale solului
brun roşcat, dar mai umede (sub quercinee) şi de aceea este mai levigat.
Solul brun luvic ocupă cea mai mare suprafaţă din clasa argiluvisolurilor,
fiind solul reprezentativ pentru dealuri şi podişuri; urcă şi în muntele jos.
Luvisolul albic are cea mai avansată alterare şi levigare dintre
argiluvisoluri şi ocupă locul doi ca extindere între argiluvisoluri.
Planosolurile se asociază cu solurile brune luvice şi luvisoluri albice, au
aceeaşi arie de răspândire, dar insular.
III. Clasa cambisolurilor (B cambic) se formează sub climat temperat
montan şi de tranziţie spre boreal-montan, la altitudini de 800-1300 m, dar urcă
şi la 1500 m pe versanţii mai înclinaţi şi pe roci bazice şi coboară la 500 m pe
roci acide şi versanţi mai lini. Sunt solurile cele mai răspândite din Carpaţi.
Include următoarele tipuri de soluri: brun eu-mezobazice, solul roşu sau terra
rossa şi solul brun acid.
Solul brun eu-mezobazic se extinde mai mult în dealuri şi podişuri, anume
în Dealurile de Vest, Pod. Transilvaniei, Pod. Getic şi Subcarpaţi.
Terra rossa se extinde în sud-vestul ţării, între 400-1200 m, pe masivele şi
podişurile calcaroase.
Solul brun acid are cea mai mare răspândire dintre cambisoluri (13,5%
din ţară) şi domină Carpaţii.
IV. Clasa spodosolurilor, cu diagnostic B spodic, se dezvoltă sub climat
boreal de munte, cu conifere şi tufărişuri subalpine şi cuprinde tipurile: brun
feriiluvial şi podzol.
Solul brun feriiluvial, sau brun podzolic, premerge podzolului, sub
molidiş, molidiş în amestec cu brad, mai rar cu fag. Este aproape de patru ori
mai răspândit decât podzolul.
Podzolul se dezvoltă sub molidiş şi jnepeniş.
V. Clasa umbrisolurilor (diagnostic A umbric) localizată numai în
Carpaţi, pe areale mici, la altitudini mijlocii şi mari. Cuprinde trei tipuri: negru
acid, andosol, ambele impuse de anumite roci (primele de culoare neagră şi sub
pajişti şi este puţin extins, iar andosolul pe roci vulcanice) şi sol humicosilicatic
specific etajului alpin.
Urmează clasele azonale şi intrazonale de soluri, care ocupă 22,3% din
suprafaţa ţării. Tipul de sol cel mai răspândit este cel aluvial (9,2%).
VI. Clasa solurilor hidromorfe (diagnostic orizont G gleic) cuprinde
tipurile: lăcoviştea, solul gleic, solul negru clinohidromorf şi solul pseudogleic.
VII. Clasa solurilor halomorfe (orizont diagnostic „sa” – salic) se
extinde mai ales pe areale netede de stepă şi silvostepă cu evaporare mare, în
preajma ivirilor de sare, pe sedimente sărăturate, în luncile unor râuri de
câmpie, pe litoral, în Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Moldovei. Tipurile de
soluri: solonceac şi soloneţ.
VIII. Clasa vertisolurilor (orizont y vertic) apare pe argile sub regim
alternant secetos-umed şi are un singur tip, vertisolul. Apare dispersat, mai ales
în sudul Pod. Getic, Câmpia Teleormanului, Câmpia Banatului, Câmpia
Moldovei la nord de Jijia şi puţin în Dealurile Banatului.
66
 IX. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate prezintă nouă tipuri:
protosol aluvial, sol aluvial, coluvisol, protosol antropic, litosol, regosol,
psamosol, erodisol şi sol desfundat.
X. Solurile organice (histosolurile) au un singur tip, solul turbos. Sunt
două feluri de turbă: oligotrofă (în arealele înalte şi reci cu mediu acvatic
provenit din precipitaţii şi unde cresc muşchi, bumbăcăriţă ş.a.; turbăria poate
avea formă bombată), eutrofe (în areale joase, cu exces permanent de apă
freatică, cu stuf, papură şi rogoz).

4.3. Distribuţia regională a solurilor

Structura zonal şi regional-concentrică a Domeniului Carpato-danubiano-
pontic şi varietatea locală a acestuia impune distribuţia solurilor în teritoriu,
până la un aspect mozaicat. Aşadar, structura pedologică este determinată de
relieful concentric tronat de inelul Carpatic şi de poziţia geografică la
interferenţa influenţelor climatice extrem-europene; structura pedologică
reflectă structura geosistemului. Legea generală este zonalitatea concentric-
etajată şi a diversităţii regional-locale, care se bazează pe alte patru legi
subordonate: 1. etajarea concentrică în Carpaţi, 2. tripla zonalitate din câmpii,
dealuri şi podişuri (est-vest în sudul ţării, nord-sud în estul şi vestul ţării şi
concentrică în Transilvania), 3. regionalismul nuanţat peste regiunile de dealuri
şi câmpii cauzat de influenţe climatice externe, 4. intrazonalitatea şi
azonalitatea.
Solurile Câmpiei Române se caracterizează prin benzi zonale est-vest,
dar curbate în est până la direcţia nord-sud; domină molisolurile, urmate de
argiluvisoluri (în vest) şi apoi psamosoluri, soluri hidromorfe, halomorfe şi
aluviale. În Câmpia Olteniei cea mai tipică ordonare este est-vest, cu cernoziom
pe terasele dunărene 1-2, cernoziom cambic pe terasele 3-5 şi cernoziom
argiloiluvial în petice la contactul cu Piemontul Getic, unde apare şi puţin
argiluvisol brun roşcat. Peste acestea se găsesc şi psamosoluri. În Câmpia
Centrală (a Teleormanului) solurile se distribuie ordonat de la sud la nord,
uneori discontinuu, în următoarele fâşii: cernoziomuri pe terasele Dunării,
cernoziomuri cambice pe câmpurile sudice, apoi brune roşcate şi brune roşcate
luvice larg extinse pe o fâşie centrală est-vest; partea nordică are soluri brune
luvice (în Câmpia Piteştiului) şi luvisoluri albice şi planosoluri în Câmpia
Târgovişte-Ploieşti. Mai apar şi vertisoluri în nordul câmpiilor Boianu şi
Găvanu-Burdea, lăcovişti şi halomorfe în est şi sud suprapuse molisolurilor.
Limita estică a acestei câmpii merge, pedologic, până la aliniamentul Olteniţa-
Teleajen. În Câmpia de Est solurilor se aliniază sud-nord, începând cu soluri
bălane în petice la est, apoi cernoziom, cernoziom cambic şi cernoziom
argiloiluvial în partea nordică şi nord-vestică.
Solurile Câmpiei de Vest se remarcă prin dominarea solurilor intra şi
azonale, cu peste 50%, pe când solurile zonale deţin 25%, iar restul sunt zonale
de tranziţie. Fâşiile zonale sunt dispuse pe meridian, cu molisoluri în vest
urcând până la Carei şi argiluvisoluri pe câmpiile înalte, dar şi în Câmpia
Someşului. Regionalizarea se prezintă astfel: Câmpia Banatului cu molisoluri,
Câmpia Someşului cu argiluvisoluri şi Câmpia Crişurilor mozaicată. Câmpia
Banatului cuprinde tipurile: cernoziom la vest de o linie Arad-Timişoara,
67
cernoziom cambic şi argiloiluvial pe câmpiile de glacis şi piemontane, plus
lăcovişti, vertisoluri, solonceacuri, soluri aluviale şi psamosoluri la Teremia.
Tipurile de sol din Câmpia Crişurilor se extind şi în câmpiile Carei-Ier.
Acestea sunt: soluri intrazonale şi azonale cu peste 50% (lăcovişti, soluri gleice,
pseudogleice, psamosoluri în Câmpia Valea lui Mihai, soloneţuri şi vertisoluri.
La est de linia Carei-Salonta-Arad sunt argiluvisoluri brune şi brune luvice, iar
la vest cernoziomuri argiloiluviale şi cambice. Câmpia Someşului, de la nord de
Crasna, deţine soluri luvice, luvisoluri albice, plus soluri gleice şi pseudogleice.
Solurile Dobrogei se deosebesc pe două subregiuni. Dobrogea central-
sudică are soluri bălane în vest, pe valea Carasu şi o fâşie între Midia – Tulcea;
în rest domină cernoziomuri şi cernoziomuri cambice, mai ales pe centru – vest
şi puţine rendzine şi regosoluri, sau lăcovişti în jurul limanurilor. Dobrogea
nordică prezintă un mozaic de soluri, cu cernoziomuri, cernoziomuri cambice
restrânse, iar mai sus, soluri cenuşii şi chiar brune luvice. Rocile impun
rendzine pe calcare şi psamosoluri la Dunavăţ, iar pantele, regosoluri şi
litosoluri. Există şi lăcovişti şi soluri aluviale. În părţile mai înalte din Măcin,
Pod. Niculiţel şi Babadag apar şi argiluvisoluri, precum şi rendzine pe calcarele
din Pod. Babadag.
Solurile Podişului Getic sunt dominate de argiluvisoluri care se
ordonează în fâşii de la sud la nord: brun roşcate, brun roşcate luvice, brune,
brune luvice, luvisoluri asociate cu planosoluri; domină solurile brune luvice.
Se mai adaugă vertisoluri, regosoluri, hidromorfe, aluviale şi psamosolurile la
nord de Craiova. Regionarea pedologică separă două subregiuni: Piemontul
Oltean cu toată gama amintită şi Piemontul Cotmeana-Cândeşti cu soluri
brune luvice, luvisoluri albice şi planosoluri.
Solurile Dealurilor de Vest se caracterizează printr-o uniformitate dată
de argiluvisoluri, dominarea solurilor brune luvice mai ales spre sud şi pe
versanţii însoriţi şi a luvisolurilor albice extinse pe locuri mai netede; pe
insulele de cristalin se impun soluri brune acide (cambice), pe cele eruptive
andosoluri, iar pe calcare, rendzine. Prezintă trei subregiuni: Dealurile
Banatului cu brune luvice, Dealurile Crişanei cu luvisoluri albice pe culmi şi
Podişul Silvaniei unde domină în mod egal soluri brune luvice şi luvisoluri
albice, plus negre clinomorfe şi cambisoluri brune acide.
Solurile Podişului Moldovei se distribuie zonal – etajat pe direcţie nord-
sud. Domină molisolurile şi argiluvisolurile cu aproape toate tipurile, dispuse în
următoarele trepte: sub 90 m cernoziomuri, între 90-200 m cernoziomuri
cambice, între 300-450 m brune-luvice, peste 400-450 luvisoluri albice. Cele
mai extinse sunt brunele luvice, cernoziomurile cambice plus cele neevoluate
(aluviale, coluviale, regosoluri, erodisoluri). Solurile intrazonale ocupă cam 1/5,
cernoziomurile argiloiluviale sunt restrânse, solurile cernoziomoide apar numai
în unele areale din Pod. Sucevei, iar rendzinele pe ivirile de calcare. În Pod.
Bârladului solurile se succed în etaje zonale de la SE spre NV astfel: cernoziom
(redus), cernoziom cambic (cel mai extins), petice de cernoziom argiloiluvial,
soluri cenuşii şi rendzine (pe calcare); urmează etajul argiluvisolurilor cu sol
brun argiloiluvial şi foarte extins cel brun luvic asociat şi cu planosoluri, iar pe
înălţimile de peste 400 m, luvisol albic. Există şi soluri intrazonale, aluviale,
coluvisoluri, regosoluri şi erodisoluri. În Câmpia Moldovei domină
molisolurile, deoarece are altitudini sub 200 m şi suportă influenţe continental-
estice cu caracteristici de stepă-silvostepă. Tipurile de soluri: cernoziom (puţin
68
extins), cernoziom cambic (foarte extins), cernoziom argiloiluvial (restrâns),
pseudorendzine în nord şi soluri cenuşii la peste 180 m. În Pod. Sucevei lipsesc
cernoziomurile, deoarece mediul este mai umed şi mai rece (de fag şi chiar fag-
conifere). Apar molisoluri de pădure cu cernoziomoidul cel mai extins din ţară,
puţine soluri cenuşii, rendzină şi pseudorendzină. Între argiluvisoluri, etajul cel
mai extins cuprinde sol brun luvic asociat cu planosol şi luvisol albic.
Solurile Podişului Transilvaniei se distribuie zonal-etajat-concentric dar
cu o mozaicare dată de solurile intrazonale; în centru este un nucleu de
molisoluri înconjurat de cercuri cu argiluvisoluri. În Subcarpaţii Transilvaniei
există şi andosoluri, iar solurile intrazonale ocupă în tot podişul cam 1/4.
Molisolurile centrale se compun din puţine cernoziomuri cambice în Câmpia
Transilvaniei, multe cernoziomuri cambice în Câmpia Transilvaniei, multe
cernoziomuri argiloiluviale şi cernoziomuri tot în câmpie, dar şi în sud-vest, în
Dealurile Clujului şi Nadeşului, pe terasele Mureşului şi puţine în Pod.
Secaşului, de unde continuă în Culoarul Orăştiei. Se mai găsesc rendzine în
Pod. Someşan şi pseudorendzine pe marne. Cercurile de argiluvisoluri se
compun din: soluri brun roşcate şi brun roşcate luvice restrânse la contactul cu
molisolurile, urmează un cerc discontinuu de brune luvice; cele mai mari
suprafeţe le ocupă solurile brune luvice (inclusiv în Subcarpaţii Transilvaniei,
Pod. Someşan, depresiunile marginale şi subcarpatice); un cerc restrâns
submontan, discontinuu, îl formează luvisolul albic şi andosolurile din est. Pe
argila roşie din Podişul Huedin-Păniceni şi din Depresiunea Agriş apare şi
varianta roşietică a solurilor brune luvice şi luvisolurilor albice. Oarecum
specific este şi solul intrazonal hidromorf numit negru clinomorf, cu cea mai
mare extindere din ţară, existent pe versanţii lini cu substrat fin carbonatic şi
sub climat umed. I se mai spune şi sol negru de fâneaţă.
Solurile Subcarpaţilor au următoarele caracteristici: varietate;
asemănări cu podişurile şi cu Dealurile de Vest prin dominarea argiluvisolurilor
în Subcarpaţii externi şi cu Carpaţii prin extinderea cambisolurilor în
Subcarpaţii interni; au şi molisoluri în Subcarpaţii Neamţului şi pe Culoarul
Siretului şi spodosoluri pe vârfurile din gresie silicioasă ale dealurilor foarte
înalte; cele mai extinse tipuri sunt argiluvisolurile brune luvice şi mai puţine
luvisoluri albice şi chiar brune şi brune roşcate luvice; umrează cambisolurile
brune eu-mezobazice şi puţine rendzine, iar apoi pseudorendzinele şi, pe mare
extindere regosolurile şi erodisolurile; zonalitatea etajată se asociază şi cu
fâşiile litologice principale, pe rocile mio-pliocene externe aflându-se
argiluvisoluri, iar pe rocile mai dure ale flişului paleogen, intern, sunt
cambisoluri.
Molisolurile se extind în Subcarpaţi astfel: Depresiunea Cracău-Bistriţa,
restrânse în Depresiunea Neamţ, pe terasele joase şi medii ale Siretului, în
Culmea Blăjani (Curbură), pe terasele Prahovei, toate ocupate de cernoziomuri
cambice, cernoziomuri argiloiluviale, cernoziomoide şi soluri cenuşii. Mai apar
şi pseudorenzine cu o extindere mare în Subcarpaţii Tazlăului, Subcarpaţii
Buzău-Ialomiţa, Muscele şi estul Subcarpaţilor Olteniei. Pe Culmea Istriţa sunt
rendzine.
Clasa argiluvisolurilor este cea mai specifică Subcarpaţilor, iar în cadrul
său tipul dominant este solul brun luvic.
Subetajul cel mai de jos din Subcarpoaţi se compune din: cernoziom
cambic şi argiloiluvial în Subcarpaţii Moldovei şi Vrancei, brune roşcate luvice
69
la vest de Buzău şi până în Oltenia (lipsesc molisolurile) şi soluri brune la vest
de Jiu. Cel mai înalt subetaj de soluri se compune din brune acide pe
paleogenul dintre Buzău şi Argeş şi brune feriiluviale pe culmile înalte cu gresii
de Kliwa de la Buzău până în Muscele.
Solurile din Subcarpaţii Olteniei se ordonează pe două subetaje: brune
luvice foarte extinse în partea inferioară şi luvisoluri albice în depresiunile
Polovraci şi Horezu; la vest de Jiu se adaugă şi brune argiloiluviale, brune
roşcate luvice şi planosoluri, iar în depresiunile submontane sunt multe soluri
aluviale; între Bistriţa Vâlcii şi Gilort există şi soluri clinohidromorfe,
regosoluri şi erodisoluri.
Solurile din Muscelele Argeşului se compun din următoarele etaje: în
sudul mai jos sunt argiluvisoluri cu subetajele de luvisoluri albice, iar pe
versanţii mai lini apar soluri brune luvice; urmează etajul cambisolurilor cu
subetajele brune eu-mezobazice şi brune acide şi apoi etajul spodosolurilor care
apare insular prin soluri brune feriiluviale. Mai apar pseudorendzine şi soluri
negre clinohidromorfe.
Solurile Subcarpaţilor Curburii sunt o tranziţie între Muscele şi
Subcarpaţii Tazlăului, având totodată cea mai mare complexitate. Domină
argiluvisolurile, urmate de cambisoluri, dar şi unele petice de molisoluri şi de
spodosoluri, plus multe regosoluri, erodisoluri şi negre clinohidromorfe. În
cadrul lor, Subcarpaţii Ialomiţei şi Prahovei seamănă cu Muscelele: în părţile
sudice mai joase şi în depresiuni sunt soluri brune luvice, iar culmile medii şi
înalte au cambisoluri brune eu-mezobazice şi puţine brune acide. Sunt şi
molisoluri reduse pe terasele Prahovei, apoi pseudorenzine, soluri negre
clinohidromorfe, regosoluri şi erodisoluri. În Subcarpaţii Buzăului
complexitatea creşte: 1/2 sunt soluri întrazonale, apar etaje şi subetaje-zonale
formate din cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale şi soluri cenuşii
între Slănic-Buzău şi Câlnău, apoi soluri brune, brune luvice şi luvisoluri albice
pe fâşia externă mio-pliocenă, iar spre interior urcă soluri brune eu-mezobazice
pe fliş marno-gresos şi soluri brune acide pe formaţiuni gresos-conglomeratice
şi pe gresii de Kliwa unde pot fi şi petice de spodosoluri brune feriiluviale. În
Subcarpaţii Vrancei domină solurile brune luvice de-a lungul depresiunilor, iar
pe dealuri luvisoluri albice. Sub munte, pe paleogen mai dur sunt şi puţine
soluri brune eu-mezobazice. Sub formă mozaicată apar şi pseudorendzine,
regosoluri şi erodisoluri foarte multe.
Solurile Subcarpaţilor Moldovei prezintă diferenţieri mari între sud şi
nord, Subcarpaţii Tazlăului seamănă cu cei ai Vrancei, iar Subcarpaţii
Neamţului şi Culoarul Siretului cu Pod. Moldovei. În Subcarpaţii Tazlăului
domină soluri brune luvice în depresiune şi brune eu-mezobazice pe Culmea
Petricica; între ele sunt pseudorendzine pe unele interfluvii şi pe versanţii
superiori, iar la Oneşti apar şi soluri cenuşii. În Subcarpaţii Neamţului există
cam 50% molisoluri în Depresiunea Cracău-Bistriţa (cernoziomoide,
cernoziomuri cambice şi argiloiluviale şi soluri cenuşii. Culmile deluroase au
soluri brune eu-mezobazice şi puţine soluri brune acide. În Culoarul Siret-
Moldova solurile se dispun în trepte: aluviale pe luncă, apoi trepte de terase cu
cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale, soluri cenuşii şi brune
luvice, iar pe abruptul estic domină regosoluri şi erodisoluri.
Solurile Carpaţilor sunt dispuse pe trei etaje: cambisoluri, spodosoluri şi
umbrisoluri. Acestea au subetaje şi limitele acestora coboară pe versanţii cu
70
expunere nordică şi nord-vestică, dar şi din nordul Orientalilor către sudul
Meridionalilor cu circa 200-400 m; de asemenea limitele oscilează după rocă şi
pantă. Etajarea şi diversificarea pedogenetică sunt cauzate de relief, de poziţia
climatică şi de rocă. În amănunt însă, Carpaţii au o mare diversitate de soluri.
Tipurile de cambisoluri carpatice sunt: brun eu-mezobazic situat între
500-1000 m, brun acid la 1000-1300 m care este şi cel mai extins din Carpaţi.
Spodosolurile au două subetaje: brun feriiluvial la 1300-1500 m (sub păduri de
amestec fag-molid şi molid-brad), podzol la 1500-2000 m (sub molidiş şi
jnepeniş). Umbrisolurile au trei tipuri: mai tipic este cel cu soluri
humicosilicatice, la 1800-2400 m (sub stepă alpină) pe platouri şi culmi netede
şi este împestriţat cu podzol, litosol, rendzină şi stâncărie; andosolurile se
formează pe eruptiv, iar solurile negre acide se dezvoltă împreună cu
cambisolurile brune acide între 1000-1600 m.
Limitele medii ale etajelor şi subetajelor de sol coboară în nordul
Orientalilor cu 300-400 m faţă de sudul Meridionalilor şi Munţii Banatului; pe
faţadele şi versanţii cu expunere atlantică limitele sunt mai joase cu 200-400 m
faţă de cei estici; pe rocile moi şi acide limitele coboară cu 100-300 m; solurile
dependente de anumite roci urcă şi coboară după acea rocă indiferent de etaj;
oscilări locale ale limitelor de soluri impun microrelieful, panta şi drenajul.
Solurile Carpaţilor Orientali prezintă o zonalitate paralelă pe direcţie NV-
SE, pentru fiecare dintre cele trei fâşii de cambisoluri, spodosoluri şi
andosoluri, formând etaje şi subetaje de sol. Fâşia cambisolurilor se extinde pe
flişul oriental şi pe cel nord-transilvan şi are următoarele subetaje: eu-
mezobazic şi brun acid cu cea mai mare extindere. Urmează un etaj insular de
spodosoluri la peste 1450 m; acesta se extinde pe şirul montan cristalino-
mezozoic şi are în partea inferioară cambisoluri brune eu-mezobazice şi brune
acide pe mezozoicul marginal; urmează spodosoluri brune feriiluviale care
domină şi etajul insular de umbrisoluri, cu soluri negre acide şi soluri
humicosilicatice; în cadrul umbrisolurilor există multe andosoluri pe toate
masivele vulcanice. Pe calcare apar rendzine. Depresiunile din Orientali, cele
principale, au soluri diferite: Depresiunea Maramureş are cambisoluri brune eu-
mezobazice şi brune acide în est şi argiluvisoluri brune luvice şi luvisoluri
albice în vest; Depresiunea Oaş are numai argiluvisoluri brune luvice, luvisoluri
albice şi planosoluri, plus hidromorfe şi andosoluri; Depresiunea Dornelor este
similară cu munţii vecini, având cambisoluri brune acide şi puţine spodosoluri
şi andosluri, dar şi hidromorfe şi sol turbos; depresiunile Gheorgheni-Ciuc sunt
acoperite de soluri brune luvice şi luvisoluri albice, plus lăcovişti, soluri
turboase, dar şi puţin cernoziom cambic şi argiloiluvial.
Solurile Carpaţilor de Curbură se aliniază pe trei fâşii. Fâşia externă, din
Vrancea la Piatra Craiului, are un etaj foarte extins de cambisoluri, cu tipuri eu-
mezobazice şi brune acide mai dezvoltate, apoi etajul spodosolurilor cu brune
feriiluviale şi podzoluri în Lăcăuţi, Penteleu, Siriu, Ciucaş, Baiu, Bucegi şi
Leaota; pe conglomerate solurile eu-mezobazice urcă mult mai sus, iar pe
calcare apar rendzine. Fâşia nordică sau a Obcinelor Braşovului are soluri mai
uniforme, cambisoluri brune eu-mezobazice şi brune acide; în Masivul Nemira
sunt puţine spodosoluri, iar în Perşani s-a format un mozaic cu argiluvisoluri pe
rocile neogene, rendzine pe calcare şi andosoluri pe eruptiv. Fâşia
intermediară, a Depresiunii Braşovului, este complexă având: molisoluri
(cernoziomuri cambice, cernoziomuri argiloiluviale şi cernoziomoide),
71
argiluvisoluri (brune luvice şi luvisoluri albice), lăcovişti, soluri aluviale şi
psamosoluri la Reci.
Solurile Carpaţilor Meridionali se caracterizează printr-o mai mare
uniformitate, cu etaje mai bine conturate, dar mai coborâte în nord.
Cambisolurile cuprind soluri brune acide (cele mai tipice pentru Meridionali),
urmează etajul spodosolurilor, cu brune feriiluviale şi podzoluri care coboară
până la 800 m în nordul Munţilor Făgăraş şi etajul umbrisolurilor cu soluri
humicogleice (care în munţii joşi din vest lipseşte); pe calcare sunt rendzine.
Solurile din Munţii Banatului sunt determinate de altitudinea redusă şi de
influenţele climatice sudice. Se extind mult cambisolurile, lipsesc
umbrisolurile, spodosolurile apar pe vârfurile Semenicului şi Almăjului, iar pe
cele două benzi de calcare (Reşiţa – Moldova Nouă şi Svinecea – Sviniţa) s-au
format rendzine. Argiluvisolurile se găsesc în depresiuni (brune luvice şi
luvisoluri albice), cambisolurile se extind pe şisturile cristaline şi granite (eu-
mezobazice, terra rossa şi în mod deosebit brune acide), spodosolurile sunt
foarte puţine. În Munţii Poiana Ruscăi domină cambisoluri brune acide
(altitudini joase şi şisturi cristaline).
Solurile Munţilor Apuseni prezintă un mozaic impus de complexitatea
geologică şi de influenţele vestice. Există totuşi o etajare, cu limite variabile, de
la argiluvisoluri în depresiunile Brad-Hălmagiu şi Zlatna, până la petice de
spodosoluri. Tipurile de sol: o bandă bazală de cambisoluri brune acide foarte
extinse pe horsturile cristaline la peste 700 m, şi în Bihor–Muntele Mare–Gilău
unde urcă la 1500 m şi urmează petice de spodosol de tip podzol; intrazonal se
adaugă rendzine, terra rossa şi andosoluri.
Întrebările pentru evaluare şi bibliografia se găsesc în lucrarea: Grigore
Posea, (2004), Geografia fizică a României, partea a II-a, Editura Fundaţiei
România de Mâine, pag. 170-171; 185-187; 209-215; 219-220.

72