Portretul lui Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare a fost domnitor al Moldovei între anii 1457 și 1504 (jumătatea
secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea), patruzeci și șapte de ani de domnie,
timp în care zece ani a purtat războaie cu turcii (între anii 1474-1484) și cea mai
proeminentă figură a Casei de Mușat. S-a născut în anul 1433, la Onești, și a trecut la cele
veșnice la data de 2 iulie 1504, în Suceava. În timpul domniei sale el a purtat peste patruzeci
de bătălii cu cotropitorii turci, polonezi sau tătari și după fiecare bătălie câștigată ridica o
biserică sau o mănăstire în semn de mulțumire față de Dumnezeu care l-a ajutat.
Bisericile și mănăstirile ridicate de el au intrat în patrimoniul culturii noastre și sunt
admirate de toată lumea, sunt mărturie a credinței acestui neam și a vitejiei și curajului său.
Printre ele se numără mănstirile Voroneț, Moldovița, Putna, unde a fost și îngropat. Acest
obicei al domnitorului moldovean ne determină să-l privim nu numai ca pe un domnitor
viteaz, ca pe un mare războinic, ci și ca pe un om credincios, având frica lui Dumnezeu.
Personalitatea sa măreață, figura sa legendară, au fost izvor de inspirație atât pentru marii
noștri scriitori, cât și pentru cronicarii timpului.
Grigore Ureche, în cronica sa, ”Letopisețul Țării Moldovei”, realizează portretul atât
fizic, cât și moral, al domnitorului. Cronicarul nu urmărește însă atât prezentarea
trăsăturilor sale fizice, din care nu este amintită decât una, și anume cea privind statura sa,
”om nu mare de statu”, cât mai ales a celor morale, de caracter. Astfel, aflăm că Ștefan-Vodă
era iute de fire, ”mânios”, și din acest motiv uneori vărsa sânge nevinovat. Cronicarul scoate
în evidență calitățile sale de războinic care au determinat admirația contemporanilor: era un
om harnic, priceput în luptă, bun strateg și un exemplu oamenilor săi în vreme de război. De
aceea el era învingător în bătălii: ”raru războiu de nu biruia”. Mai mult decât atât, el nu
pierdea speranța când pierdea, ci găsea întotdeauna resurse să întoarcă soarta potrivnică în
favoarea sa.
Spre deosebire de cronica lui Grigore Ureche, care se dorește conformă cu faptele
petrecute în realitate, în romanul ”Frații Jderi” de Mihail Sadoveanu marele domnitor este
învăluit de legendă, iar imaginația scriitorului se adaugă la datele istorice cunoscute.
Portretul fizic al lui Ștefan este mult mai bogat și mai nuanțat. Este prezentat în floarea
vârstei sale, la patruzeci de ani, drept un bărbat ”cu obrazul ars proaspăt de vântul de
primăvară.”Avea ”mustața ușor cărunțită”, iar buzele sale strânse și ”privirea verde,
tăioasă” exprimă asprimea și autoritatea domnitorului. Deși era ”scund de statură”,
trăsătură fizică surprinsă și de cronicar, cei din jurul său păreau că-l privesc de jos în sus,
ceea ce arată respectul și considerația pe care i le purtau oamenii.
Ambele fragmente prezentate în manual conturează portretul fizic și moral al unui om
de excepție, ale cărui calități deosebite, aparținând omului și domnitorului, deopotrivă, l-au
îndreptățit să rămână în conștiința neamului său.