TEMA VI. Organizarea în timp a producției.

1. Noţiuni şi structura ciclului de producţie.

Ciclul de producţie al unui produs sau al unui lot de produse - perioada de timp din momentul
lansării în fabricaţie sub formă de materii prime a acestora şi până în momentul ieşirii lor din
fabricaţie sub formă de produse finite. Durata poate fi exprimată în minute, ore, zile lucrătoare şi
zile calendaristice, luni.

Prin structura ciclului de fabricaţie se înţelege totalitatea elementelor componente, precum şi

ponderea duratei acestora faţă de durata totală a ciclului de producţie Durata totală a ciclului de
producţie (c/p) este formată din două părţi: perioada de lucru şi perioada de întreruperi.

Perioada de lucru cuprinde: durata ciclului operativ, durata proceselor naturale şi durata
activităţilor de servire.

Ciclul operativ are ponderea cea mai mare în structura c/p şi cuprinde atât duratele operaţiilor
tehnologice, când obiectele muncii sunt supuse direct prelucrării, cât şi durata operaţiilor de
pregătire-încheiere . Timpul de pregătire-încheiere cuprinde: timpul pentru înregistrarea lansării
obiectelor muncii, timpul pentru aprovizionarea locului de muncă cu cele necesare, timpul pentru
instruirea muncitorilor pe baza documentaţiei tehnologice, timpul pentru reglarea utilajului pe
care urmează să se execute produsul ş a.

Durata proceselor naturale. - perioada de timp de-a lungul căreia, sub influenţa condiţiilor
naturale, procesul de producţie continuă, deşi procesul de muncă încetează şi când, datorită
factorilor naturali, au loc anumite modificări ale proprietăţilor obiectelor muncii. Activităţile de
servire asigură condiţii normale de lucru pentru desfăşurarea operaţiilor de transformare
nemijlocită a obiectelor muncii în produse finite. În cadrul acestora intră: transportul obiectelor
muncii de la un loc de muncă la altul şi controlul tehnic de calitate.

A doua parte a c/p cuprinde întreruperile care au loc în procesul de producţie şi numai acelea
care se normează.

Întreruperile sunt:

a) Întreruperi datorită lotului. În acest caz fiecare piesă trebuie să aştepte la locul de
muncă până când îi vine rândul la prelucrare şi apoi, după prelucrare până când toate piesele sau
produsul din lotul respectiv au fost prelucrate;

b) Întreruperi de aşteptare pentru eliberarea locului de muncă ocupat cu prelucrarea

altor piese, datorate nesincronizării duratei operaţiilor;

Întreruperi de completare provocate de faptul că unele piese care formează un anumit complet
trebuie să aştepte până când vor fi gata toate piesele din complet.

Întreruperile între schimburi sunt datorate regimului de lucru adoptat pentru locurile de muncă
unde se execută produsul:

a) întreruperi datorită duminicilor şi sărbătorilor legale,

b) datorită schimburilor nelucrătoare;

c) întreruperile pentru masă.

2. Tipurile de îmbinare în timp a executării operaţiilor de producţie.

Se cunosc trei tipuri de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice:

1. tipul de îmbinare succesivă;

2. tipul de îmbinare paralelă;
3. tipul de îmbinare mixt sau paralel-succesivă.

Durata ciclului operativ se poate stabili atât grafic, cât şi analitic.

Tipul de îmbinare succesivă. Pentru acest tip este caracteristic faptul că produsele sau piesele
dintr-un lot se execută toate la o anumită operaţie, trecerea la operaţia următoare se face după
terminarea întregului lot la operaţia anterioară. De exemplu, avem un lot din 4 piese şi un proces
tehnologic cu 6 operaţii, durata cărora este următoare: t 1=2 min; t2=l min; t3=5 min; t4=0,5 min;
t5=3 min; t6=0,5min.

Tops = t1 n + t2 n +t3 n t+ tAxn + tsxn + t6xn

Tops = n(t1 +t2 +t3 +t4+t5 +t6).

Pentru un lot format din piese şi un proces tehnologic cu “m” operaţii relaţia generală de calcul
este următoarea.

Tops =n

Pentru un lot format din piese şi un proces tehnologic cu “m” operaţii relaţia generală de calcul
este următoarea

Tops = n

n - mărimea lotului de fabricaţie;

ti - durata operaţiilor tehnologice (min, ore);

i - numărul operaţiilor tehnologice

În exemplul prezentat:

Tops = 4(2 + 1 + 5 + 0,5 + 3 + 0,5) = 48 min

În cazul când la fiecare loc de muncă, se foloseşte un număr diferit de utilaje, formula prezentată
mai sus se modifică în felul următor:

Tops = n
în care: Ni - numărul de utilaje, ce lucrează la operaţia respectivă.

Durata ciclului de producţie (fabricaţie) se determină:

Tpr = Tops + Tîntr + Tnat,

în care: Tops - durata ciclului operativ, min.;

Tnat - durata proceselor naturale, min.;

Tîntr - timpul întreruperilor specifice pentru producţia dată, min.

Îmbinarea succesivă este caracteristică tipului de producţie individual şi de serie mică.

Tipul de îmbinare paralelă

În condiţiile acestui tip, fiecare unitate de producţie din lot trece la operaţia următoare imediat ce
s-a terminat prelucrarea sa la operaţia anterioară, operaţiile tehnologice efectuându-se paralel
Condiţia principală este aceea ca la operaţia principală (cu durata cea mai mare) să se asigure
continuitatea executării tuturor produselor sau pieselor.

Top p = t1 +12 + t3 + tmax * (n -1)+ t4 + t5 +t6;

Top p =,

în care:

T'opp - durata ciclului operativ pentru îmbinarea paralelă;

Tmax - durata operaţiei mai lungi.

Pentru cazul nostru avem:

Topp = (2 + 1 + 5 + 0,5 + 3 + 0,5)+ (4 - 1)* 5 = 27 min

Caracteristic pentru îmbinarea paralelă este posibilitatea deplasării pieselor pe loturi de transport.

Lotul de transport prezintă cantitatea de piese din lotul de fabricaţie, care se deplasează de la o
operaţie la alta. Atunci, când în lotul de fabricaţie sunt puţine piese (cum este în exemplul
prezentat n=4), deplasarea pieselor are loc câte o bucată, adică mărimea lotului de transport este
egală cu unu.

In cazul general, formula se modifică:

Topp =p

în care: p - mărimea lotului de transport.

Avantajul îmbinării paralele a operaţiilor tehnologice în timp se caracterizează în reducerea

ciclului operativ.
Ca dezavantaj, se consideră apariţia unor întreruperi în funcţionarea utilajului şi în folosirea
forţei de muncă, cu excepţia operaţiei principale, datorită inegalităţii duratelor operaţiilor
tehnologice.

Tipul de îmbinare mixtă (paralel-succesivă)

Îmbinarea mixtă se caracterizează prin faptul că transmiterea pieselor de la o operaţie la alta se

face individual numai când operaţia anterioară are o durată mai mică sau egală cu operaţia
următoare. În celelalte cazuri, trecând de la o operaţie cu o durată mai mare la una cu o durată
mai redusă, transmiterea pieselor nu se face individual, ci în loturi de transport de o anumită
mărime. În acest fel este asigurată o activitate neîntreruptă la următoarea operaţie tehnologică.

În aşa fel pot fi evidenţiate trei cazuri:

a) Când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o durată mai mare
decât cea anterioară;

b) Când produsul sau piesa trec la operaţia următoare, care are o durată egală cu
operaţia anterioară;

c) Când produsul sau piesa trece la operaţia următoare, care are o durată mai mică
decât operaţia anterioară.

În primul şi al doilea caz prelucrarea la operaţia următoare poate începe imediat ce primul produs
sau prima piesă a fost prelucrată la operaţia anterioară. În al treilea caz, prelucrarea poate începe
numai după ce la operaţia anterioară a fost prelucrată o asemenea cantitate de produse,
suficientă, pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare fără întreruperi.

Analitic, durata ciclului pentru îmbinarea mixtă se determină cu ajutorul următoarei relaţii:

Topm = n

în care: ti mic - dintre fiecare două operaţii învecinate se ia durata cea mai scurtă.

Pentru cazul nostru:

Topm = 4(2 +1 + 5 + 0,5 + 3 + 0,5) - (4 - l)(l +1 + 0,5 + 0,5 + 0,5) = 48-10,5 = 37,5min.

Metoda de îmbinare mixtă se foloseşte în cadrul întreprinderilor cu producţia de serie şi masă.

Îmbină avantajele îmbinării succesive şi paralele, adică durata ciclului tehnologic este hui mică
ca la îmbinarea paralelă. Lipsesc întreruperile în funcționarea utilajului.

3. Definirea şi caracteristica locului de fabricaţie.

Lotul de fabricaţie reprezintă cantitatea de obiecte ale muncii identice sau asemănătoare (piese,
subansamble) lansate simultan sau succesiv în fabricaţie, prelucrate pe un anumit loc de muncă şi
executate cu un singur consum de timp de pregătire-încheiere a lucrărilor.

Mărimea lotului de producţie influenţează durată ciclului de producţie şi perioadele de repetare a

loturilor.

Mărimea lotului de produse este influenţată de factori endogeni şi exogeni.

Din rândul factorilor endogeni pot fi enumeraţi:

a) factori tehnici printre care complexitatea produselor fabricate tehnologiile utilizate,

gradul de standardizare;

b) factori organizatorici - metodele de organizare a producţiei şi a muncii;

c) factori financiari - mărimea capitalului circulant imobilizat în stocuri.

Factorii exogeni sunt reprezentaţi prin:

 termenele de livrare;
 cantităţile comandate;
 cooperările în producţie.

Lotul optim de produse este cel pentru care costul unităţii de produs este minim.

Costul unităţii de produs poate fi determinat cu ajutorul următoarei relaţii:

Y=

în care: b - cheltuielile lega/e de pregătirea lansării şi încheierii lucrărilor de lansare în fabricaţie

a lotului;

n - numărul de produse din lot.

Grafic această relaţie se reprezintă sub formă de hiperbolă (fig. 1).

lei/buc y

y1

y2

n1 n2 n

Figura 1. Reprezentarea grafică a ecuaţiei.

Căi de reducere a duratei ciclului de producţie

Prin reducerea c/p se poate mări numărul de cicluri care se pot efectua în aceeaşi perioadă de
timp, ce asigură creşterea volumului de producţie folosind aceleaşi CP (capacităţi de producţie)
şi acelaşi număr de muncitori.

Pentru reducerea c/p poate fi folosit un ansamblu de căi:

1. Introducerea tehnicii noi şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie existente.

2. Înlocuirea proceselor naturale cu procese artificiale.
3. Mecanizarea şi automatizarea proceselor de transport şi de control şi organizarea
executării lor în aşa fel, încât să se desfăşoare în paralel cu procesele tehnologice de bază.
4. Ridicarea nivelului de organizare a producţiei şi a muncii (org. prod. în flux, folosirea
îmb. paralel şi paralel - succesivă, aprovizionarea tehnico-materială, folosirea
schimburilor nelucrătoare pentru reparaţia utilajului ş. a.), ridicarea calificării
muncitorilor, întărirea disciplinei.

Tema VII. Capacitatea de producţie.

1. Noţiuni, modul de exprimare a capacităţii de producţie.

Determinarea corectă a capacităţii de producţie a fiecărei unităţi economice şi utilizarea ei cât

mai eficientă, prezintă o importanţă practică deosebită în condiţiile actuale de tranziţie la
economia de piaţă.

Prin capacitatea producţiei a unei unităţi industriale se înţelege producţia maximă ce poate fi
obţinută într-o perioadă dată, pentru o anumită structură şi calitate a producţiei în condiţiile
folosirii depline, intensive şi extensive a fondurilor fixe productive, potrivit celui mai eficient
regim de lucru şi de organizare a producţiei şi a muncii.

Din definiţia de mai sus a capacităţii de producţie rezultă diferenţa dintre mărimea capacităţii de
producţie şi a planului de producţie. Capacitatea de producţie este întotdeauna mai mare,
deoarece exprimă posibilităţile maxime de producţie, în condiţiile unei valorificări depline,
intensive şi extensive a fondurilor fixe productive.

Producţia posibilă reprezintă volumul maxim al producţiei ce poate fi realizat ţinând seama de
locurile înguste care limitează producţia sub nivelul capacităţii de producţie.

Raporturile cantitative dintre capacitatea de producţie, producţia planificată şi producţia posibilă

pot fi exprimate prin relaţia:

Cp > Pp > P, în care

Cp - capacitatea de producţie;

Pp - producţia posibilă;

P - producţia planificată.

Diferenţa dintre capacitatea de producţie şi volumul de producţie planificat sau efectiv reprezintă
rezerva potenţială de producţie, şi se exprimă:
Rp=Cp-P

Capacitatea de producţie se exprimă, de obicei, în unităţi naturale sau convenţional-naturale.

Factorii ce influenţează dinamica capacităţii de producţie sunt:

1. tehnici:

 structura cantitativă a fondurilor fixe, ponderea părţii

active;

 structura calitativă a fondurilor fixe, ponderea

progresivităţii;

 nivelul de vârstă a utilajului;

 nivelul utilizării intensive şi extensive a fondurilor fixe;
 calitatea şi componenţa materiei prime;
 sortimentul producţiei;

1. organizatorici:

 nivelul de specializare, concentrare, cooperare a producţiei;

 ritmicitatea producţiei;
 optimizarea programului de producţie;

1. economici:

 formele de salarizare,
 sistemele de stimulare materială:

1. sociali:

 nivelul tehnico-cultural al lucrătorilor;

 stimularea materială.

Metodologia generală de calcul a capacităţii de producţie

Din punct de vedere metodologic sub raportul calculului capacităţii de producţie, întreprinderile
sau unităţile de producţie industriale se împart în două grupe mari:

a) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiilor prime
la un singur utilaj;

b) grupa celor la care produsul finit se obţine ca urmare a prelucrării materiilor prime în
mod succesiv la o serie de maşini sau instalaţii.

La întreprinderile, secţiile, atelierele sau sectoarele din grupa întâi CP, capacitatea de producţie
se calculează făcând suma CP a maşinilor, aparatelor sau agregatelor, care execută produsul
respectiv. De exemplu: CP a unei secţii de furnale se va obţine făcând suma CP a tuturor
furnalelor de care dispune aceasta.
Pentru cea de-a doua grupă de întreprinderi, secţii, mărimea CP se determină în dependenţă de
mărimea CP a grupei de utilaj, a sectorului, atelierului în care se efectuează cele mai importante
operaţii ale procesului tehnologic specifice pentru care se calculează capacitatea, denumite
“verigi conducătoare”.

Veriga conducătoare se alege în funcţie de volumul de muncă necesar pentru executarea

produsului, de valoarea utilajului şi complexitatea tehnică pe care o prezintă faţă de celelalte
verigi de producţie.

De regulă, verigile conducătoare sunt precizate prin instrucţiunile de calcul ale CP specifice
fiecărei ramuri.

CP se determină şi pentru toate celelalte verigi cu ajutorul normelor de consum, putându-se

compara cu capacitatea verigii conducătoare, pe această bază stabilindu-se locurile înguste şi
cele largi.

Locurile înguste sunt reprezentate de verigile de producţie, a căror capacitate de producţie este
mai mică decât a verigii conducătoare, în timp ce locurile largi au o capacitate mai mare.

Cunoscându-se locurile cele largi şi înguste, se pot lua măsuri pentru lichidarea lor, ceea ce va
asigura o sporire a volumului de producţie în condiţiile unei utilizări mai bune a CP. Calculul CP
necesită determinarea a două elemente de bază: a mărimii timpului de funcţionare a maşinii în
decursul perioadei planificate şi a normei tehnice de producţie a maşinii-unelte - pe unitate de
timp sau a normei tehnice de timp - pe unitate de produs.

Pentru determinarea mărimii timpului de funcţionare, diferite utilaje se grupează în utilaje cu

funcţionare continuă, cu funcţionare cu săptămâna întreruptă şi cu lucrul sezonier.

Pentru fiecare grupă în parte, mărimea timpului se calculează în mod diferit.

În condiţiile unor procese de producţie continue, fondul de timp disponibil va fi egal cu timpul
calendaristic, din care se scad reparaţiile şi opririle tehnologice planificate:

Tdc = Tc = (Tr + Tt)

unde:

Tdc - reprezintă fondul de timp disponibil în procesele de producţie, în ore,

Tc - fondul de timp calendaristic (365 x 24 = 8760 ore

sau 366 x24 = 8784 ore)

Tr - fondul de timp afectat reparaţiilor planificate, care trebuie să fie minim şi aprobat de
mecanicul-şef al întreprinderii (ore);

Tt - fondul de timp afectat opririlor tehnologice planificate. El trebuie să fie minim, strict necesar
pentru o bună desfăşurare a procesului de producţie şi aprobat de tehnologul-şef (ore);

Timpul disponibil de funcţionare pentru maşinile şi utilajele care lucrează cu săptămâna

întreruptă se calculează cu ajutorul formulei:
Tdî = [Tc - (Tl + Tt + Tr)] x ns x ds x

în care:

Tdî - timpul disponibil de funcţionare a maşinii sau agregatului cu funcţionare întreruptă;

Tl - timpul liber (în zile), datorită duminicilor şi sărbătorilor legale;

ns - numărul schimburilor în 24 ore;

ds - durată unui schimb în ore;

P - procentul planificat de întreruperi curente.

2. Planificarea folosirii capacităţii de producţie.

CP are un caracter dinamic, apare necesitatea de a se determina capacitatea de producţie în

fiecare an, de a o actualiza şi a o pune în acord cu modificările ce au apărut sau care vor apărea
pe parcurs. Gradul de utilizare a CP se determină:

Gfcp =

Gfcp - gradul de utilizare (folosire) a CP;

P - producţia planificata pentru anul dat;

Cpm a - capacitatea de producţie medie anuală. Necesitatea calculării CP se determină prin

faptul că în decursul unui an pot surveni diferite modificări în mărimea CP, datorită intrării sau
ieşirii din funcţiune a fondurilor fixe productive:

Cpm a = Cîa - Cp + Cpl

unde:

Cîa. - Capacitatea de producţie la începutul anului;

Cps - Cp scoasă pe parcursul anului;

Tfs - timpul (în luni) de nefuncţionare a Cp pe parcursul

anului ;

Cpl - Cp introdusă pe parcursul anului;

Tfp - Timpul, în luni, de funcţionare pe parcursul anului;

3. Căile de îmbunătăţire a utilizării capacităţii de producţie.

Ele pot fi repartizate în trei grupe după modul de utilizare 1. Intensivă; 2. Extensivă; 3. Mixtă.

1. Utilizarea intensivă a CP - din această categorie fac parte acele căi care au ca obiect
introducerea progresului tehnic, legate de mecanizarea, automatizare, chimizarea şi
electrificarea proceselor de producţie.

 aplicarea proceselor şi procedeelor perfecţionate, de marc precizie şi cu un nivel mai înalt

al eficienţei economice;
 modernizarea maşinilor în funcţiune;
 ridicarea cunoştinţelor profesionale ale muncitorilor de bază,
 respectarea tehnologiilor stabilite şi lichidarea rebuturilor ş. a.

Prin folosirea acestor căi ce asigură reducerea timpului de

prelucrare pe produs, ceea ce duce la sporirea volumului de producţie ce se poate obţine de pe

aceleaşi utilaje într-un an de zile.

1. Căile extensive includ: - trecerea de către unităţi la numărul optim de schimburi specifice
lor;

- ridicarea gradului de utilizare a timpului disponibil, prin aplicarea unor măsuri care să ducă la
reducerea pierderilor de timp legate de întreruperi accidentale, determinate de o întreţinere şi o
reparaţie nesatisfăcătoare a utilajului;

 prosperarea pieţei interne şi a celei externe pentru a se asigura corelaţia necesară dintre
posibilităţile de producţie şi cele de desfacere a unităţilor;
 întărirea disciplinei de producţie şi de muncă.

Utilizarea extensivă asigură sporirea volumului de producţie în condiţiile folosirii aceloraşi

utilaje şi suprafeţe de producţie.

1. Căile mixte: Au un caracter complex, asigurând o folosire mai bună atât din punct de
vedere extensiv, cât şi intensiv şi includ:

 perfecţionarea activităţii de deservire a locurilor de muncă;

 aplicarea unor loturi optime de producţie;
 asigurarea cointeresării materiale a unităţii, cât şi a personalului în folosirea mai eficientă
a fondurilor fixe productive;
 aplicarea unor metode şi tehnici moderne de management;
 eliminarea locurilor înguste etc.

TEMA VIII. Costurile de producţie.

1. Noţiuni, criterii şi clasificare a costurilor de producţie.

La sfârşitul unui an de afaceri, adesea mulţi proprietari de întreprinderi constată că, în pofida
unei activităţi intensive, nu înregistrează profit sau încheie anul cu pierderi. De foarte multe ori
acest fapt se datorează necunoaşterii cheltuielilor reale ce sunt legate de activitatea desfăşurată.

Cheltuielile unităţilor industriale, ocazionate de fabricarea şi realizarea bunurilor materiale se

numesc cost de producţie.
Un calcul corect al costurilor este de o importanţă vitală pentru orice întreprindere, deoarece
preţul de piaţă nu se orientează după cheltuieli. De aceea fiecare întreprinzător este cointeresat să
aibă un control permanent asupra evoluţiei cheltuielilor şi să ia toate măsurile posibile pentru
reducerea acestora. în preţul care se doreşte a fi realizat, se includ nu numai cheltuieli totale
legate de prestarea muncii respective, ci şi un profit corespunzător, destinat dezvoltării
întreprinderii.

În activitatea de planificare şi analiză este necesar de a cunoaşte structura costului de producţie,

adică elementele componente ale cheltuielilor de producţie şi ponderea fiecărui element în parte
în totalul cheltuielilor ce compun costul respectiv. Există ramuri industriale la care ponderea
cheltuielilor materiale este mare (industria alimentară, uşoară ş.a.), iar ponderea cheltuielilor cu
retribuţia şi amortizarea fondurilor fixe, relativ mici. În ramurile extractive, din contra, ponderea
cheltuielilor cu materii prime şi materiale este mică, iar cea a cheltuielilor cu retribuţia şi
amortizarea foarte mari.

Mulţimea cheltuielilor determină necesitatea unei clasificări în funcţie de diferite criterii:

1. În raport cu felul cheltuielilor se evidenţiază:

 elemente economice
 articole de calculaţie

1. În raport cu momentul efectuării:

 costul de producţie planificat

 costul de producţie efectiv

1. În raport cu schimbarea volumului de producţie:

 cheltuieli fixe, care nu se schimbă o dată cu modificarea volumului de producţie şi apar

pentru ca să se poată produce
 cheltuieli variabile, care se schimbă o dată cu modificarea volumului de producţie şi ele
apar datorită faptului că se produce.

1. În raport cu obiectul la care se referă:

 pe un produs
 pe un ansamblu de produse
 pe întreaga producţie

1. În raport cu etapele formării cheltuielilor de producţie:

 costul de secţie
 costul de uzină
 costul complet

1. În funcţie de modul de repartizare pe unitate de produs:

 cheltuieli directe
 cheltuieli indirecte.
2. Clasificarea cheltuielilor după elementele economice şi articolele de calculaţie.

Cheltuielile ocazionate de fabricarea şi realizarea producţiei se grupează în două grupe mari: pe

elemente economice şi pe articole de calculaţie, fiecare din ele având o destinaţie bine
determinată.

Prima grupă de clasificare menţionată include următoarele elemente economice:

1. Cheltuieli materiale, care includ:

 materii prime şi materiale achiziţionate;

 semifabricatele, care vor fi supuse prelucrării;
 combustibilul achiziţionat pentru scopuri tehnologice, producerea energiei electrice;
 energia de toate felurile - folosită în scopuri tehnologice ca forţă motrice ş.a.

Valoarea materiilor prime şi materialelor de bază poate fi determinată conform următoarelor

două variante:

a) evaluată la preţul de listă a furnizorului, caz în care rabatul oferit de diferiţi furnizori se
foloseşte la acoperirea cheltuielilor generale.

b) evaluată la preţul de achiziţie, caz în care se calculează un adaos în scopul acoperirii

cheltuielilor generale.

În calcule se iau în consideraţie şi deşeurile recuperabile, valoarea lor fiind scăzută din costul
materiilor prime şi a materialelor.

Deşeurile recuperabile reprezintă stocul de materii prime, materiale, care se formează în procesul
de producţie şi care şi-au a pierdut complet sau parţial calitatea utilă a materialelor iniţiale
(proprietăţile fizice sau chimice) şi în legătură cu aceasta pot fi folosite după destinaţie cu
cheltuieli sporite (procentul de ieşire e mai mic) sau nu pot fi folosite după destinaţia directă.

1. Cheltuieli pentru remunerarea muncii

Reflectă cheltuielile pentru remunerarea muncii a personalului productiv al firmei, inclusiv

primele muncitorilor şi funcţionarilor pentru rezultatele de producţie.

Cheltuielile cu remunerarea muncii includ:

 plata pentru lucrul efectuat

 costul producţiei care se dă lucrătorilor sub formă de plată în natură
 primele
 plata legată de regimul de lucru al întreprinderii
 plata pentru lucrul în timpul nopţii, în zilele de odihnă, pentru lucru în condiţii nocive
 plata pentru staţionările în timpul schimbului, necauzate de muncitori
 plata pentru concediu, pentru orele nelucrate de adolescenţi şi mamele cu copii mici etc.
 plata lucrătorilor-donatori în zilele când dau sânge şi în zilele de odihnă
 alte cheltuieli

Nu se includ în cheltuieli pentru remunerarea muncii:

 ajutorul material
  plata pentru concediu adăugător (mamelor cu mai mulţi copii

ș.a.)

 adausul la pensii
 plata transportului pentru a ajunge până la locul de lucru
 plata pentru foile de odihnă.

1. Defalcări pentru necesităţi sociale - reflectă defalcările în fondurile sociale

extrabugetare (de pensii, de asigurări sociale, ocupări în câmpul de muncă, asigurarea
medicală obligatorie).

Pentru fondul pensiilor se defalchează 1% din fondul de remunerare a muncii, în fondul ocupării
în câmpul muncii - 1%, în fondul pentru asigurări sociale - 31% din fondul de remunerare a
muncii.

4 Amortizarea fondurilor fixe. Reflectă suma cotei de amortizare pentru restabilirea fondurilor
fixe (inclusiv cele procurate pe contract de leasing), calculate pornind de la costul de balanţă al
fondurilor fixe, luând în consideraţie indexarea lor.

Întreprinderile de arendă reflectă în acest element cotele de amortizare pentru restabilirea

fondurilor atât proprii, cât şi a celor arendate.

5. Alte cheltuieli. În acest element se includ un şir dc cheltuieli, printre care:

 impozite;
 prime pentru raţionalizare;
 rambursarea creditelor obţinute pentru mijloacele circulante,
 plata lucrărilor pentru certificarea producţiei, efectuarea declaraţiilor vamale;
 cheltuieli pentru deplasări în limita normativelor stabilite;
 plata pentru arenda fondurilor fixe;
 cheltuieli pentru întreţinerea organizaţiilor de conducere (prevăzute de lege);
 defalcări în fondul sindicatelor în sumă de 0,15% din cheltuielile pentru remunerarea
muncii ş.a.

Gruparea cheltuielilor pe articole de calculaţie, include următoarele articole:

1. Valoarea materiilor prime şi materialelor de bază (se scad deşeurile recuperabile);

2. Valoarea semifabricatelor achiziţionate;
3. Valoarea materialelor auxiliare;
4. Valoarea combustibilului şi energiei pentru scopuri tehnologice;
5. Remunerarea de bază şi auxiliară a muncitorilor productivi;
6. Defalcări pentru necesităţi sociale;
7. Cheltuieli pentru asimilarea produselor;
8. Cheltuieli de producere generale, care includ cheltuielile cu întreţinerea şi repararea
fondurilor fixe şi cheltuielile generale de secţie;
9. Cheltuieli generale gospodăreşti;
10. Pierderi din rebut. Se iau în consideraţie pentru calculul costului efectiv;
11. Cheltuieli comerciale, ocazionate de realizarea produselor fabricate.

Mai detaliat articolele de calculaţie se concretizează pentru fiecare ramură în funcţie de

caracterul şi structura producţiei.
Care este necesitatea acestor grupări şi care este diferenţa între ele?

Clasificarea cheltuielilor după elemente economice permite fiecărei unităţi economice de a

calcula cheltuielile materiale, cheltuielile cu remunerarea muncii, diferite defalcări, suma
amortizării fondurilor fixe, pentru întreg volumul de producţie. însă aceste elemente nu arată
unde au apărut aceste cheltuieli: în secţiile de bază sau în cele auxiliare, la depozit sau la secţiile
administrative.

De exemplu, în elementul «Remunerarea muncii» sunt incluse şi salariul muncitorilor şi cel al

directorului.

Necesitatea grupării cheltuielilor după elemente economice se manifestă în calcularea cantităţilor

necesare întreprinderii în felurite materiale. De asemenea este necesară această grupare pentru
coordonarea planului «Costul de producţie» cu alte compartimente ale planului întreprinderii. Pe
baza acestei grupări se determină mărimea venitului naţional.

Cu totul alte scopuri are clasificarea după articole de calculaţie. În acest caz, are loc gruparea
cheltuielilor, în funcţie de locul unde au apărut şi în funcţie de destinaţia lor. Aşa, de exemplu, în
articolul remunerarea muncii se ia în consideraţie remunerarea numai a muncitorilor productivi
Remunerarea specialiştilor şi a funcţionarilor se include în elementele «Cheltuieli generale de
producere» şi «Cheltuieli generale gospodăreşti».

Această grupare permite calcularea cheltuielilor pe secţii în parte şi pe produse.

3. Componenţa cheltuielilor generale şi gospodăreşti.

Elaborarea planului cheltuielilor generale de producere arc ca scop dimensionarea cât mai
judicioasă a cheltuielilor necesitate de activitatea secţiilor de producţie. În cadrul acestui plan
cheltuielile se grupează pe patru categorii mari:

1. Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului

2. Cheltuieli generale ale secţiei
3. Cheltuieli administrativ-gospodăreşti
4. Cheltuieli neproductive.

Cheltuielile generale de producere trebuie fundamentate economic şi justificate din punct de

vedere al necesităţii. Prin urmărirea dinamicii acestor cheltuieli pe mai mulţi ani (prin crearea
unei baze de date corecte), se pot determina măsuri eficiente de reducere a acestora. Metoda cea
mai corectă de planificare, a cheltuielilor generale ar fi cea de tip analitic, pe baza căreia
consumurile planificate raţional se evaluează la preţuri planificate. Această metodă are avantajul
prevenirii preluării unor cheltuieli neeconomice din anii precedenţi şi de asemenea, pierderile,
eşecurile care apar în perioada de plan pot fi depistate printr-o comparaţie între planificat şi
realizat.

Planul “Cheltuieli generale gospodăreşti”

Acest plan cuprinde toate cheltuielile pentru conducerea şi asigurarea condiţiilor generale pentru
desfăşurarea neîntreruptă a procesului de producţie.

Pentru dimensionarea cheltuielilor generale gospodăreşti cheltuieli se împart în trei grupe:

 1. I. Cheltuieli de interes general
2. II. Cheltuieli administrativ-gospodăreşti

IV. Cheltuieli neproductive

În continuare vom prezenta mai detaliat unele componente ale cheltuielilor generale, incluse în
structura de mai sus:

• Cheltuieli pentru reparaţii la clădiri.

Experienţa arată că activitatea de reparaţii nu intervine în mod regulat. În primul rând, în cazul
reparaţiei clădirilor, refacerea acoperişului, înlocuirea ferestrelor sau revizuirea generală a
instalaţiei de încălzire pot cauza creşterea suplimentară a cheltuielilor într-un anumit an, în timp
ce în anii următori nu intervin decât cheltuieli generale curente de întreţinere.

La calculul cheltuielilor trebuie ţinut cont, pe de o parte, de aceste cheltuieli generale curente, şi
pe de altă parte, de cota anuală a cheltuielilor speciale destinate reparaţiilor capitale. Cheltuielile
legate de aceste reparaţii trebuie repartizate pe restul duratei previzibile de folosire a instalaţiei
reparate.

 Cheltuieli pentru publicitate.

Calculul depinde de programul publicitar planificat. Pentru activitatea de publicitate, este

importantă atât alocarea de fonduri la începutul anului, cât şi urmărirea cheltuielilor pe parcursul
anului, cu scopul de a determina măsura în care s-a epuizat acest buget şi eficienţa programului
publicitar. însă după alocarea fondurilor trebuie urmărită cu atenţie alcătuirea programului
publicitar: cărui segment de piaţă trebuie să i se adreseze reclama? Prin programul prevăzut pot
fi obţinute rezultatele dorite.

 Dobânzi bancare. Aici se tratează dobânzile bancare şi alte împrumuturi pentru perioada
de plan. Trebuie luate în consideraţie şi dobânzile preferenţiale.

Cheltuielile din planul cheltuielilor generale gospodăreşti se determină după diferite metode, în
raport cu felul lor, pe baza salariilor personalului de conducere, a planului de reparaţii, de
amortizare, de deplasări etc. şi a normativelor în vigoare referitoare la diferitele consumuri
administrativ-gospodăreşti.

Planul costului unitar al produsului.

Planul costului unitar al produsului se elaborează pentru fiecare fel de produs cuprins în
nomenclatorul de fabricaţie al întreprinderii, folosind gruparea cheltuielilor pe articole de
calculaţie

Cuprinsul acestui plan este următorul:

 1. Materii prime şi materiale (inclusiv cheltuielile de transport-aprovizionare).
2. Deşeuri recuperabile (se scad).
3. Retribuţii directe.
4. Contribuţii la asigurări sociale.

5a. Cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului.

5b. Cheltuieli generale ale secţiei.

1. Costul secţiei (1+2+3+4+5).

2. Cheltuieli generale gospodăreşti.
3. Cost pe uzină (6+7).
4. Cheltuieli de desfacere.
5. Cost complet (8+9).

Cheltuielile care compun costul unitar al produsului se împart în două mari grupe de cheltuieli:

 cheltuieli directe,
 cheltuieli indirecte.

Cheltuielile directe sunt cele care pot fi atribuite direct unei mărimi de referinţă, se repartizează
direct pe unitate de produs. Din aceasta grupă de cheltuieli directe fac parte:

 materiile prime şi materialele (inclusiv cheltuielile de transport- aprovizionare);

 deşeurile recuperabile (se scad);
 retribuţiile directe;
 contribuţiile la asigurări sociale.

Cheltuielile indirecte sunt cele care nu pot fi calculate direct pe unitate a de produs sau acest
calcul ar fi dificil de efectuat. Din rândul acestora fac parte:

 cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului secţiei;

 cheltuielile generale ale secţiei;
 cheltuielile generale gospodăreşti;
 cheltuielile comerciale.

În planul costului unitar al produsului se calculează de asemenea costul secţiei ca suma

cheltuielilor directe şi a cheltuielilor generale de producere;

Costul pe uzină se obţine adăugând la costul secţiei cheltuielile generale gospodăreşti.

Costul complet se determină prin însumarea costului pe uzina cu cheltuielile de desfacere.

Repartizarea cheltuielilor pe unitatea de produs se efectuează în funcţie de apartenenţa

cheltuielilor la una din cele două grupări expuse mai sus.

Cheltuielile directe se repartizează pe unitatea de produs în funcţie de normele progresive de

consum ale fiecărui element şi ale preţurilor şi tarifelor stabilite pentru acestea. Bazele de date
pentru calculul acestor articole se găsesc în planul de aprovizionare tehnico - materială şi în
planul de muncă şi salarii.
În mod practic, determinarea fiecărui articol de calculaţie în parte se efectuează înmulţind norma
de consum de aprovizionare cu preţul unitar al acestor materiale, în cazul cheltuielilor materiale
şi înmulţind normele de timp cu retribuţia orară aferentă pentru fiecare operaţie în parte.

Cheltuielile indirecte se calculează pe unitatea de produs cu ajutorul unor chei de repartiţie,

ţinând seama de specificul procesului tehnologic. în practică, pentru repartizarea cheltuielilor cu
întreţinerea şi funcţionarea utilajului şi a cheltuielilor generale ale secţiei, care formează
împreună cheltuielile generale de producere se poate folosi drept cheie de repartiţie raportul
procentual între cheltuielile enumerate şi fondul de salarizare, aferent muncitorilor direct
productivi din secţia respectivă.

Cheia de repartiţie obişnuită arată câţi lei cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului sau
cheltuieli ale secţiei revin la 100 lei cheltuieli cu retribuţie directă.

Pentru a afla partea de cheltuieli menţionată ce revine pe o unitate de produs se înmulţesc

cheltuielile cu retribuţia pe unitate de produs cu coeficientul calculat.

Cheltuielile generale gospodăreşti pe unitate de produs se repartizează folosind drept cheie de

repartiţie raportul procentual în care se află volumul total al cheltuielilor generale gospodăreşti,
determinate pe baza planului menţionat anterior, la costul de secţie al întregii producţii marfa
prevăzut pentru perioada considerată. Cunoscând costul de secţie al fiecărui produs determinat
pe baza calculaţiei de plan şi cheia de repartiţie a cheltuielilor generale gospodăreşti, se
determină mărimea acestor cheltuieli pe unitate de produs sau cu ajutorul următoarei relaţii:

Cgg=Cs100

în care:

Cgg - reprezintă cota de cheltuieli generale pe unitatea de produs

Cs - costul unitar de secţie

Pcg - procentul de cheltuieli generale potrivit cheii de repartiţie stabilite.

Cheltuielile de desfacere pe unitate de produs se calculează prin aplicarea unui procent stabilit
din timp asupra costului de uzină unitar.

4. Căi de reducere a costurilor de producţie. Indicatorii reducerii costurilor de producţie.

Prin reducerea costurilor de producţie, fiecare firmă - dacă celelalte condiţii nu se modifică, îşi
sporeşte veniturile şi gradul de rentabilitate.

În acelaşi timp prin reducerea costurilor se asigură o creştere a volumului de producţie, prin
folosirea aceloraşi resurse materiale şi de muncă, se înregistrează atât la nivel de firmă, cât şi la
nivel de societate o economisire a resurselor care au un caracter limitat, realizându-se o folosire
raţională a acestora.
În condiţiile în care costurile reprezintă un factor de seamă în stabilirea preţurilor, reducerea lor
creează premisele necesare micşorării preţului de livrare a produselor.

Căile şi mijloacele de reducere a costurilor diferă de la firmă, la firmă în funcţie de

particularităţile specifice ale fiecărei firme, pornind cu procesul de producţie şi terminând cu
modul de conducere. Totuşi indiferent de aceste particularităţi se evidenţiază o serie de căi de
acţiune în direcţia reducerii costurilor care au un caracter general.

I. Prima grupă de căi se referă la reducerea cheltuielilor materiale. Are o importanţă deosebită
în acele ramuri în care ponderea cheltuielilor materiale în costul complet este ridicată. Acest
lucru vizează reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, energie,
aprovizionarea cu materii prime şi materiale de calitate şi în mod ritmic, corespunzător
necesităţilor productive, folosirea înlocuitorilor de materiale, introducerea unor noi tehnologii
sau îmbunătăţirea celor existente, care să asigure o reducere a normelor de consum, reducerea
pierderilor din rebuturi, utilizarea deşeurilor etc.

Determinarea influenţei reducerii cheltuielilor materiale asupra reducerii costului pe produs se

face pe fiecare fel de măsură în parte, utilizând următoarea relaţie de calcul.

Rpcv =100Km,

în care:

Rpcm- reprezintă reducerea procentuală a costului produsului ca urmare a reducerii cheltuielilor

pentru un anumit produs;

Chmo ,Chm - cheltuieli corespunzătoare unui anumit fel de materie primă sau material înainte şi
după aplicarea măsurii pe produs;

Km - coeficientul care exprimă ponderea cheltuielilor materialului considerat inclus în costul

produsului.

De exemplu, dacă prin aplicarea unei măsuri tehnico - organizatorice costul unui material pe un
produs se reduce de la 75 la 70 lei, ponderea cheltuielilor cu acest material în costul produsului
fiind de 0,8, reducerea costului produsului ca urmare a aplicării măsurii respective se calculează
în felul următor:

Rpcm=100×0,8 = 5,3%

II. Căile de reducere a cheltuielilor ocazionate de factorul de muncă. Se are în vedere o

normare ştiinţifică a muncii, stabilirea exactă a necesarului de salariaţi pe categorii de pregătire,
creşterea productivităţii muncii.

Sporirea productivităţii muncii influenţează reducerea costului de producţie sub mai multe
aspecte. În primul rând, prin sporirea cantităţii de produse create în aceeaşi unitate de timp.
Retribuţia, precum şi celelalte cheltuieli se vor repartiza la o cantitate mai mare de produse,
reducându-se cheltuielile de muncă pe unitatea de produs.
În al doilea rând, o dată cu creşterea productivităţii muncii se reduc cheltuielile fixe repartizate
pe unitatea de produs.

Pentru a calcula influenţa creşterii productivităţii muncii asupra reducerii costurilor de producţie,
se poate folosi următoarea relaţie:

Rpc= (1-)×Kr ×100,

în care:

Rpc - reprezintă reducerea procentuală a costurilor de producţie sub influenţa reducerii

cheltuielilor cu retribuţia, ca urmare a creşterii productivităţii muncii;

r - procentul de creştere a retribuţiei medii;

Ppm - procentul de creştere a productivităţii muncii,

Kr - coeficient care exprimă ponderea fondului de retribuire în costul de producţie planificat.

1. III. Căile de reducere a cheltuielilor administrative, ce au în vedere

raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei reducerea unor cheltuieli generale
de deficienţe în conducere (amenzi, penalizări), raţionalizarea cheltuielilor legate de pază
şi securitatea firmei, poştă, telefon, telegraf etc.

Reducerea unor asemenea cheltuieli se poate asigura prin înfăptuirea unor măsuri economico-
organizatorice:

 realizarea proporţiilor optime între personalul productiv şi cel neproductiv;

 mecanizarea lucrărilor de calcul, de evidenţă, statistică şi planificare;
 respectarea cu stricteţe a normelor şi normativelor cheltuielilor administrativ-
gospodăreşti ş.a.

1. IV. Căile de reducere a costului de producţie prin îmbunătăţirea folosirii

capacităţii de producţie. Ca rezultat creşte volumul producţiei, ceea ce duce la
reducerea pe unitatea de produs a cheltuielilor convenţional-constante, în special a celor
referitoare la amortizarea, repararea şi întreţinerea utilajului.

Acestea însă sunt căi generale care se particularizează în acţiuni concrete în cadrul fiecărei firme,
corespunzător condiţiilor specifice ale acestora. La aceste căi pot fi adăugate acelea care sunt
particulare, la un moment dat, fiecărei firme.

Indicatorii reducerii costului de producţie

Planificarea reducerii costurilor de producţie pentru întreaga producţie marfă presupune

stabilirea următorilor indicatori:
 1. Cheltuieli la un leu producţie-marfă.

Acest indicator se calculează pentru perioada de dare de seamă şi pentru perioada de plan,
conform următoarei relaţii:

Chb =.

Chp=

în care:

Chb, Chp - reprezintă cheltuielile la un leu producţie marfă în perioada de bază şi respectiv de
plan;

qib, qip - cantitatea de producţie pentru un produs “i” în perioada de bază şi respectiv de plan;

Pib, Pip - preţul unitar pentru produsul “i” pentru perioada de bază şi respectiv de plan.

1. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu producţie-marfă în perioada de

plan, faţă de perioada de bază (Rac)

Rach = Chpe - Chb

1. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfă în perioada de plan

faţă de perioada de bază (Rpo)

Rpc = • 100

sau

Rpc = • 100

1. În ramurile, în care cheltuielile materiale deţin o pondere mare în cadrul costului de

producţie se calculează cheltuielile materiale la un leu producţie-marfă, potrivit
următoarei relaţii:

Chmb =

Chp=

în care:

Chmb ,Chmp - reprezintă cheltuielile materiale la un leu producţie-marfa în perioada de bază şi

respectiv perioada de plan;
Cmib , Cmip - cheltuieli materiale pe unitatea de produs în perioada de bază şi respectiv perioada
de plan,

Cmib ,Cmip- costul de producţie unitar pentru un produs “i” în perioada de bază, şi respectiv în
perioada de plan.

1. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor materiale la 1 leu producţie marfa în

perioada de plan, faţă de perioada de bază (Racm)

Racm = Chmp - Chmb

6 Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie - marfa în perioada de plan faţă de cea
de bază (Rpcm)

Rpcm =*100

TEMA IX. Planificarea procesului de producție

1. Caracteristica generală a sistemului de planificare şi clasificarea lui.

Planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată funcţia de bază a

managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă, unitatea economică trebuie să aplice
un anumit sistem de planificare.

Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şi

conducerea pe bază de plan a activităţii economice.

Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un plan bine elaborat sau
fără a desfăşura o anumită activitate de planificare.

Un plan bun, în opinia businessmanului canadian L.Doyle, este una din condiţiile de bază ale
succesului oricărei firme (Дойл Л. Как создать предприятие: пер. с англ. - Талинн, 1991,
c.10,11). A pătrunde pe piaţă cu producţia, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat
înseamnă un eşec garantat.

Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată Din contra, în lupta

concurenţialх, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune producătorii să planifice foarte
minuţios activitatea sa Mecanismul de piaţă acţionează mult mai dur decât repartizarea
centralizata a resurselor, în care factorul subiectiv joacă un rol primordial Despre aceasta ne
vorbeşte experienţa firmelor străine

Astfel, concernul italian "hat începând cu anii ‘70 a început să lucreze conform planurilor de t
ani. dar din 1988 au trecut la planificare cincinala. Planurile cincinale ale concernului “Fiat” sunt
continue şi sunt coordonate cu planificarea curentă şi operativ de producere.

Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele sale aspecte
necesitând o clasificare după mai multe

criterii.
 1. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu obiectivele de
dezvoltare. Se evidenţiază.

 planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf, pe un termen

lung;
 planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe perioade mai
scurte.

1. După orizontul de timp la care se referă:

 planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o perioada de mai mulţi

ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori economici pe ani. Deoarece la
elaborarea planului de perspectivă nu pot fi cunoscute toate elementele tehnice şi
economice şi deoarece în viaţa economică au loc în mod continuu schimbări, se impun
actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de perspectivă la realităţile concrete. Aceasta
se realizează practic prin planurile anuale a căror elaborare formează conţinutul
planificării curente.
 planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care rezultă din
planificarea de perspectivă a unităţii industriale.
 planificare operativă - se elaborează pe un trimestru, o lună, decadă, săptămână, schimb,
oră.

1. În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:

 planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în obiectivele sale

prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.
 planificare la nivelul de unitate economică.

IV. În raport cu modul de formalizare:

 planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu compartimente
specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de indicatori economici.
 planificare informată - nu are un caracter de continuitate, nu este obligatorie, folosindu-se
metode ce pornesc de la competenţa celor ce lucrează. Se utilizează, de obicei, în
întreprinderile mici şi mijlocii.

V. În raport cu conţinutul activităţii de planificare:

 planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea principalilor indicatori

cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii industriale.

planificarea operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a planificării interne care se ocupă

cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare,
locuri de muncă) pe termene scurte (lună, decadă, zi, schimb, oră). Concretizează şi asigură
îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de dezvoltare economico-socială.

2.Planul dezvoltării economico-sociale a întreprinderii. Ordinea elaborării.

La nivelul unei unităţi economice, în cadrul unei planificări formale se poate elabora un plan de
dezvoltare economică socială, prin cuprinsul căruia se precizează indicatorii de bază cantitativi şi
calitativi, ce urmează să fie realizaţi, termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul
prevăzut al costurilor şi al profiturilor.
Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atât mai uşor e de realizat,
necesită resurse mai puţine, asigură o calitate înaltă

Pentru elaborarea planului unității economice este necesară atât informaţie externă, cum ar fi
cercetările de marketing, prognozele, precum şi informaţia internă:

 mărimea şi structura capacităţii de producţie;

 numărul personalului, calificarea lui;
 starea financiară;
 necesarul de mijloace circulante ş a.

Luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor ce folosesc planificarea formală, un

plan de dezvoltare economico - social poate avea următoarele secţiuni:

1. Producţia industrială: fabricarea şi realizarea;

2. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia;
3. Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico - ştiinţific;
4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor;
5. Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;
6. Investiţii şi construcţii capitale;
7. Planul muncii şi al salarizării:

 asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;

 productivitatea muncii;
 salarizarea;

1. Activitatea economică externă;

2. Costuri de producţie, profitul şi rentabilitatea;
3. Organizarea protecţiei mediului ambiant;
4. Dezvoltarea socială;
5. Planul financiar.

Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse în funcţie de politica de
folosire a planificării la nivelul întreprinderii.

Planul producţiei industriale reprezintă baza de la care porneşte elaborarea celorlalte

compartimente ale planului unităţii economice. În practică, numărul compartimentelor planului
şi denumirea lor diferă în funcţie de mărimea întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile
existente, dar conţinutul activităţii de planificare nu se schimbă.

După elaborarea compartimentelor planului, se efectuează corectarea lor reciprocă şi echilibrarea

atât după resursele financiar - materiale, cât şi după timpul de executare.

În condiţiile unei economii de piaţă o parte a unităţilor economice nu au un portofoliu de

comenzi care să le permită o planificare riguroasă pe diferite perioade şi în funcţie de aceasta, să
se poată întocmi şi celelalte planuri.

În aceste condiţii activitatea de planificare trebuie să aibă un caracter foarte flexibil.

Elementul de pornire în elaborarea planului îl constituie prognozele de vânzări determinate pe

baza studierii cererii privind diferite produse.
În funcţie de aceste prognoze se întocmesc calculele de capacitate, care determină capacitatea de
ansamblu a unităţii industriale de a putea executa producţia posibilă de realizat cu utilajele
existente, cu forţa de muncă disponibilă, ţinând seama de stocurile de materiale existente.

În acest caz pot apărea situaţii, când capacitatea resurselor depăşeşte necesarul sau, situaţie
inversă, când necesarul de resurse depăşeşte capacitatea resurselor existente.

În fiecare din aceste situaţii se adoptă decizii optime.

1. 1. Planul de fabricare şi realizare: importanţa cerinţele de bază pentru elaborare.

Funcţia de bază a unităţii industriale este obţinerea unei anumite producţii, executarea unor
lucrări, care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe piaţa de desfacere.

Planificarea programului de producţie constă în determinarea sortimentului produselor, cantităţii,

perioadei de timp în care urmează să fie livrată producţia pe piaţă.

Problema principală cu care se confruntă în elaborarea acestui compartiment al planului este

posibilitatea de a realiza producţia fabricată. Se evidenţiază:

• produse pentru desfacerea pe pieţe anonime (de obicei, cantităţi mari de produse);

• produse executate la comanda beneficiarilor şi plătite de ei;

• forma combinată.

Importanţa planului “Producţia industrială" este determinată de următoarele momente:

 Compartimentul “Producţia industrială" concentrează misiunea unităţii industriale.

 Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclatura produselor, sub
raport cantitativ, calitativ şi a termenului, anumite produse care să corespundă cerinţelor
consumatorilor şi să asigure funcţionarea în mod normal a unităţii industriale.
 Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şi mărimea celorlalţi
indicatori, ce caracterizează activitatea industrială (necesarul de materiale, de personal
etc ).

Pornind de la importanţa acestei secţiuni, se impun anumite cerinţe pentru calcularea

indicatorilor planului:

1. Asigurarea fabricării unor produse cu caracteristici calitative superioare care să satisfacă

cerinţele consumatorilor pe diferite segmente de piaţă.
2. Asigurarea fabricării unor astfel de produse care ar permite o folosire raţională a
resurselor materiale, înlocuirea materialelor deficitare, scumpe sau de import cu altele
nedeficitare, mai ieftine sau existente în ţară.
3. Introducerea în plan a unor produse noi, pe baza studiilor de marketing, care ar asigura
reducerea costurilor de producţie.
 4. Asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor pentru executarea unor grupe de
produse asemănătoare.

Elaborarea planului producţiei industriale se efectuează în câteva etape:

1. Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţii respective. Aceasta se

referă atât la produsele care se încadrează în misiunea şi strategia elaborată, cât şi la produsele a
căror nomenclatură a putut fi estimată prin prognoze sau comenzi.

2 Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcarea calendaristică.

3 Determinarea stocurilor de producţie neterminată. Se are în vedere necesitatea

asigurării unei activităţi neîntrerupte, ritmice.

4 Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute cu mărimea

capacităţilor de producţie, determinarea gradului de utilizare a acesteia.

5 Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiile necesare

pentru îndeplinirea planului de producţie.

6 Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare a controlului

sistematic asupra îndeplinirii planului producţiei industriale.

4. Unităţile de măsură în clasificarea indicatorilor secţiunii „producţia industrială”.

În practica planificării producţiei industriale se utilizează un şir de indicatori exprimaţi în

anumite unităţi de măsură.

Cea mai variată este exprimarea indicatorilor în unităţi naturale sau fizice. Ei exprimă
destinaţia şi însuşirile naturale ale produselor şi se exprimă în unităţi corespunzătoare. De
exemplu, 2000 m2 de ţesătură, 100 t fontă, 1 mln kwh energie electrică ş.a. În acest caz,
parametrii de bază sunt m2, t, kwh ş.a

Producţia în unităţi naturale se stabileşte distinct pe fiecare produs sau pe grupe omogene de
produse, servind la elaborarea planului de aprovizionare tehnico-materială, la întocmirea
balanţelor materiale, la determinarea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie ş.a.

Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii unităţii industriale este efectuată şi în unităţi

convenţional-naturale. Aceste unităţi se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei
producţii considerate omogene. O unitate convenţional-naturală reprezintă o unitate de măsură
fizică a unui produs considerată în mod convenţional ca etalon pentru o grupă de produse cu
caracteristici asemănătoare. De exemplu, cărbunele în cărbune de o anumită putere calorică,
tractoarele - în tractoare convenţionale de o anumită putere etc.

Transformarea producţiei în unităţi convenţional-naturale se efectuează prin înmulţirea cantităţii

de producţie exprimată în unităţi fizice, a fiecărui produs cu un coeficient de transformare.

Pentru determinarea acestor coeficienţi se pot folosi diferite criterii, ca raportul între cantitatea
de muncă necesară pentru executarea unei unităţi de produs, între puterea calorică, costuri de
producţie ş a.
Unităţile de timp de muncă reprezintă acele unităţi de măsură care exprimă volumul producţiei
planificate prin cantitatea de muncă necesară executării ei, de regulă, în om-ore sau om-zile
normate.

Indicatorii exprimaţi în unităţile de măsură, indicate mai sus, prezintă anumite avantaje:

1 Forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi urmărirea comenzilor şi

contractelor.

2 Oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţii economice, cum ar

fi: consumul de materii prime, materiale, energie, timp de muncă, costurile, profitul.

3 Stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe de produse.

Aceşti indicatori prezintă şi unele limite:

 nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economii. neincluzând, de

exemplu, stocul producţiei neterminate;
 nu diferenţiază rezultatele în funcţie de performanţele calitative ale produselor;

• nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelul agenţilor economici şi

cu atât mai mult la nivele superioare de agregare.

Unităţile valorice reprezintă unităţile folosite în mod obligatoriu pentru exprimarea producţiei.
Cu ajutorul lor se determină volumul şi dimensiunea unei producţii neomogene, nivelul
productivităţii muncii în condiţiile unei producţii variate.

5. Indicatorii valorici ai producţiei industriale.

Din rândul indicatorilor valorici principali la nivelul unităţii industriale fac parte:

 producţia marfa;
 producţia globală;
 producţia netă;
 producţia realizată.

Producţia marfă (Veniturile totale din activitatea de bază). Exprimă valoric rezultatele finale
(produse finite, semifabricate, lucrări industriale) livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la
export sau pe piaţa internă ori folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii.

În producţia marfă se includ:

 valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime, materialelor
proprii sau achiziţionate;
 valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;
 valoarea lucrărilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi din afară;
 valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele de
transport proprii;
 valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a fi consumate pentru
reparaţii capitale.
Produsele finite reprezintă acele produse a căror prelucrare a fost terminată în unitatea respectivă
şi sunt destinate livrării la alţi

agenţi economici sau consumate în sectoarele neindustriale din unitatea respectivă.

Lucrările cu caracter industrial includ activităţi prestate pentru alţi agenţi economici, şi pentru
sectoarele neindustriale din unitatea respectivă. Aceste lucrări au drept scop restabilirea valorii
de utilizare a unor produse ori ridicarea performanţelor calitative ale unor produse existente prin
operaţii de finisare, vopsire etc.

Indicatorul producţiei marfă prezintă avantaje legate de faptul că exprimă întregul volum al
producţiei unităţii industriale, indiferent de unitatea naturală de exprimare, elimină influenţele
exercitate de posibila schimbare a destinaţiei unor produse (de exemplu, consuni intern sau
livrare din afară). Totuşi acest indicator nu poate cuprinde modificările Soldului producţiei
neterminate, şi prin urmare, nu poate fi utilizat cu o maximă eficienţă la agenţii economici cu
producţia complexă şi cu ciclu lung de fabricaţie.

Producţia globală (PG) - la moment nu se calculează.

PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care se mai adaugă.

 creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil din producţia

proprie;
 creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată.

Producţia neterminată reprezintă un element intermediar între materia primă şi semifabricat ori
între semifabricat şi produsul finit şi reprezintă producţie a cărui proces de execuţie nu a fost
terminat, procesul tehnologic fiind în curs de derulare.

Semifabricatele - reprezintă produse obţinute din producţia proprie, care au parcurs unul sau
mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la următoarele secţii pentru terminarea prelucrării în
vederea obţinem unui produs finit. fie sunt livrate ca atare altor agenţi economici.

Producţia netă (PN) - reprezintă valoarea nou-creată în activitatea productivă.

PN poate fi calculată prin două metode:

a) Metoda de producţie (indirectă). PN se calculează ca diferenţă dintre

valoarea PG şi cheltuielile materiale:

PN = PG- ChM Cheltuielile materiale:

 materii prime şi materiale;

 combustibil, energie, apă;
 servicii prestate de alte unităţi;
 amortizarea fondurilor fixe;
 alte cheltuieli materiale.

b) Metoda de repartiţie (metoda directă). PN se calculează prin însumarea directă a

elementelor componente:

 retribuţiile;
  contribuţiile asupra retribuţiilor;
 contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică;
 profitul net;
 alte elemente ale muncii vii.

Producţia realizată (PR) - exprimă valoarea producţiei livrate într-o perioadă de timp şi pentru
care s-au efectuat complet operaţiunile de decontare între producător şi beneficiar.

Din producţia marfă se scade modificarea stocurilor de producţie finită la depozit şi modificarea
stocurilor de producţie descărcată, dar neplătită.

TEMA X. Cadrul conceptual al calității produselor

1. Importanţa, conţinutul şi caracteristicile calităţii produselor.

În condiţiile de tranziţie la economia de piaţă un rol primordial îi revine îmbunătăţirii

permanente a calităţii' producţiei, cu semnificaţii deosebite pentru creşterea eficienţei activităţii
economice, pentru satisfacerea cerinţelor privind producţia şi consumul. Competiţia pe piaţa
internă şi internaţională a făcut ca firmele să se preocupe permanent de calitatea produselor şi
serviciilor, astfel încât acestea să corespundă necesităţilor sociale. Efectele favorabile ale sporirii
calităţii produselor se concretizează în creşterea productivităţii muncii, reducerea costului
producţiei, creşterea rentabilităţii etc.

Cuvântul “calitate” îşi are originea în latinescul “quales” care are înţelesul de a “fi”. Pornind de
la acest lucru, literatura de specialitate prezintă un număr considerabil de definiţii ale
conceptului.

Astfel calitatea este considerată “ansamblul proprietăţilor unui produs, exprimate prin parametri
tehnico-economici, grad de utilitate, eficienţa economică în exploatare etc. a căror evaluare
permite să se aprecieze măsura în care produsul răspunde cerinţelor consumatorilor cărora le este
destinat”(21,p.241). Sau “calitatea produselor reprezintă totalitatea proprietăţilor pe care le
posedă un produs, măsura în care el satisface necesităţile, ca rezultat al performanţelor tehnico-
economice şi estetice, al gradului de utilitate şi eficienţă economică pe care le asigură în
exploatare” .

Această listă poate fi prelungită, însă un pas important în formarea unei concepţii unanim
acceptate privind calitatea l-a constituit difuzarea unor documente de referinţă, eliberate de
diferite organizaţii internaţionale, regionale şi naţionale, specializate în standardizare, dintre care
un rol primordial îl are Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO).

în contextul economico-social actual calitatea este definită conform standardului ISO 8402 1986
ca “ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu care îi conferă acestuia
aptitudinea de a satisface necesităţile exprimate sau implicite”. Calitatea produselor este o
noţiune complexă dinamică, conţinutul ei evoluând în pas cu necesităţile practice.

Aprecierea obiectivă a calităţii produselor poate fi realizată în dependenţă de felul cum se

comportă produsul respectiv în procesul utilizării

Noţiunile de “calitate a producţiei” şi “calitate a produselor” se întrepătrund ca sferă, ele nu sunt

totuşi sinonime. Noţiunea de calitate a producţiei are ca sferă mai largă, reflectând calitatea
întregului proces de producţie, totalitatea produselor omogene sau neomogene, rezultate
corespunzătoare sau nu din punct de vedere calitativ, laturile pozitive şi negative ale tehnologiei
de fabricaţie, nivelul organizării producţiei şi a muncii

Calitatea produselor reprezintă expresia finală a calităţii producţiei concretizând nivelul tehnic,
performanţele constructive şi economice, estetice, ergonomice.

În vederea măsurării şi aprecierii calităţii unui produs se folosesc caracteristicile de calitate, care
reprezintă acele însuşiri sau caracteristici ce conferă calitatea acestuia.

Caracteristicile de calitate se împart în patru grupe principale:

 funcţionale;
 psihosenzoriale şi sociale.
 ergonomice;
 de disponibilitate

Caracteristicile funcţionale au un caracter diferit, referindu-se la însuşirile legate de folosirea

produsului şi la aspectele tehnice şi economice

Aspectul tehnic vizează - concepția sub raport constructiv, tehnologic siguranţa în utilizare,
parametrii funcţionali etc.

Aspectul economic exprimă nivelul de productivitate, cheltuielile legate de fabricaţia şi folosirea

produselor. Se referă de asemenea la consumul specific, durata economică de viaţă, nivelul
preţurilor, ambalarea produselor ş a

Caracteristicile psiho-senzoriale şi sociale concretizează unele aspecte cu caracter estetic ale

produselor (culori, desene), organoleptice (gust, miros etc.) sau de exploatare (zgomot, confort
etc).

Elementele sociale au în vedere, în special, influenţa pe care utilizarea unor produse o are asupra
mediului ambiant, cum ar fi poluarea atmosferei, a apelor etc.

Caracteristicile ergonomice determină relaţia om-maşină. În acest sens produsele trebuie să fie
astfel concepute ca în procesul de utilizare să permită uşurarea muncit, comoditatea în
exploatare, securitatea şi protecţia muncii, confort şi ambianţă la locul de muncă.

Caracteristicile de disponibilitate exprimă proprietăţile de a fi apt de folosire la diferite

solicitări.

1. 1. Criteriile de apreciere şi indicatorii de exprimare a nivelului calităţii produselor.

Pentru măsurarea şi caracterizarea calităţii produselor se poate folosi un sistem de indicatori, din
rândul cărora cei mai importanţi sunt:

a) indicatorii parţiali ai calităţii produselor;

b) indicatorii, care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor;

c) indicatorii rebuturilor;
d) indicatorii reclamaţiilor consumatorilor.

Indicatorii parţiali. Pentru exprimarea lor se folosesc unităţile de măsură corespunzătoare

parametrilor luaţi în consideraţie. De exemplu, greutatea pe un cal putere, puterea maximă,
umiditatea, gradul de aciditate, procentul de grăsime, de sare ş a.

Indicatorii variaţi de calitate se înscriu în standardele de stat, norme interne sub forma unor
limite în care trebuie să se încadreze caracteristicile produsului.

Aprecierea calităţii produselor se face prin compararea rezultatelor deţinute pe baza măsurării
concrete a produselor cu limitele sau nivelele prevăzute în standard.

Indicatorii care exprimă ponderea produselor de calitate superioară în totalul produselor de

acelaşi fel se folosesc în acele ramuri la care produsele pot fi încadrate in funcţie de
caracteristicile lor de calitate, pe clase de calitate sau sorturi şi exprimă, în procente, raportul
dintre valoarea produselor de calitate superioară şi valoarea producţiei ce se realizează în mai
multe calităţi

Pentru producţia omogenă se foloseşte ca indicator în acest sens, coeficientul mediu

dualitate, care se calculează ca o medie aritmetică ponderată, luându-se in calcul clasele de
calitate sau sorturile şi cantitatea de produse corespunzătoare fiecărei clase sau sort, conform
formulei:

C=

în care:

C - reprezintă coeficientul mediu de calitate?

c - cifra care exprimă clasa de calitate sau sortul

l - pentru calitatea extra, 1 - pentru calitatea 1,2-2 ş.a.m.d,);

q - cantitatea de produse,corespunzătoare fiecărei clase sau sortiment.

Dacă se notează cu q2, adică ponderea produsului

fiecărei calităţi faţă de total producţie, coeficientul mediu de calitate se mai poate calcula şi
astfel

C= Σc*q2

în acest caz, cu cât valoarea coeficientului mediu de calitate este mai mică, cu atât calitatea
produselor este mai ridicată.

Pentru a compara situaţia calităţii efective a produselor cu situaţia preconizată, se calculează

indicele coeficientului mediu de

calitate (Ic), ca raport între coeficientul mediu de calitate efectiv (C1) şi cel preconizat (C0 ),
conform următoarei relaţii:

Ic=
indicatorii rebuturilor - ei caracterizează în mod indirect calitatea produselor, reflectând
nivelul de organizare şi de desfăşurare a procesului de producţie, deci calitatea activităţii
întreprinderii. •

Folosirea acestei grupe de indicatori are la bază împărţirea producţiei fabricate de către
întreprindere în producţie bună şi rebuturi.

Rebut este acel produs, care nu se încadrează în cerinţele de calitate prevăzute în standarde,
norme interne. Rebuturile se pot împărţi după caracteristicile tehnico-economice şi după locul de
apariţie.

După primul criteriu, rebutul poate fi recuperabil - când defectele constatate pot fi înlăturate
după anumite prelucrări şi nerecuperabil sau definitiv - când remedierea este imposibilă sau
neraţională.

După locul de apariţie rebutul poate fi intern - când este descoperit în unităţile de producţie şi
extern - când este descoperit de consumatori.

Pentru măsurarea rebuturilor şi a pierderilor înregistrate se calculează următorii indicatori:

 valoarea producţiei rebutate (Rv);

 procentul de producţie rebutată;
 pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei

(Pr);

d) procentul de pierderi din producţia rebutată Valoarea producţiei rebutate se calculează

conform formulei.

Rv= Σqrd *c+Σqrm *Crm

în care:

qrd - reprezintă cantitatea de producţie rebutată definitiv;

c - costul unitar al produsului,

qm - cantitatea de rebuturi remaniată,

C'rm - costul unitar al remanierii

Procentul producţiei rebutate:

rp= *100%

q - cantitatea de produse bine fabricate.

Pierderile valorice înregistrate din rebutarea producţiei se determină în felul următor: din
valoarea producţiei rebutate se scad o serie de sume ce se recuperează din valorificarea
rebuturilor, din sumele reţinute de la cei vinovaţi de provocarea rebutului şi din sumele restituite
de către furnizori pentru materialele necorespunzătoare ce au determinat apariţia rebuturilor.

Pr= Rv -Srec

Procentul de pierderi din producţia rebutată:

Cpr= x 100%

în care:

Srec - sumele recuperate de întreprindere;

q - cantitatea de produse fabricată de întreprindere;

c - costul unitar al produsului,

Cpr - procentul de piei den din producţia rebutată.

Indicatorii reclamaţiilor consumatorilor fac parte din categoria indicatorilor lipsei de calitate
şi se referă la:

 cantitatea produselor refuzate la recepţie sau reclamate în perioada de garanţie şi valoarea

acestora;
 ponderea cantitativă sau valorică a produselor, refuzate sau reclamate în totalul
producţiei;
 cheltuieli pentru remedierea produselor refuzate sau reclamate.

În unele cazuri pot fi utilizaţi şi alţi indicatori,printre care:

 Indicatorii cumulativi. Se utilizează la produsele complexe, la care calitatea nu se poate

reduce la o singură caracteristică, iar importanţa fiecărei caracteristici este diferită.
Indicatorul se determină astfel:

Kcum = Σ(X i *g t)

în care:

Xi - valorile caracteristicilor calitative,

gt - ponderile acordate fiecărei caracteristici.

Acest indicator poate fi utilizat atât pentru comparaţii în timp, cât şi pentru selectarea furnizorilor
ori producătorilor diferiţi ai unuia şi aceluiaşi tip de produs.

Metoda punctajului Este utilizabil în industria textilă, alimentară şi a bunurilor de consum

Punctajul se acordă proporţional cu nivelul performanţelor calitative. Prin constituirea unor
limite de punctaj, se pot alcătui clase de calitate. De exemplu, se acordă 100 puncte pentru clasa
extra, 96 - 99 — pentru clasa întâi etc.

1. 2. Controlul calităţii producţiei fabricate.

Asigurarea unei calităţi ridicate nu poate fi realizată fără existenţa unui sistem de control care să
furnizeze informaţii la timp în legătură cu desfăşurarea procesului de fabricaţie şi să intervină
operativ şi eficient pentru înlăturarea cauzelor perturbatoare din procesul de producţie.

Controlul calităţii este determinat ca tehnicile şi activităţile cu caracter operaţional utilizate

pentru îndeplinirea condiţiilor de calitate.

Organizarea controlului tehnic de calitate necesită o bună pregătire tehnică a realizării lui prin
elaborarea tehnologiei de control tehnic şi proiectarea şi executarea echipamentului de control.

Din rândul mijloacelor de mecanizare şi automatizare folosite în mod curent pentru realizarea
controlului tehnic pot fi numite:

 dispozitive de măsură şi control;

 semiautomatele şi automatele de sortare şi control,
 aparatura automatizată de măsură şi control a

proceselor;

 dispozitive de reglare, blocaj şi protecţie.

De asemenea, pentru efectuarea controlului tehnic se folosesc aparatura şi metodele fizice de

control, cum sunt metodele analizei spectrale, ale defectoscopiei magnetice ş a. Cu mult succes
se foloseşte pentru controlul calităţii televiziunea industrială. O atenţie deosebită trebuie acordată
revizuirii periodice a parametrilor de calitate în vederea aducerii lor la nivelul cerinţelor
mondiale.

Se evidenţiază câteva forme de control al calităţii producţiei:

 control de recepţie;
 control de fabricaţie;
 controlul produsului finit

Controlul de recepţie sau eonii olul premergător include:

 controlul materiilor prime şi al materialelor. Pentru a-1 efectua este necesar de a cunoaşte
elementele cai e trebuie controlate: ale problemelor sau încercărilor necesare pentru
respectarea calităţii, ale metodelor de control şi aparaturii necesare pentru efectuarea
controlului.

Controlul sculelor, instrumentelor, aparaturii de măsură şi control. Calitatea şi precizia

funcţionării maşinilor, utilajelor influenţează în mod direct asupra calităţii produselor-fabricate.
Aceasta presupune efectuarea unui control periodic asupra exactităţii şi preciziei funcţionării lor
atât în decursul folosirii lor, cât şi în perioada de efectuare a reparaţiilor.

Control de fabricaţie. Are rolul de a evita rebuturile sau pierderile ca urmare a ne respectării de
către muncitori a tehnologiei de fabricaţie.

Acest control se efectuează prin controlul distribuirii la puncte fixe de control sau la posturi
mobile.

Acest control poate fi efectuat la rândul său sub diferite forme:

  controlul primului produs executat;
 controlul prin sondaj;
 controlul continuu,
 controlul final ş a.

Controlul produsului finit presupune controlul final al procesului de producţie.

În cadrul întreprinderilor industriale se folosesc două grupe de metode de control al calităţii

produselor:

 metode de control deterministe;

 metode de control probabiliste sau statistice.

Metoda determinată - se foloseşte pentru controlul

produselor sau pieselor de mare importanţă, a căror defectare poate provoca stagnarea unor
utilaje sau agregate de mare complexitate. Acest control se efectuează pentru fiecare piesă în
parte. El se mai numeşte controlul total sau control sută la sută.

Efectuarea acestui control este costisitor, necesită un timp destul de mare, ceea ce face ca
folosirea lui în condiţiile producţiei de serie să aibă un caracter limitat.

Metoda statistică - se foloseşte la controlul de recepţie al diferitor materii prime, materiale,

piese sau alte componente achiziţionate ale unui produs, la controlul procesului tehnologic şi al
produselor finite.

Această metodă este eficientă şi asigură reducerea pierderilor din rebuturi, reducerea cheltuielilor
materiale şi a timpului de efectuare a controlului, permiţând totodată o cunoaştere precisă a
situaţiei calităţii produselor.

Se foloseşte în condiţiile producţiei de serie sau de masă, atunci când controlul se face prin
sondaj

Folosirea acestei metode se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale:

 regularitatea observărilor sistematice;

 efectuarea controlului probelor selective;
 înscrierea rezultatelor observărilor pe un grafic de control;
 folosirea rezultatelor controlului pentru corectarea condiţiilor procesului tehnologic şi
prevenirea rebutului.

Pentru asigurarea calităţii se utilizează metoda controlului calităţii totale.

Controlul calităţii totale este o metodă de integrare a eforturilor grupelor de luciu dintr-o firmă
pentru menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii în conformitate cu necesitatea socială şi cerinţele
beneficiarilor, în condiţii de rentabilitate pentru producător.

Scopul acestei metode este de a stabili şi a reduce sau elimina cauzele care au determinat apariţia
neconformităţilor.

Implementarea metodei controlului calităţii totale necesită:

  efortul întregului personal al firmei in realizarea calităţii;
 eliminarea progresivă a pierderilor şi a pasivităţii activităţilor firmei;

recunoaşterea calităţii ca fiind problema “fiecărui şi a tuturor”.

Costurile calităţii

Costurile calităţii se exprimă prin ansamblul cheltuielilor efectuate în vederea asigurăm calităţii
produsului şi a serviciului la nivel prestabilit

Costurile calităţii se clasifică după Asociaţia Franceză a Calităţii în următoarele trei categorii

 cositurile de prevenire .a apariţiei defectelor;

 cosituri de identificare a defectelor;
 costurile noncalităţii.

Totalitatea cheltuielilor, cuprinse în costurile calităţii, formează costul total al calităţii.

În mod tradiţional, costurile asociate cu calitatea scăzută sunt corelate cu marfa rebutată, munca
efectuată din nou, efort excesiv cheltuit pe încercări şi verificări. Aceste costuri sunt uşor de
înţeles, dar în registrele contabile ale firmelor se fac foarte puţine referinţe la ele. în plus, slaba
conducere a calităţii duce la costuri care ar putea fi evitate, cum ar fi:

• însuşirea materialelor datorată proiectării defectuoase şi proceselor de fabricaţie

ineficiente;

• stocuri mari ce rezultă dintr-o alegere greşită a furnizorilor şi un control ineficient al

calităţii produselor aprovizionate;

• deteriorării în timpul depozitării şi transportului din cauza manipulării, ambalării şi

depozitării defectuoase ş a.

În stabilirea structurii costurilor calităţii firma trebuie să se orienteze spre costurile de prevenire
şi de identificare a defectelor. Ele trebuie astfel dimensionate, încât să se asigure un echilibru
între costul total al calităţii şi nivelul de satisfacere a calităţii, impus de beneficiarii.

1. 3. Certificarea calităţii produselor.

O dată cu reducerea barierelor comerciale şi liberalizarea economică din fostele ţări socialiste se
observă o expansiune rapidă a comerţului internaţional. Marii producători din Europa şi America
de Nord se bazează din ce în ce mai mult pe ţările în curs de dezvoltare pentru aprovizionarea cu
componente şi subansamble în domeniul tehnologic intermediar şi la nivel primar din cauza
competiţiei intense şi a creşterii preţurilor la forţa de muncă din aceste ţări. Acceptarea acestor
întreprinderi drept furnizori depinde de posibilitatea lor de a respecta standardele internaţionale
ale calităţii. În afară de aceasta, vor trebui să dea asigurări cu privire la capacitatea lor de a
produce la calitatea cerută şi de a respecta angajamentele de livrare. De aici, o necesitate
inevitabilă pentru intrarea şi susţinerea afacerilor pe piaţa exportului, devine certificarea calităţii
produselor în conformitate cu ISO 9000.
Seria de standarde ISO au fost elaborate de reprezentanţii a mai mult de 30 ţări, inclusiv SUA,
Canada, Anglia, Japonia, Germania, Franţa, Suedia etc. Ele iau în consideraţie practica mondială
a diferitor forme şi metode de dirijare a calităţii la toate stadiile vieţii produsului. Companii şi
guverne alocă în prezent resurse considerabile dezvoltării infrastructurilor pentru a fi în
conformitate cu standardele ISO.

Pentru industrii plasate în afara ţărilor Uniunii Europene, certificarea calităţii este înţeleasă ca un
paşaport pentru intrarea pe piaţa UE. Chiar şi companii mari din Japonia şi SUA, cu programe
pentru controlul calităţii bine concepute, sunt în căutare de certificări în conformitate cu
standardele ISO 9000, pentru a obţine credibilitate la nivel internaţional Dacă ţările în curs de
dezvoltare, inclusiv Republica Moldova, doresc să câştige o parte importantă a pieţelor europene
şi nord-americane, a devenit absolut necesară instituirea sistemelor calităţii

Conform definirii organizaţiei ISO, certificarea este o acţiune care confirmă, prin intermediul
certificatului, dacă produsul sau serviciul corespunde unui anumit standard sau unui document
tehnico-normativ.

Fără certificat este imposibilă realizarea produselor pe piaţa altor ţări.

Certificarea, în dependenţă de conţinutul ei, de volumul măsurilor luate pentru asigurarea

calităţii producţiei, participarea (sau neparticiparea) organizaţiilor străine, la controlul calităţii se
împarte în autocertificare şi certificarea cu ajutorul unei terţe părţi.

Practica unui şir de ţări ne arată că principalele condiţii ale autocertificării sunt următoarele:

• prezenţa tuturor cerinţelor faţă de calitatea producţiei (standarde şi alte),

 nivelul înalt de organizare a controlului calităţii la întreprinderi (controlul calităţii

materiei prime şi a semifabricatelor, a proceselor tehnologice);
 înţelegerea deplină de către întreprinderile producătoare a responsabilităţii anunţării
despre corespunderea producţiei cerinţelor standardelor, actelor normative.

Autocertificarea a primit răspândire în SUA, Germania, Canada alte ţări.

Autocertificarea este legată de introducerea sistemelor eficiente de calitate a produselor. Multe

din firmele de peste hotare, în lupta concurenţială pentru piaţa de desfacere, se conduc nu atât de
micşorarea preţurilor, cât de mărirea calităţii, urmând principiul: “calitatea trăieşte împreună cu
produsul, iar preţul se uită repede”.

Certificarea cu prezenţa persoanei a treia presupune participarea organizaţiilor specializate care

controlează dacă măsurile luate sunt corecte şi execută încercarea modelelor, controlul
proceselor tehnologice şi sistemelor de calitate.

În Moldova, de asemenea, se efectuează anumiţi paşi în direcţia certificării calităţii. În octombrie

1995, Parlamentul Republicii Moldova a luat decizia de a se încadra în rândul membrilor
organizaţiei internaţionale ISO. Aceasta îi va permite Moldovei să lărgească piaţa de desfacere a
mărfurilor produse în republică, primească un volum impunător de informaţie despre standardele
internaţionale, ridicarea prestigiului sistemei naţionale a standardelor şi certificării. A fost
introdusă certificarea producţiei în Moldova, ceea ce a permis aprecierea mai obiectivă a calităţii
şi securităţii produselor.
În Moldova conducerea activităţii de certificare se efectuează de către organul naţional pentru
standardizare.

n 1995 a fost încheiat contractul referitor la înregistrarea reprezentanţei SGS în Republica

Moldova.

SGS (Societe Generale de Surveillance) are sediul principal la Geneva, este cea mai mare
organizaţie internaţională în domeniul controlului calităţii şi certificării. Fiind fondată în 1878, în
prezent are reprezentanţe în mai mult de 140 de ţări.