Ministerul Educaţiei Naţionale

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
(CIDIFR)

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICA

PROGRAM DE LICENȚĂ: INGINERIE MECANICA

TEORIA ELASTICITĂŢII

suport de curs pentru învăţământ cu frecvenţă redusă

AUTOR: Conf.dr.ing. Ştefan DIMITRIU

Anul III – sem.1

2015-2016
 TEORIA ELASTICITĂŢII

CURS 1

Definiţii

Elasticitatea: Propietatea unui corp de a-şi modifica forma şi dimensiunile sub acţiunea unor
forţe exterioare şi de a reveni de la sine la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea forţelor
exterioare care l-au deformat.

Structura: Mod de organizare internă , de alcătuire a unui corp sau a unui sistem; mod de asociere
a componenţilor unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma şi dimensiunile ficărui
element component, cum şi prin aranjarea lor, unul faţă de altul.

Rezistenţa materialelor: Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul comportării corpurilor

deformabile când se exercită asupra lor forţe din exterior şi cu studiul dimensiunilor pe care acestea
trebuie să le aibă ca să nu îşi modifice forma.

Rigiditatea: Reprezintă propietetea corpurilor de a nu se deforma sub acţiunea forţelor care se

execută asupra lor.

Stabilitatea: Reprezintă propietatea unui corp de a-şi menţine poziţia sau de a reveni la forma
iniţială.

Scurt istoric:
- 1675: Robert Hooke;
- 1807: Thomas Yung: modulul de elasticitate;
- 1828: Cauchy: formularea tensiunilor generalizate;
- 1887: Voigt: element de volum reprezentativ;
- 1909: Cosserat: deformarea unui corp este descrisă de doi vectori independenţi (deplasare şi
rotaţie).

Mediul se compune din elemente materiale cu şase grade de libertate.

Obiectul teoriei elasticităţii: Determinarea stării de tensiune şi deformaţii, determinarea

deplasărilor în anumite puncte în interiorul corpurilor considerate ideal elastice indiferent de forma
şi de natura din care sunt alcătuite corpurile, dar aflate în stare de echilibru static sau dinamic, sub
acţiunea unor încercări cunoscute.

Scopul: Elaborarea unor metode cât mai exacte la rezistenţă, rigiditate şi stabilitate la structură.
Comparaţia între rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii:

- Asemănare:
• acelaşi obiect de studiu;
- Deosebiri:

• în rezistenţa materialelor se urmăreşte stabilirea prin formule simple, uşor de aplicat, a

dimensiunilor structurilor pronind de la unele ipoteze restrictive;

• în teoria elasticităţii se urmăreşte rezolvarea exactă a problemelor fără a impune o

formă elementului de structură studiat; metodele de rezolvare sunt generale şi soluţile obţinute se
obţin cu ajutorul unor elemente de matematică mai avansate;

• rezistenţa materialelor studiază în general elemente de structuri care au o dimensiune

preponderentă (denumite corpuri cu fibră medie: grinzi , fire, stâlpi);

• în teoria elasticităţii se studiază elemente de structuri, în general altele decât cele

studiate în rezistenţa materialelor;

• în teoria elasticităţii se studiază trei aspecte de bază:

1. Aspectul geometric sau al deformaţilor: se scriu condiţii de contiunitate şi se

obţin ecuaţii geometrice;
2. Aspectul static: se scriu ecuaţii de echilibru şi se obţin ecuaţii statice;
3. Aspectul fizic: se scriu condiţii de elasticitate şi se obţin ecuaţii fizice.

Diferenţe între rezistenţa materialelor şi teoria elasticităţii:

- În funcţie de legătura dintre forţele exterioare şi tensiunile din interiorul elementelor de

structură:
• în rezistenţa materialelor se scriu ecuaţii sub formă globală pronind de la relaţii de
echivalenţă între tensiunile pe o secţiune şi eforturile secţionale;
• în teoria elasticităţii se utilizează condiţile la limită (condiţii pe/de contur), care
exprimă faptul că trebuie să fie respectate condiţii de echilibru pentru toate elementele de
volum din interiorul corpului, dar şi pentru elementele de pe conturul său.
- Din punct de vedere al aparatului matematic utilizat:

• în rezistenţa materialelor, ecuaţiile de echilibru conduc la ecuaţii alegebrice;

• în teoria elasticităţii , ecuaţiile de echilibru conduc la ecuaţii diferenţiale cu derivate

parţiale.
 Concluzii
1. Elasticitatea (structurală) elimină ipotezele restrictive din rezistenţa materialelor şi scrie
ecuaţile geometrice pe baza ipotezei mult mai generale a continuităţii deformaţilor.
2. Metodele elasticităţii mai riguroase pot fi aplicate şi elementele studiate în rezistenţa
materialelor.
3. Cu ajutorul elasticităţii se pot rezolva mult mai multe aplicaţii care nu pot fi aplicate în
rezistenţa materialelor.

Notiuni fundamentale
1. Forţe:
a. Forte de suprafaţă
b. Forte de volum

Forţa este o mărime vectorială:

- Direcţie;
- Sens;
- Modul;
- Punct de aplicaţie.

F = x ◊ i + y ◊ j + z ◊ k (1)
F = x2 + y2 + z 2 (2)

Dy x
X = lim
DV Æ0 DV

Dy y
Y = lim (3)
DV Æ0 DV
Dy z
Z = lim
DV Æ0 DV

m
r= (4)
v
g = r ◊ g (5)
 ÏdF = F ◊ dxdy
Ì ( 6)
Ódy = y ◊ dxdydz

2. Tensiunile
dp
pn = lim (7) - marime vectoriala
dAÆ0 dA
Tensiunea în punctul oarecare M poate lua o infinitate de valori. Mărimile orientate într-un
punct din spaţiu pot avea o infinitate de valori ce depind de direcţia de referinţă, se numesc
mărimi tensoriale.
pn - este o mărime tensorială care poate deveni o mărime vectorială când se referă la
tensiunea totală de pe un element de suprafaţă dus prin punctul respectiv.

p = s 2 +t 2 (8)

3. Deplasări şi deformaţii
- Deplasări si deformaţii liniare
OBSERVATIE: Se studiază numai deplasările corpului solicitat care rezultă cu o consecinţă a
deformării sale.
Deplasari
Ï Ïu ¸
Ô Ô Ô
Ô{d } = Ìv ˝
Ô ÔwÔ
Ó ˛
Ô
Ô Ïu x ¸
Ô Ô Ô
Ì{d } = Ìv y ˝ (9)
Ô Ôw Ô
Ô Ó z˛
Ôd T = {u v w}
Ô
Ô
Ô
Ó
- Deformaţii liniare (e > 0 alungiri; e < 0 scurtari)
 dDx
e x = lim
Dx Æ 0 dx

dDy
e y = lim
Dy Æ 0 dy

dDz
e z = lim
Dz Æ 0 dz

- Deformaţii unghiulare (g > 0 creste unghiul; g < 0 unghiul se micsoreaza)

Starea de deformaţie într-un punct M din spaţiu reprezintă totalitatea deformaţilor specifice
liniare şi unghiulare pentru segmentele de dreaptă care pot fi duse prin punctul M.

g xy = g yx ¸
e x ;e y ;e z ¸ Ô
˝ (10) ; g yz = g zy ˝ (11)
g xy ; g yz ; g zx ˛
g zx = g xz Ô˛
s x ;s y ;s z ¸
Starea de tensiune: ˝
t xy ;t yz ;t zx ˛
Tensorul tensiune:
Ê s x t xy t xz ˆ
Á ˜
s = Át yx s y t yz ˜
Át ˜
Ë zx t zy s z ¯
 Ipoteze ale teoriei elasticităţii:

1. Modelul real al structurii este înlocuit cu un model de calcul

2. Mediul este continuu şi deformabil;
3. Elementul de structură studiat se află în echilibru, sub acţiunea forţelor exterioare şi a
forţelor de volum;
4. Spaţiul, timpul şi masa respectă condiţiile mecanicii clasice;
5. Materialul este perfect elastic;
6. Materialul este liniar elastic;
7. Materialul este omogen şi izotrop;
8. Materialul este liniar elastic şi respectă leagea lui HOOKE;
9. Ipoteza deplasărilor şi deformaţilor mici;
10. Deplasările liniare al punctelor corpului sunt mici în raport cu dimensiunile lui(se pot
scrie ecuaţii de echilibru pentru starea nedeformată);
11. Deformaţile liniare specifice şi lunecările specifice sunt neglijabile;
12. Rotirile sunt mici în raport cu unitatea, iar pătratele sunt neglijabile;
13. Pătratele deformaţilor specifice sunt neglijabile.
14. Corpurile sunt lipsite de tensiuni în absenţa solicitărilor exterioare;
15. Principiul efectului local - 1885 Barre de Saint-Venant: Dacă se înlocuieşte un sistem de
forţe exterioare S1 pe o zonă D suficient de mică de pe suprafaţa elementului de
structură , cu un sistem S 2 static echivalent cu S1 şi acţionând pe aceiaşi zonă D , atunci
starea de tensiuni suferă modificări locale importante, dar rămâne practic neschimbată
la o distanţă comparabilă cu dimensiunile zonei D.

Consecinţe:
1. Se poate studia starea de tensiune dintr-un corp dacă se cunoaşte tensorul rezultant într-un
punct exterior fără a fi precizată distribuţia efectivă a forţelor exterioare în oricare punct al
zonei de aplicaţie al forţelor.
2. Unele condiţii complicate pe contur pot fi înlocuite cu sisteme de forţe mai simple convenabil
alese.
3. Aplicarea principiului se va realiza cu atenţie în cazul barelor cu perete subţire sau
membrane.
4. Principiul nu se aplică la sisteme de corpuri.
CURS 2

Variaţia tensiunii în jurul unui punct

Se consideră un element de volum determinat de planul ABC.

dV = dxdydz (1)
În planul ZoY: normala la plan este X si direcţia paralelă este Y.

Æ
Æ Æ Æ
p = p x ◊ i + p y ◊ j + p z ◊ k (2)
Æ Æ Æ
i = j + k (3)

Pentru acest element de volum elementar solicitat de forţele exterioare şi interioare se scriu
în mod normal şase ecuaţii de echilibru.

Ïs X ◊ AOBC + s Y ◊ AAOC + s Z ◊ AAOB - p X ◊ AABC = 0

Ô
Ì- (4)
Ô-
Ó
dp
p = lim
dAÆ0 dA

(OAB ) = ( ABC ) ◊ cos g

(OBC ) = ( ABC ) ◊ cosa (5)
(OAC ) = ( ABC ) cos b

Ïcosa
Ô
Ìcos b (6) - dau direcţiile normalei la suprafaţă
Ôcos g
Ó
Ïa ¸
Ô Ô
Ìb ˝ - unghiurile lui Euler
Ôg Ô
Ó ˛

ÏÂ xi = 0
Ô
ÌÂ y i = 0 ( 4 )
'

ÔÂ z = 0
Ó i

Ï p x = s x ◊ cosa + t xy ◊ cos b + t xz ◊ cosg

Ô
Ì p y = t yx ◊ cosa + s y ◊ cos b + t xz ◊ cosg (7)
Ô
Ó p z = t zx ◊ cosa + t zy ◊ cos b + s z ◊ cosg

Ï px ¸ Ïcosa ¸
Ô Ô Ô Ô
Ì p y ˝ = [s ]Ìcos b ˝ (7 )
'

Ôp Ô Ôcosg Ô
Ó z˛ Ó ˛
Când se scriu ecuaţii de echilibru ca sume de momente egale cu 0, avem:

ÏÂ M xi = 0 Ït xy = t yx
Ô Ô
ÌÂ M yi = 0 (8)  Ìt xz = t zx (8 ' )
ÔÂ M = 0 Ôt = t
Ó zi Ó yz zy

Ès x t xy t xz ˘
[s ] = ÍÍt yx s y t yz ˙˙ (9)
ÍÎt zx t zy s z ˙˚

Observatie: Tensorul tensiune e un tensor simetric de ordinul trei.

Tensiuni principale:

Se notează s 1 ,s 2 ,s 3 şi reprezintă valorile de extrem (maxim, de centru şi minim) ale

tensiunilor , atunci când sistem de coordonate se roteşte în spaţiu în jurul punctului considerat.
det( A - l ◊ i ) = 0
sx -l t xy t xz
t yx sy -l t yz = 0 (10) - ecuatia caracteristica
t zx t zy sz -l

I1 ◊ l3 - I 2 ◊ l2 + I 3 ◊ l - I 4 = 0 (11)
Direcţile principale după care se manifestă valorile de extrem ale tensiunilor sunt definite prin
valorile cosinusilor directoare date de ecuaţia următoare:

cosa i cos b i cosg i

= = (12)
sy -l t yz sx -l t xz sx -l t xy
t zy sx -l t zx sz -l t yx sy -l
cos2 a i + cos2 b i + cos2 g i = 0
s x +s y +s z
sm = (13)
3

În sistemul de coordonate principal ataşat direcţilor principale, expresia tensorului tensiune

este:

Ès 1 0 0 ˘
[s ] = ÍÍ 0 s 2 0 ˙˙ (14) - cu convetia ca s 1 > s 2 > s 3
ÍÎ 0 0 s 3 ˙˚

Se definesc doi tensori:

Ès m 0 0˘
1.
Í
Tensorul simetric: Ss = 0 s 0 ˙ (15)
Í m
˙
ÍÎ 0 0 s m ˙˚
Ès x - s m t xy t xz ˘
Í ˙
2. Tensorul deviator: Ds =
Í t yx s y -s m t yz ˙ (16)
ÍÎ t zx t zy s z - s m ˙˚
[Ss ] + [Ds ] = [s ]
 În sistemuul de axe principale avem:
s 1 ,s 2 ,s 3
t xy = t yz = t xz = 0
p x = s 1 ◊ cos2 a
p y = s 2 ◊ cos2 b
p z = s 3 ◊ cos2 g
p 2 = s 12 ◊ cos2 a + s 22 ◊ cos2 b + s 32 ◊ cos2 g
s = s 1 ◊ cos2 a + s 2 ◊ cos2 b + s 3 ◊ cos2 g

Ï(s - s 2 )(s - s 3 ) + t 2 = (s 1 - s 2 )(s 1 - s 3 ) ◊ cos2 a

Ô
Ì(s - s 3 )(s - s 1 ) + t = (s 2 - s 3 )(s 2 - s 1 ) ◊ cos b
2 2
(17)
Ô(s - s )(s - s ) + t 2 = (s - s )(s - s ) ◊ cos2 g
Ó 1 2 3 1 2 3

p
∑ Daca a =  (s - s 2 )(s - s 3 ) + t 2 = 0 (18)
2
p
∑ Daca b =  (s - s 3 )(s - s 1 ) + t 2 = 0 (18)
2
p
∑ Daca l =  (s - s 1 )(s - s 2 ) + t 2 = 0 (18)
2

(18)- cercurile lui Mohr

Ês +s3 ˆ
O23 Á 2 ;0 ˜ - origine
Ë 2 ¯
s +s3
r23 = 2 - raza
2

Dacă se urmăreşte determinarea pe cale specifică a stării de tensiune într-un punct , se porneşte de
la valori cunoscute ale unghiurilor α,β,ϒ.

Grafic se construieşte a 0 şi se determină pe cercul de centru O12 punctul M 0 . Se trasează arcul de

cerc cu centrul O23 şi cu raza rO23M 0 .

Tensiunile tangenţiale maxime: t max

 s1 + s 3
o13 ( ;0)
2

s - s 3 )(s - s 1 ) + t 2 = 0
Ês1 + s 3 ˆÊ s + s 3 ˆ
Á - s 3 ˜Á 1 - s 1 ˜ + t 132 = 0
Ë 2 ¯Ë 2 ¯
Ês1 -s 3 ˆ s -s1
2

Á ˜ + t 13 = 0  t 13 = ± 3
2

Ë 2 ¯ 2
Pe tensiunile tangenţiale maxime reprezintă defapt cercurile lui Mohr şi se obţin pentru
plane înclinate la 45o în raport cu direcţile principale.
CURS 3

Tensiuni octaedrice

Dacă se consideră un caz particular, în care faţa ABC a tetreaedrului e înclinată sub acelaşi
unghi în raport cu direcţile principale, avem:

cos2 a + cos2 b + cos2 g = 1 (1)

1 1
3 ◊ cos2 a = 1  cos2 a = (2)  cosa = cos b = cos g = ± (3)
3 3

1
s oct = s 1 cos2 a + s 2 cos2 b + s 3 cos2 g = (s 1 + s 2 + s 3 ) = s m (4)
3

t oct = ± (s 1 - s 2 ) 2 cos2 a cos2 b ± (s 2 - s 3 ) 2 cos2 b cos2 g ±

± (s 3 - s 1 ) 2 cos2 g cos2 a (5)

t oct =
1
(s x - s y )2 + (s y - s z ) 2 + (s z - s x ) 2 + 6(t xy 2 + t yz 2 + t zx 2 ) (6)
3

Deformaţii specifice

- Deplasări elementare
Definiţie: Dacă se urmăreşte deplasarea elementelor a punctului M, în timp se observă că
apar variaţii de coordonate ce pot fi descrise prin proiecţii după axele sistemului de
referinţă.
Ï ∂u ∂u ∂u
Ô du = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
Ô
Ô ∂v ∂v ∂v
Ìdv = dx + dy + dz (7 )
Ô ∂x ∂y ∂z
Ô ∂w ∂w ∂w
Ôdw = dx + dy + dz
Ó ∂x ∂ y ∂z

Ê ∂u ∂u ∂u ˆ
Á ˜
Ï ¸ Á ∂x
du ∂y ∂z ˜Ïdx¸
Ô Ô Á ∂v ∂v ∂v ˜Ô Ô
Ìdv ˝ = Á Ìdy˝ (7 )
'
˜
ÔdwÔ Á ∂x ∂y ∂z Ô Ô
˜
Ó ˛ ∂u ∂u ˜Ódz ˛
Á wu
Á ∂x ∂y ∂z ˜¯
Ë
Această matrice se poate asocia unui tensor de ordinul 2, care în general nu este simetric,
dar care se poate descompune în doi tensori:

- Tensor simetric:

È ∂u 1 Ê ∂u ∂v ˆ 1 Ê ∂u ∂w ˆ˘
Í ◊ ÁÁ + ˜˜ ◊Á + ˜˙
Í ∂x 2 Ë ∂y ∂x ¯ 2 Ë ∂z ∂x ¯˙
Í 1 Ê ∂v ∂u ˆ ∂v 1 Ê ∂v ∂w ˆ ˙
Ts = Í ◊ ÁÁ + ˜˜ ◊Á + ˜
2 Ë ∂x ∂y ¯ ∂y 2 ÁË ∂z ∂y ˜¯ ˙
Í ˙
Í 1 ◊ Ê ∂w + ∂u ˆ 1 ◊ ÊÁ ∂w + ∂v ˆ˜ ∂w ˙
Á ˜
Í 2 Ë ∂x ∂z ¯ 2 ∂y ∂z Á ˜ ˙
Î Ë ¯ ∂z ˚

- Tensor antisimetric(deviator)

È 1 Ê ∂u ∂v ˆ 1 Ê ∂u ∂w ˆ˘
Í 0 ◊ ÁÁ - ˜˜ ◊Á - ˜˙
Í 2 Ë ∂ y ∂x ¯ 2 Ë ∂z ∂x ¯˙
Í 1 Ê ∂v ∂u ˆ 1 Ê ∂v ∂w ˆ ˙
TD = Í ◊ ÁÁ - ˜˜ 0 ◊Á - ˜
2 Ë ∂x ∂y ¯ 2 ÁË ∂z ∂y ˜¯ ˙
Í ˙
Í ◊Ê
1 ∂w ∂u ˆ 1 Ê ∂w ∂ v ˆ ˙
Í 2 ÁË ∂x - ∂z ˜¯ 2 ◊ ÁÁ ∂y - ∂z ˜˜ 0 ˙
Î Ë ¯ ˚
Tensorul antisimetric este asociat cu deplasările corp rigid, iar tensorul simetric , este
tensorul ce corespunde deformaţilor.

Observaţii:

1. În cazul deplasărilor de rigid se pun în evidenţă următoarele mărimi:

u = u 0 + p z - ry ¸
Ô
v = v0 + rx - p z ˝  TS = 0, p, q, r = cons tan t
w = w0 + p y - qz Ô˛
2. Semnificaţia fizică a componentelor TS :

MM ' = u
∂u
NN ' = u + dx
∂x
∂u Ê ∂u ˆ
M ' N ' = u + dx - u = dxÁ1 + ˜ = dx(1 + e x )
∂x Ë ∂x ¯
∂u ∂v ∂w
e x = ;e y = ;e z =
∂x ∂y ∂z
∂u ∂v ∂v ∂w ∂w ∂u
g xy = + ; g yz = + ; g xy = + (8)
∂y ∂x ∂z ∂y ∂x ∂z
În mod analog definirii tensorului tensiune se constituie un tensor al deformaţilor
specifice, care conţine pe diagonala principală deformaţile specifice liniare , iar ca
elemente exdiagonale, lunecările specifice:

È 1 1 ˘
Í ex 2
g xy
2
g xz ˙
Í1 1 ˙
Te = Í g yx ey g yz ˙ (9) - tensorul tensiune
Í2 2 ˙
Í1 g 1
g zy ez ˙
ÍÎ 2 zx 2 ˙˚

Concluzie: Starea de deformaţii în jurul unui punct e descrisă prin tensor simetric de
ordinul al II-lea.
 În mod asemănător cazului de analiza tensiunior, există variaţii ale tensorului
tensiune, la schimbarea sistemului de referinţă într-un punct.
Se definesc deformaţile specifice principale care pot fi determinate ca rădăcini
ale ecuaţiei de gradul 3.

1 1
ex -e g xy g xz
2 2
1 1
g yx ey -e g yz = 0 (10)
2 2
1 1
g zx g zy ez -e
2 2

Pot fi definiţi doi tensori, unul simetric şi altul antisimetric(deviator):

Èe m 0 0˘
[Se ] = ÍÍ 0 em 0 ˙ (11)
˙
ÍÎ 0 0 e m ˙˚
È 1 1 ˘
e
Í x - e m g xy g xz
˙
2 2
Í 1 ˙
[De ] = Í g yx e y - e m 1
g yz
˙ (12)
Í 2 2 ˙
Í 1g 1
g zy ez -em ˙
ÍÎ 2 zx
2 ˙˚
e +e +e e +ey +ez
em = 1 2 3 = x
3 3

Ecuaţia de echilibru: Dacă se consideră un paralelipiped elementar cu laturile dx,dy,dz, avem:

ÏÂ xi = 0 ÏX ¸
Ô Ô Ô
ÌÂ y i = 0 (13); ÌY ˝ - forte masice
ÔÂ z = 0 ÔZ Ô
Ó i Ó ˛
Ï ∂s x ∂t xy ∂t xz
Ô ∂x + ∂y + ∂z + X = 0
Ô
ÔÔ ∂t yy ∂s y ∂t yz
Ì + + + Y = 0 (15) - ecuatia lui Cauchy(ecuatiade echilibru)
Ô ∂x ∂y ∂z
Ô ∂t ∂t zy ∂s z
Ô zx + + +Z =0
ÔÓ ∂x ∂y ∂z

Dacă mediul(corpul) este în mişcare, ecuaţile de echilibru se scriu:

Ï ∂s x ∂t xy ∂t xz ∂ 2u
Ô + + + X = r◊
Ô ∂x ∂y ∂z ∂t 2
Ô ∂t
Ô yy ∂s y ∂t yz ∂ 2v
Ì + + +Y = r ◊ (16)
Ô ∂ x ∂ y ∂ z ∂t 2
Ô ∂t ∂t zy ∂s z ∂ 2
w
Ô zx
+ + +Z =r◊
ÔÓ ∂x ∂y ∂z ∂t 2

Ecuaţii de continuitate(compatibilitate) a deformaţilor:

Ï ∂u ∂u ∂u
Ô du = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
Ô
Ô ∂v ∂v ∂v
Ìdv = dx + dy + dz (17)
Ô ∂x ∂y ∂z
Ô ∂w ∂w ∂w
Ôdw = dx + dy + dz
Ó ∂x ∂ y ∂z
Deformaţile specifice si lunecările specifice depind de proiecţile deplasărilor u,v,w pe direcţile
sistemului de referinţă , astfel încât aceste deformaţii nu pot fi funcţii arbitrare de coordonatele x,y,z.

Dacă se elimină din ecuaţia (17) u,v,w se obţin 3 ecuaţii diferenţiale:

 Ï ∂ 2e x ∂ 2e y ∂ 2g xy
Ô 2 + 2 =
Ô ∂y ∂z ∂x∂y
ÔÔ ∂ 2e y ∂ 2e ∂ 2g yz
Ì 2 + 2 = (18) - ecuatile lui Barre de Sa int - Venant
z

Ô ∂ z ∂ y ∂ y ∂z
Ô ∂ 2e ∂ 2e x ∂ 2g zx
Ô 2 + 2 =
z

ÔÓ ∂x ∂z ∂z∂x
sau

Ï ∂ Ê ∂g xy ∂g xz ∂g yz ˆ ∂ 2e x
Ô ÁÁ + - ˜˜ = 2 ◊
Ô Ë ∂x ∂z ∂y ∂x ¯ ∂y∂z
ÔÔ ∂ Ê ∂g ∂g yx ∂g zx ˆ ∂ 2e y
Ì ÁÁ + - ˜˜ = 2 ◊
yz
(19)
Ô Ë∂y ∂x ∂ z ∂ y ¯ ∂z∂y
Ô ∂ Ê ∂g ∂g zy ∂g xy ˆ ∂ 2e z
Ô ÁÁ zx
+ - ˜ = 2◊
ÔÓ ∂z Ë ∂y ∂x ∂z ˜¯ ∂x∂y
CURS 4

Teoria elasticităţii liniare

Ipoteză fundamentală: Se consideră ca relaţile între deplasări, deformaţii şi tensiuni sunt

liniare, iar comportarea materialului este ,de asemenea, liniară.

È s x t xy t xz ˘
Í ˙
Ts = Ít yx s y t yz ˙ (1)
Ít zx t zy s z ˙
Î ˚

È 1 1 ˘
Í ex 2
g xy
2
g xz ˙
Í1 1 ˙
Te = Í g yx ey g yz ˙ ( 2)
Í2 2 ˙
Í1 g 1
g zy ez ˙
ÍÎ 2 zx 2 ˙˚

Ïu ( x, y, z ) ¸
Ô Ô
u ( x, y, z ) = Ìv( x, y, z ) ˝ (3)
Ôw( x, y, z )Ô
Ó ˛
Starea de solicitare în domeniul elasticităţii este complet determinată matematic dacă se cunosc
componentele tensiunii, deformaţiei si deplasării.

Există 15 necunoscute care pot fi grupate în trei categorii de ecuaţii independente: ecuaţii statice,
ecuaţii geometrice şi ecuaţii fizice.

Ecuaţii statice:

Ï ∂s x ∂t xy ∂t xz
Ô + + +X =0
Ô ∂x ∂y ∂z
ÔÔ ∂t yy ∂s y ∂t yz
Ì + + + Y = 0 (4) - Navier - Cauchy
Ô ∂ x ∂ y ∂ z
Ô ∂t ∂t zy ∂s z
Ô zx + + +Z =0
ÔÓ ∂x ∂y ∂z
Ecuaţii geometrice:

Ï ∂u ∂u ∂v
e =
Ô x ∂x ; g xy = +
∂y ∂x
Ô
Ô ∂v ∂v ∂w
Ìe y = ; g yz = + (5)
Ô ∂y ∂z ∂y
Ô ∂w ∂w ∂u
Ôe z = ; g zx = +
Ó ∂ z ∂ x ∂z
Deoarece cele şase componente ale deformaţiei reprezintă funcţii matematice de trei componente
ale deplasării, pentru a asigura existenţa unui câmp de deformaţii unic, avem nevoie de şase ecuaţii
de compatibilitate.

Ecuaţii fizice pentru cazul unui material izotrop,omogen şi liniar elastic.

Relaţii inverse:

Ï
e =
1
[
Ô x E s x -n ◊ s y + s z ( )]
Ô
Ô y E y
[
Ôe = 1 s - n ◊ (s + s )
z x ]
Ô 1
[ (
Ôe z = s z - n ◊ s x + s y )]
Ô E
Ì t ( 6)
Ôg xy = xy
Ô G
Ô t
Ôg yz = yz
Ô G
Ô t
Ôg zx = zx
Ó G
Relaţii directe:

Ïs x = l ◊ e v + 2 ◊ m ◊ e x
Ô
Ôs y = l ◊ e v + 2 ◊ m ◊ e y
Ô
Ôs = l ◊ e + 2 ◊ m ◊ e
Ô z v z
Ìt = G ◊ g (7)
Ô xy xy
Ô
Ôt yz = G ◊ g yz
Ô
ÔÓt zx = G ◊ g zx
e =e +e +e (8)
v x y z
e ◊n ¸
l=
(1 + n ) ◊ ( 1 - 2 ◊n ) ÔÔ
˝ ( 9 ) - cons tan tele lui Lame
E Ô
m= =G
2 ◊ (1 + n ) Ô˛

Sistemul complet de ecuaţii ale teoriei elasticităţii liniare se compune din ecuaţile (4),(5),(6) sau
(4),(5),(7), care constituie un sistem de 15 ecuaţii cu 15 necunoscute, care trebuie sa verifice condiţile
la limită pe conturul elementului de structură, care pot fi exprimate în tensiuni şi deplasări în cazul
general.

Ecuaţii de compatibilitate sau ecuaţile lui Barre de Saint-Venant:

Ï ∂ 2e ∂ 2e y ∂ 2g xy
Ô x
+ =
Ô ∂y 2 ∂x 2 ∂x∂y
Ô 2
Ô ∂ e y ∂ 2e x ∂ g zy
2
Ô 2 + =
Ô ∂z ∂y 2 ∂z∂y
Ô 2
Ô ∂ e z + ∂ e x = ∂ g zx
2 2

ÔÔ ∂x 2 ∂z 2 ∂z∂x
Ì (10)
Ô ∂ Ê ∂g yz ∂g zx ∂g xy ˆ ∂ 2e x
Ô ∂x ÁÁ - ∂x + ∂y + ∂z ˜˜ = 2 ∂y∂z
Ô Ë ¯
Ô ∂g ∂g ∂ 2e y
Ô ∂ ÊÁ yz - ∂g xz + xy ˆ˜ = 2
Ô ∂y ÁË ∂x ∂y ∂z ˜¯ ∂z∂x
Ô
Ô ∂ Ê ∂g yz ∂g xz ∂g xy ˆ ∂ 2e z
Ô ÁÁ + - ˜=2
ÔÓ ∂z Ë ∂x ∂y ∂z ˜¯ ∂y∂x
 Formularea problemelor în teoria elasticităţii:

Există două grupe de metode:

1. Metoda ecuaţilor diferenţiale:

a. metoda deplasărilor;

b. metoda forţelor;

c. metoda mixtă (forţe-deplasări);

2. Metode variaţionale:

a. bazate pe principiul energiei potenţiale minime;

b. bazate pe principiul energiei complementare minime;

c. bazate pe principiul energiei staţionare (Reissner)

După modul în care se stabilesc condiţile la limită se deosebesc trei grupe de probleme în teoria
elasticităţii:

1. Prima problemă fundamentală (formularea în tensiuni);

2. A II-a problemă fundamentală (formularea în deplasări);

3. Problema mixtă.

Prima problemă fundamentală în teoria elasticităţii:

Ipoteze:

- se cunoaşte acţiunea forţelor exterioare pe toată suprafaţa exterioară a structurii,

necunoscutele fundamentale sunt tensiunile.

Se urmăreşte determinarea a şase funcţii, adică campul vectorului tensiunii, care trebuie să
verifice teri ecuaţii de sgima:

Ïs x ¸
Ôs Ô
Ô yÔ
Ôs z Ô
{s } = ÔÌ Ô˝
Ôt xy Ô
Ôt Ô
Ô yz Ô
ÔÓt zx Ô˛
Ï p nx = s x ◊ l + t xy ◊ m + t xz ◊ n
ÔÔ
Ì p ny = t yx ◊ l + s y ◊ m + t yz ◊ n (11)
Ô
ÔÓ p nz = t zx ◊ l + t zy ◊ m + s z ◊ n

Unde m,n,l reprezintă cosinuşii directori ai normalei la suprafaţă.

Se obţine un sistem de 9 ecuaţii cu 6 necunoscute care va furniza prin integrare solicitările.

Aceste soluţii vor verifica în mod necesar condiţile la limită pe suprafaţa structurii.

Ï ∂t
Ô ∂s x + xy + ∂t xz + X = 0
Ô ∂x ∂y ∂z
Ô
Ô ∂t yx + ∂s y + ∂t yz + Y = 0
Ô ∂x ∂y ∂z
Ô
Ô ∂t zx ∂t zy ∂s z
Ô ∂x + ∂y + ∂z + Z = 0
Ô
Ô 1 ∂ 2q n Ê ∂X ∂Y ∂Z ˆ ∂X
Ô— s x +
2
◊ =- ÁÁ + + ˜˜ - 2
Ô 1 + n ∂x 2 1 + n Ë ∂x ∂y ∂z ¯ ∂x
Ô
Ô 2 1 ∂ 2q n Ê ∂X ∂Y ∂Z ˆ ∂Y
Ì— s y + ◊ =- ÁÁ + + ˜˜ - 2 (12)
Ô 1 + n ∂y 2 1 + n Ë ∂x ∂y ∂z ¯ ∂y
Ô
Ô— 2s + 1 ◊ ∂ q = - n ÊÁ ∂X + ∂Y + ∂Z ˆ˜ - 2 ∂Z
2

Ô 1 + n ÁË ∂x ∂y ∂z ˜¯
z
1 + n ∂z 2 ∂z
Ô
Ô 2 1 ∂ 2q Ê ∂Y ∂Z ˆ
Ô— t yz + ◊ = -ÁÁ - ˜˜
Ô 1 + n ∂ y∂ z Ë ∂ z ∂ y ¯
Ô 1 ∂ 2q Ê ∂Z ∂X ˆ
Ô— t zx +
2
◊ = -ÁÁ - ˜˜
Ô 1 + n ∂z ∂ x Ë ∂z ∂y ¯
Ô
Ô— 2t + 1 ◊ ∂ q = -ÊÁ ∂X - ∂Y ˆ˜
2
Ô xy
1 + n ∂x∂y Á ∂y ∂x ˜
Ó Ë ¯
( 12 ) - ecuatiilelui Mitchell Beltrani
∂ ∂ ∂
—2 = 2 + 2 + 2
∂x ∂y ∂z
q = s x + s y + s z = 3 ◊s m

A II-a problemă a elasticităţii:

Ipoteză: Se cunoaşte câmpul de deplasări pe toată suprafaţa elementului de structură.

Se urmăreşte determinarea celor 3 componente ale deplasării (u,v,w), care trebuie să verifice
condiţile de echilibru static (4) şi condiţile la limită pe contur, pentru deplasări.

Ïu ¸ Ïu 0 ¸
Ô Ô Ô Ô
Ìv ˝ = Ìv0 ˝
ÔwÔ Ôw Ô
Ó ˛ Ó 0˛
Ecuaţile se scriu în felul următor:

Ï 2 1 ∂e v X
Ô— u + 1 - 2n ◊ ∂x + G = 0
Ô
Ô 2 1 ∂e Y
Ì— v + ◊ v + = 0 (13) Lame - Navier
Ô 1 - 2n ∂y G
Ô 2 1 ∂e Z
Ô— w + ◊ v + =0
Ó 1 - 2n ∂z G
e v = e x + e y + e z - deformatiaspecifica de volum
Problema mixtă:

Ipoteză: Se cunosc forţele exterioare pe o parte din suprafaţa exterioară S1 , iar pe restul
suprafeţei S 2 se cunosc deplasările elastice.
Se procedează pentru determinarea necunoscutelor , prin combinarea condoţilor pe contur cu
ecuaţile de echilibru elastic. Se rezolvă sistemul de 9 ecuaţii cu 9 necunoscute.

Ï 2 1 ∂ 2q n Ê ∂X ∂Y ∂Z ˆ ∂X
Ô— s x + ◊ =- ÁÁ + + ˜˜ - 2
Ô 1 + n ∂x 2 1 + n Ë ∂x ∂y ∂z ¯ ∂x
Ô
Ô— 2s y + 1 ◊ ∂ q = - n ÊÁ ∂X + ∂Y + ∂Z ˆ˜ - 2 ∂Y
2

Ô 1 + n ∂y 2 1 + n ÁË ∂x ∂y ∂z ˜¯ ∂y
Ô
Ô 2 1 ∂ 2q n Ê ∂X ∂Y ∂Z ˆ ∂Z
Ô— s z + ◊ =- ÁÁ + + ˜˜ - 2
Ô 1 + n ∂z 2 1 + n Ë ∂x ∂y ∂z ¯ ∂z
Ô 1 ∂ 2
q Ê ∂Y ∂Z ˆ
Ô— t yz +
2
◊ = -ÁÁ - ˜˜
Ô 1 + n ∂y∂z Ë ∂ z ∂ y ¯
Ô
Ô 2 1 ∂ 2q Ê ∂Z ∂X ˆ
Ì— t zx + ◊ = -ÁÁ - ˜˜
Ô 1 + n ∂z ∂ x Ë ∂z ∂y ¯
Ô
Ô— 2t xy + 1 ◊ ∂ q = -ÊÁ ∂X - ∂Y ˆ˜
2

Ô 1 + n ∂x∂y Á ∂y ∂x ˜
Ë ¯
Ô
Ô— 2 u + 1 ◊ ∂e v + X = 0
Ô 1 - 2n ∂x G
Ô ∂e
Ô— 2 v + 1 ◊ v + Y = 0
Ô 1 - 2n ∂y G
Ô
Ô— 2 w + 1 ◊ ∂e v + Z = 0
Ô 1 - 2n ∂z G
Ô
Ó
CURS 5

Legea lui Hooke generalizată

Ecuaţile fizice sau constitutive exprimă legătura dintre componentele tensorului tensiunii şi
componentele tensorului deformaţie. În cazul general, comportarea mecanică a unui element
este dependentă de material, temperatură si alţi factori de mediu. Răspunsul mecanic este
definit printr-o lege de comportare a materialului în condiţii de solicitare dată.

Ipoteze:

- corpul este ideal elastic;

- materialul respectă legea lui Hooke;

- starea de deformaţie este o stare de tensiune unică în orice punct al materialului considerat
la o anumită temperatură;

- legătura dintre tensiuni si deformaţii e descrisă de o lege ireversibilă;

- deformaţile sunt considerate infint mici;

- în cazul solicitărilor la tracţiune se produce alungirea şi contraţia transversală dupa direcţie

perpendiculară;

- procesul de deformare are caracter izoterm.

sy
e = e ' + e ' ' + e ' '' =
sx
E
-n
E
s
E E
[
- n z = s x - n (s y + s z ) (1)
1
]
Ï t xy
Ôg xy =
Ô G
Ô t yz
g
Ì yz = ( 2)
Ô G
Ô t zx
Ôg zx =
Ó G

Dacă se urmăreşte exprimarea componentelor tensiunii în funcţie de elementele deformaţiei,

atunci avem:
ex =
E
1
[ ( 1
E
) ]
s x - n s x + s y + s z + n ◊ s x = [(1 + n )s x - n ◊ q ]
ev = e x + e y + e z q = s x +s y +s z

ev =
1
E
[ ( E
1
)] [ 1
s x - n s y + s z + s y - n (s x + s z ) + s z - n s y + s x
E
] [ ( )]
1 - 2n 1 - 2n
ev =
E
(
s x +s y +s z =
E
)
◊ q (3)

E ◊ev
q= (4)
1 - 2n
1È E ◊ev ˘ È E ◊ev ˘
e x = Í(1 + n )s x - n  E ◊ e = (1 + n )s - n ˙
1 - 2n ˙˚ Í
x x
EÎ Î 1 - 2n ˚
E ◊e x E ◊ e v ◊n
sx = + 
(1 + n ) (1 + n )(1 - 2n )
Ïs x = l ◊ e v + 2 ◊ m ◊ e x
Ô
Ìs y = l ◊ e v + 2 ◊ m ◊ e y (6)
Ô
Ós z = l ◊ e v + 2 ◊ m ◊ e z
Ï E ◊n
ÔÔ l =
(1 + n )(1 - 2n ) (5)
Ì
Ôm = E
ÔÓ 1 +n
Ecuaţia (6) exprimă relaţile inverse între tensiuni şi deformaţii.

Observaţii

1. Legătura dintre modulele de elasticitate, transversal şi longitudinal, este dată de

ecuaţia:

E
G= ( 7 ) - relatia de izotropie
2( 1 + n )

2. Coeficientul lui Poisson poate avea numai anumite valori în cazul materialelor
izotrope.
 Caz particular: Solicitările la presiune hidrostatică:

E
s x = s y = s z = - p  q = -3 p = ◊ en 
1 - 2n
- 3 p(1 - 2n )
en =
E
p E
Daca notam =k=- (8)
en 3(1 - 2n )
k-este modulul de dilataţie de volum şi exprimă rezistenţa materialului la schimbarea volumului, fără
modificarea formei.

∑ k > 0 daca 1 - 2n < 0  n < 0,5 (9)

Pentru materialele izotrope , coeficientul lui Poisson nu poate fi mai mare de 0,5:

1
-1 <n <
2
3. Relaţile din teoria elasticităţii sunt funcţii biarmonice, dacă forţele de volum sunt
constante.

Ï 2 1 +n Ê ∂X ∂Y ∂Z ˆ
Ô— s (
x + s y + s z = — 2
◊)q = 0 = -
1 -n
ÁÁ + + ˜˜
Ì Ë ∂x ∂y ∂z ¯
Ô 2
Ó— ◊ e v = 0
Rezolvarea problemelor teoriei elasticităţii prin calcul variaţional

Calculul variaţional prezintp metode prin care se rezolvă probleme a căror soluţie nu se poate
obţine prin calcul diferenţial în analiza infinitezimală.

1. Energia potenţială totală: Dacă forţele aplicate unui corp sunt aplicate
static(cvasistatic),atunci lucrul mechanic produs de aceste forţe , se transformă într-o
energie care reflectă deformarea solidului, denumită energie potenţială de deformaţie.

Ï’ = U + V = U - Le
Ì
ÓV = - L
Le - lucru mecanic
U- energia internă de deformaţie

V- potenţialul forţelor exterioare

Ï’ 0=0
Ô
( 10 ) Ì’1 = U - Le reflecta schimbarea energiei solidului cand trece de la starea
Ônedeformata la starea deformata
Ó

2. Funcţionala energiei interne

Problema determinării functilor {s }; {e }; {u} se poate reduce la determinarea

unor integrale care depind de aceste funcţii şi care se numesc funcţionale.

DU dU
U s = lim = (11)
DU Æ0 DV dV
U s -energie specifică de deformaţie

1
Us = s0 ◊e0
2
În cazul general U s are forma:

Us =
1
2
(
s x ◊ e x + s y ◊ e y + s z ◊ e z + t xy ◊ g xy + t yz ◊ g yz + t zx ◊ g zx (12) )
1
U s = (s 1 ◊ e 1 + s 2 ◊ e 2 + s 3 ◊ e 3 ) (13)
2
Pentru volumul studiat energia de deformaţie este:

U = Ú U s dV = Ú s T ◊ e ◊ dV (14)
v v

3. Potenţialul forţelor de pe suprafaţă şi de volum.

Pe suprafaţă, forţele pn acţionează pe un element de arie dA şi produc un lucru mecanic prin

deplasarea lor , pe distantele {u, v, w}T , de la starea nedeformată la starea deformată.

În volum: Forţele de volum X,Y,Z produc lucru mecanic prin schimbarea punctului de aplicaţie
de la starea iniţială la starea deformată.

( )
X , Y , Z  V = ÚÚ p nx ◊ u + p ny ◊ v + p nz ◊ w dA - ÚÚÚ ( X u + Yv + Z w )dV
A V

V = ÚÚ p T ◊ u ◊ dA + ÚÚÚ X T ◊ u ◊ dV (15)
A V

4. Principiul variaţional al energiei potenţiale totale:

Dintre toate stările de deformaţie compatibile cu legaturile mecanice, stare de deformaţie care
corespunde echilibrului este starea care minimizează energia potenţială totală (principiul lui
Lagrange).

dp = 0 (16) - echilibrul stabil

5. Teorema lui Lagrange:

Derivata parţială a energiei specifică de deformaţie în raport cu componenta

deformaţiei este egală cu componenta tensiunii corespunzătoare.
 (
U s1 = U s s x , s y , s z ,t xy ,t yz ,t xz )
U s 2 = U s (e x , e y , e z , g xy , g yz , g xz )
Ï ∂U s ∂U s
Ô dU s = de x + de y + ......
Ì ∂e x ∂e y (17 ' )
ÔdU = dL = s ◊ de + s ◊ de + .....
Ó s e x x y y

Ï ∂U s ∂U s
Ôs x = ; t xy =
Ô ∂e x ∂g xy
ÔÔ ∂U s ∂U s
Ìs y = ; t yz = (17)
Ô ∂e y ∂g yz
Ô ∂U s ∂U s
Ôs z = ; t zx =
ÔÓ ∂e z ∂g zx

Dacă se aplică derivata lucrului mecanic virtual şi se consideră forţele p1...... pn .......u1.......u2
1
atunci DLej = p j ◊ du j + dp j ◊ du j .
2
1
DLe = Â p j ◊ du j + Â dp j ◊ du j
2
∂U
pj = (18)
∂U j

Forţa care actionează după direcţia j este egală cu derivata energiei de deformaţie în raport cu
deplasarea pe direcţia j.

Principiul lui Castiliagno (principiul energiei complementare).

Energia complementară este staţionară pentru toate stările în care tensiunile satisfac condiţii de
echilibru şi compatibilitate.

dp * = 0
p * = U * - L*e (19 ) - numai in cazul solidelor cu comportame nt liniar elastic
U = s x ◊ e x + ... - U
*
Teorema lui Castiliagno:

ÏdU * = e x ◊ ds x + e y ◊ ds y + ... + g zx ◊ dt zx
ÔÔ
Ì * ∂U * ∂U * ∂U * (20)
ÔdU = ◊ ds x + ◊ ds y + ... + ◊ dt zx
ÔÓ ∂s x ∂s y ∂t zx
Ï ∂U * ∂U * ∂U *
Ôe x = ;e y = ;e z =
Ô ∂s x ∂s y ∂s z
Ì (21)
Ô ∂U * ∂U * ∂U *
Ôg xy = ∂t ; g yz = ∂t ; g zx = ∂t
Ó xy yz zx

*
Derivata parţială a energiei complementare U dupa componentele tensiunii este egală cu
deformaţia corespunzătoare.

∂U *
uj = ( 22)
∂p j

Observaţie: Pentru materialele ideal elastice U s = U (23) .

● Rezolvarea aproximativă a ecuaţilor diferenţiale cu principii variaţionale.

Metode generale de aproximare a soluţiei ecuaţilor diferenţiale:

1. Minimizarea funcţiei de eroare;

2. Metoda ortogonalizării (Galerkin);

3. Metoda celor mai mici pătrate;

4. Metodă de aproximare a soluţiei care nu folosesc ecuaţii diferenţiale(Ritz sau Razleigh).