Calculul normelor de muncă

Normarea proceselor manuale

Calculul normei de producţie.

Norma de producţie poate fi stabilită prin metoda analitică.

Nprod =(Top*q)/top, unde

Top – durata timpului operativ pe parcursul schimbului obţinut din rezultatele fotografierii timpului
de muncă;

top – durata unei operaţii sau lucrări obţinută din rezultatele cronometrării;

q – cantitatea de producţie în expresie naturală obţinută într-o operaţie sau lucrare.

Dacă conform procesului tehnologic sunt prevăzute pierderi admisibile, deşeuri recuperabile sau
nerecuperabile formula de calcul este:

Nprod =(Top*q*k1*k2)/top, unde k1=(100-a)/100; k2=(100-b)/100

k1 – coeficientul pierderilor;

k2 – coeficientul deşeurilor;

a – procentul pierderilor admisibile;

b – procentul deşeurilor admisibile.

Altă formulă posibilă de calcul este:

N prod = ((Tsch-Tpi-Ts-Ton)*q*k1*k2)/top, unde

Tsch – durata totală a schimbului de lucru;

Tpi- timpul de pregătire şi încheiere;

Ts – timpul de servire a locului de muncă;

Ton – timpul pentru odihnă şi necesităţi.

Calculul normei de timp.

Pentru procese manuale şi manual-mecanizate deosebim 2 cazuri:

 Când toate elementele componente se exprimă în unităţi de timp

Nt=Tpi/n + (tb+ta) + (tst+tso) + (ton+tto), unde

Nt – norma de timp;

Tpi – timpul de pregătire şi încheiere;

n – numărul de operaţii sau produse pentru fabricare într-un schimb (n=Top/top);

tb – timpul de bază;

ta - timpul ajutător;

tst – timpul de servire tehnică;

tso – timpul de servire organizatorică;

ton – timpul pentru odihnă şi necesităţi;

tto – timpul pentru întreruperi legate de tehnologie şi organizare;

Când unele elemente se exprimă în % din timpul operativ (timpul pentru servirea locului de
muncă, întreruperi reglementate, etc.):

Nt= Tpi/n + top (1+Ks+Kir), unde

Ks – ponderea timpului de servire în timpul operativ;

Kir – ponderea timpul de întreruperi reglementate în timpul operativ.

Calculul normei de personal.

Normele de personal pentru procesele manuale şi manual-mecanizate se vor stabili în funcţie de

manopera lucrărilor planificate, fondul de timp al unui lucrător conform balanţei timpului de muncă
şi nivelului mediu de îndeplinire a normelor.

Normarea proceselor mecanizate şi automatizate

Calculul normelor de producţie pentru procese cu acţiune continuă

Norma de producţie va depinde de productivitatea utilajului (caracteristica intensivă) şi durata de

funcţionare a utilajului (caracteristica extensivă).
Productivitatea utilajului poate fi:

 De paşaport (primii 3 ani)

 Tehnico-economică şi organizatorică (după nivelul organizatoric existent).

Funcţionarea utilajului ca durată va depinde de programul de muncă şi întreruperile reglementate.

Npr= P * (Tsch-Tir) * C * k1 *k2;

k1=(100-a)/100; k2=(100-b)/100

P – productivitatea utilajului;

Tsch – durata schimbului;

Tir – timpul întreruperilor reglementate;

C - coeficientul de utilizare a capacităţilor de producţie;

k1 – coeficientul pierderilor;

k2 – coeficientul deşeurilor;

a – procentul pierderilor admisibile;

b – procentul deşeurilor admisibile

Calculul normelor de producţie pentru procese cu acţiune periodică

Cantitatea de producţie normată pe schimb va depinde de tipul utilajului, capacitatea acestuia şi

durata ciclului. Ciclul de producţie poate fi:

 Cinematic – include durata de funcţionare utilă a utilajului în cadrul unui ciclu de producţie
 Tehnologic – ciclul cinematic + întreruperile motivate de tehnologie
 Total – ciclul tehnologic + întreruperi motivate de organizare.

Npr = ((Tsch-Tir)*q*C*k1*k2)/t ciclu tot, unde

q – cantitatea de producţie;

t ciclu tot – durata ciclului total.

Calculul normei de timp

În cazul proceselor mecanizate sau automatizate timpul de muncă a executantului în raport cu

timpul de funcţionare a utilajului servit reprezintă:
  Timpul de intervenţie activă;
 Timpul de intervenţie pasivă;
 Timpul de intervenţie nesuprapus. Prin timpul de intervenţie nesuprapus înţelegem
cheltuieli de timp ale executantului necesare în condiţii de nefuncţionare a utilajului
(întreruperi reglementate, întreruperi de servire tehnică şi organizatorică).
 Norma de timp se stabileşte prin relaţia:
 Dacă toate categoriile de timp se exprimă în unităţi de timp

Nt =Tpi/n + tfu + tir + ts; unde

Nt – norma de timp;

Tpi – timpul de pregătire şi încheiere;

n – numărul de operaţii sau produse pentru fabricare într-un schimb (n=Top/top);

tfu – timpul de funcţionare utilă a utilajului care revine la o unitate de producţie/operaţie;

tir – timpul întreruperilor reglementate pentru executant nesuprapuse cu timpul de funcţionare a

utilajului;

ts – timpul servirii locului de muncă nesuprapus cu timpul de funcţionare utilă a utilajului.

 Când unele elemente se exprimă în % din timpul de funcţionare utilă (timpul pentru
servirea locului de muncă, întreruperi reglementate, etc.):

Nt = Tpi/n + tfu*(1+Kir+Ks), unde

Ks – ponderea timpului de servire în timpul de funcţionare utilă;

Kir – ponderea timpului întreruperilor reglementate în timpul de funcţionare utilă.

Norma de personal

Pentru procesele mecanizate norma de personal se va stabili ţinând cont de normativele de

servire de către un muncitor a unităţilor de utilaje şi numărului total de obiecte servite.

Norma de servire

Norma de servire poate fi calculată folosind normativele de servire sau prin observări directe,
analizând utilizarea timpului de muncă. Dacă coeficientul de utilizare productivă a timpului de
muncă are valori mai mici de 0,6 se poate studia posibilitatea servirii mai multor utilaje.

Normarea proceselor cu ritm reglementat

Sunt considerate procese cu ritm reglementat procesele organizate în flux (manual-mecanizate şi
mecanizate) pentru care fluxul materiilor prime şi a produselor se mişcă cu ajutorul benzii ce are
viteză reglementată. În cazul organizării producţiei în flux timpul de execuţie a lucrărilor depinde
de ritmul benzii, care este reglementat.

Principalele caracteristici ale normării muncii sunt:

 Sincronizarea operaţiilor – depinde de stabilirea corectă a normelor de timp pentru diferite

operaţii de pe banda de lucru.
 Normarea muncii constă în stabilirea consumului de timp pentru executarea produsului la
toate fazele procesului tehnologic şi în repartizarea lor pe locuri de muncă în aşa fel încât
gradul de ocupare a fiecărui muncitor să fie pe cît posibil acelaşi.
 Normele de muncă sunt stabilite pe bază de normative, însă trebuie să ţină seama de
experienţa dobândită, folosind măsurări directe a timpului de muncă
 La stabilirea normelor se va studia posibilitatea pe care o are muncitorul de a folosi timpul
în care se realizează procesul de prelucrare pentru servirea locului de muncă şi utilajelor.

Obţinerea unei sincronizări simple sau complexe este principala cerinţă în normarea fluxurilor cu
ritm reglementat.

Sincronizarea simplă presupune obţinerea egalităţii tactului pe fiecare loc de muncă cu cel al
fluxului şi este posibilă când aceste durate sunt divizibile prin tactul fluxului (tactul este fondul de
timp productiv pe parcursul schimbului/cantitatea de producţie conform normei).

Sincronizarea completă prevede o analiză mai profundă a procesului de producţie, identificarea

posibilităţii de repartizare a funcţiilor şi atribuţiilor de pe diferite locuri de muncă în aşa fel ca să
se respecte cerinţa egalităţii tacturilor pe locuri de muncă cu tactul fluxului. La locurile de muncă
cu durate mai mari se va analiza structura operaţiei, elementele componente şi dacă este posibil
o parte din acestea se vor redistribui locurilor de muncă alăturate.

După obţinerea unui flux sincronizat putem stabili norma de producţie (procese manual-
mecanizate), care va fi:

Npr = ((Tsch-Tir)*q*k1*k2)/tmax, unde

tmax - tactul maxim al fluxului.

În cazul proceselor mecanizate cu acţiune continuă norma de producţie se va stabili prin

productivitatea utilajului de bază în flux, ţinându-se cont de diferenţele de productivitate a
utilajelor încadrate în flux.

Npr =Pd* (Tsch-Tir) * C * k1 * k2 *d, unde

d – coeficientul ce ţine cont de diferenţele de productivitate;

Pd – productivitatea utilajului de bază.

Normarea activităţilor auxiliare şi de servire

Normarea proceselor de manipulare
Particularităţile normării:

 Caracterul nerepetitiv al activităţii reduce posibilitatea aplicării normelor de muncă pentru

fiecare loc de muncă
 Extinderea normelor de muncă în activitatea din sfera de deservire trebuie să fie
precedată de o analiză a activităţii, structurii şi logisticii întreprinderii
 Mecanizarea proceselor manuale din sfera de servire va fi însoţită de argumentarea prin
calculul analitic
 În elaborarea normelor de muncă se va folosi metoda analitică şi cea normativă.

Procese manual-mecanizate

În cazul proceselor de manipulare se stabileşte norma de timp (dacă conform logisticii

întreprinderii traseele de parcurgere sunt constante) sau norma de producţie.

Norma de personal se va stabili în felul următor:

 Cunoscând greutatea care trebuie să fie transportată şi cantitatea ce poate fi transportată

de un muncitor (echipă)
 Prin manopera totală a lucrărilor de manipulare într-un interval de timp raportat la fondul
timpului de muncă disponibil din acest interval.

Procese mecanizate

Activităţile mecanizate cu acţiune continuă sau periodică se reglementează prin stabilirea normei
de producţie în cazul când acestea sunt servite de către muncitori.

Normarea proceselor de întreţinere a utilajelor

Norma de personal se calculează ca raportul dintre volumul total al lucrărilor de reparaţie la

fondul de timp al unui muncitor din aceeaşi perioadă de timp.

Norma de servire poate fi calculată ca valoarea inversă a normei de personal sau este stabilită
prin metoda normativă.

Normarea muncii în cazul servirii mai multor utilaje

Un muncitor poate servi două sau mai multe utilaje dacă ponderea activităţilor productive este
sub 50%.

Activitatea muncitorului ce serveşte un utilaj constă din: activităţi manuale, intervenţie, control
vizual – toate acestea constituie timpul ocupat al muncitorului în cadrul unui ciclu şi activitatea de
supraveghere pasivă, care convenţional poate fi numită timp liber în cadrul unui ciclu.

Norma de servire se calculează prin următoarea relaţie:

Ns = t ciclu tot/toc sau Ns =tlib/toc +1, unde

t ciclu tot – durata ciclului total;

toc – durata timpului ocupat;

tlib – durata timpului liber.

Această formulă este valabilă pentru amplasarea apropiată a utilajelor. În cazul amplasării mai
îndepărtate se va cheltui timp, numit timp de treceri, care se va include în formula de calcul.

Numărul de utilaje servite cu acţiune continuă poate fi stabilit în baza analizei observărilor directe.

Norma de producţie pentru un muncitor ce serveşte 2 sau mai multe utilaje cu acţiune periodică
se va stabili prin relaţia:

Npr =( (Tsch-Tir) * C * q * k1*k2*Ns)/tciclu total, unde

Ns – norma de servire.

Influenţa tipului producţiei asupra normării muncii

Normarea muncii pentru producţie de serie mică şi unicate

Metoda de normare cea mai potrivită este cea prin comparaţie pe bază de norme-tip stabilite
pentru lucrările sau operaţiile cu frecvenţă şi pondere mai mare. Pentru lucrări cu pondere mică
se aplică metoda observărilor directe.

Normarea muncii pentru producţie de serie mijlocie

Normarea trebuie să aibă la bază normative de timp pe grupe de mânuiri sau chiar pe mânuiri.

Normarea muncii pentru producţia de serie mare şi de masă

Elaborarea normelor se face prin calcul analitic pe mânuiri şi unde este necesar pe mişcări. Se
caracterizează prin precizie în elaborarea normelor, deoarece fiecare operaţie se repetă de multe
ori.

Evaluarea condiţiilor de muncă şi de

mediu
Capacitatea de muncă şi bolile profesionale
Capacitatea de muncă este disponibilitatea organismului de a presta la nivel maxim anumite
lucrări, care pot fi apreciate prin efortul depus.

Capacitatea de muncă este efectul acţiunii simultane a mai multor factori la un moment dat, ce
se concretizează în potenţialul funcţional al organismului de a presta la un nivel maxim o
activitate utilă din punct de vedere social.

Factorii, care influenţează asupra capacităţii de muncă, sunt:

 Factori biologici – determină capacitatea de muncă din interior (vârsta, conţinutul şi

organizarea alimentaţiei, starea de sănătate, etc.).
  Factori psihologici – determină capacitatea de muncă sub raportul laturii personalităţii
umane (aptitudini, temperament, caracter).
 Factori economico-sociali – influenţează capacitatea de muncă din exterior, ei
reprezentând condiţiile în care se valorifică posibilităţile organismului.

Evoluţia capacităţii de muncă este următoarea:

 Capacitate de muncă crescândă (faza de adaptare/acomodare).

 Capacitate de muncă optimă (nivel relativ constant al performanţelor).
 Scăderea treptată a capacităţii de muncă (apariţia oboselei).

Capacitatea de muncă poate fi evaluată prin următoarele metode:

 Analitică sau statistică – cu o anumită periodicitate se stabilesc consumurile de timp

pentru fabricarea unei unităţi de produs.
 Fiziologică – aprecierea schimbărilor fiziologice în organism pe parcursul schimbului
(temperatura, tensiunea).
 Energetică – evaluarea modificărilor metabolice în organism.
 Subiectivă – metodă combinată.

Capacitatea de muncă nu se menţine pe întreaga durată a desfăşurării activităţii la aceeaşi

parametri. Una din cauzele care duce la reducerea capacităţii de muncă sunt îmbolnăvirile
profesionale – afecţiuni produse ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, afecţiuni
cauzate de factori nocivi, fizici, chimici, biologici, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe
sau sisteme ale organismului uman în procesul muncii.

Natura bolilor profesionale şi a noxelor care le provoacă sunt stabilite prin norme legale:

 Intoxicaţii
 Boli infecţioase
 Cancer pulmonar
 Nevroze de coordonare
 Boli datorate vibraţiilor
 Hipoacuzie (zgomot)
 Cataractă
 Boli de iradiaţie.

Oboseala: cauzele şi metode de evaluare

În urma solicitărilor organismului de către activitatea umană apare o stare de oboseală. Starea
de oboseală are o bază obiectivă determinată de consumul de energie în timpul activităţii,
urmând ca aceasta să fie compensată prin alimentaţie şi odihnă. Ea îndeplineşte o funcţie de
protecţie a organismului semnalând individului respectiv că au fost atinse limitele de solicitare pe
care organismul nu le poate depăşi.

Cauzele care determină oboseala sunt:

1. Legate de factorul uman (deficienţe de ordin fiziologic, la nivelul proceselor şi calităţilor

psihice, stări afective negative).
 2. Legate de maşină (caracteristicile funcţionale ale utilajului, starea utilajului, câmpul
semnalelor de control şi reglare, gradul de automatizare).
3. Legate de caracteristicile mediului (temperatura, zgomot, umiditate, mediul social).
4. Legate de sarcina de muncă (regimul de muncă, monotonia muncii, suprasolicitarea,
responsabilitate înaltă).

Formele oboselii:

 Oboseala musculară
 Oboseala senzorială
 Oboseala vizuală
 Oboseala auditivă
 Oboseala generală
 Oboseala nervoasă
 Oboseala mintală
 Oboseala cronică.

Deci, oboseala se reduce la 2 forme: musculară şi nervoasă. Depistarea factorilor generatori ai

oboselii presupun o studiere atentă a muncii, iar înlăturarea cauzelor oboselii impune
cunoaşterea riguroasă a modului în care diferiţi factori de natură fizică, psihică sau nervoasă se
recuperează asupra potenţialului de muncă al omului.

Metodele de investigare şi evaluare a oboselii se împart în metode directe şi indirecte. Metodele

directe se folosesc pentru determinarea oboselii musculare cu ajutorul unor aparate speciale.

Dintre metodele indirecte amintim măsurarea producţiei, deoarece aceasta depinde de un număr
important de alţi factori ca de exemplu, interesul pentru câştig, condiţiile sociale şi elementul
psihologic de muncă.

Apariţia oboselii poate fi amânată în anumite limite, iar după ce a apărut poate fi atenuată prin:

 Reglementarea duratei zilei de muncă, a duratei săptămânii şi a concediilor de odihnă

 Organizarea corectă a regimului de muncă, a pauzelor de odihnă şi prin organizarea
muncii.

Stresul este situaţia în care buna stare a organismului sau integritatea sa fizică şi psihică este
ameninţată, persoana neavînd la dispoziţie răspunsuri gata fabricate pentru a reduce
ameninţarea.

O situaţie devine stresantă în următoarele condiţii:

 Solicitări numeroase
 Subiectul se simte ameninţat
 Subiectul este izolat
 Subiectul este împiedicat să-şi desfăşoare activitatea.

Evaluarea condiţiilor de muncă şi de mediu

Factorii ce provoacă oboseala sunt:

 Condiţiile de muncă
 Condiţiile de mediu

Condiţii de muncă sunt:

  Durata zilei de muncă – conform legislaţiei nu va depăşi 8 ore în cazul de 40 ore pe
săptămână.
 Regimul de muncă – presupune organizarea activităţilor în mai multe schimburi, pentru
întreprinderile de prelucrare se practică activităţi în 2-3 schimburi în perioadă de sezon.
 Gradul de intensificare al muncii – se reglementează de normele de producţie sau de
timp în vigoare şi vor corespunde nivelului organizatoric, tipului producţiei, etc.
 Experienţa în muncă şi cerinţele tehnice vor determina categoria din care face parte
executantul, categoria activităţilor va corespunde categoriei tarifare a muncitorului.
 Nivelul organizatoric al procesului de muncă.

Principalele condiţii de mediu sunt: microclimatul, iluminatul, mediu sonor, vibraţiile,

caracteristicile acustice, condiţii de design industrial şi aspect estetic, etc.

Microclimatul se caracterizează prin temperatura, umiditatea relativă a aerului, viteza aerului.

Condiţiile optime se vor specifica pe tipuri de încăperi şi pe perioade ale anului

Condiţii de microclimat

Tipul Perioada rece Perioada caldă

încăperii temperatura umiditatea % viteza m/s temperatura umiditatea % viteza m/s
Clădiri administrative 19-21 35-60 0,15 22-25 35-60
Clădiri industriale 18-20 35-60 0,25 20-23 35-60

Pentru a crea condiţii confortabile în ce priveşte microclimatul, încăperile industriale şi

administrative se vor condiţiona cu aer.

Iluminatul va avea valori optime 300 fluxi, după caz se va combina iluminatul general cu cel local.
Va fi un factor determinant pentru activităţile de inspectare, sortare, control vizual la ecranul
luminos.

Zgomotul în producţie se caracterizează prin intensitatea zgomotului în decibele şi frecvenţa

herţi. Frecvenţa este considerată joasă până la 350 Hz, medie 350-800 Hz, înaltă – peste 800
Hz.

Normele şi normativele de muncă

Norma de muncă reprezintă sarcina de muncă ce se stabileşte unui angajat care are calificarea
corespunzătoare şi lucrează în ritm normal şi cu intensitate normală pentru efectuarea unor
operaţii sau lucrări în condiţii tehnico-organizatorice precizate.

Norma de muncă cuprinde acţiunile utile ale executantului, precum şi acele întreruperi
reglementate, fără de care nu este posibilă realizarea sarcinii de muncă prescrisă. Munca
neproductivă şi întreruperile nereglementate nu se includ în structura normei.

Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de personal şi ele servesc ca factor de
organizare a producţiei şi a muncii, ca instrument de planificare şi ca element important pentru
construirea unui sistem cît mai corect de salarizare.
Normele de muncă sunt şi un important element pentru sistemele de salarizare. Astfel, norma de
muncă cointeresează pe muncitori la realizări cantitative cît mai ridicate.

Funcţiile normelor de muncă:

 Stabilesc nivelul productivităţii muncii

 Servesc drept măsură a cheltuielilor de muncă (manopera)
 Servesc pentru remunerarea muncii.

Unei normei se cere să îndeplinească următoarele condiţii:

 Să respecte condiţiile organizării ergonomice a muncii (principiile economiei mişcării,

organizarea raţională a locurilor de muncă)
 Să ţină cont de condiţiile nou introduse, modificări în tehnologie şi metode avansate de
muncă
 Să fie progresivă, adică să fie proiectată la un nivel superior celui realizat în perioadele
precedente, dar apropiată de nivelul realizat de fruntaşi
 Să fie accesibilă, adică să ofere perspectiva de a fi realizată de orice muncitor, care a
însuşit calificarea corespunzătoare
 Să aibă un grad de încordare care să permită îndeplinirea ei cu uşoare depăşiri.
Depăşirea masivă a normei este un semn că noile condiţii nu corespund celor în care a
fost elaborată norma.

Forma de exprimare a normelor de muncă depinde de specificul activităţii respective, de

posibilitatea de măsurare a consumului de timp de muncă şi forma de salarizare utilizată.

Norma de muncă poate fi exprimată în felul următor:

Norma de timp – timpul stabilit unui executant (care are o calificare corespunzătoare şi lucrează
cu ritm normal) pentru efectuarea unei unităţi de activitate (produs) în condiţii tehnice şi
organizatorice precizate la locul de muncă; se exprimă în unităţi de timp-om pe unitatea naturală
de produs. Se foloseşte atunci când sarcina muncitorului se schimbă relativ des, durata lucrărilor
executate este mare, activitatea este caracterizată de o diversitate mare de lucrări.

Norma de producţie – cantitatea de produse sau de lucrări stabilite a se efectua într-o unitate de
timp (lună, schimb, oră) de către un executant, care are calificarea corespunzătoare şi lucrează
în ritm normal şi cu intensitate normală în condiţii tehnico-organizatorice precizate la locul de
muncă; se exprimă în unităţi de producţie naturale pe unitatea de timp. Este indicată în cazurile
când executantul realizează lucrări omogene, care se menţin o perioadă de timp îndelungată.
Atât norma de producţie, cît şi norma de timp sunt mărimi inverse una faţă de alta, ceea ce
înseamnă că norma de producţie se măreşte în măsura în care norma de timp se micşorează şi
invers.

Sfera de atribuţii – reprezintă ansamblul atribuţiilor şi sarcinilor de muncă stabilite unui

executant (care are calificare corespunzătoare şi lucrează în ritm normal şi intensitate normală)
pentru a le îndeplini în cadrul proceselor de producţie la care participă sau al activităţii pe care o
desfăşoară în condiţiile tehnico-organizatorice precizate la locul de muncă.

Se aplică atunci când lucrările sunt variate şi cu durate de execuţie relativ mici sau atunci când
ordinea în care apar lucrările şi ponderea fiecăreia dintre ele se conturează abia în timpul
desfăşurării lor (lucrări de reparaţie), fiind neeficientă din punct de vedere economic stabilirea şi
expunerea normei de muncă sub formă de normă de timp sau de producţie, aceasta se exprimă
sub forma unei sfere de atribuţii cu precizarea normei (zonei de servire).
Ea se stabileşte fie pe baza determinării directe a cantităţii de muncă necesare (pentru lucrările
cu volum cunoscut), fie pe baza volumului total de muncă al acestor lucrări într-o perioadă mai
lungă de timp (acolo unde volumul de muncă nu poate fi determinat direct).

Norma de servire – locul de muncă, delimitat prin suprafaţa sau înzestrarea sa în care
executantul îşi exercită atribuţiile sau sarcinile de muncă.

Norma de personal – numărul de lucrători, meseria (funcţia) lor şi nivelul de calificare necesar
pentru realizarea de către un executant colectiv a unui ansamblu de sarcini normate de muncă în
condiţii tehnice şi organizatorice precizate.

Clasificarea normelor de muncă

După sfera de aplicabilitate :

 Locale – specifice unei singure organizaţii

 Unificate – pentru aceleaşi elemente ale proceselor de producţie şi pentru condiţii de
muncă identice din mai multe unităţi

După complexitatea lor:

 Norme pe elemente – se referă la efectuarea unei singure operaţii sau lucrări

 Norme grupate – rezultă din însumarea normelor pe elemente pentru efectuarea unui
grup de operaţii sau lucrări. Se exprimă numai sub forma normelor de timp (manopera).

După stadiul de aplicare:

 Definitive – cantitatea de muncă real necesară pentru efectuarea unei lucrări (operaţii) de
către un executant cu calificare corespunzătoare. Aceste norme au parcurs toate etapele
experimentale şi au fost investite cu putere de aplicare.
 De însuşire – reflectă timpul de muncă necesar pentru efectuarea unei operaţii sau lucrări
la un moment dat al însuşirii lor de către executant. Aceasta este de 6 luni, putând fi
prelungită în cazuri excepţionale până la 12 luni.
 Provizorii - apar în mod accidental şi pot fi aprobate pe termen de cel mult 3 luni până la
aprobarea unor norme definitive.

După numărul de destinatari:

 Individuală – stabileşte sarcina de muncă pentru o singură persoană şi poate fi exprimată

sub toate formele de norme, cu excepţia normei de personal
 Colectivă - precizează sarcina de muncă a unei formaţii de lucru. Se exprimă sub toate
formele.

Normativele de muncă: definire, forme de exprimare,

clasificare
Normativul de muncă este o indicaţie sau o prescripţie obligatorie stabilită de un organ autorizat
în scopul simplificării procesului de elaborare a normelor de muncă, specificând elementele
componente ale normei la care se referă.
Normativele de timp reduc volumul mare de muncă pe care îl necesită observările directe,
stabilind durate pe mişcări sau elemente componente a categoriilor de timp.

Normativele de muncă se grupează în:

Normativele de timp de muncă – reprezintă mărimi în funcţie de factorii de influenţă şi exprimă

cantitatea de muncă necesară pentru efectuarea elementelor procesului de muncă sau care stă
la baza calculului acestei cantităţi de muncă

Normativele de servire – elementul calculat folosit la stabilirea normei de servire, în funcţie de

factorii de influenţă, cu specificarea elementului la care se referă

Normativul numărului de personal – elementul calculat folosit la stabilirea, în funcţie de factorii

de influenţă, a normelor de personal

Normative de regim tehnologic sunt mărimile stabilite pentru precizarea folosirii raţionale a
utilajelor, a materiei prime şi materialelor utilizate în desfăşurarea procesului de producţie.

După sfera de aplicare: normativele de muncă pot fi: locale, departamentale şi republicane.

Normativele de muncă pot fi prezentate sub formă de tabele sau nomograme. Nomograma este
culegerea de normative în care ele sunt prezentate în formă de tabele şi conţin normative de
timp, servire şi personal, care cuprind tipul activităţii, caracteristicile utilajelor folosite, valorile
principale ale factorilor de influenţă, unitatea de măsură, coeficientul de corecţie (ţin seama de
factorii care influenţează accidental asupra duratei de execuţie a lucrării).

Pentru elementele componente a normativelor se stabilesc factorii de influenţă calitativi sau

cantitativi, ce se referă la obiectul muncii, mijloacele de muncă, modul de organizare şi condiţii de
mediu. Acestea pot avea valoare fixă sau pot fi exprimate prin intervale

Metode de determinare a normelor de muncă

Stabilirea normelor de muncă se poate realiza prin următoarele metode:

Metoda analitic ă – se bazează pe observarea directă a procesului de muncă în timpul elaborării

normei de timp. Constă în descompunerea procesului de muncă în elemente componente,
analiza acestuia în vederea perfecţionării metodei de muncă, efectuarea măsurărilor directe
asupra activităţii executanţilor şi regimurilor de lucru.

Metoda normativă – stabilirea normei prin folosirea de normative de timp de muncă, iar norma
rezultă din însumarea tuturor categoriilor de timp stabilite pe bază de normative. Avantajele
metodei: operativitate la calcul, asigurarea unei precizii satisfăcătoare, posibilitatea elaborării
normelor pentru produse şi operaţiuni tehnologice noi.

Metoda comparării cu norme de muncă tip – analiza comparativă a duratei operaţiei sau
lucrării respective cu cea a unei operaţii sau lucrări asemănătoare pentru care sunt elaborate
norme de muncă tip. Prin norma de muncă tip se înţelege norma stabilită pentru elementul
reprezentativ al unui grup de obiecte din munca similară, care se realizează în cadrul unei
tehnologii tip şi care diferă între ele ca dimensiune şi prin diferiţi parametri tehnico-constructivi.

Evaluarea calităţii normelor

 Calitatea normelor de muncă poate fi evaluată şi argumentată prin următorii indicatori:

Ponderea locurilor de muncă supuse normării în numărul total de locuri de muncă sau ponderea
muncitorilor direct productivi cărora li s-au stabilit una sau mai multe norme de muncă în numărul
total de muncitori.

Ponderea normelor fundamentate analitic în numărul total de norme elaborate.

Gradul de îndeplinire al normelor de muncă.

Intensitatea normelor de muncă se calculează ca valoarea inversă a gradului de îndeplinire a

normelor de muncă.

Indicatorul integral al calităţii normelor de muncă se calculează ca produsul dintre ponderea

muncitorilor ce lucrează în bază de norme şi intensitatea normelor de muncă.