Dr. Gh.

Iacomi - promotor al turismului în Ceahlău

Ursu Daniela, Rusu Irina

Gheorghe Iacomi s-a născut la data de 19 aprilie 1914 în Piatra-Neamţ într-o familie venită din Bacău, dar
cu origini italiene, predestinată să dea societăţii oameni de valoare: Constantin – inginer forestier, Dimitrie –
chimist şi fizician, Gheorghe – medic chirurg şi Ana (căsătorită Gaftoescu) – medic stomatolog.
A urmat cursurile Şcolii primare nr.1 şi ale Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamt. Rămas orfan de tată
la 18 ani, până la terminarea liceului a stat mai mult pe lângă biserică încât preotul Iorgu Vasiliu credea ca va
îmbrăca haina preoţească. Din acest motiv fraţii şi prietenii l-au rebotezat Iorgu, apelativ cu care mai apoi i s-au
adresat toate cunoştinţele. A studiat însă Medicina, primii patru ani la Cluj, iar următorii doi la Bucureşti, unde în
anul 1939 absolvă Facultatea de Medicină ”Carol Davila” şi ulterior obţine doctoratul în ştiinţe medicale cu
meritul „Magna Cum Laude”. După terminarea studiilor, a practicat medicina în Bucureşti, apoi în timpul celui
de-al doilea război mondial a fost medic pe front, mergând în prima linie până la cotul Donului. În anul 1942 a
revenit la Piatra-Neamţ, unde a profesat ca medic specialist chirurg (1942-1949) şi apoi ca medic primar chirurg
până la pensionare (1978), cu o întrerupere de doi ani (1951-1952) când a pus bazele Spitalului Municipal
Hunedoara unde a fost atât medic chirurg cât şi director. În cadrul Spitalului Judeţean Neamţ a fost medic şef de
secţie, iar în perioadele 1948-1949 şi 1957-1958 a fost directorul celei mai mari unităţi sanitare din judeţ, numit
atunci Spitalul Raional. Şi-a întemeiat o familie alături de distinsa doamna Georgeta Iacomi (născută la data de 26
aprilie 1930) şi împreună au avut un fiu, Ionuţ – inginer de sistem.
O dragoste deosebită pentru natură i-a fost insuflată de bunica dinspre mamă, femeie pricepută în
tratamentele naturiste şi alături de care a urcat întâia oară pe munte, la 10 ani. S-a simţit atras mereu de oamenii
simpli şi cu suflet curat şi a considerat că a aparţinut dintotdeauna ”marii familii a oamenilor de la munte”, despre
care însuși domnia sa scria: „Zbor cu gândul în timpurile demult apuse, de acum 150-200 de ani, părându-mi a
vedea valea Bistriţei şi a Bicazului, cu pădurile sălbatice şi neîntinate, cu-acele căsuţe mici şi rare, răspândite pe
coastele munţilor. Şi un freamăt sufletesc neînţeles mă pironeşte locului, simţind nepotolita nevoie de a sta de
vorbă în tihnă cu strămoşii noştri. Nu erau decât acei ţărani obidiţi care se străduiau să agonisească pentru viaţă
câte ceva, prin locurile atât de ascunse din codrii seculari. Şi dac-aş buciuma în largul lumii să-i adun pe toţi în
jurul meu, i-aş întreba ce ştiu despre vremurile în care au trăit. Şi-aş asculta poveştile din gura unor moşnegi,
spuse cu tâlc şi meşteşug în grai domol moldovenesc, poveşti trecute din gură în gură din vremi uitate. Şi fiecare
ar fi un crâmpei din lunga istorie a trecutului nostru în jurul acestui munte bătrân – Ceahlăul.”

Foto.1

1
 Fiu iubit al Ceahlăului, Gheorghe (Iorgu) Iacomi s-a întovărăşit de tânăr cu cei mai ”fideli” locuitori ai
muntelui: ciobanii şi cabanierii. Alături de ei a pornit pe cărările sihastrilor de altădată, muntele devenind astfel nu
doar un prilej de cunoaştere, ci şi un loc ideal pentru a se încărca energetic. „Ne-am întrebat, scria domnia sa, cum
rezistau acei pustnici în mijlocul naturii atât de vitrege în anotimpurile reci şi umede? Am încercat la rândul
nostru, să trăim iarna în adăposturi ale ciobanilor, cu echipament corespunzător şi hrană calorigenă. N-am
rezistat la temperaturi de -18 grade C sau la -20 grade C decât câteva zile. Sătenii ne aminteau că maica
Serafima a trăit câteva ierni în chilia ei de pe Pârâul Martin. Cu siguranţă, rezistenţa psihică şi fizică izvorau din
credinţa ei.”
Gheorghe Iacomi a urcat aproximativ toate piscurile Carpaţilor, dar
în Ceahlău revenea de fiecare dată, săptămânal sau chiar mai des.
Când moartea i-a smuls din mâinile sale, în timpul operaţiei, pe-o
tânără copilă, a plecat tulburat să urce muntele drag, în preajma
căruia a rămas mai multe zile pentru ca mai apoi să se întoarcă
acasă ”un alt om”. După nopţi de gardă lungi, grele şi pline de
intervenţii de urgenţă, schimbând tura, spunea celor apropiaţi ”Sunt
atât de obosit, încât tot ce vreau să fac acum este să plec.” Şi pleca
– să urce Ceahlăul…
Pornea pe cărări în zori, uneori cu mult înainte de răsăritul
soarelui şi petrecea ore bune înregistrând cu ajutorul microfonului
şi al casetofonului trilurile păsărelelor, susurul pâraielor sau şi
boncăluitul cerbilor. Spre seară, revenea la cabana Dochia şi
rămânea aici în compania lui Ghiţă (Gheorghe) Baciu (n.1897 –
d.1967), unul din cei mai vechi şi devotaţi cabanieri din Carpaţii
româneşti şi pe care l-a cunoscut încă din tinereţe ori cobora
poposind în casele muntenilor Dragomir Găină din satul Ceahlău
sau Dumitru Savu din Izvorul Alb sau ale multor alţii, ascultându-
le poveştile, notând cu sfinţenie numele fiecărui sătean şi legendele
spuse de aceştia sau orice alte variante de nume de locuri auzite sau
nemaiîntâlnite până atunci de el.
Foto.2. Alături de cabanierul Ghiţă Baciu
în pragul cabanei Dochia (1937).
Gheorghe Iacomi şi-a dedicat tot timpul liber cercetării minuţioase
a tuturor cărărilor muntelui, măsurării lungimii traseelor, pentru refacerea marcajelor, culegerii legendelor,
identificării tuturor „pietrelor” din Ceahlău şi studierea toponimelor cu particularităţile lor arhaice şi populare,
tipice graiului viu moldovenesc.
Total distinctă de cariera medicală şi cercetările ştiinţifice publicate, specifice profesiei, activitatea
literară a lui Gheorghe Iacomi a debutat şi s-a conturat o dată cu articolele publicate în revistele naţionale
”România pitorească” şi ”Muntele”, în rubricile ziarelor locale, ”Atlas turistic”, ”Ocrotiţi natura” şi ”Drumeţind
în Ceahlău cu dr.-ul Iacomi” şi s-a concretizat după anii ’60 prin apariţia primelor ghiduri turistice ale Ceahlăului,
semnate Gheorghe Iacomi şi colaboratorii.
Dr. Iacomi şi-a dorit foarte mult să scrie o carte amplă despre Ceahlău, care să cuprindă o descriere
geografică a muntelui şi a traseelor, care să includă legendele culese de la localnici dar şi versurile scrise pe poeţi
şi închinate aceluiaşi munte. S-a documentat mult atât în sălile de lectură ale bibliotecii din Piatra-Neamţ cât şi în
cele ale Direcţiei judeţene a Arhivelor Naţionale. Îşi completa aici însemnările şi adăuga mereu notiţe noi.
Când visul inginerului Dimitrie Leonida a prins contur şi şantierul a pătruns în viaţa – până atunci – liniştită a
muntenilor, pe valea clocotindă de zgomotul motoarelor şi forfota constructorilor adunaţi aici din toate colţurile
ţării pentru realizarea barajului şi a tunelului de aducţiune, a venit o tânără ingineră hidroenergetician din Cluj-
Napoca, Sanda Nicolau. Împreună cu dânsa, Gheorghe Iacomi şi-a continuat activitatea de cercetare a zonei
Ceahlău – Hangu şi alături de colaboratorii Demetru Popescu şi ing. Virgil Simpliceanu, au semnat ca şi coautori
în anul 1961 volumul ”Ceahlăul: ghid turistic”, apărut la Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti,
2
într-un tiraj de 12140 bucăţi broşate, tipărite pe hârtie semivelină de 59 g/mp, cu un conţinut de 206 pagini,
numeroase fotografii şi planşe cartografiate de I. Dobromirescu şi A. Segal, volum devenit peste decenii o ”sursă
documentară de primă mână” pentru iubitorii muntelui Ceahlău.
Cu aceeaşi echipă dr. Iacomi a îmbunătăţit literatura de turism şi în anul 1963 a apărut la aceeaşi editură
menţionată mai sus volumul ”CEAHLĂUL şi lacul de la Bicaz: Ghid turistic”, iar în 1969 a doua ediţie revizuită,
a volumului ”Ceahlăul: ghid turistic”. Însemnările sale preţioase au fost păstrate de familie şi ulterior, cu ajutorul
unor consultanţi ştiinţifici, publicate în ediţii postume – prima semnată Sanda Nicolau şi Dr. Gheorghe Iacomi
”Ceahlăul în spiritualitatea românească”, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1995 şi mai apoi purtând numai
semnătura dr.-ului Iacomi: ”Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlăului”, Editura Mitropoliei
Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1998, ”Ceahlăul. Ghid turistic. Invitaţie la pelerinaj”, Editura Trinitas, Iaşi, ediţia I
2000 şi ediţia a II-a 2006 şi ”Cărări în Ceahlău”, Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2011.
Temerar al cărărilor şi piscurilor, deschizător de drumuri în Ceahlău, dr. Iacomi a promovat şi susţinut
activităţile despre cunoaşterea şi protejarea mediului înconjurător ca mijloc de educare şi întreţinere a sănătăţii,
punând bazele turismului montan nemţean. A fost membru al Clubului Alpin Român din anul 1939, făcând parte
din colectivul de conducere al acestui organism, preşedinte al Asociaţiei Turistice „Prietenii Ceahlăului” şi
preşedinte de onoare al „Alpin Clubului Petrodava” Piatra-Neamţ.
Dr. Iacomi a fost iniţiatorul concursurilor de drumeţie şi orientare turistică „Amicii drumeţiei” şi „Ştafeta
munţilor”, prima ediţie desfăşurându-se în Ceahlău, în anul 1974. Întrecerile constau în parcurgerea unui traseu
într-o anumită perioadă de timp, în probe teoretice şi practice legate de orientare, de noţiuni sanitare şi de prim-
ajutor, de citirea hărţilor ş.a. şi la ele participau membrii cluburilor montane din toată ţara.

Foto.3. Ştafeta Munţilor, Durău, – dr. Iacomi Foto.4.Vali Provolovici (stânga), dr. Iacomi şi prof.
înălţând tricolorul şi Tomiţă Carp (dreapta) Ghiţă Amaicii (dreapta) înmânând Diplome Salvamont.
3
 În anul 1978, alături de ing. Cornel Ţarălungă, dr. Iacomi a pus bazele Serviciului Salvamont Neamţ,
acesta fiind condus până în anii ’90 de C. Ţarălungă. Echipa proaspăt alcătuită avea în componenţa ei camarazi cu
care dr. Iacomi a urcat încă din anii ’50-’60, dar şi tineri pe care el însuşi i-a antrenat şi care au urcat muntele
alături de dânsul după anii ’70-’75.
A realizat foarte multe fotografii care vizau atât aspectele anatomice necesare profesiei, cât şi peisaje din
natură, iar această pasiune i-a fost răsplătită în anul 1970 cu un Premiul Naţional pentru Fotografie.
Optimist, tenace şi muncitor, Gheorghe Iacomi era o persoană de o modestie exemplară. Fire veselă,
savura umorul de calitate, îi plăcea vorba neaoşă moldovenească, înviora atmosfera din juru-i cu un zâmbet, o
glumă sau cu o vorbă de duh.
S-a stins din viaţă în ziua de 18 octombrie 1991, în Spitalul Judeţean din Piatra-Neamţ, căruia i-a dăruit
atât de mult din sufletul şi neodihna sa.
La data de 12 ianuarie 1993 un grup de tineri inimoși care au urcat munții alături de domnia sa, au pus
bazele și au înființat un club eco-turistic pe care l-au numit „Dr. Gheorghe Iacomi”, iar la inițiativa lor, în anul
1997 i-a fost conferit post-mortem titlul de ”Cetăţean de Onoare al Oraşului Piatra-Neamţ” şi tot de-atunci una
din străzile din zona centrală îi poartă numele. (Ursu Daniela)

****
Au trecut peste douăzeci de ani de atunci.
Vremuri noi, oameni noi, dar numele şi personalitatea legendară a doctorului şi crezul său generos au
rămas aceleaşi, iar clubul care-i poartă numele, CET Dr. Gh. Iacomi din Piatra Neamț, duce mai departe, într-un
fel adaptat vremurilor, acest crez, încercând să sădească şi să crească seminţele dragostei de natură, de munte şi de
simplitate. Într-o eră a avionului, a hotelurilor şi e-bookingului, dar şi a călătoriilor extreme de aventură în locuri
inaccesibile şi exotice de pe glob, cu ghizi „grei” şi bani şi mai grei, misiunea noastră este calea de mijloc,
frumosul de lângă noi, exoticul la două ore de mers cu maşina, aventura în curtea din spate (vorbesc de masivul
Ceahlău, care le întrupează pe toate acestea!).
Crezul acesta l-am făcut al nostru, şi e poate primul lucru pe care l-am aflat acum câţiva ani, când m-am
alăturat clubului. Acesta este motorul care ne motivează în tot ceea ce întreprindem, fie evenimente organizate în
fiecare an pentru adulţi şi copii, ecologizări, tabere la munte, Cupa „Dr. Gh. Iacomi”, fie activităţi de dezvoltare
personală şi implicare a elevilor de liceu în tot ceea ce înseamnă turismul de munte.
Cupa Iacomi, aşa cum a devenit ea cunoscută, este evenimentul nostru de suflet şi are loc în fiecare vară.
Cupa este o activitate destinată montaniarzilor, şi cuprinde atât concursuri practice şi probe teoretice pe teme de
orientare, floră şi faună locală, tehnică de alpinism, cât şi surprize şi acţiuni recreative. Ne pregătim cu multă grijă
evenimentele. Oaspeţii care vin trebuie să afle aici natură, cântec, oameni primitori. Legendă, dar şi modernitate.
Trasee spectaculoase, dar şi sentimentul că sunt în siguranţă. Activităţi pentru fiecare, de la alpinism şi ture lungi,
pentru cei care-şi doresc aventură, până la concursuri vesele şi emoţia cântecului şi a poeziei în jurul focului de
tabără, pentru cei cu suflet sensibil. Orice vârstă îşi are aici „nişa”, orice interes – stimulentul.
Şi câtă pregătire! Câte discuţii! Trebuie doar să vezi cum arată şedinţele pe această temă. „Locul X e
frumos, dar nu prea avem traseu. Oamenii vin pentru traseu!” „Nu-i adevărat, unii vin pentru atmosferă, pentru
focul de tabără, pentru chitară!” „E frumos la Lacu Roşu, dar nu e Ceahlăul!” „E o cupă, nu se poate fără traseu”
„Nici fără loc de cort nu se poate, unde s-a mai văzut cupă fără corturi?” „Unii vor să stea la căsuţe, au copii mici,
nu se poate nici fără căsuţe” „Poiana Y e prea în pantă, nu poţi să dormi comod la cort” „Da, e frumos acolo, dar
nu ai loc de alpinism. Unii vin pentru alpinism” „Singurul minus, nu e Ceahlăul” „E prea larg” „E prea strâmt” „E
prea la drum” „Oamenii vor foc de tabără” „Oamenii vor loc de cort” „Dacă nu e Ceahlăul, parcă nu prea merge”.
Da, dacă nu e Ceahlăul, parcă Cupa Iacomi nu e Cupa noastră. Ceahlăul e acasă pentru noi, un acasă unde
ne invităm şi ne primim oaspeţii cu tot ce avem mai frumos de oferit, e camera „bună” a casei noastre. Legendele
Ceahlăului au fost adunate cu infinită grijă şi perseverenţă de Doctorul Iacomi, şi datorită lui le cunoaştem în ziua
de astăzi. Altfel probabil s-ar fi pierdut. Fiecare stâncă şi coloană de piatră din acest buchet de şteiuri care este
Ceahlăul îşi are denumirea şi povestea ei, din bătrâni, iar acum sunt cunoscute şi nouă din scrierile doctorului.
4
Traseele, cândva bătute la picior de doctorul Iacomi, toate stâncile cu legendele lor, schiţele şi hărţile din cărţile
doctorului, un belşug de autenticitate, de informaţie, de bine, pe toate le oferim cu drag celor care vin să ne
viziteze.
În ultimii ani avem oaspeţi din zone din ce în ce mai îndepărtate ale ţării, care vin să vadă cu ochii lor ce-i
aşa de grozav la muntele acesta, cu temperaturile lui severe şi priveliştile incredibile. Şi descoperă aici că
realitatea întrece poveştile, un munte minunat, prietenos chiar când vremea se zburleşte, cu poteci îngrijite şi bine
marcate, unde intervenţia omului se vede în detalii fine şi nu în intruziuni grosolane, natura sălbatică şi autentică a
bradului şi a pietrei rămânând la putere. Orice călător, venit de departe sau de mai aproape, va găsi aici minunea
la îndemână. Poveştile vechi vin să completeze poveştile noi, adunate de fiecare oaspete al nostru în periplul său
pe cărările Ceahlăului. Şi poveştile merg mai departe, vorbite în accent ardelenesc, muntenesc, moldovenesc,
purtate la alte cabane, la alte focuri de tabără, se răspândesc în toată ţara şi an de an tot mai mulţi oameni îşi rup
câteva zile din concediul lor şi vin la noi să se încarce de energia pozitivă de aici.
Tot aici, în umbra Ceahlăului, organizăm tabere pentru liceeni, pe diverse teme, de exemplu tabere de
voluntariat sau de orientare. Tinerii se înscriu în număr din ce în ce mai mare pentru a petrece câteva zile învăţând
teoria şi practica orientării cu harta şi busola, a alegerii echipamentului potrivit pentru munte, a unui stil de
alimentaţie sănătos, natural şi adecvat condiţiilor de „rucsac şi cort”, a igienizării unui traseu sau a unei zone
montane. Învaţă de la voluntari adulţi, prin ateliere precum şi prin exemplul direct, cum se poate folosi timpul
liber făcând bine în jurul tău şi „sfinţind locul”, cum se spune pe la noi. Tineri care, poate, în câţiva ani, vor pleca
de acasă mânaţi de cele ale vieţii, vor duce mai departe cu ei învăţături, amintirea unui munte şi crezul doctorului.
Şi vor povesti şi altora despre acestea, şi vor fi ei înşişi exemple pentru alţii, exemple de oameni crescuţi frumos
şi deprinşi cu exigenţele, disciplina şi smerenia celui care s-a înfrăţit cu muntele.
Oamenii şi metodele poate s-au mai schimbat, şi aceasta nu e neapărat un lucru rău. Acum avem
sponsorizări şi scriem proiecte de finanţare. Avem programe de dezvoltare personală care iniţiază liceeni şi tineri
în mersul pe munte şi tot ceea ce presupune acesta. Avem tineri voluntari care adaugă prospeţime, zâmbet,
entuziasm şi putere de muncă. Îi învăţăm să respecte muntele şi oamenii care vin aici, să împărtăşească cu semenii
lor ceea ce natura a dat cu atâta generozitate acestei zone, să ajute, să îndrume şi să fie prieteni şi călăuză
oamenilor care vin să viziteze aceste locuri.
Peste nu mulţi ani, ei vor duce mai departe crezul Doctorului şi vor atrage, la rândul lor, oameni din
generaţia lor care vor tânji după frumosul simplu al naturii, departe, vorba cântecului, de „ritmul agitat al lumii
noi”. (Irina Rusu)